Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc [PDF]

Zitiervorschau

SFÂRȘITUL ISTORIEI SE AMÂNĂ. O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC coordonator Emanuel Copilaș

SFÂRȘITUL ISTORIEI SE AMÂNĂ O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC coordonator Emanuel Copilaș

Referenți științifici: Tehnoredactare: Coperta: Ilustrație:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Reproducerea parțială sau totală fără acordul editurii reprezintă infracțiune.

ISBN Copyright Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016 www.cetateadescaun.ro, [email protected]

Cuprins

Dincolo de naturalizarea postcomunismului Emanuel Copilaș ................................................................. 9 Partea I. Postcomunismul. Puneri în problemă ......................... 15 Elemente pentru o schiţă a capitalismului politic postcomunist, Cătălin Augustin Stoica........................... 16 Neoliberalismul românesc postcomunist – între nostalgia unei tradiții uitate și fascinația revoluției neoconservatoare, Ovidiu Gherasim-Proca .................... 27 Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar], Coman Norbert ........................ 41 De ce stînga e marginală în România, Dan Ungureanu ................................................................. 55 Un sfert de veac de străinătate, Ionuț Marian Popa ....... 60 De la totalitarism la democrație: dificultățile tranziției în prima jumătate a anului 1990, Hadrian Gorun ............74

6 | Cuprins

Partea a IIa. Dezindustrializarea. Un portret politico-social ............................................... 87 Cum să distrugi o industrie nefăcînd nimic: Oltchim și politica struțului Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu ................................... 88 De la „forță puternică cu înaltă disciplină civică” la „urangutani programabili la cerere”. Degradarea imaginii publice și a vieții comunităților minerești în post-socialism, David Schwarz .................... 101 Partea a IIIa. Cetățeni second hand ....................................................... 111 Mai puțin decât cetățean: despre regulile nevăzute ale desposedării de cetățenie, Ioana Vrăbiescu ............... 112 Câte ceva despre arta evacuării în România anilor 2000 cu scurte observații asupra unor probleme de fiziologie morală, Cătălin Berescu .................................................. 122 Partea a IVa. Clasa de mijloc, societatea civilă, reprezentarea politică și corupția: manipulări discursive și resemnificări alternative ............................................133 Evoluții economice și sociale post-comuniste sau de ce nu avem clasă de mijloc, Gelu Sabău ............... 134 Devenirea societății civile prin comunicare, Mihai Șuta ......................................................................... 143 Despre vot, reprezentare politică şi „neşansă” în România postcomunistă, Aurelian Giugăl ................. 150 Corupția ucide... la fel și anti-corupția, Vladimir Borțun ............................................................... 162

Cuprins | 7

Partea a Va. Educația și sănătatea: priorități pe hârtie ................. 169 De câți săraci sau femei bătute e nevoie ca să te faci conferențiar universitar?, Maria Cernat ......................... 170 De ce universitatea nu este o întreprindere? (sau De ce universitatea?), Robert D. Reisz.................... 179 Mărirea și decăderea învățământului superior privat în România, Robert D. Reisz ........................................... 186 Ce facem cu doamna Iordache? Scurt eseu despre privatizarea sănătății., Dinu Guțu ..... 197 „De unde ne hrănim?”. O expoziție foto între antropologie performativă și istorie participativă, Adi Dohotaru ................................................................... 204 Partea a VIa. Intelectualitatea, arta și minoritățile sexuale în postcomunism: (o)poziții ......................................... 223 Despre opera lui Marx și posibilitatea unei revoluții, Claude Karnoouh ............................................................ 224 Despre rasism postcomunist, anticomunism şi decolonizare, Ovidiu Țichindeleanu........................... 237 Intelectualii valahi, Dan Neumann ................................. 243 Patapievici apocrif? Cum să identificăm un text de celebrul autor, Dan Ungureanu.................................. 253 Hipnotica plasă a capitalismului afectelor sau Spectacolul inechităților, Mihaela Michailov ................ 257 Dezincriminarea homosexualității în România. Abrogarea Articolului 200 din Codul Penal, Vlad Levente Viski ........................................................... 265

8 | Cuprins

Partea a VIIa. Postcomunismul în context regional și internațional ................................................................ 275 Rezultatele tranziției: Situația geopolitică a României din perspectiva realismului politic, Adrian-Paul Iliescu ......................................................... 276 Mercenari în luptele altora sau scurtă istorie a Moldovei post-sovietice, Vitalie Sprînceană............... 290 Prezentări autori ............................................................ 299

Dincolo de naturalizarea postcomunismului Emanuel Copilaș

T

ranziție, sacrificii, așteptări, redresări. Per ansamblu, progres. Al cui? Al tuturor, chiar dacă pe nivele diferite. Cu siguranță, în primul rând al celor care se aflau în gară atunci când a pornit din nou „trenul istoriei”, așa cum plastic se exprima Silviu Brucan la scurt timp după revoluția din 1989. Cât de mult seamănă metanarațiunea clasică a tranziției postcomuniste înspre societatea de piață cu metananarațiunea național-comunistă a tranziției, jalonată la rândul ei de sacrificii, reculuri și expectanțe neîmplinite, pentru elita politică, și în același timp neîmpărtășite, de către populație – înspre societatea socialistă multilateral dezvoltată... De ceva timp încoace, dar parcă astăzi mai mult ca niciodată, a venit timpul unei resemnificări radicale a postcomunismului. În termenii liberalismului occidental, postcomunismul desemnează unica alternativă pe care fostele state comuniste esteuropene și nu numai are avea-o în privința dezvoltării. Mai bine zis, lipsa de alternativă. Nu există altă posibilitate de „mântuire” pentru fostele „păcate” comuniste decât îmbrățișarea integrală și absolut necritică a soluțiilor de redresare oferite de către capitalismul occidental. Vechea teză conservatoare a excluderii din istorie, a glaciațiunii are ar fi afectat iremediabil o Europă de Est care acum, convinsă nu de superioritatea, ci de unicitatea consumerismului, trebuie să revină, cât mai docilă și mai entuziastă posibil, pe coordonatele unei dependențe de tip clasic, în accepțiunea lui Immanuel Wallerstein – confirmă procesul de osmoză al anticomunismului vehement naționalist al anilor

10 | Dincolo de naturalizarea postcomunismului 1990, care cunoaște astăzi un îngrijorător reviriment, cu liberalismul occidental, devenit între timp – pentru alții ceva mai devreme – neoliberalism, o formă agresiv-militantă a clasicei ideologii liberale, care înlocuiește primatul politicului cu cel al economicului și instaurează fundamentalismul pieței libere. Altfel spus, „Țara mai dezvoltată din punct de vedere industrial arată țării mai puțin dezvoltate doar imaginea propriului ei viitor”1. Numai că acest viitor trebuie contextualizat, problematizat, criticat. Pe cât posibil, îmbunătățit. Nu se poate ajunge însă aici doar pe baza unui singur discurs, a unei singure perspective asupra viitorului. Tocmai din acest motiv se impune de-naturalizarea postcomunismului. Procesul a început deja, iar prezenta carte se dorește a fi, alături de un alt volum pe care lam coordonat, apărut la editura ieșeană Adenium și intitulat Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, un efort în acest sens. Filosoful german Edmund Husserl numea „reducție fenomenologică” procesul prin care preluarea necritică a obiectelor asupra cărora se exercită conștiința și rațiunea noastră este problematizat, acestea ne mai apărând în cele din urmă ca obiecte naturale, ci drept construcții umane încărcate de diferite straturi de sens și de semnificație. Inclusiv conștiința și rațiunea, ca instrumente privilegiate ale raportării noastre la lume, sunt naturalizate, fiind necesară filtrarea lor prin intermediul aceluiași proces de de-naturalizare2. Iar conștiința și rațiunea, în forma în care au fost naturalizate de către ideologia postcomunistă care, ca orice ideologie, aspiră să se identifice într-o măsură cât mai mare, eventual totală, cu realitatea, „naturală”, pentru a își disimula cât mai eficient caracterul particular și avantajele pe 1

Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Vol. 1 („Procesul de producție al capitalului”), prefață la prima ediție, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957, p. 44. 2 Vezi, în general, Edmund Husserl, Criza umanității europene și filosofia (și alte scrieri), Cluj-Napoca, Grinta, 2009, și Edmund Husserl, Meditații carteziene, București, Humanitas 1994.

Emanuel Copilaș | 11

care le aduce numai anumitor grupuri sociale, nu tuturor – nu mai sunt acceptabile. Pe cale de consecință, discuțiile despre „sfârșitul istoriei” în cheia neoliberal-neoconservatoare încetățenită la începutul anilor 1990 de către Francis Fukuyama au devenit caduce. Istoria nu s-a terminat din punct de vedere evenimențial, ci din punct de vedere ideologic, considera Fukuyama: odată cu implozia globală a comunismului, liberalismul occidental nu mai are un competitor de aceeași talie. Pe termen lung, viitorul îi aparține: tot mai multe state vor îmbrățișa acest model de dezvoltare/guvernare, iar democrația liberală va triumfa în cele din urmă în toată lumea, sau măcar în cea mai mare parte a ei, astfel încât să facă irelevante orice proiecte politice alternative. Pe lângă faptul că Fukuyama preia schematic și arbitrar conceptul hegelian de sfârșit al istoriei, acesta însemnând, pentru Hegel, o formă de recunoaștere autentică, posibilă doar între cei egali din punct de vedere juridic, politic, social și de ce nu, anticipându-l pe Marx, economic, recunoaștere specifică modernității și tradusă prin conceptul de cetățenie, într-o fază a istoriei umanității care se traduce, actual și prospectiv deopotrivă, ca emancipare, și care nu are în niciun caz o formă politică specifică, așa cum încearcă să acrediteze (citește distorsioneze) Fukuyama ideea - în termeni husserlieni, Fukuyama naturalizează istoria pe coordonatele ideologice ale neoliberalismului pe care l-au adoptat fără rezerve și statele est-europene după 1989. Inclusiv, sau mai ales România, dacă ținem cont de faptul că aceasta a alocat cel mai mic buget pentru cheltuieli sociale în primul deceniu de după revoluție3. Dar o istorie încheiată, neproblematizată, necriticată și nereceptată ca fenomen eminamente istoric, în sensul de limitat, atât cronologic cât și geografic, nu numai că este o falsă istorie; este o istorie a puternicilor zilei pentru puternicii zilei, o istorie 3

Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziției. Ce va fi „după”, Iași, Polirom, 2004.

12 | Dincolo de naturalizarea postcomunismului la care majoritățile sociale sunt reduse la un inacceptabil minorat politic prin intermediul spectacolului permanent al societății de consum. Avem nevoie de o contraistorie, una care să nu repete greșelile „sfârșitului istoriei” și nici să riște să se transforme în aceasta, dar nici să cedeze facil în fața presiunilor „sfârșitului istoriei” și a pretențiilor sale de putere traduse prin diferite forme de cunoaștere. Așa cum scrie Eduardo Galeano, „Cei de dreapta aleg trecutul, deoarece preferă morții: o lume liniștită, vremuri liniștite. Cei puternici, care-și justifică privilegiile prin moștenire, cultivă nostalgia. Se studiază istoria de parcă s-ar vizita un muzeu, și această colecție de mumii este o escrocherie. Ele ne mint în legătură cu trecutul, tot așa cum ne mint în legătură cu prezentul: ascund realitatea. Cel oprimat este obligat să-și însușească o imagine fabricată de cel care-l oprimă, o imagine străină, disecată, sterilă. Astfel, se va resemna să trăiască o viață care nu este a sa, ca și cum aceasta ar fi singura posibilă”4. Acestea fiind zise, prezentul volum nu se dorește a fi, la modul general, unul strict științific, chiar dacă majoritatea textelor pe care le include au o formă științifică. Este vorba mai degrabă de un volum de popularizare, menit să atragă atenția asupra necesității de a gândi posibile traiecte alternative, nu neapărat disjunctive, la modelul de dezvoltare impus de către Occident. Prima secțiune a cărții, „Postcomunismul. Puneri în problemă”, cuprinde texte semnate de către Cătălin Augustin Stoica, Ovidiu Gherasim-Proca, Coman Norbert, Dan Ungureanu, Ionuț Marian Popa și Hadrian Gorun. Fiecare contribuție din această primă parte ajută la situarea postcomunismului românesc ca fenomen istoric, economic, social, politic și cultural într-un anumit orizont de așteptări și, de ce nu, de timp. A doua secțiune a cărții, „Dezindustrializarea, un portret politico-social”, conține două studii de caz, semnate de către 4

Eduardo Galeano, Venele deschise ale Americii latine, București, Editura Politică, 1983.

Emanuel Copilaș | 13

Iulia Popovici și Victoria Stoiciu, respectiv David Schwartz, având ca problematică centrală privatizările frauduloase care au devalizat economia României de după 1989 și impactul social al acestora. Mai departe, în secțiunea intitulată „Cetățeni second hand”, Ioana Vrăbiescu și Cătălin Berescu prezintă câteva forme specifice de abuzare juridică și locativă a categoriilor sociale defavorizate. „Clasa de mijloc, societatea civilă, reprezentarea politică și corupția: manipulări discursive și resemnificări alternative” cuprinde intervenții ale lui Gelu Sabău, Mihai Șuta, Aurelian Giugăl și Vladimir Borțun, autori care încearcă să elucideze, la modul general, motivele absenței unei clase de mijloc românești, ponderea în creștere a noilor mijloace de comunicare în articularea unui nou tip de societate civilă, mai angajată și mai contestatară în raport cu status-quo-ul, carențele de reprezentare politică în România postcomunistă, respectiv (de)construirea discursului despre corupție și anticorupție și mizele care îl fac posibil. În secțiunea intitulată „Educația și sănătatea. Priorități pe hârtie” , Maria Cernat, Robert Reisz, Dinu Guțu și Adi Dohotaru tratează probleme legate de învățământul superior, fie el de stat sau privat, degradarea alertă și îngrijorătoare a sistemului de sănătate publică și pericolul pe îl reprezintă marile corporații multinaționale pentru alimentația noastră. În continuare, Claude Karnoouh, Ovidiu Țichindeleanu, Dan Neumann, Dan Ungureanu, Mihaela Michailov și Vlad Levente Viski își apleacă atenția în secțiunea intitulată „Intelectualitatea, arta și minoritățile sexuale în postcomunism: (o)poziții”, asupra intelectualității ca potențial factor de critică angajată la nivel social, dar și a intelectualității oficiale, preocupată mai degrabă de amplificarea polarizărilor sociale și a xenofobiei decât de reducerea lor, superficială și iubitoare de capitalism pe banii statului, nu proveniți din plasamente și investiții pe piața liberă lăudată cu atâta exces de zel și de fapt puțin și interesat înțeleasă, asupra perspectivelor tot mai îngrijorătoare ale unei arte teatrale critice și independente și, în sfârșit, asupra procesului spinos al dezincriminalizării homosexualității.

14 | Dincolo de naturalizarea postcomunismului Secțiunea finală, „Postcomunismul în context regional și internațional” reprezintă o trecere în revistă a capcanelor realismului politic și implicațiile sale pentru politica externă și internațională a României (Adrian Paul Iliescu), respectiv a (sub)dezvoltării postcomuniste a republicii Moldova (Vitalie Sprânceană). Doresc să le mulțumesc sincer tuturor colaboratorilor pentru că au acceptat invitația de a scrie în cadrul acestui volum, despre o temă care ne privește într-un mod mai direct decât avem de obicei impresia. Și ne va privi în continuare, pentru mult timp de acum încolo. Depinde numai de noi cum. Timișoara, martie 2016

Partea I. Postcomunismul. Puneri în problemă

Elemente pentru o schiţă a capitalismului politic postcomunist Cătălin Augustin Stoica

A

ntipatia românilor faţă de noile realităţi economice pare a fi profundă. Potrivit unui sondaj realizat de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională - CURS ȋn septembrie 2014, pe un eşantion de 1.500 de respondenţi adulţi, reprezentativ la nivel naţional, 81% dintre cei intervievaţi erau de acord cu afirmaţia potrivit căreia „Cei mai mulţi oameni de afaceri români şi-au făcut averile prin mijloace corupte şi nu prin muncă cinstită.” Datele acestui sondaj sunt consistente cu cele ale altor cercetări realizate la noi ȋn ultimele două decenii. Una dintre cauzele dezamăgirii faţă de noua ordine economică ţine de fapul că reconstrucţia instituţională postsocialistă a condus la instaurarea unui tip aparte de capitalism, i.e., capitalism politic. Ȋn paginile următoare, prezint o serie de elemente definitorii pentru ȋnţelegerea capitalismului politic postcomunist (românesc)1. Argumentele mele nu trebuie ȋn niciun fel interpretate ca dovezi ale unui aşa-zis excepţionalism 1

Acest material se bazează pe analize anterioare mai extinse ale capitalismului românesc contemporan (Cătălin Augustin Stoica, „From Good Communists to Even Better Capitalists? Entrepreneurial Pathways in Post-Socialist Romania”, în East European Politics and Societies, nr. 18, 2004, pp. 236–277; Cătălin Augustin Stoica, „Our Martyrs of 1989 Did not Die for This!: Political Capitalism in PostCommunist Romania”, în Historical Social Research/Historische Sozialforschung, nr. 37, 2012, pp.26-52). Ȋi mulţumesc lui Emanuel Copilaş, pentru invitaţia de a contribui la acest volum.

Cătălin Augustin Stoica | 17

românesc. De altfel, existenţa unei diversităţi a modelelor reale ale capitalismului reprezintă un truism (vezi la acest punct analiza clasică a lui Weber [1968] sau cea a lui Esping-Andersen [1990] asupra varietăţii regimurilor capitaliste). Sunt însă de părere că trăsăturile capitalismului post-comunist autohton trebuie examinate şi specificate de-o manieră mai sistematică şi fără a glorifica virtuţiile unor modele (e.g., „capitalismul vestic” ori cel „adevărat”). Pentru Weber, capitalismul politic și cel raţional (vestic) sunt ideal-tipuri opuse. În accepțiunea acestuia, trăsăturile cheie ale capitalismului rațional sunt obținerea de profit prin valorificarea capitalului și a forței de muncă, prin comerț și speculație neîngrădite în cadrul unor piețe libere, calcul rațional, producție capitalistă și strategii de reinvestire a profitului2. La polul opus, capitalismul politic se referă la „strategii de obținere a profitului pe căi prădalnice, prin mijlocirea organizațiilor politice sau persoanelor cu relații în sfera politică, inclusiv prin finanțarea de războaie sau revoluții ori finanțarea liderilor politici cu împrumuturi sau resurse materiale”3. Capitalismul politic mai înseamnă și obținerea de profit „prin forță și dominație sau datorită unei poziții de putere garantată de autoritatea politică” (cum se întâmplă în cazul exploatării coloniale) și „în urma unor tranzacții oneroase cu organismele politice”4. Capitalismele postsocialiste se apropie cel mai mult de ultimul mod de manifestare weberian şi implică realizarea de profituri însemnate prin intermediul şi sub directa oblăduire a politicului dar, din punct de vedere istoric, fenomenul nu este nou. În estul Europei, prima analiză notabilă a fenomenului îi aparţine Jadwigăi Staniszkis5. Potrivit acesteia, la finele anilor 2

Max Weber, Max. Economy and Society: An Outline of Interpretive Sociology, New York, Bedminster Press, 1968. 3 Ibidem, p. 164. 4 Ibidem, p. 165. 5 Jadwiga Staniszkis, „Political Capitalism in Poland”, în East European Politics and Societies, nr. 5, 1991, pp. 127–141.

18 | Elemente pentru o schiță a capitalismului politic postcomunist ’80, anticipând prăbuşirea comunismului, unii oficiali polonezi au început să-şi convertească puterea politică în capital economic. Staniszkis a etichetat aceste activităţi drept „capitalism politic“, fără însă a merge pe linia clasică a lui Weber. Hankiss6 a analizat capitalismul politic în cazul Ungariei la sfîrşitul anilor ’80. În sociologia americană transformările postsocialiste au generat numeroase controverse academice şi au culminat cu aşanumita „dezbatere asupra teoriei tranziţiei la economia de piaţă“ în 1996, în paginile prestigioasei publicaţii American Journal of Sociology. Studiile realizate pe această temă au luat în discuţie cazurile Ungariei, Poloniei, Rusiei şi Chinei. Sociologul american Andrew G. Walder7 identifica doi factori instituţionali responsabili de apariţia capitalismului politic în ţările postcomuniste: 1) amploarea schimbărilor de regim politic („the extensiveness of regime change”); şi 2) prezenţa/absenţa unor bariere în calea însuşirii bunurilor publice de către agenţi privaţi („barriers to asset appropriation”). România (alături de Bulgaria) reprezintă cazuri paradigmatice pentru capitalismul politic postsocialist8. Ambele ţări au cunoscut schimbări de 6

Elemer Hankiss, East European Alternatives, Oxford, Clarendon Press, 1990. 7 Andrew G. Walder, „Elite Opportunity in Transitional Economies”, în American Sociological Review, nr. 68, 2003, pp. 899–916. 8 Acest lucru era valabil până de curând. Evoluţiile politice recente din Ungaria şi Polonia, i-au făcut pe unii autori să ȋşi reconsidere evaluările optimiste cu privire la succesul incontestabil al tranziţiei postcomuniste din aceste ţări. Spre exemplu, Ivan Szelényi („Weber’s Theory of Domination and Post-Communist Capitalisms”, în Theory and Society, nr. 45, 2016, pp. 1-24) discută ȋn prezent despre similarităţile dintre Rusia lui Putin şi Ungaria lui Viktor Orban, definind-o pe cea din urmă ca un regim iliberal, prebendial şi cvasi-democratic (vezi, de asemenea, şi Ivan Szelényi, „Capitalisms after Communism”, în New Left Review, n. 96, 2015, pp. 1-13; Tamás Csillag şi Ivan Szelényi, „Drifting from Liberal Democracy: Traditionalist/Neoconservative Ideology of Managed Illiberal Democratic Capitalism in Post-communist Europe”, în Intersections. East European Journal of Society and Politics, nr. 1, 2015, pp. 1-31).

Cătălin Augustin Stoica | 19

regim politic (de la totalitarism la pluralism politic/democraţie), dar aceste schimbări s-au produs în absenţa unor bariere formale eficiente care ar fi putut împiedica privatizarea frauduloasă a proprietăţii de stat. La începutul anilor ’90 principalii protagonişti ai capitalismului (politic) de la noi erau foşti demnitari de rang doi ai regimului comunist, foşti directori ai întreprinderilor de stat, angajaţi ai serviciilor secrete sau apropiaţi ai acestor instituţii oculte. Avantajul de care au beneficiat aceşti oameni provenea din capitalul social pe care ȋl deţineau ori, altfel spus, se datora faptului că aparţineau unor reţele sociale prin intermediul cărora aveau acces la resurse financiare sau la informaţii privilegiate privind sectoarele profitabile din economie (ce urmau a fi privatizate). 9 Odată privatizarea demarată, convertirea capitalului social ȋn capital economic a cunoscut un și mai mare avânt: „privatizarea întreprinderilor de stat a creat ocazia care le-a permis elitelor deținătoare de informații privilegiate și de relații avantajoase săși convertească drepturile de proprietate de facto limitate [...] în drepturi de jure cu un grad mai mare de inalienabilitate”10. În Polonia, acest proces a fost denumit în mod sugestiv „transformarea nomenclaturiștilor în proprietari”11. Regăsim același fenomen descris și ca „antrepratcici” (o combinație de „antreprenori”

9

Ȋn literatura de specialitate pe tema tranziţiei postcomuniste se vorbeşte şi de “capital politic”; noţiunea face referire la poziţia deţinută de indivizi ȋn ierarhia regimurilor comuniste. La limită, “capitalul politic” reprezintă tot o formă de capital social ȋnţeles ca resurse pe care indivizii pe pot mobiliza ȋn virtutea relaţiilor pe care le au sau a reţelelor sociale din care fac parte. 10 Edgar Feige, „Underground Activity and Institutional Change” ȋn Joan Nelson, Charles Tilly şi Lee Walker, (coord.), Transforming PostCommunist Political Economies, Washington. D.C., National Academy Press, 1997, p. 29. 11 Stanizskis, art. cit, p. 129.

20 | Elemente pentru o schiță a capitalismului politic postcomunist și „aparatcici”12), „cleptocrație” sau „capitalism cu față de tovarăș”13. Relațiile politice de utilitate și un mediu lipsit de constrângeri legislative le-au permis fostelor elite comuniste din România și proaspeților aleși de după 1989 să elaboreze și să implementeze strategii ingenioase de privatizare neoficială a resurselor statului. O astfel de strategie a fost subcontractarea în favoarea unor mici firme private în care directorii de întreprinderi de stat dețineau un interes personal14. Această strategie se aseamănă întrucâtva modului în care regimul de proprietate din Ungaria postsocialistă a fost reorganizat prin rețele de firme15. Strategia presupunea existența unor firme de stat, aflate în centrul rețelei, și a mai multor firme private cu rol de sateliți, în jurul lor. Firmele satelit erau controlate (direct sau indirect) de directorii firmelor de stat sau, ca la noi, alţi apropiaţi ai conducerii, lideri sindicali etc.. „Proprietatea recombinată”, cum o numește Stark16, venea la pachet cu practici contabile ingenioase: profiturile mergeau la firmele private satelit, în timp ce pierderile erau transferate ȋn ȋntregime asupra firmei de stat. Echivalentul românesc al firmelor satelit maghiare este „firma căpușă” care, asemenea căpușei, drenează resursele („sângele”) întreprinderii-mamă de stat. Un alt drum al înavuţirii postcomuniste a fost reprezentat de intrarea în politică; poziţiile de parlamentar şi demnitar guvernamental au fost rapid şi abil transformate de unii politicieni în averi considerabile – un exemplu clasic de conversie a capitalului politic/social în capital financiar (ori situaţia ȋn care „puterea 12

Katherine Verdery, What Was Socialism, and What Comes Next?, Princeton, Princeton University Press, 1996, p. 33. 13 Roman Frydman, Kenneth Murphy, Andrejz Rapaczynski, Capitalism with a Comrade’s Face, Budapest, New York, Central University Press, 1998. 14 Katerine Verdery, op. cit. 15 David Stark, „Recombinant Property in East European Capitalism”, în American Journal of Sociology, nr. 101, 1996, pp. 993–1027. 16 Ibidem.

Cătălin Augustin Stoica | 21

caută să se ȋmbogăţească” [„power seeking wealth“]). Spre sfârşitul anilor ’90, apar tot mai multe exemple ce ilustrează un alt tip de carieră asociat capitalismului politic: intrarea în politică a unor oameni de afaceri, în scopul maximizării profiturilor obţinute din afaceri private cu statul şi/sau pentru a se bucura de imunitate (i.e., situaţia ȋn care cei bogaţi caută să obţină puterea politică [„wealth seeking power“]) Un alt element cheie în povestea capitalismului postcomunist îl constituie caracteristicile aparatului birocratic. Aşa cum am discutat anterior, capitalismul politic postcomunist se sprijină exact pe rețelele „băieților deștepți” din timpul comunismului sau pe capitalul lor politic/social. Cu toate acestea, rata mare de supraviețuire a fostelor elite comuniste și existența acestor rețele nu aveau cum să conducă de unele singure la apariția capitalismului politic. De exemplu, Wank17 sugerează că ceea ce diferențiază succesul economic al Chinei comparativ cu alte țări esteuropene este gradul său de coerenţă birocratică. Ȋn cazul Chinei, gradul ridicat de coerenţă birocratică din perioada tranziției la economia de piață a păstrat relativ intacte vechile relații clientelare comuniste18. Astfel, structurile ierarhice de autoritate din China – autoritățile locale și structurile de partid – au exercitat un control mai eficient asupra „demnitarilor care depășeau limitele impuse de comunitate în ceea ce privește valoarea acceptabilă a mitei”19. Mai mult, după cum spune Wank, ȋn țările est-europene am avut de-a face cu dezintegrarea controlului statului ȋn vreme ce ȋn China s-a procedat la descentralizarea lui. Dincolo de existența unor mecanisme de control funcționale, factorul crucial pentru țările est-europene pare să fie prezența 17

David L. Wank, „Producing Property Rights: Strategies, Networks and Efficiency in Urban China” ȋn Jean C. Oi; A. G. Walder, (coord.), Property Rights and Economic Reform in China, Stanford: Stanford University Press, 1999, pp. 248-276. 18 Ibidem, p. 270. 19 Ibidem, p. 271.

22 | Elemente pentru o schiță a capitalismului politic postcomunist (sau absența) unei birocrații independente care, potrivit lui Weber (1968), este esenţială pentru funcţionarea capitalismului de tip rațional/vestic. În acest context, există o strânsă legătură între capitalismul politic postcomunist și „de-birocratizarea statului”20. De-birocratizarea statului înseamnă în acest caz că instituțiile publice devin ţinte ale unor „prădători sociali […] [iar] administrația publică se comportă ca o mulțime dezordonată de agenți care își urmăresc propriile interese și câștigul financiar imediat”21. Aceste fenomene au fost în mod sugestiv denumite de către Ganev22 „prădarea [ori jefuirea] statului” („preying on the state”) în excelenta sa analiză a Bulgariei postcomuniste. De pe poziţii similare, ȋn analiza tranziției românești de la începutul anilor ’90, Verdery23 vorbea despre „privatizarea puterii [de stat]” ȋnsă, după cum remarcă Chelcea, Lățea și Mateescu24, privatizarea puterii „nu se referă atât la o acaparare completă a puterii de stat de către actori privați, cât la însușirea unor funcții sau organizații distincte care aplică reguli diferite unor persoane diferite (sublinierea mea)”. Recentele scandaluri de corupţie legate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) ilustrează foarte bine modul ȋn care indivizi bine conectaţi la reţelele de putere şi deţinători ai unor drepturi litigioase au beneficiat de tratamente preferenţiale din partea statului, ȋn sensul lui Chelcea et al25.

20

Venelin Ganev, „Postcommunist Political Capitalism: A Weberian Interpretation”, în Comparative Studies in Society and History, nr. 51, 2009, p. 657. 21 Ibidem, p. 656. 22 Venelin Ganev, Preying on the State: The Transformation of Postcommunist Bulgaria. Ithaca, Cornell University Press, 2007. 23 Katherine Verdery, op. cit. 24 Liviu Chelcea, Puiu Lăţea, Oana Mateescu, „90 % Off the Books. Corruption and the Informal Economy of Alcohol in Romania”, manuscris inedit, 2004, p. 29. 25 Ibidem.

Cătălin Augustin Stoica | 23

De-birocratizarea statului a implicat şi un anumit tip de autonomizare a administraţiei sub tutela forţelor politice ce s-au succedat la guvernare, o autonomizare care, la limită, a favorizat apariţia unei „clase” ori categorii aparte alcătuită din funcţionari publici şi politicieni. Fenomenul nu este desigur nou; existenţa unei astfel de „clase” (nu în sens marxist) şi a influenţei sale asupra ordinii economice a făcut obiectul unor dezbateri teoretice aprinse în prima jumătate a secolului XX. Menţionez la acest punct analizele lui Ştefan Zeletin asupra originilor capitalismului românesc şi criticile aduse acestuia de socialdemocraţii Lotar Rădăceanu şi Şerban Voinea, critici inspirate de Constantin Dobrogeanu-Gherea26. Şi atunci şi acum, existenţa unei clase funcţionăreşti complet autonome ȋn raport cu societatea civilă şi aflată dincolo de controlul acesteia are efecte negative asupra creşterii economice şi prosperităţii. Spiritul capitalismului postcomunist este opus spiritului capitalismului raţional (ori vestic): mulţi dintre capitaliştii postcomunişti au o gîndire orientată pe termen scurt, ce vizează obţinerea imediată a unor profituri uriaşe, prin aşa-numitele „tunuri“. Sorin Antohi vorbea la un moment dat despre

26

Lothar Rădăceanu, Serban Voinea, Oligarhia română. Marxism oligarhic. (ediţie îngrijită de Victor Rizescu), Bucureşti: Editura Domino, (1926, 1927), 2005. Originile dezbaterii asupra rolului „funcţionărimii” (ca parte a unei oligarhii) sunt mai îndepărtate şi le regăsim, potrivit lui Rizescu ( „Marxism şi oligarhie, sau sociologia înapoierii înainte de comunism”, în Lotar Rădăceanu şi Serban Voinea, Oligarhia română. Marxism oligarchic, ediţie îngrijită de Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Domino, 2005, pp. 5-23), la Maiorescu şi ulterior la alţi gânditori români, inclusiv cei apropiaţi de mişcări de dreapta reacţionare, xenofobe şi anti-semite (pentru o excelentă prezentare a dezbaterii şi a altor elemente contextuale, vezi Rizescu, art. cit., și Victor Rizescu, Tranziţii discursive: despre agende culturale, istorie intelectuală şi onorabilitate ideologică după communism, Bucureşti, Editura Corint 2012; vezi de asemenea şi Dan Cȋrjan, Adrian Grama, „Lotar Rădăceanu, Şerban Voinea”, ȋn Alexandru Cistelecan, Andrei State (coord.), Plante Exotice, Cluj-Napoca, Tact, 2015, pp. 43-123).

24 | Elemente pentru o schiță a capitalismului politic postcomunist „rutinizarea tunului“ ca strategie prevalentă de îmbogăţire în România post-1990. Capitaliştii postcomunişti au succes doar în condiţii de protecţionism economic ori monopol. Statul şi sifonarea resurselor statului reprezintă cheile succesului noilor capitalişti. În absenţa statului şi a contractelor grase oferite de acesta, mulţi dintre capitaliştii postcomunişti nu ar exista.27 Frugalitatea, munca asiduă şi reinvestirea profitului – elemente weberiene definitorii ale eticii protestante şi ale capitalismului raţional – sînt străine multor capitalişti postsocialişti care par a fi animaţi doar de dorinţa de a epata prin consum ostentativ ori lux („conspicuous consumption“ [T. Veblen]). Ȋn paginile anterioare, am schiţat unele dintre elementele definitorii pentru ȋnţelegerea capitalismului postcomunist din România. Am discutat noua ordine economică post-1990 ȋn termenii capitalismului politic, i.e., obţinerea de profituri ȋnsemnate prin forţă, dominaţie şi prin ȋnţelegeri oneroase cu puterea politică şi sub protecţia acesteia. Fenomenul nu reprezintă o noutate istorică dar are o serie de trăsături distincte. Existenţa capitalismul politic postcomunist depinde, spuneam, atât de supravieţuirea miraculoasă a fostelor elite comuniste cât şi de aparatul birocratic al statului. Desigur, şi la noi există numeroşi analişti pentru care statul reprezintă principala piedică în calea instaurării unui capitalism „adevărat” ori „ca ȋn Vest”. În viziunea acestor analişti cu o prezenţă ubicuă ȋn spaţiul public, capitalismul „adevărat” şi mult-visat este inspirat din 27

Ar fi greşit să ne imaginăm că fagocitarea statului este exclusiv apanajul capitaliştilor autohtoni. Dimpotrivă, sifonarea resurselor statului a fost şi este practicată cu succes de diverse companii străine/multinaţionale, aşa cum o atestă unele dintre privatizările post1990 sau scandalurile de corupţie ce au implicat firme străine, precum “licenţele Microsoft” sau contractul pentru securizarea frontierei de stat cu European Aeronautic Defence and Space Company (EADS). Departe de mine gândul că tot ceea ce ţine de companii străine şi capital străin este imaculat. Multe dintre companiile străine, alături de capitaliştii neaoşi, au profitat ȋn aceeaşi măsură de existenţa unei birocraţii coruptibile, slabe, sărace şi adeseori incompetentă.

Cătălin Augustin Stoica | 25

liberalismul clasic şi implică elemente precum un stat minimal/statul ca „paznic de noapte”, superioritatea absolută a proprietăţii private în raport cu oricare alte forme de proprietate, glorificarea capacităţii de auto-reglare a pieţei, drepturi şi beneficii sociale cît mai reduse pentru muncitori, individualism şi nu solidaritate socială etc. Ceea ce ignoră astfel de suporteri ale capitalismului „adevărat” este faptul că şi ȋn țările dezvoltate intervenţia statului ȋn economie este un lucru frecvent ȋntȋlnit iar ȋn cazul ţărilor ȋnapoiate economic intervenția statului este esențială pentru surmontarea decalajelor de dezvoltare28. Statul este indispensabil bunei funcționări a economiilor capitaliste moderne deoarece el asigură aplicarea și respectarea regulilor legale în toate tranzacțiile economice29. Ȋn general, ȋn ţările vestice al căror tipar politicoinstituţional accentuează statismul ca sursă a suveranității, intervenția statului în economie este de la sine înțeleasă30. Un exemplu la ȋndemȋnă este Franţa, o ţară unde un guvern central puternic a reprezentat o condiție esențială pentru integritatea națiunii. Ca urmare, dezvoltarea politicii industriale franceze a fost profund influențată de noțiunile de centru puternic, interes național și specialist – funcționar de stat (vezi analizele lui Dobbin31 despre sistemul de căi ferate în Franța, Anglia și Statele Unite ale Americii în secolul al XIX-lea). Mai mult, ȋn unele cazuri tutela statului asupra economiei este asociată cu rate mari de 28

Alexander Gerschenkron, Economic Backwardness in Historical Perspective: A Book of Essays. Cambridge, Belknap Press of Harvard University Press, 1962. 29 Neil Fligstein, „Markets as Politics: A Political-Cultural Approach to Market Institutions”, în American Sociological Review, nr. 61, 1996, pp. 656–673. 30 Ronald L. Jepperson, Ronald L., „Political Modernities: Disentangling Two Underlying Dimensions of Institutional Differentiation”, în Sociological Theory, nr. 20, 2002, pp. 61–85. 31 Frank Dobbin, Forging Industrial Policy: The United States, Britain, and France in the Railway Age, New York, Cambridge University Press, 1994.

26 | Elemente pentru o schiță a capitalismului politic postcomunist creștere economică şi bunăstare. Acest lucru se vede cel mai bine în cazul „statelor orientate către dezvoltare” [developmental states] caracterizate prin „autonomie încastrată social” [embedded autonomy], i.e., o combinație de „autonomizare” birocratică weberiană și de conectare intensă la structura socială înconjurătoare”32. Pentru Evans33, prototipuri ale „statului orientat către dezvoltare” sunt Coreea de Sud și Taiwan. Problema capitalismului politic postcomunist ţine, aşadar, de fenomenele de debirocratizare a statului şi privatizare a puterii sale. Aceste fenomene conduc la formarea unei administraţii de stat prădalnice asupra căreia, spune Evans34, societatea civilă nu are niciun fel de control. Birocrația prădalnică „întruchipează coșmarul neo-utilitarist al unui stat în care fiecare este pe cont propriu”, iar urmărirea obținerii de rente [rent-seeking] devine normală35. Prin logica sa birocratică şi prin mecanismele de obţinere a profitului, capitalismul politic generează disparităţi economice uriaşe, sărăcie generalizată şi stagnare – chestiuni care au devenit atât de familiare românilor ȋn cei peste douăzeci de ani de la căderea comunismului.

32

Peter B. Evans, Embedded Autonomy: States and Industrial Transformation, Princeton, Princeton University Press, 1995, 50. 33 Ibidem. 34 Ibidem. 35 Ibidem, pp. 45-46.

Neoliberalismul românesc postcomunist – între nostalgia unei tradiții uitate și fascinația revoluției neoconservatoare Ovidiu Gherasim-Proca

Motto: Probabil că nimic nu i-a dăunat mai mult cauzei liberale decât insistenţa mecanică a unor liberali supra anumitor reguli găsite empiric, înainte de toate asupra principiului laissez-faire-ului. Friedrich August von Hayek

D

acă liberalismul este teoria politică a modernității, despre neoliberalismul românesc postcomunist se poate spune că este teoria economică a cercurilor elitiste ce s-au angajat antreprenorial în managementul tranziției de la „vechiul regim” către un altul, nou, dar nedeterminat. În estul Europei ideologii liberali au fost dintotdeauna nevoiți să exploreze nu numai principiile moderne ale libertății, ci și modul de a le institui într-o societate cu numeroase trăsături arhaice, așadar la transformarea societății, la raporturile dintre elita culturală europeană și elitele periferice, la relația dintre interesele politice naționale și scena internațională a puterii. Atunci când liberalismul local a trebuit să se reinventeze însă, în 1989, orice altceva decât obiectivul instituirii rapide a relațiilor de piață ar fi părut contraproductiv. Programul gradualist, al

28 | Neoliberalismul românesc postcomunist - … reformelor lente, fusese asumat de Frontul Salvării Naționale, o formațiune politică prea puțin dispusă să lase locul, la cerere, noilor „partide istorice”. Foștii activiști ceaușiști și gorbacioviști se considerau, de altfel, singurii posesori ai experienței administrative care ar fi putut să asigure guvernarea țării după trauma revoluționară. Erau, de asemenea, ferm convinși că regimul economic ideal este cel capitalist, la construirea căruia au purces având la dispoziție resursele statului socialist. Alegători le-au dat dreptate, atrași fiind de discursul conservator al stabilității și de speranța că reformele îi vor conduce spre prosperitate. Ca urmare, creșterea intensității procesului de privatizare a bunurilor comune era direcția către care s-au îndreptat aspirațiile noii clase tehnocratice care, treptat, a devenit interfața par excellence între instituțiile euro-atlantice și elita politică locală, indiferent de orientarea politică partizană a guvernelor în funcție. Cornel Ban documentează cu lux de amănunte procesul constituirii acestei noi clase de „experți” și „antreprenori de politici publice”, dar și foarte interesanta fuziune din perioada 1997-1998 (un moment de criză economică), dintre grupurile asociative cu orientare politică (pro-democrație, pentru protejarea drepturilor omului) și cele de factură economică (pro-privatizare, pentru reducerea cheltuielilor bugetare).1 Desincronizarea culturală, o constantă a istoriei românești, se observa și atunci în decalajele de adaptare mimetică în raport cu modelele neoliberale occidentale.2 În cadrul Partidului Național Liberal, liberalismul istoric românesc s-a manifestat destul de inconsecvent. La mijlocul anilor ‘90 și după aceea, el apărea mai mult ca demers de recuperare intelectuală și ca aserțiune identitară decât ca 1

Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, traducere de Ciprian Șiulea, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2014, pp. 165-182. 2 Ibidem, p. 184.

