Stadiile Dezvoltarii Psihice [PDF]

Zitiervorschau

************************** STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE ************************** Cel care este considerat ca psihologul cel mai centrat pe psihologia vârstelor (mai ales cele adulte) este Carl Gustav Jung. Sugerează idee unei dezvoltări continue în care viaţa socială şi instituţiile, religia şi miturile ocupă un loc de seamă. El a sesizat faptul că în jurul vârstei de 40 ani are loc un evident proces de individuaţie. O interesantă descriere a ciclurilor umane a efectuat-o E. Erikson. El consideră că după stadiile freudiene de dezvoltare (oral, anal, falic şi genital) există stadiile psihosociale ale dezvoltării eului. A emis ideea existenţei unor componente duale (pozitive şi negative) aflate în opoziţie în fiecare din cele 8 stadii sau cicluri ale vieţii. 1) Primul an de viaţă (stadiul oral) – încredere versus neîncredere (dependenţa copilului de calitatea îngrijirii paterne). 2) Stadiul 1 – 3 ani – autonomia şi emanciparea versus simţul ruşinii şi al îndoielii. 3) Stadiul 4 – 5 ani – constituirea iniţiativei versus vinovăţia. În cazul în care iniţiativa nu este îngrădită, ea devine caracteristică psihică. 4) Stadiul 6 – 11 ani – sârguinţa versus inferiorizarea. 5) Stadiul 12 – 18 ani – conştientizarea identităţii eului versus confuzia rolurilor. 6) Vârsta mijlocie – intimitate versus izolare. 7) Vârsta adultă mijlocie – altruism versus egocentrism. 8) Anii bâtrâneţii – realizare versus disperare. Ciclurile şi stadiile dezvoltării psihice Pregnanţa a 3 mari cicluri ale vieţii: I. Ciclul de creştere şi dezvoltare – primii 20 de ani de viaţă. Substadii: copilăria (aproximativ 10 ani) şi perioada adolescenţei (pubertatea, adolescenţa de la 10 la 20 ani). Există adolescenţă prelungită (20 –24 ani). II. Etapa sau ciclul adult ce prelungeşte dezvoltarea psihologică a omului, se extinde până la 65 ani. Cuprinde: tinereţea (25 – 35 ani), vârsta adultă precoce (35 – 44 ani), vârsta adultă mijlocie (45 – 55 ani), vârsta adultă tardivă (55 – 65 ani). III. Ciclul al treilea sau etapele vârstelor de regresie ce se extind de la 65 ani până la moarte. Perioade: de trecere (65 – 70 ani), prima bătrâneţe (70 – 80 ani), a doua bătrâneţe (80 – 90 ani), marea bătrâneţe – peste 90 ani. Debutul vieţii Încă înainte de naştere, fiinţa umană parcurge un lung proces de creştere, formare, aceasta influenţând dezvoltarea ulterioară a sa. Perioada intrauterină - cea mai intensă creştere şi dezvoltare a fiinţei umane. Flagelul spermatozoidului, pătrunzând în pereţii ovulului, se eliberează aproape instantaneu 23 de cromozomi constituind zestrea ereditară masculină. În acelaşi timp, nucleul ovulului emite tot 23 de particule cromozomi – zestrea ereditară feminină. Cei 23 de cromozomi de la tată cu cei 23 cromozomi de la mamă formează materialul genetic care are 46 cromozomi şi este unic pentru fiecare individ. Există o infinitate de combinaţii posibile între 2 posibili părinţi. Procesul de fertilizare poartă numele de misotis. Cromozomii sunt formaţi din gene. Genele sunt particule complexe conţinând codul genetic. Genele au aranjamente specifice lineare în cromozomi şi conţin ADN şi ARN.

Oul începe să se dividă în progresie geometrică la trei ore din momentul în care a avut loc fecundaţia. Creşte în volum şi avansează spre uter, se hrăneşte 2-3 zile din rezervele proprii pe care le epuizează când ajunge in cavitatea uterină. Se fixează în uter prin intermediul unor rădăcini embrionare ce se implantează în celulele uterului, luând contact cu vasele sangvine din uter. Embrionul se dezvoltă foarte repede – volumul lui creşte de 8000 ori, iar diametrul de 20 de ori.  Faza germinală (0-3 luni) – creştere masivă a masei celulare prin producerea a două tipuri de celule: germinale şi celule exterioare (de protecţie). Se formează sistemul nervos, la 3 săptămâni se formează măduva spinării.  Perioada fetală timpurie (3-6 luni) – se realizează diferenţierea celor trei straturi: ectoderm > celulele pielii, sistemul glandular, unghiile, părul, organele senzoriale şi sistemul nervos; mezoderm > sistemul circulator şi excretor, muşchi, straturi interne profunde ale pielii; endoderm > mare parte dintre organele interne. Are loc dezvoltarea sistemului osos, a ţesuturilor, a sistemului nervos, se formează sexul şi coardele vocale. Are loc o încetinire a creşterii explozive după 5 luni.  Faza fetală tardivă (6-9 luni) – fătul creşte în mărime, i se dezvoltă motilitatea ,organele de simţ. - 6 luni – se diferenţiază amprentele digitale, se formează pleoapele, glandele sebacee, sudoripare. Are loc o încetinire a creşterii explozive după 5 luni. Mulţi copii născuţi înainte de termen supravieţuiesc deoarece au hormoni proprii de creştere ( STH, etc), chimism intern al circulaţiei sangvine, fincţii de adaptare. Mişcări ce se pot surprinde în viaţa intrauterină: agitatie motorie difuză – 9 săptămâni, bătăile cordului – 10 săptămâni, mişcări respiratorii – 12 săptămâni, mişcări poziţionale slabe, închide mâinile - 12-14 săptămâni, mişcări ale tractului digestiv – 16 săptămâni, mişcă picioarele, pleoapele – 16-20 săptămâni, ţipete slabe la 24 săptămâni. Naşterea La specia umană naşterea are loc, la ~ 267-280 de zile de la data fecundării Există 4 etape ale naşterii: I. dilatarea canalului cu angajarea capului fetusului în canalul dilatat;

II.

expulzarea fătului; III. expulzarea placentei şi a membranelor; IV. contractări şi expulzări ulterioare naşterii. La primipare etapa dilatării canalului cu angajarea capului fetusului în canalul dilatat poate dura 12-20 ore, a doua etapă cca. 1-2 ore şi ultima 1 oră. La multipare este de regulă mai dureroasă etapa expulzării fătului şi următoarele deşi de cele mai multe ori naşterea este mai scurtă. Naşterea este trăită în mod subiectiv şi relativ obiectiv ca un adevărat şoc, atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Pentru copil, naşterea este în mod cert o schimbare radicală a condiţiilor de existenţă. Mama trăieşte şocul sub forma depresiei postnatale. Prima reacţie la copil după naştere este ţipătul (Freud îl considera o expresie a traumatismului primar uman, eveniment ce marchează existenţa umană). Primul an de viaţă Nou-născutul (faza neonatală) Înfăţişarea generală a nou-născutului normal este specifică. Întregul corp este pliabil şi are tendinţa naturală de a sta pliat (poziţie embrionară).

Capul este mare şi dispune de 6 fontanele. Membrele sunt relativ scurte, pielea este roşiatică şi uşor tumefiată. Sistemul nervos este imperfect, prezentând programe reduse. Primele 3-5 zile – scădere fiziologică din greutatea iniţială cu 150-300 grame. După 4-5 zile – scăderea greutăţii se opreşte, apoi începe recuperarea greutăţii pierdute. Organismul dispune la naştere de o capacitate senzorială generală relativ bine dezvoltată, dar de o capacitate de reacţii intenţionale şi coordonate aproape nule. Somnul nou - născutului este polimorf şi la cei mai mulţi copii se extinde pe 4/5 din 24 ore, deoarece apare fenomenul de epuizare rapidă şi intensă energetică. Raportul dintre orele de somn şi cele de veghe se va modifica treptat. 1 an - copilul va avea nevoie pentru recuperare de 15-16 ore de somn zilnic, deşi activitatea sa din orele de veghe va fi mult mai densă şi consumurile mai intense. Aceste momente de veghe vor deveni calme, active, spre deosebire de caracterul lor agitat din primele zile. Dezvoltarea generală Pentru a se controla greutatea pe care copilul trebuie să o aibă între 1-6 luni, se înmulţeşte numărul lunilor cu 600 şi la cifra obţinută se adaugă greutatea de la naştere. Creşterea în greutate între 7-12 luni se calculează înmulţind numărul de luni ale copilului cu 500, plus greutatea de la naştere. Controlul creşterii în înălţime se face înmulţind numărul de luni cu cu 2,5 şi se adaugă înălţimea de la naştere (până la 6 luni). Între 7 şi 12 luni, calculul se efectuează înmulţind numărul lunilor copilului cu 2 , la care se adaugă valoarea înălţimii de la naştere. Creşterea este foarte intensă după naştere. Perimetrul cranian este de aproximativ 34,5 cm la naştere; la un an de circa 45cm; la 3 ani, de 47 cm. Creşterea creierului se exprimă prin mărirea perimetrului cranian cu 12 cm în primul an, cu 2 cm în al doilea an. La 1 an, volumul creierului este de 3/5 faţă de creierul adult, iar la 2 ani, de 4/5 faţă de acesta. Perimetrul toracic este de 32 cm la naştere, deci mai redus decât cel cranian, apoi creşte la 45 cm la 1 an şi îl egalează pe cel cranian. Perimetrul toracic îl întrece pe cel cranian cu 1-2 cm. Se consideră că în copilărie această distanţare între cele două măsuri creşte cu câte un cm. pe an. Trebuinţele de bază ale copilului mic Trebuinţele de alimentare, somn, apă sunt ciclice. Trebuinţele de apărare, orientare, investigare sunt permanente. Între 10 şi 12 luni apar aspecte legate de dentiţie. Întâi se conturează incisivii laterali, iar între un an şi 18 luni încep să crească primii 4 molari. Între 16-28 luni apar caninii. Trebuinţele de apărare (supravieţuire) devin active şi încep să se exprime prin mişcare şi ţipăt în cazuri de disconfort şi prin somn în caz de oboseală. Trebuinţa de mişcare se intenţionalizează primar, fiind legată de explorări ale mediului. Se constituie şi trebuinţe psihologice, cum ar fi aceea de a forţa prezenţa adulţilor şi relaţionarea cu aceştia. Trebuinţa de hrană şi apă, aer, temperatură echilibrată, somn, vocalizare, comunicare şi relaţionare sunt cele mai importante şi implicate în creştere şi dezvoltare. Ele se vor socializa treptat.



Somnul - Aproximativ 80% din timp, copilul doarme până la un an, cu o descreştere în ultimul trimestru spre 50%. Se modifică pe acest interval ritmul şi calitatea somnului.



Trebuinţa de eliminare - este reflexă la copilul mic. La 8 săptămâni, copilul are cca 2 scaune pe zi şi unul după ce începe să meargă; dificil este controlul micţiunii.



Foamea şi setea - în ontogeneza timpurie, foamea provoacă o stare generală de agitaţie şi tensiune. Aceste trebuinţe sunt implicate în învăţarea şi comunicarea timpurie. În primele 10-12 zile, sunt necesare cam 6-8 alimentări în 24 ore. După 4 săptămâni, acestea se pot reduce la 5-6.



Trebuinţa de afecţiune se realizează prin intermediul structurii relaţiilor şi regulilor incluse în structura familiei >“foamea” de prezenţa adultului. Primul an de viaţă este şi perioada de câştig a bazelor independenţei prin 3 serii de conduite achiziţionate în experienţa ontogenetică timpurie. Acestea sunt: apucarea şi mânuirea elementară a obiectelor, mersul şi rostirea primelor cuvinte.

Perioada primelor 30 zile se divide în:

• • 

o perioadă scurtă (7-10 zile) > este critică şi dificilă ca adaptare; o perioadă mai lungă > marchează organizarea ritmurilor circadiene şi a unui echilibru primar funcţional biologic.

