Statul Roman Modern Intre Proiect Si Realizare [PDF]

Zitiervorschau

Statul roman modern intre proiect si realizare a) Actiunile boieresti din secolul XVIII Dupa infrangerea otomaniilor sub zidurile Vienei(1683) imperiul lor isi incepe lunga perioada de declin, care s-a intins pana la inceputul secolului XX. In anii 1683-1699, sub Ofensiva Habsburgilor, otomanii sunt nevoiţi să se retraga din teritoriile Ungariei şi Transilvaniei, care intra sub administraţia învingătorilor. Se deschidea astfel „problema orientală", adică intrarea imperiului otoman într-o criză politică iremediabilă, teritoriile sale fiind disputate de noile puteri europene care se ridicau in acea perioadă: Imperiul Habsburgic şi Rusia. Războaiele împotriva otomanilor au continuat pe întreaga durată a secolului al XVIII-lea, toate încheiate cu înfrângerea lor şi cu pierderi teritoriale. Majoritatea războaielor antiotomane de după 1750 purtate de Rusia au avut loc pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti La motivele de pace care aveau loc între turci şi ruşi boierimea pământeană a fost deosebit de a c t iv ăşi a venit cu o serie de cereri privind statutul principatelor. h anul 1769, Ţara Românească şi Moldova intră sub ocupaţie rusă, ocupantul considerând că acestea erau teritorii otomane. La tratativele de pace de la Focşani şi Bucureşti (1772, 1773) delegaţiile de boieri munteni şi moldoveni au cerut respectarea vechilor tratate încheiate de domnitori cu Poarta otomană, prin care aceasta garanta menţinerea organizării interne a ţârilor româneşti. Se mai cerea intrarea celor două Principate sub protecţia Austriei, Prusiei şi Rusiei, fapt care înlătura posibilitatea intervenţiei abuzive a Rusiei. Prin tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi Poarta acordă scutirea de haracipe timp de 2 ani, confirmă vechile privilegii ale Ţării Româneşti şi Moldovei şi înlătură monopolul asupra unor produse comerciale. Cu prilejul tratativelor de pace de la Şiştov, din 1791, Divanul Ţării Româneşti se adresează delegaţilor ruşi şi austrieci printr-un memoriu în care se cerea: autonomia şi neutralitatea tării sub garanţia Austriei şi Rusiei, obligaţiile către Poartă să se desfiinţeze cu exceptia tributului, alegerea domnului dintre reprezentanţii stărilor ţării, libertatea comerţului cu vite, stabilirea graniţei cu Imperiul Otoman şi desfiinţarea raialelor. Erau cereri corespunzătoare nevoilor ţării dar aveau în vedere şi tendinţele expansioniste ale Austriei şi ale Rusiei. Garanţia colectivă a acestora era solicitată tocmai pentru a se suspecta reciproc şi a nu permite amestecul uneia fără acordul celeilalte. După pacea de la KuciukKainargi, puterile europene introduc consulatele în Ţările Române, prilej cu care forţele româneşti intră în contact cu acestea, expunându-le doleanţele. Spre exemplu, în 1796 Franţa numeşte primul consul pentru ambele principatele, iar la începutul secolului al XlX-lea un consul general la Bucureşti şi un viceconsul la Iaşi. Intr-un memoriu adresat lui Napoleon, în anul 1802, boierii moldoveni cereau autonomia ţării şi sprijin pentru înlăturarea regimului fanariot. Mişcarea politică a românilor şi presiunea Rusiei au determinat Poarta să adopte un hatişerif (act) în anul 1802 prin care se fixa la şapte ani durata domniilor, înainte de expirarea acestui termen domnii neputând fi maziliţi decât cu acordul celor două puteri: Rusia şi Imperiul Otoman. Se deschidea perioada schimbărilor secolului al XiX-lea care au stat la baza formării satului român modern. b) Adunările ad-hoc (1857). Potrivit prevederilor Tratatului de la Paris din 1856 Principatele române urmau să-şi exprime voinţa privind organizarea lor viitoare în cadrul unor adunari ad-hoc. Prevederile Tratatului de Pace de la Paris din 1856 nu aveau ca rezultat, realizarea imediată a unirii principatelor. Dar deschiderea oferită de noua situaţie diplomatică europeană crea condiţii din cele mai favorabile înfăptuirii acesteia. Pentru Principatele dunărene se înlătura protectoratul Rusiei, ce constituia un obstacol evident în faţa dezideratelor lor. Totodată, nici Poarta nu se mai putea manifesta atât de arbitrar în relaţiile cu acestea. Pentru mişcarea unionistă autohtonă, garanţia Puterilor europene modifica "scena" desfăşurării acţiunilor ei. Astfel, în cursul anilor 1856 şi 1857 revoluţionarii exilaţi au putut să revină în ţară şi să participe la realizarea unirii în mod direct. încă de la începutul anului 1857 din iniţiativa Partidei Naţionale, s-au constituit la Iaşi şi Bucureşti Comitete centrale ale unirii De asemenea, şi în alte localităţi muntene şi moldovene se înfiinţează comitete ale unirii cu scopul de a aduce la cunoştinţa tuturor locuitorilor programul unionist. In primăvara şi vara anului 1857 au avut loc alegeri pentru adunările ad-hoc care trebuiau să se pronunţe asupra doleanţelor moldovenilor şi muntenilor privind viitoarea lor organizare.