Ovidiu Gherasim-Proca | 29

orientare generală a politicilor publice naționale. Direcția națională și-a pierdut însă treptat influența, rămânând aproape uitată. După 2004, când perspectivele internaționalizării politicii locale se amplificaseră semnificativ, în planul politicii partizane au început să își extindă influența grupurile și think thank-urile de tip libertarian (precum „Institutul Mises din România”, „Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituționala”, „Centrul pentru Economie și Libertate”), sau neoconservatoare („Institutul de Studii Populare”, „Grupul pentru Dialog Social”). Impactul lor intelectual a fost asociat cu tipul de discurs politic adoptat de Traian Băsescu și partidul guvernamental (Partidul Democrat-Liberal) după 20113 – când, de altfel, Președintele României a uimit auditoriul de la London School of Economics, susținând insistent austeritatea ca mijloc al progresului politicoeconomic într-o prelegere memorială cu titlul „Politica și căutarea prosperității” (Politics and the pursuit of welfare).4 Rezultatul final al acestor transformări a dus mai degrabă la consolidarea unor forme noi de obscurantism decât la clarificarea relației dintre valorile liberal-democratice și obsesiile politice est-europene. Sinteza liberal-conservatoare din anii ‘80

3

Ioana Ciucanu, „Libertarianismul”, în Mihaela Miroiu (ed.), Ideologii politice actuale, Iași, Polirom, 2012, p. 232. Influența think tank-urilor nu ar trebui să îi facă pe analiști să ignore contribuția paradoxală a instituțiilor academice de stat în consolidarea fundamentalismului pieței libere. Atât programele de studiu ale facultăților cu profil economic cât și producția editurilor universitare au fost repede asimilate de discursul neoliberal, considerat stadiul ultim al dezvoltării economiei politice. Spre exemplu, cele 25 de lucrări editate începând din 2011 de Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași în colecția „Economie şi Societate Liberă” reprezintă un aport remarcabil la fixarea obsesivă a aspirațiilor științei economice locale într-o unică direcție teoretică. 4 London School of Economics and Political Science (LSE), A lecture by Traian Băsescu, President of Romania (in English), 2011, înregistrare video disponibilă la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=u2746wFKuZc

30 | Neoliberalismul românesc postcomunist - … crease condiții perfecte pentru manifestarea cvasireligioasă a fundamentalismului pieței libere. Falia dintre ideologiile de sorginte iluministă și cele inspirate de gândirea contrailuministă îi oferă acestuia din urmă o cale foarte profitabilă de a stimula radicalismul clasei de mijloc. Grupurile intelectuale de la periferia Europei, aflate sub presiunea raportului problematic între identitatea cosmopolită și prevalența valorilor tradiționale, aveau nevoie de această soluție teoretică. Primele încercări de explicitare a acestor asocieri confuze, dar din ce în ce mai populare, sunt foarte interesante, mai ales prin ilustrarea înclinațiilor tradiționaliste sau ostile ideii de emancipare. Spre exemplu, în 2003, afirmația pe care o repetă cu obstinație Valeriu Stoica, într-un dialog cu Dragoș Paul Aligică despre istoria și practica liberalismului, cum că liberalismul este religia politică a zilelor noastre, spune multe despre turnura populistconservatoare a liberalismului românesc.5 Un deceniu mai târziu, cei mai activi dintre intelectualii publici români cu veleități liberale nu ascund semnele irezistibilei atracții neoconservatoare. Ea este aproape întotdeauna însoțită de cultul autorilor libertarieni, singurii capabili să construiască o contrautopie antistatală opozabilă proiectului comunist. Contextul oferit de nostalgia autorității premoderne pune în valoare aspectul fundamentalist al ortodoxiei economice, caracterizat de literalism, anacronism, extremism și eticism puritan. Inerentele contradicții între cultura libertății crescânde și conservatorismul social sunt astfel mai puțin sesizabile. Doza de originalitate utopiană și spiritul comunitar ezoteric îi oferă discursului fundamentalist atracția spiritului de frondă, conștiința de minoritate asediată.6 Exemplele acestei mentalități 5

Andrei State, „Ambivalenţa liberalismului: politică şi ideologie în România contemporană”, în Cultura, nr. 371, 26 aprilie 2012. 6 Vezi Dragoş Paul Aligică, „Perspective libertariene”, în Revista 22, 20 octombrie 2006, disponibil online la adresa http://www.revista22.ro/perspective-libertariene-3159.html, consultat la 25 aprilie 2015; Ioana Ciucanu, „Libertarianismul”, op. cit., p. 224. De

Ovidiu Gherasim-Proca | 31

nu sunt dificil de găsit. Chiar și atunci când cultul pieței nereglementate este propagat fără să i se asocieze o identitate ideologică sau politică liberală, el reflectă incapacitatea dezbaterii publice de a depăși reducționismul dogmatic. Fundamentalismul pieței libere descrie cadrele discursive care fac aproape imposibilă evitarea derivelor politice neliberale sau adaptarea principiilor politice liberale la contextul problematic al crizei socio-economice curente. Literalismul constă în tendința de a căuta răspunsuri la orice întrebare într-un corp teoretic restrâns al autorilor canonici, sau în sensul cel mai îngust al conceptelor, indiferent dacă sunt aplicabile unei realități date, sau nu. Orice modificare a fundamentelor, orice adaptare, orice revizuire este declarată din start inoperantă. Interpretarea literală a conceptelor fondatoare este considerată întotdeauna superioară contextualizării. Spre exemplu, liberalismul bunăstării va fi văzut ca o formă mascată de socialism, orice creștere de taxe va fi o încălcare a dreptului la proprietate și un abuz guvernamental. Ideea lockeană a dreptului de proprietate asupra propriului corp va fi luată ca atare, literal, nu ca o metaforă fondatoare provenind din epoca în care dreptul de proprietate asupra corpului uman legitima juridic sclavia și comerțul cu sclavii. Ideea că „piața” valorilor culturale este identică prin structură și funcționare cu piața de mărfuri este o altă reflectare a literalismului. Ea poate fi exemplificată de disputa locală generată de susținătorii introducerii „timbrului literar” – ca mijloc riguros de control al veniturilor din comerțul cu cărți și ca modalitate de finanțare colectivă a asociațiilor artistice. În dezbaterile apărute cu această ocazie, unii dintre oponenții acestei măsuri au afirmat că este vorba de manifestarea

fapt, asumarea identității de grup social „special” și stabilirea granițelor comunității sunt trăsături elementare mișcărilor fundamentaliste religioase (Robert Denemark, „Fundamentalisms as Global Social Movements”, Globalizations, vol. 5, nr. 4, decembrie 2008, p. 573).

32 | Neoliberalismul românesc postcomunist - … intervenționismului etatist care dereglează „piața liberă” a culturii înalte, fără să observe că doar într-un sens metaforic raportul dintre cerere și ofertă poate duce vreodată la satisfacția mutuală a „consumatorului” și „producătorului” de creații artistice culte.7 Era evident totuși că motivele unei asemenea aplicări literale a argumentului pieței sunt mai degrabă ideologice.8 Anacronismele ajută la interpretarea îngustă a conceptelor. Fundamentalismul refuză apelul la consecvența istorică, distincțiile semantice întemeiate pe curgerea timpului. Anacronismul este probabil cel mai pronunțat simptom al hermeneuticii fundamentaliste. Mulți adepți ai libertarianismului consideră că guvernele, economiștii și intelectualii publici în genere își pun speranțele în ceea ce ei numesc „socialism” la fel de mult cum o făceau în perioada postbelică, atunci cânt temerile lui Ludwig von Mises legate de instaurarea globală a economiei controlate de stat erau pe deplin justificate. În timpul celor trei decenii postbelice de creștere economică neîntreruptă, nu doar amenințarea totalitarismului sovietic îi determina pe ordoliberali și pe discipolii neoclasicilor să creadă că omenirea se îndreaptă cu repeziciune către socialism. Economiștii, deveniți cu toții admiratori ai lui Keynes, vedeau cum fenomenul economic se supunea docil tehnicilor de reglare macroeconomică 7

„Chiar dacă nu ne place, cultura face parte din economie, așa cum și economia face parte din cultură. Nu se poate vorbi de cultură fără a se vorbi de o piață a produselor culturale. Această piață nu poate fi susținută decât de tranzacțiile care se fac, asta înseamnă că trebuie să existe o cerere și o ofertă care să se întâlnească la un moment dat pe piață. Dacă oferta cu cererea nu se întâlnesc, atunci piața moare.” (Redacția Revistei 22, „Legea timbrului cultural. O binefacere sau un neajuns pentru cultura română?”, Revista 22, 24 martie 2015, http://www.revista22.ro/legea-timbrului-cultural--o-binefacere-sau-unneajuns-pentru-cultura-romana-54412.html, consultat la 1 mai 2015). 8 Horaţiu Pepine, „Piaţa de carte nu funcţionează”, Deutsche Welle, 18 martie 2015, disponibil la adresa: http://www.dw.com/ro/piața-decarte-nu-funcționează/a-18323138 , consultat la 30 martie 2015.

Ovidiu Gherasim-Proca | 33

recent descoperite. Politicienii socialiști, conservatori și liberali nu se considerau în măsură să respingă beneficiile organizării economice la scară națională, panaceul recomandat atunci de majoritatea experților influenți. Masele de angajați se vedeau eliberate de povara exploatării industriale, dobândind o bunăstare pe care generația anterioară nu o visase măcar. Dominația globală a paternalismului etatist era o perspectivă cât se poate de plauzibilă atunci. Astfel de temeri sunt stânjenitoare în prezent pentru oricine cunoaște istoria secolului trecut. Opozițiile binare de tipul „capitalism versus socialism” aveau sens într-o epocă în care comunismul sovietic părea să confirme forța pragmatică a idealurilor comuniste, caracterul profetic al socialismului revoluționar marxist. Ele sunt înșelătoare și lipsite de substanță astăzi, când tehnicile capitaliste de acumulare sunt folosite în mod exemplar de China comunistă, sau când partidele socialdemocrate adoptă fără ezitare programul economic neoliberal. Negând relevanța oricărei circumstanțieri, fundamentaliștii nu ezită să evalueze teoriile din trecut pe baza unei cunoașteri indisponibile în momentul analizat. Murray Rothbard își subintitulează lucrarea de istorie a doctrinelor economice din 1995: „O perspectivă austriacă asupra istoriei gândirii economice” (An Austrian perspective on the history of economic thought). Nu îi pare deplasat să prezinte ideile lui Hesiod din perspectiva concepției eminamente moderne a „școlii austriece”. Așa că, atunci când ajunge la epoca lui Adam Smith, îi începe biografia cu o întrebare lipsită de sens din punctul de vedere al istoriei ideilor. Cum se face că opera sa economică, atât de eronată fiind, a dobândit popularitatea și statutul dominant de care se bucură și astăzi?9 De ce ne-am mira citind cum Lucian 9

Murray N. Rothbard, Economic thought before Adam Smith. An Austrian perspective on the history of economic thought, vol. 1, Auburn, Ludwig von Mises Institute, 2006, p. 438. Pentru Rothbard, prăpastia dintre ideile „îndoielnice” ale lui Smith și notorietatea lor reprezintă un

34 | Neoliberalismul românesc postcomunist - … Croitoru explică, pe un alt palier, cel al atemporalității, felul în care a reușit înțelepciunea ancestrală a poporului român să anticipeze ideile monetariste ale lui Milton Friedman? In illo tempore poporul român recunoștea rolul esențial al pieței în proverbul „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”. „Acest proverb – consideră consilierul economic al guvernatorului Băncii Naționale – arată că restricțiile bugetare trebuie să fie tari pentru ca societatea să progreseze. Cu alte cuvinte, poporul român nu tolerează indisciplina financiară .”10 Fundamentaliștii pieței libere nu ezită să avanseze afirmațiile cele mai exagerate. A căuta calea de mijloc înseamnă pentru ei a face compromisuri inacceptabile, a trăda un ideal pe cât de intransigent, pe atât de atemporal. Această mentalitate, care imită radicalismul de stânga, dar se pune în slujba proprietarilor de capital, creează o adevărată cultură a frondei, foarte atrăgătoare pentru orice spirit tânăr. Walter Block publica în 1994 câteva „pledoarii imposibile”, prin care, cu argumente economice simple (nu de puține ori simpliste), încearcă să contrazică preconcepțiile referitoare la caracterul nociv al proxenetismului, al șantajului, al corupției polițienești, al poluării etc. Nu coerența logică sau realismul sunt punctele forte ale cărții, nici măcar amestecul seducător de argumente valide și eronate, ci dorința de a folosi opinii extreme ca modalitate de validare a propriului discurs. Revenind la apologeții autohtoni, cum altfel s-ar putea explica efuziunile emoționale de tipul celei care îl determinau pe Cristian Ghinea să scrie un eseu afectiv despre „capitalism” pornind de la

„mister”. 10 Lucian Croitoru, „Pentru ce a luat poporul român Premiul Nobel în economie”, CursDeGuvernare.ro, 4 august 2013, disponibil la adresa: http://cursdeguvernare.ro/lucian-croitoru-pentru-ce-a-luat-poporulroman-premiul-nobel-in-economie.html, consultat la 2 mai 2015. Același autor publica, în 2013, lucrarea „Sfârșitul reglementării și ultimul reglementator”.

Ovidiu Gherasim-Proca | 35 11

subiectul zborurilor low cost? Nu este neobișnuit să citești în lucrările fundamentaliste locale exprimări obtuze, de tipul: „cunoașterea corectă cu privire la ceea ce este piața”.12 Ele sunt însoțite de reproșul că astfel de afirmații, eminamente corecte, sunt subminate și atacate din toate părțile, de parcă întreg universul ar conspira împotriva lor. Cum ar putea fi altfel, dacă în paginile imediat următoare ale lucrării de economie politică citate anterior conceptul marxist de „exploatare” este deconstruit cu ajutorul unui citat din omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur? Nu în ultimul rând, fundamentalismul pieței libere înclină către aprecieri cu rezonanță etică puritană, fie că sunt produsul credinței religioase, fie că nu. Max Weber a explicat convingător cum etica protestantă poate fi alăturată „spiritului capitalismului”. Mentalitatea ascetică a eticii creștine occidentale, oricât de îndepărtată ar fi de fabula mandevilliană a viciilor private ca beneficii publice, are profunde rezonanțe în mediile sociale religioase. Creștin-democrații germani sau dreapta religioasă americană vor reuși să-și însușească literal ideea „austerității”, prezentată ca și cum ar fi o categorie economică. Fundamentaliștii nu se feresc să denunțe „lăcomia” categoriilor sociale avantajate. Explicarea crizelor economice prin viciile demosului sau ale elitei este perfect compatibilă cu fundamentalismul pieței libere. Ea satisface exigențele rigide ale eticismului puritan, lăsând intactă misterioasa armonie providențială a „ordinii spontane”. Aceasta este întotdeauna benefică, iar disfuncționalitatea piețelor nu poate fi decât rezultatul dereglărilor generate de neîndemânarea umană sau, mai simplu, de viciile triviale. Lăcomia celor avuți, lenea celor săraci, hybris-ul economiștilor „intervenționiști”, toate joacă în explicațiile 11

Cristian Ghinea, „De ce iubesc capitalismul?”, în Dilema veche, nr. 442, 15 martie 2012. 12 Bogdan Glăvan, Gabriel Staicu, et al., Capitalismul. Logica Libertăţii, București, Humanitas, 2012, p. 15.

36 | Neoliberalismul românesc postcomunist - … economice fundamentaliste rolul pe care păcatul originar l-ar avea într-o teodicee. Invariabil, politicienilor li se reproșează dorința de a crește aportul social al statului în scopul de a satisface nevoia „irațională” de siguranță socială a alegătorilor.13 Afinitatea acestei ultime trăsături cu ideologia conservatoare dezvăluie articulațiile neverosimile, dar inteligibile, ale fuziunii dintre liberalismul economic și conservatorismul social. „Mântuirea, remarca Robert Ecceleshal analizând ideologia neoconservatoare, rezidă în evanghelia autoajutorării. Și aceasta cere guvernului atât să scadă cheltuielile publice, cât și să reducă cotele impozitării directe. Ce recomandă conservatorii libertarieni, în fapt, este o extindere a principiilor pieței libere în toate sferele sociale: în domeniul asigurărilor sociale, unde frugalitatea și filantropia trebuie să completeze, dacă nu să înlocuiască, dependența de fondurile publice și serviciile sociale; și în sănătatea publică, locuire, educație, și în administrația locală, unde întreprinderea privată trebuie să primească un mai mare perimetru în care să concureze cu serviciul public. Dezlegat din lanțul colectivismului, susțin conservatorii, poporul britanic va parcurge experiența unei reformări morale: o redescoperire a acelor robuste valori victoriene ale prudenței și autodisciplinării atât de prețuite de Margaret Thatcher și devoții ei.”14 13

Referirile la viciile populației sărace din România sunt prea numeroase pentru a fi exemplificate în mod adecvat. Ele se strecoară până și în programele de guvernare ale guvernelor presupus „apolitice”. Programul de guvernare aprobat la 17 noiembrie 2015, la capitolul destinat dezvoltării sociale și culturii un obiectiv care indică viciile individuale drept cauză esențială a subdezvoltării: „Descurajarea culturii dependenţei faţă de ajutoarele sociale şi încurajarea unei culturi a muncii şi a responsabilităţii individuale şi sociale” (Hotărârea Parlamentului României nr. 45 din 17 noiembrie 2015 pentru acordarea încrederii Guvernului, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 853 din 17 noiembrie 2015). 14 Robert Eccleshall, „Conservatism”, în Robert Eccleshall, Richard Jay, Richard Wilford, Political ideologies: an introduction,, London; Boston,

Ovidiu Gherasim-Proca | 37

Legătura dintre libertatea economică și libertatea politică este unul dintre punctele cheie ale argumentației neoliberale de tip laissez faire, cel ce asigură subordonarea paradigmei politice liberale celei economice. Este imposibil ca cineva să demonstreze, in abstracto, că dacă cineva va fi privat de libertatea economică – majoritatea deciziilor referitoare la valorile economice pe care le deține sau care îl privesc nedepinzând de propria lui voință – ar mai putea să-și exercite drepturile consubstanțiale conceptului liberal al cetățeniei democratice. Dar lucrul acesta a fost înțeles la fel de bine de Marx și Engels, care, în paginile Manifestului Partidului Comunist, își întemeiau critica noțiunii burgheze de proprietate privată tocmai pe observația că sistemul capitalist privează cea mai mare parte a claselor productive de libertatea economică. Abia contextualizarea virtuților politice ale pieței libere prezintă relația între libertatea economică și libertatea politică în întreaga ei complexitate. „Libertatea neîngrădită” este un construct retoric hiperbolic (la fel ca și „egalitatea perfectă”). De asemenea, doctrina economică laissez faire poate coabita cu diverse regimuri politice – nu neapărat democratice, nu neapărat liberale. Însăși expresia franceză citată amintește de fiziocrați, de la care primii liberali au preluat-o. Proslăvind Ordinea Naturală instaurată de Dumnezeu, sacralitatea proprietății private și libertatea comerțului, autori precum Turgot, Quesnay sau Dupont de Nemours, se proclamau adversari hotărâți ai libertății politice. Ideea că prosperitatea generală izvorăște din libertatea economică, în sensul libertății absolute a piețelor, s-a născut ca o înverșunată critică antiliberală, împotriva limitării puterii statului.15 Atunci când tema libertății economice este accentuată Unwin Hyman ,1990, p. 109. 15 Charles Gide, Charles Rist, Histoire des doctrines économiques : depuis les physiocrates jusqu’a nos jours, Librarie de la Société du recueil J.-B. Sirey : L. Larose & Forcel, Paris, 1909, p. 38-39. Quesnay afirma că superioritatea autorității suveranului este de fapt garanția siguranței și a interesului licit, că sistemul contraponderilor în guvernare este „o

38 | Neoliberalismul românesc postcomunist - … obsesiv, liberalismul politic se estompează și lasă loc concepțiilor neliberale, fondate pe dezechilibre de putere și inegalități incompatibile cu idealul democratic. Prăbușirea economiei de piață, susținea Karl Polanyi în 1947, ar pune în pericol două categorii de libertăți, unele bune, altele rele. Libertatea de a exploata munca altora, de a obține câștiguri ieșite din comun fără a oferii societății un beneficiu comparabil, libertatea de a împiedica utilizarea inovațiilor tehnice în folosul public, libertatea de a profita de pe urma dezastrelor naturale. Dispariția unor astfel de libertăți nu trebuie să fie deplânsă. Dar, argumentează autorul, de altele nu ne putem lipsi fără să resimțim o pierdere imensă. Ele sunt, în bună măsură, produsul indirect al celor enumerate deja: libertatea conștiinței, libertatea de exprimare a opiniilor, libertatea de întrunire, libertatea de asociere libertatea de a-ți alege meseria. Astfel de observații nu îl îndepărtează prea mult de ideile lui Hayek, așa cum erau cunoscute în epocă. Departajarea apare cu claritate atunci când Polanyi afirmă că viziunea deterministă – după care renunțarea la piața nereglementată reprezintă necesarmente un drum către servitute – se numără printre iluziile inculcate economiștilor de mecanismul pieței. Instaurarea economiei planificate în Marea Britanie pe timpul războiului nu a adus atingere libertăților fundamentale. Libertatea politică a cetățenilor americani nu a fost în vreun fel afectată de îngrădirile dure impuse pieței muncii în anii conflagrației mondiale.16 „Cu adevărat, vom avea exact atâta libertate câtă vom dori să creăm sau să păstrăm. Nu există niciun părere funestă”. Dupont de Nemours nu ezita să recomande guvernarea „simplă și naturală” pentru că abia aceasta le asigură suveranilor adevărata putere despotică. Într-o scrisoare către Jean Baptiste Say el denunță „virusul canceros” (virus cancéreux) al regimului parlamentar. 16 Nu se spune același lucru despre perioada care a urmat, pe parcursul epurărilor mccarthyiste, care, urmărind să apere tocmai valorile libertății economice de amenințarea propagandei comuniste au impus semnificative derogări de la principiile politice liberale.

Ovidiu Gherasim-Proca | 39

determinant unic în societatea umană. Garanțiile instituționale ale libertății personale sunt compatibile cu orice sistem economic.”17 Acesta era felul lui de a spune că libertatea depinde în mai mare măsură de societate decât de economie, care este doar o parte a ei. Cunoașterea economică nu poate cuprinde întreg fenomenul social. În aceeași perioadă, Friedrich Hayek lansase o critică necruțătoare împotriva fascismului și comunismului. Nu putea să ignore însă cauzele îndepărtate ale declinului ideilor liberale, automatismul intelectual laissez faire. „Probabil că nimic nu i-a dăunat mai mult cauzei liberale – o spune chiar el – decât insistenţa mecanică a unor liberali supra anumitor reguli găsite empiric, înainte de toate asupra principiului laissez-faire-ului.”18 Fără să vrea, își descria astfel posteritatea. Spre deosebire de perioada în care aceste rânduri erau scrise, astăzi, spiritul liberal pare foarte puțin pregătit să caute răspunsuri veritabile la problemele economice și sociale presante. Fundamentalismul pieței libere face ca o parte însemnată din istoria intelectuală a liberalismului să fie uitată. Odată cu ea se pierd moduri de gândire esențiale pentru înțelegerea conflictului social modern. Istoria postcomunistă a liberalismului românesc arată că poți să te declari adept al liberalismului economic ignorând sistematic principiile liberalismului politic. Poți, de asemenea, să devii conservator negând valorile tradiției, ale moderației și echilibrului. Aceasta nu este o experiență politică originală, exclusiv românească. Cultura autohtonă se conformează din ce în ce mai mult tendințelor dominante la scară regională sau globală. Particularitățile locale subzistă sub forma mimetismului desincronizat, în lipsa de perspective și în aparenta eternizare a formulelor ideologice de tranziție. 17

Karl Polany, „Our Obsolete Market Mentality. Civilisation Must Find a new Thought Pattern”, în Commentary, nr. 3, 1947. p. 117. 18 Friedrich August von Hayek, Drumul către servitute, traducere de Eugen B. Marian, București, Humanitas, 1997, p. 31.

40 | Neoliberalismul românesc postcomunist - … Adevărat, unele dintre spiritele animate de încrederea în valorile politice liberale contestă dogmatica dereglementării. Exagerările ei uimitoare exced adesea conceptelor liberale clasice sau încearcă să introducă în sfera teoriei economice artificiile retoricii utopiste libertariene. Nu este greu de observat că ele sunt însoțite îndeaproape de refuzul autoritar al egalității politice. Sau că statul, pe măsură ce se retrage din societate, construiește sisteme panoptice de control social din ce în ce mai sofisticate, se angajează în aventuri militare dezastroase, subminează drepturile individuale constituționale. Reducerea finanțării serviciilor publice este însoțită de creșterea birocrației tehnocratice ce eludează votul, devalorizându-l – sau de multiplicarea proceselor de decizie obscure, netransparente, aflate în afara oricărui control democratic. În societățile esteuropene ce resimt povara deficitului de dezvoltare socială, însăși dezvoltarea economică este șubredă, incertă. Confuzia intelectuală devine din ce în ce mai mare. Nu există niciun motiv rezonabil pentru ca liberalismul românesc să refuze reconsiderarea propriilor resurse ideologice, în așa fel încât să își întemeieze tezele politice pe tradiția emancipării, îndepărtându-se astfel de discursul dogmatic al fundamentalismului pieței libere. Piedicile în calea reanimării spiritului liberal sunt însă foarte greu de depășit. Ele provin în principal din oportunismul politicianist al noii elite globaliste, din hegemonia intereselor economice ale grupurilor antreprenoriale ce transformă corupția în model de afaceri, sau din superficialitatea concepțiilor sociologice ale intelectualilor publici influenți, în perpetuă căutare de formule ideologice mai profitabile.

Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar] Coman Norbert

C

ând am primit invitația de a participa la acest volum colectiv Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, trebuie să mărturisesc, am fost oarecum surprins. Surprins de cuvântul, atât de uzual folosit astăzi și neinterogat suficient (aș spune), postcomunism. A existat comunism? Ce înțelegem prin comunism? A existat pe mapamond o societate ideală structurată pe principiul enunțat de Karl Marx în Critica Programului de la Gotha: „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”? A dispărut proletariatul în socialismul real? Prin proletar mă refer strict la salariat (sclavul salariat), cel care nu deține mijloace de producție și trebuie să se transforme în marfă, să-și vândă timpul. Era muncitorul stăpânul plus-valorii muncii sale? Acestea sunt interogațiile din “prolegomene”, fiind urmate de teza propriu-zisă, nu una afirmativă, ci tot sub formă de interogare. Nu am un răspuns, ci arunc o provocare: De ce a fost nevoie de un spectacol al revoluției și ce semnificație poate avea? Cred că scopul scriiturii mele, prin semnele de întrebare ridicate, este un fel de Prolegomene a volumului colectiv la care am fost invitat să particip. Dacă nu a dispărut proletarul înseamnă că nu a dispărut nici burghezia (fie ea burghezie de stat sau de partid – adică corporatistă). Singura victorie a proletariatului e posibilă prin desființarea acestei clase oprimate, adică o depășire dialectică a

42 | Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar] relației burghez-proletar prin dispariția acestor clase antagoniste în ordinea economiei politice, la fel cum în ordinea dreptului, prin Declarația drepturilor universale ale omului și cetățeanului, este depășită, cum exemplifică Hegel, relația stăpân-sclav, prin urmare toți oamenii sunt discutați din perspectiva ius-ului (libertăților) și nu doar unii (mai egali), nemaiexistând restul aflat doar sub dominația constrângerilor-lex (legilor), cu toate că discursul neoliberal despre neadaptat/asistat, din zilele noastre, rediscută calitatea de om a acestuia, deci, oarecum, invocă răposata paradigmă stăpân-sclav. Proletariatul nu poate câștiga lupta, în sensul supraviețuirii clasei post-conflict, victoria este dispariția sa și a relației de dominare care constituie clasa (dacă în comunismul-aplicat avem în continuare proletar, atunci automat avem și burghez, deci relația dialectică nu este depășită și nici regimul burghez). El nu poate depăși capitalismul deoarece este o clasă a capitalismului, de “dispare” capitalismul, “dispare” și proletarul, respectiv “dispare” și burghezul! O dialectică face loc unei alte dialectici. Dialectica stăpân-sclav a fost înlocuită de dialectica burghez-proletar. Aufhebung-ul (sinteza) este depășirea întregii relații, intrarea într-o altă paradigmă. Marx face trecerea dialecticii din ordinea dreptului în ordinea economiei politice, când realizează că dialectica e un proces, sinteza devenind o altă teză poziționată în altă ordine și dechizând o altă relație dialectică, astfel, nici proletariatul nu închide istoria, ci el dispare odată cu forțele care l-au produs: societatea industrială, corporația și burghezia. Fiecare relație dialectică se cere depășită prin sinteză, prin dispariția opozanților. Burghezia generează capitalismul prin tehnicile de acumulare îmbunătățite în procesul istoric al luptei contra naturii (progresul mijloacelor de producție și acumulare) și prin economia de acumulare, iar capitalismul generează munca salarială, un alt tip de sclavie (nu benevolă, ci forțată de absența proprietății), în care datorită tehnicii, proletarul este instruit/perfectionat, tehnicizat [robotizat].

Coman Norbert | 43

Asocierea corporatistă (care produce transferul de la avereprivată la capital-social-corporatist), inițial o asociere între burghezi în scopul profitului maximizat, se extinde ca urmare a supraspecializării proletariatului, dar și a necesității unei reorganizări între patroni în vederea acumulării pe o piață concurențială, tocmai în vederea anulării concurenței (dorința de dominare, de monopol, de oligopol – prin înțelegeri, acorduri, alianțe). Astfel se naște corporatismul (privat și de stat; tot privat fiind și ultimul, deoarece naționalizarea, cum spune chiar Marx în Manuscrisele economico-filosofice din 1844, nu elimină proprietatea privată, ci îi schimbă doar caracterul în proprietate privată generală/socială, deci tot capital-social-corporatist) și trecerea de la avere privată la capital social. Capitalismul este o formă de socializare restrânsă a profitului, fiind creator de capital-social-corporatist, el este o formă restrânsă de socialism (socializarea unei minorități asociate), Socialismul ar implica o asociere [liberă] a tuturor și, prin asta, dispariția muncii salariate (înstrăinării) și a claselor antagoniste. Corporatismul de stat este cel care păstrează interesele clasei dominante (corporațiilor private, societății civile ca interes privat/particular) și reflectă interesele acesteia! Oscar Wilde, în tonul lui Marx, spune (în Sufletul omului în socialism) că visul angajării totale a forței de muncă, dorit de unii socialiști, este sclavia totală, a transforma pe toți în proletari (o supunere a acestora unui sistem/corporatism monopolist de stat): „E regretabil că o parte a comunității trăiește practic în sclavie [sclavia salariată – C.N.], dar a-ți propune să rezolvi problemele prin transformarea întregii comunități în sclavi este ridicol.” Victoria proletariatului nu poate fi decât depășirea proletariatului (deci a contradicției dialectice burghez-proletar). Žižek e suberb când critică comunismul-aplicat. Pentru el, comunismulreal (sistemul sovietic) este sinteza esențelor (sinteza, conform dialecticii, este o etapă superioară, deci comunismul-real ca sinteză a tuturor societăților este societatea superioară – să vedeți continuarea glumei!) tuturor societăților trecute, prezente

44 | Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar] și viitoare: „de la societățile preistorice a luat primitivismul, din antichitate [din epoca sclavagistă - C. N.] a luat sclavia, din societățile medievale dominația brutală, din capitalism exploatarea, iar de la socialism numele…”1. Marx scrie următoarele: „Dacă creşte capitalul [și prin naționalizare crește – C.N.], creşte şi masa muncii salariate, creşte şi numărul muncitorilor salariaţi, într-un cuvânt: dominaţia capitalului se extinde asupra unei mase mai mari de indivizi.”2 Unii socialiști fac apologia muncii, dorind angajarea în sclavia salariată a întregii mase de oameni. Dacă în Capitalism, cei care dețin mijloace de producție nu sunt antrenați în sclavia salariată, acești socialiști ne doresc pe toți în lanțuri. Deci, munca salariată egal dominația capitalului, astfel comunismul real, în care toți erau salariați, a fost mai mult capitalism, o extindere a dominației capitalului. Indiscutabil, ca o primă etapă spre Socialism, comunismulincipient este un capitalism de stat și la Marx, neputând depăși relațiile capitaliste: „Proletariatul va folosi dominația lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producție în mâinile statului, adică în mâinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, și pentru a mări, cât se poate de repede, masa forţelor de producţie.”3 Spunem într-o primă etapă, deoarece la Marx, Statul ca proprietar (corporație) trebuie depășit prin asocierea liberă si depășirea sclaviei salariate (ideal elogiat de anarho-marxiști, situaționiști etc.). Capitalismul de stat este dorit și de Lenin (care totuși, în Statul și Revoluția, spune că Statul trebuie depășit, ca finalitate), astfel el 1

Slavoj Žižek, Repetându-l pe Lenin, traducere de Mircea Vlad, ClujNapoca, Editura Tact, 2013, p. 97. 2 Karl Marx, Muncă salariată și capital, IV, https://www.marxists.org/romana/m-e/1847/munca-salariata/c04.htm accesat pe 24. 06. 2014. 3 Karl Marx, Manifestul Partidului Comunist, http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm accesat pe 14. 06. 2014.

Coman Norbert | 45

scrie: „Republica Sovietelor trebuie să-și însușească cu orice preț cuceririle cele mai prețioase ale științei și tehnicii din acest domeniu. Vom putea realiza socialismul tocmai în măsura în care vom reuși să combinăm puterea sovietelor și sistemul sovietic de gestiune cu cele mai recente progrese ale capitalismului”. Domenico Losurdo sugerează că URSS a preluat chiar „sistemul Taylor” pentru a putea să eficientizeze productivitatea, iar asta nu face decât să accentueze și mai tare amprenta mijloacelor de producție capitaliste în societatea bolșevică, iar Simone Weil observa, în 1937, următoarele: „Faptul că Stalin, în această chestiune care se găsește în centrul conflictului dintre capital și muncă, a abandonat punctul de vedere al lui Marx și s-a lăsat sedus de sistemul capitalist în forma lui cea mai desăvârșită arată că URSS-ul e încă departe de a poseda bazele unei culturi muncitorești”. Această critică a „americanizării” economice a comunismului-real, cum o surprinde Losurdo, apare și la Heidegger, astfel în 1935, filosoful german „reproșează Statelor Unite și Uniunii Sovietice (și mișcării comuniste) că reprezintă, din punct de vedere metafizic, același principiu, care constă în “pasiunea funestă a tehnicii dezlănțuite” și în „masificarea omului”, iar câțiva ani mai târziu, în 1942: „Bolșevismul nu e decât o variantă a americanismului”. Dacă, în 1923, Buharin proclamă un „trebuie să adăugăm americanismul marxismului”, în 1924 Stalin cere cadrelor bolșevice să fie într-adevăr la înălțimea „principiilor leninismului” și să amestece „elanul revoluționar rus” cu „spiritul practic american”.4 În momentul acumulării primitive de capital, era nevoie de state puternice, în momentul globalizării capitalurilor, doar statele sediu de capital rămân puternice, restul sunt colonizate economic, asociate printr-un sistem de îndatorare și „ajutorare”, 4

Citările din acest pasaj sunt din Domenico Losurdo, „Gramsci, un gânditor politic pentru secolul XXI?”, CriticAtac: http://www.criticatac.ro/22578/gramsci-ganditor-politic-pentru-secolulxxi/, accesat pe 25. 05. 2013.

46 | Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar] astfel interesul clasei dominante din interior, devenind unul internațional, nu mai păstrează un stat social. Mai mult, legitimarea politică în statele-colonie-financiară vine tot mai puternic din exterior. Corporatismul aduce o nouă clasă dominantă: asociatul (deseori patronul nici nu mai guvernează capitalul, puterea este reprezentată de consiliul asociaților, de birouri, deci se birocratizează). Asocierea se face prin nevoia de specialist sau îndatorare, proletariatul de lux primește credite, astfel este „asociat”/integrat prin merit/datorii. Asociații – burghezi, nobili, supraviețuitori ai vechii societăți feudale, și proletariatul de lux asociat-îndatorat – formează o clasă distinctă, la polul opus fiind cei care nu se pot asocia: prolertariatul instabil/zilier (fără un loc fix, sau fără venituri care să permită îndatorarea – deci asocierea), respectiv cei fără adăpost, marginalii, imigranții etc., adică marea masă care deja nu folosește capitalului, cei de care capitalul supra-tehnologizat se poate lipsi (parțial, deoarece aici se află un spațiu al recutării). Marx a observat această tendință de mondializare a capitalului: „ […] mijloacele de comunicație adecvate mijloacelor de producție moderne […] au servit drept bază giganticelor societăți pe acțiuni și au constituit totodată un nou punct de plecare pentru tot soiul de alte societăți pe acțiuni, începând cu societățile bancare, într-un cuvânt ele au dat concentrării de capital un impuls fără precedent și au contribuit în același timp la accelerarea și la creșterea considerabilă a activității cosmopolite a capitalului de împrumut, împânzind întreaga lume cu o rețea de excrocherii financiare și datorii reciproce, reprezentând forma capitalistă a frăției «internaționale».”5 Dacă prin comunism înțelegem capitalism de stat, și avem destule motive să o facem, atunci da, a exitat comunism într-o formă totală, dar dacă înțelegem depășirea dialecticii burghezproletar, atunci burghezia roșie, cum definește nomenklatura 5

Marx către N.F. Danielson, în Marx/Engels, Opere, vol. 34, București, Editura Politică, p. 322.

Coman Norbert | 47

Milovan Đilas în The New Class: An Analysis of the Communist System, și statul-corporație-privată anulează Socialismul. Pentru a înțelege că Marx nu e adeptul capitalismului de stat (dincolo de faza incipientă, în care vede necesitatea lui), este necesar să urmărim și critica Statului și a spiritului corporatist, aspect evidențiat în critica dreptului hegelian. Pentru Marx, societatea civilă înseamnă interes particular corporatist (prin corporatism generalizându-se acest interes într-unul birocratic – adică, cum spun Hegel și Marx, interesul privat se impune ca interes general: particularul vrea/tinde să devină [să se impună ca!] universal). Nu există vocea (aia unică) Societății civile, la fel cum nu există spiritul Statului (ăla unic). Societățile civile, adică interesele private corporatizate, sunt voci care doresc să pună presiune pe societatea civilă absolută, deci pe birocrație (care e un universal al societății civile). Ambele sunt mentalități corporatiste, ambele lucrează pe același mecanism care impune un particular ca general. Dacă birocrația spune că ea este sinonimă cu interesul statului/cetățenilor, și asta e un fals, birocrația (ca societate civilă) este tot un interes particular, la fel și societatea civilă (mai bine spus: societățile civile) susține, tocmai din dorința de a se universaliza/împlini ca birocrație, că ea e vocea poporului/cetățenilor (la fel de fals!). În realitate vorbim despre conflictul dintre interesele private de grup. Societatea civilă nu neagă corporatismul birocrației, ci îl împlinește! Birocrația este societatea civilă care a primit substanță, și orice corporație privată, orice societate civilă, dorește substața, dorește să fie și un trup, nu doar o voce. Faptul că proletariatul nu a dispărut în urma „revoluției anti-burgheze”, ce demonstrează? Ei, tocmai faptul că nu a dispărut burghezia, cu a ei gândire corporatistă, adică o partidă care să-și impună particularul ca fiind generalul. Mai mult, prin naționalizare, relațiile capitaliste au prosperat tocmai prin victoria capitalului general, prin victoria birocrației (birocrația este interesul privat care a devenit interes al statului, societatea civilă care a devenit statul/partidul) asupra societății civile corporatiste (prin urmare, un interes

48 | Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar] privat a devenit monopol). Munca salariată, adică munca-sclavie proletară, nu a dispărut, dimpotrivă, ea a fost generalizată, deci comunismul real a fost un capitalism general (monopol al corporației de stat). Aceste idei sunt foarte bine redate de Karl Marx în Critica filosofiei hegeliene a dreptului: „Corporațiile reprezintă materialismul birocrației și birocrația este spiritualismul corporațiilor. Corporațiile sunt birocrația societății civile; birocrația este corporația statului. În realitate, ca societate civilă a statului, ea se opune deci statului societății civile a corporațiilor. Acolo unde birocrația este un principiu nou, unde interesul general al statului începe să devină un interes aparte, prin urmare un interes real, ea luptă împotriva corporațiilor, așa cum orice consecință luptă împotriva existenței premiselor sale. Dimpotrivă, îndată ce se infiripează viața reală a statului, iar societatea civilă, acționând prin impulsul propriului său instinct rațional, se eliberează de puterea corporațiilor, birocrația încearcă să le restabilească; căci, din momentul în care cade statul societății civile, cade și societatea civilă a statului. Spiritualismul dispare împreună cu contrariul său, materialismul. […] Același spirit care în societate creează corporațiile, creează în stat birocrația. Din momentul în care spiritul corporatist este supus atacului, aceeași soartă o are și spiritul birocrației, și dacă ea înainte combătea existența corporațiilor pentru a face loc propriei sale existențe, acum ea se căznește din răsputeri să mențină existența corporațiilor pentru a salva spiritul corporatist, propriul ei spirit. Birocrația este formalismul de stat al societății civile. Ea este conștiința de sine a statului, voința statului, puterea de stat ca o corporație (interesul general nu poate fi socotit, în raport cu interesul particular, decât ca un particular, cât timp particularul este, în raport cu generalul, un general. Birocrația este deci constrânsă să apere generalitatea imaginară a interesului particular, spiritul corporatist, pentru a apăra particularitatea imaginară a interesului general, propriul ei spirit. Statul trebuie să fie o corporație atâta vreme cât corporația vrea să fie stat), prin urmare o societate exclusivă, aparte, în

Coman Norbert | 49

stat. Însă birocrația vrea ca corporația să fie o putere imaginară. Ce-i drept, fiecare corporație vrea același lucru, întrucât e vorba de interesul ei particular împotriva birocrației, însă ea vrea menținerea birocrației ca o contrapondere împotriva unei alte corporații, împotriva unui alt interes particular. Birocrația, corporație desăvârșită, repurtează astfel o victorie asupra corporației, birocrație nedesăvârșită. Ea o reduce sau vrea s-o reducă pe aceasta la o simplă aparență, dar ea vrea ca această aparență să existe și să creadă în propria ei existență. Corporația este încercarea societății civile de a deveni stat, iar birocrația este statul care s-a transformat realmente în societate civilă.”6 Și Hegel anticipa transformarea statului în corporație, iar socialismul-real a fost Corporația capitalistă împlinită/desăvârșită: „Spiritul corporatist, care ia naștere din egala îndreptățire a sferelor particulare, se transformă în același timp în spiritul statului, întrucât statul oferă mijlocul menținerii scopurilor particulare. Acesta este secretul patriotismului cetățenilor, în sensul că ei consideră statul drept substanța lor, întrucât el menține sferele lor particulare cu drepturile, autoritatea și prosperitatea lor. În spiritul corporatist, întrucât el cuprinde în mod nemijlocit înrădăcinarea particularului în general, se află deci izvorul acelei adâncimi și forțe de care dispune statul în starea de spirit a cetățenilor.”7 Depășind primele interogații ale demersului, trec la o a doua problemă, aceea a societății spectacolului (acea societate definită de Guy Debord, în care se întrepătrund spectatorul și actorul, scena și amfiteatrul: „Spectacolul care inversează realul are loc în mod concret. În același timp, realitatea trăită este invadată de contemplarea spectacolului și adoptă ordinea spectaculară, devenind compatibilă cu ea. Realitatea obiectivă este prezentă în ambele. Astfel determinate, fiecare dintre cele două noțiuni are ca termeni trecerea 6

Karl Marx, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului în Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 1, București, Editura de Stat pentru Literatură Politică, 1957, pp. 273-275. 7 Ibidem, p. 269.

50 | Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar] ei în contrariu: realitatea purcede din spectacol, iar spectacolul este real. Această reciprocă înstrăinare este esența și fundamentul societății existente. În realitatea răsturnată adevărul este un moment al falsității.”8 Prin integrarea României în acest univers-lume prin prima revoluție-spectacol de pe teleecran (folosesc un termen orwellian și nu fără un scop anume). Punerea în scenă nu este deloc inocentă, cum nici spectacolul nu este pueril, o joacă (are un substrat ideologic, iar asta încearcă să demonstreze Slavoj Žižek). Tocmai prin aspectul ei spectacular/fetișizant ne cucerește Marfa și nu o face inocent și inefectiv. Sub domnia societății spectacolului nicio revoluție nu mai poate avea loc fără o punere în scenă, iar asta afirmă Baudrillard: „Revoluția nu are loc decât dacă spectacolul ei este posibil.”9 Pasolini spune că societatea de consum ne modifică din interior, profund, și nu doar superficial, deci exterior: „Nu mai este vorba, ca în epoca lui Mussolini, de o înregimentare superficială, despre decor, ci despre o înregimentare reală care le-a furat și le-a schimbat sufletul. Ceea ce înseamnă, în definitiv, că această «civilizație a consumului» este o civilizație dictatorială. Pe scurt, dacă noțiunea de fascism înseamnă samavolnicia puterii, «societatea de consum» a realizat pe deplin fascismul.”10 Societatea spectacolului/consumului nu înregimentează în uniformă, ci în suflet, aspect evidențiat de Marx în primul volum din Capital, când discută fetișismul mărfii! Regizorul italian susține că înregimentarea societății de consum pare mai subtilă, 8

Guy Debord, Societatea spectacolului, traducere de Ciprian Mihali, Radu Stoenescu, București, Rao, 2011, pp. 11-12. 9 Jean Baudrillard, Strategiile fatale, traducere de Felicia Sicoie, Iași, Editura Polirom, 1996. 10 Pier Paolo Pasolini, Fascista, a se vedea interviul filmat postat pe pagină, cu trimitere la YouTube: http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=bipWHxT i-3c dar și extrasele din el: http://sexreader.wordpress.com/2013/03/17/fascismul-lui-pier-paolopasolini-1/ accesat pe 18. 03. 2013.

Coman Norbert | 51

dar în realitate mult mai adâncă: produce omul nou! Fascismul dorea să-l producă, dar îl construia la suprafață, societatea de consum îl construiește real. Postmodernii, îndoctrinați de ideologia post-ideologiei, spun că societatea spectacolului duce la dizolvarea și imposibilitatea oricărui proiect de a construi un om nou. Subiectul nu mai ține nici de regim discursiv, nici de relația cu puterea. Eu merg însă pe mâna lui Marx: Marfa își construiește lumea după chipul și asemănarea ei. Omul nou este produs fix de relațiile economice, deci de sistem. Așa cum revoluția agrară construia un nou om, la fel, societatea de consum își construiește omul-nou. Agamben spune că serviciile (a se înțelege sistemele de securitate) au devenit adevărata putere politică (puterea cunoaștere) – aspect observabil și în România și în Rusia, dar și în SUA –, ele stăpânesc mass-media (cazul revoluției din România – revoluția televizată/orchestrată –, când serviciile secrete au instrumentat revoluția, și Securitatea a luptat contra Securității, adevărul devenind doar o trimitere la fals) cunosc drumurile finanțelor (deci și capitalul are nevoie de puterea lor) și suntem vrăjiți că acest „fascism” corporatist este adevărata democrație. Bineînțeles, acest stat temnicier-vrăjitor, preiau termenii de la Culianu, se securizează (își crește puterea) în interesul „nostru”, își impune interesul particular ca general. Prin urmare, Agamben consideră Timișoara '89 ca o etapă istorică definitorie, atunci am intrat în epoca totală a punerii în scenă, spectacolul a devenit mai real decât realul, spectacolul integrat și deplin, mondializat, de fapt singurul care contează, revoluția a existat pentru că e la televizor, e pe teleecran, deci e adevărată, adevărată ca simulacru11. Serviciile sunt know-how-ul acestei epoci, sunt putereacunoaștere. Sunt magicianul culienesc, devenit vrăjitor: 11

Giorgio Agamben, „Marginal Notes on Commentaries on the Society of the Spectacle”, în Means without end. Notes on politics, Minneapolis, University of Minnesota Press, 2000, pp. 73-90.