1 lună la 3 luni > se formează reflexe condiţionate simple şi catenare, se dezvoltă orientarea vizuală şi auditivă, se manifestă gânguritul ecolalic şi vocalizări.



de la 3 la 6 luni > formarea percepţiei la 3 luni, apoi curiozitatea, crearea unui spaţiu proximal (30-50 cm) acoperit de câmpul atenţiei auditive vizuală, tactilă. Emoţionalitatea se încarcă de afecţiuni, de dependenţă, gelozie, antipatie, simpatie, cu mimici corespunzătoare = forme de comunicare nonverbală. Între 6 şi 9 luni sunt caracteristice deplasarea prin târâre, mers în 4 labe sau cu scăunelul tras. Apar manifestări de inteligenţă adaptativă practică. Imitaţia este activă, afecţiunea se complică, copilul manifestă însuşiri de sesizare a dispoziţiei mamei (empatice), încearcă să capteze atenţia şi bunăvoinţa, rosteşte cuvinte scurte bisilabice cu rol de propoziţie (holofraze), gesturi cu funcţii de comunicare (salut, cere mâncare). Trăieşte empatic dispoziţiile mamei. De la 9 la 12 luni, copilul se ridică şi merge pe lângă obiecte sau de mână, se joacă mimând jucăriile. Înţelegând interdicţia, mustrarea, apelul, rugămintea, spune câteva cuvinte. În ontogeneza timpurie sunt mai pregnante funcţiile primare biologice atât ale senzorialităţii de contact (miros, gust) apoi tact, cât şi aceleia de distanţă (văz, auz). Percepţia se structurează sub forma a două modele înrudite: un model perceptiv contemplativ – prezent la două luni – şi un model perceptiv ce are o consecinţă acţională şi se constituie la 3 luni. După 4 luni, percepţia devine forma de bază a informaţiei senzoriale, iar apucarea obiectelor suportul ei principal. Aspectele fundamentale ale percepţiei vizuale (forma, adâncimea şi perspectiva) se formează treptat în primii ani. Până la 10 săptămâni copilul priveşte nepreferenţial un cerc (două dimensiuni) şi o sferă. După 3 luni vocalizează, apoi gângureşte spre persoana concretă, niciodată spre fotografia ei. Inteligenţa. Se manifestă “conduita suportului” la 9 luni. Aceasta apare în situaţiile în care, dacă se flutură o batistă deasupra feţei copilului, după ce el încearcă de câteva ori să o prindă, se opreşte şi apucă mâna care mişcă batista. “Conduita sforii”, descrisă ca activă la 11 luni şi 7 zile, constă in ridicarea jucăriei trăgând de sfoară pe mânerul unui fotoliu, după încercări

de a ajunge la jucărie prin aplecare. “Conduita baston” pune în evidenţă faptul că spre sfârşitul primului an de viaţă copilul rezolvă situaţii-problemă, manifestând o inteligenţă practică, invenţie şi flexibilitate. Copilul de 12 luni exprimă conduite prin care dovedeşte intenţionalităţi complexe, îşi pune căciuliţa ca să indice că vrea să iasă la plimbare etc. În ce priveşte emoţiile, copiii sub 3 luni le au sub forme de disconfort fizic convertit în psihic (de foame, în special). Dintre expresiile cele mai complex dezvoltate sunt cele de echilibru implicat în câştigarea poziţiei verticale şi a primilor paşi. Există o componentă psihologică importantă a mersului şi a mişcărilor în genere. În contextul acestei componente acţionează perechea bipolară emoţională de intenţii (ca dorinţa de a merge şi teama de cădere ce poate ajunge anxietate). Comunicarea adaptativ-afectivă. Comunicarea se realizează prin vorbire şi prin reacţii nonverbale (CNV) în care se includ gestica, mimica, postura şi paralimbajul. La 3-4 săptămâni se manifestă zâmbetul ca expresie a CNV. La 2 luni se conturează destule momente în care copilul îşi întrerupe suptul pentru a zâmbi, ca răspuns la discursul afectiv al mamei. La 2,5 luni, vocea mamei va produce mai puţine zâmbete din partea copilului, dar sunt mai frecvente reacţii de vocalizare sau gângurit ca un fel de schemă de comunicare. La 3-4 luni, zâmbetul devine mai mult reacţie la contactul vizual, la surâsul mamei. După 4-5 luni, copilul decodifică numeroase aspecte din mimica adultului. Pe locul al doilea în contextul CNV se află gestica mâinilor. La copilul mic, gestica mâinilor este mai densă după 6-7 luni în intenţii afective, refuz, situaţii ceremoniale învăţate pentru ocazii de contact social (salut). Comunicarea verbală Gânguritul = materia primă a vorbirii, cuprinzând întâi vocale neclare, apoi acestea devin clare. 4 luni > se produc articulări de vocale cu consoane şi diferenţiere a consoanelor. 5 luni > începe procesul de lalaţiune ca fază superioară a gânguritului. Lalaţiunea = expresie articulată. Constă dintr-o intensă emisie repetată de silabe. Sfârşitul lunii a 10-a > atenţia copilului este evident îndreptată spre cuvinte. La 11-12 luni > copilul face rapid progrese de înţelegere a vorbirii adresate şi foloseşte mai circumcis holofrazele. Faţă de adulţi şi de copiii mai mari gradul de sociabilitate este evident. Faţă de copiii mai mici sociabilitatea este redusă. În primul an de viaţă există o organizare complexă atitudinală de ordin primar a afectelor ce apare în adaptarea şi reacţiile copilului la viaţa reală. Freud e de părere că ele se constituie ca structuri relativ complexe situaţionale (efecte psihice nedirijate de conştiinţă şi reglate inconştient printr-o entitate numită imago). În galeria primelor complexe ontogenetice se manifestă complexul sevrajului - fixează relaţia şi situaţia de dependenţă a alăptării şi este legat de imagoul matern. Sevrajul se fundamentează pe emoţiile arhaice şi stabile ce unesc copilul cu mama sa şi se constituie în primele luni, persistând mai intens sau mai slab în toate conduitele de dependenţă ca un fel de cerinţă continuă de “lactaţie”. Tot în ontogeneza timpurie se constituie complexul de intruziune care se manifestă în variantele de gelozie.

De la 2 luni la 2 ani, copilul se confruntă cu cuplul şi cu grupul fratreriei în ataşamentul dintre el şi mama. Complexul exprimă implicaţia introducerii unui al treilea personaj într-o relaţie afectivă duală intensă. Acest complex are un rol important în identificarea şi intuirea forţei lui alter şi a lui ego. Pentru acesta din urmă, are loc la 7 luni “găsirea în oglindă”, moment de trecere spre un nivel de inteligenţă instrumentală, dar şi de constituire a structurii narcisiste a sinelui. Separaţia de mamă pe o perioadă mai mare de o lună, la 7 luni, duce la o adevărată depresie. Plânsul copiilor sănătoşi are o evoluţie specifică. Astfel, în primele luni, majoritatea copiilor plâng fără lacrimi, cu ţipete concomitente. Între 3-6 luni, plânsul este însoţit de mişcări şi agitaţie. După 6 luni copiii plâng fără să se agite. Prima copilărie Aceasta reprezintă etapa constituirii primare coerente, a trăirii experienţei de viaţă curentă. Copilul începe să fie integrat în interrelaţiile grupului familial şi a celor ce frecventează familia. Începe să sesizeze regulile, interdicţiile, orarul şi stilul de viaţă al familiei, trăind conflicte şi stări de confort psihic sau de euforie condiţionate de cele din jurul său. Experienţa de viaţă devine impregnată de învăţarea comunicării verbale. La începutul acestei perioade, vorbirea copilului este restrânsă, inconsistentă şi încărcată de mari dificultăţi de pronunţie. La 3 ani copilul vorbeşte relativ fluent. Copilul este angajat în perioada antepreşcolară în căutarea de mijloace de a îşi consolida autonomia prin perfecţionarea deplasării şi a deprinderilor de mânuire de obiecte. Încă de la naştere a existat o amprentă evidentă a individualităţii biologice. În timpul primului an, copilul a traversat un important impact biologic şi un evident şoc social. Treptat însă a început să acumuleze o experienţă vastă şi complicată prin repetări auditive, prin facilă raportare la obiecte şi situaţii noi. Procesul de adaptare are loc în cercuri concentrice, dintre care cel de la 1 la 3 ani este cel mai important, prin umanizarea amplă a trebuinţelor, intenţiilor, atitudinilor şi a conduitelor de bază. Unii autori sunt de părere că până la 3 ani, omul achiziţionează 60% din experienţa fundamentală de viaţă.  12-18 luni – caracteristică este consolidarea mersului şi o mai bună percepere a mediului înconjurător. La 15 luni devine deosebit de nestatornic şi instabil.  18-28 luni – perioada se caracterizează printr-o accentuată dezvoltare a comunicării verbale şi folosirea de soluţii noi în diferite situaţii de viaţă. Spre sfârşitul etapei, copilul redevine nervos.



După 2 ani jumătate se dezvoltă o mai largă conciliere cu adulţii , un echilibru uşor meditativ. Copilul este preocupat de aspectele evaluative ale acţiunilor şi demersurilor sale, devine sensibil faţă de cei din jur, se antrenează în jocuri, uneori cu un partener.

Între 1 şi 3 ani, ritmul creşterii este încă foarte intens şi multilateral, cu o uşoară încetinire spre limita superioară a etapei. Până la 3 ani, perimetrul toracic întrece pe cel cranian cu aproximativ 2 cm. Capul, cam de 1/3 din statura copilului la 1 an, ajunge la ¼ (parte din corp) la 3 ani. La 2 ani proporţia devine de 1/5 (abia la 8 ani raportul va deveni de 1/6). Până la 3 ani se completează treptat dentiţia provizorie (la 1 an copilul posedă 8 incisivi). Creşterea ponderală însumează 4,5 kg pe întreaga perioadă. Între 1 şi 3 ani continuă dezvoltarea corpului celular al neuronilor, pigmentaţia lor, ramificaţiile dendritice şi sinapsele se

înmulţesc, continuă procesul de nuclearizare. La 3 ani, creierul devine asemănător cu cel adult în ceea ce priveşte reliefurile sale exprimate în circumvoluţiuni şi scizuri. La 18 luni poate duce la gură lingura cu supă (vărsând o parte din conţinutul ei). Începe să mestece alimentele, la 20-22 luni masticaţia este curentă. La 30 de luni ţine cana cu ambele mâini şi bea. La 3 ani poate mânca cu furculiţa bucăţele de alimente. La 2-3 ani controlul sfincterian este evident. La 17 luni copilul imită şi astfel îşi însuşeşte o vastă experienţă.

Cerinţa subiectivă a comunicării este constituită la 16 luni. Între 18 şi 24 luni are loc formarea vorbirii în propoziţii, iar între 48 şi 60 luni are loc organizarea sintaxei. După 1 an, copilul construieşte propoziţii simple de 2, apoi de 3 cuvinte. El începe să folosească propriul nume in referinţele despre sine, după modelul luat de-a gata de la ceilalţi (vorbeşte despre sine la persoana a treia o perioadă de 2-3 luni). La 2 ani se manifestă faza de acută insistenţă la întrebarea “ce este asta ?”. Se consideră acest moment ca un fel de “mare identificare” a lumii obiectuale. Dorinţa de comunicare devine intensă. La 2 ani persistă încă planul mental, caracterul autist şi animist al gândirii copilului şi o dificultate structurală de a sesiza diferenţele dintre interdependenţă, cauzalitate, determinismul fenomenelor etc. la 3 ani atenţia se deplasează uşor spre relaţiile dintre fenomene şi obiecte, activează curiozitatea copilului şi încarcă mijloacele de investigaţie cu strategii noi (interogaţia “de ce?”), schemele mentale sunt încă relativ rigide. O formă a curiozităţii la 3 ani este legată de atracţia interdicţiei. Deşi după vârsta de 1 an dispoziţia generală a copilului este din ce în ce mai bună, planul afectiv este instabil şi arzător, copilul se supune legii celei mai mari tentaţii. La 18 luni, rezonanţa afectivă creşte, copilul este mai impresionabil şi intuieşte dispoziţia mamei, reacţionează la o melodie tristă. La 1 an şi jumătate, ataşamentul faţă de mamă sau de persoana care o înlocuieşte devine acaparant. Se manifestă gelozia. Timiditatea faţă de persoanele străine, simpatia antipatia încep să fie nuanţate. Spre 2 ani, tatăl este admirat şi devine favoritul copilului. După 2 ani, copilul devine impulsiv şi neînţelegător, instabil din nou. La 2 ani jumătate, cucerirea propriei identităţi se realizează prin opoziţie cu ceilalţi. În copilăria timpurie există două feluri de anxietate: cea faţă de persoane şi situaţii străine şi cea de separaţie. Treptat se constituie şi anxietatea morală ca teamă de pedeapsă şi trăire a sentimentului de vinovăţie. A doua copilărie Perioada preşcolară Presiunea structurilor sociale culturale, absorbţia copilului în instituţiile preşcolare solicită toate posibilităţile lui de adaptare, deci contradicţiile dintre solicitările externe şi posibilităţile interne devin mai active.

1. Perioada preşcolară mică (3-4 ani) se caracterizează printr-o creştere a intereselor, a aspiraţiilor şi a aptitudinilor mărunte implicate în satisfacerea de plăcerii de explorare a mediului. Spre 4 ani, copilul devine mai puternic, dar şi mai neîndemânatic. Mişcările sale devin mai brutale. 2. Perioada preşcolară mijlocie (4-5 ani) este caracterizată printr-un uşor puseu de creştere. Se intensifică dezvoltarea limbajului (între 3 şi 5 ani se câştigă cam 50 de cuvinte pe lună), se dezvoltă autonomia, conştiinţa de sine, curiozitatea devine mai amplă şi abordează mai pregnant relaţiile dintre fenomene. Creşte fragilitatea afectivă (crize de prestigiu). 3. Preşcolarul mare (5-6 ani) manifestă în ansamblu o mai mare forţă, agilitate, inteligenţă, reticenţe în situaţii penibile. Câmpul atenţiei este dominat de o înţelegere mai profundă a situaţiilor. Există o oarecare opoziţie faţă de adult manifestată spontan ca atare, urmată de dorinţe vădite de reconciliere. Există 6 tipuri de adaptare la mediul nou al grădiniţei: a) adaptarea foarte bună – despărţiri fără ezitări de persoana care a adus copilul la grădiniţă, conduite saturate de curiozitate şi de investigaţie activă, stabilirea rapidă de relaţii cu educatoarea şi cu copiii din grupă; b) adaptarea bună – despărţirea fără ezitări, stabilirea facilă de relaţii verbale cu educatoarea şi cu câţiva copii din grupă, dar cu atitudine de expectativă; c) adaptarea dificilă, intermitent tensională – nervozitate, reţinere tacită, dispoziţie alternantă, nesiguranţă, dar şi curiozitate; d) adaptarea tensională continuu – nervozitate de fond, reţinere insistentă a persoanei însoţitoare, stabilire de relaţii foarte reduse cu educatoarea şi ceilalţi copii, conduite de abandon; e) adaptarea dificilă – refuzul de a se despărţi de persoana care l-a adus, de a stabili relaţii (mutism), blocaj al curiozităţii; f) neadaptarea – refuz activ al copilului de a se despărţi de persoana însoţitoare, negativism, uneori violent, conduite refractare, uneori agresive. Un rol de seamă în dezvoltarea planului perceptiv şi al activării reprezentărilor poate fi atribuit jocului. Acesta solicită şi antrenează vigoarea, forţa fizică, rapiditatea, supleţea şi coordonarea, echilibrul, evaluarea spaţialităţii, abilitatea în folosirea diferitelor părţi ale corpului, mâinii şi membrelor. Deosebit de activ se manifestă după 4 ani capacitatea de memorare. Datorită vorbirii, memoria capătă caracteristici psihice şi sociale importante. Totuşi, el uită repede, fiindcă fixarea este fluctuantă şi adeseori superficială. Până la 6 ani, gândirea dobândeşte o operativitate generală (nespecifică) relativ complexă cu o oarecare viteză ce pune în evidenţă constituirea unor operatori de bază pe acest plan, figurile logice. Marea frecvenţă a întrebării “de ce?” la 4 ani constituie un indiciu pentru marea foame de realitate şi de sesizare de relaţii a gândirii copilului preşcolar. Comunicarea şi formele ei. Există diferenţe sesizabile între comunicarea dintre copii, dintre copii şi adulţi, copii şi mamă. Spre 6 ani se manifestă diferenţe de comunicare între aceştia şi copiii mici (reducere a lungimii propoziţiei, evitarea cuvintelor dificil de pronunţat, limbaj mic folosit pe alocuri). În comunicarea cu copiii mai mari, se manifestă reticenţe, ceva mai reduse decât în cazul comunicării cu adultul mai puţin cunoscut. În comunicarea cu educatoarea din grădiniţă, eforturile principale ale copilului se orientează spre alcătuirea de propoziţii complete şi

