Stilistica Bejan [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea de Litere Specializarea: Limba şi literatura română

Stilistică Conf.dr. Doina Marta Bejan

Anul III, Semestrul I

D.I.D.F.R.

Stilistica

3

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi Facultatea de Litere

STILISTICĂ (Note de curs şi aplicaţii)

Anul al III-lea

Conf.dr. Doina Marta Bejan Asist.drd. Oana Magdalena Cenac Galaţi 2010

Stilistica

4

CUPRINS

Capitolul 1 - Noţiuni generale de stilistică

5

Capitolul 2 - Structura stilistică a limbajului oral

8

Capitolul 3 - Structura stilistică a limbajului scris

20

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale

22

Stilul ştiinţific

22

Stilul juridico- administrativ

27

Stilul publicistic

30

Bibliografie

Stilistica

38

5

Capitolul 1 - Noţiuni generale de stilistică

Capitolul 1 - Noţiuni generale de stilistică Stilistica, ca ramură a lingvisticii, datează de la începutul secolului al XX-lea, când Charles Bally, fost student al lui Ferdinand de Saussure şi, mai apoi, profesor al Universităţii din Geneva, publică o serie de lucrări în care afirmă că stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii (Bally,1919:16). Această definiţie pune în evidenţă faptul că domeniul stilisticii se situează cu preponderenţă în registrul vorbirii (parole), al actualizării posibilităţilor comunicative ale limbii (langue). Stilistica se opreşte numai la mjloacele de expresie cu conţinut afectiv, produs al stărilor sufleteşti afective; „un cuvânt, o particularitate sintactică etc. pot avea, în ce priveşte sensul, două elemente distincte: unul strict intelectual, care este noţiunea pură, reprezentarea obiectului în discuţie, altul afectiv, care arată poziţia subiectivă, reacţia sentimentală a individului vorbitor faţă de noţiunea respectivă.”(Iordan, 1975:12). Nu toate cuvintele conţin ambele elemente semantice amintite, pentru că nu toate obiectele (în accepţia largă a termenului) produc asupra vorbitorului o impresie de natură afectivă; totuşi dacă în momentul vorbirii el este stăpânit de stări sufleteşti afective, va recurge la cuvinte şi construcţii sintactice- numite expresive - menite să satisfacă nevoia de a da curs liber emoţiei. Pentru Bally, deci, valoarea stilistică a unui cuvânt, a unei formule sintactice etc. este identică cu valoarea ei afectivă. Limba vorbită este mai spontană, mai liberă decât cea scrisă, aşadar mai bogată în cuvinte şi construcţii expresive, produse ale afectului. Bally consacră, în Le langage et la vie, un capitol întreg raporturilor dintre limba vorbită şi limba scrisă, care nu trebuie eliminată din cadrul preocupărilor stilistice, dacă conţine particularităţi stilistice venite din limba vorbită; în schimb, el exclude din sfera de investigaţii a stilisticii studiul limbii scriitorului, sub motiv că expresivitatea scrisului literar nu este spontană, ci derivă din folosirea voluntară şi conştientă a limbii în vederea obţinerii unor valori estetice. Din cele arătate până aici rezultă că expresivitatea poate fi situată la originea întemeierii stilisticii, iar modul în care a fost concepută, cauza divizării acesteia în stilistică lingvistică şi stilistică literară (estetică). Pentru Ch. Bally, Iorgu Iordan, J.Marouzeau, expresivitatea limbii, ca obiect de studiu al stilisticii, derivă din exprimarea lingvistică a stărilor emoţionale ale vorbitorului în procesul comunicării, faptul de stil fiind produsul lingvistic al relaţiei de cauzalitate dintre emoţie şi expresivitate. Pentru K.Vossler, L.Spietzer, Damaso Alonso, expresivitatea este un element estetic, imanent în orice fapt de limbă, convertit într-un enunţ artistic de către creatorul de literatură beletristică. Fie că este spontană, fie că este elaborată, expresivitatea unui enunţ este în mod esenţial condiţionată de vorbitorul care formulează mesajul şi îşi are originea în însăşi structura internă a faptului de limbă, aşa cum arată Tudor Vianu: „Distingem în faptele de limbă un nucleu al comunicării şi o zonă înconjurătoare a expresivităţii individuale.” (Vianu,1968:41). Prin această structură internă, orice enunţ lingvistic (inclusiv cel convertit în enunţ estetic) este tranzitiv şi reflexiv totodată, adică omul comunică şi, în acelaşi timp, se comunică pe sine. Enunţurile se diferenţiază între ele prin desfăşurarea diferită a raportului dintre cele două atribute ale semnelor alcătuitoare: tranzitivitatea şi reflexivitatea , expresie a raportului dintre nucleul comunicării 5 Stilistica

Capitolul 1 - Noţiuni generale de stilistică şi zona expresivităţii individuale. Orice structură lingvistică se caracterizează printr-o dimensiune stilistică. Expresivitatea unui text este rezultanta acţiunii tuturor funcţiilor particulare ale limbii (descrise de Roman Jakobson)aşa cum sunt acestea orientate de funcţia stilisică (cf. M.Riffaterre). Prin funcţia stilistică, raportului mediat de gândire dintre limbă şi planul referenţial i se alătură raportul dintre enunţ şi protagoniştii actului lingvistic: emiţătorul şi receptorul; astfel, dimensiunea stilistică se relevă ca o componentă subiacentă celei informaţionale, care nu afectează conţinutul logico-semantic al enunţului, ci dezvoltă un cadru particular care „umanizează” relaţiile dintre emiţător şi destinatar; de aceea ea este specifică numai limbilor naturale. Utilizarea unei limbi naturale presupune o permanentă adaptare a structurii idiomului la necesităţile social-culturale ale vorbitorilor; rezultatele cele mai importante sunt limbajele şi stilurile, adică o serie de subansambluri care se deosebesc mai mult ori mai puţin între ele prin marcarea stilistică. Marca stilistică reprezintă trăsătura distinctivă a diferenţierii stilistice. Ea este „imprimată” în zestrea semantică a unui element lingvistic (care poate fi cuvânt, formă sau construcţie) - este o marcă directă (sau individuală) - sau rezultă din cumularea însemnelor pe care le poartă mai multe elemente lingvistice de acelaşi fel şi este o marcă difuză (sau de convergenţă). Marca directă poate preexista sub forma unei valori stilistice cunoscute, preexistente (terminologiile, neologismele, cuvintele de argou etc.), sau poate fi „provocată” prin procedee speciale numite figuri de stil (figuri fonologice: aliteraţia, simbolismul fonetic etc; figuri morfosintactice: repetiţia, enumeraţia, hiperbatul etc.: figuri semantice; metafora, mtonimia etc.); şi într-o situaţie şi în alta ea se manifestă într-un context stilistic. Mărcile difuze sunt rezultatul reliefării la nivelul întregului text (contextul are aici dimensiunea maximă) a unor categorii de cuvinte forme construcţii, fie prin prezenţă abundentă, fie prin prezenţă redusă sau prin absenţă totală (de exemlpu, lipsa imperativelor, a vocativelor şi a interjecţiilor arată obiectivitate stilistică, neparticipare afectivă; frecvenţa ridicată a substantivelor concrete dă textului aspect descriptiv; preferinţa pentru adjectivele apreciative duce la un stil emfatic sau participativ etc.). Individualitatea stilistică a unui text rezultă tocmai din acţiunea mărcilor stilistice, obţinute prin selecţia şi combinarea semnelor lingvistice de diferite niveluri în funcţie de atitudinea subiectivă a vorbitorului faţă de conţinutul exprimat sau faţă de interlocutori. În realizarea specificului stilistic al unui text un rol îl au şi elementele neutre stilistic ce reprezintă fondul uniform pe care se realizează prin contrast efectul unităţiilor şi construcţiilor marcate stilistic. Sunt neutre stilistic cuvintele din lexicul fundamental, formele şi construcţiile de uz general, fără de care este imposibilă realizarea unor comunicări clare; întrucât ele servesc la marcarea, prin opoziţie, a altor elemente, sunt considerate marca stilistică zero, ce constituie reper de referinţă pentru celelalte mărci stilistice. Stilul este noţiunea fundamentală a stilisticii; el poate fi definit ca ansamblul de particularităţi de exprimare, orală şi scrisă, a unui vorbitor sau a unei categorii de vorbitori, ori, altfel spus, ca maniera specifică în care sunt selectate şi folosite în exprimarea orală şi scrisă, posibilităţile comunicative ale limbii. Dacă specificul rămâne la nivelul unui singur individ (de regulă un creator de litratură beletistică), rezultă un stil individual; dacă, prin convergenţa unor trăsături comune, ajunge să caracterizeze categorii socioprofesionale sau socioculturale de indivizi, atunci rezultă stiluri colective, supraindividuale; comunicările realizate în legătură cu aspecte culturale sau profesionale nu se formulează „în general”, ci se construiesc într-un anumit Stilistica

6

Capitolul 1 - Noţiuni generale de stilistică stil (limbaj) care poate fi diferenţiat (prin alegere, deviere sau specializare) de exprimarea literară nespecializată (o categorie de referinţă ideală, inexistentă ca atare). Stilurile supraindividuale (sociostilurile) pot avea diferite clasificări, în funcţie de grupul de vorbitori la care se raportează, în funcţie de mediul căruia îi este destinată comunicarea, de obiectul şi scopul acesteia, de efectul obţinut la receptare. În lingvistica românească cele mai studiate stiluri supraindividuale sunt stilurile funcţionale, numite şi limbaje sectoriale sau de specialitate. Stilurile funcţionale au caracter istoric şi îşi datorează apariţia unor factori extralingvistici: evoluţia culturală a societăţii, dezvoltarea diferitelor domenii de activitate care au impus fixarea unor limbaje specializate. Identificarea unui anumit număr de stiluri funcţionale este, în consecinţă o problemă de adecvare a formei lingvistice la conţinutul comunicării (scopul acesteia, obiectul, situaţia de comunicare etc.). Pentru limba română literară se acceptă existenţa unui stil artistic care se opune stilurilor non-artistice. Modalităţi de concepere a stilului: a) Stilul poate fi definit ca alegere (selecţie) într-o paradigmă. Această perspectivă paradigmatică porneşte de la ideea că există, în acelaşi timp, în limbă variante stilistice şi neutre pentru a reda acelaşi concept; de aici rezultă posibilitatea alegerii în exprimare. Fiind vorba de adecvarea limbajului la conţinutul comunicării, contează intenţia celui care formulează un enunţ şi traducerea ei într-o formă adecvată: „cine spune stil spune alegere”(Ullmann). Definiţia se aplică stilului atât ca variantă individuală, cât şi ca limbaj funcţional. De exemplu, sinonimia unor fraze exprimate în variante funcţionale diverse: Hoţul a intrat în apartament şi a furat mulţi bani.(standard); Delincventul a comis o spargere şi a delapidat o sumă importantă.(juridic); Şuţul a dat o gaură şi a şterpelit lovelele.(argou). Din mai multe paradigme virtuale, asupra cărora se operează o alegere, rezultă mai multe fraze, diferit marcate din punctul de vedere al registrului stilistic şi al gradului de expresivitate, dar care comunică acelaşi conţinut. În cazul variantelor funcţionale, elementele paradigmei nu se pot combina altfel fără intenţie parodică, deoarece termenii fiecărei paradigme comportă o oarecare specializare stilistică. Acesta este, de fapt, principiul lui Roman Jakobson, care adaugă alegerii şi factorul combinării; selecţia şi combinarea sunt condiţii esenţiale ale limbajului; alegerea stilistică înseamnă, însă, opţiune orientată de funcţia stilistică a limbii pentru o singură variantă care exprimă concomitent informaţii despre realitatea extralingvistică şi date despre individualitatea vorbitorului. b) Stilul ca abatere (deviere) de la norma curentă, înseamnă ieşirea textului lingvistic, prin unele caracteristici ale structurii sale, din marginile unui model descris de întrebuinţare a limbii în vorbire. De exemplu, orice figură semantică / sintactică este interpretabilă ca deviere, în măsura în care realizează o distanţare contextual-determinabilă faţă de sensul denotativ ori topica neutră. Structura stilistică funcţională a limbii cuprinde sfera limbii populare şi sfera limbii literare, în ambele dezvoltându-se stiluri specifice.