In septembrie şi octombrie 1857 au avut loc lucrările celor două adunări adhoc, de la Iaşi şi Bucureşti. Ambele au adoptat rezoluţii asemănătoare, în care se cereau: 1. Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, 2. Unirea Principatelor Române într-un singur Stat sub numele de România; 3. Prinţ străin, cu moştenirea Tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei.... 4. Neutralitatea pământului principatelor; 5. Puterea legiuitoare să fie încredinţată unei Adunări Obşteşti,... Rezoluţiile celor doua adunări ad-hoc împreună cu raportul Comisiei europene, au fost trimise celor şapte Puteri europene. Intrunite in cadrul Conferinţei de la Paris din 1858 puterile europene au adoptat Convenţia privind viitorul statut politic şi administrativ al Principatelor dunărene. Astfel, acestea urmau a se. organiza sub forma unei uniuni cu numele Principatele Unite ale Moldovei şi Ţârii Româneşti dar aveau fiecare domn şi adunări legiuitoare proprii. Pentru problemele comune se infimţa Comisia Centrală de la Focşani. Alte prevederi aveau caracter administrativ, legislativ sau juridic. Pentru alegerea domnilor se stabilea alegerea a două Adunări Elective pe baza votului censitar (participau numai cei care desfăşurau o activitate folositoare societăţii şi realizau un anumit venit). In lunile decembrie 1858 - ianuarie 1859 au loc în cele două principate alegeri pentru Adunările Elective, care urmau să desemneze domnii acestora. Adunarile elective de la Iaşi şi Bucureşti (1859) s-au întrunit pentru alegerea domnitorului în ianuarie 1859. In cadrul adunării conservatorii susţineau pe fostul domnitor Mihail Sturdza iar unioniştii pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. La 5 ianuarie 1859 Alexandra Ioan Cuza a fost desemnat ca domnitor al Moldovei cu 48 de voturi (majoritatea din cele exprimate). In zilele de 22- 24 ianuarie au avut loc lucrarile adunării elective de ia Bucuresti. In ziua de 24 ianuarie deputatul uinionist anunta candidatura lui Alexandru Ioan Cuza la domnia Tarii Romanesti. Propunerea este acceptata de majortatea deputatiilor. Se realizeaza astfel unirea provizorie prin alegerea aceluias domnitor in ambele principate, urmand ca pe viitor acest lucru sa fie realizat in mod definitiv prin reformele si actele politice necesare acestui eveniment. Ziua de 24 ianuarie intra astfel in istorie ca ziua Unirii dintre Moldova şi Ţara Românească Alegerea aceluiaşi domn a produs uimirea şi iritarea Curţilor europene dar şi admiraţia pentru gestul de voinţă de care fuseseră in stare locuitorii celor două principate. c) După constituirea şi consolidarea internă a statului modern român se impunea si realizarea independenţei sale statale. Regimul suzeranităţii otomane şi al garanţiei colective devenise în dezacord cu organizarea internă a României, bazată pe Constituţia din 1866 şi activând pentru realizarea modernizării tuturor domeniilor societăţii româneşti. Pentru realizarea independenţei politice era necesară apariţia unui moment favorabil, care se iveşte în anii 1875-1876. Criza orientală izbucneşte din nou, fapt de care profită din plin Rusia pentru a interveni în provinciile balcanice ale Imperiului Otoman. Guvernul român accepta o intervenţie a Rusiei în Balcani prin teritoriul său dar în anumite condiţii. In ianuarie 1876, Lascăr Catargiu, şeful guvernului conservator şi ministru de Externe, adresa o nota circulară reprezentanţilor României în capitalele europene in care se arăta că aceasta nu făcea "în nici un fel parte integrantă din Imperiul Otoman" şi România era hotărâtă să-şi apere neutralitatea, chiar pe cale militară. La 26 