52 | Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar] „Magicianul se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă, de prospectarea pieței, de anchete sociologice, de publicitate, informație, contra-informație și dez-informație, de cenzură, de operațiuni de spionaj și chiar criptografie. […] Este oare Statul occidental, astăzi, un adevărat magician, sau un ucenic vrăjitor care pune în mișcare forțe obscure și incalculabile?”12 Cuvântul intelligence este asociat serviciilor de securitate, poliției secrete. Ei sunt adevăratul know-how al acestei epoci, o putere-cunoaștere teribilă, „marele frate” orwellian. Polizeiwissenschaft (cu toate că polizei vine de la polis) e asocierea teribilă (oximoron, asocierea poliției și a înțelepciunii, o putere-cunoaștere în care domină forța și șmecheria, relațiile și afacerile clandestine, în care marile corporații și poliția au fuzionat ca „intelligence” a acestei lumi-spectacol), adevărata politică contemporană și adevăratul limbaj al puterii polițienești și al politicilor publice, de securitate, al polițiilor gândirii (psihologia, parțial, prin funcția de selecție corporatistă, este o polizeiwissenschaft). Statul controlat de know-how-ul corporatist, securizat, aceasta este politica publică a polizeiwissenschaft-ului, orchestrată de „intelligence”. Cine deținea puterea reală în regimul Ceaușescu? Cred că cuplul dictatorial a fost izolat de realitate, fără să-i neg prin asta vina, dimpotrivă, cultul personalității a făcut posibilă înstrăinarea; vina, dacă nu în totalitate, cel puțin dominant, aparține cuplului. Securitatea a devenit eminența cenușie a regimului, crescând în putere, supravegând interiorul și conducând afacerile externe, deținând conturi și informație, deci putere. Un stat în stat. Clar există o revoltă la Timișoara, una profundă, creată de nemulțumirile unei epoci în care Marfa a încetat să curgă, dar momentul 22 decembrie vine cu revoluția-spectacol și posibil cu o deturnare. Efectul de domino care a cuprins cortina de fier se 12

Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484, Iași, Polirom, 2011, pp. 142-147.

Coman Norbert | 53

propagă și în spațiul mioritic, singurul loc în care apare și aspectul violent al ei, evidență care nu poate să nu ridice semne de întrebare. Pentru a se perpetua ca putere-instituție, Securitatea a trădat, iar cel mai protejat om al României fuge fără protecție. Foarte ciudat! Și începe spectacolul televizat, punerea în scenă a unei piese de teatru, a unei tragedii, care, prin spectacolul integrat, produce victime și între actori și în public. Spectacol total. Cei care ar trebui să fie pe banca acuzaților, alături de cuplul dictatorial, devin acuzatori. Cred, și o spun cu tărie, că tocmai această perpetuare a puterii-cunoaștere, lipsă de tranziție ascunsă de spectacolul-revoluție, dar vizibilă prin ascensiunea foștilor securiști în aparatul de putere și control post-decembrist (politică, afaceri, mass-media), face dificil un proces real al fostului regim (prin perpetuarea instituției Securității, este și actualul). Au căzut doi vinovați, sistemul s-a salvat. Nu există teroriști prinși (Cine au fost criminalii? – o întrebare suspendată așteaptă un răspuns care nu vine), nu există predarea ștafetei decât tot ca spectacol, chiar și noile partide sunt împânzite de nomenklatura-tehnocrată a knowhow-ului informațional. Un spectacol are nevoie de un scenariu și o regie. Revoluțiaspectacol a fost improvizată, adică suntem în fața praxis-ului care se revoluționează prin teorie și continuă readaptare (practica și teoria se construiesc reciproc), cum spune Marx în celebrele Teze despre Feuerbach, sau în fața unei scenete deja pusă pe „partitură”? Nu am curajul unei afirmații în acest sens. A fost o revoluție (care include lovitură de palat) sau un simulacru și cortina ascunde lipsa transferului real de putere, deci perpetuare sistemului de putere (reală) prin metamorfoză? O să închei cu un citat sugestiv din scriitura lui Baudrillard: „Obiectul dispare în orizontul științei. Evenimentul și sensul – în orizontul mass-media. Mass-media face să dispară evenimentul, obiectul, referențialul. Masele fac să dispară individul. Sondajele de opinie sunt fermecătoare tocmai prin faptul că nu spun absolut nimic. Valoarea lor este cea a unui veridict de simulare spontană.

54 | Revoluția spectacol. Integrarea României în spectacolul total[itar] Consecința supralicitării realității este indiferența profundă a postmodernilor la realitatea însăși, în urma pierderii tuturor iluziilor. Toate vechile dispozitive ale cunoașterii (conceptul, scena, oglinda) poartă cu ele o parte de iluzie, subliniază proiecția veridică a lumii. Suprafeţele electronice sunt lipsite de iluzie, și tot ce oferă este indecidabil. În postmodernitate credibilitatea a devenit un efect special.”13 În decembrie '89, România s-a integrat spectacolului total[itar].

13

Jean Baudrillard, op. cit.

De ce stînga e marginală în România Dan Ungureanu

T

rei sunt cauzele care au împiedicat apariția unei stângi coerente în România : prima e istorică și geopolitică, vecinătatea Uniunii Sovietice. Aceasta este durata lungă a stângii, ca să folosim un termen din Școala Analelor. Sateliți sovietici Partidul Comunist Român din perioada interbelică era aservit intereselor politice sovietice, și considera România ca stat opresor ; cedarea Transilvaniei și a Basarabiei făceau parte din prioritățile sale. Doar o treime – neglijabilă – din membrii partidului erau români; ceilalți, majoritatea, erau de alte naționalități. După 1945, cînd ia puterea, PCR este văzut de populație ca o forță de ocupație sovietică, și nu ca o mișcare politică autohtonă. Așa și a fost. Aceeași situație s-a repetat, tragic, în Iran. Și sub regimul șahilor, și sub regimul islamist, comuniștii iranieni au fost văzuți ca sateliți ai Moscovei, și au fost închiși ca atare; în 1988, câteva mii de comuniști iranieni și membri ai altor partide de stânga au fost uciși în închisorile iraniene. Din păcate, adding insult to injury, aceste mișcări au fost considerate mișcări teroriste și în țările occidentale, până spre 2010. Exit or voice A. O. Hirschman a observat că cetățenii își pot face auzită nemulțumirea protestând și organizându-se politic, sau prin emigrare. După 1990, și mai ales după 2000, două milioane de

56 | De ce stînga e marginală în România români au plecat în străinătate. Sistemul politic românesc și-a exportat șomerii, tinerii, nemulțumiții, exact cei care ar fi trebuit să protesteze și să radicalizeze dezbaterea politică. Din aproximativ 16 milioane de persoane cu drept de vot, au plecat cei mai tineri și cei mai dinamici. Aproximativ 10% din votanți – cei mai nemulțumiți – au plecat, mișcând ireversibil spre dreapta echilibrul politic din România. (Este ciudat faptul că, în străinătate fiind, votează în alegerile din România, care nui mai privesc, și votează cu partidele de dreapta). Numărul de angajați din industrie a scăzut de la 47% la 36% între 2000 și 2011, cu 10% din numărul salariaților; în asemenea condiții, activitatea sindicală s-a diminuat. În sectorul privat și în sectorul serviciilor, angajații sunt puțini, precari, cei mai mulți fără carte de muncă; e o masă amorfă care nu se poate organiza sindical. Pur și simplu, din momentul în care au devenit liberi, muncitorii din România au început să dispară: au plecat în străinătate din fabricile recent închise. Audit și răspundere Asemănarea între regimul politic de democrație liberală, după 1990, și cel al dictaturii lui Ceaușescu din deceniile precedente e mult mai mare decât se vede cu ochiul liber. Nici dictatura, nici democrația liberală nu au instituții independente care să le auditeze, să le verifice independent performanța. În dictatură, conducerea partidului trasa sarcinile de producție, și tot conducerea partidului declara succesele în muncă și depășirea planului. Partidul era și jucător, și arbitru. Sistemul era condamnat la autodistrugere, fiindcă nu exista feedback. În perioada de după 1990 s-a întâmplat același lucru, dar sub o formă diferită. Dispărând dictatorul, dispărând sistemul totalitarist, economia devenind „independentă” de jocul politic, niciun guvern nu mai răspundea de nimic. Sunt între șase și nouă sute de prostituate în Cluj (judecând după numărul de anunțuri din presa locală) cam 4% din

Dan Ungureanu | 57

populația feminină între 18 și 30 de ani; sunt între o mie și două mii de prostituați în București – cam 1% din populația masculină între 18 și 30 de ani; și un număr indefinit care lucrează pe videochat. Sunt efectele secundare ale economiei de piață. Nimeni nu e responsabil de această situație; nimeni nu e vinovat de această situație. Guvernele perisabile care se succed dau vina pe guvernele precedente, sau pe conjunctura economică generală. Șomajul are ca rezultate criminalitatea, prostituția, emigrația – de care niciun cîrmuitor nu se simte responsabil. Șomajul însuși e un efect secundar al capitalismului. Într-un sistem totalitar, ceea ce se întâmplă în economia controlată și în societatea controlată e rezultatul măsurilor regimului politic; în democrație, aceleași efecte negative sunt efecte secundare ale acțiunii pieței, ale legii cererii și ofertei. Nimeni nu răspunde de faptul că există atâția copii ai străzii. Tribunale hidoase condamnă la închisoare diverși pedofili care au relații sexuale cu copiii străzii; după condamnarea vinovatului, copiii, la fel de flămânzi, murdari și desculți ca înainte, se întorc la pungile lor de aurolac; nimănui nu-i pasă de ei. Adolescenți care se prostituează: rău. Adolescenți al căror creier se lichefiază în acetonă: cui îi pasă? Vinovatul este invizibil, răspunderea o are societatea întreagă. Șomajul e un efect secundar al capitalismului, am spus. În condițiile în care orice loc de muncă e dorit, șomerul vrea să fie angajat, chiar fără carte de muncă. Patronii dau carte de muncă rar și cu țârâita. E un privilegiu. „Mi-a zis că o să-mi facă și carte de muncă…” Clanuri de infractori prospere, prostituate, copii ai străzii, societatea de consum are efecte secundare odioase. Pentru dreapta liberală, ele sunt efecte secundare benigne, episodice, pasagere. Pentru dreapta conservatoare, sunt fenomene de sărăcie care pot fi ușurate prin distribuirea de pachete cu mâncare, haine și iconițe. Pentru stânga, ele fac parte din metabolismul toxic al societății de consum. Lavrenti Beria a fost un monstru. În poze, are o privire glacială de piranha. Aceeași privire neomenească o are și

58 | De ce stînga e marginală în România directorul general al Băncii Naționale, Mugur Isărescu. Sub privirea sa indiferentă s-au prăbușit bănci, – Bancorex, Banca Internaţională a Religiilor, Bankcoop, Creditbank, Columna Bank, FNI-ul – toate sub atenta supraveghere a Băncii Naţionale, a Ministerului de Finanţe şi a Curţii de Conturi, a Autorității de Supraveghere Financiară. Nimeni n-a fost tras la răspundere. Între 2006 şi 2008, preţurile locuinţelor s-au dublat, şi apoi s-au înjumătăţit – fără ca nimeni să fie făcut răspunzător, fără ca nimeni să-l întrebe de ce a permis băncilor să-și schimbe normele de prudențialitate, să inunde piața cu credite inflaționiste. La fel a făcut guvernul şi cu marea escrocherie Caritas. Schemele Ponzi sunt un gen de escrocherie bine cunoscut – bine cunoscut poliţiştilor. Ele nu pot exista fără sprijinul poliţiei, al statului şi al serviciilor de informaţii. Escrocheria Caritas a fost o schemă Ponzi clasică. Publicul larg nu e obligat să ştie ce e aceea o schemă Ponzi. Poliţia şi serviciile de informaţie sunt. Dacă o imensă schemă Ponzi se instalează într-o ţară, doar guvernul e răspunzător, poliția și serviciile de informații. Escrocheria piramidală din România, prăbușită în 1994, a înflorit în Albania începând din 1995. Din nou, niciun membru al guvernului, niciun ministru de interne, niciun polițist n-au fost deranjați. Un capitalism funcțional presupune instituții de control și audit independente de economie și de puterea politică. În Valahia de mucava ele nu există; aceiași oameni sunt și jucători, și arbitri. Ideologia capitalistă Ideea fundamentală a capitalismului, enunțată indirect de Adam Smith, e că piața, lăsată să funcționeze liber, asigură tuturor cele necesare. Nu mărinimiei brutarului îmi datorez pâinea zilnică, spune Adam Smith, ci intereselor lui egoiste de a se îmbogăți. Piața, spun ideologii dreptei, oferă feedback, oferă informație. Prețul reflectă cererea și oferta, prețul asigură echilibrul dintre

Dan Ungureanu | 59

ele. Prețul e transparent. Pentru adepții economiei de piață, piața – sistemul capitalist – e starea naturală a economiei. În realitate, lucrurile nu stau așa. Prețurile sunt transparente, iar piața funcționează fluid, dacă (a) și vânzătorul, și cumpărătorul sunt perfect informați asupra mărfii și prețului și dacă (b) există instituții fiabile care asigură aplicarea contractului (despăgubirea în caz de marfă proastă). Or o asemenea situație nu există în România. Dacă vânzătorii și cumpărătorii ar fi egal și perfect informați, acumularea de averi n-ar fi posibilă; dacă instituțiile ar asigura aplicarea contractelor, nivelul de încredere în interiorul pieței ar fi mai mare. Piața nu alocă eficient resursele, chiar în prezența unor instituții care să-i garanteze transparența și fiabilitatea. Piața evaluează prost necesitățile de educație pe termen lung și necesitățile de sănătate pe termen lung. Nici persoanele, luate individual, nu sunt capabile să-și evalueze propriile lor necesități de sănătate sau educație. În Germania, educația superioară e aproape gratuită – cinci sute de euro anual; în Statele Unite, de cinzeci de ori mai mult. Nu se poate spune însă că Germania e un stat mai socialist decât SUA. În Japonia, un an de studii universitare costă în jur de șase mii de dolari, de patru ori mai puțin decât în SUA. Costul sănătății (cheltuielile publice și private împreună) e dublu în Statele Unite față de Marea Britanie – de exemplu – pentru rezultate comparabile. Piața folosește și bunuri pe care e incapabilă să le realizeze. Calculatoarele oricărei firme ori burse folosesc algoritmi matematici descoperiți și publicați gratis de matematicieni (matematica e cea mai fundamentală dintre științe, și, totodată, singura care nu poate patenta nicio teoremă, axiomă, corolar, sau algoritm; este știința cea mai exploatată, la propriu. Într-un sistem economic bazat doar pe piață, matematica fie nu apare, fie există precar, marginal, fiind exploatată.

Un sfert de veac de străinătate Ionuț Marian Popa

D

acă ar fi să realizăm un inventar al măsurilor politice adoptate în și pentru România ultimilor douăzeci și cinci de ani, ar trebui mai mult ca sigur să ne angajăm într-un periplu retrospectiv. În prezent, spațiul carpatodanubiano-pontic arată ca un pacient care în urmă cu două decenii și jumătate a încăput, printr-un concurs de împrejurări nefaste, pe mâinile unui grup de medici prea puțin interesați de soarta acestuia. Membrii grupului în cauză au putut și pot fi în continuare urmăriți pe micile ecrane cum se aplaudă reciproc, cum se recompensează regește și cum taie panglici de inaugurare a excelenței de fiecare dată când se întâmplă ca pacientul să mai și respire, cu alte cuvinte să mai dea și semne de viață, nu numai de amorțeală și prostrație.Voi încerca să trec în revistă acele evenimente, aspecte, declarații, decizii, măsuri ș.a.m.d. care au avut și încă au un impact pronunțat asupra cetățenilor acestei țări și care pot contura imaginea de ansamblu a sfertului de veac postdecembrist. România este o țară, un stat așa-zis suveran (pentru că - de ce nu? - hârtia ștampilată e sfântă, unde-i lege nu-i tocmeală și realitatea o putem mototoli și arunca la coșul de gunoi al istoriei!), în care o bucată de autostradă este sărbătorită cu un fast mediatic de proporții caricaturale și în care închiderea spitalelor și școlilor rezonează, sub bagheta propagandei oficiale, la unison cu reforma, dezvoltarea și propășirea intereselor naționale. Și să nu uităm de lejeritatea cu care se construiesc biserici într-unul dintre statele europene care are cea mai mare

Ionuţ Marian Popa | 61

nevoie de spitale și școli, întrucât la capitolul sănătate și educație suntem corigenți – credință avem destulă, poate doar asta ne-a mai rămas, sub o formă sau alta. Nu este vorba aici de aruncarea pisicii moarte în ograda instituției clericale, însă o țară „în curs de dezvoltare” care nu-și cunoaște prioritățile și care nu este condusă de oameni ancorați în realitatea acestor priorități nu va ieși niciodată din letargie. Unii investitori străini s-au sesizat deja cu privire la necesitatea stringentă de a investi la modul cel mai serios în România, pentru că, obiectiv vorbind, țara prezintă un mare potențial. Parcă le și pare rău că nu-i a lor. Sau?… „«Investitorii francezi doresc să investească în România deoarece cred în viitorul acestei țări. Doresc să investească pentru a construi un parteneriat la nivel industrial, aceasta este cheia unui succes durabil. Există un potențial imens în această țară, însă el este condiționat. Potențialul poate fi fructificat doar dacă se realizează câteva etape și anume: să se construiască acele infrastructuri necesare creșterii. (…) Mă gândesc la autostrăzi, dar și la alte forme de investiții, la sănătate, educație și, în general, mă gândesc la reformă, la modernizarea administrației. Pentru mine, prioritară ar fi investiția într-o reformă administrativă, pentru că asta ne dă continuitate», a declarat, luni, ambasadorul Franței în România, care a participat la French Investors Forum”.1 Revenind la observația anterioară, potrivit căreia străinilor le-ar părea rău că România, țară care prezintă un mare potențial, nu este a lor, ne dăm seama că ne-am pripi în a trage o concluzie infirmată parțial de realitate: străinii sunt liberi să cumpere terenuri agricole (adică pământ, elementul fizic ireductibil al identității și integrității unei națiuni) în România, la fel cum sunt și românii săraci din mediul rural să-l vândă din varii motive, unul dintre ele fiind, și am auzit acest lucru de la un om din satul în care am copilărit, „să-i 1

„În România, prioritară ar fi investiția într-o reformă administrativă, dar și în sănătate, educație, susține ambasadorul Franței”, în Agerpres, 29. 06. 2015.

62 | Un sfert de veac de străinătate cumpere o mașină, măcar la mâna a doua, băiatului său”. Ce spuneam mai sus de priorități? A intra „în rândul lumii” este prioritatea stringentă a fiecărui cetățean cu frică de Dumnezeu. Fiecare pentru el, toți pentru niciunul!2 Acestea și multe alte asemenea anomalii sunt, desigur, umbrele pe care le vedem proiectate pe marele ecran al tranziției, efectele unor realități ascunse de ochii alegătorilor, eventual oferite pe tavă într-un înveliș siropos, dar disputate în culisele scenei politice de marionetele ale căror sfori nu sunt vizibile prin laturile înguste ale camerelor de luat vederi; cu atât mai puțin vizibili sunt păpușarii. De când istoria a început să se scrie „live”, în direct, și prin procese amețitoare de instantaneitate și difuziune a informațiilor din mai multe surse concomitent, a crescut și riscul ca din această aglomerare haotică de fapte, evenimente, fenomene, distracții și distrageri ale atenției să nu mai reiasă aproape nimic relevant de consemnat, nimic despre care să se poată afirma că prezintă o valoare istorică de netăgăduit, cel puțin. Orbecăim printr-un întuneric „antrenant”, ne îmbătăm cu apă rece și, pentru un grăunte de fericire și liniște sufletească, alegem să vedem avantajele modeste, care perpetuează o stare constantă de suspendare în visurile care conturează un viitor mai bun, să gândim mărunt și, în ultimă instanță, să trecem cu vederea peste situația obiectiv îngrijorătoare în care România sfertului de veac postdecembrist încă se regăsește. În luna mai a anului 2015, conform datelor publicate de BNR, datoria externă pe termen lung a României atingea nivelul de 71,473 milioane de euro, în timp ce datoria pe termen scurt era de 19,319 milioane de euro. Ar fi interesant de aflat cu exactitate care a fost sau care este traseul efectiv parcurs de acei bani și în ce proporție au fost alocați direct sau indirect în sprijinul capitalului privat în comparație cu infrastructura și capitalul publice. Sau ne putem mulțumi cu datele oficiale: 2

„Agricultura în România. Jumătate din terenurile agricole sunt deținute sau administrate de străini”, în Digi24, 28. 03. 2015.

Ionuţ Marian Popa | 63

Cum arăta situația în luna octombrie a anului 2015? Tabelul de mai jos prezintă valori mai apropiate de zilele noastre:

64 | Un sfert de veac de străinătate

(http://www.bnr.ro/Datoria-externa---BPM6-11333.aspx)

Ionuţ Marian Popa | 65

Pentru o țară în care cea mai mare parte a angajaților sunt remunerați în moneda națională (RON), nu în moneda comună (EURO) care sprijină economiile puternice și facilitează schimburile economice de pe poziții echitabile, iar salariile nu sunt aliniate la standardele europene atât de des invocate, deși multe prețuri și costuri aferente traiului lunar au fost deja ajustate la aceste standarde, datoria este de aproximativ 4,527 ori mai apăsătoare (conform cursului valutar publicat de BNR la data de 11.01.2016). A nu se înțelege că doresc să dau frâu liber, în mod voalat, vreunei defulări nostalgice față de perioada predecembristă: nici n-aș avea cum, deoarece nu am trăit în perioada respectivă. Poate că de aceea unii oameni, cu care mă identific întru totul, pot privi prezentul și trecutul nu foarte îndepărtat cu o pereche de ochi proaspeți și, în definitiv, cu o percepție eliberată de sechelele tiraniei dictaturii comuniste care i-a ținut pe români în teroare și lipsuri un timp îndelungat. Poate datorită faptului că regimul predecembrist nu a apucat să lase asupra subsemnatului cicatricile adânci pe care le-a lăsat asupra multor oameni care au trăit și suferit în perioada respectivă nu găsesc niciun motiv pentru a mă complace într-o situație de ansamblu care poate indica, în concepția unora, înspre o societate mai „bună”, mai „productivă” și mai „liberă” decât cea anterioară revoluției din 1989. Această mare și sumbră piesă care lipsește din puzzle-ul schemei mele cognitive și perceptive mă determină să caut un punct de ancorare în viitor, și nu în trecut, pentru a-mi reprezenta mintal un termen de comparație cu care să întâmpin raportarea României prezentului cu o anumită etapă din dezvoltarea sa. O posibilă etapă viitoare ar putea-o constitui închegarea treptată a unei industrii cu adevărat competitive pe plan internațional (spre exemplu, piața serviciilor de tehnologie a informației nu a ajuns încă la maturitate în România) și-a accederii la masa statelor dezvoltate prin muncă, perseverență și susținere reală din partea statelor care ni se recomandă „prietene”. Dacă se va întâmpla sau nu acest lucru, rămâne de

66 | Un sfert de veac de străinătate văzut. Cu toate acestea, urmărind cu atenție tendințele care s-au conturat din 1990 și până în prezent, nu pare să se întrevadă un astfel de scenariu, cu excepția situației în care chiar ne-am dori să credem acest lucru cu toată ființa noastră, ceea ce înseamnă că s-ar putea să nu privim lucrurile în mod obiectiv. Foarte mulți medici sunt invitați să plece în străinătate, se știe deja că cei mai buni dintre cei buni (indiferent de domeniul de activitate) vor fi „cooptați” de companiile-mamă prin intermediul subsidiarelor autohtone. Este chiar un loc comun faptul de a susține că fiecare om se luptă, muncește, trudește etc. pentru binele propriu. Dar în această ecuație par să nu mai încapă acele aspecte esențiale pentru existența prezentă și viitoare a unui popor: scopul comun, cooperarea, compromisul și sacrificiul. Individualismul a câștigat de mult bătălia, cel puțin la nivel de politici și discursuri oficiale, cu altruismul și spiritul comunitar. O aglomerare de oameni care dau din coate fiecare după cum le cântă interesele personale nu se poate numi țară, stat suveran și, în ultimă instanță, popor decât pe hârtie, acolo unde sălășluiește și economia României, precum și presupusul ei viitor măreț sub un capitalism parazitar, instituit și condus de niște personaje hrăpărețe. Nici măcar puseurile de solidaritate ce izbucnesc în urma unor evenimente cu o mare încărcătură emoțională nu par să închege o mișcare de rezistență pe termen mediu și lung. Adevărul este simplu și nu trebuie ascuns în spatele statisticilor naive sau de-a dreptul mincinoase: România este (încă) menținută pe linie de plutire printr-un capitalism pervertit, de cumetrie, cum ar spune unii, care promovează, cu premeditare sau în mod involuntar (deși înclin să cred că nimic nu este involuntar în eforturile programatice de destabilizare a României), o economie de subzistență pentru cei mai mulți dintre români și o economie a maximizării profitului pentru marii afaceriști. Și atomizarea societății civile prin formarea de grupuri nucleoide divergente facilitează procesul economic și permite nevoilor de „business” să dea tonul ca urmare a preîntâmpinării oricărei mișcări omogene de mare amploare. Cu

Ionuţ Marian Popa | 67

alte cuvinte, România este menținută pe linie de plutire în virtutea beneficiilor aduse investitorilor străini care se năpustesc asupra forței de muncă ieftine pentru a-și „optimiza” costurile și maximiza profiturile în competiția în care se regăsesc alături de alți investitori la nivel internațional. Acest capitalism de cumetrie a fost importat de o mână de oameni care au vădit o inteligență vicleană, lipsiți de scrupule, și care au știut cum să canalizeze interesele investitorilor străini, recte interesele acelor proverbiali investitori străini care, chipurile, se sacrifică pentru binele poporului român, cărora mulți găsesc de cuviință să le sărute metaforic pantofii și să le închine ode de proslăvire pe unde apucă, mai ales în mediul online, unde știm sigur că mulți aplaudaci recompensați financiar sunt portavocele intereselor particulare. N-aș vrea nici să fac apologia poporului român și nici să-l victimizez până într-acolo încât să arunc vina exclusiv în ograda străinilor care, până la urmă, și-au văzut de propriile interese, însă după 1989, chinuiți și vulnerabili, cu răbdarea și starea de spirit suprasaturate de dictatura comunistă și, pe deasupra, sătui de imaginea Rusiei asupritoare, românii și-ar fi vândut și sufletele pentru câteva decenii de răgaz, fapt care a fost speculat cu o iscusință diabolică, atât de politicienii de-atunci, cât și de companiile străine care, în urma unor afaceri oneroase cu statul român, de-a lungul celor două decenii și jumătate, și-au vândut produsele și serviciile la suprapreț. Florin Constantiniu, istoric și academician român, a consemnat în cartea sa, „O istorie sinceră a poporului român”, primii ani ai tranziției, sintetizând într-un singur fragment primul deceniu de obscuritate de după revoluție: „Un fapt se impune însă cu evidență pentru oricine a urmărit perioada de tranziție din România: aproape toate sectoarele de activitate s-au aflat, în acești ani (recte 1990-1996), sub semnul celor două plăgi, abătute asupra societății românești de cel puțin trei sute de ani: bacșiș și hatâr. Corupția și hoția au ajuns la niveluri fără precedent în istoria națională. Libertatea – atât de râvnită în anii dictaturii comuniste – a fost înțeleasă ca

68 | Un sfert de veac de străinătate libertatea de a face orice sau de a nu face nimic: în timp ce se înregistra creșterea masivă a accidentelor de circulație, pentru că democrația era percepută ca dreptul de a trece pe verde, producția scădea vertiginos.” (Constantiniu, 1997, 543) Deși startul spolierii a fost dat încă din 1990, marile privatizări și tunuri au avut loc începând cu faza a 2-a a tranziției, adică din anul 2000. Cazul Petromidia este deja arhicunoscut, privatizarea realizându-se în termeni mult prea confuzi pentru a se putea efectua o radiografie precisă a etapelor constitutive: datele și cifrele reale sunt cel mai probabil dosite în arhivele de stat sau private, inaccesibile publicului larg.1 Afacerile cu statul i-au îmbogățit pe intermediarii politici autohtoni și le-au adus câștiguri substanțiale furnizorilor străini de servicii, câștigători ai unor licitații trucate. Exemple există: putem aminti și de scandalul în care a fost implicată compania americană Bechtel, precum și de recentul dosar Microsoft și ar fi util să prezentăm câteva reacții din presa online. „După 9 ani în care România a ajuns să plătească suma exorbitantă de 30 de milioane de euro pentru un kilometru de tronson al Autostrăzii Transilvania, prin contractul încheiat cu firma americană Bechtel în 2003, de către guvernul condus de Adrian Năstase, statul român a ajuns la stadiul în care negociază rezilierea totală a contractului. Rezultatul final: 52 de kilometri de autostradă, pe care s-au plătit aproximativ 1,6 miliarde de euro, cu tot cu penalităţi. Cauza: statul român a fost prins între ciocan şi nicovală, într-un contract păgubos.”2. Contractul în cauză nu a fost păgubos decât pentru contribuabili, din buzunarele cărora s-au înfruptat cele două părți contractuale, ajungându-se la sume „exorbitante” plătite din 1

Sorin Pâslaru, „14 ani de la privatizarea Petromidia. Ambiția lui Patriciu de a se extinde în Bacani s-a împlinit, dar adevărul este că rafinăria a luat-o aproape gratis”, în Ziarul Financiar, 19. 08. 2014. 2 Andrei Luca Popescu, „Scandalul unui jaf geostrategic. Negociatorul PSD al contractului cu americanii: «Bechtel a exploatat la maximum prostia guvernanţilor noştri. Au întins coarda până s-a rupt»”, în Gândul, 22. 02. 2013.

Ionuţ Marian Popa | 69

taxele și impozitele adunate de la cetățeni pentru un proiect care nici măcar nu a fost finalizat. Iar în ceea ce privește recentul dosar Microsoft, proverbiala „șpagă” amintită și de istoricul Florin Constantiniu în cartea sa nu a lipsit din peisaj, dimpotrivă: a reprezentat nucleul rețelei mafiote din spatele marii afaceri cu statul. Șpagă, lobby, trafic de influență, contracte frauduloase etc., aceste ingrediente nu fac parte din rețeta unui capitalism democratic, dacă mi se permite oximoronul. Din această relație de cumetrie instituită între centru și periferie cei mai mari perdanți au fost și sunt cetățenii români, cărora le-au revenit orele multe de muncă, remunerațiile firave și, pe deasupra, acuzele că nu sunt atât de productivi pe cât le-ar cere-o statutul de aserviți pe care trebuie să și-l asume fără să cârtească. Și, mai recent, au existat voci care, lăsându-se purtate de val și învederând o lipsă crasă de experiență într-ale ocultării informațiilor și datelor cu caracter sensibil, nu au putut să nu ofere o „avanpremieră” discursivă în schema economică globală între laturile căreia România trebuie să se plaseze: angajații trebuie să fie competitivi în perspectiva determinării investitorilor să se înghesuie în România pentru a beneficia de muncă ieftină și de calitate. În accepțiunea celor ce dețin funcții de conducere în fruntea statului, angajații trebuie să deservească economia, și nu invers, cum ar fi normal. Angajații trebuie să se sacrifice, aceiași angajați care cu alte ocazii sunt admonestați că nu muncesc destul și se plâng nepermis de mult de condițiile de muncă. „«În prezent, am iniţiat un studiu prin care să vedem în ce măsură creşterea salariului minim pe economie ar eroda competitivitatea România şi astfel ar fi afectată întreaga economie românească. Ca urmare a acestui studiu vom decide şi posibilele tranşe în care vor fi făcute aceste creşteri salariale. La nivelul UE, multe state membre realizează creşterea salariului minim pe baza unor modele economice foarte clare prin care se pun (…) în aceeaşi pagină toate aspectele care decurg din creşterea salariului minim – aspecte pozitive şi negative – astfel

70 | Un sfert de veac de străinătate încât creşterea salariului să nu se facă în mod ad-hoc şi să nu afecteze economia»”, a afirmat Dragu, la Palatul Victoria.3 Privatizările masive reprezintă unul dintre factorii principali care au condus la aservirea economiei românești marilor interese străine prin deturnarea industriei autohtone și prin vânzarea acesteia la fiare vechi. Retorica mai tuturor politicienilor postdecembriști a convers, parcă într-o manieră prestabilită, către aceeași concluzie: industria românească este un „morman de fiare vechi”. Poate că așa a și fost, însă în calitate de conducători învestiți în funcții printr-un proces care la momentul respectiv era proaspăt instituit, unul de factură așa-zis democratică, s-ar fi impus poate o încercare de redresare a industriei inclusiv prin împrumuturi (relevante și instrumentate în mod responsabil!), împrumuturi care oricum au fost contractate (procedurile și condițiile fiind lipsite de transparență), fapt ce s-ar fi putut traduce prin modernizarea a cel puțin doi piloni fundamentali ai economiei României: agricultura și turismul. Dar de ce am avea nevoie de agricultură, când putem importa masiv? Și, oricum, trebuie să stăm liniștiți, pentru că „turismul se face 70% cu avionul”, vorba fostului președinte al României.4 Revenind, orice om de rând ar fi putut emite afirmația conform căreia industria nu mai era performantă și trebuia aruncată la groapa de gunoi, toți suntem liberi să întreținem opinii dintre cele mai controversate și, de ce nu, false, însă pentru un politician acest lucru nu trebuia să reprezinte o opțiune, ci o premisă cu implicații periculoase, care ar fi trebuit respinsă din capul locului. Desigur, acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că astfel n-ar mai fi reușit unii să se îmbogățească atât de mult întrun timp atât de scurt și nici să fructifice șansa de a accesa cele mai înalte funcții în stat pe criterii îndoielnice și prin jocuri de 3

„Ministrul finanțelor: analizăm să vedem în ce măsură salariul minim ar eroda competitivitatea României”, în Capital.ro, 3. 12. 2015. 4 „Băsescu, despre cum se face turism fără autostrăzi: e un clișeu, 70% din turism se face cu avionul”, în Ziarul Financiar, 17. 09. 2009.

Ionuţ Marian Popa | 71

culise. Întrebat de ce s-a schimbat peisajul industrial în România de după anii ’90, într-un interviu acordat publicației Formula AS, domnul prof. dr. Constantin Ciutacu, director în cadrul Institutului de Economie al Academiei Române, a răspuns: „Au venit «sfaturi» de la competitorii noştri europeni: faceţi IMMuri, întreprinderi mici şi mijlocii, daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei. UE a fost creată pe baza comunităţii economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit lichidată, ca un «bonus» pentru admiterea în UE.”5 Se poate spune că o bună parte din această țară a fost mutată în străinătate, prin înlocuirea treptată a capitalului autohton cu capitalul străin, fără însă a fi elevată la standardele de viață de care se bucură alte țări: am importat obligațiile și ne-am exportat o mare parte din drepturi. Pădurile, resursele solului, tot ce ține de bogățiile naturale ale acestei țări prezintă un mare interes pentru promotorii pieței libere, care, în virtutea acordurilor și legilor arbitrare, semnate în spatele ușilor închise, își arogă drepturi și impun obligații. Mai mult, se comit inegalități la nivelul distribuției și alocării resurselor, au loc retrocedări ilegale și furtul este la ordinea zilei. Țara este împărțită bucată cu bucată. „Jumătate din pădurile României au fost retocedate [sic!] în ultimii 25 de ani. Adică peste trei milioane de hectare. Conform unui raport al Curţii de Conturi, aproape 20 de procente din această suprafaţă au ajuns în posesia unor oameni 5

„Prof. Dr. Constantin Ciutacu – «Clasa politică este terminatorul României moderne»”, în Formula AS, 2014, nr. 1139.

72 | Un sfert de veac de străinătate care nu aveau niciun drept. Iar din codrii rămaşi statului, o bună parte a fost defrişată ilegal, ceea ce înseamnă pierderi de cinci miliarde de euro.”6 Dezvoltarea României a fost astfel anexată și introdusă în buzunarele intereselor particulare, deci constant amânată, iar viitorul promițător i-a fost, fără doar și poate, suspendat până la noi ordine. Nu cred că exagerez prea mult dacă spun că România este una dintre țările care ilustrează cel mai bine conceptul de „potemkiniadă”, atât în spațiul public, cât și în conștiința colectivă unde scenariile excesiv de optimiste, simpliste și lipsite de profunzime analitică sălășluiesc claie peste grămadă, utilizate ca tratamente paliative împotriva realității – gândirea deziderativă i se substituie treptat gândirii critice și ajunge să definească modul în care oamenii se raportează unii la alții și la lumea înconjurătoare. Ce se va întâmpla de acum înainte nici economiștii nu o pot ști, deși pe hârtie s-ar părea că suntem „campioni” la capitolul creștere economică. E posibil să fie adevărat, iar capitalul străin, denumit în mod eufemistic economie românească, să prospere în mijlocul precarității materiale a extrem de multor oameni care muncesc și așteaptă să vadă o transpunere a muncii lor în realitatea imediată a mult râvnitului trai decent. Dintr-un cor de voci care se acuză și se împroșcă cu invective și retorici menite a institui preeminența uneia asupra celeilalte, soluțiile concrete întârzie să apară sau sunt întârziate în mod intenționat prin orchestrarea unui zgomot de fond care se propagă în prim-planul atenției publice. Dacă ar fi să sintetizăm politicile defectuoase și înțelegerile frauduloase în câteva rânduri, acestea ar suna în felul următor: viziunile și măsurile politice ce influențează decisiv evoluția economiei naționale sunt schițate pentru a satisface mai degrabă interesele private decât bunăstarea cetățenilor, apoi nu pare să existe nicio strategie pe termen lung, totul e gândit în funcție de 6

„Pădurile României, furate sau tăiate. 20% dintre retrocedări au fost făcute ilegal”, în Digi 24, 21. 09. 2015.

Ionuţ Marian Popa | 73

ciclurile electorale și de strategiilede marketing politic și PR care au rolul de a asigura succesul unei grupări politice în detrimentul alteia, și în tot acest timp electorii sunt mințiți în masă, momiți cu promisiuni deșarte și vorbe aruncate în vânt, ba chiar cu bani și produse alimentare pe la secții de vot, pentru a lua parte la un simulacru pe care suntem sfătuiți pe un ton agresiv, încrâncenat, să-l numim și să-l acceptăm drept „democrație”. Adevărul este că se investesc foarte multe resurse în eforturile de accedere la „putere” ale grupărilor și formațiunilor politice nominalizate prin procese obscure, profund nedemocratice, de unde și relația strânsă între politicieni și companiile private care-i sponsorizează. Iar actorii politici sunt atent selecționați în funcție de maleabilitatea, flexibilitatea și disponibilitatea acestora de a asculta și pune în aplicare ordinele „elitei extrateritoriale” (Zygmunt Bauman) ascunse în spatele unor denumiri și titluri cu caracter oficial, prin intermediul cărora aceste elite se bucură de legitimitate și autoritate.

De la totalitarism la democrație: dificultățile tranziției în prima jumătate a anului 1990 Hadrian Gorun

n perioada cuprinsă între 22 decembrie 1989 şi 22 aprilie 1990 (data la care a debutat manifestaţia maraton anticomunistă din Piața Universității), România a cunoscut numeroase tulburări interne. Apogeul frământărilor care au scindat societatea românească a fost atins în zilele de 13-15 iunie. Așteptările societății civile (societate civilă ce tocmai începea să se contureze) legate de instaurarea unei democrații autentice păreau inițial îndreptățite. Noul regim a acceptat revenirea la sistemul pluripartidist specific perioadei precomuniste. Pluripartidismul este indispensabil oricărui regim democratic. Măsura conducerii Consiliului Frontului Salvării Naționale este 1 însă tipică pentru politica de schimbare simulată, urmată consecvent la începutul anului 1990. Finalitatea acestei politici consta în cosmetizarea comunismului sub masca unei așanumite “democrații originale”. Regimul postdecembrist și Ion Iliescu (președinte al C. F. S. N.și mai apoi al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională) intenționau să inculce opiniei

Î

1

Sintagma “schimbare simulată” a fost utilizată și valorificată de către Michael Shafir atât în legătură cu “epoca” Nicolae Ceaușescu, cât și cu perioada tranziției. Vezi Michael Shafir, Romania: Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change, London, Frances Pinter, 1985; Idem, “Schimbarea simulată: rădăcini şi efecte”, in România după douăzeci de ani, vol. I, Institutul European, Iași, 2010, coord. Radu Murea, Vasile Boari, Natalia Vlas.

Hadrian Gorun | 75

publice impresia unei democratizări autentice, prin intermediul unor decizii și măsuri menite să vină în întâmpinarea sensibilităților cetățenilor și să satisfacă doleanțele acestora. Unii opozanți ai regimului comunist, foști deținuți politici, precum și o parte a intelectualității românești nutreau speranța că tranziția de la comunism la capitalism va implica abandonarea practicilor specifice totalitarismului comunist și va fi lipsită de convulsii sociale. Accepatarea alterității, pluralismul ideilor și opiniilor sunt condiții sine qua non pentru funcționarea firească a unei societăți libere. Un asemenea context prielnic ar fi îngăduit afirmarea valorilor și principiilor democratice. Trecerea de la un regim nedemocratic, totalitar la o democrație autentică fost însă extrem de dificilă. Pentru a înțelege mai lesne dificultățile tranziției generate de persistența sechelelor totalitare, ne vom referi la sintetica analiză antitetică a regimurilor democratice și a celor nedemocratice la 2 care a procedat Raymond Aron : pe de o parte, concurența, constituționalismul, pluralismul grupurilor sociale și statul partidelor și, pe de altă parte, monopolul, revoluția, absolutismul 3 birocratic și statul partizan. Potrivit politologului francez, totalitarismul (fenomenul totalitar) se definește prin câteva elemente esențiale, printre care amintim: partidul unic și monopolul său asupra activității politice; autoritatea absolută a ideologiei, devenită adevăr oficial al statului; dublul monopol al statului-partid atât asupra mijloacelor de constrângere, cât și asupra celor de persuasiune; subordonarea totală a activității economice și profesionale față de stat și ideologia sa oficială; teroarea polițienească și ideologică, rezultată în urma unei 4 politizării și ideologizări absolute. Ideologia se constituie în principalul instrument de legitimare a Partidului-Stat și 2

Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Éditions Gallimard, 1965. Apud Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane. Tipologii, dinamică, perspective, Editura Moldova, Iași, 1992, pp. 55-56. 4 Ibidem, p. 54. 3

76 | De la totalitarism la democrație:… deopotrivă în arma principală a acestuia, în condițiile în care ea se transformă în singurul adevăr acceptat. Libertatea și democrația sunt periclitate și încălcate atunci când statul deține monopolul asupra adevărului însuși. Escamotarea realității, mistificarea și denaturarea adevărului în acord deplin cu interesele regimului fac ca minciuna să se metamorfozeze în adevăr, fiind recunoscută și legitimată ca atare. Evoluțiile politice interne din primele luni ale anului 1990 au demonstrat fără putință de tăgadă că România postdecembristă prezenta anumite trăsături ale unui regim nedemocratic si totalitar. Avem în vedere rolul asumat de Frontul Salvării Naționale (F.S.N.), pretențiile de infailibilitate ale acestei formațiuni și ale liderului său Ion Iliescu (președinte al C.F.S.N. , ulterior al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.). În virtutea politicii de schimbare simulată, conducerea C.F.S.N. a procedat la un gest de fațadă în urma demonstraţiei de protest din 12 ianuarie 1990. Cedând presiunilor opiniei publice, a dispus scoaterea Partidului Comunist Român în afara legii. Decretul care legitima dizolvarea a fost însă abrogat aproape imediat. Mai mult, liderii F.S.N., inclusiv Ion Iliescu, au declarat mulţimii că Frontul reprezenta doar o forţă politică 5 provizorie, cu menirea de a organiza alegeri libere. Decizia F.S.N. din 28 ianuarie 1990 de a se transforma în 6 partid politic şi de a participa la alegeri a constituit unul dintre cele mai relevante indicii al veleităților Frontului de a monopoliza întreaga activitate politică românească. Împărtășind valorizarea lui Raymond Aron, este vorba de o trăsătură definitorie a oricărui stat totalitar. Hotărârea lui Ion Iliescu și a celor mai proeminenți reprezentanți ai F.S.N. confirmă deopotrivă teza cu privire la confiscarea revoluţiei din decembrie 1989 şi deturnarea idealurilor sale. Este simptomatică afirmaţia 5

Domniţa Ştefănescu, 11 ani din istoria României. Decembrie 1989Decembrie 2000, Editura Mașina de scris, București, 2000, p. 53-54. 6 Ibidem, p. 56-57.