7 Stilistica

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral

Capitolul 2 - STRUCTURA STILISTICĂ A LIMBAJULUI ORAL Limbajul popular Limbajul popular reprezintă componenta fundamentală a variantei orale a limbii naţionale,constituind, printr-o serie de procedee şi mărci stilistice ce poartă amprenta modalităţii orale de întrebuinţare a limbii române, primul nivel de organizare stilistică a limbii. O serie dintre procedeele şi mărcile stilistice întâlnite în limbajul oral sunt specific naţionale, reflectând istoria, gândirea şi simţirea poporului român (de ex. expresiile idiomatice). Prezenţa simultană în desfăşurarea dialogului a emiţătorului şi a receptorului şi, frecvent, a referentului, face din spontaneitate şi intervenţia elementului afectiv trăsături distinctive, definitorii ale limbajului popular. Funcţia stilistică a limbii acţionează, în comunicarea orală, prin intermediul limbajului popular, în sensul împletirii funcţiei referenţiale,circumscrisă experienţei empirice, cu funcţia expresivă-emotivă şi cu funcţia conativă, receptorul fiind totdeauna un destinatar, cu identitate precisă. Expresivitatea stilistică a limbajului popular reprezintă capacitatea structurii verbale a tetextului de a releva componenta subiectivă a mesajului; un procedeu stilistic este concomitent mijloc de exprimare a unei anumite atitudini subiective, dar şi mijloc de exprimare a unui anumit sens gramatical. (În enunţul deştept ca oaia, comparaţia exprimă superaltivul adjectivului antonim lui deştept, aici subînţeles, şi ironia caustică a vorbitorului).Procedeele stilistice specifice limbajului popular asigură expresivitatea textului lingvistic la toate nivelele de organizare. Nivelul fonetic Structura fonetică participă , în măsura importantă, la dezvoltarea dominantei stilistice a textului. Cantitatea şi calităţile fizice ale sunetelor se împletesc cu elemente lingvistice suprasegmentale (accent, intonaţie) şi cu elemente prozodice (ritm, rimă interioară, aliteraţii etc.) dând rol activ organizării fonetice în dezvoltarea dimensiunilor semantice şi stilistice ale textului. Interferenţa şi ponderea elementelor prozodice stau în legătură cu ponderea însemnată a funcţiei poetice între celelalte funcţii particulare ale limbii. Nevoia de simetrie, legată de o anumită desfăşurare ritmică, specifică limbajului popular, stă la baza marii frecvenţe a rimelor interioare, aliteraţiilor şi asonanţelor proprii expresiilor idiomatice: ce mai calea-valea, ce mai turavura, a face harcea-parcea, a tunat şi i-a adunat, de frunza frăsinelului, în lung şi-n lat, vorbeşte şi Ion că şi el e om etc. Preponderenţa factorului expesiv-prozodic în organizarea enunţului trece într-un plan secundar sensul lexical sau gramatical al termenilor alcătuitori: ce mai- tura-vura, şi uneori determină modificări fonetice în structura acestora: n-aude, n-avede etc. Intonaţia şi accentul, timbrul, durata, intensitatea şi înălţimea sunetelor dezvoltă, sub acţiunea funcţiei expresive, mărci stilistice care exprimă diferite stări de care este stăpânit vorbitorul în procesul comunicării, atitudinea lui faţă de obiectul comunicării sau faţă de interlocutor. Astfel textul poate căpăta un accent afectiv, stilistic , în funcţie de raportul între accentul dinamic şi cel muzical, dintre intonaţie şi durata vocalelor. (De ex. verbul-propoziţie Doarme, Stilistica

8

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral în funcţie de accentul stilistic, poate exprima uimirea, indignarea, siguranţa, temerea etc.). Cel mai adesea în strânsă legătură cu accentul stilistic, intonaţia interogativă,exclamativă sau neutră, ascendentă, descendentă sau egală, ritmul şi tempoul vorbirii , accelerat sau lent, curgător sau sacadat, se constituie în mărci stilistice ale textului oral, sugerând variatele trăiri afective care le-au provocat. „Figurile fonetice” în strânsă legătură cu sensul lexical al termenilor marcaţi dezvoltă diferite sugestii semantice şi valori stilistice De exemplu,. prelungirea ţinutei consoanelor poate exprima starea de indignare a vorbitorului ( ex. Tticălosule! Mmizerabile! Ccanalia! ) sau starea de admiraţie maximă ( ex. Addmirabil! Mminunat!).Interjecţia de şi adverbul de afirmaţie da primesc un m protetic, structura fonetică astfel constituită, eventual cu prelungirea ţinutei lui m, devine expresia sugestivă a unei stări de ambiguitate, concesive, a unei poziţii ezitante de compromis în atitudinea vorbitorului faţă de interlocutor: „Mmda!...”-afirmaţie concesivă; „Mmde!...”atitudine de compromis faţă de spusele interlocutorului. Prelungirea duratei vocalelor exprimă un registru mai bogat de sugestii privind mesajul comunicat prin textul lingvistic. Astfel, prelungirea duratei vocalei devine mijloc de exprimare a superlativului: „Şi-i frumooos! Şi deşteeept!”.Uneori, însuşirea poate rămâne neexprimată, verbul sau substantivul concentrând în planul lor semantic, pe lângă sensul lexical propriu, sensul lexical al adverbului sau al adjectivului absent, sensul gramatical al gradului de intensitate, sugerând totodată şi starea afectivă a vorbitorului :”Şi ţipaaa!”, „A fost un meeci!”. Pronunţarea prelungită a unei vocale dintr-un cuvânt comunică o componentă subiectivă, care în funcţie de intonaţie şi de tonalitatea muzicală a pronunţiei cuvântului marcat stilistic, exprimă aprecierea pozitivă sau ironia: „Ţi-a plăcut filmul? – Foaarte!”,respingrea, uimirea sau indignarea :”Ce facee?” . Figurile stilistice fonetice dezvoltă expresivitatea textului, sugerând gradul maxim de intensitate a stării afective a vorbitorului. O parte din fenomenele fonetice specifice limbajului oral pot fi exprimate şi în scris – prin repetarea vocalelor şi consoanelor, prin diferenţierea caracterelor grafice etc. -,dar în acest caz este vorba de o încercare voluntară de reproducere elaborată, care rămâne totdeauna relativă, a limbajului oral; fenomenul se întâlneşte în beletristică , conturând o trăsătură stilistică definitorie a operei unor scriitori (I.Creangă, I.L. Caragiale, M. Preda ş.a.). Nivelul morfematic - La acest nivel, funcţionarea categoriilor morfologice devine sursă a expresivităţii limbajului popular: În flexiunea nominală: 1. În limbajul popular orăşenesc, substantivele proprii nume de familie primesc în mod frecvent forme de gen, de număr sau articol hotătât, prin care se exprimă fie un anumit grad de intimitate în relaţiile sociale, fie atitudinea ironică a vorbitorului: Ioneasca, Turculeasa, Ioneştii, Moldovenii: „Iar au venit Popeştii!”. 2. Formele desinenţiale de caz sunt dominate de exprimarea prepoziţională a cazurilor genitiv şi dativ: Vin la început de an, la sfârşit de lună, Dau la copii mâncare.

9 Stilistica

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral 3. Dativul desinenţial intră în câteva sintagme relativ fixe în care planul semantic este dominat de intervenţia elementului afectiv: „Stai locului!” „Du-te dracului!”. 4. Vocativul este utilizat în mod curent, substantivele prezentând desinenţe specifice acestui caz: babo!, Mario!, băiete! Radule! 5. Substantivarea prin vocativ a adjectivului evidenţiază componenta afectivă a textului: „Prăpăditul!”, până la sugerareaunui sens opus celui denotativ: „Deşteptule!” În exprimarea superlativului, limbajul popular recurge la mijloace marcate subiectiv: prelungirea duratei vocalelor din corpul fonetic al adjectivului „O fată frumoasăăă!”; întrebuinţarea ca morfem a adverbelor tare şi prea şi a locuţiunilor nespus de, nemaipomenit de, grozav de etc.care pe lângă sensul gramatical de superlativ, sugerează şi atitudinea apreciativă a vorbitorului; reluarea în formă de genitiv sau de acuzativ, a substantivului de provenienţă adjectivală: frumoasa frumoaselor, voinicul voincilor, deştept între deştepţi etc.; sintagme formate dintr-un substantiv ( om, fată, bărbat, femeie) şi numeralul adverbial o dată: o dată om, sau substantivul jumătate:”o fată şi jumătate; propoziţii cu structură relativ stereotipă: Am întâlnit un om cum nu se mai află; întrebuinţarea unor imagini situate între comparaţie şi metaforă, care exprimă superlativul unei însuşiri umane: frumoasă foc, beat criţă ,turtă etc., deştept ca oaia. 6. Numeralele ordinale întâi şi al doilea exprimă adesea calitatea obiectelor: „Am văzut o marfă a-ntâia”; numeralele sută, mie, milion exprimă în formă de singular sau de plural, ideea de mulţime nedeterminată :”Pot să citesc şi de o mie de ori, tot nu pricep”. În flexiunea pronominală: 1. Pronumele de politeţe dumneavoastră, domnia-sa, dumnealui , intrând în contrast cu contextul social în care se desfăşoară comunicarea, pot exprima ironia, nemulţumirea. 2. Pronumele demonstrative, formă populară, ăsta, asta, ăla, aia exprimă, în funcţie de o anumită accentuare a lor şi de intonaţia enunţului, atitudinea dispreţuitoare a interlocutorului faţă de obiectul comunicării. 3. Întrebuinţarea pronumelor personale cu depăşirea corespondenţei persoană gramaticală- protagonist al comunicării lingvistice pentru a sugera indignarea, supărarea, nemulţumirea: „Eu îi vorbesc şi el îşi vede de treabă”,unde în locul persoanei a II-a, vorbitorul utilizează pronumele de persoana a III-a, ca şi cum şi-ar închipui un alt interlocutor, pe cel real transferându-l în situaţia de obiect al comunicării. 4. La dativ, forma scurtă a pronumelor personale de persoana I şi a II-a, poate sugera, în anumite contexte, implicarea afectivă a vorbitorului „Când mi te-oi trânti o dată...” Formele au fost numite dativ etic . În flexiunea verbală:  Diateza 1. Se utilizează în paralel forme verbale pronominale şi nepronominale, pronumele reflexiv fiind un „modificator” al sensului lexical care duce la dezvoltarea unei componente afective: a munci/a se munci; a omorâ/ a se omorâ; a prosti/a se prosti etc. 2. Prin anularea graniţelor dintre câmpuri logico-semantice bine delimitate în limba literară, o categorie de verbe exprimând acţiuni specifice Stilistica

10

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral unor animale, primesc pronume reflexiv, se utilizează la toate persoanele,desemnând acţiuni în sfera umanului şi sugerează atitudinea de ironie şi dispreţ a vorbitorului faţă de interlocutor: a se miorlăi, a se schelălăi, a se mieuna. 3. Apariţia pronumelui reflexiv pe lângă verbe intranzitive, care nu-l tolerează, sau pe lângă verbe tranzitive, care ,în general, nu-l acceptă: nu se merită, nu se există. 4. Pasivul reflexiv domină situaţiile de construire a diatezei pasive cu auxiliarul morfologic a fi .În întrebuinţarea familiară, această formă de pasiv, prezentă în general numai la persoana a III-a, cunoaşte şi celelalte persoane, în special persoana a II-a: Eşti deştept, dar nu te cauţi ...; construcţia este rezultatul unei concentrări la maximum a planului expresiei: Eşti deştept, dar nu te duci la doctor să fii căutat (consultat) . 5. Pronumele reflexiv se întrebuinţează la persoana a III-a, ca instrument al nedeterminării, când poate însoţi şi verbe intranzitive: Se fumează mult aici. Nu se moare din asta.Nu se tuşeşte la spectacol. Prin astfel de construcţii vorbitorul evită duritatea exprimării directe a unei nemulţumiri. 6. Unele verbe îşi pierd pronumele reflexiv, semn al valorii lor subiective: a se teme, a se chinui, a se mişca, , al intensităţii participative: a se gândi , al caracterului impersonal al sensului reflexiv-obiectiv: a se îmbrăca, a se încălţa etc. Întrebuinţate nepronominal, aceste verbe dezvoltă o componentă semantică afectivă, indicând şi o schimbare de interes a vorbitorului spre obiectul acţiunii verbale: Nu are ce încălţa. A chinuit o viaţă ca să-l crească. Gândeşti că- bine aşa? 7. Folosirea fără pronume a unor verbe la imperativul afirmativ: a se mişca, a se feri exprimă o stare de indignare maximă: Mişcă de-aici!, sau de spaimă în faţa unui pericol iminent: Fereşte!  Modul Fiind prin însuşi conţinutul său un mijloc de exprimare a atitudinii vorbitorului faţă de acţiunea verbală, categoria gramaticală a modului marcheaz subiectiv textul, iar în limbajul popular exprimă şi atitudinea faţă de interlocutor, precum şi starea afectivă a vorbitorului. Coexistenţa acestor factori, diferiţi ca natură, determină dezvoltarea polisemiei şi sinonimiei formelor modale. De exemplu, sensul gramatical de „ imperativ” se poate exprima prin prin forma specifică, marcată desinenţial şi prin intonaţie: Pleacă de aici!, prin prezent indicativ: Pleci de-aici! ,conjunctiv prezent: Să pleci de-aici! ,toate aceste forme corespunzând la stări afective şi atitudini diferite faţă de interlocutor. Intrând în sinonimie cu imperativul, viitorul indicativ construit cu auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului, înlocuieşte duritatea, de natură afectivă, a formei specifice: Pleacă şi fă ce ţi-am spus! cu fermitatea rece, de natură intelectuală, căreia destinatarul nu i se poate sustrage: Ai să pleci şi ai să faci ce ţi-am spus!. Întrebuinţarea prezentului indicativ cu valoare de imperativ reflectă apropierea sufletească a vorbitorului de interlocutor; porunca ia pentru interlocutor, forma unei comunicări enunţiative în legătură cu o acţiune pe care el o are de dus la capăt: Pleci imediat şi faci ce ţi-am spus! Conunctivul prezent cu sens de imperativ exprimă duritatea poruncii şi o stare accentuată de nemulţumire a vorbitorului faţă de interlocutor sau faţă de obiectul comunicării: Tu să taci! Să plece imediat! . Sensul de ireal poate fi exprimat şi prin sintagme constituite dintr-un verb precedat de adverbul aproape sau de locuţiunea Cât pe ce să pierd 11 Stilistica