uşor stereotipe. În comunicarea cu mama se manifestă cea mai liberă formă de exprimare ca topică. Caracteristicile afectivităţii între 3 şi 6 ani. Dezvoltarea emoţională în ansamblul său trebuie raportată la procesul identificării. Acest proces trece prin câteva faze. În jurul vârstei de 3 ani, identificarea se manifestă prin creşterea stărilor afective difuze în care copilul plânge cu lacrimi şi râde cu hohote, în exploziile lui de afecţiune, de abandon sau de mânie (furie albă), după care se simte vinovat. În toate aceste împrejurări, exprimarea spontană este treptat influenţată de conduitele admise şi respinse din viaţa de toate zilele. Problemele cele mai complexe se manifestă în perioada preşcolară în ceea ce priveşte negativismul şi constituirea minciunii intenţionate. Negativismul poate să se manifeste ca formă de dezadaptare sau ca formă de inadaptare. Negativismul ca formă de dezadaptare se manifestă mai ales ca reacţie la neconcordanţa dintre inflaţia de dorinţe ce apare la copii şi creşterea situaţiilor de frustrare şi interdicţie de manifestare şi satisfacere a majorităţii lor. Inflaţia de dorinţe este o expresie a personalităţii în formare şi este animată de curiozitate, de dezvoltarea de interese, de descoperirea de situaţii, activităţi de joc ce absorb copilul şi îl antrenează până la uitarea de sine. Pe acest fond, părinţii intervin cu temperări, cu întreruperi bruşte şi neîndemânatice dorind să impună un regim de viaţă mai ordonat. Ostilităţile se însumează şi copilul manifestă crize de refuz, negativism, încăpăţânare, adesea agresive, dar uneori cu tente depresive. Negativismul de inadaptare este mai puţin zgomotos, se manifestă ca dificultate de a participa la activităţi distincte din alt mediu decât cel din casă. Nu numai că nu se încadrează în activităţile cu alţi copii, dar uneori realizează mici escapade, fug de la grădiniţă sau refuză total orice, plasându-se într-o atitudine indiferentă uşor ostentativă. Tot în această perioadă se dezvoltă minciuna intenţionată. Până la 4 ani, relatările copilului amestecă realitatea cu intenţiile şi cu dorinţele. La 4 ani, relatările copilului încep să conţină circumstanţe atenuante şi încearcă să iasă din situaţii de culpabilitate prin minciună pentru a obţine ceva, pentru a scăpa de situaţii neplăcute. Din păcate, copilul întâlneşte în viaţa de fiecare zi minciuna convenţională, fapt ce are efectele sale de generare de confuzii. Se dezvoltă şi emoţiile şi sentimentele estetice şi intelectuale. Fenomenul cel mai semnificativ îl constituie însă ierarhizarea afectiv-morală care creează o nouă ordine în viaţa şi expresia subiectivităţii şi o funcţie normativ-sancţionatoare a regulilor morale instalate în conştiinţă ca reguli acceptate. Interesul pentru joc, specific vârstei, este generator de numeroase activităţi ce se încorporează în jocuri. Jocul efectuat cu pasiune este izvor de bucurie. Jocul debordează personalitatea copilului, instalând-o în realitate cu generozitate şi strălucire. Totuşi, nu toţi copiii ştiu să se joace, deşi jocul nu cere neapărat jucării costisitoare. Jocul este terenul pe care personalitatea şi interesul sunt forţele de dinamizare ale acestuia; jocul se învaţă şi se transmite cultural. Interesul faţă de activităţi este înglobat în cel de joc şi întreţinut de el. Interesul social faţă de oameni se satisface prin jocurile cu rol şi subiect. A treia copilărie Perioada şcolară Perioada dintre intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului elementar este adesea descrisă fie ca un fel de sfârşit al copilăriei, fie cu particularităţi de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare, fie ca etapă de debut primar al adolescenţei, fie ca etapă distinctă a copilăriei. În copilăria timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de experienţă adaptativă. Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor radicale de condiţionare a dezvoltării psihice în ansamblul său pe care le provoacă şi ca urmare a

dificultăţilor pe care copilul le poate întâmpina şi depăşi în mod independent. Învăţarea şi alfabetizarea constituie condiţiile majore implicate în viaţa de zi cu zi a copilului după 6 ani. Această condiţie nouă de existenţă acţionează profund asupra personalităţii lui. Prin alfabetizarea copilului, acesta câştigă potenţial instrumente valide de apropiere de toate domeniile culturii şi ştiinţei contemporane şi a celei ce s-a dezvoltat în decursul timpului. De cele mai multe ori, şcoala răspunde şi dorinţei copilului de a fi ca cei mari (adultrism), ca şi dorinţei de realizare, de satisfacere şi dezvoltare a curiozităţii cognitive a acestuia. Şcoala impune modelele ei de viaţă, dar şi modelele sociale de a gândi şi acţiona. Ea creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară, cât şi condiţia de exprimare a cesteia (mai ales exprimarea verbală şi comportamentală). Prin preperaţia pentru activităţi complexe şi variate, şcoala formează capacităţi de activitate, respectul faţă de muncă, disciplină şi responsabilitate ca trăsături psihice active. Primii 4 ani de şcoală, chiar dacă au fost pregătiţi prin frecventarea grădiniţei, modifică regimul, tensiunea şi planul de evenimente ce domină în viaţa copilului. Adaptarea copilului se precipită şi se centrează pe atenţia faţă de un alt adult decât cei din familie. Pentru copil, caracteristica cea mai sensibil diferită, odată cu intrarea în şcoală, constă în neutralitatea (egalitatea) afectivă a mediului şcolar, fapt ce creează condiţia cerinţei de a câştiga independent un statut în colectivitatea clasei. Nu mai sunt valide manifestările de afecţiune şi farmec pe care copilul le posedă. Procesul creşterii se temperează uşor între 6-7 ani, pentru a se intensifica ulterior. La 6 ani, dentiţia provizorie începe să fie înlocuită cu dentiţia permanentă. După 7 ani este intensă osificarea la nivelul bazinului la fetiţe, precum şi procesele de calcifiere la nivelul osaturii mâinii. Articulaţiile se întăresc şi ele. Creşte şi volumul muşchilor, se dezvoltă musculatura fină a mâinii. La 7 ani, creierul cântăreşte aproximativ 1200 g, lobii frontali ajungând la 27 la sută din totalul substanţei nervoase a creierului. După 6 ani se organizează legături funcţionale implicate în lectură şi scriere. Totuşi, copilul nu este robust, nici solid ca la 5 ani. Dimpotrivă, la 6 ani este sensibil, dificil, instabil, oboseşte uşor. În ceea ce priveşte îndemânarea, creşte forţa musculară şi se accentuează caracterul de ambidextru, dar şi extremele de stângaci şi dreptaci se pun în evidenţă, creând probleme în procesul scrierii.

În această perioadă transformările psihice se fac lent, nespectacular. Prima schimbare care se pune în evidenţă este latura de orientare generală. Pe acest plan se face o părăsire a intereselor evidente în perioada preşcolară, ca desenul, modelajul. Există o mai mare atenţie acordată jocului cu reguli în colectiv. Copiii trec şi printr-o fază excesivă sensibilizare faţă de noi reguli. Uneori, conduita lor este centrată pe suspicionarea de încălcare a regulilor impuse, de către cei din jur (colegii săi). La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptării în viaţa socială. După 7 ani, se manifestă treptat o mai mare detaşare psihologică, o creştere a expansiunii, o mai mare extroversiune şi trăiri numeroase euforice şi de exaltare, semn că adaptarea şcolară a depăşit o fază tensională. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. La 7 ani începe să crească evident curiozitatea faţă de mediul extraşcolar şi faţă de mediul stradal.

Tot la această vârstă are loc şi o creştere uşoară a rapidităţii reacţiilor; copilul pare mereu grăbit. Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educaţia socială, dat fiind faptul că adaptarea a depăşit încă o etapă tensională şi copilul a început să treacă într-o fază de mai mult echilibru şi mai mare stăpânire a condiţiilor de activitate şcolară pe care le traversează. Începe să devină ceva mai reflexiv şi preocupat de numeroase probleme dintre care şi aceea a provenienţei copiilor (de la 5 ani), dar şi de probleme privind apartenenţa socială, identitatea de neam. După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul devine ceva mai meditativ, se atenuează caracterul pregnant al expansivităţii în conduite. Şi în planul integrării în colectiv intervin unele schimbări – copilul devine mai sensibil la informaţii sociale, la opinia de clasă. Între 9 şi 10 ani are loc o creştere evidentă a spiritului de evaluare a copilului, spiritul critic se dezvoltă la fel. Primul aspect al modificărilor mai semnificative pe acest plan se exprimă în schimbări ale caracterului investigativ şi comprehensiv al percepţiei şi observaţiei ca instrumente ale cogniţiei. Antrenate şi exercitate, capacităţile senzoriale, perceptive şi interpretative (sau comprehensive) ale percepţiei devin mai acute şi eficiente. Sensibilitatea discriminativă şi pragurile perceptive absolute se dezvoltă şi ele. În procesul scrierii există un permanent control prin limbajul interior. chiar şi la nivelul clasei a IV-a, există o permanentă dialogare a copilului în timp ce scrie. Evaluarea mărimii este încă deficitară (copiii de 6-7 ani supraestimează mărimile, iar copiii de 8-9 ani subestimează mărimile şi distanţele). Spaţiul personal se structurează spre 10 ani şi este impregnat de expansiunea personalităţii. Se semnalează creşterea volumului simbolurilor şi apoi a conceptelor în perioada şcolară mică (dispune de peste 300 concepte relativ valide). Cerinţa de relaţionare a însuşirilor conceptelor la contextul şi obiectivele date se ajustează abia spre 10 ani, devenind activă. Băieţii au mai mari dificultăţi decât fetiţele în învăţarea citit-scrisului. În urma unei largi anchete a reieşit faptul că la învăţătorii care considerau că nu există diferenţe – acestea nu existau, pe când la cei ce spuneau invers, existau diferenţele respective. Limbajul oral şi scris. Există diferenţe relativ importante în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare al limbajului copiilor la intrarea în şcoală. Acestea privesc nivelul exprimării, latura fonetică a vorbirii orale, structura lexicului, nivelul exprimării gramaticale şi literare. La acestea se adaugă neînţelegeri parţiale sau totale ale sensului cuvintelor, nesesizarea sensului figurat al cuvintelor, necunoaşterea termenilor tehnici şi ştiinţifici, confundarea paronimelor, confuzii privind sinonimele şi omonimele, tendinţa de a crea cuvinte noi pentru noţiuni ale căror denumiri nu se cunosc ori nu au fost reţinute. Un alt fenomen legat de particularităţile limbajului oral la copiii în primele clase constă în dificultatea de a realiza exprimări explicite. Utilizarea delimitativă şi restrictivă a limbajului la situaţii mai mult de comunicare ori dialog simplu – în viaţa de familie – creează o sărăcie a exprimării specifice, un fel de tendinţă spre exprimări eliptice, economicoase, dar neglijente adesea, fără nuanţări şi fără caracteristici ale vorbirii. Competenţa lingvistică este în genere mai dezvoltată decât performanţa verbală. Prima este întreţinută de limbajul pasiv al copilului. Vocabularul total cuprinde 1500-2500 cuvinte la intrarea copilului în şcoală (600 cuvinte în vocabularul activ), 4000-4500 cuvinte spre sfârşitul perioadei şcolare mici (1500-1600 în vocabularul activ).

Perioada pubertăţii şi adolescenţa Reprezintă a doua decadă a vieţii omului. Trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă. Tutela familială şi şcolară se modifică treptat. Nota dominantă a întregii etape este intensa dezvoltare a personalităţii, contemporanizarea ei. Tipul fundamental de activitate rămâne învăţarea şi instruirea, teoretică şi practică, inclusiv preparaţia pentru exercitarea corectă a unei activităţi profesionale productive. Se complică progresiv, tânărul integrându-se tot mai mult în generaţia sa. Opoziţia dintre comportamentele impregnate de atitudini copilăreşti şi atitudinile şi conduitele noi formate sub impulsul cerinţelor interne sau impuse de societatea vârstei. Maturizarea este centrată pe identificarea resurselor personale şi realizarea identităţii proprii şi a independenţei. Se dezvoltă atitudini, concepţia despre lume şi viaţă, au loc manifestări de creativitate şi implicit structuri motivaţionale puternic energizate si se conturează idealurile. Trei stadii: 1. stadiul pubertăţii (10-14 ani) dominat de un puseu de creştere, accentuarea dimorfismului sexual 2. stadiul adolescenţei (14-18/20) procesul de câştigare a identităţii. 3. stadiul adolescenţei prelungite (18/20-24/25) integrarea psihologică primară la cerinţele vieţii adulte. 1. Pubertatea – substadii: a. Etapa prepuberală (10-12) accelerare şi intensificare a creşterii, dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare. Fetele – cresc în înălţime ~22cm. Băieţii – creşterea începe mai târziu (12-16). - Conduită generală alternantă, stări conflictuale. -Schimbare generală a cadrului de desfăşurare a învăţării şcolare. -Intelectualizare afectivă. Consideră ca dominante cerinţele grupului şi cele şcolare. La 11 ani copilul începe să aibă iniţiative, lărgindu-şi regimul de independenţă. Se creează o distanţare discretă între fete şi băieţi şi o competiţie. -Momente mai numeroase de neatenţie. b. Pubertatea propriu – zisă (12-14) e dominată de puseul de creştere. La fete mai evidentă între 11-13 ani La băieţi 13-14 ani. Creşterea este mai evidentă în înălţime. Întâi se lungesc membrele inferioare şi superioare, cresc şi se măresc articulaţiile, apoi trunchiul. La băieţi este intensă şi creşterea masei musculare. După puseul de creştere forţa este asimetric marcant mai mare la băieţi. Maturizarea sexuală – apariţia pilozităţii, creşterea organelor sexuale, modificarea vocii şi începutul funcţionării glandelor sexuale. Momentul culminant al pubertăţii este în general tensional şi încărcat de confuzie. -Stări de disconfort fizic şi psihic. -Creşterea gradului de stângăcie în mişcări şi reacţii. c. Momentul postpuberal. Băieţii – schimbare în conduite. Fetele – 2 faze (Rousellet): femeia – copil; femeia – adolescent.