Hadrian Gorun | 77

lui Alexandru Paleologu, ambasadorul României la Paris, potrivit căreia puterea de la Bucureşti, perpetua esenţa sistemului, deşi 7 formal anunţa sfârşitul comunismului. F.S.N. şi Ion Iliescu îşi asigurau un important avantaj în raport cu celelalte formațiuni de pe scena politică românească (cu deosebire față de principalele partide de opoziție, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal). Avantajul era conferit de controlul pârghiilor puterii. De asemenea, noul regim moștenea de la P.C.R. un vast și rigid aparat birocratic şi represiv, care putea la nevoie să îi garanteze perpetuarea puterii, realitate confirmată cu deosebire în cursul evenimentelor din iunie 1990. Monopolul asupra mijloacelor de constrângere, la care se referea Raymond Aron, era deja asigurat, fiind însoțit de exercitarea monopolului asupra mijloacelor de convingere. Oficiosul P.N.Ț. , Dreptatea şi cel al P.N.L., Liberalul au fost constrânse să își limiteze apariția. În timpul mineriadei din iunie 1990, pentru câteva zile, a fost interzisă publicarea cotidianului România liberă, foarte cunoscut pentru atitudinea critică faţă de 8 F. S. N. şi Ion Iliescu. 9

Beneficiind de prețiosul aport al mass-mediei , Ion Iliescu şi acoliţii săi au reuşit să se impună în ochii publicului larg, mizând eficient pe puternicul impact emoţional produs. Astfel, ei şi-au construit cu abilitate imaginea de salvatori (îndeosebi Ion Iliescu). Reprezentanţii noii puteri nu au optat deloc întâmplător nici pentru denumirea de “Frontul Salvării Naţionale”. Frontul trebuia să se înfăţişeze opiniei publice drept garant al regenerării naţionale după catastrofa produsă de dictatura ceauşistă. 7

Alexandru Paleologu, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, Editura Humanitas, București, 1991, p. 8. 8 Alin Rus, Mineriadele. Între manipulare politică și solidaritate muncitorească, Editura Curtea Veche, București, 2007, pp.139-147; Hadrian Gorun, “Putere și opoziție: semantica discursului oficial din primele luni postdecembriste”, in Sfera politicii, nr.1(173)/ 2013, p. 140. 9 Vezi și Adrian Gorun, Horațiu Tiberiu Gorun, 1989. România între revoluție și lovitură de stat, Editura Pro Universitaria, București, 2015.

78 | De la totalitarism la democrație:… Vinovaţi şi damnați pentru toate relele și eșecurile vor fi doar secretarul general al P. C. R. , familia şi apropiaţii acestuia. Culpa lor impardonabilă consta în compromiterea comunismului. Așadar regimul și ideologia comunistă omniprezentă și omnipotentă erau nu numai exonerate de orice vină, ci chiar idealizate. Discursul televizat rostit de Iliescu imediat după acapararea puterii reprezintă o dovadă irefutabilă în acest sens. El a declarat că fostul dictator a întinat idealurile nobile ale comunismului. Din aceste cuvinte, deducem că ideologia comunistă era sortită să rămână adevărul suprem, absolut al statului. În concepția istoricului Eric Hobsbawm, trecutul “este un element esențial, probabil elementul esențial al acestor ideologii. Dacă nu există un trecut pe măsură, el poate fi întotdeauna 10 inventat.” Politologul Vladimir Tismăneanu se întreba, în lucrarea Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, dacă există o diferență între ideologie și mit. În timp ce ideologia se întemeiază pe idei sistematice, mitul sugereză o poveste. Toate ideologiile au un miez mitologic. În plus, “ideologiile radicale au tendința de a se împleti într-o manieră specială cu mitologia prin faptul că ele accentuează posibilitatea sau chiar necesitatea stringentă a ruperii totale de 11 lanțul dezvoltării istorice [...]” Totalitarismele secolului al XXlea manifestau convingerea că istoria umană are un scop. Scopul poate fi identificat și realizat doar mulțumită geniului unui lider 12 carismatic, or mitul liderului este de maximă importanță în dictaturile ideologice ale veacului al XX-lea, fie ele de extrema stângă, fie de extrema dreaptă. Orice popor are nevoie de mituri, orice comunitate creează mituri. Creația mitologică se intensifică în perioadele mai frământate, când se produc 10

Apud Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 37. 11 V. Tismăneanu, op. cit., p. 37. 12 Ibidem, p. 40.

Hadrian Gorun | 79

schimbări spectaculoase și când conștiința colectivă este zdruncinată. Puterea, în scopul legitimării, dar și colectivitatea, pentru a se pune la adăpost de presiunile exrecitate de putere, 13 apelează la mituri. Miturile politice pot fi manipulate în scopuri politice, fiind utilizate ca factori de coeziune colectivă în fața 14 primejdiei reprezentate de celălalt. Într-o oarecare măsură, mitul liderului carismatic poate fi înțeles în conexiune cu mitul Salvatorului. Regimul postdecembrist din România a continuat o cunoscută practică a PartiduluiStat comunist, care procedase cu obstinaţie la cultivarea mitului Salvatorului. Gesturile, discursurile unui asemenea personaj 15 sensibilizează profund mulțimile, stimulându-le emoţiile. Dacă în august 1968, Nicolae Ceauşescu se găsea în postura de “salvator”, în decembrie 1989, rolul mesianic va reveni lui Ion Iliescu. El va fi cel dintâi exponent al nou instalatei guvernări, care se va adresa populaţiei într-un discurs televizat, atrăgând atenţia întregii opinii publice asupra sa. Din acest motiv, Iliescu va fi perceput ca un campion al libertății de către populația abrutizată de opresiune, lipsuri și privațiuni în ultimii ani ai “epocii Ceaușescu”. Putem identifica și alte rațiuni pentru această stare de lucruri. Ne îngăduim să precizăm că românii sunt un popor ce manifestă un puternic spirit paternalist. Spiritul paternalist este explicabil 16 dacă ne raportăm la mitul bunului împărat. Poporul român se simte confortabil când are un “pater patriae” care să îi protejeze. 13

Alexandru Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Institutul European, Iași, 2000, p. 102. 14 Simona Nicoară, Toader Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 177; Gheorghe Gorun, Rezistența anticomunistă în județul Gorj reflectată în mentalul colectiv, Editura Universitaria, Craiova, 2008, p. 77. 15 Simona Nicoară, Toader Nicoară, op. cit. , pp. 179-1982. 16 Doru Radosav, Arătarea împăratului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 150-194.

80 | De la totalitarism la democrație:… Istoria contemporană ne demonstrează că românii sunt capabili de o iubire pătimașă față de proprii conducători. Dar această iubire se poate transforma în timp într-o ură viscerală. De exemplu, regele Mihai era adulat până în momentul abdicării forțate, iar la începutul anilor 1990 era extrem de hulit, din pricina pervertirii mentalităților în urma “marii glaciațiuni 17 totalitare comuniste dintre 1945 și 1989” și pe fondul agresivei propagande antimonarhice a regimului postdecembrist. Și în ce privește această din urmă chestiune, Ion Iliescu a împărtășit poziţia oficială regimului comunist. Nicolae Ceauşescu se afla la apogeul popularităţii interne şi internaţionale după condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Organizaţiei 18 Tratatului de la Varşovia, în august 1968. Nu ne hazardăm afirmând că în cazul în care ar fi riscat organizarea de alegeri libere în acel moment, secretarul general al P. C. R. ar fi câștigat detașat, iar cvasimajoritatea românilor și-ar fi sacrificat viața pentru el. În schimb, în decembrie 1989, din pricina deteriorării accentuate a condițiilor de trai și a gravelor încălcări ale drepturilor omului, conducătorul și-a atras antipatia și ura majorității cetățenilor. Imediat după înlăturarea dictatorului, imensa aversiune față de acesta se va metamorfoza în dragoste față de noul “pater patriae’’, Ion Iliescu. Acesta din urmă era cel ales să răspundă pozitiv tuturor expectanțelor poporului. Iliescu era chemat să ducă la îndeplinire și să concretizeze toate aspirațiile şi speranţele. Misiunea mesianică ce îi incumba transpare și din sloganurile scandate la mitingurile F.S.N., precum „Iliescu apare/ Soarele răsare” sau „Iliescu, să fii tare/ 19 Cum a fost Ştefan cel Mare” . Sunt acestea rațiuni ce justifică 17

Florin Müller, Societate, ideologie, dictaturi, Editura Universității București, București, 2014, p. 161. 18 Lavinia Betea (coord.), Cristina Deac, Florin Mihai, Ilarion Ţiu, 21 august 1968:Apoteoza lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2009. 19 Cf. Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Mineriada. Realitatea unei puteri neocomuniste, ediția a III-a, Editura Humanitas,

Hadrian Gorun | 81

succesul electoral categoric al lui Ion Iliescu în 20 mai 1990, când a obținut peste 84% din voturi. Sub totalitarismul comunist, distingem deopotrivă mitul revoluției, în corelație cu mitul revoluționarului de profesie și al 20 luptei revoluționare. Însuși Vladimir Ilici Lenin, creatorul celui dintâi stat socialist din lume înțelegea revoluția în termeni de 21 putere. Finalitatea revoluției consta în cucerirea statului. Revoluția trebuia înfăptuită de un grup de revoluționari, ce 22 reprezenta, în fapt, Partidul. Ion Iliescu a susținut mereu teza 23

revoluției române spontane , iar F. S.N. era îndreptățit să preia puterea, fiind o “emanație” a revoluției din decembrie 1989. Tendințele dictatoriale și totalitare ale regimului postdecembrist transpar totodată din menținerea în vigoare a Constituției ceaușiste din anul 1965. Noua lege fundamentală a României postsocialiste a fost adoptată abia în 1991. Noua guvernare beneficia așadar de cadrul legal pentru a monopoliza puterea și a impune ordinea prin metode polițienești. Conform decretului-lege din 14 martie 1990, în timpul mitingurilor, adunărilor, al intervenţiilor televizate şi radiodifuzate sau în presă, formațiunilor politice și candidaților li se interzicea să 24 aducă prejudicii ordinii de drept. Cea mai mare parte a presei era subordonată și aservită intereselor F.S.N.. De asemenea, singurul post de televiziune era favorabil Frontului și președintelui Iliescu. Este interesantă maniera în care massmedia aflată în solda puterii a construit imaginea “celuilalt”.

București, 2010, p. 254. 20 V. Tismăneanu, op. cit. , p. 39. 21 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, București, 1993, p. 208. 22 Ibidem, p. 212. 23 Vezi Ruxandra Cesereanu, Decembrie ‘89. Deconstrucția unei revoluții, Editura Polirom, Iași, 2004. 24 Alex Mihai Stoenescu, România postcomunistă 1989-1991, Editura Rao, București, 2008, p. 435.

82 | De la totalitarism la democrație:… Reprezentările manifestanților și opozanților sunt complet 25 distorsionate, eminamente negative. Cu sprijinul consistent al singurului post de televiziune și al presei aservite, Ion Iliescu și guvernanții au mizat eficient pe manipularea unei părți însemnate a opiniei publice, nedeprinse cu exercițiul democratic și cu principiile statului de drept. Apogeul acțiunilor de manipulare a populației la care a procedat sistematic puterea postdecembristă s-a consemnat în zilele de 26 13-15 iunie 1990. Masele, mulțimile sunt oricum extrem de susceptibile de a fi manipulate. Într-o lucrare pe care o considerăm încă de mare actualitate, Gustave Le Bon aprecia cu justețe că “în anumite împrejurări date, [...] o aglomerare de oameni posedă caracteristici noi, diferite de acelea ale fiecărui individ ce intră în componența ei. Personalitatea conștientă dispare, sentimentele și ideile tuturor sunt orientate în una și aceeași direcție. Ea formează un suflet colectiv [...] care prezintă trăsături foarte distincte. Colectivitatea devine atunci [...] o mulțime organizată sau [...] o mulțime psihologică. Ea formează o singură ființă și se 27 supune legii unității mentale a mulțimilor.” Regimul Ion Iliescu și mass-media au valorificat caracteristici definitorii ale maselor, precum impulsivitatea, iratibilitatea și credulitatea, analizate, de asemenea, de către Le Bon. Subconștientul este acela care direcționează actele mulțimilor, individul acționând sub

25

Hadrian Gorun, “Considerații privind semantica discursului puterii postdecembriste și atitudinea acesteia față de opoziție” in România postcomunistă. Istorie și istoriografie, editor Ovidiu Pecican, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2014, pp. 25-26. 26 Mecanismele manipulării, căreia i-a căzut victimă o parte a populației, dar și minerii în iunie 1990, sunt foarte bine explicitate de Alin Rus în volumul Mineriadele... 27 Cf. Gustave Le Bon, Psihologia maselor, Editura Științifică, București, 1991, p. 15.

Hadrian Gorun | 83

imperiul “hazardului instigării”, iar mulțimea devine “sclava 28 impulsurilor primite”. Dominate de inconștient și iraționalitate și incapabile de a manifesta spirit critic, masele sunt extrem de credule, neverosimilul neexistând pentru ele: “Crearea de legende care circulă cu atâta ușurință în rândurile mulțimilor nu este numai rezultatul unei complete credulități, ci și al deformărilor uluitoare pe care le suferă evenimentele în imaginația indivizilor strânși laolaltă [...] Mulțimea gîndește prin imagini, iar imaginea evocată evocă ea însăși o serie de alte imagini, fără nicio legătură logică cu prima. [...] Rațiunea demonstrează incoerența unor asemenea imagini, dar mulțimea nu o vede; iar ceea ce imaginația sa deformantă adaugă la eveniment, mulțimea confundă cu evenimentul. Incapabilă să distingă subiectivul de obiectiv, ea admite drept reale imaginile evocate în spiritul ei, deși cel mai adesea nu are decât o legătură îndepărtată cu faptul 29 observat.” În timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Dragoș Pâslaru a fost la un pas să fie linșat de mulțime. Presa favorabilă F.S.N. a pus în circulație imagini ale actorului îmbrăcat în uniformă legionară. Imaginile au fost însă preluate din filmul Drumeț în calea lupilor, în care Dragoș Pâslaru interpretase rolul liderului legionar Horia Sima. De altfel, campania denigratoare la care au fost supuși constant protestatarii din Piața universității și liderii opoziției politice, prezentați drept fie “elemente legionare și fasciste”, fie ca fiind animați de interese meschine, a dat roade din plin. Răbufnirile de maximă brutalitate consemnate în timpul mineriadei din 13-15 iunie atât în rândul minerilor, cît și al unei părți a populației civile, constituie dovezi incontestabile. Regimul postdecembrist a exercitat teroarea polițienească în iunie 1990 pentru a se menține la putere și a elimina orice formă de opoziție și contestare, o altă particularitate a unui stat 28 29

Ibidem, p. 23. Ibidem, p. 26.

84 | De la totalitarism la democrație:… totalitar dezvăluită, din nefericire, în zorii tranziției românești spre democrație. Regimul putea invoca monopolul violenței legitime, la care făcea referire Max Weber. Însă acest monopol este limitat de dreptul de rezistență în fața opresiunii, un principiu de sorginte iluministă. Opinia publică poate uzita de respectivul drept legitim mai ales în condițiile în care 30 guvernanții nu respectă termenii contractului social încheiat cu guvernații. Noua guvernare a ținut cu orice preț să își conserve și să își perpetueze puterea, folosind categorii socioprofesionale (muncitorii de la Întreprinderea de Mașini Grele și minerii din Valea Jiului) drept instrument pentru îndeplinirea scopurilor. Aceste categorii (cu deosebire minerii) s-au constituit într-un fel de formațiuni paramilitare îndreptate împotriva oponenților (în special intelectuali). Împărtășim opinia procurorului militar Dan Voinea, care califica violența îndreptată 31 împotriva propriilor cetățeni drept terorism de stat. Apelul la mineri confirmă deopotrivă importanța conferită clasei muncitoare, în concordanță cu doctrina marxistă. Servindu-se de clasa muncitoare pentru a “disciplina” alte categorii indezirabile (îndeosebi intelectuali), regimul postceaușist recunoștea, implicit, statutul privilegiat al acesteia. În schimb, intelectualii care puneau sub semnul întrebării 32 infailibilitatea noii puteri deveneau un fel de marginali ai secolului al XX-lea, plasați la periferia societății. Lozincile “Noi 33 muncim, nu gândim!” și “Moarte intelectualilor!” relevă extrema adversitate față de cei capabili de spirit critic. Teroarea polițienească la care a recurs noul regim din 1990 este confirmată de atitudinea față de opozanții discreditați, neutralizați și reduși la tăcere cu brutalitate. Mărturiile celor 30

Noțiunea îi aparține lui Jean- Jacques Rousseau. Vezi Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Antet, București, 2013. 31 Cf. A. Rus, op. cit. , p. 87-169. 32 Termenul îi aparține istoricului medievist Jacques Le Goff. 33 Domniţa Ştefănescu, op. cit. , p. 57-58.

Hadrian Gorun | 85 34

care au îndurat infernul lagărului de la Măgurele , în iunie 1990, sunt mai mult decât grăitoare. Regimul rezerva opoziției un rol pur formal, decorativ, având statutul ingrat de opoziției de faţadă. Având în vedere cele de mai sus, suntem în măsură să conchidem că în România, la începutul anului 1990, instaurarea unei democraţii autentice, în care să fie respectate drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, reprezenta un obiectiv destul 35 dificil de realizat.

34 35

A. Rus, op. cit. , p. 139-147. H. Gorun, op. cit. , p. 31.

Partea a IIa. Dezindustrializarea. Un portret politico-social

Cum să distrugi o industrie nefăcînd nimic: Oltchim și politica struțului1 Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu

M

ecanica politică în cazul Oltchim (cunoscută şi sub numele de politica struţului) pare a fi cea universal valabilă în România: ne frângem mâinile şi aşteptăm că poate trece/ se rezolvă de la sine. Iar dacă nu trece, poate totuşi se rezolvă cumva, ne-nţelegem şi noi ca oamenii – în situaţia dată, cu FMI şi Comisia Europeană. În toamna lui 2012, când a devenit limpede că Oltchimul riscă falimentul, politicienii s-au întrecut în a arăta cu degetul unii la alții, acuzându-se reciproc de dezastrul pe nume Oltchim. Ponta a aruncat pisica în curtea lui Videanu, a lui Vlădescu și a PDLului, PDL a încercat la rândul său să-l transforme în țap ispășitor pe Ponta și Guvernul USL, Dan Diaconescu a fost transformat în vedetă a unei privatizări ratate. Procurorii și DNA intrără și ei imediat în joc, ca în orice păruială autohtonă serioasă, în care dacă nu e băgată Procuratura, atunci înseamnă că e plictiseală. În încercarea de a instrumentaliza electoral subiectul Oltchim, sa omis că povestea ascensiunii și decăderii combinatului petrochimic se întinde, de fapt, de-a lungul a multe, multe guvernări, cu coloraturi ideologice diferite, dar cu apucături identice. Responsabilitatea nu aparține unui partid politic sau altul, actualului sau fostului guvern, stângii sau dreptei, ci întregii clase politice, care acum, în loc să-și facă sepuku într-un

1

Text apărut inițial pe platforma CriticAtac, 26. 09. 2012.

Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu | 89

ritual colectiv, în semn de recunoaștere a vinovăției, pasează pisica dintr-o parte într-alta. Cine e şi ce face Oltchim Râmnicu Vâlcea Diferenţa dintre Oltchim şi multe alte întreprinderi româneşti scoase pe piaţă în ultimii mulţi ani e cea dintre o industrie vie şi una muribundă, între o platformă modernă producând pentru o piață în creștere și un mastodont industrial socialist care nu mai are ce fabrica. Înfiinţat în 1966, Oltchim e un combinat la zi cu tehnologia, iar ceea ce se „fabrică“ pe platforma de la Râmnicu Vâlcea sunt produse cu mare cerere pe o piaţă în care societatea deţine un semimonopol regional: din Ucraina până în Germania, în afară de Oltchim, nu mai există decât un fabricant de PVC (policlorură de vinil) în Ungaria şi unul de oxo-alcooli, polioli etc. în Polonia (deţinut de acţionarul minoritar de la Râmnicu Vâlcea, PCC SE) şi nimeni care să le producă pe amândouă. Oltchim deţine 41% din piaţa Europei Centrale pentru sodă caustică şi e al treilea producător de PVC din Europa. V-aţi pus tâmplărie PVC de maximă calitate? Există mari şanse ca profilele pe care le aveţi în casă să fie Ramplast – una dintre mărcile-lider de pe piaţa românească. Iar Ramplast e produs la Oltchim. Cifra de afaceri a Oltchim a crescut de la 78 milioane euro (echivalent) în 1992 la 528 milioane euro în 2008. Platforma Oltchim reprezintă 65% din activitatea industrială a judeţului Vîlcea. 80% din producție merge la export. Lanţul trofic al Oltchim Două sunt materiile prime de bază la Oltchim – etilena şi propilena. (Mai e şi sarea – furnizată de Exploatarea Râmnicu Vâlcea a Salrom, care şi ea va suferi o lovitură dacă se închide combinatul.) La capacitate maximă, combinatul consumă 10,6 tone/oră de etilenă şi 12.000 de tone de propilenă pe lună. Etilena e un gaz incolor puternic inflamabil, motiv pentru care transportul ei, altfel decât prin conducte speciale, presupune instalaţii de criogenare (în UE, transportul feroviar de etilenă e

90 | Cum să ditrugi o industrie nefăcînd nimic… interzis, iar din cauza condiţiilor speciale de siguranţă, cel rutier e foarte costisitor, şi oricum nu poate fi realizat la nivelul de necesar al combinatului de la Râmnic). Etilena e materia de bază în producţia de PVC – care reprezintă 35% din activitatea Oltchim. Şi aici apare lanţul trofic: etilena vine, deci, doar pe conductă. Conducta (care are 60 km şi e funcţională din anii ‘70) leagă Oltchim de Petrochimia Piteşti, care produce etilenă şi propilenă. Etilena şi propilena rezultă din procesarea naftei, care e un amestec inflamabil de hidrocarburi rezultat în urma rafinării ţiţeiului. Nafta e furnizată Petrochimiei de Rafinăria Piteşti – ambele alcătuind Complexul Arpechim, deţinut din 2004 de Petrom. Complexul Arpechim a fost integrat în complexul petrochimic încă din 1971, iar relaţia de interdependenţă dintre diferitele componente ale lanţului de producţie s-a menţinut şi după 1989. Numai că acest sistem integrat de producţie funcţiona atâta timp cât avea drept unic proprietar statul: în momentul în care unele dintre elementele sale au început să fie privatizate, întreg procesul a început să scârţâie, supus unei logici de funcţionare complet diferite de cea în care fusese conceput. Asta s-a văzut foarte clar după 2004, când a fost privatizat Petrom. Deşi OMV-Petrom n-a ţinut cu tot dinadinsul să primească la pachet şi Arpechim, l-a căpătat la privatizarea Petrom din urmă cu opt ani – cu obligaţia de a menţine funcţionale Rafinăria şi Petrochimia o jumătate de deceniu. Dependent de unicul său furnizor privat, Oltchim a trebuit să accepte mărirea exponenţială a preţurilor pentru etilenă şi propilenă, în timp ce Petromul restrângea activitatea la Arpechim, pregătindu-se de închidere. Şi Oltchim tot acumula o datorie către Arpechim care avea să se ridice la suma de 31 de milioane de euro. Totuşi, pentru că piaţa PVC-ului era în expansiune şi afacerile mergeau bine (între 2004 şi 2006, combinatul a avut profit semnificativ, de 32 milioane euro anual în acest interval), Oltchimul a investit 200 de milioane de euro în retehnologizarea diviziei de policlorură de vinil. A venit, însă,

Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu | 91

criza şi odată cu restrângerea pieţei construcţiilor, a scăzut şi cererea de PVC. Nu şi preţul la etilenă. Aşa că la finele lui 2008, inevitabilul se produce: Petrom sistează livrările de materie primă (etilenă şi propilenă) către Oltchim (beneficiarul de bază, care acum avea nevoi limitate). Astfel, Oltchim îşi reduce activitatea în 2008, succesiv cu 20%, apoi încă 20%. Încă are 4.500 de angajaţi (în toamna lui 2012, sunt 2.800), dar intră întrun program de restructurare care ce urma să se finalizeze în 2013 şi care, odată încheiat, se estima că va aduce profituri de 82 milioane de euro. Sindicatul, conducerea şi muncitorii încep să se îngrijoreze – dar în noiembrie 2008 (să ne amintim, e sezon de alegeri) vine în vizită preşedintele României, Traian Băsescu şi le zice: „Staţi liniştiţi, ştim ce avem de făcut, în relaţie cu OMV şi cu AVAS. ” Într-un final, în 2009, Oltchim a convins Ministerul Economiei să aprobe o linie de credit care să permită cumpărarea de la Petrom a Petrochimiei Piteşti. Deja, la acel moment au devenit vizibile diferenţele de viziune dintre acţionarul majoritar, adică statul român, şi cel minoritar – PCC, în ceea ce priveşte strategia investiţională şi de dezvoltare a companiei, fricţiuni care s-au menţinut de-a lungul timpului, transformându-se într-un adevărat război. Poziţia PCC a fost categoric împotriva achiziţiei, pe motiv că Arpechim este o gaură neagră, iar pentru integrarea eficientă a unităţii este nevoie de minim cinci ani, interval în care compania va falimenta. Mai mult decât atât, PCC depune reclamaţie la Comisia Europeană, solicitând deschiderea unei investigaţii pentru un presupus ajutor de stat, în legătură cu creditul luat de Oltchim de la CEC Bank şi cere Curţii de Apel Bucureşti interzicerea garanţiei EximBank de 50 milioane de euro pentru Oltchim (de fapt, pentru cumpărarea și reparațiile de la Petrochimia Pitești). Astfel, garanţia de stat intră sub lupa Comisiei Europene, iar războiul dintre acţionarul minoritar şi cel majoritar se poartă, de aici înainte, fără mănuşi, cu consecinţe păguboase pentru companie. Poziţia PCC se explică prin faptul că compania

92 | Cum să ditrugi o industrie nefăcînd nimic… polono-germană n-are treabă cu PVC-ul, să se-nchidă, piaţa lui e pe celelalte linii de producţie (cele de electroliză) de la Râmnicu Vâlcea, unde materia primă se poate aduce din altă parte. Spre deosebire de conducerea companiei, interesată de producţia de PVC, PCC este interesată să câştige cota pe piaţa de polioli, aceasta fiind şi intenţia din spatele încercării eşuate de a achiziţiona pachetul majoritar al Oltchim în recentul proces de privatizare – obţinerea unei poziţii în topul celor mai mari cinci producători de polioli la nivel european. În acest context, administratorii români au acuzat acţionarii PCC că subminează activitatea combinatului prin metode „securisto-comuniste ale securităţii poloneze“ şi are ca ţintă „distrugerea concurenţei“ (reamintim, PCC deţine în Polonia o societate, Rokita, cu profil de producţie parţial similar cu cel al Oltchim). Totuşi, în pofida opoziţiei PCC, cumpărarea Petrochimiei are loc în decembrie 2009, contra sumei de 12,9 milioane de euro. Totodată, Oltchim obţine şi o reeşalonare a datoriilor către Petrom pe o perioadă de trei ani. Reparaţiile la Petrochimia au durat până în noiembrie 2010, an în care cifra de afaceri a companiei creşte cu 21%, iar pierderile avansează într-un ritm mult mai lent – cu 2% faţă de 2009. Dar în martie 2011, ce să vezi, Petrom închide Rafinăria Arpechim! Petrom făcuse acest anunţ încă din 2010, prin urmare decizia de închidere nu a fost o surpriză, aşa cum nu reprezenta o surpriză nici impactul închiderii rafinăriei asupra combinatului Oltchim. Cu toate astea, politica struţului este din nou varianta pentru care optează Guvernul României: bagă capul în nisip, se preface că nu aude şi nu vede, în speranţa că sfântul duh, piaţa liberă sau o minune vor salva situaţia de la dezastru. Astfel că în 2011, cu 1.200 de angajaţi în pragul şomajului la rafinărie, prim-ministrul Emil Boc se dădea de ceasul morţii vorbind despre importanţa rafinăriei pentru Oltchim și a Oltchimului pentru țară. Între timp, Petrom stă cu rafinăria în braţe, în conservare – nu-i trebuie, dar susţine că nu a identificat un cumpărător credibil. Întrebarea care se pune

Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu | 93

este: de ce nu este statul român un cumpărător credibil? În mai 2011, combinatul Oltchim transmite companiei petroliere Petrom oferta de achiziţionare a rafinăriei Arpechim (să nenţelegem, discuţiile despre preluarea rafinăriei datau din 2009). (În aceeași lună mai 2011, cotația la bursă a acțiunilor Oltchim era în creștere și toată lumea aștepta o privatizare anunțată din urmă cu un an.) Dar cam cât de cooperantă ar putea fi, totuşi, o companie privată cu un stat pe care l-a dat deja în judecată la Curtea Internaţională de Arbitraj pentru recuperarea cheltuielilor de ecologizare? Statul român s-a obligat să deconteze lucrările de decontaminare istorică (adică pentru exploatări făcute înainte de privatizare) realizate de Petrom, prin contractul încheiat în 2004; compania a înaintat două notificări de plată, însumând circa 25 milioane de euro, şi statul e încă dator. Un an mai tîrziu (!), în 2012, situaţia nu evoluase deloc, în schimb Guvernul României îşi asuma în faţa FMI şi a Băncii Mondiale angajamentul că nici Oltchim, nici guvernul „nu vor achiziţiona active ale rafinăriei Arpechim înainte de privatizare“, prevăzând în mod explicit încheierea unui protocol între SC OMV Petrom şi Ministerul Economiei privind opţiunea de achiziţionare de active ale Rafinăriei Arpechim deţinute de Petrom. În acelaşi timp, pe 27 iunie 2012, în urma unei pichetări sindicale, Ministerul Economiei semna cu sindicatele din Oltchim un protocol în care se jura că negociază deja cu Petrom „răscumpărarea“ Rafinăriei Arpechim. Aviz favorabil de la UE – şi ce dacă? Şah şi mat în lupta dintre acţionari Anul acesta, Comisia Europeană şi-a dat acordul pentru conversia în acţiuni a creanţelor Agenţiei de Valorificare a Statului (AVAS). Soluţia măririi capitalului fusese imaginată încă în 2009, considerându-se că problema în relansarea combinatului venea din capitalul social foarte mic (doar 9 milioane de euro[iii]). Doar că în februarie 2009, şi pe fondul acuzaţiilor lansate de PCC, „noul“ guvern s-a gândit că Bruxelles-

94 | Cum să ditrugi o industrie nefăcînd nimic… ul ar putea privi această conversie drept ajutor de stat, deci s-au dus cu jalba în proţap la Comisia Europeană. Iar răspunsul acesteia a venit trei ani şi patru guverne româneşti mai târziu, în martie 2012… E lungă coada la UE şi nu se face să-i grăbim pe stimabili… În tot acest răstimp, de la solicitarea avizului de la Comisia Europeană până la primirea lui şi după aceasta, nimeni nu s-a preocupat de negocierea cu acţionarii minoritari pentru a se ajunge la un consens favorabil ambelor părţi, deşi divergenţele de viziune dintre PCC şi fondul de investiţii Carlson Ventures, pe de o parte, şi acţionarul majoritar, pe de alta, erau bine cunoscute. După primirea avizului, în martie anul acesta, energiile politice au fost absorbite de moţiunea de cenzură, de schimbarea Guvernului şi apoi de acţiunea de suspendare a Preşedintelui. Aşa se face că la Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA) din 10 septembrie, cei peste 33% minoritari au respins majorarea de capital, care trebuie aprobată de două treimi din acţionariat. Dacă s-ar fi aprobat majorarea de capital, PCC (plus Carlson Ventures) ar fi ajuns să deţină doar 2% din acţiuni, iar influenţa sa în procesul de decizie ar fi scăzut considerabil. A nu se omite faptul că în 2007, PCC a a preluat 1% din pachetul de acţiuni de pe Bursă, dar a ajuns să-şi majoreze pachetul de acţiuni după ce în 2008 Guvernul Tăriceanu a decis diminuarea capitalului social al combinatului Oltchim cu 100 milioane de euro. Adunarea Generală a aprobat diminuarea capitalului şi, astfel, PCC a ajuns să deţină 12,9% din acţiuni, fără a plăti un leu în plus, și a continuat să achiziţioneze participații de pe Bursa de Valori Bucureşti (de la SIF Oltenia, mai precis). Aşa se face că, după ce a stat trei ani după avizul Comisiei Europene, Guvernul României s-a trezit azi în imposibilitatea de a implementa majorarea de capital, pentru că… surpriză, surpriză, acţionarii minoritari nu sunt de acord. În august, a venit Fondul Monetar Internaţional cu „cioc, cioc, aţi zis că privatizaţi Oltchim în septembrie“ (atenţie, privatizarea era restantă din aprilie, conform calendarului convenit de FMI cu Guvernul Boc). Pe urmă, a venit și Comisia

Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu | 95

Europeană să spună: Vindeți acțiunile separat de creanțe! În absenţa mijloacelor circulante (mai exact, o linie de finanţare care să permită realimentarea cu energie şi materii prime, fiindcă la rata de îndatorare pe care o avea – din motive explicate –, nimeni nu mai păsuia combinatul, darămite să-i dea vreun credit), Oltchim a ajuns la privatizarea așteptată de doi ani funcţionând în avarie şi plin de datorii. În mod normal, Guvernul ar fi trebuit să-şi pună cenuşă în cap pentru vastul circuit de indecizii şi să ceară o amânare a privatizării de la FMI (opiniile generale ale celor în temă cu subiectul sugerează că o licitare mai aşezată şi asigurarea unui capital de lucru ar putea da o şansă Oltchim). Doar că, în mod evident, nu are curajul s-o facă. La fel cum nu e în stare să înfrunte Comisia Europeană în privinţa „ajutorului de stat“ pe care l-ar putea reprezenta oferirea unei linii de finanţare către combinat. Soluţia e în acelaşi spirit al lui „o să se rezolve“: amânarea prin mimarea privatizării – de aici, preferinţa pentru un licitator care oferea o sumă mai mare, dar negarantabilă, în locul unuia reprezentând versiunea mică, locală şi de avarie a idealului (Chimcomplex Borzeşti). Căpuşele, unde sunt căpuşele? Experienţa românească a „privatizărilor“ spune că în aceste cazuri trebuie neapărat să fi existat nişte căpuşe – ca şi un profitor în carne şi oase, de preferat directorul companiei. Ziarul financiar publică o listă cu firme contractoare ale Oltchim care au făcut profit în timp ce combinatul înregistra pierderi. Sunt, cele mai multe, companii născute din externalizarea de către Oltchim a unor servicii (de mentenanţă, de proiectare etc.). Dar pentru ca firmele care execută lucrări pentru Oltchim sau prestează servicii societăţii să poată fi calificate drept „căpuşe“, ar trebui aduse dovezi nu că lucrările şi serviciile au fost externalizate (şi Uzinele Dacia au externalizat, şi Romtelecom, ba chiar şi OMV-Petrom) unor companii la care Oltchim deţine acţiuni, ci că aceste lucrări şi servicii au fost: 1)

96 | Cum să ditrugi o industrie nefăcînd nimic… inutile, şi/ sau 2) facturate la preţuri mult peste cele ale pieţei. Că în 2008, pe când Oltchim încă funcţiona la capacitate maximă şi avea o cifră de afaceri de aproape 600 de milioane de euro, o firmă care face izolaţii, cisterne şi lucrări de reparaţii, la care Oltchim are 30% din acţiuni, avea cu societatea petrochimică contracte în valoare de 7 milioane de euro, reprezentând 33% din cifra de afaceri a respectivei societăţi, nu e un indiciu de căpuşism. (Combinatul şi-a vândut sau a încercat să-şi vândă participaţiunile la aceste societăţi rentabile ca să-şi acopere din datorii.) Însumate, contractele cu firmele în cauză par ridicole comparativ cu îndatorarea Oltchim. Mult mai credibilă – şi pomenită la unison de reprezentanţi ai statului (chiar dacă nu cu totul credibili ei înşişi, ca Liviu Pop) şi de sindicate (liderul Cartel Alfa, Bogdan Hossu, într-un interviu pentru CriticAtac) – este versiunea în care căpuşarea s-a produs în procesul de distribuţie a produsului finit. Mai exact, pe când avea producţia limitată la câteva procente din capacitate (prin închiderea Rafinăriei de la Arpechim), Oltchim vindea cu plata la trei ani (în loc de 90 de zile). Prin contracte aprobate de Consiliul de Administraţie, ai cărui membri sunt numiţi politic (ca reprezentanţi ai Ministerului Economiei), nu de directorul Oltchim. Cine e în spatele acestor contracte nu se ştie – Mihai Diculoiu, liderul Sindicatului Liber Oltchim, spune că firmele căpuşă nu sunt treaba sindicatului, că nu ştie, nu se bagă. Bogdan Hossu spune că liderii de sindicat nu se bagă pentru că vor să-şi păstreze poziţia şi salariul, iar în cazul concret al lui Diculoiu, pentru că sindicalistul de la Oltchim a crezut întotdeauna că „se rezolvă“, că fiecare schimbare politică va aduce dorinţa de rezolvare a problemei (căci după ce ţi-au promis-o şi prim-miniştrii, şi preşedintele ţării…). Dar pierderile în sine sunt la fel de simple: 84 euro/ MwH plătiţi la Electrica atunci când ALRO Slatina (companie privată) plătea între 114 şi 214 lei/ MwH, monopolul CET Govora pe aburul industrial

Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu | 97

furnizat – din cauză că Oltchim nu-şi permitea cumpărarea unei centrale termice proprii, investiţii majore pe timp de criză acoperite doar de promisiuni guvernamentale… Cine plăteşte preţul? Singurii care plătesc un preţ greu pentru aceste eşecuri în lanţ, descrise mai sus, sunt muncitorii de la Oltchim, care nu şiau luat salariile de două luni şi ale căror perspective sunt sumbre, precum şi cei în jur de 7.000 de angajaţi din industriile pe orizontală care vor fi afectaţi în cazul reducerii activităţii sau închiderii Oltchim (conform estimării lui Mihai Diculoiu, lider sindical, într-un interviu pentru CriticAtac). Pe fondul tensiunii, o parte dintre muncitori au demarat acţiuni de protest îndreptate împotriva lui Diculoiu, liderul Sindicatului Liber Oltchim. Cu toate astea, nu pare să existe nicio diferenţă semnificativă între revendicările sindicatului şi cele ale muncitorilor răzvrătiţi: şi unii, şi alţii au ca obiectiv primirea plăţilor compensatorii în cazul eventualelor concedieri de după privatizare. Diferenţa este una de tonalitate şi stil de negociere, nu de conţinut: muncitorii nemulţumiţi cred că prin recursul la proteste îşi maximizează şansele de a primi plăţile compensatorii, cerând asigurări şi răs-asigurări în acest sens de la diferiţi oficiali. Totuşi, în ianuarie 2011 (înainte, deci, de intrarea în vigoare a noului Cod al Muncii) s-a semnat un contract colectiv de muncă valabil pe o perioadă de patru ani, care prevede plăţi compensatorii în valoare de 18 salarii medii brute (valoarea acestuia este de 2.900 lei, în 2011 sindicatul obţinând o majorare salarială de 50%). Din punct de vedere legal, acţionarul majoritar al Oltchim de după privatizare va prelua şi contractul colectiv de muncă în vigoare. Acest lucru va pune la adăpost pe termen scurt salariaţii Oltchim, care îşi vor primi salariile compensatorii, dar nu şi soarta complexului petrochimic din România şi a industriei româneşti în general. Când funcţionează la capacitate maximă, 80% din producţia Oltchim e destinată exportului, situându-se în topul primilor zece exportatori ai României, iar

98 | Cum să ditrugi o industrie nefăcînd nimic… încetarea activităţii ar afecta serios balanţa comercială a României şi deficitul comercial. Dar nimeni nu e preocupat de asta, toţi actorii din sistem îşi urmăresc agenda lor îngustă şi imediată: Guvernul și politicienii – protejarea funcționarilor incompetenți care s-au perindat la Ministerul Economiei și la Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, îndeplinirea angajamentelor faţă de FMI, liniște dinspre Comisia Europeană și acumulare de capital electoral prin pasarea pisicii moarte; muncitorii – salariile compensatorii; acționarii minoritari – protejarea propriilor interese în cotele de piață. Combinaţia dintre politica struţului, tactica amânării şi presiunile exercitate de acţionarul minoritar s-a dovedit a fi cum nu se poate mai contraproductivă: un combinat de succes a ajuns, în acest moment, în stare de comă avansată. Acest lucu nu este nici rezultatul ineficienţei economice a combinatului, nici al „distrugeriii creatoare“ a capitalismului: este pur şi simplu rodul lipsei de viziune economică, al unor privatizări anterioare făcute alandala şi al lipsei de voinţă politică a diferitelor guverne în soluţionarea problemei. Cazul Oltchim nu era lipsit de soluţii, aşa cum pare acum, dar amânarea deciziilor până în ceasul al doisprezecelea a făcut ca toate deciziile aparent bune să fie proaste. Cine plăteşte preţul pentru asta? Până una, alta, singurul capital protejat e cel electoral. Cei care-și imaginează că a existat o conspirație în punerea pe butuci a Oltchimului creditează guvernele transpartinice, de la Năstase la Ponta trecând prin Emil Boc și toți miniștrii său ai Economiei, cu o capacitare de management conspiraționist de care mai mult ca sigur nu au fost în stare. Odată ce combinatul nu mai putea controla relația cu furnizorul său unic de etilenă, trebuia luată o decizie, din câteva variante posibile: 1. Achiziția urgentă a Complexului Arpechim (Rafinăria plus Petrochimia).

Iulia Popovici şi Victoria Stoiciu | 99

2. Achiziția Petrochimiei și punerea la punct a unei linii de import de nafta (în 2002, oricum, România importa 4.000 de tone de nafta anual, iar în 1995 importa de șapte ori mai mult). 3. În loc de investiții în retehnologizarea liniei de PVC, fie închiderea ei (și tăierea cordonului ombilical care face/făcea Oltchim dependent de Arpechim; conform liderului de sindicat Diculoiu, asta ar fi însemnat concedierea a trei sferturi dintre angajați, dar dezvoltarea ulterioară a diviziilor de polioli, oxoalcooli etc. ar fi permis reangajarea unora), fie restrângerea la producția de policlorură din clorură de vinil importată. N-a fost luată nicio decizie, soluția a fost doar promisă. Epilog În ianuarie 2013 combinatul Oltchim în insolvenţă. La sfârşitul anului 2013, compania a fost împărţită în două entităţi – Oltchim SPV şi Oltchim. Oltchim SPV a preluat activele perfomante şi a fost scos la privatizare, ultimul termen pentru depunerea de oferte angajante fiind în decembrie 2014. Niciunul dintre cei patru investitori care s-au arătat interesaţi de preluarea Oltchim nu a depus ofertă până la termenul-limită. De combinatul vâlcean s-au declarat interesaţi consorţiul chinezesc Baota Petrochemical – Junlun Petroleum, SIF Transilvania, grupul Chimcomplex al omului de afaceri Ştefan Vuza, precum şi o companie din Turcia. Logic, chinezii şi SIF Transilvania ar fi fost interesaţi doar de preluarea la pachet a Oltchim cu rafinăria Arpechim Piteşti, ce aparţine Petrom. Ministerul Economiei a purtat negocieri cu Petrom pentru preluarea rafinăriei, care însă nu au ajuns la niciun rezultat. Cu aceasta, privatizarea Oltchim se consideră încheiată pentru moment, iar fabrica nu va mai fi scoasă la vânzare pentru o perioadă de trei ani, cât durează implementarea planului de reorganizare. Adunarea Generală a Creditorilor Oltchim (OLT) a aprobat în luna martie 2015 planul de reorganizare a companiei, care prevede vânzarea combinatului din Râmnicu Vâlcea pentru minim 307 milioane euro. Planul prevede o perioadă de

100 | Cum să ditrugi o industrie nefăcînd nimic… reorganizare de trei ani, cu posibilitatea prelungirii cu încă un an. O lună mai târziu Gheorghe Piperea, partener coordonator al RomInsolv, unul din administratorii judiciari, a declarat că situaţia companiei s-a îmbunătăţit semnificativ, iar Oltchim nu mai este „un pacient bolnav, în stare de comă”, ci unul „în convalescenţă”. Combinatul funcţiona în aprilie 2015 la 30% din capacitate şi genera lunar un rulaj de 15 milioane euro şi un EBITDA de peste 700.000 euro, peste 70% din producţie pleacând la export. În 2014, cifra de afaceri a Oltchim a crescut cu 25%, la 141,19 milioane euro, în principal ca urmare a majorării exporturilor, dar şi reducerii preţurilor la ţiţei. În mai 2015, Oltchim şi-a redus pierderile la 3,7 milioane de lei pe primul trimestru al anului faţă de mai mult de 56 milioane de lei în perioada similară a anului trecut, după un avans substanţial al veniturilor susţinut de exporturi. Cifra de afaceri a combinatului a crescut cu 35% în primele trei luni ale lui 2015, la 184,3 milioane de lei.Vor veni investitorii ?