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral trenul. Aproare să nu te recunosc . Irealul poate fi exprimat prin a fi sau a avea: Era să cad., Aveam să cad..  Timpul Prezentul, forma verbală cu cea mai mare frecvenţă în limbajul oral, dezvoltă un registru semantic bogat, acoperind funcţional toate cele trei perspective temporale: prezent, trecut, viitor sau dezvoltând sensul de pantemporal. Când predomină perspectiva narativă, vorbitorul dinamizează imaginea evenimentelor petrecute în trecut prin situarea lor la prezent; prin anularea opoziţiei categoriale prezent-trecut, vorbitorul retrăieşte fapetele pe care le narează în momentul comunicării lingvistice şi determină aceeaşi implicare afectivă la interlocutor. Bat la uşă, dar nu vine nimeni să deschidă. Prin verbele dicendi puse la prezent, este adus în prezentul comunicării lingvistice un dialog anterior, devenit obiect al comunicării, Întrebuinţat cu valoare de viitor, prezentul intoduce în mesaj un grad ridicat de certitudine: Mâine dau examen. O astfel de întrbuinţare este foarte frecventă în limbajul oral. Perfectul compus situează uneori acţiunea verbului în prezentul comunicării verbale, la începutul sau la sfârşitul unui dialog: V-am salutat. Am plecat. Această valoare sugerează, când caracterizează verbe de mişcare, graba, reală sau simulată, a interlocutorului sau intenţia lui de a-l determina pe interlocutor să acţioneze mai repede în sensul dorit; când sunt întrbuinţate la persoana I, perfectul compus al verbelor a tăcea, a adormi, a muri, sugerează perezenţa unei componente afective în structura mesajului, variabilă, în funcţie de condiţiile psihologice în care se desfăşoară comunicarea lingvistică: Gata, am tăcut, ce mai vrei?. Valoarea de viitor a perfectului compus caracterizează un număr restrâns de verbe,exprimând o intensă implicare afectivă din partea vorbitorului: Te mai ajut şi în problema aceasta şi apoi ştiu că te-am făcut om . Forma de viitor poate fi întrebuinţată cu valoare de prezent, în special forma construită din auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului, construcţia fiind specifică diferitelor verbe dicendi: Am să vă rog să mă ajutaţi puţin.Se sugerează astfel o anumită stare de jenă, de modestie sau de delicateţe de discreţie sau se poate sugera o stare mascată de nemulţumire: Am să te rog să pleci şi să mă laşi singur. Imperfectul verbului a voi poate situa desfăşurarea acţiunii verbale în momentul vorbirii, fiind numit şi imperfectul sfielii sau al modestiei: Voiam să te rog ceva. În limbajul copiilor, imperfectul dezvoltă sensul de prezent, concomitent cu crearea unei stări de ambiguitate între real şi ireal: Eu eram mama, tu erai copilul. În anumite situaţii afective, imperfectul îşi pierde caracterul său specific de timp imperfectiv, devine timp perfectiv, intrând în sinonimie cu perfectul compus (în sepcial la verbele zicerii): Ce-ţi spuneam eu? Depăşind limitele categoriale timp-mod, imperfectul exprimă frecvent irealul sau potenţialul : Dacă mă sculam mai devreme, nu pierdeam trenul  Aspectul Categorie nemorfologizată în limba română este reliefată prin elemente ale sistemului lexical popular sau ale organizării sintactice. Există serii paralele constituite din termeni lexicali simpli şi locuţiuni verbale, pentru a exprima opoziţia aspectuală durativ-incoativ: a da în clocot- a clocoti; a o lua la fugă- a fugi.Seria verbelor incoative : a începe, a se apuca, a prinde, a se Stilistica

12

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral pune este completată cu semiauxiliarele a sta şi a vrea care în limbajul popular exprimă iminenţa producerii unei acţiuni: Stă să plouă. Vrea să plângă; acelaşi sens aspectual îl exprimă în limbajul popular verbul a trage, în relaţie cu verbul a muri :Moşul trage să moară. Aspectul durativ se exprimă frecvent prin repetarea printr-un raport de coordonare copulativă, numai în planul expresiei, a verbului, concomitent cu o anumită intonaţie: Şi plânge, şi plânge.... Verbul a sta, la indicativ prezent, formează, printr-un fals raport de coordonare copulativă cu un alt verb, o sintagmă care exprimă caracterul durativ al celui de-al doilea verb: Dacă stau şi mă gândesc bine, pot veni şi eu cu voi..  Numărul şi persoana 1. La verbele personale, persoana a II-a singular îşi depăşeşte conţinutul semantic, fiind utilizată, sub influenţa factorului afectiv, în contextul persoanei I, pentru că vorbitorul îşi scoate astfel propriul eu din cauzalitatea evenimentelor, în situaţii în care cursul acestora este decis de factori exteriori voinţei şi putinţei sale: Ce să-i faci, aşa e lumea...De cele mai multe ori asemenea structuri exprimă nemulţumirea: La ce te puteai aştpta la unul ca el ?! Altori, persoana a II-a este expresia unui alter ego într-un dialog interior, în situaţiile de impas: Ei, acum ce te faci, băiete, pe unde scoţi cămaşa?! Folosirea persoanei a II-a în locul persoanei I poate exprima dorinţa vorbitorului de a-l convinge pe interlocutor de inexistenţa unei soluţii alternative şi de a şi-l face solidar: Ce voiai să fac? sau respinge nişte reproşuri virtuale: Unde-ai fi vrut să mă duc?! 2. Uneori persoana a III-a singular se foloseşte în contextele persoanei a II-a, pentru a exprima o atitudine ironică din partea vorbitorului: Domnul nu vine, dumnealui nu se compromite... 3. Aceeaşi atitudine ironică este exprimată prin întrebuinţarea pluralului persoanei în locul persoanei a II-a singular: Noi suntem boieri, nu punem mâna la treabă...  Adverbul Datorită caracterului său pronominal precum şi marii lui frecvenţe, adverbul acolo dezvoltă sensuri expresive: Fă şi tu , acolo, ceva, să nu zică ceilalţi că nu munceşti... – exprimarea unei concesii din partea vorbitorului, în legătură cu interlocutorul sau cu sine însuşi : Am să te ajut şi eu, acolo, cât oi putea ....sau reflectă o atitudine protectoare sau uşor glumeaţă faţă de persoana obiect al conversaţiei : E şi el, acolo, un pui de om... În varianta colo intră în constituirea unor sintagme relativ fixe în limbajul oral: cât colo – exprimă indignarea ; când colo- exprimă surpriza desfăşurării evenimentelor într-un sens contrar aşteptărilor vorbitorului; cât de colo –exprimă superlativul evidenţei unor aspecte din realitate; auzi colo!- nemulţumirea şi surpriza provocată de atitudinea interlocutorului; fugi de-acolo! sau fugi de-aici! exprimă respingerea dispreţuitoare a spuselor interlocutorului sau uimirea provocată de caracterul neaşteptat al celor comunicate. În realizarea categoriei gramaticale a comparaţiei la adverb, limbajul popular recurge la aceleaşi procedee fonetice, morfo-sintactice, retorice prin care se realizează comparaţia la adjectiv. Superlativul intensităţii unor acţiuni se exprimă prin locuţiuni adverbiale sau rămâne implicit în semantica unor locuţiuni verbale: Râde cu gura până la urechi; Se prăpădeşte de râs.  Interjecţia 13 Stilistica

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral Constituie o categorie lexicală specifică limbajului oral pentru că reprezintă expresia lingvistică spontană a unor stări afective sau intelectuale. Se disting mai multe clase de interjecţii în funcţie de rolul jucat în procesul de comunicare lingvistică: -interjecţii care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de acţiunile interlocutorului: bravo!, ura! (entuziasm şi admiraţie), halal!, ptiu! (admonestare, dispreţ); -interjecţii de adresare, prin care vorbitorul atrage interlocutorul în procesul de comunicare: bre!, ei!, hei!, mă!, măi! (însoţesc în mod frecvent un vocativ); -interjecţii care însoţesc diferite gesturi umane în relaţia vorbitorului cu interlocutorul său: poftim!, na!. - onomatopeile caracterizează componenta narativă a dialogului: Când am văzut aşa, trosc! o palmă!. În afara exprimării copiative a unor fenomene din realitate, onomatopeile exprimă atitudinea de ironie sau satirică a vorbitorului faţă de interlocutor: Eu îi vorbesc serios şi el că-i mâr, că-i câr... Nivelul sintactic - Exprimarea negaţiei este în legătură cu o mare varietate de stări afective şi intelectuale şi există o mare diversitate de organizare a enunţurilor lingvistice , de la construcţii exclamative, sintagme nominale simple până la propoziţii şi chiar fraze: Da’de unde?! – respingerea hotărâtă a afirmaţiilor interlocutorului; Doamne fereşte!, Ferească Dumnezeu! – atitudine de surprindere în faţa spuselor interlocutorului ; Nici vorbă! – infirmare categorică a afirmaţiilor interlocutorului; Ţi-ai găsit! – atitudine de desconsiderare şi scepticism, ironie izvorâtă dintr-o mai veche experienţă în legătură cu o a treia persoană; Cum să nu?! – propoziţia interogativ-exclamativă, care prin accentuarea deosebită a adverbului cum, neagă ironic afirmaţia interlocutorului; expresiile interjecţionale Pe dracu!, Pe naiba! exprimă nemulţumirea vorbitorului faţă de nerealizarea unei acţiuni de către persoana -obiect al comunicării; negaţia se exprimă uneori prin anteproză, prin propoziţii pozitive al căror caracter negativ rezultă din intonaţie: Mare nevoie am eu de tine!, Ţi-ai găsit omul!... - Exprimarea afirmaţiei poate fi însoţită de exprimarea satisfacţiei, prin prelungirea vocalei din adverbul frază Da! sau prin adverbele de modalitate: fireşte, sigur, fără îndoială etc se exprimă atitudinea de siguranţă (cu diferite nuanţări) a vorbitorului în legătură cu propriile spuse. -Interdependenţa dintre mărcile stilistice fonetice şi prozodice şi caracterul exclamativ al propoziţiilor introgative sau enunţiative constituie o caracteristică a comunicării orale. Propoziţiile cu caracter exclamativ exprimă pe lângă conţinutul semantic şi starea afectivă a vorbitorului în momentul vorbirii sau atitudinea lui faţă de interlocutor: caracterul exclamativ al propoziţiilor este marcat prin intonaţie, iar starea afectivă este sugerată fie de sensul lexical şi gramatical al verbului-predicat, fie de sensul lexical al altui termen constitutiv: Ce zi minunată!...-admiraţia; Iar vine după bani!disperarea; Ce frumos era atunci! -nostalgia; Ce-aş mai veni şi eu cu voi!stare afectivă de înalt grad tensional. Intonaţia exclamativă modifică topica şi funcţia pronumelor şi adverbelor interogative, care, devenite instrumente excamative, exprimă superlativul admiraţiei: Ce frumos!; surpriza: Când colo, dau peste tine! . Conjuncţia că, din element de subordonare, devine instrument al superlativului absolut marcat de o anumită stare afectivă: Că rău mai eşti!- în realizarea acestei funcţii intervine şi adverbul mai , care poate exprima singur, în propoziţii exclamative, superlativul: Prost mai eşti! . Stilistica

14

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral -Structurile invocative de tipul: Bată-te-ar Dumnezeu să te bată!, a căror organizare este în toate situaţiile aceeaşi: verb la optativ-potenţial reluat prin conjunctiv plus subiect exprimat prin substantiv denumind fiinţe mitice: Trăsni-l-ar sfântul să-l trăsnească! ,exprimă ,de obicei, indignarea, supărarea, amărăciunea. - Propoziţiile interogative retorice sunt marcate afectiv, prin ele vorbitorul necerând, de fapt, informaţii, ci afirmând sau negând ceva, prin forma interogativă încercându-se să se impună un anumit punct de vedere interlocutorului: Cum să nu-l cunosc?! Cum să uit?! Ai mai auzit dumneata aşa ceva?! - Sunt încărcate afectiv atât interogativele totale cât şi cele parţiale; când accentul intonaţional se concentrează pe un anumit termen, expresie lingvistică a originii stării, acesta determină o modificare a intonaţiei secundare a propoziţiei, care poate descreşte: Acolo te duci?! Când accentul afectiv intonaţional trebuie să cadă pe subiect, acesta se plasează după predicat: A făcut el asta?! La introgativele parţiale, energia intonaţională se concentrează pe adverbele sau pronumele interogative:Cu cine te-ai văzut? Când s-a petrecut asta? - Când vorbitorul nu se simte îndreptăţit să solicite ceva la modul imperativ, foloseşte propoziţia interogativă în locul uneia.imprative: Îmi dai şi mie? Vrei să mă asculţi?. - Prin propoziţiile exclamative, vorbitorul îşi exprimă o anumită stare, reacţie la atitudinea interlocutorului sau la o anumită realitate extralingvistică; starea tensională determină mutaţii în planul semantic, lexical şi gramatical al textului: Arză-te-ar focul să te arză! ; intensitatea maximă a stărilor afective care constituie nucleul semantic al mesajului, determină reluarea aceluiaşi verb, la modul conjunctiv: Bată-te-ar norocul să te bată! sau la potenţial optativ şi conjunctiv: Mânca-te-ar pământul să te mănânce! - În caracterul dialogat al comunicării orale îşi au originea enunţurile sintetice, neanalizabile: Mda!, Nuu-u! (adverbe-frază), Eii!.. Sst!, Vai! (interjecţii) care poartă în ele o componentă subiectivă; enunţurile brevilocvente prin care mesajul rămâne concentrat în planul semantic al unui singur termen –enunţ nominal-: Gura!, Uşa! sau al unui grup restrâns de termeni, cu aspect de construcţii fixe: singur cuc, beat criţă sau în structuri invocative: Ce naiba (dracu, Dumnezeu) mai vrea şi ăsta?!; enunţurile eliptice expresie fragmentară a unei gândiri complete, apar când vorbitorul, având în vedere cadrul situaţional care suplineşte golurile din exprimare, lasă la o parte, neexprimat, ceea ce consideră de prisos pentru cantitatea de informaţii ce are de transmis: Da’-ncotro aşa grăbit?- din enunţul interogativ lipseşte verbul a merge, întrucât destinatarul tocmai realizează acţiunea, astfel comunicarea fiind marcată de spontaneitate; enunţurile fragmentare : vorbitorul nu mai repetă termenii exprimaţi deja de interlocutor sau de el însuşi într-o replică anterioară, fenomenul caracterizând mai ales frazelerăspuns la enunţuri interogative parţiale: -Când pleci? -_Mâine.; subînţelegerea apare într-o serie de construcţii relativ fixe, marcate subiectiv, specifice sintaxei frazei: propoziţiile subordonate rămân neexprimate când predicatul lor ar fi fost realizat prin acelaşi verb ca şi predicatul din regentă: Las’ să plătească, că are de unde (plăti). M-aş plimba şi eu, da’ n-am cu cine (mă plimba) ; fenomenele de sintaxă mixtă se constituie prin împletirea elementelor de limbaj neverbal cu elemente de limbaj; vorbitorii, fiind plasaţi în chiar cadrul situaţional,unul în prezenţa celuilalt, şi fiind în contact imediat cu obiectele realităţii despre care comunică, îmbină permanent limbajul sonor articulat cu limbajul vizual, cinetic -mimică, surâs, gestică, privire: Ţine 15 Stilistica