2) Adolescenţa – ieşirea din societatea de tip tutelar, familial şi şcolar şi intrarea în viaţa cultural-socială mai largă. a. Preadolescenţa – etapă de stabilizare a maturizării biologice. Se conturează caracteristicile conştiinţei de sine. -intensă dezvoltare psihică. Individualizarea se intensifică pe planurile individuale şi de relaţionare. b. Adolescenţa propriu-zisă. Dezvoltare a gândirii abstracte, exprimarea independenţei este mai naturală. Socializarea aspiraţiilor este intensă. Aspectele vocaţionale se conturează treptat. c. Adolescenţa prelungită. Independenţa este dobândită sau pe cale de a fi dobândită = plus de energizare şi dilatare a personalităţii. -nevoia unei participări sociale intense. Este etapa învăţării rolului sexual. Au loc angajări matrimoniale. Trei categorii de reacţii: 1. Preocupări ale conştiinţei şi conştiinţei de sine. 2. Căutarea identităţii, nesiguranţă. Apartenenţa la grup este competitivă. 3. Găsirea unei identităţi vocaţionale. Sistemul nervos suferă schimbări importante: creşte masa creierului, relieful scoarţei cerebrale se definitivează. O oarecare slăbiciune a inhibiţiei ce se manifestă prin izbucniri necontrolate şi mult zgomot. Creşte rolul tiroidei. Problema principală a pubertăţii şi adolescenţei este identificarea de sine. Dezvoltarea conştiinţei de sine se complică. Intensificarea percepţiei de sine – aspecte: a) Imaginea corporală – fără ea nu se poate realiza identificarea. Identificarea nu este un proces simplu şi direct. Percepţia de sine se poate manifesta ca negativă în cazul progresului şcolar slab sau a inadaptării şcolare. Percepţia de sine alimentează ideea de sine. W. James a fost primul care a acordat atenţie dialecticii dezvoltării conştiinţei de sine şi distanţei dintre „eu” şi „sine”. Sinele – 3 elemente: sinele corporal material, sinele social şi sinele spiritual. Identitatea priveşte conştientizarea distanţei dintre eu (sine) şi alter. V. Pavelcu – dinamica personalităţii reflectată în constiinţa de sine apare ca supusă unui ritm necontenit. Se conturează separaţia dintre planul real – obiectiv al lumii şi vieţii şi planul subiectiv ca spaţiu al conştiinţei şi al reprezentării lumii. Există şi dificultăţi de adaptare. Identitatea sexuală se dezvoltă discret, influenţată intens de modelele parentale şi maternale. Fetele – situaţie mai complicată > modele feminine tradiţionale, de tranziţie şi moderne. Fetele cu identificare feminină tradiţională – conflicte. Există tinere care se identifică antifeminin. Există un grup de adolescente pregnant feminine, dar care se simt atrase de roluri tradiţional masculine. Procesul formării conştiinţei şi autoconştiinţei se ajustează prin raportare la cei din aceeaşi generaţie. În adolescenţă se organizează constructele personale. Atitudinile – însuşiri de: direcţie de opţiune, grad de intensitate, eficacitate şi coerenţă cu alte atitudini. Eysenck -bipolaritate factorială în cazul atitudinilor.

Identitatea şi identificarea se nuclearizează între 11 şi 13 ani, în căutarea de sine (conflict puberal), între 14 şi 16 ani prin afirmarea de sine (conflict de afirmare), între 17 şi 20 de ani prin conflicte de rol şi statut, organizându-se subidentitatea profesională şi în perioada dintre 20 şi 24 ani prin conflicte de integrare socio – profesională. b. Ieşirea din conformismul infantil e echivalentă cu câştigarea independenţei. Prima care se dobândeşte este independenţa de mentalitate (valori) – opoziţie faţă de rutină, deprinderi, mediocritate. Independenţa emoţională este dificil de dobândit mai ales în cazul tinerelor fete. Relativ înaltă este şi sugestibilitatea. Dependenţa material – economică devine greu de suportat. Independenţa material – economică se conturează şi se integrează ca aspiraţie la identificarea vocaţională spre o profesie şi alimentează proiectele de viitor ale tinerilor. c. Identificarea vocaţională se manifestă la puberi mai mult ca o descoperire de aptitudini, capacităţi şi abilităţi. Necoincidenţă între oferta socială – profesională şi aspiraţii profesionale particulare. Interesele profesionale sunt relativ neclare până la 14 ani şi se concentrează mai mult pe aspectele romantice ale profesiunilor. De la 14 ani, orientarea profesională devine mai presantă. Interesele şi alegerea profesională trec prin 3 stadii: 1. stadiul fantezist – până la 11 ani; 2. 11 - 16 ani planuri de alegere bazate pe interese; 3. etapa realistă. Maturizarea biologică, intelectuală şi morală nu se realizează concomitent > tendinţa de coborâre a vârstei de maturizare sexuală, o mai timpurie maturizare socială. Tinerii cu pubertate timpurie se simt singuri, izolaţi. Dezvoltarea maturizării sexuale este însoţită de expansiunea virilităţii, erotizarea senzorialităţii şi a fanteziei. Tânărul este încărcat de anxietate şi în acelaşi timp de culpabilitate. Afectivitatea e în curs de maturizare (adolescenţă). Adolescenţa prelungită – erotismul este dezvoltat şi educat, afecţiunea puternică şi matură, sexualitatea dezvoltată, conduita sexuală mai largă şi complexă, virilitatea deplină. Pubertatea – relaţii fete-băieţi distante. Adolescenţa – relaţii fete-băieţi mai puţin distanţate. Adolescenţa prelungită – relaţii fete-băieţi mai relaxate, contactele mai largi şi diverse. Dezvoltarea senzorial – perceptivă - schimbări importante. Capacităţile senzoriale îşi restructurează mecanismele încărcate de noile însuşiri dobândite. evidentă erotizare a senzorialităţii – sensibilitatea vizuală, auditivă şi tactilă. Dezvoltarea câmpului vizual, a pragurilor absolute şi diferenţiale şi creşterea capacităţii de a verbaliza şi simboliza impresiile vizuale. Creşterea câmpului vizual e asimetrică adesea cu dominanţă de stânga. Vederea în profunzime şi fineţea discriminativă vizual – observativă creşte în adolescenţă. Evidentă dezvoltare a prelucrării informaţiei vizuale. Dezvoltare a evaluării vizuale a mărimii de la distanţă, a evaluării de suprafeţe şi a altor repere de mărime. Potenţialul de orientare la intonaţiile vocale din diferite tipuri de comunicare creşte foarte mult, la fel şi capacitatea de a înţelege muzica. Descoperă arta interpretativă, teatrul. În perioada pubertăţii are loc o erotizare şi dezvoltare a sensibilităţii odorifice. Sensibilitatea cutanată se dezvoltă şi ea evident. Dezvoltare a îndemânării manuale. Observarea generală este în mare creştere în pubertate, la fel şi capacitatea de a comunica observaţiile colectate în planul perceptiv. Asociaţiile în acest caz pun în evidenţă traseele de ordonare a experienţei perceptive > 2 direcţii: prima de încărcare a impresiilor senzoriale cu o

tendinţă de apropiere de natură, a doua de încărcare a experienţei senzorial – perceptive de experinţă socială acţională. Relaţiile dintre dezvoltarea perceptivă şi experienţa de cunoaştere conceptuală: a. experienţa perceptivă şi conceptele corespunzătoare se dezvoltă intercorelat şi relativ concomitent; b. formarea percepţiilor precede pe aceea a concepţiilor corespunzătoare; c. conceptul se dezvoltă, dar percepţia corespunzătoare se deteriorează; d. conceptul este prefigurat în actul perceptiv. Activitatea intelectuală complexă Puberii după 10 – 11 ani - modificarea ei structurală prin construcţia aparaturii logico – formale > reactivarea curiozităţii. 15 ani – abordarea filosofică devine predilectă. 16–18 ani – dezvoltarea argumentaţiei. Adolescenţa - se atinge aproape maturitatea intelectuală (instrumente ale gândirii discursive). 10-12 ani - deschiderea spre lume se stabilizează. 14-17 ani – constituirea concepţiei despre lume şi viaţă. În perioada adolescenţei, inteligenţa devine mult mai activă şi intuitivă, în adolescenţa prelungită mai încărcată de competenţe. Întâlnirea cu inconştientul şi încercarea de a-l cenzura. Există numeroase referiri la filmul interior legat de evenimente şi competiţii. Memorarea şi învăţarea suferă cele mai importante transformări – construcţii de scheme rezumative cât mai originale. Memoria logică devine centrală. Constituirea unui stil de memorare, intensificare explozivă de achiziţii de cunoştinţe. Puberul poate memora foarte uşor şi ceea ce nu înţelege. Creşterea memorării laturilor abstracte ale cunoştinţelor şi manipularea relativ facilă a acestora. Adolescenţa – activă năzuinţa de a fi cult. Se dezvoltă inteligenţa socială. Cele mai curente şi tipice antrenării de strategii sunt implicate în următoarele situaţii: 1) după ce se parcurg anumite informaţii, urmează stabilizarea cauzei sau legităţii căreia acestea se subordonează; 2) se prezintă o teorie oarecare, după care urmează demonstraţia printr-un lung şir de propoziţii; 3) stabilirea unei reguli sau definiţii după care se aplică pe un material eterogen clasificări prin sistemul de reguli şi definiţii în cauză; 4) se combină strategiile de mai sus. Puber – se formează concepte relativ de mare complexitate, se fac paşi în operarea cu probabilitatea, posibilitatea. Exprimarea începe să cuprindă raţionamente asertorice, apodictice, ipotetice. J. Piaget: 1. după 10 ani gândirea are tendinţa de a genera şi explora sistematic toate soluţiile şi ipotezele posibile. 2. trecerea spre operaţia abstractă. 3. utilizarea formelor de reversibilitate. 4. organizarea unor mecanisme sistematizator, folosirea figurilor logice ca instrumente complexe ale operativităţii complexe generale a gândirii. Patru tipuri de reversibilităţi: 1) reversibilitatea simplă poziţională (tip 1) se referă la relaţiile identice;

2) reversibilitatea prin inversiune (tip N) – se modifică disjuncţiile şi conjuncţiile, devenind fiecare inversă celeilalte. 3) Reversibilitatea prin permutarea parţială sau de reciprocitatea (R). 4) Reversibilitatea corelativă (C) Structura celor 4 grupări alcătuieşte o formaţiune abstractă ce poate lua forme combinatorii foarte diverse. Exprimarea verbală devine fluentă. Dublare a debitului verbal pe distanţa 10 – 11 ani şi o triplare până la 14 ani în probe uşoare, o dublare între 10 – 14 ani în probe dificile. Salt semnificativ fluenţa debitului scris – 11-12 ani. 16 – 18 ani – mod propriu de a se iscăli. Exigenţe tot mai mari în exprimare. Vorbirea adaptată la circumstanţe. Puber – aspecte necontrolate ale exprimării, organizarea încă imperfectă a gândirii. Schimbarea vocii – disconfort în comunicare. Creşterea capacităţilor de creaţie în domeniul literaturii. Capacitatea de creaţie în adolescenţă devine o stare psihică. Puberul priveşte creaţia ca un însemn de independenţă, ca pe o trăire de excepţie. Creaţia tânără este o expresie a crizei de originalitate, în sensul de cerinţă de originalitate, ca cerinţă de identitate. Termenul „criză de originalitate” – M. Debesse - privea în mod univoc latura critică a crizei, nu şi latura creatoare – validă. Creativitatea manifestă şi tendinţe de socializare, de integrare în curentele creative moderne. Consumurile culturale Cele ale adolescentului se diversifică: întrunirile pentru imprimare şi ascultare de muzică, cercurile şcolare de literatură, artă, sportul, lectura, vizionarea de filme, teatre, etc. Tinerii se îndreaptă spre capodoperele literaturii, filosofie. Adolescenţa prelungită – încep să se sesizeze limitele cunoştinţelor, faptul că există un progres al ştiinţei şi culturii imposibil de repetat exact. Lectura ziarelor este discontinuă. Filmul şi cinematograful interesează deosebit de mult. Puber – filme cu subiect istoric – eroic, poliţiste, de aventuri. Personajele din filme, cărţi, au funcţii modelatoare importante. Foamea de spaţiu, curiozitatea se extinde mereu, spre vizionarea imaginară de ţări, oraşe… Puberul – consumator de cultură, contribuant la cultură > conturarea atitudinilor faţă de situaţii din viaţă.

Experienţa afectivă se nuanţează, creşte mobilitatea mimică, expresivitatea şi funcţiile de comunicare ale privirii, jocul muşchilor feţei, creşte emotivitatea internă şi excitabilitatea > treceri rapide la stări afective excesive (se vede şi în limbaj). Gama afectivă protestatară şi de disconfort se îmbogăţeşte. 2 viziuni: optimistă şi pesimistă. Optimistă: tinerii de azi sunt mai strălucitori, serioşi , sinceri, oneşti ,deschişi, mai puţin tulburaţi de atitudini sexuale ciudate. Pesimistă: tineret tulburat emoţional, rebel, iritat sexual, potenţial delincvent: droguri, agresivitate.