De la „forță puternică cu înaltă disciplină civică” la „urangutani programabili la cerere”. Degradarea imaginii publice și a vieții comunităților minerești în post-socialism David Schwarz

C

ele două citate din titlu, care aparțin fostului președinte Ion Iliescu, respectiv regizorului Lucian Pintilie, rezumă, din punctul meu de vedere, foarte precis degradarea extrem de rapidă a reprezentării minerilor în discursul public, pe parcursul anilor 1990. Or, această degradare a imaginii publice a conlucrat perfect cu politicile neoliberale de demantelare a industriei, cu consecințele extraordinar de grave la nivel social și uman. În 1990, în zilele de 13-15 iunie, Iliescu le mulțumea minerilor și îi aplauda, în fața unor mulțimi extaziate de muncitori bucureșteni și urmărit la televizor de o țară întreagă, care îl votase în proporție covârșitoare (85% conform datelor oficiale). Deși mai degrabă marginali la momentul respectiv, intelectualii de dreapta grupați în jurul G.D.S. și al partidelor „istorice”, atacați direct în timpul evenimentelor din iunie, au pornit o vendetă, la nivel simbolic, dar și politicoeconomic, pe care aveau să o câștige fără drept de apel, în mai puțin de zece ani, în fața „minerilor” în special, și a „clasei muncitoare” în general. Citatul din textul de prezentare al lui Lucian Pintilie pentru filmul său, „Prea târziu” (1996), în care alege să îi reprezinte pe mineri ca pe niște sălbatici dezumanizați este doar unul dintre numeroasele exemple de luptă simbolică cu „minerii” pe care a dus-o elita conservatoare locală, de la

102 | De la „forţa puternică cu înaltă disciplină” la… textele din revista „22” până la desenele lui Dan Perjovschi. Aceste poziții sunt uneori destul de rizibile: în cadrul unui interviu personal, în 2010, Andrei Oișteanu mi-a arătat un furtun pe care cei de la G.D.S. îl păstrează din iunie 1990, când l-ar fi „confiscat” de la un miner: „ Acesta este, cum spuneau latinii, tropheum, trofeul nostru pe care l-am luat de la mineri și acum l-am adus să vi-l arăt!”. Această luptă la nivel simbolic a fost însă dublată de, și a facilitat, o luptă mult mai dură dusă la nivel politico-economic, care a sfârșit cu cvasi-dispariția minelor și minerilor – concedieri, șomaj, emigrație masivă, dezmembrarea familiilor, degradarea și dispariția unor comunități întregi. Această situație, instaurată în principal în timpul guvernării de dreapta din perioada 1996-2000, a afectat ramuri întregi industriale (de la diverse fabrici până la C.F.R.), dar a lovit în special în întreprinderile miniere din Valea Jiului. În continuare, propun o scurtă incursiune în istoria socială și politică a Văii Jiului, pentru a înțelege contextul și resorturile care au condus la situația actuală, și a urmări felul în care s-a dezmembrat unul dintre grupurile muncitorești cele mai sudate, cu potențial foarte mare de revoltă și revendicare a unor drepturi politicoeconomice. Minerii au fost unul dintre grupurile cele mai coagulate și puternice, și tocmai de aceea dispariția lor servește atât de bine „flexibilizării” și precarizării forței de muncă în contextul capitalismului periferic local. Teritoriul Văii Jiului s-a aflat sub administrație austro-ungară până la unirea Ardealului cu România în 1918. În cadrul Imperiului Austro-Ungar au fost deschise primele mine pentru exploatare de cărbune, în a doua jumătate a secolului XIX. Toate acestea erau mine particulare, în cadrul cărora au venit să lucreze muncitori din toate regiunile imperiului. Astfel, în Valea Jiului s-a format un mozaic etnic-lingvistic-religios care, într-o oarecare măsură, continuă până astăzi. Maghiari, cehi, italeni, slovaci, sloveni, sârbi, germani, evrei și romi s-au alăturat țăranilor locali, momârlanii, formând diverse colonii, de obicei pe criterii etnice. Situația economică a minerilor era de cele mai

David Schwarz | 103

multe ori destul de precară – în mină se plătea mai bine decât pentru alte munci fizice, dar nu exista practic niciun fel de reglementare – asupra contractului de muncă, asupra numărului de ore de lucru, a normelor de protecția muncii etc. Munca în mină este o muncă foarte solicitantă, în niște condiții deosebit de grele (muncă fizică grea, pericol ridicat de accidente, întuneric, lipsă de aer, mediu toxic, boli profesionale foarte grave, speranță de viață redusă) și se desfășoară întotdeauna în echipe de lucru, în care muncitorii depind în foarte mare măsură unii de alții. În consecință, și gradul de solidarizare al minerilor este – a fost dintotdeauna – mai ridicat decât în cazul altor comunități muncitorești. Ca atare, istoric vorbind, nu doar în spațiul Văii Jiului, ci și în alte zone miniere de pe toate continentele, mișcările de revendicare a unor drepturi, grevele, protestele și acțiunile violente ale grupurilor de mineri, în lupta lor permanentă cu patronatul (privat sau deținut de stat) au fost numeroase și semnificative. În contextul ultra-precar al minelor private austro-ungare, revoltele au fost de-asemenea dese. După trecerea sub administrație românească, în 1918, o parte din mine au fost naționalizate, trecând sub administrația statului, dar situația economico-socială nu s-a îmbunătățit. În plus, s-au aprins și anumite conflicte etnice, potențate de destituirea sau degradarea în poziții inferioare a unor foști șefi de echipe maghiari și germani, în folosul unor etnici români. În contextul oricum fragil al societății românești interbelice afectate grav de sărăcie și lipsă de plase sociale, și pe fondul unor mișcări pentru drepturile muncitorilor apărute în aproape toate domeniile de producție (greva tipografilor, greva generală din 1920, grevele de la atelierele C.F.R. Grivița din București etc.), revoltele minerilor, de amploare mai mică sau mai mare, au fost o constantă în perioada interbelică. Greva de la Lupeni din 1929 și greva de la Petrila din 1942 au avut urmările represive cele mai puternice – armata a tras în muncitori, mai mulți mineri au fost uciși, alții răniți sau arestați. Motivul grevei din 1942 ține de un context istoric specific – statul român fascist accelera, în

104 | De la „forţa puternică cu înaltă disciplină” la… contextul războiului și la comanda Germaniei naziste, producția de cărbune pentru energie, fără să mai țină cont de condițiile de muncă și de siguranță, provocând o serie de accidente mortale evitabile în condiții obișnuite. Însă motivele grevei din 1929 au fost revendicările pur economice și sociale ale muncitorilor – reducerea la 6 ore de muncă efectivă, asigurarea unei mese calde de către compania minieră, creșterea salariilor. În perioada interbelică, partidul comunist, aflat în ilegalitate, a participat activ la proteste, sprijinind cererile muncitorilor. Ajuns la conducerea țării după 1945, Partidul Comunist a îmbunătățit relativ condițiile de lucru și de viață ale muncitorilor: a făcut (temporar) investiții tehnologice, a crescut producția prin deschiderea de noi centre de exploatare, a construit clădiri de apartamente pentru mineri, a grăbit procesul de alfabetizare și școlarizare, inclusiv prin școli profesionale specializate pentru mineri, a organizat activități culturale și recreative. Cu toate acestea, statul socialist nu a satisfăcut niciuna dintre cerințele muncitorilor cu care se solidarizase la grevele interbelice – nu a redus ziua de lucru, nu a oferit masă caldă etc. În acest context, și în contextul scumpirilor și precarizării condițiilor de viață de la mijlocul deceniului opt, a venit greva de la Lupeni din 1977 – una dintre cele mai ample mișcări muncitorești de protest din perioada socialistă. Minerii de la Lupeni au intrat în grevă, au refuzat să iasă din subteran, fiind urmați în curând de colegi ai lor de la minele din celelalte orașe. Ministrul minelor, venit să discute cu greviștii, a fost sechestrat în mină. Președintele Nicolae Ceaușescu a venit personal în Valea Jiului și a discutat cu minerii la Lupeni. În urma negocierilor și a presiunilor puternice, conducătorii statului socialist au înțeles că se atinsese o limită a condițiilor de viață și că minerii, puternic ideologizați și foarte uniți, reprezentau un real pericol politic. Astfel, după 1977, regimul socialist a întreprins mai multe tipuri de măsuri pentru a „îmblânzi” comunitățile minerești din Valea Jiului. În primul rând, a inițiat o serie de măsuri represive

David Schwarz | 105

asupra liderilor mișcărilor de protest. În al doilea rând a îmbunătățit considerabil condițiile de muncă – a mărit salariile, a redus ziua de lucru la 6 ore de muncă efectivă, a asigurat masa caldă gratuită. În al treilea rând, a construit o infrastructură de muncă și culturală complementară în Valea Jiului – o construit fabrici de confecții, pentru a asigura locuri de muncă soțiilor de mineri; a îmbunătățit situația culturii populare – au fost construite cinematografe în toate localitățile minerești, au fost aduse piese de teatru de la București la căminele culturale din localități etc. În al patrulea rând – un fapt confirmat de majoritatea locuitorilor, deși nu s-a făcut niciun studiu și nu au fost analizate documente oficiale în acest sens – a infiltrat o serie de agenți ai Securității Statului printre mineri, la toate nivelele, de la muncitori, până la subingineri și ingineri. Prin această combinație de îmbunătățire a condițiilor de trai cu întărirea propagandei și înăsprirea forțelor de control, statul socialist a reușit nu doar să „îmblânzească” comunitățile minerești, ci și să le transforme în relativi aliați. Cu toate că în anii 1980, în regimul de austeritate impus de plata datoriilor către F.M.I., s-a impus o accelerare până la absurd a extracției de cărbune, care a avut ca rezultat revenirea de facto la opt ore de lucru și o nouă creștere semnificativă a accidentelor de muncă, nu au mai existat reacții violente sau proteste de mari dimensiuni. În același timp, mărturiile tuturor celor cu care am discutat o confirmă, în anii 1980, chiar după anii 1985-1986, când în majoritatea zonelor țării situația economică devenea dezastruoasă, în Valea Jiului se trăia relativ bine, se găseau alimente și nu fuseseră luate măsuri de reducere a curentului electric și încălzirii apartamentelor. După cum relata îmi relata un miner pensionar, V.C., „într-adevăr, a fost o perioadă extraordinară, din ‘77 și până prin ‘85-‘86 s-a trăit bine în Valea Jiului. Nu bine, foarte bine s-a trăit! Că în primul rînd noi aveam rație de carne, era totul pe cartelă, n-am dus-o rău. Aveam locul de muncă asigurat, puneai capul pe perină, dormeai liniștit că a

106 | De la „forţa puternică cu înaltă disciplină” la… doua zi ai unde să mergi să lucri. Azi unde se duce tineretul și lucră?” (interviu personal, 2011). În acest context, a venit în 1989 schimbarea brutală de regim. Este semnificativ faptul că minerii mai veniseră de două ori în București înainte de violențele din 13-15 iunie – pe 29 ianuarie, în urma unui miting al P.N.Ț.C.D.-ului, și pe 28 februarie, după atacarea de către un grup de protestatari a clădirii guvernului. Practic, regimul interimar condus de Ion Iliescu a încercat atunci să cumpere adeziunea minerilor – făcând o serie de promisiuni, întărite prin două ordonanțe de urgență, ce le garantau atât păstrarea drepturilor sociale cât și continuarea activității minelor. Astfel, Frontul Salvării Naționale și-a construit în ochii minerilor imaginea unui partid socialist autentic, capabil să le respecte și apere drepturile. Aceste acțiuni politice oferă o înțelegere mai clară a adeziunii necondiționate a multor mineri la apelul televizat al lui Ion Iliescu din 13 iunie 1990. În paralel cu această propagandă bine pusă la punct, a funcționat desigur și un întreg sistem al serviciilor secrete, armatei, poliției și aparatului de stat, care a permis minerilor să se mobilizeze exemplar: să ajungă în București în trenuri pentru călători, dar mai ales să ajungă de la Gara de Nord din București în toate zonele de interes pentru putere și aparatul represiv: Piața Universității – centrul protestelor anti-regim, diverse facultăți și cămine studențești, sediile partidelor de opoziție, cartierele locuite de populația romă. Retroactiv, pare destul de probabil faptul că toată această organizare minuțioasă a avut nevoie nu doar de suportul întregului aparat de stat, ci și de persoane din interior, dintre mineri, dar mai ales dintre liderii lor, care să fie afiliate serviciilor de securitate, sau altor organe represive. De altfel, mărturiile celor mai multe victime, atât din literatura despre evenimente, cât și din interviurile documentate personal, confirmă faptul că printre mineri se aflau persoane cu salopete curate, cu căști perfect albe, care nu păreau să fie mineri, dar care îi conduceau pe toți ceilalți și le dirijau acțiunile. La

David Schwarz | 107

momentul actual, cred că se poate susține cu destule argumente faptul că, deși mulți dintre mineri au crezut că vin să lupte pentru apărarea propriilor drepturi, obținute în ultima parte a regimului socialist, de fapt au fost folosiți ca masă de manevră în niște jocuri de putere politică la nivelul conducerii F.S.N. de la momentul respectiv, a căror complexitate merită o analiză separată. În plus, generizarea termenului de „mineriadă” este complet improprie și nejustificată. Pe de-o parte, o bună parte dintre violențele din zilele respective au fost opera poliției, armatei și securității. Majoritatea persoanelor decedate au fost împușcate în spate de militari. Multe dintre persoanele lovite au fost bătute în ziua de 13 iunie, când minerii nu ajunseseră încă în București. Cele mai multe persoane supraviețuitoare ale represiunii, au fost sechestrate în unități militare din București, unde au fost bătute, torturate, violate, de către jandarmi și polițiști. Pe de altă parte, un număr foarte mic dintre mineri activi la momentul respectiv au participat la „mineriade” – din totalul de 45 de mii de mineri angajați atunci în Valea Jiului, nu au venit în București mai mult de câteva mii. În plus, mulți dintre aceștia nu au lovit pe nimeni. Perspectiva lui P.F., miner momârlan care lucra ca salvator la momentul respectiv, rezumă de fapt părerea retroactivă a multor mineri: „Eu din prima clipă când am ajuns acolo (la București n.m.), mi-am dat seama că e vorba de o mare tâmpenie! (…) Dar cine a organizat toată treaba asta (venirea minerilor n.m.) avea gândire bună! Ei știau cum să lucreze cu masele de muncitori, și mai ales cu noi, cu minerii. Ne mâna uite-așa cum chem eu oile, așa se jucau ei cu noi. (…) Eu am fost așa, cum s-ar spune, prins de val” (interviu personal, 2010). Practic, aceste fraze rezumă situația celor mai mulți dintre mineri – luați de la lucru, păcăliți că merg să lupte pentru drepturile lor, îmbătați pe drum, convinși că studenții, romii și elitele de dreapta din București sunt personificarea „dușmanului”. De-asemenea, retroactiv, majoritatea celor care au participat la evenimente au înțeles că au fost manipulați și că tocmai cei care ar fi trebuit să „apere

108 | De la „forţa puternică cu înaltă disciplină” la… țara”, „conducerea țării, în termeni bătrânești”, au vândut de fapt resursele și bunurile și i-au trădat pe cei pe care pretindeau că îi apără: „Dar eu văd că au trecut 20 de ani, și mă vait că mai trăim 20, și noi mergem din rău în mai rău! Noi nu putem spune că avem vreun progres de bine!”. Am ales să descriu mai amănunțit situația din jurul „mineriadei” din iunie 1990 pentru că reprezintă, după părerea mea, punctul de cotitură pentru evoluția imaginii și reprezentării grupurilor minerești-muncitorești în sfera publică post-decembristă. Practic, acesta a fost momentul care a născut, sau cel puțin a legitimat, în discursul public, în presa clasei de mijloc, în discursurile intelectualilor publici, disprețul și ura față de muncitorul manual în general și față de miner în special. Astfel, în mai puțin de un an, s-a trecut de la extrema regimului socialist, în care minerul era supra-valorizat, dat permanent ca exemplu de reușită socială și sacrificiu patriotic, la un discurs în care același miner generic este demonizat și transformat în simbol al celor mai violente forme de dispreț care să certifice superioaritatea autoînchipuită a unei bune părți din clasa intelectuală actuală. În aceste condiții, și într-un context istoric în care, spre deosebire de alte țări cu istorie industrială mai bogată, solidaritatea între muncitori și intelectuali a fost cvasi-inexistentă, era de așteptat ca disoluția comunităților minerești, degradarea progresivă socială și economică a Văii Jiului, delapidarea și distrugerea industriei, să fie privite cu indiferență, când nu cu bucurie complice, de o bună parte a elitei locale. Astfel, este foarte relevant faptul că tocmai guvernul de dreapta, proeuropean, condus în mare parte de intelectuali, a fost cel care a luat măsurile cele mai dure și violente împotriva muncitorilor din mină. Disponibilizările din 1997, operate la inițiativa guvernului Victor Ciorbea (ironic, fost lider de sindicat), au condus la scăderea enormă a numărului de muncitori (aproape 20 de mii de mineri au plecat atunci) și la un dezastru social și uman. Minerii au fost ademeniți să plece de bună-voie de la

David Schwarz | 109

mină, în schimbul unei sume derizorii – 20 de salarii – fiind amenințați că altfel vor fi nevoiți să plece mai târziu fără nicio compensație. Cei mai mulți dintre cei care au plecat au avut probleme de adaptare foarte mari: au încercat să se întoarcă în satele de proveniență, în special din Moldova, unde au fost de multe ori alungați de rudele care își reîmpărțiseră pământul; nu au reușit să se reangajeze, mulți dintre ei trăind chiar și în prezent din munca soțiilor în străinătate. Nu au existat programe de reconversie profesională adecvate, nu au existat investiții private sau de stat în zona Văii Jiului, care să compenseze disponibilizările. Cei mai mulți mineri au consumat foarte repede banii primiți și apoi au sperat, fără succes, să se poată reangaja la mine. În aceste condiții, în care se prefigura deja situația limită care va urma în anii 2000, au avut loc venirile minerilor spre București din ianuarie-februarie 1999. Deloc surprinzător, și cu această ocazie, când minerii nu veneau să susțină vreun regim, ci să lupte împotriva probabil celei mai slabe, din punct de vedere al perfomanțelor sociale, guvernări din istoria post-decembristă a României, ei au fost prezentați de presa națională drept „huligani”, „derbedei”, „vandali” care vin să perturbe ordinea publică. În ultima confruntare directă cu organele de represiune, cea de la Stoenești, minerii au fost loviți, răniți, abuzați de jandarmi. S-a tras cu gloanțe de cauciuc, s-a dat cu gaze lacrimogene, minerii au fost bătuți, răniți, și uneori uciși în bătaie. Deși nu a fost demarată nicio investigație oficială postrepresiune, presa locală din Oltenia a semnalat cazul a cel puțin un miner ucis la Stoenești, Constantin Harag, care, omorât în bătaie, a fost înmormântat chiar în localitate. Cu toate acestea, represiunea sângeroasă a fost primită în sfera publică de la momentul respectiv, inclusiv în zona intelectuală, ca o lecție bine-meritată. Revolta minerilor reprimată brutal la Stoenești, prin metode de stat polițienesc, a pecetluit „îmblânzirea” definitivă a comunităților minerești. Acel eveniment a pus practic punct

110 | De la „forţa puternică cu înaltă disciplină” la… anilor 1990, de lupte pentru configurarea grupurilor de putere și de lupte pentru discurs, dând câștig de cauză, cel puțin până la protestele din ianuarie 2012, discursului pseudo-europenist, elitist și împotriva claselor non-intelectuale. În urma acestei istorii, cele șase orașe din Valea Jiului sunt astăzi depopulate (Petroșaniul a pierdut oficial patru mii de locuitori între ultimele două recensăminte), minele sunt închise sau funcționează la capacitate foarte redusă (numărul de muncitori a scăzut de la 45.000 în 1990, la sub 5000 în prezent, și urmează noi concedieri), majoritatea oamenilor se întrețin din munca în străinătate a unora dintre rude, iar singurele locuri de muncă pentru bărbați par să fie cele de paznic și body-guard. Statul nu a venit cu nicio soluție concretă de dezvoltare a zonei, marota turismului, complet nerealistă, este aruncată din când în când în scop electoral de către un primar sau altul, micile chioșcuri și întreprinderi private sunt înlocuite treptat de hipermarket-urile Lidl și Billa, iar principalii investitori străini care au intrat pe piață sunt companii chinezești de îmbrăcăminte, care caută forță de muncă ieftină și supusă. Dana Domsodi rezumă foarte precis perspectiva muncitorilor și muncitoarelor asupra proceselor tranziției: „În abstract și în concret a fost așa: dacă ai fost un simplu muncitor în socialism, și n-ai emigrat, atunci, după revoluție, ai mai lucrat câțiva ani în fabrica de cauciuc/teracotă/etc. sau în mină până când s-au închis. (…) Au venit primele luni de șomaj în România iliesciană a anilor 90. PDSR urma în curând să lase locul PNȚCD-ului la guvernare. Rațiu, Constantinescu nu au păcălit prea multă lume prin cartierele de la periferii. Revenirea lui Iliescu la putere a însemnat pentru muncitori un mare pas înainte în mersul înapoi. În cartier, lumea a început să înțeleagă că democrația și 1 capitalismul sunt despre sărăcie” .

1

Domsodi, Dana, No country for poor men, CriticAtac, 21. 11. 2014.

Partea a IIIa. Cetățeni second hand

Mai puțin decât cetățean: despre regulile nevăzute ale desposedării de cetățenie Ioana Vrăbiescu

Introducere n articolul de față o să abordez tema deposedării de cetățenie, puțin cunoscută, dar cu implicații majore în viața socială. Dezbaterile legate de politicile și practicile care duc la pierderea statutului de cetățean sunt mai degrabă ascunse privirilor oamenilor de rând, tocmai pentru a păstra suspiciunea asupra persoanelor care devin astfel nedemne și incapabile de a-și păstra statutul în societate. Una dintre procedurile prin care statul reușește să camufleze practicile oneroase pentru a deposeda cetățenii proprii de capacitatea de a-și exersa drepturile, este evacuarea din locuințe. Aici mă refer în mod special la evenimentele care se întâmplă în București în ultimii ani. În ultimele decade mii și zeci de mii de persoane sunt evacuate din locuințe fără a li se asigura nicio alternativă de trai decent, contrar drepturilor fundamentale ale omului întărite de tratate internaționale la care România este semnatară. Dar încă și mai grav este că oamenilor împinși să trăiască în condiții precare, statul într-un mod abuziv le restrânge drepturi civice de bază. Să fim înțeleși, deposedarea de cetățenie nu poate fi decât o acțiune directă a statului. Drepturile cetățenești includ dreptul la locuire decentă. Totuși, statul procedează astfel încât să tergiverseze obligațiile care-i revin, să impună condiții de neîndeplinit celor care sunt în

Î

Ioana Vrăbiescu | 113

situații de excluziune socială, să facă balet politic dând vina pe fosta guvernare, acțiuni care au consecințe devastatoare asupra oamenilor. Teoretic privind lucrurile, recurg la explicația lui Foucault (1986)1 și accentul pe care îl pune pe spațiu ca fiind „fundamental în orice exercițiu de putere”. Spațiul devine astfel teritoriu, iar persoanele asupra cărora statul este suveran dobândesc capacitatea de se defini „teritorialicește”. Adică fiecare cetățean al unui stat trebuie să aibă o apartenență teritorială, un loc după care statul să îl ia în evidență sau să îl înregistreze, pe scurt, un domiciliu. Dar, tocmai această formă de „teritorializare” se dovedește a fi o fisură prin care statul acționează subtil limitând drepturi cetățenești. Dimensiunea teritorială a cetățeniei este o trăsătură a statului-națiune, care în modernitate se definește ca suveran peste populația locuitoare a unui anumit teritoriu circumscris. Însă în mod specific, întorcerea la paradigma statului-națiune sub auspiciile neoliberalismului aruncă responsabilitatea asupra vieții individului și în același timp exonerează violența exercitată de stat. În orice circumstanță modernă cetățenia este ceea ce nimeni nu-ți poate lua, cu excepția unei situații de anormalitate (suspiciunea de terorism, acțiuni care să defăimeze statul etc.). Totuși, în România, statul restrânge drepturi fundamentale inventând o etică teritorială a apartenenței – fiecare persoană trebuie să aparțină unui loc – și implementând ulterior forme politice care contrâng cetățenii. Ceea ce se întâmplă este că persoane sau chiar familii întregi lipsite de posibilitatea de a dovedi existența lor locativă sunt deposedate de actele de identitate. În schimb, statul le oferă un alt act de identitate, anume cartea de identitate provizorie. Aparent benign, consecințele pe care le suportă oamenii le afectează direct viața de zi cu zi și însăși condiția umană, stigmatul fiind transferabil copiilor. Drepturi de bază, cum ar fi dreptul la liberă circulație, la 1

Michel Foucault, „Des espacesautres", în Empan, nr. 2, 2004, pp. 12-19.

114 | Mai puţin decât cetăţean: despre regulile nevăzute ale deposedării… semnarea unui contract de muncă sau de locuire le este interzis. Oamenii găsindu-se deodată în situația de a nu mai putea apela la autoritățile publice, dacă nu dovedesc unde și cum au domiciliul. Pentru a explica în mod concret situația României, voi preciza întâi care este relevanța politicilor de naționalizare și de retrocedare a proprietăților, și în special a caselor în mediul urban, pentru actualele (inexistente) politici de locuire. Descriu apoi problematica mobilității persoanelor în contextul globalizării, punând accentul pe felul în care se redefinește statul în neoliberalism. În final explic deposedarea de cetățenie ca fiind un efect al de- și re-teritorializări ca metodă de selectare a cetățenilor și eliminare a celor „indezirabili”. Fac apel la cazul comunității de pe strada Vulturilor 50, din București, pentru a ilustra magnitudinea consecințelor în urma evacuărilor și a explica excluziunea socială la care duc aceste practici degradante ale statului. Politicile de locuire în România Trebuie să amintesc că după procesele de naționalizare și până la sfârșitul regimului socialist, obligația pe care o avea fiecare cetățean era să aibă un loc de muncă, iar cea a statului de a asigura o locuință. Politicile sociale socialiste transformaseră vagabondajul și ceea ce era numit nomadism în practici ilegale și amendate în consecință – o atitudine instituțională rasistă camuflată în ziua de azi, deși încă practicată. Istoric vorbind, în România dreptul la locuire și politicile pentru locuințe sociale sunt dezavuate, fiind criticate ca drepturi cetățenești îndoielnice sau fiind asimilate unei proaste gestionări din timpul regimului socialist. Dreptul la locuire a fost definit din timpul socialismului în Constituția țării subliniind că „fiecare cetățean posedă dreptul la locuire iar statul are obligația de a asigura fiecărui cetățean o locuință adecvată” (Dan și Dan

Ioana Vrăbiescu | 115 2

2003). Modelul de distribuție al locuințelor a urmat logica sistemului centralizat: locuința era alocată în funcție de locul de muncă. Fiecare cetățean obligat să aibă un loc de muncă, prin urmare era înregistat, iar alocarea locuinței se făcea la recomandarea întreprinderii. Mai mult, ritmul de construcție a locuințelor în primele decade ale regimului (1950-1980) este comparabil cu al celorlalte țări est și vest europene, ajungând în 1989 să reprezinte 85% din stocul total al locuințelor. Schimbarea dramatică s-a produs în perioada post-decembristă, ajungându-se ca în 2001 statul să mai finanțeze doar 2,7% din construcția de locuințe. Prin urmare, stocul de locuințe sociale fiind mult mai mic în comparație cu orice altă țară europeană devine expus volatilității economice. Trebuie să precizez că, începând din 1990, principala politică pentru locuire a fost scoaterea pe piață a locuințelor sociale, oferind șansa în primul rând chiriașilor sau celor având credit la stat să cumpere locuințele în care stăteau. Statul, pe deo parte, pierde o cantitate considerabilă a stocului de locuințe transferând cea mai mare parte a locuințelor realizate recent pe piață, iar pe de altă parte, păstrează proprietatea asupra unui stoc de proprietăți cu statut imprecis, neavând nici posibilitatea financiară sau legală de a-l gestiona. În același timp este inițiată legea retrocedărilor. Între 19912011 statul elaborează un cadru legislativ menit să răspundă cererilor de retrocedare a fostelor proprietăți naționalizate, dar și să protejeze chiriașii care trăiau în respectivele case. Deși opiniile sunt împărțite între foștii proprietari (sau moștenitorii acestora) și chiriași, chiriașii locuind în casele naționalizate sunt cei care suferă cel mai tare de pe urma confuziilor legislative. În fapt, evacuările și lipsa de locuințe sociale în zonele urbane devine un fenomen reprezentativ al perioadei numită de „tranziție” în România. În aceeași logică, dreptul la locuire este 2

Adrian Nicolae Dan, Mariana Dan, „Housing Policy in Romania in Transition: Between State Withdrawal and Market Collapse", 2003.

116 | Mai puţin decât cetăţean: despre regulile nevăzute ale deposedării… retras din constituție, fiind ulterior preluat în legea națională a locuinței nr. 114/1996, toată responsabilitatea este atribuită autorităților locale. Mobilitatea politică și neoliberalismul În primul rând, politicile post-decembriste de retrocedare a proprietăților fac parte dintr-un ansamblu mai larg al ideologiei neoliberale care împinge statul să-și privatizeze bunurile, serviciile, obligațiile. Îndeosebi în țările est-europene aceste bunuri înseamnă aproape tot, întrucât statul fostului regim socialist deținea întregul teritoriu, întreprinderile, mijloacele de producție, și cea mai mare parte a locuințelor în care trăiau oamenii. Odată cu dezlipirea de modelul socialist, și apropierea de Europa vestică, neoliberală și capitalistă întru-totul, România pierde un capital politic esențial, modificându-și chiar legislația privitoare la cetățenie. Este felul în care, spre exemplu, dreptul la locuire a fost omis din noile reglementări „ne-comuniste” lăsând practic mii de oameni în stradă. Mobilitatea politică reprezintă relația de putere dintre diferite sfere politice și explică felul în care modificările din interiorul unui stat sunt determinate de conjunctura internațională. Simplu de detectat, România a acceptat anumite schimbări structurale pentru aderarea la UE, printre ele numărându-se capitularea necondiționată și foarte puțin negociată în fața privatizărilor bunurilor publice, retragerea sprijinului social, simultan cu restrângerea aparatului administrativ. În perioada numită elocvent „tranziție”, statul român și-a asumat trecerea de la un sistem centralizat la un regim democratic bazat pe principiile economiei de piață. În arealul ideologic neoliberal abandonul statului face ca teritoriul său să se transforme într-un bun de schimb negociabil, iar stocul de locuințe sociale să fie lăsat în voia economiei de piață. Este un procedeu simplu care exemplifică cum funcționează violența strucurală, acel tip de violență care definește statul-națiune în deplina sa capacitate de putere

Ioana Vrăbiescu | 117

suverană controlând și manipulând populația arondată unui teritoriu dat. În general, neoliberalismul este considerat cel mai solid proiect politic global care presupune deregularizarea sectorului financiar și restructurarea statului prin: privatizarea și comercializarea bunurilor și activelor, reducerea birocrației de stat, transferarea responsabilității politice la nivelul autorităților locale fără susținerea economică necesară, cât și implicarea aleatorie a organizațiilor supra-statale sau non-guvernamentale. David Harvey (2005)3 explică cum deregularizarea piețelor duce la „acumularea prin deposedare”, unde acordul direct dintre stat și cetățean face ca protecția socială să fie înlocuită de responsabilitatea individuală. Prin minimizarea sprijinului legislativ și financiar față de locuințele sociale, statul se prezintă cu totul sub stindardul neoliberal. Două procese simultane și mutual determinate atacă puterea statului și îi redefinesc teritoriul: abandonarea dreptului la locuire și transformarea teritoriului într-un bun vandabil. În primul proces dreptul la locuire reprezintă pe de-o parte un drept cetățenesc pierdut din cauza retragerii statului, iar pe de altă parte, un concept care înlesnește politicului monitorizarea și evaluarea identității teritoriale a cetățenilor. Cel de-al doilea proces prin care neoliberalismul restructurează puterea politică este manipularea teritoriului. Procesul exprimă aparent o acțiune a statului împotriva lui însuși, de fapt înseamnă facilitarea puterii de decizie a economiei de piață. Ceea ce explic mai departe este cum bazându-se pe ideologia neoliberală, și în special manipulând dreptul la locuire, statul modifică cetățenia în înțelesul universal convenit și acceptat, restrângând libertăți și drepturi individuale.

3

David Harvey, A Brief History of Neoliberalism, Oxford: Oxford University Press, 2005.

118 | Mai puţin decât cetăţean: despre regulile nevăzute ale deposedării… Deposedarea de cetățenie: cazul Vulturilor 50, București Problematica deposedării de cetățenie e complexă, implicând dezbateri ample în ceea ce privește drepturile cetățenești și relația cu statul-națiune sau piața globală de capital. Pe de o parte, dacă se consideră că deposedarea presupune pierderea unor drepturi, riscul este să se ajungă la o periculoasă retorică a drepturilor. Retorică ce susține că statul și capitalul conferă drepturi ca urmare a și condiționate de statutul de cetățean. Astfel, statul-națiune poate părea singura sursă legitimă care conferă drepturi. Înțelegând dreptul la locuire ca definit de expansiunea globală a capitalului și de atributul teritorialității statului, rezultă că dreptul la locuire este un important mijloc de creștere a puterii, expresia înseși a acumulării prindeposedare. Pe de altă parte, deposedarea a fost analizată ca având o dimensiune socială și existențială. În acest cadru deposedarea de cetățenie devine doar un aspect al unei continue acțiuni violente de omogenizare. Deposedarea este astfel acțiunea violentă a statului care reașează oamenii în afara sistemului de drepturi. Foarte important, actele de injustiție socială creează o ruptură în corpul social întărind logica individualistă. Orice nereușită a unei acțiuni colective va întări și mai mult ideologia care susține cariera personală, izbânda individuală. Deposedarea ascunde dimensiunea socială a umanității negând individualismul tot pe atât pe cât îl valorizează pentru presupusa potențare a celor deposedați de drepturi. Un fel de „dacă vrei, poți!” care înveninează solidaritățile pentru un țel comun și îndeamnă indivizii către competiții loiale sau nu. Important de reținut, deposedarea aparține mecanismelor de excluziune politică și existențială decisă de puterea suverană. Spre exemplu, acceptarea individualismului ca principiu dă statului posibilitatea de a nu lua în considerare în momentul evacuăriilor din case structura familială, oferind separat soților și soțiilor, copiilor și adolescenților adăposturi în loc de locuințe. În cazul familiilor evacuate din Vulturilor 50 soluțiile oferite de autorități au tratat fiecare caz în parte aplicând norme valabile

Ioana Vrăbiescu | 119

pentru persoane individuale, nu pentru familii. În al doilea rând, ceea ce a făcut statul prin executarea ordinului de evacuare este că a lăsat (foști) locuitorii și activiști civici să reacționeze față de o de facto deposedare de cetățenie, nerespectând legislația care prevede acordarea unei locuințe înainte de a proceda la evacuarea cetățenilor. Rezultatul obținut este relevant pentru dinamica descentralizării: autoritățile locale sunt responsabile pentru dreptul la locuire al unor persoane doar dacă acestea sunt înregistrate pe teritoriul respectivei administrații. Adică, paradoxal, pentru ca o persoană fără adăpost să poată cere autorităților, în virtutea dreptului la locuire, o locuință socială, persoana trebuie să aibă un domiciliu în acea arie administrativă. Dintr-o altă perspectivă, și anume evidența populației ca serviciu al sistemului centralizat pentru înregistrarea și controlul populației, autoritățile își asumă responsabilitatea doar asupra persoanelor cu domiciliu stabil. Domiciliul este înregistrat pe cartea de identitate (sau buletin), și este diferit de rezidență, locul în care o persoană locuiește temporar. Domiciliul trebuie dovedit cu un contract de vânzare-cumpărare, contract de închiriere sau luare în spațiu. Domiciliul este necesar părinților care trebuie să obțină certificatul de naștere al copiilor, pentru minori între 14-18 ani și pentru orice adult în vederea obținerii cărții de identitate care atestă cetățenia română. În 2014, pe Vulturilor 50 locatarii se așteptau la evacuare, fiind vorba de un proces de retrocedare care se terminase favorabil moștenitorilor în 2002. Proprietarii au vândut unui investitor care a urmărit pașii legali ajutându-se de presiunea politică până a obținut evacuarea. De fapt, în acest caz ca și în celelalte multiple situații de evacuare, care numai în București numără mii de persoane, statul prin autoritățile locale este obligat să asigure o locuință decentă persoanelor evacuate. Deci, nicio evacuare nu poate avea loc înainte de alocarea unui alt spațiu locativ cetățenilor.

120 | Mai puţin decât cetăţean: despre regulile nevăzute ale deposedării… Din punct de vedere legal și administrativ statul poate constrânge o persoană să dovedească statutul său legal în teritoriu, în funcție de cerințele autorității locale. În România, statul limitează drepturile cetățenești ale persoanelor care nu pot să dovedească documente referitoare la locuire prin eliberarea unei cărți de identitate provizorii. Această carte de identitate provizorie afectează viața unei persoane în sensul în care ea nu are voie să semneze un contract de muncă, nu are voie să treacă granițele țării, sau are îngrădite alte drepturi civile (d.e. nu poate accesa credite sau împrumuturi bancare). Faptul că statul aceptă la nivel normativ și încurajează birocratic deposesia de cetățenie dovedește o violență instituțională instrumentată politic. Hățișul instituțional care atribuie drepturi și obligații separă ierarhic cetățenii și noncetățenii, dar și cetățenii între ei: măsurând venitul și averea, nivelul de integrare, loialitatea față de stat etc. Toate obligă individul să fie dependent de sistemul politic, iar cetățenia devine graduală. Central definiției cetățeniei rămâne teritoriul. „Ei nu-s de aici” reprezintă expresia care stabilește hotarele înăuntrul cetățeniei. Ceea ce face ca deposedarea de cetățenie să se petreacă treptat, folosind criteriul apartenenței sau identității teritoriale. Când o persoană este descalificată, deposedată de drepturi, ea intră într-o stare de anormalitate în care legăturile cu instituțiile devin fragile și se pierd. Cel care ajunge să fie „mai puțin decât cetățean” este deposedat de drepturi, scos în afara politicii, în afara cadrului drepturilor. Concluzii: „Ei nu-s de aici” Analiza situației României post-decembriste a arătat felul în care abandonarea dreptului la locuire ca drept fundamental și reducerea lui la un bun posibil de negociat duce la deposedarea de cetățenie. Dacă studiile făcute în România despre situația locuirii în regimul neoliberal arată în mod special exluziunea socială la care sunt expuși etnicii romi, aici exemplific încă o dată cum se petrece acest lucru. Studiul de caz al evacuărilor din

Ioana Vrăbiescu | 121

București, Vulturilor 50, exemplifică construcția teoretică prezentată. Deposedarea de cetățenie se petrece treptat și începe cu ignorarea dreptului la locuire. Odată ce statul renunță la a mai sprijini instituțional și financial dreptul persoanelor la locuire, întregul acces la cetățenie nu mai poate fi garantat. Statul prin practicile și politicile de deposedare produce de facto noncetățeni, împinși să trăiască în condiții de precaritate locativă. Orice evacuare este un eveniment dramatic, însă statul are tendința de a-l transforma într-o rutină, oferind un înțeles birocratic unui injust abuz de putere.

Câte ceva despre arta evacuării în România anilor 2000 cu scurte observații asupra unor probleme de fiziologie morală1 Cătălin Berescu

O

primă variantă a acestui text a apărut în volumul Evacuarea Fantomei. Arhitecturi ale supraviețuirii (editor Alina Șerban), un proiect al arhitecților Alex Axinte și Cristi Borcan, mai cunoscuți ca Studio Basar. Sub coperta albastru-prelată a cărții se găseau povești ale evacuaților anilor 2000, o temeinică descriere a spațiilor viețuirii în stradă, printre mobile și trecători, în alveole elastice și fragile acoperite cu obsedanta, mai sus evocata prelată. Studio Basar fac în principal proiecte în stradă, în locuri unde am putea trăi relaxaţi dacă nu ne-am grăbi așa de tare să ajungem în spațiile alea clare în care îţi este întotdeauna clar cum trebuie să trăiești. Consonez cu ei pentru că se ocupă în special de lucrurile modeste, au o înclinație specială pentru a extrage din cotidian un miez dur, un parfum în care esențele minore ale realității românești sunt strânse într-o sticluță cu design occidental și vândute unui public inteligent, fără farafastâcuri de marketing dar și fără lamentațiile deformatoare ale neaoșismului și anti-neaoșismului. Povestea evacuaților a devenit artă pur și simplu pentru că singura comunitate care a decis că merită citită a fost cea a artiștilor. 1

O versiune de lucru a acestui text a fost publicată în volumul coordonat de către Alina Șerban, Evacuarea Fantomei. Arhitecturi ale supraviețuirii, București, 2010.