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral (cartea)!; repetiţia şi tautologia, ca expresie a participării afective a vorbitorului la reflectarea lingvistică a realităţii extralingvistice, poartă amprenta intensităţii unei stări: Vai de mine şi de mine!, intensităţii şi duratei unei acţiunii :Şi plânge, şi plânge de se moaie pietrele!, superlativului cantitativ: Era lumea de pe lume! , absolutului precedenţei: Întâi şi-ntâi să-mi spui unde ai fost! etc.; când termenii care se repetă , cu funcţii sintactice diferite, exprimă un raport semantic de identificare, repetiţia trece în tautologie.; forma cea mai frecventă de tautologie o constituie reluarea subiectului în funcţie de nume predicativ: Obraznicu-i tot obraznic , dar tautologia ia şi forma altor raporturi sintactice: (de referinţă) De beat se vede cât de colo că eşti beat, (de scop) Vorbeşti ca să vorbeşti, (de timp) Eu când fac o treabă o fac. - Raporturile de subordonare rămân în mod frecvent implicite în planul semantic al textului, fiind dominate de raporturile de coordonare: Te duci şi-i arăţi şi-i tot degeaba( relaţia de coordonare maschează un raport semantic concesiv). Când se exprimă gramatical, relaţiile de subordonare se caracterizează prin elemente spcifice, care marchează subiectiv textul : las’ că, plus că, de vreme ce etc ; conjuncţia că funcţionează ca element de subliniere a enunţului exclamativ: Că rău mai eşti!, iar conjuncţia de reliefează semantica enunţului dominat de modul condiţional optativ al verbului: De-ar veni odată vacanţa! . Raporturile de subordonare sunt în mod frecvent polisemantice: Dacă tot m-ai căutat, hai să ne lămurim! ( condiţie şi cauză), Cum de-abia ai venit, când eu sunt aici de o oră?! ( timp şi cauză); sub presiunea stării afective, vorbitorul răstoarnă relaţia logică din planul semantic al raportului temporal, prin când invers :Mă plimbam, când deodată îl văd pe Ion – Anacolutul - figură sintactică care constă în întreruperea organizării sintactice, sub influenţa unei stări afective puernice, astfel că textul începe într-un fel şi se continuă într-o altă organizare impusă de o nouă perspectivă din care este reflectată lingvistic realitatea: Mama, când m-a văzut, nu-i venea să-şi creadă ochilor! ; cele mai frecvente sunt construcţiile cu subiect suspendat (nominativum pendens) şi cele provocate de pronumele relative cine şi care ( pe lângă rolul lor în frază de elemente de relaţie, dezvoltă şi diferite funcţii sintactice în propoziţia în care se include: Care-a făcut asta să nu-l mai văd . - Relaţia de incidenţă În comunicarea orală, fraza este mereu întreruptă de interjecţii, invocative şi construcţii exclamative, construcţii şi cuvinte incidente prin care vorbitorul îşi exprimă starea afectivă şi atitudinea faţă de interlocutor: Am ajuns, din păcate, prea târziu. Neobrăzatul de Mihai, că alt cuvânt nu merită, i-a vorbit urât... - Topica subiectivă rezultă din predominarea factorului subiectiv asupra celui intelectual în organizarea cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze, îndepărtându-se astfel de topica neutră, care reflectă ordinea logică a elementelor în plan semantic : Mare lucru ai făcut!( exprimă ironia ), Ticălos mai eşti! (exprimă indignarea ), Mere ai vrut, mere ai! (exprimă nemulţumirea) etc. Nivelul lexical Sistemul lexical al unei limbi oferă viziunea despre lume specifică poporului care o vorbeşte, în special prin vocabularul popular; caracterul popular al termenilor este dat în general de vechimea lor în limbă, dar rezultă totodată şi dintr-un proces de „motivare” a raportului semantic prin: - originea sau structura lor onomatopeică: a plescăi, a hodorogi, a fâsâi etc.; Stilistica

16

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral - alcătuirea lor morfologică: îndrăcit, a se împăuna etc, reflectând adesea un proces metaforic: ghiocel, gura-leului, floarea soarelui etc.; - cartacterul polisemantic al celor mai mulţi termeni ; - dezvoltarea sensurilor figurate (metaforic, în spcial): a se stinge (a muri), înnegurat (trist), plouat (necăjit), înfocare (pasiune), ciubotă (prost), pisălog (insistent) etc. ; - dezvoltarea de expresii şi locuţiuni, cu originea într-un proces metaforic: a şterge putina (a pleca pe furiş), a tăia frunză la câini ( a nu face nimic)etc.; - implicarea unei atitudini subiective în conţinutul semantic al termnilor: ironie, sarcasm, tandreţe etc.: hârţoage,lingău, a se hlizi etc. Mijloacele de formare a cuvintelor accentuează expresivitatea limbajului popular prin motivarea subiectivă a conţinutului semantic al noilor termeni: utilizarea frecventă a sufixelor diminutivale şi augmentative -articolaş (dispreţ), poezioară (ironie), prostălău ( deprecierea )etc; a prefixelor exprimând iterativul sau superlativul : Am citit şi am răscitit ,dar tot degeaba! ( nemulţumirea, exasprarea) etc.; un număr mare de termeni compuşi : gurăcască, pierde-vară, papă-lapte etc.(atitudine ironică, umor).

Stilurile orale Mărcile stilistice ale limbajului oral sunt actualizate diferit în funcţie de anumite condiţionări extralingvistice; există două variante de actualizare care corespund celor două tipuri de cultură (populară şi erudită): varianta rurală, identificabilă cu limbajul pupular, şi varianta citadină,în care limbajul popular se intersectează cu limbajul cultivat, reprezentat de limba literară .Pe fondul acestei diferenţieri stilistice de ansamblu, se dezvoltă o altă diferenţiere între stilul conversaţiei şi stilul beletristic ,ca modalităţi diferite de actualizare a sistemului de procedee şi mărci stilistice specifice limbii naţionale. În stilul beletristic, rolul preponderent în actualizarea mărcilor stilistice îl are funcţia poetică, iar textul este rezultatul unui proces de cunoaştere şi comunicare artistică. În stilul conversaţiei, actualizarea mărcilor stilistice se întemeiază pe împletirea tuturor funcţiilor particulare ale limbii,dar cu dominarea funcţiilor expresivă, conativă şi referenţială; textul are un referent real, într-un proces de comunicare şi cunoaştere empirică. Stilul conversaţiei prezintă trei variante stilistice: stilul conversaţiei curente (neutru), stilul conversaţiei oficiale (solemn), stilul conversaţiei familiare (familiar). În stilul neutru, al conversaţiei curente, sunt actualizate principalele procedee şi mărci stilistice specifice limbajului popular, cu unele deosebiri între varaianta citadină şi cea rurală a limbajului oral, în special la nivelul vocabularului: în varianta rurală se întâlnesc cu precădere termeni populari şi termeni regionali, termenii neologici având o frecvenţă redusă; în varianta citadină sunt prezenţi termeni populari, termeni neologici şi, cu frecvenţă redusă, termeni regionali. La nivel morfo-sintactic, stilul conversaţiei curente este marcat, prin acţiunea funcţiei conative, de întrebuinţarea vocativului şi a categoriei gramaticale a persoanei la pronume şi verb, apelându-se în mod frecvent la formele de politeţe: dumneata, dumnealui, dumneavoastră şi mata şi la persoana a II-a plural la verb; pronumle înlocuieşte adjectivul posesiv în exprimarea apartenenţei, posesiunii sau a altor sensuri gramaticale specifice genitivului: Care este numele dumitale? Vorbitorul, în funcţie de cadrul situaţional, însoţeşte numele proprii cu termeni apelativi care exprimă relaţiile sociale: domn, doamnă, moş, mătuşă etc. 17 Stilistica

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral În varianta solemnă a stilului conversaţiei se actualizează sistemul limbii cu rigurozitate în marginile limbii literare, reducându-se spontaneitatea şi procedeele impuse de caracterul dialogat al comunicării orale.La nivel morfologic şi lexical, mărcile stilistice sunt: pronumele de politeţe domniavoastră, domnia-sa etc.; termeni de adresare care reflectă poziţia în ierarhia social-politică şi în cea bisericească: excelenţă, sfinţia-voastră etc., expresie a atitudinii de maximă deferenţă într-un dialog instituţionalizat şi convenţionalizat; utilizarea apelativelor: domn, doamnă, cu formă specifică, desinenţială de vocativ, însoţind termeni denumind funcţii social-politice: decan, director, preşedinte, prim-ministru etc.; lexicul este predominant neologic, cu termenii întrebuinţaţi cu sensul lor denotativ; sintaxa poartă amprenta stilului oficial administrativ, cu absenţa structurilor brevilocvente, eliptice, a subînţelegerii, a vorbibirii directe legate etc. Varianta familiară a stilului conversaţiei.se caracterizează, sub acţiunea funcţiei expresiv-emotive, prin gradul maxim de expresivitate a textului, realizat şi comunicat spontan, prin intervenţia necenzurată a factorului afectiv; varianta familiară îşi dezvoltă identitatea stilistică specifică prin utilizarea semnelor lingvistice cu mărci stilistice implicite, a căror valoare este evidenţiată de context. La nivel morfologic este specifică utilizarea substantivelor în vocativ cu desinenţă specifică: băiete, Radule, bunico, tinere etc. precedate sau nu de interjecţii de adresare: măi copile!...,fa Lenuţo! ; vorbitorul poate însoţi numele proprii cu cu termeni care exprimă grade de rudenie: nene, tanti, lele etc.,şi interferând cu conversaţia curentă, adresativul domnul se întrebuinţează fără articol, în forma dom’ (dom’ director); .se recurge frecvent la adjective substantivizate prin vocativ: tâmpitule, idiotule etc; distribuţia pronumelor personale şi de politeţe pentru persoana a II-a: tu, mata, dumneata, depinde de vârsta interlocutorului; celelalte pronume de politeţe sunt întrebuinţate ca expresie a atitudinii ironice. La nivel sintactic, realizarea negaţiei prin interjecţii: Aşi!, Ţţţ!.., prezenţa invocativelor: Ce Dumnezeu (dracu, naiba) vor ăştia?!, prezenţa enunţurilor exclamative absolute: Fir-ar al dracului să fie!, prezenţa enunţurilor nominale metaforice: Porcul!, Măgarul! şi a enunţurilor fragmentare subliniază componenta subiectivă a mesajului. La nivel lexical, se manifestă o libertate nelimitată în actualizarea vocabularului popular; în funcţie de cele două variante generale ale stilului conversaţiei, rurală şi citadină, şi de stările afective ale vorbitorului , se utilizează: termeni tabu (în varianta vulgar-violentă a conversaţiei), termeni regionali, termeni compuşi şi locuţionali cu sens metaforic: târâie-brâu, lingeblide, a trage mâţa de coadă etc., termeni derivaţi cu sufixe diminutivale şi augmentative cu semantica marcată afectiv: prostălău, mămicuţă etc. termeni lexicali argotici (argoul este un ansamblu deschis de cuvinte şi construcţii frazeologice pitoreşti, care dezvoltă sensuri neobişnuite, de neînţeles pentru cei exteriori cercului socio-lingvistic restrâns care le utilizează; caracterizează aproape exclusiv vorbirea grupurilor sociale sau de vârstă, de obicei contrarii convenienţelor).

Stilistica

18

Capitolul 2 – Structura stilistică a limbajului oral

APLICAŢII: 1. Alegeţi o literă din Dicţionarul de argou al limbii române, al lui G. Volceanov şi comparaţi lista de cuvinte de la litera respectivă cu lista de cuvinte (de la aceeaşi literă) din Dicţionarul explicativ al limbii române sau din Dicţionarul Academiei sau din Dicţionarul de cuvinte recente stabilind următoarele aspecte: a) în ce măsură se găsesc aceşti termeni în dicţionarele explicative; b) identificaţi sensul acestora, conotaţiile şi eventual originea elementelor de argou. 2. Identificaţi, din Dicţionarul de argou, acei termeni care dovedesc capacitatea de a alcătui familii lexicale. Explicaţi cauzele şi urmările productivităţii lor. 3. Extrageţi expresiile şi locuţiunile de la o literă (în limbajul argotic) şi sesizaţi trecerea unor elemente din limbajul argotic în limbajul conversaţiei familiare. Exemplificaţi şi explicaţi. 4. Selectaţi din fragmentele de mai jos, extrase din Textele dialectale din Muntenia, publicate sub redacţia lui Boris Cazacu (1974, 1975), elementele care pun în evidenţă caracterul oral al textului; precizaţi cărei variante a limbajului popular îi apaţin textele date: a) „- Băiatu – ăla mare, care... i de clasa patra. - Cum, nu ăla micu? - Nu, bre ! Ăla mare.” b) „- Ce dracu-i îla, mă? - Ữ iepure, mă. - E! drace! iepure-atâta di mare, mă!” (TDM, II, 534/10-12) 5. Înregistraţi un fragment de conversaţie (de la TV, din piaţă, autobuz, etc.) şi realizaţi analiza mărcilor stilistice pe care le sesizaţi, încercând să stabiliţi cărui stil al limbajului oral îi aparţine.