Educaţia se distilează şi rafinează., mare cantitate de solicitare emoţională, disponibilitate afectivă mare. 10 – 12 ani – viaţă afectivă mobilă şi complexă, instabilitatea, iritabilitatea sunt evidente. 14 ani – se complică trăirile emoţionale din spaţiul lecturilor. Trăirea eşecului şi succesului se nuanţează. Mediul şcolar – factori stimulatori şi traumatizanţi. Un loc aparte prin funcţiile erodante ce le produce este cel al plictiselii, şi un loc ambiguu prin efecte este cel al dragostei. În relaţiile cu părinţii, stările afective acţionează mai acut, la o tensiune mai mare în pubertate apoi cu o temperare treptată în adolescenţă. În relaţiile cu sexul opus – sentimente şi emoţii noi, inedite, ca simpatia şi sentimentele de dragoste. Simpatia reciprocă este expresia unei înţelegeri intuitiv – empatice. Pubertate – dragostea = trăire tainică neliniştitoare, idilică, inaccesibilă. Adolescenţă = trăire complexă de ataşament. Teama şi anxietatea – teama = emoţia cea mai specifică > conflicte (endogene, exogene) şi situaţii de frustraţie a dorinţelor, a aspiraţilor, intereselor. Conflicte normale, patologice, intermediare. Capacitatea de stăpânire a emoţiilor devine activă, ca şi capacitatea de a le masca. Gama emoţiilor devine foarte largă şi vibraţia emoţională extrem de vie. Evidente – capacitatea de a mima, eritemul de pudoare. Integrarea în colectiv e deosebit de facilă la puberi. După 10 ani – atracţie spre grup. 13 – 14 ani – expansivitatea extragrup devine activă. 14 – 16 ani – expansiunea socială se atenuează uşor. 16 – 18 ani – grupuri mai mici dar mai stabile. Rolurile şi statutele sunt condiţionate de prerogativele adulţilor care acţionează multipolar. În structura personalităţii puberului şi adolescentului se formează o anumită acceptanţă şi respingere în planurile investigaţiei şi cunoaşterii. Din acest punct de vedere prezintă importanţă conştientizarea limitelor temporare ale cunoaşterii, mai ales conştientizarea ignoranţei. Problemele delincvenţei minore se modifică în timp ca obiectiv, extincţie şi gravitate. Rolul orientării şcolare şi profesionale este de a facilita procesul identificării. Perioadele tinereţii D. Levinson numeşte perioada de la 17 la 22 ani vârsta de tânăr adult ce se caracterizează prin coexistenţa statutului de adolescent cu cel de tânăr adult = perioadă de tranziţie. J. Rousselet semnalează pentru tinerele fete o astfel de evoluţie ceva mai devreme în perioada adolescenţei. Daniel Levinson consideră că vârsta adultului tânăr se referă la o distanţă de dezvoltare psihică între 17 – 18 ani la 45 ani, cu o oarecare diferenţă între cele două sexe. Erik Erikson a caracterizat vârsta tinereţii (vârsta mijlocie în ciclurile vieţii) ca fiind dominată de amplificarea identităţii sociale şi de angajare, trăirea intensă a experienţei dragostei şi începutul vieţii de familie ce duce la dezvoltarea intimităţii. Pendularea dintre intimitate, izolare şi starea în care eul simte necesitatea de a se lega de noi persoane >calitatea de partener. OMS consideră tinereţea ca desfăşurându-se între 18/20 ani şi 35 ani. Limita superioară – toate organele şi sistemele organismului funcţionează în condiţii şi la parametrii superiori. Ursula Şchiopu – tinereţea 24 – 35 ani. Perioada tinereţi se poate împărţi în 3 subetape. 1. de adaptare 24 – 28 ani – profesională şi familială. 2. de implantaţie 28 – 32 ani - se intensifică experienţa personală, se dezvoltă statutul de părinte. 3. de stabilitate relativă a adaptării, valorilor, conduitelor, aspiraţiilor 32 – 35 ani.

24 – 35 ani = potenţial de opozabilitate + capacităţi flexibile de adaptare. Observaţia vizuală devine în multe profesii extrem de activă. Se dobândesc însuşiri particulare senzoriale discriminative după 8 – 10 ani de exercitare a profesiunii. Se dezvoltă şi adaptarea la întuneric. Auzul este în unele profesii foarte solicitat (muzicale, sportive…). Tactul – fineţe discriminativă complexă în unele meserii. Procesul de dezvoltare a personalizării senzoriale şi capacităţile discriminative sunt componenţii importanţi ai acestei modificări. Planul complex mental cunoaşte unele modificări. Se organizează procesul învăţării permanente pentru a evita perimarea profesională. Câmpul de acţiune al memoriei se restructurează, are loc procesul de adaptare şi selectare din cunoştinţe a celor ce sunt necesare. Perioadă de foarte mari perfecţionări senzorial – perceptive şi de intensă socializare a acestor disponibilităţi psihice. Atenţia e activată complex pe cerinţele profesionale. Particularităţi ale învăţării: se modifică proporţia dintre învăţarea programată social şi autodidacticism în favoarea celui din urmă. Învăţarea inserată, interpolată şi incidentală se dezvoltă continuu cu aceiaşi intensitate. Învăţare din necesitate, în special ocupaţională. Amintirea atinge un punct relativ înalt dar rămâne în platou. Monotonia muncii, antrenarea mare a atenţiei, etc., creează şi oboseală. 4 indicatori ai oboselii: 1) scade randamentul cantitativ, dar mai ales calitativ; 2) au loc modificări fiziologice; 3) scăderi ale activităţii intelectuale suple; 4) exaltare a funcţiilor inferioare, automatisme, ticuri. Recuperarea oboselii – odihnă activă. Promovările, recompensările, evaluarea onorifică – forme de constituire a motivaţiei pozitive în muncă. Procesul de identificare este complex şi multilateral. Subidentitatea de soţ şi de părinte se divid, subidentitatea profesională şi socială se încarcă de roluri mai ample şi responsabile. Integrarea este complexă deoarece:  tineretul posedă capacităţi deosebite ce trebuie canalizate în direcţii diverse,  este importantă satisfacerea intereselor,  tinerii se adaptează integrându-se profesional şi social. Integrarea socială se realizează în mai multe direcţii cea mai importantă fiind integrarea profesională. Climatul psihologic pozitiv de la locul de muncă conduce la satisfacţii şi implicit integrarea-adaptarea omului la muncă. Dintre cauzele instabilităţii angajaţilor mai importante sunt (Ph. Mulleri): a) nu se au în vedere aptitudinile acestora; b) nu se satisfac promisiunile de la angajare; c) atmosferă dezorganizată, conducere inconsecventă, discordie; d) favoritism. Caracteristicile integrării profesionale ale tineretului sunt foarte dificile, impregnate de o oarecare tensiune.

Unele profesii antrenează un grad de stres mai mare > există grade individuale de rezistenţă la stres (M. Măgureanu) – hiperreactivii, normoreactivii, hiporeactivii. Hall, Schneider, Nygren = fenomenul denumit „şocul realităţii” în contactul cu lumea profesiunilor la tineri. O. Crites – a definit maturitatea în termenii a 4 factori: 1. consecvenţa alegerii profesiei; 2. realism al alegerii carierii; 3. competenţă în cariera aleasă; 4. maturitate a atitudinilor alegerii. Integrarea trece prin câteva stadii: acomodarea, adoptarea, participarea şi integrarea propriu – zisă. Are loc o modificare a motivaţiei de rol. D. C. Miller şi W. H. Forn – patru tipuri de profesionişti mai frecvente: a. cu paternuri stabile; b. cu paternuri de carieră convenţională; c. cu paternuri instabile; d. cu paternuri de alegere multiplă. La tinerele fete, alegerea profesiei e mai complicată. Rolul de soţie apoi cel de mamă încarcă tensional timpul femeilor ce se integrează profesional (trăiesc aceasta cu anxietate). Până la 35 de ani este cea mai mare fluctuaţie a forţei de muncă cu punctul de vârf între 21 – 25 ani, vârstă la care începe stabilizarea, mai evidentă la femeile cu deficienţă de auz decât la auzitoare. Trei feluri de randament: randament – productivitate; randament financiar; randament – muncă. Defecte implicate în nerealizarea pe plan profesional: egoismul, lenea minciuna, lăudăroşenia, aroganţa duritatea, alcoolismul. Opinia cu privire la familie: pe primul loc se află buna înţelegere, stima şi sprijinul reciproc. Copiii – factori de coeziune familială. Problemele căsătoriei: situaţii de anxietate latentă şi de solicitare a integrării. Se manifestă o uşoară tendinţă de mutare a căsătoriilor tinerelor fete spre 20 – 25 ani cu tineri de aceiaşi vârstă şi pe următorii 5 ani. Acest fenomen se datorează prelungirii şcolarităţii feminine. Instituţia căsătoriei: probleme de adaptare a mentalităţii, a caracteristicilor dobândite, gusturi, deprinderi, stil de viaţă, preocupări, atitudini. Predicţia căsătoriilor reuşite implică lipsa de conflicte cu părinţii, educatorii, interrelaţionării în copilărie şi adolescenţă. Logodna – acomodare între cei 2 parteneri. Contează factorii economici, spaţiul locativ. Căsătoria poate dezechilibra tânărul sau tânăra sau să le creeze o condiţie de energizare a activităţii, o stare de echilibru. Aceasta se poate accentua o dată cu naşterea primului copil în familie. există mai ales la tinere o mai puternică dorinţă de a avea un copil ca un fel de suplimentare a legăturilor afective din căsnicie. În perioada de gestaţie – disconfort fizic, anxietate de fond. Sarcina, naşterea primului copil, lactaţia şi procesele fiziologice ce însoţesc maternitatea sunt condiţionate social. Copilul mic găseşte de cele mai multe ori un stil şi o organizare familială. Prezenţa lui – condiţie nouă de fond a reorganizării familiei. Foarte de timpuriu copilul sesizează aspectele de structură şi climat ale familiei şi se adaptează acestora. Mama = ecran de referinţe şi securitate. Planul adaptării părinţilor la prezenţa copiilor e animat chiar de copil. Tipologii ale tineretului Structura profesiilor creează o amprentă diferenţială discretă. Diferenţieri prin densitatea de roluri paternale şi matrimoniale, statutul social.

Tipologiile lui Jung – extravertit; introvertit + tipologia lui E. Kreischmer = autist; picnic; ciclotim; displastic. Atitudini de contact cu lumea: pragmaticii; primitivii; receptivii spiritual. Walter Jaide - alegerea profesiei – dezinteresaţi; vag interesaţi; conştienţi de scop. Criteriul de emancipare – conservatorism: naivii; conservatorii; dezinteresaţii detaşaţi; investigatorii decişi. Probleme speciale Tinerii marchează o incidenţă a infracţionalismului care atinge o culme absolută între 25 – 30 ani, urmând o descreştere: furtul scade după 25 ani, escrocheria atinge vârful la 21 ani, abuzul de încredere creşte peste 32 ani şi scade după 35, spargerile şi furturile calificate 32 – 33 ani. Violenţa împotriva persoanelor creşte mult la tinerii adulţi. Tinerele sunt mai sensibile la stimuli vizuali coloraţi, la sunete şi zgomote, au tactul bine dezvoltat, abilităţi manuale mai mobile, rapide şi coordonate, aptitudini verbale mai pregnante, suportă mai uşor stresul. Băieţii – sensibilităţi spaţio – vizuale mai dezvoltate, aptitudini matematice, capacităţi de abstractizare evidente, o mai mare agresivitate şi mobilitate. Tendinţele depresive sunt mai frecvente şi mai puternice la femei şi la tinerele fete. Tinerele – memorie vizuală bună. Bărbaţii – afectivitate mai controlată, realistă, mai multă obiectivitate, rezultate mai bune la testele de percepţie în profunzime şi de vedere labirintică. Tinerele – o mai activă intuiţie, mai sensibile, superioritate a creativităţii faţă de bărbaţi. Femeile au câştigat în iniţiativă, îndrăzneală, stăpânire de sine, iar tinerii în diferenţieri de fineţe, atitudini mai flexibile… La 30 ani femeile trec printr-o criză de identitate, bărbaţii pe la 40 ani. Vârstele adulte Ch. Buhler a încercat să identifice curba ascendentă şi degeneratoare a vieţii umane. Ulterior a disociat declinul biologic de cel intelectual. W. Stern - piramida dinamică a vârstelor, în care spre anii adulţi vârful se caracterizează prin diminuare. White consideră că există perioade ale vârstelor adulte ce continuă concentricitatea perioadelor din vârstele de creştere. Allport - 6 trăsături specifice adultului: conştiinţă de sine largă, relaţii şi raporturi intime, securitate emoţională fundamentală, preocupare obiectivă, obiectivare de sine, armonie relativă cu propriile achiziţii din experienţa personală. Moers – 6 perioade, dintre care 3 adulte în care au importanţă modificările de impulsuri sufleteşti: 1. copilăria şi tinereţea 0-20ani – învăţarea inclusiv şcolară; 2. prima perioadă adultă dominată de tinereţe 21-30 ani – autoinstruirea; 3. a doua perioadă adultă 31-44 ani – dispare interesul pentru învăţare; 4. a treia perioadă adultă / criza de autocunoaştere 45-55 ani – cea mai puternică perioadă de crize; 5. prima perioadă a bătrâneţii 55 ani; 6. a doua perioadă a bătrâneţii, decesul Cl. I. Leuba – lucrare centrată pe vârstele adulte: adultul tânăr, de vârstă mijlocie, tardiv. O serie de autori se opun opticii periodizării adulte şi emit ipoteza că starea adultă este de consolidare.