septembrie 1876 o delegaţie guvernamentală română, condusă de Ion C. Brătianu, a mers la Livadia (în Crimeea) unde a avut convorbiri cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov privind condiţiile unei eventuale treceri a armatei ruse prin România. Motivând că România nu putea purta tratative diplomatice în nume propriu (fiind socotită o ... provincie otomană!) Rusia a primit iniţial defavorabil încheierea unei convenţii prin care să se oblige la respectarea integrităţii teritoriale a statului român. Mai mult, cancelarul rus arăta că "România trebuie să primească trecerea trupelor tarului pe teritoriul ei fără condiţii!" Ca urmare a poziţiei hotărâte a delegaţiei române şi a negocierilor purtate în lunile următoare, la 4 aprilie 1877 8-a semnat Convenţia româno-rusă privind trecerea armatei ţarote prin România. Conform acesteia se asigura trecerea armatei ruse prin teritoriul României către Balcani, dar ocolind capitala Bucureşti. Ruşii se obligau să respecte ordinea internă şi să nu staţioneze pe teritoriul României. La 9 mai 1877 Parlamentul României a adoptat Declaraţia de independenţi a Romaniei desfiintand pentru totdeauna relaţiile de vasalitate cu Poarta otomană.

Idependenţa declarată la 9 mai 1877a fost cucerită pe câmpul de luptă prin participarea armatei române la luptele de la Plevna, Vidin, Rahova. Pe baza cuceririi independenţei de stat pe front, la Congresul de la Berlin din 1878 Romaniei i s-a recunoscut noua situaţie juridică de stat independent egal în drepturi cu celelalte state independente din Europa. Prin acţiunile întreprinse pe plan diplomatic şi militar în anii '70 ai secolului al XIX-Iea românii şi-au realizat al doilea mare obiectiv politic afirmat în programele revoluţiei de la 1848: independenta. d) Unirea Moldovei cu Ţara Românească, prin alegerea lui Alexandru loan Cuza, Ia 24 ianuarie 1859, ca domn al ambelor principate, a reprezentat un act istoric cu urmiri adânci «tât pe plan intern cât şi pe plan extern. Pc plan intern, dubla alegere a lui Cuza nu realiza un simplu fapt al Unirii ci reprezenta momentul de început al constituirii Statului modern român, cu o nouă structură politică şi legislativă şi cu noi valori sociale şi economiceu pe care trebuia să le promoveze. Aşa cum s-a exprimat însuşi domnitorul ales, o nouă eră ni s-a deschis " statul modern oferind un cadru nou de manifestare a energiilor naţionale, în slujba progresului economic, social şi cultural. în lunga domnie a lui Carol I statul român a făcut progrese economice, sociale şi culturale remarcabile, care i-au dat tăria să participe la marile evenimente ale Europei prin care să-şi împlinească unitatea naţională. Au putut să fíe adoptate legi de dezvoltare economică, au fost introduse legile de organizare a învăţământului, a început înfiinţarea reţelei de cale ferată şi de drumuri naţionale, iniţierea unor importante construcţii în Bucureşti, Iaşi şi alte oraşe importante ale tarii. Pe plan extern, formarea statului modern român oferea noi posibilităţi de manifestare tn relaţiile cu Imperiul Otoman, care rămânea în continuare puterea suzerană. Criza orientali din anii 1875 - 1878 a fost momentul favorabil de a înlătura pentru totdeauna relaţiile de suzeranitate cu Poarta. România modernă a putut să-şi exercite rolul de subiect cu drepturi depline în relaţiile internaţionale. Astfel, în 1883 a încheiat tratatul secret de aliantă cu AustroUngaria pentru a se pune la adăpost de expansionismul Rusiei. Rolul său ca stat important in SE Europei s-a văzut cu prilejul încheierii păcii în urma războaielor balcanice, eveniment care a avut loc la Bucureşti, mai 1913.