19 Stilistica

Capitolul 3 – Structura stilistică a limbajului scris

Capitolul 3 - STRUCTURA STILISTICĂ A LIMBAJULUI SCRIS Limbajul scris este un sistem semiotic secund, în care este transpus limbajul oral; acest sistem secund de semne nu redă o limbă dată, dezvoltată şi manifestată ca limbaj oral, ci o variantă a acelei limbi, rezultată printr-un proces de deregionalizare; această variantă este o opţiune lingvistică şi stilistică totodată. Identitatea stilistică a limbajului scris îşi are originea în condiţiile specifice în care se desfăşoară comunicarea pe cale scrisă: emiţătorul, ieşit din contactul direct cu obiectul comunicării şi în absenţa destinatarului, elaborează textul; funcţia expresivă a limbii pierde din pondere în favoarea funcţiilor conativă şi referenţială. Limbajul scris şi-a dezvoltat un nucleu central - limba literară, cu caracter unic, unitar şi supradialectal; constituindu-se într-un factor important în dezvoltarea limbii române literare, varianta scrisă conştientizează, la vorbitor, actul lingvistic în cele două operaţii esenţiale: alegerea şi combinarea, şi îl introduce în spaţiul cultural livresc (erudit). Identitatea stilistică a limbii literare este dată de caracterul convenţional al normelor pe care le impune şi de caracterul elaborat al textului în care se reflectă normele specifice; aceaste trăsături distinctive asigură limbii literare, ipostază virtuală a limbii naţionale existentă în conştiinţa vorbitorului, un anumit grad de neutralitate stilistică, la care se raportează textul concret . Stilurile limbajului scris Strâns legat de dezvoltarea instrucţiei şi culturii, limbajul scris dezvoltă două categorii de stiluri : stilul epistolar şi stilurile funcţionale. În stilul epistolar, predominat de raportul emiţător- receptor, organizarea textului se întemeiază pe împletirea funcţiilor conativă şi expresivă, care domină funcţia referenţială: mesajul se constituie pe baza unui referent nespecializat, cu existenţă extralingvistică , într-un proces de cunoaştere şi comunicare empirică. La rândul său, stilul epistolar are două subvariante: stilul epistolar familiar şi stilul epistolar oficial. În prima variantă, sunt actualizate în limbajul scris procedee şi mărci stilistice specifice stilului conversaţiei familiare, din limbajul oral, cu grad maxim de deviere de la normele limbii literare, mai ales la nivel lexical şi sintactic. În stilul epistolar oficial se actualizează mărci stilistice specifice stilului conversaţiei curente sau stilului conversaţiei oficiale, în interiorul normelor limbii literarare. Stilul epistolar cuprinde acea categorie de texte care, în mod curent, se numesc scrisori. Astfel de texte sunt comunicări trimise cuiva prin poştă sau prin intermediul unei persoane. Ele pot avea dimensiuni diferite şi conţinut foarte variat. În funcţie de conţinut, dimensiuni, particularităţi stilistice şi de mijlocul prin care se transmit, scrisorile poartă diverse denumiri, de la telegramă şi bilet, până la scrisoare literară.

Stilistica

20

Capitolul 3 – Structura stilistică a limbajului scris APLICAŢII: Scrisoarea amicală: este un text cu caracter epistolar, prin care se transmit informaţii vizând, intim şi direct, relaţiile dintre persoane aflate în strânse relaţii de prietenie, recurgând la un ton amabil şi afectuos. TEMĂ: Redactaţi o scrisoare amicală către un coleg aflat în străinătate cu o bursă de studii. Scrisoarea de rugăminte (de cerere): textul epistolar prin care se solicită cuiva (pe un ton oficial sau amical), fie un serviciu, fie un lucru, fie un ajutor bănesc. O astfel de srisoare trebuie să fie scurtă şi, indiferent de natura relaţiilor cu persoana căreia i se adresează, cererea trebuie să fie formulată în limitele bunului simţ, prin folosirea unui ton şi a unor expresii care să nu deranjeze. TEMĂ: Redactaţi o scrisoare de rugăminte adresată conducerii unei mari biblioteci din ţară, prin care solicitaţi sprijin pentru accesul la fondul de carte veche al instituţiei. Scrisoarea de recomandare: este un text prin care se prezintă o persoană, arătând, pe scurt, meritele sale. O scrisoare de recomandare trebuie să fie scurtă şi să cuprindă referiri cât mai obiective la meritele, calităţile persoanei prezentate. Ea se încheie cu mulţumiri anticipate. De regulă, o asemenea epistolă se pune într-un plic deschis şi se înmânează persoanei recomandate. Se poate trimite şi prin poştă. TEMĂ: Redactaţi o scrisoare de recomandare pentru un coleg care urmează să plece în străinătate cu o bursă de studii.

21 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale Stilurile funcţionale, predominate de raportul text-referent, sunt condiţionate de dezvoltarea culturii erudite şi a limbii literare, constituindu-şi identitatea prin specializare şi depăşirea sferei limbii literare comune, caracterizată prin neutralitate stilistică. Stilurile funcţionale îşi datorează apariţia unor factori extralingvistici: dezvoltarea culturală a societăţii, situarea unui grup de vorbitori într-un anumit domeniu de activitate şi cunoaştere umană, iar profilul lor specific este determinat de toţi factorii lingvistici implicaţi în delimitarea stilurilor colective. Aspectul cult al limbajului scris dezvoltă patru stiluri funcţionale (sociolecte), corespunzând la patru domenii principale ale culturii moderne: stilul ştiinţific, stilul juridic-administrativ, stilul publicistic, stilul beletristic.

STILUL ŞTIINŢIFIC Stilul ştiinţific este expresia întrebuinţării limbii în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a lumii, fiind cel mai aproape de limba literară comună, datorită gradului minim de deviere de la norma generală. Este propriu lucrărilor, comunicărilor, dezbaterilor din domeniile ştiinţifice şi tehnice; cuprinde stilul lucrărilor cu caracter didactic sau de popularizare şi limbajele profesionale (cu excepţia celor din domeniul juridic-administrativ). În desfăşurarea cunoaşterii şi comunicării ştiinţifice sunt dominante funcţiile referenţial-informativă (cu accent pe conţinutul comunicat) şi metalingvistică (din cauza explicaţiilor terminologice), care anihilează acţiunea celorlalte funcţii: funcţiile conativă şi fatică sunt, teoretic, absente, funcţia poetică se subordonează modului de acţionare a funcţiei referenţiale, funcţia expresivă este ţinută sever sub control, anulându-i-se aspectul emotiv. Planul referenţial este supus unui proces de investigare a cărui finalitate este cunoaşterea ştiinţifică şi ale cărui metode sunt supuse unui proces de maximă formalizare. Ca urmare, textul lingvistic implică, atât la emitere cât şi la receptare, o organizare pe două straturi, în funcţie de cunoaşterea empirică şi de cunoaşterea conceptuală, care o include pe cea dintâi.( Spre deosebire de cunoaşterea empirică, în permanentă relaţie cu planul referenţial, cunoaşterea conceptuală poate deveni suficientă sieşi, în domeniul filozofiei sau al matematicii). Această organizare internă impune vorbitorilor să cunoască pe lângă codul lingvistic (adică sistemul limbii în care comunică), şi codul metalingvistic; codul lingvistic creează cadrul esenţial al desfăşurării comunicării, iar codul metalingvistic acordă universalitate şi obiectivitate semnificaţiilor, concomitent cu realizarea cunoaşterii conceptuale. Emiţătorul este preocupat de mesajul pe care îl are de comunicat, încercând să cuprindă conceptul cât mai exact, fără echivoc, într-o expresie lingvistică neutră, pentru impunerea conţinutului semantic denotativ şi anularea oricărei conotaţii ( cu excepţia conotaţiei generice de apartenenţă la stilul ştiinţific). Stilul ştiinţific are atâtea variante câte ramuri ştiinţifice şi tehnice există; acestea pot fi însă grupate pe categorii: limbajul ştiinţelor exacte (matemetică, fizică, chimie, astronomie), limbajul ştiinţelor tehnice ( în mare parte schematizat), limbajul ştiinţelor naturii (ştiinţele naturii, medicină, agronomie), limbajul ştiinţelor umaniste şi al filozofiei (cu cea mai accntuată diversificare Stilistica

22

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale internă); limbajul criticii literare oscilează, în funcţie de genul de critică practicat, între stilul ştiinţific şi cel beletristic, fiind considerat de unii specialişti gen de tranziţie între cele două stiluri. Relaţiile stilului ştiinţific cu celelalte variante funcţionale ale limbii, se desfăşoară dinspre stilul ştiinţific către acestea, şi numai la nivel lexical; termeni specifici stilului ştiinţific pătrund, prin circulaţie, direct sau indirect, mai ales prin stilurile publicistic şi beletristic, în limba literară comună, determinând reorganizări ale diferitelor clase lexicale. În felul acesta, în etapa contemporană, stilul ştiinţific are un rol activ în dezvoltarea limbii literare. Fiind, teoretic, refractar funcţiei expresiv-emotive a limbii, stilul ştiinţific nu permite constituirea unor stiluri individuale, caracterizându-se printr-o tendinţă de reducere la zero a devierilor de la norma stilistică (cu unele excepţii în domeniile filozofiei şi criticii literare) . Caracteristici lingvistice, care, prin reprezentare statistică, devin stilistice: La nivel fonematic, stilul ştiinţific este un factor activ în promovarea şi consolidarea sistemului fonematic al limbii literare. Structura fonematică a textelor ştiinţifice are însă şi o zonă specifică în raport cu limba literară comună, prin frecvenţa unor foneme (creşterea frecvenţei laringalei h ca urmare a utilizării unor termeni care au în structura lor morfematică prefixe de origine greacă precum hema-, hemo-, helio-, hidro- etc.:hematie, hemoliză, helioterapie, hidrocefal etc. ) şi grupuri de foneme (grupul consonantic ps la iniţială, existent doar în familiile lui psalm şi psaltire, şi-a întărit poziţia prin trmenii neologici psihic,psihiatru, psihanaliză etc.; o situaţie asemănătoare o au grupurile consonantice ft, pt, cv:ftaleină, pterodactil , cvorum). La nivel morfematic, lingviştii care s-au preocupat de problema delimitării stilurilor, au apelat la metode statistice, stabilind ca definitorii pentru stilul ştiinţific: -frecvenţa mare a substantivelor (îndeosebi termeni de specilitate sau nume proprii) ; frecvenţa redusă a cazurilor „personale”:dativul, acuzativul precedat de prepoziţia-morfem pe şi vocativul (întrebuinţat doar în varianta didactică orală a stilului ştiinţific); -prezenţa adjectivelor generice sau categoriale (care grupează pe categorii obiectele denumite de substantivul determinat: mamifer marin, triunghi isoscel) utilizate la gradul pozitiv; utilizarea adjectivelor care refuză comparaţia: convergent, concav, monocromatic etc.; -frecvenţa mare a pronumelor nepersonale (în primul rând reflexive, ca marcă a exprimării impersonale); absenţa pronumelor de politeţe; preferinţa penru persoana a III-a (caracterul obiectiv) şi pentru folosirea pluralului autorităţii ştiinţifice; -absenţa interjecţiilor şi a derivaţilor (substantive, verbe, adjctive, adverbe) intrjecţionali, ca urmare a absenţei funcţiei expresive-emotive; -modurile verbale dominante sunt indicativul şi infinitivul; timpul verbal dominant este prezentul (atemporal - instrument al definirii conceptelor, pantemporal instrument al comentării fenomenelor supuse investigaţiei, dinamicinstrument al descrierii actualizatoare a unor evenimente istorice, individualumane, socio-culturale, descriptiv- instrument al reliefării unor idei esenţiale într-un text de exegeză); flexiunea verbală este dominată de persoana a III-a singular, consecinţă a predominării funcţiei referenţiale şi expresie a obiectivării sau nedeterminării. La nivelul sintactic sunt specifice stilului ştiinţific în ansamblu: 23 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale - dezvoltarea unor raporturi de complementaritate în interiorul enunţului sau cu enunţuri in absenţia: într-un text ştiinţific există un prim plan al comunicării, în care se formulează ideile despre obiectul supus investigaţiei, şi un plan secund prin care se introduc date dintr-un enunţ anterior, plan care se poate articula direct, în continuitate cu primul plan, prin citat, sau indirect, în discontinuitate, prin note şi trimiteri bibliografice; - absenţa enunţurilor sintetice (Da? Poate?), consecinţă a desfăşurării nedialogate a comunicării ştiinţifice şi a lipsei de acţiune a funcţiilor expresivemotivă şi conativă ale limbii ; - dezvoltarea structurilor enumerative, prin intermediul relaţiei de apoziţie: ; - prezenţa structurilor de sintaxă mixtă: împletirea semnelor lingvistice aparţinând sistemului limbii naţionale cu semne simbolice, componente ale unor limbaje artificiale şi cu imagini grafice, în interiorul aceluiaşi enunţ ; trăsătura caracterizează varianta stilistică a ştiinţelor exacte (matemetica în primul rând), textul reducând la maximum întrebuinţarea limbii naţionale, prezentă doar prin elemente de relaţie predicativă (verbe): Fie F(a)= Σ f(d); în textele de ştiinţe naturale se îmbină în acelaşi text semne lingvistice din sistemul limbii naţionale cu semne din sistemul limbii latine: Filipendula hexapata (aglica) este frecventă în fâneţe şi poieni însorite. ; - depersonalizarea raportului subiect- predicat, specifică variantei stilistice a ştiinţelor exacte se realizează prin situarea în nedeterminat a subiectului cu predicatul exprimat prin verb reflexiv impersonal sau la diateza pasivă cu valoare impersonală : Nu se ştie dacă există o infinitate de numere primare ale lui Marsenne. , Cu aceasta teorema lui Dirichlet este demonstrată.; întrebuinţarea construcţiilor absolute, gerunziale şi infinitivale: Notând cu r distanţa... ; - varianta stilistică a ştiinţelor exacte, în primul rând al matematicii, are enunţul sintactic constituit pe modele relativ fixe: dacă (în cazul când/că)....atunci...; dacă...atunci...astfel încât (deoarece). La nivel lexical, stilul ştiinţific se distinge de limba literară comună şi de celelalte stiluri prin: - univocitatea semantică a cuvintelor, care, ca urmare a absenţei ipostazei emotive a funcţiei expresive, sunt utilizate cu sensul lor denotativ; sensul nu datorează nimic contextului şi nu se lasă modificat de context; - concentrarea maximă a vocabularului; un număr restrâns de cuvinte dezvoltă frecvenţe foarte ridicate; - marea mobilitate a vocabularului, datorată dezvoltării rapide a ştiinţei şi tehnicii, care impune introducerea de noi termeni, împrumutaţi sau creaţi pe terenul limbii române; - specificitatea constituirii de noi termeni; sunt foarte frecvenţi termenii derivaţi cu prefixoide şi/sau sufixoide: macro-, micro-, mono-,hemi-, poli-, -cid etc. sau prin compunere: iliro-roman, galileo-newtonian,bronho-pneumonie etc.; cei mai mulţi dintre termenii amintiţi vin cu această structură din limba de origine, dar vorbitorul le recreează permanent alcătuitrea de care devine conştient şi în baza căreia aceste semne devin motivate; - sructura specifică a vocabularului; în vocabularul stilului ştiinţific distingem un fond principal şi o masă a vocabularului, caracterizate prin aceleaşi trăsături din alcătuirea limbii literare comune şi prin trăsături distinctive. Zona de suprapunere între fondul principal lexical al limbii literare comune şi fondul principal lexical al stilului ştiinţific este redusă la elementele verbale: a fi, a deveni, a rămâne etc. şi la cele joncţionale: prepoziţii, Stilistica