D. E. Super şi colaboratorii utilizează un model de 5 stadii de dezvoltare, în care cel adult este de împlinire socială şi profesională. Împărţirea stadiilor adulte în funcţie de evoluţia familiei – D. Hall: 1. căsătorie – primul copil; 2. primul copil – al doilea; 3. copii preşcolari; 4. intrarea primului copil în viaţa şcolară; 5. plecarea primului copil din casa părintească. Schein E. H. – model tridimensional conic de încadrare a perioadelor adulte şi are 3 direcţii: 1. verticală – pune în evidenţă schimbări în ierahia profesională > relaţii ierarhice; 2. radială – mişcarea în sistemul profesional > relaţii de incluziune; 3. circumferenţială > relaţii funcţionale. M. Zlate – împărţire a vârstelor adulte: tinereţea, maturitatea, involuţia. Subetapele vârstei adulte Tipul fundamental de activitate = expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii profesionale şi în ierarhia posturilor de muncă. Tipul de relaţii caracteristice = structura relaţiilor de muncă sociale şi de familie. Subetape: A. prima perioadă adultă 35 – 45 ani – implantaţie profesională intensă, statutele şi rolurile sociale încep să fie mai încărcate de responsabilităţi, creştere a conţinutului subidentităţii de părinte. B. Perioada adultă între 45 – 55 ani – trecerea pe planuri de mai mare responsabilitate profesională şi social – culturală. Subidentitatea de soţ şi părinte – diminuare uşoară. C. Perioada adultă prelungită 55 – 65 ani – diminuare a forţelor fizice, perioadă critică, diminuarea celor 4 feluri de subidentităţi (de soţ, profesională, social – cetăţenească, de părinte) = inegală. Subidentităţile profesionale reprezintă persoana în vârstele adulte. Perioada de la 35 la 45 ani se împarte şi ea în două subperioade: de la 35 la 40 ani şi de la 40 la 45 ani. Persoanele de la 35 la 40 ani ajung la funcţii medii, sesizează diferenţa faţă de generaţia tânără ce intră în activitate > plus de experienţă practică, cerinţă de perfecţionare. Viaţa profesională şi obştească devine mai densă în probleme. Şi în viaţa de familie apar probleme noi > perioada celor mai multe desfaceri de căsătorie. Angajarea mai profundă în muncă – un echilibru al personalităţii. 40 – 45 ani – experienţa profesională devine bogată. Perioadă de expansiune socială şi profesională. Familie – echilibru. Perioada adultă de stabilizare II (45 – 55 ani) încărcarea cu intimitate a subidentităţii parentale şi maritale + creşterea responsabilităţilor. Criza de identitate a copiilor – tensiuni. 2 subetape: a) 45 – 50 ani – poziţie profesională înaltă. b) 50 – 55 ani – criză de interiorizare provocată la femei de menopauză. Climateriumul viril poate fi mult mai tardiv. În familie începe procesul de denuclearizare. Vârsta adultă prelungită 55 – 65 ani – subidentitatea profesională începe să se distanţeze ca şi subidentitatea socio – culturală. Subidentitatea parentală şi maritală se reîncarcă de intimitate.

Perioadele de creştere sunt dominate de procesele anabolice, cele de îmbătrânire – de catabolism. Partea cea mai perisabilă la nivelul creierului este la nivelul cortexului (pons) şi a creierului mic. Numărul neuronilor ce se distrug după 25 ani creşte. Există 2 aspecte diferite: îmbătrânirea şi patologizarea. Este o creştere a numărului de zile de îmbolnăviri. La 25 ani – 25 zile anual; la 65 – 35 zile. Capacitatea de muncă şi forţa au un declin semnificativ (cele mai bune performanţe 20 – 29 ani). După 40 ani, forţa fizică scade uşor, descreşte uşor energia, declin al vederii, scade şi auzul, se modifică aspectul pielii, modificarea siluetei. Reajustare a obiectivelor de lungă şi scurtă durată (pe plan profesional). Schimbări relativ importante în structura generală a caracteristicilor psihice. După 50 ani scade capacitatea de observare vizuală. Caracterul mobilităţii vederii – curbă descendentă spre sfârşitul maturităţii. Modificarea în funcţie de vârstă a vitezei senzorial motorii studiată printr-un coeficient de diferenţiere nu prezintă o evoluţie sensibilă. Diferenţe sensibile – viteze mari, viteza stresantă. J. Birren - între 20 şi 60 ani scădere de 10,20% a reactivităţii senzoriale generale. 20 – 60 ani – reducerea vitezei de excitaţie vizuală > scade treptat capacitatea de citire. Se pun în evidenţă diferenţe culturale şi degradări mai mari după 45 ani la persoanele necultivate. Acuitatea auditivă este de maximă intensitate între10 – 14 ani, după care urmează o scădere foarte lentă a acesteia, ca abia după 40 ani să aibă loc o scădere mai evidentă. Sensibilitatea tactilă are o curbă lentă de descreştere după 45 ani. Tactul este simţul de maximă erotizare. Mirosul se perfecţionează în anumit profesii. Consumul de băuturi ca şi statul în camere neaerisite degradează mirosul în jurul vârstei de 40 ani. Atenţia deserveşte traseul de colectare selectivă a experienţei profesionale, creează şi orientează complex cerinţele profesionale, pe indicatorii semnificativi ai materialelor supuse activităţii profesionale şi pe ritualurile specifice muncii. Câmpul de acţiune al memoriei se restructurează de asemenea sub influenţele profesiei. Între 26 – 29 ani – creştere evidentă a nivelului de utilizare a atenţiei pe fondul muncii, platou de dezvoltare a gândirii şi memoriei, între 30-33 ani se dezvoltă din nou toate cele 3 ca platou, între 30 şi 35 ani şi cu o uşoară redresare între 36 – 40 ani. Reducerea MSD ca flexibilitate în utilizare devine evidentă după 40 – 45 ani şi mai marcantă după 55 ani. Recunoaşterea şi reproducerea devin mai puţin prompte după 55 ani. Memorarea logică e cea mai rezistentă. Învăţarea psihomotorie – platou până la 55 ani. În dezvoltarea inteligenţei este implicată o influenţă mai mare culturală şi socială. În ultimele decenii se realizează o mutare divergentă a creativităţii în întreaga structură a vârstelor. Educaţia permanentă a adulţilor optimizează condiţia de participare a tuturor oamenilor la progresul ştiinţei şi tehnicii. Învăţarea permanentă atenuează inegalităţile existente în pregătire, prelungeşte durata participării la viaţa activă. Învăţarea implicată în educaţia permanentă se adresează nivelurilor senzorio – motorii şi psihomotorii, nivelurilor intelectuale, celor sociale, afective şi estetice. Cel mai complex aspect al individualizării educaţiei adultului este implicat în caracteristicile perimării profesionale. Perimarea este determinată de evoluţia în diferite domenii a unor cercetări fundamentale complexe şi modificarea pe această bază a unor paradigme ale domeniului.

3 aspecte în legătură cu învăţarea la adulţi: 1. reimpulsionează procesul general al dezvoltării; 2. structurile implicate se modifică la adulţi; 3. mijloc de învingere a alienării. Adultul tânăr – personalitatea e antrenată în trăiri afective intense, aspiraţii puternice. Au loc conflicte de rol şi statut. 3 situaţii: a. inadaptarea profesională; b. adaptarea se realizează, dar nu este extinsă; c. adaptare extinsă. Tipice pentru tânărul adult – a. şi c. Perioada de adult II – se conştientizează simţul reuşitei şi împlinirii sau al nereuşitei şi neîmplinirii. Perioada de adult III – sub imperiul dezangajării profesionale are loc în mai mare măsură conştientizarea. Subidentitatea parentală şi maritală faze: 1) tânăr adult – căsnicia în consolidare, procesul de adaptare activ, rolurile în familie se diferenţiază şi se consolidează; 2) etapa de adult I – rolul parental devine mai încărcat, erodare a caracterului arzător al intimităţii, pot interveni crize în căsnicie; 3) etapa de adult II – viaţa de familie se încarcă de o oarecare tensiune din direcţia rolului paternal, libidoul se temperează discret la ambii parteneri 4) etapa de adult III – rolul parental devine mai complex şi situativ nou, legătura matrimonială devine de securizare şi acroş. Vârstele de regresie Etapele de după 65 ani pun mult mai multe probleme decât celelalte vârste. Vârstele terminale ale vieţii se află sub semnul ieşirii din munca activă (pensionarea). Există o serie de aspecte sociale ale bătrâneţii – creşterea longevităţii reale şi potenţiale şi protejarea socială a acesteia; folosirea socială a experienţei profesionale şi sociale a vârstelor bătrâneţii, dată fiind valoarea sa; profilaxia bătrâneţii şi lupta împotriva bolilor de degenerescenţă. Se poate vorbi de 3 stadii: 1. stadiul de trecere spre bătrâneţe 65 – 75 ani; 2. stadiul bătrâneţii medii 75 – 85 ani; 3. stadiul marii bătrâneţi – peste 85 ani. Subidentităţile intră într-o serie de noi poziţii. Tipul fundamental de activitate = adaptarea la un nou orar de activităţi. Tipul de relaţii = se modifică restrângându-se din aria profesională, dar şi din aria altor activităţi. Perioada de trecere – subidentitatea profesională se dezoficializează şi se integrează în subidentitatea social – obştească. Subidentitatea maritală rămâne esenţială. Subidentitatea parentală – relativ expansivă. Perioadă de o oarecare fragilitate biologică.

Perioada bătrâneţii propriu – zise. Subidentitatea parentală se contractă uşor, subidentitatea socială se exercită în teritoriul social accesibil. Bolile degenerescente reduc mobilitatea. Mortalitatea este mai mare. Perioada marii bătâneţi – subidentităţile suprapuse se contractă; uneori poate avea loc o disoluţie de sine. Durata medie a vieţii – 70 ani la bărbaţi şi 75 ani la femei. Scăderea energiei instinctelor şi a eficienţei adaptării. Îmbătrânirea fizică se realizează fără seisme prea evidente, jucând un rol important îmbătrânirea celulelor, a ţesuturilor şi a organelor. Cu vârsta, au loc modificări importante în ceea ce priveşte somnul şi funcţiile lui recuperative. La 50 ani şi după, se doarme ~ 7 ore, din care doar o oră de somn paradoxal. Evidentă pierdere a elasticităţii pielii şi a ţesuturilor. Specific este şi procesul de încărunţire – acesta poate începe şi după 35 ani, însă devine evident spre 50 – 55 ani. Mişcările devin mai greoaie, lipsite de supleţe şi forţă. După 50 ani scade numărul fibrelor musculare active. Şi în domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare: cord, pulmoni, organe vitale. După 55 ani – incidenţă a infarctului miocardic şi lezarea arterelor coronariene. Respiraţia devine după 45 ani mai superficială, se reduce gradul de oxigenare al sângelui, ţesuturilor, scade eficienţa respiraţiei. Scădere a poftei de mâncare ce determină o slăbire a răspunsurilor digestive. Metabolismul bazal creşte cu vârsta. Procesul de îmbătrânire este amplificat de modificările hormonale ce survin mai ales după 65 ani. Degradarea şi îmbătrânirea sistemului nervos este legată de reducerea capacităţii organismului de a satisface exigenţele alimentare foarte mari ale creierului (irigarea, oxigenarea, alimentarea). Caracteristici psihice Activitatea psihică poartă amprenta experienţei de viaţă şi a proceselor de reechilibrare a organismului. Impactul planului senzorial se manifestă în prima etapă ca dominant periferic apoi impactul central(scade funcţionalitatea ANS), proces lent 65-70 ani, accelerat 70-75, stabilizat la valori reduse 75-85 ani. Ex: degradarea văzului, degradarea auzului, sensibilitatea tactilă se degradează(după 50-55), e.t.c. Dezvoltarea proceselor psihice complexe Sunt influenţate de experienţa cultural-intelectuală şi de capacităţile funcţionale. Degradarea memoriei de scurtă durată (MSD) e mai pregnantă iar memoria de lungă durată (MLD) e mai rezistentă. Concomitent are loc o exacerbare a emoţionalităţii, nervozităţii, irascibilităţii, tulburarea funcţiilor psihice-slabă cooperare, anxietate, capricii, e.t.c. Inteligenţa poate să se menţină relativ activă. La bătrâneţe scade fluenţa ideilor, se manifestă o inflexibilitate a opiniilor, raţionamentelor, confuzionism spaţial, emoţiile devin ceva mai primitive, hipertrofiere a sinelui, amnezie infantilă de origine afectivă, tulburări de memorie. Se manifestă o tendinţă de creştere a fondurilor sociale de pensionare şi de asistenţă socială, de constituire a cadrului socio-ocupaţional al persoanelor în vârstă. După 70-75 ani apar pregnant cazuri de demenţă senilă şi psihoze, trăirea în trecut, vidul de idealuri şi aspiraţii.