Cătălin Berescu| 123

Documentarul avea mult echilibru, asta fiind partea surprinzătoare a ceea ce făceau Studio Basar la momentul respectiv, dacă ar fi fost bătrâni asta ar fi fost o boală a senectuții, tineri fiind era doar un semn al faptului că priveau lumea fără isteria specifică adolescenților întârziați care au dat profilul figurii publice în România postdecembristă. Evacuarea fantomei a fost un strigăt soft, rezultat al unei metodologii carteziene pe care au pus-o la lucru pentru a apropria o realitate dificilă, incomodă, potențial mutilantă pentru suflete sensibile, predispuse la melodramă. A fost, în același timp, o aparent clasică cercetare de arhitectură care nu supunea explicit la încercare dogma cercetării tipologice și nici nu pedala în gol pe terenul foarte vagilor idei care compun astăzi tabloul drepturilor locuirii. O abordare tehnică care a introdus o necesară distanță între noi și cei de pe trotuare pentru a înlesni șocul melodramatic pe care îl acuză orice om care trăiește în epoca televiziunilor de știri. Ce poți înțelege din drama unui om aflat într-o situație limită? Mai ales azi, când limita dramei e definită la un capăt al spațiului mediatic de Rambo, Batman și ai lui, supereroi schizofrenici născuți din suferința divorțului, orfelinatului sau morții iubitei, în vreme ce starea vremii face oficiul de catastrofa iminentă și permanentă în secțiunea reflecției asupra cotidianului. Când oamenii s-au obișnuit deja să treacă rapid pe lângă homelessi, aurolaci și bătrâni cu mâna întinsă și când toată lumea știe aproape tot despre rău și cauzele lui. Într-o societate non-coezivă, individualistă până în pânzele albe și hipnotizată de televiziune și supermarket, răul e un personaj politic, un zeu păgân cu agendă socială, pervers și ludic. Cu o asemenea entitate poți să negociezi alocarea unei nenorociri mai mici, sau să i te supui complice. Voi șarja în marginea acestei observații cu privire la folosirea socială a ideei de rău adăugând că utilizând, implicit sau explicit și predominant, discursuri despre un rău de natură divină (ubicuu, omniprezent, potent, etern, preștient etc.) tindem să evacuăm dilema morală din reflecția asupra cotidianului și să o înlocuim cu diverse

124 | Câte ceva despre arta evacuării în România anilor 2000 … soteriologii (de exemplu, obolul șpăgii e echivalent cu o jertfa dacă gândești că prin asta contribui la „mersul lucrurilor”), cu observații tehnice („avem legi, dar nu le aplicăm”) sau cu personificări păguboase ce coboară orice problemă la nivel individual. Un rău mai degrabă abstract e ușor de atașat discursurilor generale și scapă, pentru mine inexplicabil, cu mult mai multă ușurință atunci când se întâmplă să devină palpabil. Perversitatea invocată la începutul paragrafului vine deci din natura reflecției cotidiene în marginea relelor identificabile, dintr-o viziune pe care societatea noastră o are asupra răului în general, nu e doar o practică deformată a unor principii etice pe care decidem să le suspendăm în varii momente. Comunismul, ortodoxismul, balcanismul, individualismul, moștenirea otomană, Miorița, omul recent, Ion Iliescu și retardul istoric cultural față de Apus par a fi candidați foarte serioși la explicarea puterii noastre de a îndura nedreptăți, de a ignora nefericirea semenilor sau, pur și simplu, de a înțelege ceva mai greu lucrurile care ni se întâmplă. Dar atitudinea moală a românilor față de rău este o temă prea complicată pentru mine așa că mă voi mărgini să o folosesc ca teză, ca prezumpție de vinovăție. Prezența atâtor familii în stradă, pentru atât de multă vreme trăind printre mobile înghesuite pe trotuar și acoperite cu o prelată, a fost pentru București un rău concret, digerat greu de cotidian și neasumat de autorități. A fost și încă mai este o problemă pe care am vrea să o delegăm altcuiva, o grijă morală îngropată sub pragmatismul cinic al ideii de victime colaterale ale exercitării dreptului de proprietate. În termeni tehnici și legali fenomenul care provocă această realitate neplăcută se numește evacuare. Este însă evacuarea un rău în sine sau e doar un episod tehnic neutru și necesar pentru „a restabili legalitatea”? Dacă se întâmplă ceva grav după ce persoana a fost evacuată, cât de mult timp după și cum se pot lega cauzal întâmplările? Dacă viața unei persoane este pierdută, dacă o carieră profesională este distrusă, dacă o familie se

Cătălin Berescu| 125

destramă, cine poartă responsabilitatea: evacuatul, societatea, evacuatorul, legea sau toți în cor? A este „rom unguresc”, unul dintre cei peste 1.500 de locuitorii fără forme legale ai cartierului Valea Rece din Tîrgu Mureș, o zonă care figurează pe planurile de urbanism ale orașului ca pășune. S-a născut aici, la fel ca părinții lui și și-a ridicat un bordei alături de casa părintească în care a locuit până în 2006 împreună cu soția lui. Modernizarea a venit peste ei sub forma demolării; câteva bordeie au fost date la o parte pentru a face loc unor locuințe sociale, eternul proiect de garsoniere care pare a fi preferatul autorităților locale în lupta pentru îmbunătățirea condițiilor de locuit pentru familiile cu mulți copii. Au fost plasați temporar, într-un cort militar, urmând ca toamna, când cele zece garsoniere urmau sa fie gata, să fie mutați în casă nouă. Generosul proiect s-a împotmolit însă undeva pe drum așa că luna noiembrie i-a găsit pe cei doi pensionari tot în cort. Soția lui A a făcut un atac de cord și a decedat; el spune că de frig, certificatul legal că de inimă. Acest gen de ecuații morale par a fi rezolvate destul de simplu de recomandările organismelor europene prin legarea procesului evacuării de consecințele lui. Definiția evacuării forțate este aici: îndepărtarea temporară sau permanentă și împotriva voinței acestora a indivizilor, familiilor sau comunităților de pe terenurile sau casele în care locuiesc, fără asigurarea și fără accesul la forme de protecție legală și de altă natură. Prudența diplomatică face ca acele forme de protecție să nu fie nici măcar evocate; legea tăcerii, cu capetele ei clar conturate se supune unei logici asemenea: la partea de sus, în stratosfera puterii politice nu se cuvine să deranjăm fragilul echilibru psihic în care se află reprezentanți labili ai unor națiuni nervoase, nedispuse la compromisuri, la cel de jos, în tranșeele evacuării cu executori judecătorești inflexibili și polițiști

126 | Câte ceva despre arta evacuării în România anilor 2000 … dezabuzați nu simțim nevoia să concurăm zgomotul mobilelor târâte pe trotuar cu vocile noastre inutile și mai niciodată exersate în afara propriei familii. Dacă am vrea însă să vedem ce se întâmplă după evacuare? În fapt, în asta constă esența oricărei judecăți morale, în capacitatea de a anticipa consecințele alegerilor pe care le facem. Poate că, după douăzeci de ani de evacuări, guvernul s-a gândit un pic la asta interzicând în aprilie 2010 evacuările pe timp de iarnă (1 decembrie – 30 martie). Nu se știe dacă decizia a fost luată pentru că am intrat în Europa sau pentru că Europa a intrat peste noi. Să mai luăm un exemplu: Familia D, doi șomeri cu patru copii, au locuit cu primul copil într-o garsonieră pe care începuseră să o cumpere în rate. În urma nașterii unor tripleți au renunțat la contract și au acceptat o locuință socială cu trei camere într-o casă naționalizată. Restituirea proprietății a dus la un proces îndelungat, inițial câștigat de chiriași, bine protejați de legea 112, mai la urmă câștigat de proprietar în urma unor episoade ciudate în care avocatul apărării, deși până atunci se descurcase bine, nu mai reușea să îndeplinească la timp diligențele elementare legate de proces. Abadonați de avocat, vecinii mei au sfârșit în stradă, dormind pe mobile în fața casei. Primăria s-a oferit să le depoziteze lucrurile într-un depozit ADP iar instituția cunoscută sub numele de Protecția copilului s-a oferit să le ducă copiii la casa de copii. Au refuzat categoric și au trăit timp de două luni în stradă, apoi întrun subsol neamenajat la un vecin. Copiii au început să se joace nesupravegheați iar unul dintre cei mici a fost lovit de un leagăn și a murit. Să punem acum întrebările: care este legătura între viața pe stradă, viața într-un beci și, în cele din urmă moartea unui copil

Cătălin Berescu| 127

și evacuarea forțată? Oamenii evacuați au dreptul de a-și păstra copiii sau aceștia ar trebui instituționalizați? În absența unei reflecții, sau măcar a unor enervări mai consistente în spațiul public românesc, răspunsurile curente sunt culese din experiența, teoria și jurisprudența internațională. Dintre organismele internaționale care se ocupă de cei fără adăpost și de excluziunea în materie de locuire poate cel mai prezent este FEANTSA, un organism nonguvernamental finanțat de Comisia Europeană care a creat un sistem de clasificare adoptat și de România. ETHOS e un sistem de clasificare a situației în care se află persoanele cu probleme de locuire fără o indicare explicită a surselor excluziunii. România pare a fi indecisă ca model cultural, sfâșiată între exemple de tip britanic, austriac sau olandez, unde există strategii explicite, dezbatere publică, instituții, bugete și interdicția morală de a criminaliza sărăcia și cel grecesc, în care în afara presupusei solidarități a familiei și bisericii, nu există nimic. Dat fiind că documentul are numai o pagină, adoptarea a decurs fără dureri dar și fără mari consecințe. Desigur, pentru cei fără adăpost s-au făcut studii pentru întocmirea unei baze de date electronice. Familia C, pensionari, cu un copil major, dar șomer și cu altul la liceu, a apucat să plătească câteva rate la apartamentul în care locuiau după care au fost anunțați că imobilul a fost restituit lui P, vecinul lor de la etaj, fost proprietar. Au refuzat categoric să semneze un contract de închiriere și au ales să lupte în justiție. În scurt timp conflictul a căpătat accente personale, cu amenințări zilnice, cu un câine care mușca din când în când pe cineva, neselectiv, pentru că nu știa să citească hotărâri judecătorești, și cu perioade de spitalizare pentru cei doi bătrâni capi de familie. În cele din urmă nea Gogu a paralizat și, de aici înainte, a fost purtat de către familie, mut și mai tot timpul înlăcrimat în scaunul lui cu rotile, la

128 | Câte ceva despre arta evacuării în România anilor 2000 … toate ședințele de judecată. Familia a rămas ultima din casă, mult după ce apa și gazele au fost tăiate, după ce toată lumea fusese evacuată și după ce mai toți proprietarii muriseră. Pur și simplu nu aveau unde să se ducă. Abandonez din nou tema lipsei de răspuns a românilor la diversele rele ce îi înconjoară observând doar că, în cazul evacuărilor alegem să fim ignoranți din motive ideologice. Mai exact dintr-un atașament recent, total și cu accente misticoidisterice față de ideea de proprietate privată (Proprietatea este sfântă!), văzută ca fiind chintesența anticomunismului. Pierduți în vârtejurile care se nasc între frontul de înaltă presiune al noii ideologii dominante și cel de joasă presiune al vechii mentalității dominante (să ni se dea casă!) ne găsim în situația de avea din ce în ce mai mulți oameni în bordeie ca urmare a unei idei politice. Comunismul deporta oameni în Bărăgan, capitalismul îi aruncă în ghetouri. O perfectă simetrie care așteaptă date statistice pentru a fi comparabilă și ca scară. Desigur, la scară mare lucrurile se schimbă iar evacuarea devine uneori relocare, sau resettlement ca termen internațional care sună suficient de neutru pentru a coagula politici și organisme de monitorizare. Țările cu populație numeroasă și ritm de dezvoltare economică susținut, cum ar fi China, India sau Brazilia sunt campioanele acestui proces. Cam patru milioane de persoane pe an își pierd locuința ca urmare a dezvoltării, uneori cu compensații, alteori nu. Tot la scară mare găsim și expulzările colective, explicit interzise de toate convențiile europene dar implicit practicate atunci cînd vine vorba despre comunitățile de romi. Recentul scandal francez e doar partea vizibilă a aisbergului, fenomenul e vechi, omniprezent și extrem de brutal în țările est-europene unde a generat creșterea uriașă a numărului și mărimii ghetourilor de romi în ultimii douăzeci de ani.

Cătălin Berescu| 129

Valea lui Stan – Vâlcea. Acum patruzeci de ani secretarul de partid i-a urcat în camion și i-a adus aici, în munte, pentru că stăteau pe locul unde urmau să se construiască hotelurile de pe valea Oltului. Teoretic sunt orășeni, aparțin de orașul Brezoi, practic lucrurile stau cam așa: o iei pe valea Lotrului în sus, dai de Brezoi, treci de el și de următoarele două sate aparținătoare. Cum se termină satul și treci de ultimul deal iei un drum la stânga și urci puțin. Acolo îi găsești pe rudari, cam câte 7-8 într-o casă, împletind coșuri pe care azi nu le mai cumpără nimeni. Copiii lor merg la o foarte frumoasă școală catolică la care învață despre sisteme de ecuații și poeți naționali după care se întorc acasă și dorm câte șapte în același pat. Pe tablă am găsit cuvintele „ambiguitate”, „obtuzitate”, „erogen” și „monumental” dovadă că obsesia noastră pentru educație are șanse să producă intelectuali chiar și pe întuneric, în bordeie.

130 | Câte ceva despre arta evacuării în România anilor 2000 … Colentina 2005 – hotel în strada Peisajului. Casa din centrul imaginii reunește cinci gospodării cu cinci intrări separate sub același acoperiș. Ea aparține unei femei care a fost evacuată cu câțiva ani înainte din zona Grivița și care s-a întors în locul în care s-a născut, în zona inundabilă a râului Colentina. Modelul inițiativei și proprietății private este aici viu și nevătămat, fiind prima colonizatoare, ea închiriază celorlalți locuințele. Între 2005 și 2008 numărul locuitorilor dar și cel al caselor s-a dublat. Există deci mai multe mecanisme prin care se ajunge la formarea de zone de sărăcie dar dacă rămânem însă în registrul tehnic al evacuărilor individuale lucrurile sunt destul de simple. Orice evacuare este forțată. Atunci cînd oamenii pleacă de bună voie, pleacă la mai bine. Familia B, tineri studenți la arhitectură și medicină cu un copil, au primit și ei un apartament într-o casă naționalizată, nu neapărat pentru că locuiau cu socrii întrun spațiu insuficient ci mai mult pentru că el se nimerise să ia bătaie la Revoluție. După o lungă vreme de relații călduroase cu fostul proprietar, un bătrân înalt, cu o mină serioasă, politicos și calm, care dealtfel locuia la etaj și își trimitea nepoțica să se joace cu cel mic, acesta a introdus o acțiune prin care încerca să-i evacueze. Au câștigat câteva runde de procese până când, într-o zi, apa a fost întreruptă. A fost rândul lor să îl dea în judecată pe proprietar, care între timp se mutase din imobil. Au pierdut, motivația judecătorului fiind că nu îi poate impune proprietarului obligația de a avea apă în apartament. La venirea iernii, chiar într-o zi în care temperatura scăzuse la -15oC li s-au tăiat și gazele. Cum deja așteptau al doilea copil au hotărât să plece, abandonând casa și renunțând la avocați pentru următoarele procese. Primul proces după plecare l-au

Cătălin Berescu| 131

câștigat din nou deși îl anunțaseră pe judecător că nu mai vor să locuiască acolo, la al doilea, cam după încă un an, proprietarul a reușit să obțină oficial dreptul de evacuare a fantomei familei B. Între timp, pe tot parcursul lungului proces, soția proprietarului, cumnata, copilul și în cele din urmă și proprietarul au murit în urma unor diferite suferințe. Nepoțica a rămas probabil cu amintiri plăcute legate de o mulțime de mașinuțe colorate iar arhitectul cu o cheie franceză, cu amabilitate împrumutată de proprietar, cu care se conecta ilegal la apă. Statul român a mai marcat un punct în lupta pentru economie de piață și capital privat, vila neoromânească în care se aflau cele patru mici apartamente din care am colecționat povestirile de mai sus devenind între timp un mic imobil de birouri modern și eficient energetic, bineînțeles galben şi cu geamuri de plastic, curățat acum și de decorațiile de stuc cu care constructorul nu prea s-a înțeles și de bătrânii inutili care locuiau acolo împreună cu alte elementele neproductive pentru societate.

Partea a IVa. Clasa de mijloc, societatea civilă, reprezentarea politică și corupția: manipulări discursive și resemnificări alternative

Evoluții economice și sociale post-comuniste sau de ce nu avem clasă de mijloc Gelu Sabău

E

ste un lucru elementar că o societate democratică modernă se sprijină pe clasa de mijloc, formată din cetățeni cu un nivel cel puțin mediu de educație și cu venituri peste medie, care să le permită o oarecare independență financiară. Această potențială clasă de mijloc, care ar fi trebuit să se dezvolte și în România în perioada post-comunistă pentru a consolida regimul democratic care a început să se înfiripe, se situează undeva în jurul a 10% din populație. E suficient să spunem că în țările cu care ne comparăm în mod constant (Germania, Franța sau SUA), clasa de mijloc cuprinde aproximativ 50 - 60% din populație. În continuare aș dori să spun câteva lucruri despre cauzele care au condus, în evoluția noastră postdecembristă, la o pătură de mijloc atât de subțire. Cred că ele sunt legate de evoluția pe termen mediu și lung a societății românești de după căderea comunismului, nefiind determinate în mod esențial de izbucnirea crizei economice din 2010. Clasa de mijloc, atunci și acum De fiecare dată când aud vorbindu-se despre evoluția economică și socială a României în perioada post-comunistă mă gândesc că poate fi trasată o paralelă cu situația României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Iată un pasaj din Eminescu, sugestiv pentru legătura dintre realitatea economică și existența clasei de mijloc:

Gelu Sabău| 135

„Franțuzul ia o bucată de metal în 50 de parale și-ți face din ea un ceasornic pe care ți-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc și el ți-o trimite înapoi sub formă de postav și-ți ia pe aceeași oca 20 de franci; [...] Ai vândut ocaua de lână cu un franc, pe care-l ai în mână și-l poți da iar, dar ea, când ți-a venit înapoi, te ține nu unul, ci 20 de franci. Cu ce-mplinești cusurul de la unul până la 20 de franci, de unde mai iei încă 19? Neapărat că din alte producte și nu din lână, deci din grâu. Dar grâul se produce cu osteneală multă și spor puțin. [...] De acolo vine că țăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux, comandat din străinătate.”1 De ce există în Franța secolului al XIX-lea o clasă de mijloc? Răspunsul: pentru că există o industrie care prelucrează materiile prime pe care le cumpără ieftin și le vinde apoi scump, sub formă de produse finite. Adică Franța are o economie ce produce plusvaloarea care se regăsește în nivelul ridicat de bunăstare al cetățenilor săi. De ce nu are România o clasă de mijloc spre sfârșitul secolului al XIX-lea? Deoarece condițiile economice din România sunt opuse celor din Franța. Sub presiunea capitalismului vestic, aici se produc doar materii prime care sunt exportate pentru a fi prelucrate în afară și se importă produse finite care au înglobate plus-valoarea de care beneficiază, de exemplu, francezii. Pe scurt, francezii cumpără ieftin și vând scump, pe când românii vând ieftin și cumpără scump. De ce nu există azi în România o clasă de mijloc consolidată? Pentru a răspunde la această întrebare cred că trebuie ținut cont de evoluția per ansamblu a economiei și societății românești după 1989, care, din unele puncte de vedere, este similară cu evoluția României în a doua jumătate a secolului XIX. În acest sens, voi prezenta și comenta mai jos câteva grafice simple referitoare la evoluția sectoarelor de activitate și a ponderii populației ocupate în economie după 1989. 1

Mihai Eminescu, „Icoane vechi și icoane nouă”, în Timpul, decembrie 1877.

136 | Evoluţii economice şi sociale post comuiste sau… Câteva date statistice 1. Ponderea agriculturii în PIB și populația ocupată în agricultură 50

procente (%)

40

30

20 Evoluția agriculturii după 1989 Populația ocupată în agricultură Ponderea agriculturii în PIB

10

1990 29% 21%

2000 41% 11%

2006 30% 8%

2013 27% 6%

Gelu Sabău| 137

Dacă urmărim datele din graficul de mai sus observăm că după 1989 are loc o evoluție paradoxală: populația ocupată în agricultură crește, în timp ce ponderea agriculturii în PIB scade, astfel că se ajunge ca în anul 2000, 40% din populație să producă aproximativ 10% din PIB. Fenomenul este produs în bună măsură din cauza desființării activităților industriale și migrării în mediul rural a fostei populații urbane. Apoi, fenomenul tinde spre o oarecare „normalizare”, în sensul că ponderea populației agricole scade (deși rămâne foarte importantă), fapt datorat probabil deschiderii granițelor și emigrației acestor oameni în Occident unde prestează munci similare dar mai bine plătite. În condițiile în care se știe că sectorul agricol este în general puțin profitabil (agricultura este un domeniu subvenționat în toate țările UE), ne putem imagina că agricultura românească a anilor 2000, care folosește uneori mijloace specifice secolului XIX, nu are cum să producă bunăstare. În anul 2013, încă 27% din populație muncește în agricultură, ajungând să producă aproape 6% din PIB. Scăderea ponderii aportului agriculturii în PIB arată o tendință de normalizare a structurii economiei românești, dar procentul mare de populație ocupată în acest domeniu ne indică faptul că agricultura reprezintă încă o formă de refugiu și protecție a celor rămași fără ocupație. Dacă ținem cont de faptul că venitul mediu în domeniul agricol este sub venitul mediu pe economie (aproximativ 1200 de lei, față de 1700 de lei media generală), și că o bună parte din populația ocupată în agricultură trăiește la limita subzistenței, fiind sprijinită cu pensii sau ajutoare sociale, atunci ne putem imagina că în aceste condiții apariția unei clase de mijloc în mediul rural, cu oameni ocupați în agricultură, este practic imposibilă.

138 | Evoluţii economice şi sociale post comuiste sau… 2. Ponderea industriei în PIB și populația ocupată în industrie 50

procente (%)

40

30

Evoluția sectorului industrial după 1989 20 Populația ocupată în industrie Ponderea industriei în PIB

10

1990 43% 45%

2000 27% 30%

2006 30% 32%

2013 28% 30%

Gelu Sabău| 139

În sectorul industrial, evoluția post-comunistă e oarecum similară, cu diferența că aici scăderea ponderii industriei în PIB este însoțită de scăderea populației ocupate. După anii 2000 se observă o ușoară revenire. Desigur, productivitatea muncii a crescut semnificativ (comparativ cu anul 1989, productivitatea industrială a crescut de peste 4 ori), cunoscut fiind faptul că la sfârșitul comunismului exista o slabă productivitate, o bună parte din populație fiind ocupată doar pentru că în comunism nu trebuia să existe șomaj. Deci industria, cu această creștere a productivității, ar fi avut șanse să producă o clasă de mijloc. Problema este însă că activitatea industrială la nivelul anilor 2000 se situează la circa 50% din activitatea industrială din 1989. Cu alte cuvinte, în loc să avem o retehnologizare și eficientizare a industriei comuniste, am avut mai degrabă un proces de dezindustrializare, cu toate consecințele sociale pe care acest fenomen le-a produs (sărăcirea unor pături largi de populație, depopulare etc.). Dacă mai ținem cont și de faptul că o industrie este cu atât mai rentabilă cu cât are înglobată mai multă cunoaștere, de cvasi-inexistența unei înalte tehnologii românești și de faptul că industria românească produce în general subansamble pentru economiile mai avansate, atunci avem o imagine de ansamblu mai completă. Simplu spus, industria românească exportă piese de mașini pentru a importa mașini. Este ușor de imaginat care este direcția de mișcare a valorii în cadrul acestui schimb.

140 | Evoluţii economice şi sociale post comuiste sau… 3. Ponderea serviciilor în PIB și populația ocupată în domeniul serviciilor 60

procente (%)

50

40

30

Evoluția sectorului serviciilor după 1989 Populația ocupată în domeniul serviciilor 20PIB Ponderea serviciilor în

1990 27% 34%

2000 31% 45%

2006 40% 49%

2013 43% 50%

Gelu Sabău| 141

Dacă examinăm sectorul serviciilor, se pare că aici stăm ceva mai bine. În 2006, 40% din populație produce 49% din PIB. Deci graficul ne arată o situație similară cu cea din statele avansate, cunoscută fiind teoria conform căreia dezvoltarea sectorului serviciilor este un indiciu pentru dezvoltarea economiei respective. Stau lucrurile la fel și în cazul nostru? A produs sectorul serviciilor mult dorita clasă de mijloc? Răspunsul este, cred, ambivalent. Și da și nu. Cu siguranță o bună parte a membrilor clasei de mijloc de azi, existentă în marile orașe ale României, activează în domeniul serviciilor, fiind angajați ai companiilor multinaționale. Însă, dacă ținem cont că dezvoltarea serviciilor s-a făcut prin implantarea marilor companii vestice (telefonie, IT, supermarketuri sau produse farmaceutice, pentru a oferi doar câteva exemple), atunci ne dăm seama că dezvoltarea serviciilor s-a făcut prin importuri masive de capital și produse. Este cunoscut faptul că mult lăudata creștere economică din perioada guvernului Tăriceanu s-a bazat în bună măsură pe consumul prin îndatorare (celebrul credit cu buletinul, prin care ni se oferea posibilitatea de a cumpăra pe datorie produse importate), ceea ce probabil ar fi condus la o bulă locală a îndatorării dacă criza mondială nu ar fi stopat brusc acest proces. Modelul de dezvoltare bazat pe expansiunea serviciilor, susținute la rândul lor de importul de produse și capital, s-a dovedit a nu fi sustenabil pe termen lung. Deci, dezvoltarea serviciilor se pare că a fost capabilă să ofere resursele pentru dezvoltarea unei clase de mijloc, însă nu la nivelul la care societatea ar avea nevoie pentru a putea vorbi de efectele democratice ale existenței unei astfel de pături sociale. În plus, dacă serviciile se bazează excesiv pe consum, există întotdeauna riscul efectului de boomerang al unui astfel de tip de dezvoltare.

142 | Evoluţii economice şi sociale post comuiste sau… În loc de concluzii La o privire rapidă (fără pretenții de analiză) a evoluției economice și sociale a României post-decembriste, putem observa că aceasta nu a putut oferi resursele capabile care să conducă la dezvoltarea unei veritabile clase de mijloc. La sfârșitul secolului al XIX-lea în societatea românească nu s-a putut dezvolta o clasă de mijloc în principal din cauza unei economii agrare, bazate pe marea proprietate, și a concurenței produselor industriale occidentale care au împiedicat formarea unei burghezii urbane (formată din mici meșteșugari) și, mai târziu, a unei industrii autohtone. Conform tezei sociologului american Daniel Chirot, în a doua parte a secolului al XIX-lea România evoluează de la statutul de proto-colonie a Imperiului Otoman la cel de colonie agrară a Occidentului (D. Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică, Editura Corint, București, 2002). Așadar, ceea ce noi citim îndeobște ca un proces de modernizare și occidentalizare a României, poate fi văzut și ca o „evoluție” spre stadiul de colonie agrară, cu toate trăsăturile specifice unei societăți coloniale. În secolul al XX-lea, după căderea comunismului, România se orientează spre Occident și, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, adoptă mecanismele legislative și instituționale europene. Pe de altă parte, în societate are loc o evoluție economică și socială oarecum paralelă care duce, cel puțin în primul deceniu post-comunist, la o dezindustrializare masivă, un exod al populației spre zona rurală, o dezintegrare a marilor exploatații agricole etc. Abia după anii 2000 creșterea economică va fi reluată (în jurul anilor 2000 PIB-ul ajunge la media anilor 1989), modelul de dezvoltare având la bază creșterea domeniului serviciilor, susținute de un import masiv de produse și capital. Există însă semne de întrebare dacă acest model de dezvoltare este unul sustenabil pe termen lung, care să permită în același timp dezvoltarea unei clase de mijloc cu adevărat semnificative pentru democratizarea reală a societății.

Devenirea societății civile prin comunicare Mihai Șuta

D

eschiderea pieței de după 1990 s-a înfăptuit relativ peste noapte în Romania, care în lipsa unor reguli de conduită economică și juridică, combinată cu euforia din acele vremuri, a decurs oarecum haotic. Au trecut puțin peste 25 de ani de atunci, iar efectele asupra sociețății civile abia începem să le vedem la scară largă. Iar asta e (va fi) un lucru bun… până la urmă. Toată acestă perioadă este o intrare în ritm, un ritm sincronizat cu fluctuațiile globale. Nu am să le enumăr aici. Am să fac referință la una din întâmplările care au accelerat transformarea societății civile. Prin 1997 a avut loc un mic eveniment care a stârnit, după evenimente de-a lungul a aproape două decenii, finalmente mișcări sociale de amploare în toată țara. Încă o face și va continua să creeze valuri, dar de o cu totul altă natură. În acel an a început per se afacerea și proiectul Roșia Montană. Nu am să detaliez aspectele tehnice, juridice și economice ale acestui subiect. Sunt suficiente surse la această oră pentru o documentare amănunțită. Am să pun lumina pe comunicarea dintre părțile implicate și ce efect au avut asupra dezvoltării civile. La mijlocul anilor 2000, venea din urmă o generație care avea mai multe întrebări decât răspunsuri, acea generație care, născută după 1980, și-a început adolescența când euforia generaței anterioare, începea să scadă dramatic. O generație care în primii 10-15 ani de viață, a experimentat cam 90% din tehnologiile de comunicații existente. Această generație, independent de

144 | Devenirea scoietăţii civile prin comunicare convingerile politice, a început să caute răspunsuri, pe care abia acum începe să le primească. Anul acesta se împlinesc 10 ani de la nașterea festivalului Fân Fest, de la Roșia Montană, festival activist, de mediu, de muzică, de teatru, literatură, care deși a fost privit și catalogat ca fiind de diferite orientări extreme uneori, a avut un rol foarte simplu, impus de contextul în care a apărut. Rolul esențial al festivalului a fost de a comunica. Nevoia de comunicarea venit atât din partea comunității Roșiene cât și a celor care în prima parte a anilor 2000 s-au atașat de comunitate. Pentru a împărtăși toate informațiile cu cei care ar fi fost direct influențați de efectele proiectului s-au încercat timp de câțiva ani metodele tradiționale, ale presei naționale (mainstream) în toate formele ei. Acest demers a decurs relativ prost din două motive. Pe o parte era haotismul din capitalismul postcomunist îmbârligat cu clasa politică incapabilă să răspundă nevoilor unei lumi în schimbare, atât intern cât și extern și, pe de altă parte, datorită unei societăți civile încă nepregătită să vadă și să empatizeze în afara cercului răstrâns al individului. În primul caz era indiferența politicienilor la aspectele de ordin legal și utilizarea unor metode învechite de comunicare unidirecțională și folosită prost, iar de partea cetățenilor, o necunoaștere a mecanismelor administrative existente, pentru a urmării și sancționa derapajele. Blocajele existau în ambele tabere. Orice demers democratic întreprins era de cele mai multe ori un proces îndelungat, greoi, compus din informare proastă administrativ-cetățean, neprotriviri juridice, încăpățânare și lipsă totală de profesionalism. Blocajele politicului au fost departe de a fi soluționate prin pârghiile existente la acel moment, și nu erau doar de ordin tehnic, ele existau și artificial, create la diferite niveluri. Motivele, câștiguri financiare, ale acestor blocaje erau încețoșate și de comunicarea politicului cu cetățenii, iar la o cercetare puțin mai amănunțită, se putea sesiza realitatea. Dar a dori să afli, presupune a aloca timp și energie, iar prea puțini au fost dispuși astfel să afle. Aceste întâmplari au

Mihai Şuta| 145

avut loc la începuturile internetului, a messenger-ului, a telefonului mobil cu trei linii și a ziarelor pe suport de hârtie, adică unde predomina comunicarea la nivel instituțional unidirecțională, iar la nivel individual, directă. Drept urmare, a aduce pe toți cei interesați de problemă împreună parea a fi soluția ideală găsită. Apare deci festivalul. Din acel moment, an de an, informația era disimulată și dată oricui o cerea. Prima dată cateva sute, apoi mii și finalmente zeci de mii. Totuși, mai exista o problemă în structura informației. Era de două feluri. Prima, cea de principiu, care sublinia elementele macroeconomice și de mediu, și care a rămas neschimbată de-a lungul celor cincisprezece ani de la bun începutul campaniei. Această informație a fost esența întregii campanii și a festivalului și pe care comunitatea dorea să o transmită tuturor. A doua era informația referitoare la evoluția proiectului, la legile trecute sau modificate, era informația de detaliu și care era un torent prea voluminos de înghițit de cine era interesat doar tangențial de subiect. De-a lungul timpului, cele două tipuri de informație au convers în mentalitaeta colectivă și au creat un context capabil să susțină evenimentele din toamna anului 2013. Traiectoria informației este cea care a modelat societatea civilă românească a ultimilor 10 ani și a generat mișcări din ce în ce mai specializate, focalizate atât local cât și național, al căror punct comun era forma de organizare juridică – ONG-urile, dar și apetitul unei generații de a comunica direct și cu efect, cu administrația. Evoluția societății civile a fost (și încă mai este) una aproape exponențială, din perspectiva numărului de entități create. Pentru o exemplificare foarte succintă a acestei evoluții, voi da exemplu numărul de ONG-uri existente în trei momente. Astfel, numărul total de asociații înregistrate în Romania în anul 1997 erau de 8503; în anul 2005 erau 18589, iar anul acesta există 11 1202. Nu doar proiectul de la Roșia Montană ar fi fost singura sursă de inspirație, dar este și a fost una din cele mai importantă. În esență, lipsa unei capacități de adaptare a mediului politic și

146 | Devenirea scoietăţii civile prin comunicare instituțional, pe fondul unei nevoi acute de comunicare bidirecțională, a dus la formarea mai multor grupuri, care au inceput a se impune pe scena socială autohtonă. Totuși, această evoluție accelerată, hrănită de nevoia de a comunica, era mult mai avansată decât reușea societatea să se adapteze noului model de funcționare. Viteza a fost întreținută de metodele de comunicare instantă, directă, cu un numar mare de oameni. Blogurile și platformele sociale, au ajutat enorm acest demers, iar comunicarea “internă” a cetățenilor a ajutat la diseminarea informației mult mai repede și în cantitate mult mai mare. Cu toate acestea, comunitatea activistă (de orice fel și cu orice mesaj) era dezbinată, neînchegată și fără o structură coerentă, o platformă comună de lucru, riscând să își piardă din forță chiar în momentul în care era cea mai mare nevoie. Fapt observat mai bine în timpul protestelor din toamna anului 2013, când deși marșurile erau destinate opririi proiectului minier de la Roșia Montană, acestui protest s-au alăturat o sumedenie de alte mișcări mai mici, ale căror mesaje semănau unele cu altele doar în privința țintei spre care erau îndreptate. Masa de oameni din timpul protestelor de la București din septembrie 2013 a fost extrem de dinamică și aparent omogenă. Această masă putea funcționa doar în aceste condiții de emoție intensă, dar, după cum s-a și văzut, o bună parte s-a evaporat sau a rămas doar la nivel pasiv în dezbatere. S-au observat fluctuațiile și trecerile microgrupurilor din cadrul masei întregi de la un mesaj la altul. Mișcările au pornit inițial cu și de la mesajul „Salvați Roșia Montană”, mesajul campaniei de aproape un deceniu. În același timp, s-a desprins un nou mesaj „Uniți Salvăm Roșia Montană” care ulterior a devenit doar „Uniți Salvăm”. Acest ultim mesaj a fost umbrela multiplelor mesaje existente atunci. Cu alte cuvinte, pe lângă proiectul minier, românii aveau și alte lucruri de spus, existau și alte probleme cu valențe diferite pentru diferite grupuri participante. Ar fi interesant de știut câți din participanții la acele proteste au facut-o strict pentru a-și manifesta aparteneța la lupta împotriva proiectului minier și

Mihai Şuta| 147

câte alte mișcări au fost în fapt, reprezentate. Aceste mișcări nu au apărut atunci, au apărut treptat, cuprinse de un imbold tot mai puternic. Scandalurile și implicațiile unor simple tranzacții economice (mărunte cel puțin în aparență), au pus în mișcare conștiința comună pe care mulți o doreau, dar nu au reușit să își organizeze coerent scopurile, la momentul anului 1990. Festivalul de la Roșia Montană a reunit, încă de la început, zeci și sute de oameni, în discuții și dezbateri pe care media tradițională le ignora, iar politicul le atingea rareori, doar tangențial și în cele câteva momente de alegeri. Acești oameni cu întrebări, proveneau din toate colțurile țării, aducând cu ei situații concrete despre neregulile observate în mediul politic și economic, dar și carențe din sistemele sociale ale căror frecvență era în creștere. Aceste sisteme, educație, sănătate, cultură și a micilor afaceri, pe lângă că reprezentau o bună parte din populația activă a țării, deserveau întreaga țară. Ca și paranteză, acele mici afaceri le voi numi mai degrabă entități juridice, deoarece nu se refereau doar la intreprinderile mici și mijlocii, în sensul fiscal al termenului, ci reprezentau vlăstarele unor organizații nonguvernamentale, ale căror obiective conțineau și elemente menite să acopere unele nevoi ale comunităților din care vin. Sunt începutul mișcării de social business în Romania. Fie că erau ONG-uri care adresau probleme ecologice, sociale sau de educație, erau organizate similar. Acastă similitudine a creat punctul comun de dialog între ele, pentru a face un front de comunicare cu administrația. Similar s-a întâmplat și în sănătate, unde oameni ai sistemului, se organizau în jurul unei probleme medicale neacoperită de sistemul de sănătate guvernamental, și rezolvau acea problemă (în măsura opțiunilor de ordin legal și fiscal). Evident, ajungem la discuția despre capacitatea de comunicare, unde un sistem administrativ a devenit prea greoi în a transmite și primi informații. Dacă luăm în considerare cifrele referitoare doar la numărul de ONG-uri din anii 2005 și 2015, și considerând că au apărut câte aproximatic cinci mii annual, putem face următorul calcul, pe

148 | Devenirea scoietăţii civile prin comunicare baza informațiilor din documentele oficiale. Fiecare asociație are nevoie de trei membri fondatori, cel puțin un contabil, un avocat; cel puțin zece vizite la un birou administrativ, inițial, apoi lunar cel puțin de două ori; considerăm că fiecare asociație are în medie cinci membri, alții decât fondatorii și calculăm simplu, reiese că până în anul 2013 sunt în total patru sute de mii de oameni ale căror întrebări și probleme trebuie adresate. În opt ani, administrația a avut doar în raport cu aceste entități, aproximativ un milion de interacțiuni. La un număr de angajați în administrație, la direcțiile și instituțiile dedicate lucrului cu cetățenii, de aproximativ o sută e mii, alături de porocedurile numeroase și dense, blocajele au început să apară. Acest lucru a fost privit ca o problemă și abia atunci, comunitatea a început să înțeleagă și să înceapă să folosească pârghiile democratice. Deși legislația exista și înainte, informarea și nevoile au ignorat-o. În același timp, creștea prăpastia dintre metodele prin care administrația și societatea civilă comunicau intern. În 2005 se mai foloseau la predarea bilanțurilor dischete magnetice de trei inci și jumătate apărute în 1987, când piața comunicațiilor comerciale din România propunea telefoane mobile cu email și medii de stocare ultra portabile de cinci mii de ori mai mare. Această diferență s-a făcut simțită deoarece aducea cu sine probleme cronice în sistem. Cumulate și cu conflictele morale generate de politic, societatea a început să rezolve din probleme. Mai sus este doar un exemplu, din cele câteva sute sau poate mii de inițiative ale cetățenilor de a-și impune punctul de vedere asupra celor aleși, oridecâteori era nevoie, nu doar odată la patru ani. Comunicarea politică și instituțională sunt doar vârful de lance al unei nevoi imense de a transmite informații bidirecțional și care în continuare are multe lipsuri. Atâta vreme cât ceea ce avem de spus și ceea ce ni se răspunde oficial, durează suficient de mult încât să ne afecteze, e probabil folosit un sistem ineficient. Pentru un sistem politic depășit de aproape jumătate de deceniu de tehnologiile și metodele prin care își face cunoscute intențiile, față de tehnologii folosite deja de societatea

Mihai Şuta| 149

civilă, singura soluție este să investească imediat în modelarea comunicării sale cu cetățenii. Comunicarea presupune aici atât luarea deciziilor, locale sau naționale, dar și la tipurile de comunicare instituțională unde pierderea de timp este imensă. Inerția unei generații dată de un sistem ineficient în raport cu o populație obișnuită să nu comunice, antrenată și de graba de a intra în rând cu o lume care deja începea să se schimbe a fost un factor determinant în privința vitezei cu care schimbările care erau necesare au avut loc. Mediul politic nu a înțeles sau a înțeles prea puțin că urgențele sociale deveneau din ce în ce mai acute, cu fiecare acțiune care deturna satisfacerea lor. Tot din inerție au fost continuate anumite direcții, precum educația, sănătatea și cultura, dar au devenit mult prea slabe în fața dorințelor unor indivizi, grupuri și organisme deloc vizionare, alcătuite pe principii depășite ale căror acțiuni au dus aproape de colaps coloana vertebrală a unei societăți, indivizii săi. Era și în continuare este evident că omul ca și specie, evoluează prin comunicare. Este și motivul pentru care societatea românească începe să se alinieze tendințelor de comunicare între administrație și comunități care adresează probleme transnaționale sau globale. Totuși abia acum începem să folosim ceea ce s-a învățat în decursul unui sfert de deceniu pentru a găsi soluții și rezolva problemele sistemice.

Despre vot, reprezentare politică şi „neşansă” în România postcomunistă Aurelian Giugăl*

A

existat un moment fondator în istoria electorală postcomunistă: 20 mai 1990, data primelor alegeri de după căderea comunismului. În vremurile incipiente de atunci, se așezau față în față două Românii, una comunistă (1947-1989), reprezentată de Frontul Salvării Naționale (FSN) și Ion Iliescu, alta interbelică, reprezentată de partidele „istorice”, Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). Ceea ce s-a întâmplat în acea duminică de mai este ilustrativ nu atât pentru dinamica electorală regională, cât mai ales pentru înțelegerea tipului de discurs electoral din următorul sfert de secol (1990-2015). În 1990, disputele pre și, mai ales, post-electorale au fost deseori contondente: restabilirea interbelicului de aur se putea face doar prin exorcizarea demonilor comunismului românesc. Frustul Noi muncim, nu gândim! s-a opus imnului golanilor. În prelungirea structurii sociale a României de atunci (și de acum), FSN-ul și Ion Iliescu au câștigat lupta de succesiune, sfârșitul violent al Pieței Universității demonstrând, dacă mai era nevoie, că disputa fusese tranșată mai demult. Pentru aceasta trebuie să dăm istoria înapoi și să „fotografiem“ succint perioada interbelică și cea comunistă. Sunt etape importante în înțelegerea cât mai corectă a etapei postcomuniste. *

Lect. univ. dr., Universitatea Europei de Sud-Est Lumina, Departamentul Relații Internaționale și Studii Europene

Aurelian Giugăl| 151

La începutul anilor ’90, perioada dintre cele două războaie mondiale a fost asociată cu vârsta de aur a României moderne. Resorturile unei atare aprecieri erau mai degrabă culturale și mai puțin economice & politice. Astfel, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu și întreaga pleiadă de scriitori & cercetători de atunci reprezentau imaginea cosmică a unei Românii mărețe, starea economică generală precară fiind de-a dreptul disimulată. Să repetăm cifrele României epocii este redundant. Nu este scopul acestui eseu. Trebuie să spunem doar că România urbană, în anul maxim al dezvoltării sale (1937), însemna ceva în jur de 20% din totalul populației ei. În fapt, dacă am neglija mahalalele sordide și chiar orașele mici, cele cvasi-rurale, populația urbană era una chiar mai mică. În lumea satelor, analfabetismul atingea cote stridente. Spre exemplu, în anul 1930, doar 56% din populația totală (inclusiv urbană) de peste 7 ani a Vechiului Regat era știutoare de carte1, iar în anul 1937, din totalul populației alfabetizate (de 8.213.592 locuitori), majoritatea (85,1%) aveau o educație sumară, primară, procentul populației cu educație universitară fiind unul extrem de mic (1,1%)2. Viața politică era circumscrisă înapoierii economice, lumpenii rurali și urbani fiind prinși în țesătura solidă a clientelismului electoral. Nu doar înapoierea economică contribuia la trăinicia clientelismului electoral. Cum consolidarea puterii executive prima în fața reprezentării corecte a opiniei publice3, legea electorală utiliza un mecanism inversat. Mai întâi se forma un guvern, alegerile având loc după această numire, centrul de greutate al întregului sistem fiind la palatul regal4. Adăugând și 1

Enciclopedia României, Vol. I, p. 142. Enciclopedia României, Vol. I, p. 164. 3 Matei Dogan, „Regimul politic și clasa politică în România interbelică“, în Matei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, București, Alternative, 1999, p. 142. 4 Alternanța la putere era mediată de monarh, niciodată un partid căruia i se retrăgea sprijinul politic nemaifiind chemat să formeze un nou guvern (rotativa guvernamentală). Pentru detalii privind sistemul 2

152 | Despre vot, reprezentarea politică… sistemul primei electorale (după 1926)5, existau toate premisele pentru clientelism și corupție electorală, corolarul acestora fiind „democrația mimetică“ (Matei Dogan). Firava democrație interbelică se prăbușește brusc în 1937, dictatura carlistă fiind doar începutul unei perioade de permanente transformări politice și economice. Cu toate acestea, fragilitatea României de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, aspru criticată chiar de cei care erau aduși ca probă a măreției ei (Cioran, Eliade, etc.), nu a fost luată în calcul, ajungându-se, după 1990, la formulele fericirii românești interbelice: bunul țăran, păstrător al tradițiilor multiseculare, Belgia Orientului, Micul Paris, grânarul Europei, iată tot atâtea mituri, unele care în epoca post-1989 au generat tensiuni culturale și politice. Alegerile parlamentare din 1946 au reprezentat borna ce a marcat ruperea cu trecutul interbelic și impunerea regimului comunist. Cunoscând contextul politic al vremii, victoria Blocului Partidelor Democrate (BPD) nu (mai) poate surprinde pe nimeni, doar inocenții mai putând vorbi de intimidare, abuzuri electorale, i.e. furtul alegerilor. Trecem peste faptul că practica corupției electorale reprezenta normalitatea în perioada

electoral interbelic și mecanismele votului, vezi i) Marcel Ivan, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice 1919–1932, Sibiu, Krafft & Drotleff, 1933 și ii) Matei Dogan, op. cit., pp. 139–172. 5 Partidul care obținea cel puțin 40% din numărul total de voturi primea o primă electorală. De aici practica corupției electorale și a falsificării voturilor prin intermediul „alegătorilor guvernamentali“ (Marcel Ivan), cei care votau tot timpul cu guvernul ce organiza alegerile. Acest mecanism electoral funcționa perfect în cazul alegătorilor precari economic și cultural. Țăranul mai înstărit și mai emancipat din Banat (scria Ivan), „nu votează, și mai ales nu mai votează în mod mecanic cu «guvernul»“, pe când alegătorii din majoritatea regiunilor din Vechiul Regat sau din Basarabia, prinși „cu desăvârșire de tradiția și mentalitatea unei dependențe și încătușări individuale, morale și materiale, […] formează încă o masă politică mai maleabilă și cu concepții politice destul de vagi” – Marcel Ivan, op. cit., p. 29.