24

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale conjuncţii, adverbe, în varianta stilistică a ştiinţelor exacte, şi mai amplă în textele ştiinţelor naturii sau ale ştiinţelor umaniste. Zona de specificitate este reprezentată de terminologia ştiinţifică care exprimă fie concepte teoretice, fie aspecte ale realităţii materiale, perceptibile numai din perspectivă ştiinţifică; terminologia ştiinţifică, diferită de la un domeniu de cercetare la altul, este constituită din: termeni vechi româneşti adaptaţi semantic la stilul ştiinţific: adunare, cât, mărime, mulţime; termeni constituiţi pe terenul limbii române: a încifra, împărţitor, dreptunghic, triunghi, staminal etc; neologisme cu circulaţie internaţională: emisferă, eclipsă, echinocţiu etc.; termeni străini – predomină termenii, de circulaţie internaţională, în special în varianta stilistică a stiinţelor naturii : mucor mucido (mucegaiul alb), hippocampus hippocampus (căluţ de mare) . Masa vocabularului stilului ştiinţific se distinge de cea limbii literare comune prin frecvenţa redusă a elementelor populare, prin absenţa elementelor regionale, de argou, familiare, arhaice ; frecvenţa ridicată a neologismelor ( în special termeni tehnici). Genuri de texte specifice stilului ştiinţific: a) expozitive: tratatul, dizertaţia, studiul, articolul, reflecţia, sinteza, eseul, referatul, comunicarea, conferinţa, alocuţiunea, nota; b) descriptive: caracterizarea, raportul, informarea, cronica, recenzia. Textele sunt elaborate, premeditate şi au, de obicei, forma scrisă, monologată. Compoziţia este bine articulată, compactă, riguroasă, austeră ; calităţile generale ale stilului textului ştiinţific: obiectiv, neutru, concis, clar şi precis.

APLICAŢII: 1. Identificaţi mărcile şi procedeele specifice pe baza cărora să argumentaţi încadrarea fragmentelor de mai jos într-o anumtă variantă a stilului tehnico-ştiinţific: a) „Să considerăm că forţele ce acţionează asupra sistemului tehnologic, sau una din caracteristicile acestuia, variază rapid şi periodic în timp. Ca urmare, şi deformaţia elastică variază, de asemenea, periodic în timp (sistemul tehnologic vibrează. În timpul desfăşurării diferitelor procese de aşchiere poate apărea oricare di cele patru categorii de vibraţii cunoscute în mecanică: libere, forţate, parametrice şi autoexercitate. Efectul vibraţiei depinde în primul rând de amplitudinea mişcării; frecvenţa are o influenţă cu mult mai redusă. Ca urmare, toate măsurile ce se iau în vederea reducerii acestui efect vizează doar reducerea amplitudinii. Vibraţiile libere apar la rabotare, mortezare, frezare, broşare, etc., şi sunt datorate variaţieie bruşte a forţei de aşchiere la intrarea şi ieşirea unei muchii tăietoare în şi din aşchiere. Amplitudinea acestor vibraţii scade relativ rapid în timp, datorită amortizării, care, în cazul unui sistem elastic compus din mai multe elemente îmbinate prin suprafeţe de contact, este deosebit de importantă. Dacă în cursul mişcării vibratorii, scula şi piesa se află în contact, atunci, efectului amortizor al procesului de aşchiere, amplitudinea scade şi mai rapid în timp, astfel că, în cele mai multe cazuri, devine neglijabilă după 2-3 cicluri vibratorii. (...) Problema reducerii amplitudinii unei vibraţii libere are două soluţii principale: micşorarea intensităţii perturbaţiei şi micşorarea cantităţii de energie înmagazinată în sistem ca urmare a acţiunii perturbaţiei. Vibraţiile forţate apar ca urmare a variaţiei periodice în timp a forţelor de inerţie ori a celor de aşchiere. Variaţiei direcţiei forţei de inerţie, sistemul tehnologic îi răspunde printr-o mişcare vibratorie complexă a tuturor 25 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale elementelor componenete, vibraţie ce are două efecte importante: mişcarea indicilor săi de fiabilitate şi apariţia unor erori de prelucrare specifice.” (Croitoru, 1991:107-8) b) „Şantierele de construcţii navale sunt acele întreprinderi în care se construiesc şi se repară nave. Şantierele se clasifică după mai multe criterii: 1. după destinaţia navelor construite: şantiere navale miliate şantiere navale civile 2. după poziţia geografică: şantiere maritime şantiere fluviale 3. după felul lucrărilor executate: şantiere navale pentru construcţii noi şantiere navale pentru reparaţii şantiere navale mixte Majoritatea şantierelor navale din ţara noastră sunt şantiere mixte: I.C.N Constanţa, S.N. Giurgiu, S.N. Tulcea, etc. În şantierele de construcţii navale se execută în totalitate lucrările de corp, o parte din lucrările de instalaţii, se efectuează lucrările de montaj mecanic, se fac probele pentru predarea navei. Indiferent de şantier, acesta este împărţit în câteva sectoare importante şi anume: sectorul construcţii corp, sectorul montaj, sectorul metalurgic, sectorul mecanic, sectorul lemn, sectorul transporturi, sectorul energetic şi sectorul auxiliar. Sectorul corp este format din următoarele ateliere: atelierul de trasaj clasic, atelierul de trasaj optic, depozitul de laminate, atelierul de prelucare, atelierul de asamblare şi sudare, cala de construcţie şi lansare, atelierul de vopsitorie, alte ateliere şi depozite auxiliare. Sectorul montaj cuprinde dana de armare şi monaj. Sectorul metalurgic poate avea o dezvoltare mai mare sau mai mică, funcţie de existenţa sau inexistenţa unor intreprinderi de profil cu care să coopereze. Din acest sector fac parte: atelierul turnătorie oţeluri şi neferoase, atelierul de forjă, atelierul de presă şi matriţe. Sectorul mecanic este format din: atelierul de cazangerie, atelierul de tinichigerie, ajustaj mecanic, tubulatură şi armături, atelierul de prelucrări prin aşchiere. Sectorul lemn este format din: depozitul de material lemnos cu instalaţii de uscare şi ignifugare, atelierul de tâmplărie şi mobilier. Sectorul de transporturi cuprinde totalitatea mijloacelor de transport existente în şantier: căi ferate, locomotive, vagoane, poduri rulante, cât şi mijloacele de transport naval aferente şantierului: şalupe, şalande, remorchere. Sectorul auxiliar este format din atelierul de reparaţii şi întreţinere mecanică, atelirul de sculerie şi atelierul de întreţinere electrică şi reparaţii. Sectorul energetic cuprinde centrala energetică formată din fabricile de oxigen, acetilenă, aer comprimat, reţele electrice şi staţiile de transformare.” (Şerban, Tăutu, Găvan, 1991:41) COMUNICAREA ŞTIINŢIFICĂ – este un text scurt care informează cercurile de specialişti despre contribuţiile personale aduse de un cercetător la elucidarea unei probleme ştiinţifice.

Stilistica

26

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale Comunicările ştiinţifice se prezintă la sesiunile diferitelor institute de învăţământ superior sau de cercetare. Ele trebuie să fie expuse într-un timp limitat (10-15 minute) şi, de obicei, sunt urmate de discuţii. TEMĂ: Pe baza definiţiei de mai sus, alcătuiţi o comunicare ştiinţifică despre aspecte ale limbajului ştiinţific utilizat în tehnica IT. ESEUL – (fr. essai „încercare) este un studiu (text) de proporţii mici, realizat într-o formă literară, în care se tratează, într-o interpretare originală, probleme din variate domenii, de obicei fără pretenţia de a le epuiza. TEMĂ: Pe baza definiţiei de mai sus, alcătuţi un eseu despre contribuţia lui Tudor Vianu la elucidarea problemelor teoretice ale stilului.

STILUL JURIDICO-ADMINISTRATIV Stilul juridico-administrativ se întrebuinţează în domeniul relaţiilor oficiale dintre cetăţean şi instituţiile statului. În realizarea funcţiei de cunoaştere şi comunicare, un rol dominant îl au funcţiile referenţialdenominativă şi conativă (persuasivă- receptorul fiind un destinatar avut permanent în vedere în formularea comunicărilor specifice). Funcţia metalingvistică intervine frecvent, prin definirea termenilor juridici sau administrativi. Prin modul specific de acţionare a funcţiilor particulare, limba devine un instrument activ de transformare a realităţii limba provoacă schimbări ale lumii obiective în dimensiunile ei socio-umane: modificările cel mai spectaculoase şi mai dircte se produc în domeniul activităţii juridice, unde textul-sentinţă din planul lingvistic este imediat materializat în planul existenţei obiective, reale. Stilul juridico- administrativ este mai puţin diversificat decât alte stiluri, totuşi are şi el câteva variante interne: limbajul juridic legislativ- conservator, nediferenţiat, impersonal, refuză manifestarea diferenţierilor stilistice individuale; limbajul juridic oratoric- cu caracter oral, deschis apariţiei stilurilor individuale; limbajul administrativ- caracterizat prin diversificare terminologică pe domenii ,este relativ deschis unor variaţii stilistice individuale, în funcţie de destinatar şi, mai puţin, de emiţător. Stilul juridico-administrativ este cel mai închis dintre stiluri: circumscriindu-se câmpului raporturilor social-umane, el intră în relaţii directe cu stilul publicistic, pe care îl influenţează mai ales la nivel lexical, fără a se lăsa însă influenţat de acesta. Caracteristici lingvistice, care, prin reprezentativitate statistică, devin stilistice: La nivel fonematic, stilul juridico-administrativ rămâne în sfera limbii litrare comune; singura particularitate este dată de frecvenţa ridicată a abrevierilor specifice: art., alin., lit., cap. etc.. La nivel morfematic: - frecvenţa mare a substantivelor provenite din infinitive lungi: efectuare, arestare, cercetare, soluţionare etc.: substantivelor postinfinitivale li se adaugă categoria participiilor pasive substantivate prin articol hotărât: inculpatul, învinuitul etc, şi prin articol demonstrativ: cel urmărit, cel condamnat, cel vătămat etc.; substantivele „personale” neutralizează opoziţia masculin/feminin, przentându-se fie sub forma de masculin: inculpatul, 27 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale învinuitul etc, fie prin forma de feminin: parte, persoană, rudă etc.; predominarea formelor de singular, expresie a generalului: Munca prestată de condamnat este remunerată...(CP art.58); construirea dativului cu prepoziţii devenite specifice acestui caz în textele juridice: conform deciziei, potrivit dispoziţiilor; acuzativul construit cu prepoziţia către devine caz al destinatarului: Către direcţia de Protecţie a Mediului..; absenţa totală a vocativului în varianta textelor juridic legislative; în cele administrativ oficiale şi în varianta juridică orală, vocativul apare cu formă omonimă cu a nominativului nearticulat: Inculpat!, Cetăţeni! sau în sintagme cu anumite apelative: Onorată instanţă!; - apariţia frecventă a pronumelor nepersonale (oricine, toţi, acesta etc); înlăturarea unor pronume neaccentuate pent ru a crea enunţuri depersonalizate: Când inculpatul este bolnav, se poate aplica măsura internării.; - flexiunea verbală reflectă tendinţa de obiectivitate impersonală şi de generalitate în varianta textelor juridice legislative: se utilizează reflexivul pasiv: se prevede, se menţionează, se, pedepseşte, se stabileşte etc. sau pasivul nedeterminării: sunt atribuite, este permisă etc. ; folosirea frecventă a infinitivului şi a participiului pasiv ca mijloace de concentrare a expresiei: Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări în scopul de a se obţine probe.; folosirea infinitivului sau a viitorului indicativ cu valoare de imperativ: A se vedea..., Vor fi sancţionaţi... ; se utilizează prezentul pancronic: Instanţa deliberează şi hotătăşte asupra oricărei probleme de care depinde soluţia completă a recursului.. ; întrebuinţarea exclusivă a verbelor la persoana a III-a singular; persoana I singular este prezentă cu totul excepţional în texte administrative individuale (cereri). La nivel sintactic apar cele mai multe mărci specifice stilului juridic: - alternarea unor fraze arborescente, cu propoziţii simple, independente sintactic; prezenţa structurilor sintactice schematice, rigide, construcţii-şablon transmise prin tradiţie, cele mai multe multiplicate prin formulare birocratice, utilizate din nevoia de uniformizare a relaţiilor administrative scriptice (se includ aici textele proceselor verbale, ale cererilor, contractelor, comenzilor, diferite acte notariale, care conţin aceleaşi formule de început sau de sfârşit); - predomină coordonarea disjunctivă: Fapta de a nu permite..., sau de a se opune..., se pedepseşte cu... sau cu... , care creează chiar formule fixe: din oficiu sau la cerere/la sesizare ; - în sfera subordonării sunt preponderente funcţiile de circumstanţial de condiţie şi de timp, cele două funcţii fiind adesea confundabile în plan semantic: În caz de încălcare a legii, se poate lua împotriva învinuitului... , Când organul competent consideră...poate decide...;funcţiile de circumstanţial sunt fixate prin locuţiuni sau prepoziţii standard care accentuează marcarea stilistică a textelor juridice şi administrative: în condiţiile stabilite de lege, spre ştiinţă, în acest scop, în vederea, sub luare de semnătură, în mod corespunzător, potrivit cu, în conformitate cu, de natură să, în măsura care; - preferinţa pentru predicate nominale: Infracţiunea este fapta.., Autor ste persoana.. . La nivel lexical, sunt definitorii pentru stilul juridico-administrativ: - univocitatea semantică a cuvântului; fie că aparţin exclusiv stilului juridico-administrativ (inculpat, petent, jurisdicţie etc.), fie că se găsesc şi în limba literară comună (minoritate; reparare a pagubei) ,cuvintele prezintă un singur sens lexical specific. ; Stilistica