Se diferenţiază moartea biologică (degradarea proceselor psihologice), moartea psihologică (disoluţia comportamentului, a conştiinţei) şi moartea socială (înregistrarea morţii, înmormântarea, rezolvarea moştenirii, rezolvarea schimbărilor sociale). ************************** STADIILE DEZVOLTARII PSIHICE ************************** J. Piaget a operat cu repere biopsihice si operatii mentale creand o teorie intelectualista originala de mare rezonanta. Structura , relatiile cu mediul se construieste pe planul psihologic pentru Piaget in mod dinamic, sub forma de actiuni, operatii, grupari de operatii, intai concrete apoi, in adolescenta formal-logice. Emergenta adaptarii are doua laturi dialectice intercalate, acomodarea si asimilarea. Inteligenta, ca expresie rafinata a adaptarii, se construieste treptat prin antrenare si autoantrenare. Intai, acest proces se realizeaza prin reactii senzorio-motorii ( reactii simple conditionate si circulare la semnale – primare, secundare si tertiale ) si cu deschidere spre semne si simboluri verbale. In aceasta perioada, copiii descopera relatiile dintre ceea ce percep si propriile actiuni ( de obicei motorii ). Ei sunt foarte interesati de tot ceea ce le ofera sunete sau imagini interesante, iar in primul an de viata invata sa puna ceea ce fac in legatura cu oamenii sau obiectele din jur. In principiu, ei cauta sa invete cum sa reactioneze la schimbarile mediului si cum sa il controleze. Cea mai importanta achizitie in aceasta perioada ( care debuteaza dupa varsta de 6 luni si se incheie la 24 luni ) este permanenta obiectelor – constientizarea faptelor ca obiectele exista, chiar daca nu sunt vizibile ( 0 - 2 ani ). In stadiul preoperational ( 2 – 7 ani ) are loc constituirea de scheme preoperatorii, cu organizarea configuratiilor statice ale ansamblurilor de actiuni si organizarea de forme mentale semireversibile. Cele mai importante realizari ale perioadei sunt : deprinderea mersului si a limbajului. Trei sunt caracteristicile principale ale stadiului :  Apare un prim tip de gandire cauzala, prin care copiii incearca sa explice ceea ce se petrece in jur ( dar nu putem vorbi de un rationament logic, de aceea stadiul este numit pre operational );  Amestecul realului cu imaginarul ( credinta in Mos Craciun ) si imposibilitatea de a trece dincolo de aparente ( pentru un copil de trei ani o fata imbracata baieteste va fi perceputa drept baiat ) ;  Egocentrismul, faptul ca la aceasta varsta nu pot vedea lucrurile din punctul de vedere al celuilalt, ci numai din propria perspectiva. Intr-o faza mai avansata se considera ca specifica formarea de scheme operatorii concrete ( de la 7 – la 12 ani ), referinte spatio – temporale reversibile, utilizare a relatiilor cauzale, formarea de sisteme de valori fixe si de coduri acceptate. Stadiul este considerat un „ punct de cotitura” in evolutia inteligentei la copil. In aceasta etapa, copiii incep sa aplice reguli logice operatiilor de transformare a informatiilor pentru a rezolva problemele cu care se confrunta. Achizitiile cele mai importante ale stadiului sunt : clasificarea, categorizarea ( inclusiv conceptul de numar ) si conservarea proprietatilor fizice ale obiectelor ( intelegerea faptului ca volumul unui lichid este costant indiferent de forma recipientului in care se afla acesta ). Acum, copilul trebuie sa aiba un corespondent concret in realitate, manipularea simbolurilor abstracte fiind dificila. Inteligenta lui este inductiv – logica si concreta. In sfarsit, a patra etapa a construirii de operatii formale ( de la 12 la 16 ani ) ale unei logici axiomatica ( gandirea discursiva

constructiva ) reprezinta atingerea nivelului de maturizare a gandirii si inteligentei umane. In aceasta etapa, tinerii sunt capabili sa lucreze cu concepte abstracte si sa faca operatii cu operatii ( combinari, permutari, aranjamente ). Consecinta se manifesta in planul logicii gandirii. Ea devine deductiva, ceea ce presupune competenta de a face rationamente nu numai pornind de la fapte ( ca in logica inductiva ), ci si de la ipoteze ( daca..., atunci... ). Precum se poate lesne observa, J. Piaget considera incheiat ciclul de dezvoltare psihica intelectuala odata 11411g621l cu adolescenta. I se poate reprosa aceasta „incheiere”, dar si faptul ca sistemul sau psihologic este accentuat individual si neglijeaza pe de o parte factorul social in valentele dezvoltarii psihice, pe de alta tipologia diferentiala umana. In schimb ramane de necontestat aportul lui Piaget privind analiza calitativa a dezvoltarii inteligentei, manuirea exceptionala a metodei clinice in stadiul dezvoltarii inteligentei, dar si decuparea problemei „ decalajului transversal sau vertical”, concept ce creaza o baza explicit teoretica problemei atat de delicate surprinsa prin testele psihologice – a distantei dintre „varsta de dezvoltare” si „ varsta inteligentei” – prefigurata in opera lui A. Bianet si in studiile privind dezvoltarea intelectuala si debilitatea mintala. Meritul lui Piaget este acela de a fi aratat modul in care evolueaza inteligenta, faptul ca ea isi are originea in interactiunile senzo – motorii ale copiilor cu mediul inconjurator inca inainte de achizitionarea limbajului. H. Wallon a fixat structura reperelor psihoenergetice pe constructia afectiva a eu-lui si personalitatii in care are loc intr-o prima etapa diferentierea impulsivitatii emotionale de impulsivitatea motorie–primara – ce creaza consistenta subiectivismului primar – urmeaza constituirea constiintei de sine ( prin diferentierea comportamentelor de orientare, de verbalizare si a celor ludice ), apoi achizitiile de rol contureaza independenta eu-lui si, in fine, se constituie sincretismul personalitatii ( 10 – 11 ani ) prin includerea afectivitatii in comportamentele sociale si intelectuale. H. Wallon a utilizat ca repere psihigenetice contradictia dialectica drept instrument de analiza psihologica, mai mult decat oricare dintre contemporanii sai, implicand-o in esenta activitatii psihice ca un mecanism ce s-ar putea delimita prin conceptul de „ decalaj orizontal” desi el nu a utilizat niciodata acest concept implicand-o in esenta activitatii psihice ca un mecanism ce s-ar putea delimita prin conceptul de „decalaj orizontal” desi el nu a utilizat niciopdata acest concept. Asa cum J. Piaget considera cerinta de echilibrare intre asimilare si acomodare, S. Freud opereaza cu conceptul ( dinamic si central ) de catarsis si o optica de verticalitate in care se poate diferentia o structura numita id care exprima si reglementeaza, imediat dupa nastere energia disponibila. Energia incorporata in gandire adauga alte doua structuri, ego-ul si superego-ul. Egoul stratifica dorinte invatate, teama, deprinderi, limbajul, simtul de sine. Superego-ul se dezvolta in perioada prescolara si reprezinta cenzura constiintei. Aceste structuri ar trebui sa actioneze armonios. Exista insa in mod curent conflicte ( inevitabile ) intre cele trei structuri. Aceste conflicte si tensiuni stau la baza anxietatii. Prin surprinderea acestor tensiuni pe verticala se pune in evidenta un decalaj de dominatie a instantelor psihice holiste ( de profunzime ), ceea ce inseamna ca S. Freud absolutizeaza in modelul psihic ideea „decalajului transversal” – complementar „decalajului longitudinal” . Studiile dezvoltarii psihice sunt legate la Freud de schimbarea mai sus prezentata. Primul stadiu oral este dominat de placerea activitatii de subtiune ( foamea, absorbtia ). Al doilea stadiu ( anal ) se caracterizeaza prin centrarea experientei pe placerea legata de evacuarea anala. Perioada prescolara, de identificare a copilului cu parintii sai, se caracterizeaza prin constituirea de complexe cu structuri conflictuale ce implica modificarea si complicarea atitudinilor fata de interrelatiile paternale ( inconstient ). Acesta este un stadiu de identificare a unui statut. Dupa acest stadiu urmeaza o scurta pauza a dezvoltarii sexualitatii ( stadiu falic), apoi se constituie stadiul genital ( coincident cu adolescenta ). Mitizarea instinctului sexual infantil, tendintele pansexualiste excesive exprimate de S. Freud spre sfarsitul vietii sale, insistenta pe patologizarea

nevrotica precum si caracterul sofisticat si imprecis al conceptelor utilizate de el au creat reactii complexe si respingeri masive ale teoriei sale. Freud acorda un rol remarcabil calitatii experientelor din prima copilarie. El identifica patru stadii ale dezvoltarii psihosexuale care au un impact major asupra dezvoltarii ulterioare a personalitatii. In primul stadiu numit stadiu oral, de la nastere pana la doi ani, principala sursa de placere este gura, iar placerea deriva din supt, muscat, inghitit excitand zonele buzelor, limbii, obrajilor. Copilul experimenteaza si cunoaste cu ajutorul gurii pentru ca duce la gura toate obiectele. In aceasta perioada indulgenta exagerata poate avea drept rezultat un optimism nejustificat, iar neglijenta, pesimismul si nervozitatea. Stadiul anal se manifesta in al doilea si al treilea an de viata cand copilul descopera placerea legata de eliberarea tensiunii create prin defecatie sau urinare. Descoperirea noii placeri a expulzarii si curiozitatea descoperirii resturilor umane trebuie echilibrata cu cerintele lumii asupra controlului sfincterian. Freud considera ca pedeapsa excesiva aplicata in acest stadiu are consecinte pentru dezvoltarea de mai tarziu. Stadiul falic in perioada de varsta de la trei la cinci ani interesele copilului sunt focalizate asupra organelor ale sexuale si ale parintilor. Copilul incepe sa se identifice cu parintele de sex opus si sa manifeste ostilitate fata de acelasi sex : Complexul lui Oedip. Copilul isi reprima aceste sentimente pentru parintele de sex opus si treptat realizeaza identificarea cu parintele de acelasi sex. Freud sustine ca fetitele sunt invidioase pe organul sexual masculin iesit in afara si considera ca mamica este responsabila pentru conditia lor de castrate. Este asa numita invidie pentru penis care joaca un rol important in psihologia femeii dupa Freud. Urmeaza o perioada de latenta intre stadiul falic si cel genital, in care nu exista o noua localizare evidenta a interesului erotic. Stadiul genital se manifesta in perioada adolescentei si, in conditii normale, individul va dezvolta legaturi emotionale cu persoanele de sex opus. Energia sexuala va fi organizata si concentrata asupra organelor genitale. Freud a considerat ca primele trei stadii lasa urme adanci in structurarea personalitatii si din acest motiv nu acorda o prea mare atentie stadiului genital. In concluzie, psihanaliza este mai mult decat un simplu curent in istoria psihologiei ; este o miscare intelectuala cu o influenta profunda in numeroase domenii : psihopatologie, psihiatrie, psihologie, psihologie sociala, psihologia copilului, dar si litteratura, filozofie, religie si istorie. Influenta personalitatii lui Freud asupra culturii si civilizatiei secolului XX a fost remarcabila. El a spart tipare de gandire, a adus in disutie tabuuri si teme inabordabile, a evidentiat rolul inconstientului si importanta primei copilarii, a dezvoltat o teorie coerent asupra eu-lui si mecanismelor sale de aparare. I s-a reprosat tendinta de a interpreta intr-o maniera excesiv sexuala dezvoltarea personalitatii copilului precum si continutul viselor. Terapia psihanalitica a cunoscut o perioada de maxima glorie in anii ’30 – ’40 ai secolului XX si mai are inca destui adepti mai ales in Statele Unite si in Franta. Freud si psihanaliza au dezvoltat reactii foarte polarizate astfel incat au aparut dizidenti ai psihanalizei si un curent al neopsihanalizei. Totusi Freud a atras atentia asupra verticalitatii implicate in structura psihica si asupra a numeroase aspecte ignorate total pana la el, aspecte care prezinta importanta in dezvoltarea umana : conceptiile neofreudiste ( ca si aceea a lui Freud ) au patruns insa profund in mentalitatea comuna culturala si in literatura si arta. Conceptia lui Adler pune in centrul neopsihanalizei „conceptul de inferioritate” si „ sentimentul de inferioritate” . Psihologia sa se numeste individuala intrucat considera individul ca un tot unitar fara a fi nevoie sa separam corpul si sufletul in doua entitati distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat sa inteleaga personalitatea bolnavului in ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice si cele fizice. Sentimentul de inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care copilul il traieste in mod normal in raport cu adultul. In conditiile in care copilul este incapabil sa compenseze sentimentul de inferioritate acesta se transforma intr-un

complex de inferioritate definit de catre Adler ca incapacitate de a rezolva problemele de viata. Complexele de inferioritate se manifesta in trei variante :  Inferioritatea organica rezulta dintr-o infirmitate fizica ce se rasfrange asupra dezvoltarii personalitatii copilului. Acest complex poate fi depasit prin intensificarea preocuparilor pentru organul deficitar ( ajungandu-se la supracompensare ca nevoie de a demonstra ca poate sa faca si mai mult decat cei care sunt normal dotati ).  Rasfatul se poate constitui intr-un complex de inferioritate mai ales la copiii unici care sunt excesivi rasfatati in viata de familie. Iesirea lor in lume este insotita de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale.  Neglijarea dezvolta un complex de inferioritate datorita sentimentului de inutilitate si devalorizare pe care il provoaca indiferenta sau ostilitatea parintilor. Se poate vorbi si despre un complex de superioritate rezultat din incercarea de a depasi complexul de inferioritate. Adler acorda un rol determinant factorilor sociali in viata individului. Intre problemele interesate de ordin educational pe care le-a abordat este si cea a ordinii nasterii :  Primul nascut se bucura de siguranta, rasfat, afectivitate pana la venirea celui de al doilea copil care ii ocupa locul in afectiunea si interesul celorlalti. De aici decurge un sentiment de frustrare urmat de tentative de recastigare a pozitiei pierdute. Uneori pot aparea comportamente dure, agresive, incapatanare , refuz. Daca primeste o riposta dura atunci reactia lui va fi confirmata. Se constata ca cu cat diferenta de varsta este mai mare cu atat aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler considera ca primul nascut tinde sa fie orientat spre trecut, este nostalgic si pesimist in privinta viitorului. Primeste sarcini, este mai ascultator, preocupat de mentinerea ordinii si autoritatii.  Al doilea nascut este mai putin anxios, dezvolta competitivitate in raport cu fratele mai mare, dar si manifestari revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea nascut. Este mai putin preocupat de problema puterii sau a redobandirii ei si de nostalgia trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament sa spunem ca Adler spunea despre Freud ca este un prim nascut tipic, in timp ce caracterizarea binevoitoare a celui de al doilea nascut nu este intamplatoare intrucat Adler avea aceasta pozitie in familia lui. Cel mai mic copil este de obicei rasfatul intregii familii, mai ales atunci cand diferenta de varsta este mare. Tinde sa se dezvolte rapid si sa se realizeze la maturitate ; riscul rezulta din rasfatul excesiv ce va dezvolta dependenta si neajutorare.  Copilul unic are o pozitie total favorizata in familie dar frustrarile survin la gradinita si la scoala unde nu mai este centrul atentiei. Nu are experienta competitiei cu un frate mai mic, nu stie sa lupte, si de aceea va fi dezamagit. Conform lui Adler nu libidoul este cel care domina in inconstient ci impulsul catre superioritate, rezultat din compensarea complexelor de inferioritate ale individului uman fragil si vulnerabil prin chiar conditiile existentei sale. Sentimentele de inferioritate se nasc din indoielile individului cu privire la locul sau in mediul social. De la nastere, copilul se simte in mod natural inferior din cauza ca este mic, slab, dependent de altii. Interpretarea gresita a acestei conditii creaza comportamentul maladaptiv. In incercarea de a depasi inferioritatea copilul se straduieste pentru perfectiune si superioritate. Aceasta determina un comportament egoist contrar comportamentului cooperant de concesii mutuale specific intereselor sociale , cele patru scopuri ale conduitei nepotrivite fiind : cautarea atentiei, lupta ( straduinta ) pentru putere, cautarea razbunarii, asumarea dizabilitatii. Asa cum se vede, Adler confera eu-lui un rol preferential in raport cu inconstientul punand accent pe finalitatea psihica si nu pe cauzalitate, pe viitor si nu pe trecut. In conceptia sa asupra dezvoltarii personalitatii Fromm considera ca ontogeneza ( dezvoltarea scurta : totalitatea schimbarilor sistematice, bio-psiho-sociale, intraindividuale care au loc pe parcursul vietii fiecarui om ) repeta filogeneza ( dezvoltare lunga ) si sub aspect