Aurelian Giugăl| 153 6

dintre 1918-1937 , dar cine își (mai) poate imagina că alegerile din noiembrie 1946 puteau avea alt rezultat decât cel consemnat de istorie? Istoria e cinică, dar cine a pariat pe idealismul istoriei? După 1947, cu precauție în prima parte, în ritmul tractoarelor și ciocanelor mai apoi, „religia industrială“ (Erich Fromm) și colectivizarea au cuprins România. Eliminarea brutală a elitelor politice, economice și culturale după 19477, a lăsat drum liber implementării noii viziuni economice industriale. Dacă colectivizării i s-au opus țăranii – țăranul a renunțat mai greu la bucata lui de pământ, cea pentru care plătise din greu în deceniile precedente –, industrializarea s-a făcut mai lesne: transferul populației dinspre satele sărace către noile cartiere comuniste nu a întâmpinat niciun fel de opoziție. Nici nu ar fi avut cum, viața de muncitor urban fiind preferată muncii grele, istovitoare din agricultura vremii. Țăranii deveneau orășeni, creșterea demografică a populației orașelor fiind indicatorul perfect al industrializării accelerate, cele câteva exemple de explozie urbană românească fiind sugestive (Figura 1). Programul comunist de transformare economică a Românei (capitalismul de stat) nu a fost contestat, evenimentele din Valea Jiului sau de la Brașov neputând schimba nicicum tabloul general. Mai mult, cei 1.000 de comuniști de dinainte de război s-au multiplicat însutit, ajungându-se în 1947 la 710.000 membri de partid comuniști. Abandonarea vechii Românii? Oportunism? Atenție sporită la schimbarea de macaz a istoriei? Spirit balcanic-descurcăreț în acțiune? Pe cine mai interesează și la ce bun?

6

De altfel, partidele mainstream de atunci (PNL și PNȚCD) se acuzau reciproc de fraudarea alegerilor, corul învinuirilor schimbându-se cu rapiditate, în funcție de partidul ce organiza alegerile parlamentare. 7 Cea mai mare parte a elitei interbelice a luat drumul, în cele mai multe cazuri fără întoarcere, pușcăriilor comuniste, doar o mică parte găsindu-și adăpost în țările occidentale.

154 | Despre vot, reprezentarea politică… Figura 1. Dinamică demografică în România urbană: 1 937 versus 1989 400 350

mii locuitroi

300 250 200 150 100 50 0 Bacău

Braşov 1937

Constanţa Craiova Timişoara 1989

Sursa datelor: Enciclopedia României, Vol. II, pp. 6-14, Anuarul Statistic, 1990,p. 56.

Totuși, o formă particulară românească de „contestare“ politică tot a existat. I s-a spus, nimeni nu știe de ce, rezistența prin cultură (snobism românesc de castă?). Prin contrast, oamenilor muncii de la orașe și sate li s-a refuzat compromisul unei rezistențe prin muncă, la strung (în industrie) și la sapă (în agricultură). A trebuit ca această masă amorfă de români să suporte ea singură povara colaborării tacite cu regimul comunist. Când satul românesc se sistematiza, profeții lumii vechi și-au spus că așa ceva nu se cade. Frumosul și bunul țăran interbelic (Neagu Djuvara) se sufoca asaltat de buldozerele sistematizării rurale. Eternitatea s-a născut la sat (Blaga), iar pășunist-sămănătoriștii autohtoni de conjunctura au jelit, mâniați de distrugerea satului tradițional. Cum religia industrială socialistă oferea atât de puțin aproprietate, sfârșitul capitalismului de stat nu a stârnit regrete. Nici măcar muncitorii urbani, vechii țărani de mai înainte, nu au fost încercați de niciun fel de părere de rău. Cu toții se gândeau la societatea afluentă, întreaga Românie fiind prinsă în mirajul mărfii, însăși

Aurelian Giugăl| 155

muncitorii imaginându-și că ei își vor conserva locurile de muncă din comunism, plusând doar la abundență și pluralitate de mărfuri (capitalismul pentru toți). Că așa au stat lucrurile o demonstrează rezultatul alegerilor din 20 mai 1990. Prezența masivă la urne (peste 80%) și votul masiv pentru Ion Iliescu (86%) și Frontul Salvării Naționale – FSN (68%) sunt cifrele secii ale vremii: abandonarea claustrofobiei comuniste și îmbrățișarea socialismului cu față umană. O perestroika perfectă, cu pluripartitism, proprietate privată și economie centralizată. Au apărut clivajele regionale, cu Transilvania și Banatul, București, Ilfov, Prahova, plus Dobrogea în rol de regiuni & județe reformiste, liberale, mai pregnant pro-PNL și PNȚCD și Oltenia, Moldova, Muntenia (minus București, Ilfov & Prahova) mai retrograde, regiuni înapoiate, prinse încă în plasa iluziei comuniste. Votul românilor de atunci a stârnit pasiuni și discuții aprinse. Au apărut chiar zeflemitorii, partizanii democrației cu botniță, aceștia exprimându-și mâhnirea că în societățile plurale (precum România post-1989), în condițiile votului universal și egal, dictează cei cu urina puternică8. Și iată cum votul cenzitar își găsea o nouă întrebuințare, una de apărare în fața asaltului electoral al „țărănoilor stricați“9. O democrație de castă, a înțelepților forului. Mai demult, în vremuri întunecate, de secol XIX cezaro-crăiesc (KaiserlicheundKönigliche), tinerii intelectuali din Munții Apuseni, copiii țăranilor analfabeți, cei care luptaseră cu Avram Iancu la 1848 sau studiaseră dreptul în anii ’50, își „doreau o guvernare de către popor și au promis tuturor cetățenilor că se vor bucura pe deplin de drepturile fundamentale, inclusiv dreptul de a alege pe proprii lor reprezentanți și oficiali, indiferent de naționalitate”10. 150 de ani mai târziu, atleții rezistenței prin cultură le propuneau românilor o scindare 8

H.-R. Patapievici, Politice, București, Humanitas, 1996, p. 64. Ibidem. 10 Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania, 1846-1873, București, Univers Enciclopedic, 1995, p. 132. 9

156 | Despre vot, reprezentarea politică… pe criterii electorale: boierii minții (cei puțini, iluminații națiunii) versus țărănoii stricați (cei fără viziune economică și politică clar conturate, dar, prin contrast, cu urina puternică). Cu alegerile din 1996, care pun capăt proiectului neodezvoltaționist (Cornel Ban11), cele în care Convenția Democratică (CDR) a luat fața PDSR-ul vremii și a produs prima alternanță la putere din istoria postcomunistă12, divizarea din 1990 s-a acutizat (Figura 2). Comuniștii, (neo)comuniștii, asistații sociali din județele sărace ale Olteniei, Munteniei și Moldovei au devenit obiectul deriziunii generale, incapacitatea lor electorală fiind ridiculizată de adepții pieței libere, a terapiei de șoc mântuitoare și modernizatoare. În patima reformei au căzut și muncitorii, lumpenii și desigur profesorii din școlile secundare & superioare. În orașe succesul Convenției a fost plenar, în București, spre exemplu, celor 46 de procente ale CDR-ului opunându-i-se cele 15 descurajante ale social-democraților. Pilula „Terapie de Șoc“ le-a fost servită oamenilor cu larghețe, numai că, pentru categoriile largi de români, aceasta a fost una foarte, foarte amară. Pentru a nu istovi de tot trupul firav al României după hapul preparat respectând rețeta economică „Chicago boys“, românilor li s-au aplicat pansamente sociale, salariile compensatorii ținându-le în viață trupul firav, șubrezit de chinina reformei. Cum „luminița de la capătul tunelului“ abia mai pâlpâia, geologul evlavios s-a retras discret, declarându-se învins de servicii, deci de neo-comuniști.

11

Cornel Ban, Dependență și dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc, Cluj-Napoca, Tact, 2014. 12 Primul prilej postcomunist de artificii, șampanie, dans și voie bună în Piața Universității.

Aurelian Giugăl| 157

Figura 2. Alegerile parlamentare din 1996: CDR și PDSR – Rezultate electorale regionale 50 45 CDR

40

PDSR

35

30 25 20 15 10 5 0 B & PH & IFDobrogea

T&B

Oltenia Muntenia

M &B

Sursa datelor: Institutul Național de Statistică. Notă: B & PH & IF – București, Prahova, Ilfov; T & B – Transilvania & Banat; M & B – Moldova & Bucovina.

158 | Despre vot, reprezentarea politică… Estimp, partidele mari (social-democrații, deveniți mai apoi PSD, PNL și mlădița FSN, ex-Uniunea Social Democrată – USD, ulterior PD și, mai apoi, PDL) au învățat ceva din lovitura fatală primită de PNȚCD în 2000 și au început să croșeteze strategii electorale, clientelismul electoral luând proporții însemnate. Cum și pierzătorilor tranziției, oamenii rurali, dar și cei din micile orașe prăfuite, plus marginalii marilor aglomerații urbane, li se declanșase natural funcția „Instinct de Conservare“, jocul de-a clientelismul a început să fie dual acceptat. Bani pentru vot, pensii speciale, pensii înainte de termen, pensii medicale, daruri electorale și alte asemenea invenții umane, toate au devenit realități electorale postcomuniste. Primarii au devenit elementele centrale în cadrul acestui joc de-a participarea, așa încât au apărut localitățile monopolului electoral. Era suficient să lecturezi lista primarilor de comune și îți puteai lesne închipui scorurile electorale obținute de partide în acele localități. Pentru PSD și PDL a fost mai ușor, unii își apropiaseră electoral lumea românească sudică și estică, ceilalți s-au calat mai mult pe reformismul discursiv al Transilvaniei și Banatului. A fost mai greu pentru PNL, partidului istoric nevenindu-i chiar așa ușor săși creeze o clientelă fidelă în județele banale din sud și est. Până la urmă au reușit să-și apropie chiar și localități din sudul rural (Figura 3), balansul lor permanent – când independenți, când „neocomuniști“ cu PSD-ul, când plini de avânt reformist, cu PDLul – făcându-i supraviețuitori.

Aurelian Giugăl| 159

Figura 3. Grandoare și decadență: PNL în județele Giurgiu și Teleorman la alegerile parlamentare din 2008 100 90

procente (%)

80 70 60 50 40 30

20 10 0 0

40

80

120

160

localităţi Sursa datelor: Institutul Național de Statistică.

160 | Despre vot, reprezentarea politică… Campionii neoliberalismului românesc au citit dezordonat semnele timpului lor. Dacă ar fi privit cu băgare de seamă mecanismele schimbării sociale într-o societate periferică, de colonie balcanică, poate ar fi priceput cum stă treaba în new democracies. În loc de asta, ne-am prins în hora bocetului, când andante, când allegro, după cum vota poporul țărănesc. Nu elitele economice și culturale, nu clasa politică în ansamblul ei, erau responsabile pentru sincopatul parcurs post-1989. Toate tarele României postcomuniste veneau pe filieră plebeiană: românii ordinari nu au știut și (încă) nu știu să voteze. În plus, ne spuneau ei, fantoma lui Iliescu din 1990 ne-a urmărit necontenit. Nu a contat faptul banal că România rurală a fost cu obstinație neglijată, nu a contat că investițiile în educație din zonele precare au fost firave, mult insuficiente, nu a contat că fără electricitate & televiziune România săracă se află în proximitatea secolului al XIX-lea și nu în postmodernitate. Toate acestea pălesc, mai important rămâne faptul că România profundă a refuzat cu obstinație să participe la incantația de exorcizare a demonului comunist, camuflat în partidul socialdemocrat, practicată de preoții (neo)liberali timp de 25 de ani. Dar nu reprezintă votul (și) expresia apartenenței la o clasă socială? Neimportant, nimic nu-i important. Eterne rămân doar luptele acerbe dintre comuniști și reformiști (vechea piesă muzicală dogită, activată și la alegerile prezidențiale din 2014) și amărăciunea înfrângerii din mai 1990. În locul unei gândiri critice, mustind de idei și energii creatoare, ne-am limitat la o sporovăială de bocitoare obsedant-guralive (la intervale regulate ne răstim strident la „mahalaua ineptă“, la „babele și bețivii de pe marginea șanțului“, la asistații sociali și, în general, la lumea care, în continuare, se încăpățânează să voteze incorect). Mai mult, în vremea din urmă, după o firavă încercare de coagulare, diversele grupuscule critice de stânga, s-au disipat, așa încât auto-intitulații marxiști români pot însăila continuu tot o piesă cvasi-debilă. Refrenul poate fi rezumat simplu: mai întâi trebuie să fie capitalism și mai apoi socialism, i. e. redistribuție, societate

Aurelian Giugăl| 161

afluentă și prosperitate pentru cât mai mulți. Iată de ce, momentan, se fac recrutări doar pentru pozițiile de susținătoricritici ai capitalismului și marxiști dogmatici de secol XIX (nu am fost mereu, față de Occidens, cu două secole în urmă?). Aceasta-mi pare oglinda României postcomuniste: o țară anostă, plină de limbuți. E imaginea micro a unui eșec societal.

Corupția ucide... la fel și anti-corupția 1 Vladimir Borțun

U

n raport ONU publicat în noiembrie 2015 a semnalat că 40% din populația României trăiește în sărăcie, autorul raportului, Philip Alston, declarând

că „mulți oficiali sunt într-o stare de negare în ce privește

gradul de sărăcie în țară și discriminarea celor aflați în sărăcie extremă”. Cu toate acestea, corupția (înțeleasă aici în sensul ei strict liberal, de încălcare a legii cu scopul obținerii de beneficii financiare, sociale sau politice) este percepută drept problema națională numărul unu. În cadrul unui sondaj realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie în decembrie 2015,25% dintre respondenți au indicat corupția ca fiind cea mai mare problemă cu care se confruntă România. Lipsa locurilor de muncă a venit pe locul doi (20% dintre respondenți), iar nivelul scăzut de trai abia pe trei (8% dintre respondenți). Mai mult, conform raportului Transparency International pe 2014, România este cea mai coruptă țară din Uniunea Europeană, la egalitate cu Bulgaria, Grecia și Italia. Nu-i de mirare atunci că întreaga dezbatere publică generată de incendiul din clubul Colectiv din octombrie 2015, în urma căruia 63 de oameni și-au pierdut viața, s-a purtat în termeni de „corupție vs. anti-corupție”. E perfect de înțeles de ce: 63 de oameni ar fi fost azi în viață dacă patronii clubului ar fi respectat legea sau dacă autoritățile abilitate ar fi aplicat-o din timp. În genere, e de înțeles de ce corupția e 1

Într-o formă inițială, textul a apărut pe platforma online Criticatac în data de 9. 12. 2015.

Vladimir Borţun| 163

percepută drept rădăcina tuturor relelor, nu numai pentru că este, într-adevăr, un flagel adânc înrădăcinat în societatea românească, ci și pentru că – alături de „comunism” – ea reprezintă tema centrală a societății civile mainstream de peste douăzeci de ani încoace. Însă această hegemonie a problemei „corupției” a fost parțial motivată ideologic. În cele ce urmează, voi discuta succint patru moduri în care anti-corupția – cu toate intențiile și, parțial, rezultatele sale lăudabile – eludează sau chiar legitimează alte probleme structurale grave din România, inclusiv forme mai sofisticate de corupție. În primul rând, și cel mai evident, „frontul anti-corupției” din România – incluzând aici întreg establishment-ul politic și civil, de la toate guvernele din ultimii ani și DNA la ONG-urile și publicațiile cu agendă neoliberală – a obscurat în mod sistematic corupția marelui capital transnațional. Or, marile corporații transnaționale cooperează de multă vreme cu corupția autohtonă pentru a-și promova interesele. Să ne gândim, bunăoară, la dările de mită și traficul de influență din cazul Roșia Montană. De asemenea, dacă instaurarea legii marțiale și suspendarea celor mai elementare libertăți civice pentru blocarea unor proteste democratice – așa cum a făcut guvernul Ponta acum doi ani la Pungești în favoarea gigantului american Chevron – nu intră la marea corupție atunci cum să o clasificăm? Anul trecut, mega-scandalul (ciudat de efemer în dezbaterea publică) cu Microsoft și alți giganți IT (IBM, HP, FujitsuSiemens, Compaq) a scos la iveală un parteneriat public-privat întru corupție de peste 50 de milioane de dolari. Toate aceste branduri de succes au mituit oficiali din trei guverne românești succesive pentru ca licențele produselor lor pe piața internă să fie scumpite. Numai că, la fel ca în alte cazuri mai sus pomenite, discursul public s-a axat aproape integral pe politicienii români corupți și pe angajații români corupți ai acestor multinaționale. Evident că sunt corupți, însă acei angajați români n-au acționat pe cont propriu, independent de companiile-mamă, la fel cum nici inginerii de la Volkswagen n-au înșelat testele ecologice din

164 | Corupţia ucide… la fel şi anti-corupţia proprie inițiativă (așa cum a pretins cu nonșalanță CEO-ul VW în fața Congresului SUA). Și angajații români de la Microsoft et al, și inginerii de la Volkswagen au acționat în conformitate cu logica inerentă a corporațiilor și, în genere, a capitalismului: maximizarea profiturilor cu orice preț. Legile, reglementările, drepturile nu sunt altceva decât obstacole în calea acestei acumulări continue, iar dacă marele capital are posibilitatea să dea mită ca să le evite, atunci o va face fără nicio ezitare. În al doilea rând, cauza anti-corupției a fost folosită în mod direct pentru a legitima cea mai brutală austeritate din Europa de Est. Să ne aducem rapid aminte. În 2010, guvernul Boc II a luat un împrumut de la FMI în valoare de circa 13 miliarde de euro. Majoritatea acestor bani a fost folosită pentru recapitalizarea băncilor străine de aici (aceleași care, apropo, i-au furat ani de zile pe românii de rând prin clauze abuzive în vreme ce politicienilor și marilor afaceriști le ofereau credite preferențiale). Ca peste tot, această formă neoliberală de intervenție a statului – continuată de toate guvernele ulterioare – a fost plătită din banii oamenilor obișnuiți, în principal prin tăierea pensiilor și a salariilor bugetarilor (deja cele mai mici din UE) și prin sugrumarea serviciilor publice, în special a sistemului de securitate socială și a celui de sănătate (deja cele mai subfinanțate din UE). Toate aceste măsuri de austeritate au fost parțial justificate de către elitele politice și civile tocmai prin retorica împotriva corupției, țintită de data asta asupra „leneșilor care păcălesc sistemul și trăiesc pe banii noștri” sau a „angajaților corupți și ineficienți din serviciile publice”. Da, această corupție există, mulți medici iau șpagă de la pacienți; dar soluția nu este să tai și mai mult de la bugetul pentru sănătate, ci dimpotrivă! Căci aceste tăieri nu au făcut decât să consolideze instituția șpăgii din spitalele românești. Mai mult, aceste tăieri costă vieți, după cum s-a văzut, cel mai recent, cu ocazia incendiului din Colectiv: un pavilion ultramodern de la Floreasca special pentru arsuri nu a putut fi folosit deloc fiindcă nu fuseseră bani pentru sistemul de purificare a

Vladimir Borţun| 165

aerului, ultima piesă necesară pentru ca pavilionul să fie pus în funcțiune. Așadar, în numele anti-corupției, establishment-ul politic și civil din România au conferit legitimitate unei politici de austeritate cu consecințe fatale previzibile și care este, la rândul ei, o formă mai sofisticată de corupție. Căci austeritatea nu este nimic altceva, la urma urmei, decât un furt legalizat la scară socială: de peste cinci ani încoace, oamenii obișnuiți sunt puși să plătească pentru o criză pe care elitele economice și politice neoliberale au făcut-o posibilă și de pe urma căreia tot ele beneficiază. Cu alte cuvinte, veritabil apogeu al contra-reformei neoliberale începute acum peste trei decenii, austeritatea nu e nimic altceva, la urma urmei, decât Robin Hood întors pe dos: se fură de la săraci pentru a li se da tot bogaților. În al treilea rând, atenția exclusivă acordată corupției eludează, inclusiv în cazul tragediei din Colectiv, o altă politică neoliberală de mare popularitate în rândurile „societății civile”: dereglementarea ca scop în sine, atât a mediului de afaceri, cât și a raporturilor dintre capital și muncă, dar și dintre afaceri și consumatori. Această politică a fost de la început însoțită de o retorică viscerală, adesea isteroidă, în favoarea mediului de afaceri, a priori ostilă oricărei critici aduse angajatorilor: prima, inevitabil catalogată drept „comunistă”, iar ceilalți, drept „eroi creatori de locuri de muncă”. Astfel, politica dereglementării și fundamentalismul pro-afaceri au încurajat și facilitat cultura profitului cu orice preț, chiar și cu prețul drepturilor celor mai elementare ale angajaților și consumatorilor deopotrivă. E limpede că rolul principal în incendiul de la Colectiv l-a jucat corupția autorităților și a patronilor: cei din urmă au știut că pot fenta legea – în special autorizația conform căreia puteau primi în local maxim 60 de oameni așezați la mese, în condițiile în care acolo se organizau concerte cu sute de spectatori! – dacă dau șpagă cui trebuie (desigur, acum rămâne ca legea să și stabilească asta fără urmă de îndoială). Dar a putea scăpa nepedepsit cu ceva nu înseamnă că trebuie s-o și faci! De ce au fentat legea atunci cei trei antreprenori? Nu pentru că ar fi niște

166 | Corupţia ucide… la fel şi anti-corupţia sociopați cu sânge rece de tipul lui Gordon Gekko, ci în mare măsură tocmai din pricina acestei narațiuni pro-afaceri care i-a făcut să se simtă – la fel ca pe alți mii de antreprenori din țara asta –îndreptățiți în urmărirea profitului cu orice preț. Narațiunea dogmatică de legitimare a dereglementării a condus la o cultură de desconsiderare a legii, a angajaților și a consumatorilor. În al patrulea rând, retorica dominantă împotriva corupției de la noi a ocolit în mod sistematic cea mai importantă întrebare pe care ar fi trebuit s-o pună: ce face posibilă și perpetuează corupția? Ce îi face, de pildă, pe unii doctori să ia șpagă de la pacienții pe care ar trebui să-i trateze gratis ori pe inspectorii care ar trebui să închidă localurile care încalcă normele și reglementările în vigoare? Sigur că modelele culturale și habitusurile joacă un rol important, însă principalele cauze structurale ale corupției ca fenomen generalizat au fost și vor rămâne sărăcia și inegalitățile economice. Desigur, asta nu înseamnă că trebuie căzut în extrema unui materialism reducționist care nu vede decât economicul și ignoră rolul jucat de cultură, însă trebuie în sfârșit admisă relația cauzală reciprocă dintre sărăcie și corupție. Nenumărate statistici, ușor accesibile pe internet, arată că cele mai sărace țări din lume sunt și printre cele mai corupte. Numai în România frontul anti-corupției a ignorat în mod constant această interdependență fundamentală, deși România nu e doar una dintre cele mai corupte țări din Europa, ci și una dintre cele mai sărace, după cum menționam la începutul textului. (Desigur că aici vorbim de o cultură a corupției și un instinct de supraviețuire socială care răsar în mijlocul unei precarități generalizate și al unui acces limitat la resurse. În cazul celor care fură și după ce se îmbogățesc, vorbim de o combinație între această cultură – care nu dispare odată cu precaritatea – și spiritul capitalist de acumulare continuă.) Or, a ignora cauzele și a te uita doar la (unele dintre) simptome nu face decât să perpetueze „boala” (deci implicit și simptomele), servind astfel interesele acelor grupuri sociale care beneficiază

Vladimir Borţun| 167

mai mult sau mai puțin direct de pe urma cauzelor și a simptomelor deopotrivă. Acestea fiind spuse, care sunt implicațiile pentru stânga românească? Concluzia nu e că stânga ar trebui să abandoneze anti-corupția în mâinile dreptei, așa cum s-ar putea grăbi unii să interpreteze. Concluzia e că anti-corupția nu e intrinsec bună, ci e ceea ce faci din ea. În România, anti-corupția a fost până acum preponderent folosită de elitele politice și civile pentru a consolida hegemonia neoliberală. În schimb, adevărata anticorupție ar viza și corupția marilor corporații și bănci, și atacurile ilegitime împotriva unui stat social tot mai șubred, și cauzele structurale ale corupției – sărăcia și inegalitățile. Astfel, nu doar că stânga poate lupta împotriva corupției, dar numai ea poate azi s-o facă în mod autentic.

Partea a Va. Educația și sănătatea: priorități pe hârtie

De câți săraci sau femei bătute e nevoie ca să te faci conferențiar universitar?1 Maria Cernat

S

criu cu mare greutate acest articol. El nu este doar semnul unui anumit tip de dezamăgire pe care sunt convinsă că ați trăit-o mulți dintre voi, ci și mărturisirea unei înfrângeri. Ani de zile am trăit cu speranța că cercetarea academică poate să schimbe ceva. Cum scrisul e singura armă pe care cred că ar trebui să o folosim, mi-am pus, probabil ca mulți alții, speranța în cercetarea științifică în domeniul științelor socio-umane. Pentru că nu poți face propuneri legislative în absența unor date statistice, a unor cercetări empirice care să le justifice. Prin urmare, mediul academic produce acest tip de cercetări care pot fi ulterior folosite pentru a schimba reglementările existente și deci, soarta celor despre care scrii. Până aici tabloul pare atrăgător. Însă problema pe care eu o văd este că într-un sistem universitar construit în paradigma neoliberală în care primează competiția, individualismul, succesul prin finanțările câștigate se produce o mutație destul de perversă între scopurile și mijloacele cercetării. Astfel, temele cercetării – situația femeilor discriminate, situația săracilor sau a minorităților sexuale – precum și subiecții acestora – devin mijloace de promovare academică. Așa cum am spus-o și cu alte ocazii, învățământul centrat pe student e o minciună atâta timp cât mie ca profesor mi se cere să 1

Acest articol a apărut inițial pe platforma de dezbatere politică CriticAtac la 1 decembrie 2014.

Maria Cernat| 171

câștig finanțări pentru proiecte de cercetare și să public articole în reviste indexate în baze de date internaționale. În grila de evaluare a performanțelor, activitatea didactică are o pondere mult redusă în comparație cu banii (granturile câștigate) și prestigiul (articolele în reviste indexate) pe care le aduci universității. Ce are asta cu eșecul cercetării în a produce schimbări reale? Aparent nu prea multe. Însă, dacă ne uităm atent, observăm că există o cauză comună: centrarea pe succesul individual, și diminuarea importanței ideii de responsabilitate socială. Tot ceea ce e concentrat pe succesul meu academic e răsplătit, tot ceea ce vizează efortul meu de a împărtăși altora cunoștințe are o pondere scăzută. Prin urmare sistemul actual de evaluare a performanțelor academice, măsurarea cercetării științifice în termeni strict cantitativi, însăși redefinirea statutului cadrului didactic ca furnizor de servicii educaționale ne plasează într-o logică de tip corporatist. Nu e o surprinză faptul că foarte mulți întâmpină cu entuziasm aceste schimbări. Vor să-i vadă cu toții pe profesori trudind din greu, supuși acelorași rigori de tip fabrică de rulmenți ca orice muncitor. E o ură socială cu rădăcini mai vechi. Cam de pe vremea când muncitorilor nu li s-a dat o putere reală și șanse reale de progres, fiind încarcerați într-un regim opresiv pe care mulți l-au numit capitalism de stat. Tot atunci li s-a oferit țapul ispășitor în persoana elitelor intelectuale la care au fost încurajați să se raporteze ca la niște paraziți inutili. După 25 de ani de capitalism s-a ajuns în țara noastră cam la aceeași concluzie, dar asta e o altă poveste. Acest asalt al antreprenoriatului asupra universității are multe efecte nefaste. Două sunt de maximă importanță: apariția unor mecanisme foarte perverse de păcălire a sistemului, și, mai grav, instrumentalizarea unor cauze sociale foarte importante. Dintre mecanismele de păcălire a sistemului, cea mai răspândită este una care poate fi explicată cu ajutorul Legii lui Ohm (varianta grupului Divertis): Ești om cu mine, sunt om cu tine. Adică: mă citezi în articolele tale, te citez în articolele mele.

172 | De câţi săraci sau femei bătute e nevoie… Lasă că nu are nicio legătură ce scrii tu acolo cu ce scriu eu. O dăm din condei, ce mare lucru! Apoi, cum e important rating-ul (adică numărul de citări) nu numai la televizor, ci și în spațiul academic, poate știu puține lucruri în genere, dar, în particular, am cel puțin o certitudine: Am revistă, am citări! Dacă nu, iaca, pun și eu contributorii să mă citeze, dacă vor să-i public, că n-o fi foc! Să zicem că acest tip de solidaritate și cooperare în vederea păcălirii sistemului încă n-ar fi foarte gravă. Că doar oameni suntem: ne cităm, dom’le, nu ne împușcăm! Problema apare însă în momentul în care temele cercetării vizează situația cu adevărat dramatică în care mulți dintre concetățenii noștri se află (săraci, femei victime ale violenței domestice, copii abandonați pe la rude de părinții plecați la muncă). Cum ne raportăm noi ca membri ai comunității academice la acești semeni ai noștri? Păi din interiorul unui sistem în care preocuparea constantă nu e interesul public, ci interesul individual, mai concret, adunarea de puncte în fișa de evaluare, nu te poți raporta decât ca la niște mijloace de a câștiga granturi. Bani grei care merg pe studii care privesc situația acestor categorii sociale marginale. Și noi câștigăm, și adunăm puncte și ne facem conferențiari și săracii, agresații și discriminații, rămân tot acolo. Și, dacă stai să te gândești, e chiar mai bine să rămână: tragedia universitarului care cercetează soarta nefericitelor femei agresate sau a minorităților discriminate ar fi ca lucrurile să se îmbunătățească pentru aceste categorii. Păi cum s-ar mai face el sau ea (că nu ne doare mâna să fim corecți politic când scriem cuvinte) conferențiar sau profesor universitar? Autonomia universitară2 Dacă cercetarea academică este subminată de competitivitate excesivă și goană după profit, autonomia universitară, ca 2

Acesta este un fragment dintr-un articol publicat în 12 mai 2012 pe platforma de dezbatere politică CriticAtac.ro.

Maria Cernat| 173

autonomie a cunoașterii nu are o soartă mai bună în România post-decembristă. În teorie, autonomia universitară presupune faptul că în procesul generării și propagării cunoașterii științifice de ordin academic nu ar trebui să intervină alte instituții. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui să fie lăsați să își aleagă în mod liber temele de cercetare și predare. Ei nu ar trebui să fie siliți să predea sau să cerceteze le comandă politică sau religioasă. Acesta este un criteriu de bun simț pe care nu am avea probleme să îl acceptăm. Există însă cel puțin două probleme legate de modul în care este el înțeles și aplicat pe de o parte, și de actualitatea formulării sale pe de altă parte. Haideți să vedem cum este înțeles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educației Naționale că deja se propun modificări ale ei, culmea, de senatori ai partidului care a propus-o inițial. Într-un articol destul de alarmist Ştefan Vlaston3 aduce în discuție câteva dintre recentele modificări ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Înțelegerea românească a acestui concept nu are, din păcate, vreo legătură cu cunoașterea științifică. Ea privește în special instituirea unor drepturi și privilegii care scot de sub controlul statului unele instituții academice. Astfel, ceea ce se dorește este posibiliatea de a ocoli căile democratice de alegere a rectorului, posibilitatea de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degrabă, numi decanii și șefii de departament și altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privința modului în care institutiile academice private aleg să se organizeze ar fi acceptabilă, în special într-o țară în care nu am avea acuzații de comerț cu note și diplome. Să nu uităm totuși câte scandaluri cu diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal să sufere toată lumea din pricina câtorva care au călcat în picioare ideea de educație superioară, dar mai este mult până când

3

Ștefan Vlaston, „A început masacrarea Legii Educației Naționale”, Contributors. ro, 24. 04. 2012.

174 | De câţi săraci sau femei bătute e nevoie… mediul academic românesc va fi unul în care asemenea măsuri să nu conducă la abuzuri. Până la adoptarea noi legi a educației naționale situația a fost la fel de gravă în cazul universităților de stat. Aici este și mai revoltător faptul că s-a practicat ani de-a rândul un soi de privatizare pe bani publici care făcea din decani un soi de stăpâni absoluți ai planurilor de învățământ și a statelor de funcțiuni. În aceste condiții, acest comerț cu note și diplome nu a fost apanajul particularelor și e cu atât mai revoltător cu cât el a fost practicat pe banii noștri, ai contribuabililor. Cea de-a doua problemă privește o critică mai profundă a conceptului de autonomie universitară. Într-o amplă lucrare de analiză, Delanty4 arată faptul că libertatea academică a fost un fruct destul de rar cultivat pe parcursul istoriei universității. Astfel, de-a lungul timpului biserica și apoi statul au încercat să subordoneze universitatea propriilor interese. Un principiu care să garanteze independența profesorilor universitari față de preoți și politicieni pare binevenit. Dar eu nu susțin că un atare principiu n-ar fi salutar, ci că el este desuet. Actuala presiune căreia lumea academică trebuie să îi facă față nu mai este una ideologică, ci una financiară. Așa cum arătam și cu alte ocazii5 provocarea la adresa libertății academice s-a mutat în altă parte. Acum nu mai este la fel de important să asigurăm independența față de biserică sau față de stat, ci față de instituțiile finanțatoare fie ele fundații sau corporații care sponsorizează proiectele de cercetare. Cele două critici pe care le-am adus înțelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitară” se leagă între ele. Actualele modificări ale Legii Educației Naționale nu privesc o autonomie a cunoașterii (ce predăm și ce cercetăm), cât o autonomie 4

Gerard Delanty, Challenging Knowledge. The University in the Knowledge Society, Berkshire, Open University Press, 2001. 5 Maria Cernat, „Privatizarea cunoașterii și costurile sale sociale”, CriticAtac, 29. 09. 2011.

Maria Cernat| 175

administrativă (modul de alegere a conducerii universității și a facultăților sale) și finaciară (valorificarea cladirilor și mijloacelor fixe de către fondatorii universităților private). Cu alte cuvinte, întreaga miză a discuției este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitară înțeleasă românește poate conduce la o lipsă de autonomie în câmpul cunoașterii științifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejați de preoți sau de politicieni, ci mai ales de unii dintre finanțatorii lor care au insistat constant în ultimii douăzeci de ani pe scăderea standardelor calității educației în scopul de a atrage cât mai mulți „clienți” doritori de cartoane fără valoare cu numele de diplomă. Firește nu putem judeca toate universitățile românești la grămadă. De asemenea, e posibil ca în țări cu democrații ceva mai mature o independență administrativă a universităților private să nu pară ceva ieșit din comun. În România însă acest tip de înțelegere a generosului concept de autonomie universitară a deschis ușa larg către un pseudo-învățământ superior. Manager educațional sau jupân academic? Lucrurile nu stau mai bine nici la universitățile de stat. Pe fondul ideii ca statul trebuie să se implice cât mai puțin în procesul educării cetățenilor săi susținerea bugetară pentru universități s-a diminuat considerabil. În lipsă de bani, universitățile au început să caute resurse alternative. Locurile cu taxă au fost soluția cea mai la îndemână. Această măsură a transformat însă învățământul de stat într-un fel de struțocămilă în care, vă vine să credeți sau nu, abuzurile sunt încă și mai mari. Deși sursa de venit este asigurată de stat, universitățile bugetare se conduc şi ele după criterii manageriale. De aici decurg o serie întreagă de probleme pe care le voi analiza în cele ce urmează: 1. Ideea că facultățile sunt furnizoare de servicii și studenții au dublul statul de consumatori ai acestor servicii, dar și de „produse” ale universității conduce la proceduri foarte

176 | De câţi săraci sau femei bătute e nevoie… complicate de verificare a calității educației. În cazul în care cineva produce pantofi modelul managerial funcționează foarte bine: piața de încălțăminte îl va menține sau îl va respinge pe respectivul producător. În cazul produselor materiale concrete, pantofi, mături, șuruburi, piața poate funcționa, cel puțin în teorie, ca indicator al calității. Transferarea acestui model de afaceri în mediul academic are însă consecințe dezastruoase. Oamenii nu sunt produse și este extrem de dificil să te bazezi pe indicatori de tipul inserției absolvenților pe piața muncii ca să testezi calitatea educației. Dacă acum nu se mai fac angajări în construcții pentru că piața imobiliară a căzut înseamnă că profesorii de la Facultatea de Construcții nu își mai fac treaba? Ideea de a ne raporta la piață ca la un soi de Oracol Absolut care să ne ofere toate răspunsurile cu privire la calitatea educației conduce la o birocrație fără de sfârșit care îngroapă profesorii universitari sub tomuri grele de hârțogăraie fără rost. 2. Descentralizarea învățământului superior, oricât de atrăgătoare ar părea la prima vedere, tranformă facultățile în „furnizoare de oferte educaționale” creând haos și abuzuri. Din nou, nu vreau să judec la grămadă. Există, firește, excepții notabile. Sunt încă oameni care încă mai cred în educație și se luptă pentru ea. Totuși prea des în România universitară „managerul educațional”, adică decanul sau șeful de departament, este un fel de jupân care stabilește după bunul plac ce trebuie să se predea într-o facultate (planul de învățământ) și mai ales cine trebuie să predea acele discipline (statul de funcțiuni). Am trăit experiențe hilare în care sub motiv că „dorim să ne adaptăm la piața muncii” au fost întocmite planuri de învățământ după următorul algoritm: În pasul 1 decanul își căuta apropiații: colegi umili și servili, verișori, vecini, fini și alții asemenea. În pasul 2 aceștia

Maria Cernat| 177

erau întrebați cam la ce se pricep. În pasul 3 se întocmea planul de învățământ în funcție de preferințele acestei găști pestrițe de apropiați ai „managerului educațional”. Un manager al unei fabrici de pâine nu și-ar angaja vecinii incompetenți. Pur și simplu nu i-ar conveni să-i plătească din propriul buzunar ca să facă produse proaste sau, mai rău, să stea de pomană. Dar cum în educație e foarte greu să arăți că o facultate scoate „produse proaste” ceea ce rezultă sunt manageri academici cu libertate infinită și responsabilitate zero. 3. Lipsa unui set comun de discipline care să se predea la toate facultățile cu profil identic conduce la imposibilitatea organizării unei inspecții. De vreme ce fiecare facultate are propriul set de discipline curpinse în „oferta educațională” comisiile de specialitate nu au cum să facă inspecții, motivul fiind că nu sunt specializați în acele discipline. Firește, nu aș vrea nicidecum să ne întoarcem la rigiditatea de dinainte de 1989 însă negocierea unui set comun de discipline ar deschide posibilitatea de a reveni la inspecție ca instrument de testare a calității. Poate că mulți privesc cu oroare această ipoteză, dar, alternativa este și mai proastă. Acum se merge pe ideea de autoreglementare. Cu alte cuvinte fiecare facultate trebuie să își testeze singură calitatea. Este de-a dreptul rizibil! De pildă, se face evaluare multicriterială a cadrelor didactice de către studenţi și de către colegi. Dar nu există o procedură standard care să împiedice fraudele. De regulă aceste formulare sunt completate la mișto și toată lumea are calificative maxime. La fel stau lucrurile și în cazul evaluării colegiale la care toată lumea primește calificatiul „excelent”. Sunt firește și excepții însă toate aceste tone de hârtii introduse în dosarele de acreditare nu valorează cât o oră în care asiști efectiv la cursul unui profesor. 4. În fine, cea de a patra dintre problemele pe care vreau să le aduc în discuție privește angajarea în mediul

178 | De câţi săraci sau femei bătute e nevoie… universitar. Faptul că avem de-a face cu această descentralizare și cu pătrunderea practicilor manageriale în câmpul academic face imposibilă organizarea unui concurs național pentru posturile vacante. Fiecare facultate vine cu oferta sa educațională propunând diverse discipline la concurs. Există și cazuri în care lucrurile sunt făcute rațional, planurile de învățământ și posturile scoase la concurs sunt rezultatul unor discuții democratice și raționale între cadrele didactice. Totuși sunt prea multe cazurile în care planul de învățământ e croit după persoane și nu după principii și prea puține instrumentele prin care asemenea abuzuri să fie identificate și sancționate. Toate aceste lucruri sunt foarte greu de testat însă atâta timp cât actualul sistem îi lasă libertatea managerului educațional să decidă ce și cine o să se predea anul viitor orice este posibil. Acestea sunt doar câteva dintre problemele generate de îmbrățișarea fără rezerve a principiilor capitalismului academic. Părerea mea este că dacă am ajuns să idealizăm educația din perioada de dinainte de 1989 ceva este profund viciat în actualul sistem de educație. Am trăit multe experiențe foarte neplăcute în învățământul superior și ca profesor și ca student. Scopul meu nu este să atac pe nimeni, ci să arăt cititorilor care sunt câteva dintre cauzele sistemice care generează abuzurile și lipsa calității în educația academică românească.

De ce universitatea nu este o întreprindere? (sau De ce universitatea?) Robert D. Reisz

M

ulte, recente planuri de reformă inspirate de teorii neo-liberale încearcă, promovând conceptul de universitate antreprenorială, să acrediteze ideea că o instituție de învățământ superior ar fi mai bine administrată dacă ar fi condusă ca și o întreprindere economică. Teoria sistemelor sociale a lui Niklas Luhmann susţine în mod destul de convingător faptul că societăţile moderne se caracterizează printr-o diviziune funcţională a subsistemelor1. Dacă în epoca premodernă familia şi economia, biserica şi educaţia, dar şi alte subsisteme funcţionale, nu erau bine diferenţiate, modernitatea a adus cu sine maturizarea acestor subsisteme şi existenţa lor din ce în ce mai puţin interdependentă pe baza unui așa-zis medium. Medium-ul este elementul prin care au loc comunicaţiile respectivului subsistem2şi este de fapt caracteristica definitorie a subsistemului funcţional. Exemple de astfel de subsisteme ar fi economia și mediumul ei „banii”, politica și „puterea”, cercetarea și „cunoaşterea”, etc. Luhmann găsește că fiecare subsistem funcţional autopoietic

1

Niklas Luhmann, „Differentiation of Society”, în Canadian Journal of Sociology , nr. 2, 1977, pp. 29-53. 2 La Luhmann sistemele sociale sunt sisteme formate din comunicaţii repetate. Folosind exprimarea lui Luhman, „un sistem social apare acolo unde au loc comunicaţii ce urmează alte comunicaţii şi presupun viitoare comunicaţii”.