28

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale - organizarea specifică a vocabularului: pe fondul unui strat de cuvinte care aparţin fondului principal lexical al limbii literare comune, există un strat lexical al terminologiei juridice şi administrative, ai cărei componenţi constituie un cod metalingvistic specific , care se întemeiază pe două categorii principale de termeni: a) termeni specifici neologici (de obicei de origine latină): curator, a abroga, tutelă, a recuza, inculpat etc.; şi vechi româneşti: pricină, împricinat, înscris, plângere etc. b) termeni cu circulaţie în limba literară comună (neologisme mai ales) sau din limbajul popular, dar deveniţi specifici stilului juridic printr-o serie de mutaţii semantice: a ratifica, a denunţa, circumstanţă, competenţă; dojenire, parte vătămată, dobândire, repararea pagubei etc. Codului metalingvistic juridic i se adaugă termeni supratextuali ca articol, literă, secţiune, termeni -suport ca faptă, persoană, măsură etc., unităţi perifrastice devenite specifice stilului juridico-administrativ: a se aduce la cunoştinţă, punere în libertate, aflat în stare de detenţie, a exercita calea de atac, a dobândi calitatea de.., a fi în drept etc Forme textuale specifice activităţilor administrative, juridice, diplomatice şi economice sunt: a) normative: legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, decizii, ordine, regulamente, instrucţiuni, circulare; b) de documentare: procesul verbal, protocolul, memoriul, rezoluţia, tratatul, referatul, angajamentul, adeverinţa, chitanţa, contractul, procura, certificatul, poliţa; c) de informare: anunţul, declaraţia, comunicarea, înştiinţarea, notificarea, curriculum vitae, cererea, nota, formularul de înscriere, invitaţia, telegrama; d) de serviciu: tabelul nominal, inventarul, adeverinţa, diploma, factura, bonul; e) de corspondenţă- scrisoarea, adresa, oferta etc. Având un caracter colectiv sau neindividualizat textul se caracterizează prin simplitate, claritate, stereotipie; este organizat pe capitole, articole, alineate, paragrafe numerotate sau ordonate alfabetic (mai ales când este vorba de enumerări. Trăsăturile generale ale stilului textului juridic sau administrativ sunt: obiectiv, neutru, impersonal, inexpresiv.

APLICAŢII: CEREREA: este un text cu destinaţie oficială prin care o persoană solicită rezolvarea unor probleme de ordin personal sau colectiv. Cererea se redactează în stil oficial, cu formulări simple, clare şi precise. Ea se redactează pe o coală întreagă de hârtie, se lasă un spaţiu liber în partea de sus (pentru formularea rezoluţiei de cel căruia i se adresează) şi în partea stângă a paginii (pentru a putea fi perforată şi îndosariată). TEMĂ: 1. Redactaţi o cerere adresată conducerii facultăţii prin care solicitaţi decontarea biletelor de transport. 2. Identificaţi mărcile şi procedeele specifice pe baza cărora să argumentaţi că cererea formulată se încadrează stilului juridico-administrativ.

29 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale MEMORIUL DE ACTIVITATE: este un text în care autorul îşi consemnează, succint, realizările profesionale, în vederea informării şi confirmării lor de către un organ oficial. Un memoriu de activitate trebuie redactat în stil oficial, cu construcţii sobre şi pe baza unei depline sincerităţi. TEMĂ: 1. Redactaţi un memoriu de activitate la terminarea stagiului de practică pedagogică. DAREA DE SEAMĂ: este un text cu destinaţie oficială care relatează despre o activitate prevăzută pentru o anumită etapă, consemnând, pe larg, obiectivele, acţiunile concrete şi metodele folosite, aspectele pozitive, lipsurile şi cauzele acestora, precum şi propuneri pentru activitatea ulterioară. Darea se seamă este de diferite feluri, în funcţie de natura activităţii pe care o prezintă: darea de seamă contabilă, darea de seamă statistică, darea de seamă de cercetare ştiinţifică, etc. Darea de seamă de cercetare ştiinţifică devine o autentică lucrare, deci o compoziţie cu individualitate distinctă, comparativ cu dările de seamă obişnuite, cu rol administrativ limitat. O asemenea compoziţie e considerată ca făcând parte din categoria compoziţiilor bazate pe texte (literare sau ştiinţifice), fapte, experienţă, etc. TEMĂ: 1. Întocmiţi o dare de seamă despre activitatea cercului ştiinţific studenţesc din care faceţi parte. 2. Identificaţi mărcile şi procedeele specifice pe baza cărora să argumentaţi că textul dării de seamă, redactat la exerciţiul 1, se încadrează stilului juridico-administrativ. PROCESUL-VERBAL: este un act cu caracter oficial, în care se consemnează un fapt, o situaţie, notându-se pe scurt discuţiile şi hotărârile unei adunări constituite. Redactarea unui proces-verbal se face în stil administrativ, în construcţii sintactice realizate mai mult prin coordonare şi cu folosirea unor formulări tipice, precum : „încheiat astăzi...”, „în prezenţa...”, sau „cu participarea...”, „declară deschisă adunarea...”; „ordine de zi”, „discuţii pe marginea materialelor prezentate” , „drept care s-a încheiat prezentul procesverbal”, etc. TEMĂ: 1. Redactaţi procesul-verbal al unei întâlniri a cercului ştiinţific de lingvistică din facultatea dumneavoatră.. 2. Identificaţi mărcile şi procedeele specifice pe baza cărora să argumentaţi că textul procesului-verbal încheiat se încadrează stilului juridico-administrativ.

STILUL PUBLICISTIC Stilul publicistic (sau jurnalistic) este expresia interpretării pentru public a vieţii social-politice şi cultural-ştiinţifice, naţionale şi internaţionale.Pentru Stilistica

30

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale realizarea funcţiei globale a limbii, de cunoaştere şi comunicare, dominante sunt funcţiile informativ referenţială şi cea persuasivă (conativă), dar frecvent îşi face simţită prezenţa şi funcţia expresivă. În stilul publicistic, structura textului este condiţionată de destinatarul care se impune emiţătorului în actul de elaborare a textului; emiţătorul este preocupat de situarea destinatarului într-o anumită perspectivă ideologică, politică, culturală din care acesta să recepteze conţinutul infomaţional pe care i-l transmite prin enunţul său; emiţătorul transmite informaţii şi aspiră să consolideze diferite convingeri social-politice şi ideologice, incitând sau chiar manipulând, în animte cazuri, destinatarul. În funcţie de ponderea funcţiei informaţionale sau a celei persuasive (secondată de cea expresivă), există două tipuri de texte publicistice: a) textele care au ca dominantă componenta persuasivă sunt amplu desfăşurate în raport cu volumul informaţiei conţinute, caracteristica stilistică fiind concentrarea minimă; b) textele în care domină latura informativă sunt concentrate, sfera de semnificaţii a mesajului depăşind dezvoltarea sintagmatică a enunţului. Textul lingvistic intră în relaţie cu diferite elemente de limbaj grafic: fotografii, scheme, grafice, caricaturi etc., de cele mai multe ori relaţia fiind de redundanţă de potenţare. Fiind expresia lingvistică a celui mai important mijloc de comunicare în masă, stilul publicistic se situează între cele două variante ale limbii naţionale, scrisă şi orală, tinzând însă spre impunerea variantei literare scrise. Această tendinţă face ca zona de suprapunere cu limba literară comună să fie relativ amplă.; devierile stilului publicistic de la modelul limbii litrare comune se face în două direcţii: 1) selectarea de către emiţător a unor cuvinte din vocabularul popular sau arhaic al limbii, avându-se în vedere destinatarul colectiv, eterogen sub aspect luingvistic şi cultural; 2) emiţătorul recurge frecvent la neologisme (care rămân adesea neadaptate la sistemul limbii) pentru a se situa în actualitatea evenimentelor interne şi internaţionale, social-politice şi culturale. In ceea ce priveşte posibilitatea dezvoltării unor stiluri individuale, acestea apar în măsura în care publicistul ştie să pună în acord cadrul stilistic prestabilit de orientarea generală ideologică, social- politică, culturală a publicaţiei (în cadrul raportului infomaţional-persuasiv), cu tendinţa de manifestare a propriei individualităţi ( prin potenţare conştientă a funcţiei expresive). Între cadrul generic, de variantă funcţională autonomă, al stilului publicistic şi profilurile stilistice individuale se dezvoltă mai multe variante stilistice particulare, în funcţie de natura textelor; sunt identificabile: - o variantă a textelor informative (informaţii de politică internă şi externă, culturale, economice) neutră sub aspectul expresivităţii stilistice, care apropie stilul publicistic de cel ştiinţific şi care nu oferă posibilităţi de manifestare a unor variaţii stilistice individuale; - o variantă a textelor publicitare, car închie posibilităţile de variaţie stilistică într-un număr finit de tipare date; - o variantă de popularizare ştiinţifică, culturală, administrativă etc., care se constituie într-o zonă de interferenţă a stilului publicistic cu cel ştiinţific; ofră posibilităţi reduse variaţiilor stilistice individuale; - o variantă a textelor solemne (editoriale, discursuri politice, comentarii de politică internă şi internaţională), în care componenta persuasivă are un rol important; manifestarea stilurilor individuale este relativ limitată de componenta informaţională; - o variantă a textelor interpretative (reportaje,pamflete, cronici etc.) cu gradul cel mai ridicat de expresivitate, tinzând spre apropierea de stilul 31 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale beletristic. Oferă cele mai multe posibilităţi de manifestare a stilurilor individuale; - o variantă a textelor de dezbateri (dialoguri, interviuri, mese rotunde, anchete etc.), care se apropie de stilul conversaţiei şi care deschide largi posibilităţi de manifestare stilurilor individuale. Rapiditatea cu care sunt scrise face ca materialele gazetăreşti să abunde în abateri de la normele lingvistice (construcţii nefireşti, stângăcii, anacoluturi, pleonasme, nonsensuri, dezacorduri), dar şi în creaţii lexicale imediat impuse, formule retorice, figuri de stil surprinzătoare, cuvinte şi sintagme memorabile (titluri, sloganuri, sentinţe, citate, parafrazări). Mulţi specialişti consideră că ponderea din ce în ce mai mare a aşa numitei limbi transmise la distanţă prin radio, televiziune, film, video (deosebită atât de limba scrisă cât şi de cea vorbită, sau cuprinzându-le pe amândouă) dă stilului publicistic caracterul de limbaj mixt sau intrsectorial. Caracteristici lingvistice, care, prin reprezentativitate statistică, devin stilistice: La nivel fonematic, varianta funcţională a stilului publicistic se înscrie în sfera limbii literare comune; totuşi manifestă şi o serie de particularităţi dintre care amintim: - pătrunderea unor asprcte neromâneşti de structură fonetică, prin prezenţa termenilor străini, substantive proprii, în special: Canberra, N’Djamena, Iosip Vrhoveţ etc.; - utilizarea frecventă a abrevierilor româneşti şi internaţionale: FMI, BCU, UNICEF, NATO etc., în structura cărora fonemul terce de la funcţia distinctivă la o funcţie semnificativă; în structura noilor semne lingvistice, fonemele componente „reprezintă” smnele lingvistice autonome, cu semnificaţii proprii. De obicei, destinatarul receptează doar semnificaţia semnului-sinteză, fără a mai putea descifra semnele individuale spre care trimit fonemele „reprzentative”; fenomenul caracterizează mai ales semnele convenţionale de circulaţie internaţională, în structura cărora fonemele alcătuitoare trimit spre semne aparţinând altor limbi. La nivel morfematic: - mare frecvenţă a substantivelor concrete, a substantivelor proprii antroponomastice şi toponumastice (inclusiv din alte limbi);frecvenţa ridicată a substantivelor provenite din infinitivul lung sau din supin: pentru grăbirea culesului etc.; utilizarea compunerii ca mijloc principal de formare a substantivelor: import-export, vânzare-cumpărare, PC-ul, DJ-ul etc.; în flexiunea cazuală a substantivului predomină acuzativul şi genitivul (prezent în construcţiile preponderent nominale ale titlurilor, în dezvoltarea genitivului funcţiilor social-politice, în utilizarea substantivelor postverbale la genitivul subiectiv- debutul negocierilor, sfârşitul tratativelor- sau la genitivul obiectivprivatizarea întrprinderilor, închirierea spaţiilor comerciale etc.) ; prezenţa formelor acazuale sau nearticulate, ca urmare a structurii nominale a titlurilor: Români pe Himalaia., Convorbiri româno-ungare, Panoramic etc.; nominativul, cu frevenţă mai redusă ca în celelate stiluri, este mai ales expresie a relaţiei de apoziţie: , Adrian Cioroianu, ministrul de externe al României, a fost primit ieri de Juan Carlos, regele Spaniei.etc.; slaba frecvenţă a vocativuluiîn flxiunea nominală şi pronominală; - adjectivul accentuează caracterul preponderent nominal al stilului publicistic; predomină două categorii de adjective: „circumstanţiale”, care fixează cadrul temporal, modal, administrativ, etnic, social, politic în care se desfăşoară evenimentele (anual, ordinar, economic, managerial, negocibil etc.), şi cele calificative, care printr-o mutaţie semantică declanşată de Stilistica