psihologic. Copilul va dobandi independenta si libertate pe masura ce creste si slabesc legaturile initiale cu mama sa. Gradientul de independenta si libertate se afla intr-un raport invers proportional cu cel de securitate. In cadrul interactiunii cu parintii Fromm identifica patru modalitati de relationare : fuziune simbiotica, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotica este expresia perioadei initiale in care intimitatea parinte – copil este maximala, nivelul de securitate confera intimitate. Evitarea si tendinta spre distrugere implica distantarea, separarea. Dragostea este forma superioara a interactiunii parinte – copil care se realizeaza printr-un echilibru intre securitate si responsabilitate. Fromm acorda un rol foarte important factorilor sociali in dezvoltarea personalitatii. Educatia are un rol pozitiv, dar in acelasi timp fiecare societate isi educa cetatenii dupa chipul si asemanarea sa. Astfel, societatile totalitare tind sa modeleze cetateni obedienti si pasivi in timp ce societatile democratice vor stimula activismul, independenta, responsabilitatea individuala. Fromm apreciaza drept foarte periculoasa tendinta de uniformizare excesiva a indivizilor prin impunerea unor cerinte contrare nevoilor fundamentale ale fiintei umane. In acest sens, el se manifesta foarte critic la adresa societatii de consum contemporane care alineaza individul. K. Koffka in lucrarea sa „ Dezvoltarea mintii” a aplicat principiile formei la evolutia intelectuala a copilului. El considera ca forma superioara de invatare este invatarea ideatica ce foloseste limbajul. Odata cu insusirea limbajului copilul dobandeste capacitatea de a aplica denumirile obiectelor si la alte obiecte ; sunt manipulari inventive obisnuite la copii ca si tendinta de a modifica cuvintele prin distorsionarea lor. Koffka va considera ca este o rearanjare, o restructurare verbala a materialului ideatic si care are un rol important in invatare. Rearanjarile verbale si noile reprezentari simbolice devin unelte puternice care vor largi mult capacitatea de a invata si de a rezolva probleme. Sintetizand, Koffka subliniaza ca pentru copil lumea externa este ceva amorf si neconturat. Pe acest fond se manifesta calitatile formei: figura – fond, configuratie, structuri simple. In aceste conditii psihicul se dezvolta ca o complexa arhitectonica supra si subordonate intre ele. Perioadele de varsta in care tabloul psihocomportamental este relativ asemanator au fost denumite stadii ale dezvoltarii, ce se succed unele dupa altele. De aceea, o caracteristica majora a dezvoltarii psihice este stadialitatea ei. Stadialitatea este prezenta atat in abordarea genetica ( longitudinala) a vietii psihice, deci la nivelul procesualitatilor psihice ( cognitive, afective, moral – sociale, etc. ) – ca si stadii genetice, cat si in perspectivele transversale ce urmaresc unitatea diverselor aspecte ale vietii intr-o etapa anume – ca stadii de varsta sau psihodinamice. Stadiul de varsta nu este identic si nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor procese psihice. Un stadiu de varsta poate cuprinde aspecte ce tin de doua stadii genetice diferite ale acelorasi procesualitati psihice ( de exemplu : gandirea scolarului opereaza atat cu elemente concrete, situative cat si cu cele logice ) . De asemenea, pot exista decalaje intre diverse stadii genetice ale proceselor psihice din cauza ritmurilor de dezvoltare diferite ( decalajul intre maturizarea cognitiva, afectiva si morala in adolescenta ). Varsta cronologica nu corespunde cu varsta biologica si nici cu cea psihica, iar aceasta din urma poate fi diferita pentru aspecte psihice diferite chiar daca momentul cronologic este acelasi. In precizarea reperelor psihogenetice ca posibilitati de explicare a dezvoltarii psihice, U. Schiopu propune trei criterii :  Tipul fundamental de activitate : joc, invatare, munca – exprima directionarea si structurarea fortei energetice psihice pentru asimilarea de cunostinte, functionalitatea deprinderilor, abilitatilor cu tendinta de a fi integrate in trasaturi, insusiri de personalitate ;  Tipul de relatii care pot fi obiectuale si sociale – exprima structura evolutiva sub raportul adaptarii si integrarii sociale;

 Tipul de contradictii dintre cerintele externe si cerintele subiective ( dorinte, idealuri, aspiratii ) ca si contradictiile dintre fiecare categorie si posibilitatile societatii de a le satisface. Alte categorii de contradictii sunt : opozitia dintre structurile psihice vechi si cele noi ( sentimente, interese ), dintre diferitele laturi si caracteristici ale personalitatii ( aspiratii – posibilitati, afectivitate – inteligenta ) ca si dintre constient si inconstient. In baza celor trei criterii amintite, U. Schiopu si E. Verza propun urmatoarele cicluri ale vietii cu substadiile implicate : Ciclul vietii Substadii Prenatal  Perioada embrionara;  Perioada fetala precoce;  Perioada fetala tardiva. Copilaria,  Nasterea; pubertatea,  Primul an de viata; adolescenta  Prima copilarie : perioada anteprescolara 1 – 3 ani; (0 – 20 ani)  A doua copilarie : perioada scolara 3 – 6 , 7 ani;  A treia copilarie : perioada scolara mica : 6 – 10 ani;  Pubertatea 10 – 14 ani;  Adolescenta 14 – 20 ani;  Adolescenta prelungita 20 – 24 ani. Varstele adulte  Tineretea 25 – 35 ani; active  Varsta adulta precoce 35 – 44 ani; (20 – 65 ani)  Varsta adulta mijlocie 45 – 55 ani;  Varsta adulta tardiva 55 – 65 ani. Varstele de  Perioada de trecere 66 – 70 ani; involutie  Perioada primei batraneti 70 – 80 ani; (65 – 90 ani)  Perioada celei de-a doua batraneti 80 – 90 ani;  Perioada marii batraneti peste 90 ani. Modul de operare a criteriilor in definirea stadiilor este prezentat in tabelul de mai jos : Stadiul Criterii Stadiul  Activitatea fundamentala a individului : satisfacerea sugarului : trebuintelor organice ; 0 – 1 ani  Relatiile sunt reprezentate de reflexe neconditionate: de aparare, alimentar, care-i permit copilului sa se adapteze la mediu ;  Tipul de contradictii : dependenta totala fata de adult. Stadiul  Activitatea fundamentala : manipularea obiectelor, dar anteprescolar lipsese scopul constient ; :  Tipul de relatii : incepe elaborarea primelor reflexe 1 – 3 ani conditionate ( alimentar, igienic ) ;  Tipul de contradictii : gradul de dependenta fata de adult scade ; se dezvolta capacitatea de verbalizare si deplasare independenta. Stadiul  Activitatea fundamentala : jocul – activitate specific prescolar : umana pentru ca este constienta ; se desfasoara pe baza de reguli unanim 3 – 6 , 7 ani acceptate, in joc copilul interpreteaza anumite roluri in onformitate cu care isi alege comportamentul adecvat ;  Tipul de relatii : stabileste relatii sociale, devine o persoana cu statut social, are obligatii si drepturi : sa se trezeasca la anumite ore, sa se imbrace, are dreptul sa mearga la gradinita ;  Tipul de contradictii : gradul de dependenta scade datorita constituirii constiintei de sine si cresterii caracterului critic al gandirii,

Stadiul  Activitatea fundamentala : invatarea impusa, dirijata din scolarului exterior ; mic :  Tipul de relatii : se extind relatiile sociale precum si 6 , 7 – 10 , 11 obligatiile si drepturile ; ani  Tipul de contradictii : gradul de dependenta este influentat de formarea unei conceptii proprii despre realitatea inconjuratoare. Stadiul  Activitatea fundamentala : invatarea si independenta (isi preadolescentei: permite sa nu-si faca temele, sa absenteze de la ore fara motive speciale ) 10 – 14 ani ;  Tipul de relatii : relatiile se diversifica depasind pragul scolii ( in grupul sportiv, artistic, etc. ) ;  Tipul de contradictii : este varsta marilor contradictii, se dezvolta constiinta de sine, doreste sa-si impuna opiniile, dar nu reuseste intotdeauna pentru ca nu sunt bine conturate ; contradictia intre generatii este necesara dar nu trebuie transformata in conflict. Stadiul  Tipul de activitate : invatare si munca creatoare, are posibilitatea de a-si impune originalitatea ; adolescentei:  Tipul de relatii : se integreaza ca o persoana activa, 14 – 18 , 20 cucerind o anumita pozitie in structura sociala ; ani  Tipul de contradictii : relatia este mai calma ; adolescentul si adultul opereaza in aprecierea celuilalt cu criterii valorice. Erik Erikson, considerat al doilea psihanalist dupa Freud, care a marcat profund cercetarea si interpretarea dezvoltarii umane, acorda o importanta aparte primilor ani de viata. Totusi se distanteaza de mentorul sau printr-o idee revolutionara : achizitii noi apar in fiecare etapa a vietii. Ele sunt provocate de prezenta unor crize de dezvoltare – perioade cu resurse formative deosebite. Adesea au la baza potentialitatile individuale care se confrunta cu solicitarile graduale, tot mai complexe ale mediului socio – cultural. In forma lor concreta, ele se prezinta ca autentice provocari, dileme : stiu cine sunt ?, pot sa fiu autonom?, sunt capabil de exprimare personala in diverse aspecte ale vietii ? etc. In functie de calitatea suportului social, dar si de capacitatile adaptative individuale, dezvoltarea psihosociala se orienteaza, in fiecare stadiu, intr-o directie optima sau spre o alternativa mai putin fericita prin achizitii polare bazale: incredere sau neincredere, competenta sau inferioritate. Deoarece fiecare dintre aceste achizitii ofera persoanei un nou adevar despre sine, o noua dimensiune psihosociala, cele opt stadii ale lui Erikson sunt considerate tot atatea etape identitare distincte. Reperele cronologice orientative, achizitiile polare bazale, factorii sociali determinanti si dilema identitara a fiecarei etape sunt prezentate sintetic in tabelul de mai jos : Repere Achizitii polare Factori sociali Dilema identitara cronolobazale determinanti gice 0-1 ani Incredere sau Ingrijire Sunt in siguranta? neincredere materna 2-3 ani Autonomie sau Parintii Pot sa fac si indoiala si rusine singur? 4-5 ani Initiativa sau Cadrul familial Pot sa aleg? culpabilitate largit 6-12 ani Competenta sau Scoala si Fac la fel de bine inferioritate familia ca ceilalti?

13-18 ani

Identitate confuzie

sau

Modelele si Cine grupul celor de sunt? aceeasi varsta Tinerete Intimitate sau Prieteni si Pot realiza izolare relatia de cuplu mutualitatea? Varsta Generativitate Familia si Am forta si adulta ( puterea de a profesia responsabilitatea genera ) exprimarii sau stagnare creatoare? Batranet Integritate sau Apropierea Ceea ce am realizat disperare pensionarii si ama reprezinta? sfarsitului vietii I.P.Pavlov are meritul in decodificarea experimentala a legilor activitatii nervoase superioare. El a subliniat prin intregul sau sistem rolul experientei concrete de viata in formarea conduitei, rolul invatarii si al faptului ca nu este posibila invatarea fara motivatie. Sensul ultim al conceptiei pavloviste se refera la ideea ca progresul in dezvoltarea psihica este posibil in contextul stimulilor din mediu. Doua mecanisme au fost puse in evidenta de catre Pavlov : primul – mecanismul de asocieri noi prin conditionare ; al doilea – de observare de modele si comunicare prin ele ( reflexele functionale si invatarea operanta ). A. N. Leontiev vede in dezvoltarea psihica atat o miscare dialectica in care se trece de la comportamente simple primare cu o motivatie redusa, la comportamente complexe intretinute de o motivatie coerenta socializata, cat si un proces de largire a conditiei interne structurale psihice formale care coexista. El a delimitat perioada copilului mic, pana la trei ani, ca perioada de insusire a deprinderilor elementare de autoservire si a instrumentelor independentei mersului si vorbirii. Perioada prescolara de la trei ani pana la intrarea copilului in scoala se caracterizeaza prin punerea bazelor personalitatii. Perioada scolara mica ( ciclu elementar ) echivaleaza cu formarea de strategii de invatare organizata, invatare ce are caracteristici similare cu ale muncii. Perioada scolara mijlocie (10 – 14 ani ) este considerata de Leontiev ca o perioada de accelerare a dezvoltarii si maturizarii, inclusiv a planului mintal. In sfarsit, perioada adolescentei se caracterizeaza prin dezvoltarea vietii spirituale, dar si prin orientarea socio – profesionala a personalitatii.