32

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale acţiunea funcţiei persuasive, devin „apreciative” sau „depreciative” (firmă prosperă, întreprindere falimentară etc.); mara frecvenţă a adjctivelor „circumstanţiale” determină creşterea numărului adjectivelor incompatibile cu categoria gramaticală a comparaţiei: atitudine civică, cadru organizatoric etc.; frecvenţă ridicată a compuselor adjctivale: franco-român, financiar-bancar, audio-vizuală etc. - preferinţa pentru formule de politeţe, în adresarea către o persoană intervievată sau către cititor/auditor: dumneavoastră, domnule ministru,... dumneavoastră, stimaţi cititori/telespctatori,...; -în flexiunea pronominală şi verbală, categoria gramaticală a persoanei este dominată de persoana a III-a singular;persoana a II-a plural este utilizată pentru expresia raporturilor de deferenţă în varianta dialogată a stilului publicistic, iar persoana I singular este utilizată în textele de mică publicitate: Vând apartament ; - în flexiunea verbală preferinţa pentru nedeterminare impune predominarea diatezei pasive sau a reflexivului pasiv, care situează acţiunea la un grad ridicat de generalitate: se comentează, a fost anunţată etc.; din dorinţa de concentrare la maximum a textului, pasivul este reprezentat în mod frecvent doar prin participiu:interviu acordat de domnul prşedinte al televiziunii române; frecvenţa aproape absolută a indicativului (mod al certitudinii) prezent şi perfect compus, ambele timpuri fiind întrebuinţate cu sensul lor obiectiv; în textele informative dominate de indicativ, intervine uneori potenţial-optativul, situând informaţiile sub semnul ipotezei: Se afirmă că întrun lac din apropierea Piteştiului s-ar afla cadavrul Elodiei ; frecvenţa redusă a imperativului şi utilizarea conjunctivului cu valoare de imperativ, ca urmare a componentei persuasive a textului: Să analizăm cauzele violenţei! . La nivel sintactic se constituie ca mărci ale stilului publicistic: - predominarea construcţiilor nominale, absolute sau relative, izolările: A fi cineva implicat într-o astfel de afacere nu înseamnă...; Firmele mici, lipsindu-le posibilităţile financiare pentru dezvoltare, nu rezistă competiţiei...; Întrebat despre perspectiva finalizării locuinţelor, directorul general a spus...; - organizarea eliptică a enunţului în textele publicitare sau în titluri: Vând cercei aur.; Credinţa- sprijinul celor săraci.; - prezenţa frecvntă, mai ales în titluri, a enunţurilor interogative retorice sau suspendate prin care se exprimă atitudinea critică faţă de realităţile despre care comunică: Cine curmă indolenţa autorităţilor? - încălcarea normelor limbii române literare de combinare a semnelor lingvistice în enunţ, constrirea unor fraze nefireşti sau obscure. La nivel lexical, sunt definitorii pentru stilul publicistic: - diversitatea şi bogăţia lexicală maximă este urmarea aspiraţiei spre originalitate a publicistului, mai ales în varianta textelor interpretative; - eterogenitatea vocabularului derivă din multitudinea variantelor interne ale stilului publicistic şi din eterogenitatea destinatarului textelor publicistice; - mobilitatea vocabularului, ca expresie lingvistică a imaginii vieţii social-politice, răspunde permanentelor mutaţii care intervin în realitatea obiectivă; - specificitatea constituirii de noi termeni se manifestă prin preferinţa pentru compunere, caracteristică mai ales adjectivelor, şi pentru forţarea normelor literare la derivarea cu sufixe: a cnocauta, a lectura, a securiza etc. ; - structura specifică internă a vocabularului; fondul principal lexical al stilului publicistic cuprinde un strat al terminologiei social-politice, marea majoritate au caracter internaţional: constituţie, partid, libertate, minister, 33 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale ideologie etc.; un strat de termeni proveniţi din sfera altor stiluri, neologisme, şi un număr mare de cuvinte vechi româneşti care dezvoltă sensuri neologice, mai ales prin sintagme: cameră (în organizarea parlamentară, piaţa comună, lumea a treia etc.; masa vocabularului rezultă din interferenţa stilului ştiinţific şi cu cel juridic-administrativ, dominante fiind neologismele (multe în ultima vreme de origine engleză, întrebuinţate, mai ales, în forma lor originară):; play-back, happy-end, week-end etc.; apar şi termeni populari, elemente familiare, regionale şi arhaice: învăţătură de minte, magherniţă, vrere, etc. Forme textuale specifice pentru genurile informative: ştirea, nota, reportajul, transmisia directă, cronica, afişul, interviul, comunicatul, iar pentru cele analitice: articolul de ziar, foiletonul, editorialul, tableta, glosa, recenzia, comentariul, discuţia, polemica, medalionul, caricatura, portretul, pamfletul. Unele dintre acestea, mai ales ultimele enumerate, sunt la graniţa cu litratura beletristică în intenţie şi în ceea ce priveşte mijloacele stilistice folosite.

APLICAŢII: ARTICOLUL DE FOND (EDITORIALUL): este o compoziţie cu caracter publicistic care exprimă opinia redacţiei în probleme de maximă importanţă în momentul apariţiei numărului şi pe care ziarul se axează. În general, editorialul se întocmeşte de către redactorul-şef şi nu se semnează. Se aşează pe prima pagină a ziarului sau revistei. TEMĂ: 1. Selectaţi un editorial, la alegerea voastră, şi argumentaţi, pe baza mărcilor şi procedeelor specifice, încadrarea textului respectiv, în stilul publicistic. RECENZIA – este prezentarea succintă a unei opere literare sau ştiinţifice, care, pe lângă consemnarea principalelor probleme şi idei, conţine sumare comentarii şi aprecieri critice. Întocmirea unei recenzii presupune:  lectura studiu a cărţii, lucrării, articolului recenzat; spirit critic, în virtutea căruia este posibilă delimitarea poziţiei faţă de ideile cărţii prezentate;  bună cunoaştere a domeniului în care se înscrie „obiectul” recenziei;  obiectivitate în prezentarea ideilor cărţii avute în vedere şi simţ de măsură în expunerea comentariilor critice;  conciziune în redactare, impusă, printre altele, şi de spaţiul limitat, care se acordă, de obicei, unei recenzii, în paginile ziarelor şi revistelor. TEMĂ: Pe baza definiţiei şi trăsăturilor enunţate mai sus, alcătuiţi recenzia unei cărţi, recent achiziţionate de voi. CRONICA – este un articol publicistic în care se consemnează şi se comentează evenimente actuale, politice, sociale, culturale, ştiinţifice interne şi externe. În funcţie de evenimentul comentat, cronicile sunt de mai multe feluri: cronică dramatică, muzicală, sportivă, plastică.

Stilistica

34

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale Cronica dramatică – este un articol publicistic în care se comentează un spectacol teatral. Alcătuirea unei cronici dramatice trebuie să ţină seama de mai multe cerinţe:  Scopul unui asemenea articol constă în afirmarea faptului de artă teatrală autentică, încurajarea actorilor talentaţi, educarea publicului, dezvoltarea interesului pentru teatru.  Cronicarul trebuie să dea dovadă de judecată competentă şi obiectivă, cultură generală bogată, pregătire teatrală, cunoaştere a artei spectacolului, gust estetic şi talent publicistic.  Structura unei cronici dramatice respectă părţile mari ale oricărei compoziţii, numai că fiecare parte implică elemente specifice.  Introducerea stabileşte locul piesei reprezentate în dramaturgia naţională, în sfera tematică în care se poate subsuma, în creaţia autorului, în repertoriul teatrului respectiv şi chiar al teatrului românesc.  Cuprinsul se referă la analiza literară a textului dramatic, descifrarea concepţiei regizorale, analiza jocului actorilor.  Încheierea relevă utilitatea spectacolului (cui se adresează, la ce serveşte şi ce efecte poate avea supra spectatorului), contextul politic şi cultural în care se înscrie spectacolul, aportul spectacolului la diversificarea şi ţinuta calitativă a acestui context. TEMĂ: 1. Redactaţi cronica dramatică a unui spectacol de teatru. 2. Identificaţi procedeele specifice pe baza cărora argumentaţi că textul cronicii dramatice se încadrează stilului publicistic. Nota autorului: Stilul beletristic este tratat într-un curs de sine stătător.

Chestionar 1. Funcţia poetică acţionează în câmpul semiotic pe R1- receptor R2- cod R3- text / mesaj 2. Funcţia metalingvistică acţionează pe: R1- cod R2- receptor R3- receptor 3. Care este funcţia fundamentală a limbii? R1- funcţie de verificare a canalului de comunicare R2- funcţia informativă R3 – funcţia de cunoaştere şi comunicare 4. Care este raportul dintre text şi mesaj? R1- textul şi mesajul sunt unul şi acelaşi lucru R2 – textul este forma organizată verbal al unui mesaj susceptibil de a fi transmis şi receptat de un interlocutor 35 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale R3- mesajul reprezintă volumul de informaţii comunicate lingvistic 5. Mecanismul de constituire şi manifestare a stilului este determinat de: R1- alegerea semnelor lingvistice din planul paradigmatic al limbii R2- devierea textului lingvistic din marginile unui model descris de întrebuinţare a limbii în vorbire R3- alegere şi deviere impuse de specializarea comunicării 6. În ce tip de context se dezvoltă conotaţiile semnului lingvistic: R1- context lingvistic R2- context stilistic R3- nu este dependent de context 7. De ce depinde realizarea stilurilor colective? R1- de natura referentului R2- de specificul domeniului de cunoaştere umană implicat în comunicarea lingvistică R3- interfaţa limbii literare cu limbajul popular 8. Explicaţi ce se înţelege comunică” (T.Vianu).

prin sintagma „omul comunică şi se

9. La care nivel de limbă apar cele mai multe mărci stilistice specifice variantei orale a limbii naţionale. R1- la nivel morfologic şi sintactic R2- la nivel morfologic şi lexical R3- la nivel fonetic şi lexical 10. Care părţi de vorbire devin mărci stilistice specifice limbajului popular: R1-verbul şi pronumele de politeţe R2- interjecţia şi pronumele de politeţe R3 – substantivul, interjecţia şi adverbul 11. Cum este definit fenomenul de sintaxă mixtă: R1- alternarea rolurilor de E / R prin articulare de enunţuri fragmentare R2 – exprimarea fragmentară a unei gândiri complete avându-se în vedere cadrul situaţional de comunicare R3- împletirea elementelor de limbaj verbal cu elemente de limbaj nonverbal 12. Caracterul expresiv al termenilor populari este dat de: R1- motivarea raportului semantic prin alcătuirea morfologică a cuvintelor (ex. îndrăcit) R2- dezvoltarea de sensuri figurate (ex. înţepat, plouat) R3- implicarea atitudinii subiective în conţinutul semantic al termenilor (ex. hârţoagă) 13. Ce tip de sufixe sunt utilizate preponderant în limbajul oral ca mărci stilistice? R1- sufixe de agent şi sufixe verbale R2- sufixe diminutivale şi augmentative R3 – sufixe colective şi abstracte Stilistica

36

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale 14. Vocabularul terminologic este specific: R1- stilului beletristic R2- stilului publicistic R3- stilului tehnico-ştiinţific 15. Care moduri verbale apar frecvent în textele stilului juridicoadministrativ? R1- imperativul şi prezumtivul R2- condiţionalul optativ şi infinitivul R3- indicativul şi conjunctivul 16. În care stiluri ale limbii literare este utilizat cazul vocativ? R1- beletristic, în varianta juridică orală şi administrativ oficială şi ştiinţific, varianta didactică R2 – beletristic, publicistic şi juridic oral R3- beletristic, administrativ oficial, publicistic 17. Depersonalizarea enunţului în stilul ştiinţific se produce prin: R1- fenomenul de sintaxă mixtă R2- enunţuri eliptice R3- întrebuinţarea construcţiilor cu predicatul exprimat prin verb la diateza reflexiv impersonală 18. Cum se manifestă categoria gramaticală a aspectului în limbajul oral: R1- nu se manifestă R2- prin termeni lexicali simpli corelaţi cu locuţiuni verbale R3- prin utilizarea verbelor a începe, a se apuca, a prinde 19. Tautologia exprimă: R1- un raport semantic de identificare între termeni care se repetă cu funcţii sintactice diferite R2 – superlativul unei însuşiri exprimată substantival, adjectival sau prin numeral R3- intensitatea şi durata unor acţiuni şi stări 20. Cum se numeşte construcţia sintactică realizată prin întreruperea organizării sintactice cu care se începe textul, din motive afective, şi continuarea lui într-o nouă organizare impusă de o nouă perspectivă asupra realităţii extralingvistice: R1- tautologie R2- repetiţie R3- anacolut

37 Stilistica

Capitolul 4 – Stilurile funcț ionale

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela, et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, ediţia a II-a, Editura Nemira, Bucureşti, 2005. Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Editura Academiei, Bucureşti, 1973. Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române (reeditare), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucurşti, 1986. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999. Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001. Vianu, Tudor, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.

Stilistica

38