180 | De ce universitatea nu este o întreprindere (sau De ce universitatea)? închis se dezvoltă pe baza unei logici expansioniste atâta timp cât este neîngrădit. De exemplu, economia eliberată de povara politicului funcţionează expansionist prin ciclurile capitalului. Ca şi agenţii sistemului economic, care tind să-şi înmulţească banii, agenții sistemului politic tind să-și înmulțească puterea iar agenţii sistemului de cercetare să înmulţească cunoaşterea atât timp cât sistemul este independent. Desigur, nu întreaga societate se divide în subsisteme funcţionale relativ independente, însă apariţia unor astfel de subsisteme este o caracteristică a modernităţii. Sistemul de învăţământ superior modern este un subsistem funcțional independent, independenţa universităţilor faţă de stat, biserică şi economie numindu-se de regulă autonomie universitară. Mediumul subsistemului funcţional academic este cunoaşterea. Evident comunicaţiile sistemului universitar sunt purtate şi de către alte elemente, nicio comunicare care este specifică învăţământului superior nu poate însă ocoli noţiunea de cunoaştere, aşa cum nici o comunicare a mediului economic modern nu este specifică acestuia, nu este „economică”, dacă nu implică bani. Puse în contextul mediumului funcțiile sistemului academic sunt deci producerea şi distribuirea de cunoaştere, şi anume de un anumit tip de cunoaştere pe care de regulă îl numim academic. Foarte simplu rezultă de aici faptul că sistemul funcţional economic şi cel universitar au mediumuri comunicaţionale diferite. Putem clarifica această diferenţiere dintre subsistemul funcţional economic şi cel universitar privind mai îndeaproape evaluarea funcţionării acestora. Dacă o evaluare a funţionării unei întreprinderi se poate referi şi trebuie să se refere numai la bani, evaluarea funcţionării unei universităţi se va referi şi ar trebui să se refere numai la cunoaştere, la felul cum, ce fel şi câtă cunoaştere produce şi în ce fel şi cui o distribuie universitatea. În măsura în care evaluarea unei universităţi va face referinţă la performanţele ei economice, de exemplu, această evaluare va fi considerată „neacademică”, chiar irelevantă şi respinsă nu numai

Robert D. Reisz| 181

de către comunitatea academică ci şi, probabil, de către societate în amsablu. Economia cunoaşterii face ca multe întreprinderi să ajungă să comunice cunoaştere, aşa cum multe universităţi ajung să comunice bani. Aceasta nu schimbă însă esenţele, întreprinderea economică comunică cunoaştere pentru a înmulţi bani, universitatea comunică bani pentru a înmulţi (şi distribui) cunoaştere. Totuși legătura dintre bani şi cunoaştere poate duce la ipoteza existenţei unei pieţe a cunoaşterii asemenea existenţei unor pieţe ale altor bunuri sau servicii. Prima premisă a oricărui model economic este aceea că avem de-a face cu bunuri care sunt necesare unor agenţi şi care se găsesc în cantităţi limitate. Astfel fiecare agent este de acord cu sacrificarea unor alte utilităţi pentru a obţine marfa în cauză. Aceste sacrificii se traduc de regulă prin acceptarea unei plăţi pentru obţinerea produsului, și duc în cele din urmă la apariția pieții. Motivul pentru care apariția unei piețe a cunoaşterii universitare este o absurditate este remanenţa cunoaşterii. Universitatea, atunci când distribuie cunoaştere nu rămâne cu mai puţină cunoaştere aşa cum s-ar întâmpla cu o fabrică de pâine. Cunoaşterea nu se supune regulilor transacţiilor economice. Dar oare de ce? Se manifestă aici o caracteristică a cunoaşterii per se sau o caracteristică a universităţii în relaţia ei cu cunoaşterea. Eu cred că este vorba de o particularitate a cunoaşterii academice. Anume caracterul ei public. Să luăm puţin în considerare situaţia cunoaşterii neacademice, a cercetării industriale, militare sau chiar a consultanţei politice sau de marketing. În toate aceste situaţii cunoaşterea este nepublică, iar tranzacţionarea ei poate produce piaţă pentru că tocmai acest caracter nepublic este cel care este tranzacţionabil. Când o firmă de consultanţă vinde cunoaştere îi vinde caracterul secret unui anumit client. De regulă prin contractul de consultanţă cunoaşterea vândută nu mai poate fi revândută unui alt client. Întreprinderea care a vândut cunoaşterea nu o mai posedă în sens economic. Analog

182 | De ce universitatea nu este o întreprindere (sau De ce universitatea)? se întâmplă în cazul cercetării industriale şi chiar şi atunci când o universitatea face cercetare pentru un client şi acceptă reguli de confidenţialitate. Astfel cunoaşterea devine o resursă disponibilă limitat, o marfă. Caracterul public al cunoaşterii academice face ca aceasta să aibă o disponibilitate potenţial nelimitată. Ca și în cazul unui produs existent în cantităţi nelimitate pentru care nimeni nu ar plăti un preţ indiferent de utilitatea lui, cunoaşterea disponibilă public, liber, gratuit nu atrage plata unui preţ. Totuşi, univeristatea are un cost. De ce acesta nu ar putea fi privit ca un preţ? La urma urmei se poate foarte bine spune că nici frizerul nu rămâne cu mai puțină „frizerie” după ce ne tunde și totuși are o activitate comercială. Industria serviciilor nu vinde de fapt produse, ci timp. Frizerul nu rămâne cu mai puțină „frizerie”, dar rămâne cu mai puțin timp. De ce nu ar fi învățământul superior la fel: la urma urmei chiar și limbajul comun ne spune că „mergem la ore”, că dăm sau luăm ore. Ei bine, eu susțin că nu este așa pentru că studentul nu acele ore și le dorește. El nu plătește pentru ore, ci pentru diplomă! Dar vom reveni la aceasta puțin mai târziu. Să vedem mai întâi de ce consider că finanțarea educației nu este un preț, ci altceva. În măsura în care finanţarea sistemului academic este una publică, mobilul acestei finanţări ţine mai mult de un bine difuz social pe care universitatea îl produce, decât de beneficiile pe care le aduce „clienţilor” ei individuali, studenţii și familiile lor. Fie că este vorba despre dezvoltarea culturii naţionale sau a statului naţional, cum a fost în secolul al XIX-lea când s-au format universităţile moderne precum şi sistemele de finanţare publice, fie că este vorba despre susţinerea economiei naţionale prin producerea forţei de muncă înalt specializate cum s-a susţinut de-a lungul secolului al XX-lea, această finanţare se sustrage regulilor economiei libere. Există însă din ce în ce mai răspândită în sistemele educaţionale o finanţare directă prin plata de taxe de studii, fonduri distribuite per capita sau

Robert D. Reisz| 183

vouchere educaționale. O asemenea finanţare a învăţământului superior originează tocmai de la „clientela” lui. Doresc să susţin aici faptul că finanţarea chiar şi directă, prin plata de taxe de către studenţi nu este plata unui preţ al cunoaşterii în sensul unui preţ plătit pentru o marfă sau un serviciu pe piaţă. Dacă cunoaşterea academică este prin definiţie publică, cunoştiinţele produse de universitate se pot obţine gratis. De ce ar plăti cineva ca să le obţină? De ce plătesc atunci studenţii sau părinţii lor pentru cunoştiinţe pe care le-ar putea obţine din biblioteci sau de pe internet? Ei bine, nu pentru acestea plătesc studenţii. Cum am mai spus, studenţii plătesc pentru diplome. Mai concret, ei plătesc pentru legitimarea lor în poziţii de status social, poziţionare care are loc de regulă prin exercitarea unei profesii pe piaţa muncii3. Din punctul de vedere al studenţilor şi al familiilor lor, studiile universitare au ca scop asigurarea unor poziţii de status în societate într-un mod legitim. Când se îndreaptă către universitate tânărul şi familia lui urmăresc să asigure pentru viitor o formă de bunăstare socială şi economică. Studiile universitare sunt gândite a oferi o viaţă pe o poziţie de relativ prestigiu social. O astfel de poziţie presupune de regulă un venit confortabil, o activitate predictibilă şi dezirabilă celui ce o alege, un prestigiu în comunitate. Există apoi şi o serie de beneficii colaterale nu chiar întotdeuna conştientizate dar bine susţinute empiric. Acestea includ o mai bună protecţie împotriva şomajului, o capacitate crescută de a profita de oferta culturală, chiar şi o alimentaţie şi o viaţă în general mai sănătoase (deşi anumite prejudecăţi sunt de altă părere). Scade până şi riscul de a fi atât victimă cât şi făptaş al unei agresiuni în general şi în particular al violenţei domestice. Una peste alta familiile se îndreaptă spre învăţământul superior pentru a asigura copiilor lor o mai bună calitate a vieţii. Toate acestea provin cel mult indirect din cunoştiinţele obţinute în 3

Vezi și: John W. Meyer, „The Effects of Education as an Institution”, în American Journal of Sociology, nr. 83, 1977, pp. 55-77.

184 | De ce universitatea nu este o întreprindere (sau De ce universitatea)? universitate prin intermediul curriculei, sau din „orele” primite la universitate. Ele sunt însă transmise prin acea curriculă invizibilă ce conţine norme şi reguli de comportament. Mai mult, comportamentul de după absolvire este determinat în mare măsură de reguli de comportament care fac parte dintr-un model de aşteptări sociale adecvat statusului pentru care absolventul a fost legitimat prin studiile universitare. Statusul de intelectual îl va obliga astfel la un anumit consum cultural, la o anumită conduită socială, etc., fie că le-a învăţat în studenţie sau nu. În timp îşi va dezvolta un comportament care se potriveşte chiar profesiei, se va purta „ca un medic” sau „ca un inginer” modelându-se habitusului aşteptat. Pentru toate acestea plăteşte: pentru a trăi, de exemplu, viaţa unui medic, mai degrabă decât pentru a avea cunoştiinţele profesionale ale unui medic sau pentru a lua ore de anatomie. Și dacă chiar ar plăti pe cineva să îi dea ore de anatomie, aceasta nici nu ar fi învățământ superior dacă nu ar avea loc în cadrul organizat al universității. Consideraţiile de mai sus sunt suficiente pentru a considera taxa de şcolarizare ca fiind altceva decât un preţ. În primul rând serviciul pentru care plăteşte studentul nu este un serviciu pe care universitatea i-l oferă. Universitatea nu oferă poziţii de status social. Ea susţine că oferă cunoştiinţe, eventual cunoştiinţe necesare exercitării unei profesii. Nu cred că vreo universitate ar susţine că oferă diplome al căror scop este pur şi simplu să asigure o viaţă mai plăcută. Desigur mulți universitari recunosc faptul că studenţii doresc în primul rând o diplomă, şi consideră cunoştiinţele doar un mijloc pentru atingerea scopului, dar ei consideră acest fapt ca fiind o anomalie. Universitatea nu poate gândi altfel, dacă îmi e permisă această personificare, deoarece mediumul ei de comunicare sunt cunoştiinţele. Orice altceva îi va părea nedemn sau, mai bine spus, neacademic. Universitatea va considera întotdeuna că oferă cunoştiinţe, cum vor fi ele, teoretice, practice, utile sau nu, dar cunoştinţe. Deci studenţii cumpără de fapt ceva ce universitatea nu vinde.

Robert D. Reisz| 185

În al doilea rând, studenţii cumpără ceva ce nimeni nu le garantează că vor primi. Pe de-o parte, ei vor o anumită poziţie de status social, dar, pe măsură ce absolvenţii de învăţământ superior se înmulţesc, diploma nu le mai poate oferi tot ce îşi doresc. Pe de altă parte, chiar considerând că ei dau bani pentru o diplomă în sine, ca să o obţină de fapt universitatea îi va supune la tot soiul de examene, multe percepute de către ei ca nişte cazne. Şi totuşi vor accepta aceste cazne. Universitatea, continuând personificarea, va considera de fapt că studentul plăteşte o taxă de acces. Taxa pe care nu o percepe ca pe un preţ. Ea nu presupune un contraserviciu garantat. Ea asigură doar accesul la anumite facilităţi. Mai mult, universitatea nu poate fi trasă la răspundere dacă studentul nu a obţinut cunoştiinţele din curriculă, şi în efect nici diploma dorită. Responsabilitatea este de partea lui. Universitatea nu e o frizerie, nu îți promite că vei ieși așa cum îți dorești. Eventual ar putea fi o grădină zoologică. Din taxă sunt hrănite animalele, dar nimeni nu îți poate garanta ceva anume. În concluzie prin prisma universităţii, preţul diplomei nu e plătit în bani, ci în cunoaştere, anume în cea asimilată de către student. Astfel revenim la recunoaşterea faptului că mediumul comunicărilor din subsistemul academic este cunoaşterea. Doar comunicările care au loc în cunoaştere sunt legitime şi esenţiale sistemului. Dacă cineva plăteşte diploma într-adevăr cu bani, adică banii îi garantează obţinerea ei independent de cunoaşterea asimilată, tranzacţia va fi complet străină esenţei sistemului academic.

Mărirea și decăderea învățământului superior privat în România Robert D. Reisz

n 1990, când România deschidea ochii către lume după decenii de claustrare național-comunistă, avea un sistem de învățământ superior extrem de subdezvoltat. Numărul de studenți la 10.000 de locuitori era de 83 poziționând țara pe penultimul loc din Europa, în fața Albaniei, la mare distanță nu numai de țările occidentale, ci și de vecinii Bulgaria (216!) sau Ungaria (98). Numărul acesta extrem de mic de studenți fusese menținut birocratic printr-un sistem de numerus clausus extrem de rigid, în care o planificare națională stabilea numărul exact de locuri de studii pentru fiecare program de studii din țară. Interesul real pentru educație era însă mare și se manifesta printr-o concurență pentru locurile de studii. Existau examene de admitere la studii extrem de competitive, la care participau mulți candidați. Pregătirile pentru aceste examene se întindeau adesea pe mai mulți ani și dăduseră naștere unui sistem lucrativ de meditații aflat pe o piață economică neagră, nefiscalizată și nereglementată. Într-un fel acest interes era susținut și de faptul că educația era singura cale acceptată de mobilitate socială, singura cale pentru a-și asigura o viață mai confortabilă, mai bună. Antreprenoriatul economic nu era posibil, activismul politic accesibil unui număr mic de persoane și socialmente desconsiderat.

Î

Robert D. Reisz| 187

În primele zile ale lui 1990 reformele în educație au avut un caracter mai mult declarativ, instrumentele de conducere ale educației fiind practic necunoscute pentru noul ministru, Mihai Șora, total nepregătit pentru funcția primită peste noapte. Ca atare, dintr-un sistem cu o planificare rigidă, a avut loc un salt într-o lume ambiguă, contradictorie chiar, în care elementele de conducere directivă ale aparatului vechiului minister supraviețuiau alături de declarații reformatoare și refuzuri decizionale ale ministrului date în numele unei autonomii organizaționale conferite universităților care însă nu avea nicio bază juridică. La aceasta s-au adăugat mișcări studențești, schimbări în structurile decizionale din instituții și relativ puține și cosmetice modificări în realitatea procesului educațional. Persista însă subdezvoltarea numerică a sistemului. Universitățile au făcut pași timizi de deschidere, ministerul aproba orice, și așa numărul de locuri de studii a crescut. Dar cu mult mai puțin decât era cererea pentru educație care cumula nu numai generațiile noi de bacalaureați, ci și respinșii anilor anteriori. În acest context se înființează în 1990 prima universitate privată din România, Universitatea Ecologică din București. Într-una dintre lucrările sale fundamentală pentru politologia învățământului, Daniel C. Levy face o tipologie a instituțiilor de învățământ private1. Universitățile private din România primilor ani 1990 sunt un exemplu ideal pentru ceea ce el a numit demand compensating private institutions. Levy descrie, pe exemplul Braziliei, cum în situațiile în care statul refuză sau nu poate acoperi cererea de educație, anteprenori privați pătrund în această nișă de piață cu oferte care sunt comerciale în mod explicit sau mascat. Universitatea Ecologică din București s-a înființat în acest fel pe bazele Decretului-Lege nr.54/1990 „privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi 1

Levy, Daniel C. Higher education and the state in Latin America: Private challenges to public dominance., Chicago, University of Chicago Press, 1986.

188 | Mărirea şi decăderea învăţământului superior privat în România

economice pe baza liberei initiaţive”. În scurt timp alte oferte similare apar, în 1991 existând deja 17 universități private pentru ca de aici numărul să crească la 30 în anul următor și apoi la 53 în 1993 și 65 în 1994 înainte de aplicarea legii acreditării. Majoritatea acestor univesități nu se mai înființează ca întreprinderi, ci organizate ca și fundații pe baza legii nr.21/1924 care a fost în vigoare până în anul 2000. Numărul de studenți rămâne mic la început, dar crește constant profitând de incapacitatea sau lipsa de interes a universităților de stat de a compensa cererea. În 1992 am scris primul meu articol despre universitățile private din România2. Am facut atunci o serie de lungi interviuri cu persoane din conducerea a 12 universități private din București și Timișoara. Existau 30 de universități private la acea dată. Am fost frapat de ceea ce aflam, o lume extrem de colorată se deschidea în fața ochilor mei. Obișnuit cu rigiditatea sistemului public românesc, cu închistarea și predictibilitatea lui care supraviețuiau liniștite la ani după schimbările politice, nu reușeam să decriptez prea bine noul sistem privat. Pentru a rememora atmosfera acelor interviuri citez câteva fraze din textul scris atunci: „De obicei, universitățile private închiriază un spațiu pentru birouri unde au biroul rectorului și unde se rezolvă toate probleme administrative, financiare, etc. Desigur aceste sedii erau extrem de diferite. Universitatea Independentă "Titu Maiorescu" are o întreagă vilă luxoasă, construită cândva spre sfârșitul secolului al 19-lea și aflată nu departe de marile bulevarde ale Bucureștiului. Universitatea Româno-Americană ocupă ultimul etaj al unei clădiri de birouri de pe Bulevardul Magheru. Universitatea Ecologică își desfășoară activitățile nedidactice tocmai în fostul sediu central al Uniunii Tinerilor Comuniști, adică în clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, e drept având o intrare separată. Pe de altă parte, ISSEPT din Timișoara 2

Private higher education. Romania, Educatio Vol.1, 2/1992, Budapesta, p.300-309.

Robert D. Reisz| 189

are în chirie un apartament la al doilea etaj al unei clădiri vechi cu o curte memorabil de insalubră, iar COSA-INTARF din Craiova are sediul într-un apartament de bloc. Spațiile educaționale erau desigur și mai dificil de obținut.” Creșterea numărului de universități private nu era privită cu ochi buni de mai nimeni din lumea politică. Nici măcar politicienii care se considerau liberali, nu sprijineau pe atunci privatizarea educației. Fenomenul era considerat revoltător, iar temerile față de calitatea ofertei educaționale erau doar unul dintre motive. Și pe atunci se critica mai adesea calitatea mai slabă a studenților din universitățile private care nu se supuneau acelorași examene dificile care încă barau accesul la învățământul public, și calitatea profesorilor sau a infrastructurii! Prima încercare de contracarare a fenomenului universităților private apare în același an. Decizia 17/20.08.1992 a Guvernului României dă dreptul universităților publice să înscrie mai mulți studenți decât numărul susținut de la bugetul de stat, dacă aceștia plătesc taxe de școlarizare. Că va fi fost prin complicitatea cadrelor didactice implicate în universitățile private, sau pentru că universitățile au considerat imorală plata unor taxe pentru educație, sau din cine știe ce motive, foarte puține instituții au profitat de oportunitate. Cu excepția Academiei de Studii Economice care într-adevăr a atras un număr mare de studenți suplimentari și importante fonduri, decizia a rămas inițial fără prea multe urmări. Ideea urma să fie reiterată cu câțiva ani mai târziu și atunci va avea impactul major pe care îl cunoaștem. Peste încă un an universitățile private primesc prima lovitură adevărată la nivel sistemic. Parlamentul României dă prima lege din domeniul educație de după 1990: Legea acreditării, nr. 88/1993. Este extrem de semnificativ cum după trei ani cu un sistem educațional funcționând pe un amalgam de hotărâri de guvern, ordine ministeriale nu arareori contradictorii și legi învechite, nu legea educației este cea votată, ci legea acreditării.

190 | Mărirea şi decăderea învăţământului superior privat în România Legea educației mai avea de așteptat doi ani (Legea nr. 84/1995). Legea acreditării răspundea unei nevoi percepute ca fiind mai stringente în acele zile. Legea acreditării trebuia să rezolve problema universităților private, a unui fenomen care nedumerea, intriga, poate chiar șoca. Universitățile private au înscris la început mulți studenți, și mulți nespecifici, persoane angajate în muncă, mai mature, provenind din medii defavorizate. Pe de altă parte nivelul academic al acestor studenți este de la sine înțeles că era mai redus, procesul educațional nu avea aceiași calitate ca în universitățile de stat. Ceea ce a antagonizat însă lumea educațională, politică și nu numai era mai de grabă altceva: universitățile private erau pur și simplu căpușe. Profesorii din mediul academic public, la început uneori chiar în spații ale universităților sau ale școlilor publice țineau exact aceleași ore pentru grupe suplimentare de studenți care îi plăteau. Răspundeau astfel unei nevoi sociale reale cu un produs care cel mai adesea era de o calitate redusă, dar care cel puțin la început a satisfăcut cât de cât setea de calificări, de fapt o dorință pentru o viață mai bună. După ce legea acreditării începe să își facă efectul, numărul de universități private scade de la 65 (în anul universitar 1994/1995) la 40 (1995/1996). Sistemul universitar privat era însă atât de vital și de puternic la cea dată, încât legea ajunge să aibă efecte evidente de consolidare a sistemului. Criteriile de calitate impuse prin normele de implementare, primele criterii de calitate incluse în legislația educațională de la noi și având chiar un rol de pionierat în regiune și în Europa în general impun crearea unui personal propriu al universităților private și găsirea unor spații de predare cât de cât adecvate. În același timp, sunt primele politici neo-liberale în România. Principiile legii sunt de fapt favorabile ofertei private la care legea nu face nicio referință. Ea stabilește un set de reguli clare de acreditare, dincolo de care orice universitate poate (cel puțin în ceea ce privește această lege) funcționa autonom. Se elimină astfel ofertele substandard, ofertele de dumping și sistemul poate lăsa piața să funcționeze. Și piața transformă sistemul

Robert D. Reisz| 191

educațional privat într-un tărâm al dinozaurilor academici, al veleitarilor și mai apoi al imposturii. Dar să o luăm pe rând. În 1995 apare legea învățământului, sistemul prinde un pic de curaj, de elan și expansiunea numărului de studenți din învățământul public se pune pe baze cumva mai sănătoase. Nevoia universităților private de cadre proprii laolaltă cu reformele timide, dar totuși reale din sistemul public au făcut ca multe nume cunoscute, vandabile ale sistemului public să se retragă în sistemul privat. Au făcut astfel pierzători ai luptelor de putere din marile universități, recenți pensionari, profesori eliminați din universitățile publice pentru corupție, colaborare cu securitatea comunistă sau cu partidul comunist. Numele acestea aveau în mod paradoxal valoare de piață în acei ani, dădeau iluzia seriozității pe care rigidul sistem educațional comunist o avusese, dar care începea încet, încet să se piardă în sistemul public. Și uite cum sistemul educațional cel inovator, alternativ, curajos al primilor ani de după 1990 care contrastase cu sistemul închistat care a supraviețuit în universitățile de stat preia tocmai reprezentanții acestui conservatorism și se reinventează aparent. Dar doar aparent, universitățile private râmân de fapt alternative cvasi-comerciale coordonate managerial de antreprenori educaționali. Am condus a doua mea cercetare asupra universităților private în 19973. Găseam atunci că sistemul privat se dezvoltase într-unul mai omogen decât cel public, și că era orientat preponderent spre studii economice, drept și științe sociale, programele neglijate de către educația superioară comunistă dedicată mai mult ingineriilor (în 1989, 69% dintre studenți erau înscriși la politehnici și institute de agronomie). Dar acestea erau de asemenea programele cu costuri minime și atractivitate mare pentru că erau considerate și probabil și erau căi mai ușoare către o diplomă. Pe lângă omogenitatea programelor de studii, 3

Private higher education in Romania. A second look, Tertiary Education and Management Vol. 3, No.1, March 1997, pp.36-43.

192 | Mărirea şi decăderea învăţământului superior privat în România universitățile private aveau un personal didactic cu medie de vârstă mai mare, erau mai conservatoare în curriculă și conduse într-o manieră mai degrabă managerială. Stabilizarea sistemului academic privat va face în anii următori ca ponderea acestuia să crească până spre un maxim de peste 50% dintre studenții înscriși la programe de licență în anii 2000. Ponderea în ansamblul tuturor studenților a rămas mai mică, universitățile private înscriind mai puțini studenți în programe masterale și extrem de puțini la doctorat. Creșterea sistemului public se accelerează de aici încolo, recesiunea economică a României ia sfârșit în 2000 și universitățile private încep să își caute alte rațiuni de a exista, deși expansiunea lor va mai continua câțiva ani și va mai cunoaște chiar o etapă de accelerare. În 2005 am adunat toate declarațiile de misiune ale universităților private din România în încercarea de a clasifica felul cum acestea au încercat să își rezolve dilemele existențiale4. Sistemul se diversificase, apăruseră câteva categorii. Aceasta și pentru că supraviețuirea organizațională devenise mai dificilă, piața scădea, universitățile căutau nișe mai sigure. Am găsit universități confesionale, universități care se pretindeau internaționale, universități regionale, universități care mizau tocmai pe misiunea lor alternativă, universități aflate în proprietatea unor întreprinderi precum și unele care pur și simplu se justificau prin isomorfismul lor cu cele publice. În câțiva ani pigmentați și de scandaluri mediatice precum cel legat de Universitatea Spiru Haret, întregul sistem universitar al României avea să intre în recesiune. De la un maxim de peste 4

„Missions of private higher education in Romania”, în Philip G. Altbach, Daniel C. Levy (ed.) Private Higher Education: A Global Revolution, Boston College Center for International Higher Education and PROPHE, Sense Publishers, 2005, pp. 203-207; „Legitimacy discourse and mission statements of private higher education institutions in Romania”, în Daniel C. Levy, Snejana Slantcheva (ed.) Private Higher Education in Post-Communist Europe. In Search of Legitimacy, New York, Palgrave Macmillan, 2007, pp. 135 – 156.

Robert D. Reisz| 193

un milion de studenți în 2008/2009 sistemul s-a contractat la 540.000 în 2014/2015. Motivul principal a fost reculul demografic, generațiile mari născute înainte de 1989 fiind înlocuite treptat cu generații mult mai mici născute începând cu 1990. A contribuit și migrația pentru muncă a cetățenilor români către Europa, care a atras după sine migrația educațională a copiilor acestora și desigur a contribuit și criza economică. Însă nu este de neglijat nici impactul unor examene de bacalaureat mai stricte care au dus la o promovabilitate mai mică și ca atare la un număr mai mic de candidați eligibili pentru studiile universitare. Ce s-a întâmplat în aceste condiții cu universitățile private? Strategia pentru învățământul superior 2015 – 2020 recent publicată de către Ministerul Educației Naționale și a Cercetării Științifice5 include un tabel statistic sintetic extrem de concludent. Evoluția numărului de studenți înmatriculați în anul I de studii universitare de licență, pentru perioada 2007 – 2014 An Total Public Buget Taxa Privat % Privat 2013/ 128.992 106.741 62.264 44.477 22.251 17 2014 2012/ 131.861 103.816 60.865 42.951 28.045 21 2013 2011/ 142.348 110.577 61.903 48.674 31.771 22 2012 2010/ 175.016 125.987 62.277 63.710 49.029 28 2011 2009/ 210.605 149.155 61.887 87.268 61.450 29 2010 2008/ 278.655 151.163 61.493 89.670 127.492 46 2009 2007/ 285.684 141.415 56.455 84.960 144.269 50 2008 Sursa: INS, pentru datele privind învăţământul universitar particular/privat (raportarea pentru începutul anului universitar); 5

http://www.edu.ro/index.php/resurse/23345.

194 | Mărirea şi decăderea învăţământului superior privat în România CNFIS, pentru datele privind învăţământul universitar de stat/public (pe baza raportărilor realizate de universități, cu data de referință 1 ianuarie a fiecărui an universitar, actualizate pentru ianuarie 2014 si 2015), calcule proprii pentru procentaje.

Recesiunea sistemului universitar românesc a lovit în primul rând chiar universitățile private a căror pondere în înscrierile studenților în anul 1 de licență a scăzut de la puțin peste 50% până la 17%. Dat fiind recesiunea de ansamblu, în termeni absoluți scăderea este și mai dramatică, de la 144.269 în anul maxim 2007/2008 la 22.251 de înscriși. O scădere de aproape 7 ori! Deși numărul de universități private care funcționează legal a rămas destul de mare (47 cf. celui mai recent raport al CNFIS6) recesiunea marcată a numărului de studenți pune existența însăși a sistemului universitar privat sub semnul întrebării. Raportul CNFIS menționează și numărul total de studenți. Din cei 541.000 de studenți ai universităților din România, de la toate ciclurile de studii, doar aproximativ 77.500 sunt înmatriculați în universitățile private reprezentând ca atare puțin peste 14%. Două întrebări rămân după studierea acestui parcurs: care dintre universitățile private pot supraviețui? Și: am învățat oare ceva relevant pentru politica educațională din experiența aceasta? Pentru prima întrebare m-aș întoarce la Daniel C. Levy, Roger Geiger și Phillip Altbach care în scrierile lor au căutat în mai multe rânduri să înțeleagă fenomenul învățământului superior privat și să găsească ce îl ține în viață contrar repetatelor critici ce i se aduc mai peste tot în lume7. Sistematizarea cea mai simplă și probabil cea mai relevantă în acest context este una a lui Geiger. Cu ani în urmă Roger Geiger făcuse o clasificare a misiunilor universităților private, anume ca fiind instituții care ofereau fie mai multă educație, fie o educație altfel, fie una mai bună. Cel de-al treilea 6

http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2015/07/CNFIS-Raportpublic2014_final_20.06.2015.pdf. 7 Existența unor universități private de mare prestigiu în Statele Unite sau Japonia sunt pe plan mondial excepții și nici pe departe regulă.

Robert D. Reisz| 195

model nu exista în România, primul și-a pierdut aparent sensul, iar nevoia de „altfel” era circumscrisă unor nișe culturale destul de mici, precum cultele neo-protestante. Universitatea Ecologică nu reușise să se conecteze de cei cu reale interese ecologice, iar alternativele așa-zis internaționale nu erau cu adevărat credibile, și nici chiar internaționale. Rămân după părerea mea cu șanse de supraviețuire doar două categorii. Pe de o parte, există în România opt universități confesionale, dintre care trei neoprotestante, două protestante și trei catolice. Aceste universități oferă și educație teologică, dar nu numai. Ele oferă o educație într-un sistem valoric diferit de cel din celelalte universități, și anume un sistem de valori cu aderenți reali și importanți numeric. Înclin să cred că aceste oferte vor supraviețui. Mai există și o serie de universități regionale, dintre care două cu limba de predare maghiară. Rațiunea lor de a fi este una legată de costuri. Și anume este vorba în primul rând de costurile vieții în orașele centre universitare. O educație primită acasă reduce aceste costuri colaterale, la modul ideal neatingând costurile/valoarea educației în sine. Aceste universități regionale, care pot fi publice sau private, trebuie însă să suporte presiunile expansioniste ale marilor universități. Primi pași au fost făcuți când Universitatea Politehnica din Cluj a înglobat Universitatea (publică) din Baia Mare și când Universitatea Babeș Bolyai din Cluj a preluat Institutul Romano-Catolic (privat) din Alba Iulia. Planuri similare există și au mai existat, dar încă nu au fost finalizate. Nu sunt convins că universitățile regionale vor supraviețui, dar găsesc acest fapt totuși plauzibil. Mai există o universitate extrem de neobișnuită, care cred că nu e sortită eșecului: Institutul Bancar Român, fondat de către Banca Națională și Asociația Română a Băncilor. Ce am învățat din această istorie de mărire și decădere? În contextul recesiunii, universitățile private au făcut o greșeală esențială: văzând cum numărul de clienți scade mult, au hotărât să ieftinească produsul. Este o reacție naturală pentru un

196 | Mărirea şi decăderea învăţământului superior privat în România comerciant, fatală însă pentru o universitate. Dacă piața diplomelor universitare ar semăna cu o piață de mașini secondhand se putea întâmpla ceea ce George Akerlof a numit problema lămâilor8. E un joc econometric în care se arată cum informația asimetrică duce la selecție negativă. În modelul lui Akerlof e vorba despre o piață de mașini second-hand pe care vânzătorii de mașini cu defecte ascunse (lămâile) sunt cei care oferă prețurile cele mai mici și ca atare reușesc să își vândă produsele mai ușor decât vânzătorii de mașini bune. Așa are loc o selecție negativă, și mecanismele de piață duc la o situație nedorită. Numai că diplomele universitare nu sunt mașini second-hand la care nu se poate determina calitatea. Și aceasta din două motive esențiale. Pe de o parte, deși calitatea unei universități este greu de definit și probabil imposibil de măsurat cu exactitate, există o accepțiune socială a prestigiului suficient de bine definită la nivelul unor categorii mai mult sau mai puțin largi. Pe de altă parte, chiar mai important, „prețul” educației nu se plătește numai cu bani, ci mai degrabă cu efort, cu efortul de a învăța și acesta nu se supune regulilor economice. Ieftinirea diplomelor universităților private s-a făcut într-adevăr prin oferirea lor pentru un efort educațional din ce în ce mai mic. Universitățile private au dat diplomele cu atât mai ușor cu cât sau simțit mai periclitate. Concluzia mea este marxistă: dând diplome pe efort din ce în ce mai mic, universitățile private le-au redus de fapt valoarea cât se poate de direct, reducând cantitatea de muncă inclusă „în” diplomă. Universitățile private mizând pe produsul mai ieftin ca efort au acceptat implicit și faptul că oferă produsul mai puțin valoros. Și iată cum politicile de „”preț” ale universităților private au îngropat sistemul universitar privat aproape cu totul.

8

George A. Akerlof, „The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the Market Mechanism”, în Quarterly Journal of Economics, Nr. 3, 1970, S. 488–500.

Ce facem cu doamna Iordache?1 Scurt eseu despre privatizarea sănătății. Dinu Guțu

D

oamna Iordache are 84 de ani. Patruzeci de ani a fost profesoară de geografie la un liceu bun din provincie. Acum patru ani a fost diagnosticată cu Alzheimer. Nu mai recunoaște aproape pe nimeni, deși folosește formule de politețe ori expresii prețioase când încearcă să-ți explice lucruri. La un bolnav de Alzheimer, cuvintele apar cam ca într-o imagine dada, împrăștiate aproape aleatoriu, absurd. E tragi-comic să stai lângă ea. În primul rând, ți-e milă de un om ale cărui repere sunt foarte vagi, pierdute undeva în tinerețe. Pe 17 decembrie a făcut o criză cardiacă și a început, ca într-o poveste de frații Grimm, să se umfle pe oră ce trece. În medicină treaba asta se cheamă decompensare și fibrilații cardiace. Am dus-o de urgență la Spitalul Municipal. Ca să intrăm în camera de gardă se duc parlamentări cu bodyguardul de la firma de securitate, un fel de Cerber al urgențelor. E nervos și ușor iritat de ce-i în jur. Pentru 15 lei se îmbunează și ne explică rapid procedura de la urgențe; mai mult, ne facilitează intrarea în camera de gardă. Câți ani ziceați că are? 84? Păi și ce vreți, s-o facem fată mare… sunt simptomele vârstei, spune medicul de gardă. Noi nu putem face multe. Îi facem un set de analize generale, vedem ce iese și asta e… Așteptăm câteva ore pe holul de la urgențe, unde, pe rând, distribuim din buzunarul stâng al unui prieten bancnote după 1

Text apărut pe platforma Casa Jurnalistului , 13. 01. 2015.

198 | Ce facem cu doamna Iordache?... gradul de importanță și dramatism pe care-l joacă personalul spitalului: brancardierii ne explică că o duc fără s-o lovească la cap, infirmiera spune că ea e-n tură noaptea asta, iar doctorul că face tot ce poate el mai bine. Cu toții se luminează pavlovian după ce-și primesc recompensa, fiecare adăugând apoi câteva cuvinte, care-s undeva între loialitate de conjunctură și încurajări de tipul: „am văzut și cazuri mai grele”. Într-un final vin și analizele generale ale bunicii. E totul în parametri normali, ne zice doctorul, deși femeia stă imobilă, inconștientă pe targă, umflată vizibil la față și la picioare.Știam miturile că nu vine salvarea prea repede dacă spui vârsta reală a unui bătrân, ideal fiind să mai scazi cel puțin vreo zece ani. Acum era pe bune. Înțelesesem aluzia, n-are nimeni chef să-și bată capul cu o femeie bătrână și pe deasupra bolnavă de Alzheimer. Am chemat acasă un serviciu privat de ambulanță pentru câteva perfuzii. 250 de lei chemarea ambulanței + 120 perfuzia. Am repetat schema trei zile, până ne-am dat seama că bătrâna nu-și revine, ci dimpotrivă. În tot acest timp SRL-ul care oferea prim-ajutor nu ne-a recomandat internare în spital, medicul care ne-a consultat punând criza pe seama bătrâneții. Când d-na Iordache nu mai dădea semne de viață am urcat-o într-un taxi și am fugit la camera de gardă de la Sanador. Curat, primitor, uniforme scrobite, pe culori, după rang. National Geographic pe LCD-urile de pe holuri. Să tot stai. Ne-au primit imediat, și ne-au făcut consulturi timp de vreo 3 ore. 1200 de lei, ne spune amabil domnișoara de la recepție, și încă 10 milioane avans pentru internare. Se returnează, zice ea, la ieșirea din spital. După primele consultații aflăm că a făcut apă la plămâni și o criză cardiacă, care i-a acutizat starea. Inima îi bătea cu 30 bpm, era ca și intrată în comă. Încă o zi de așteptare i-ar fi fost fatală. Camerele din spital aduc mai degrabă cu cele din telenovelele mexicane din anii 90, când filmau eroul principal după accident. LCD, o iconiță subtilă în colț, instrucțiuni de utilizare, maxim doi pacienți. Select. Așa cum scrie și pe pliantele spitalului,

Dinu Guţu| 199

confortul se măsoară în * aici. 5 adică. Noaptea e cam 100 de euro într-o rezervă, iar la terapie intensivă începe de la 11 milioane. Pe 24 decembrie nu ni s-a oferit prea multă atenție. Din ce am înțeles, erau programate mai multe cezariene, aceasta fiind, se pare, o modă: familiile „bune” își fac cadou de Crăciun bebeluși aduși de barză via Sanador. La două dintre etajele superioare sunt inscripții cu Fumatul Interzis, în română și arabă. Încerc să mă luminez și întreb câteva asistente despre ce-i vorba. Nu vor să vorbească despre asta, dar aflu într-un final că Statul Român are un acord cu Libia pentru a trata răniții din războiul civil de acolo. Am sentimente amestecate, cât de mult din teoria haosului e în imaginea asta. Un rănit la Tripoli înseamnă bani pentru un privat la București. Bunica a stat 11 zile, dintre care 7 la terapie intensivă. Decont final întins pe vreo 10 pagini: 170 de milioane (cam 3.800 de euro, fără medicamentele luate de noi). Nu ai toată suma? Nicio problemă! Firma noastră s-a gândit și la asta și, doar cu buletinul, poți completa un formular cum că returnezi o parte din bani în maxim 10 zile. Camătă pentru sănătate. Ne-am conformat, evident, și am scos-o pe bunica mult mai bine decât a intrat. De lângă ușă ne zâmbea ștrengar, de pe un panou roz, soția lui Mircea Badea, care se declara „mamă fericită”, cu copil născut aici. Am ieșit amețit din spitalul unde domnea primăvara eternă și unde speranța de viață se măsoară așa: ai axa x (bani) și ai axa y (servicii de sănătate). Acestea fluctuează proporțional, tu cumpărându-ți practic sănătate la m3. N-ai bani de mască de oxigen? Nicio problemă, stăm și fără, da’ e pe răspunderea ta. Inevitabil te gândești: și dacă nu puteam împrumuta și strânge banii ăștia? Ce faceam cu o bunică bolnavă și fără sprijin din Huși? Cine o internează, și mai important – unde? Răspunsul mi-a venit repede, amintindu-mi de una dintre cunoștințele mele dintr-un sat de lângă București, care îmi povestea că

200 | Ce facem cu doamna Iordache?... „tratamentul” pentru bunica lor bolnavă de Alzheimer era s-o țină închisă într-o cameră, să nu facă rău nimănui. Apoi am căutat case și aziluri pentru bătrâni, care i-ar putea oferi îngrijire post-spitalizare. Toate private – statul român nu are niciun spațiu de îngrijire a bătrânilor cu Alzheimer. Am pornit la drum și ne-am oprit la cel mai select azil, unde prețurile variau între 750-1500 euro/lună. Chiar la marginea lacului Săftica ne-a întâmpinat falic steagul Americii, semn că proprietarii au văzut și știu cum e cu civilizația . La intrare un fanion cu Rotary Club Tennessee și dramaturgia prestigiului intră în scenă. Doamna manager ne-a chestionat despre ocupațiile noastre și despre bunică. Când a auzit că are demență s-a schimbat la față și a zis răspicat că nu internează așa ceva, deși conceptul de „1 to 1 nursing” despre care vorbea în prezentare tocmai asta își propunea. Ne-a explicat subtil că ei sunt un club seniorial de elită, un bolnav de Alzheimer ar strica atmosfera la mesele în comun ale locatarilor. Însă procedeul lor de selecție este prin evaluarea pacientului, așa că vor veni negreșit să ne viziteze la spital. Aici am asistat mai degrabă la un soi de umilință publică, unde bunica prietenei, abia ieșită de la ATI, pe jumătate sedată, era chestionată de d-na manager pentru a i se măsura gradul de înaintare a demenței: „Și cum te cheamă, mamaie?”, „Și cine sunt ei?” – Vedeți, nu o putem lua la noi, a fost concluzia doamnei. Am mers mai departe frustrați și am dat de o tanti care semăna cu un personaj rău din Disney, dar care ne-a ținut mai mult cu forța, prinși de monologul ei care s-a sfârșit cu câteva lacrimi despre cum motivația de director de azil vine de la bunica ei care a crescut-o și i-a murit în brațe. Mândria centrului erau două mame de politicieni importanți: un fesenist din fosta gardă și-un lup-tânăr abia expulzat din partid. Un agent de vânzări perfect – numai că, ajunși acasă, descoperim pe net că doamna cu capacități senzo-persuasive are câteva procese deschise de familii care au acuzat-o de rele-

Dinu Guţu| 201

practici. Atunci am înțeles de ce, ca la un veritabil bipolar, această Ursula ne povestea cu un soi de stoicism și empatie că la ea în azil au murit mulți bătrâni, că nu-i o problemă, făcând aluzie probabil, că dacă bunica e o povară pentru noi, se ocupă ea de toate. Zile-n șir am văzut alte aziluri care miroseau a moarte și-a sedative și a viață de plastic. Mai toate încearcă să compenseze cu mobilă ieftină, colorată, Ikea. În realitate, același iz peste tot – miros de medicamente amestecate cu aburi de bucătărie. Fiind făcute în general după chipul și asemănarea patronului, îți spuneau de unde vin banii investiți: în Rahova, de exemplu, am dat de un centru construit într-un simpatic stil specific sudului Italiei. Faianța tot italiană, se laudă directorul. Ca și la restul caselor de bătrâni, esteticul (așa cum l-a înțeles patronul) prima în fața funcționalității. În locul podelei cauciucate sau a barelor de susținere pe holuri am găsit scări abrupte, dar frumos finisate, baobabi, reproduceri după Klimt pe pereți sau chiar o piscină de toată frumusețea, la subsol. Nicăieri o rampă pentru căruciore, iar un lift funcțional la foarte puține. Unul dintre simptomele Alzheimerului este cel de „hoinăreală”; adesea pacienții vor să plece din locul în care sunt internați/cazați. În Germania, pentru treaba asta există stații de autobuz false, lângă aziluri. Pacienții așteaptă cu valiza în stațiile în care evident nu trece niciodată nimic, dar între timp uită de ce sunt acolo și se întorc înapoi. În loc de sedare, care se practică la noi, acesta-i un exemplu de a gândi psihoterapeutic, de a desena o logistică realistă pentru a oferi un mediu securizat pentru bătrâni. Altfel spus, nu ai nevoie de milioane de la buget ori de Posdru pentru asta, ci de un bun manual pentru a înțelege boala. Și atunci mă gândesc cât de săraci cu duhul suntem: avem 200 de maternități și centre after, post și neo pentru copii și nicio casă de bătrâni rezonabilă. E despre felul în care negociem relația cu trecutul nostru: stângaci și infirm. Formele de demență sunt foarte întâlnite la bătrâni, peste tot în lume. Dar în România nu avem asistență geriatrică serioasă de

202 | Ce facem cu doamna Iordache?... niciun fel. La început, am pus asta pe seama faptului că simpaticii noștri nouveau-riche vor investi mai degrabă într-un soi de prestigiu public al copilului, decât al părintelui muribund, de care-l leagă un trecut mai puțin strălucitor. Cred că majoritatea își spală conștiința că dau 1000 de euro pentru bătrânețea liniștită a tatălui care are faianță italiană la azil, dar nu se poate ridica din pat s-o vadă prea des. Asta nu cred că ține de cultura sărăciei sau a bogăției. E despre cum trăim într-o epocă în care corpul este un obiect în care se investește, iar sănătatea este fetișizată. Totul e bio, eco, botox, latex, tinerețe fără bătrânețe și foarte puțin e despre a accepta să îmbătrânești normal și demn. Un fel de complex Dorian Gray, la o națiune de post-țărani. Extrapolând, (upper) middle-class-ul nostru va merge la coaching și terapie cognitiv-comportamentală (cum să am succes în 10 pași) și foarte rar spre deloc la psihanaliză. Restructurarea eului rămâne în continuare tabu, inconfortabilă când vine vorba de a-ți confrunta și destructura trecutul. Vintilă Mihăilescu,2 reinterpretându-l pe Bloom, spune că neam afla ca societate mai degrabă într-o identificare maternă: „simpatetică, emulativă și gratificatoare”. Păstrând proporțiile metaforei, suntem într-un conflict oedipian nerezolvat, fie că învingem sau pierdem, ne vom întoarce adolescentin în poala mamei. Neconfruntându-ne tatăl și nematurizându-ne, cum vom avea grijă de mama neputincioasă când ea ne-o va cere? Îndrăgim imaginea bunicului, dar îl vedem mai degrabă atemporal și în afara concretului. Între timp ei, bătrânii, sunt o realitate. Aseară am întrebat-o pe mamaie cum se mai simte. Mia răspuns concluzionând cam tot ce-i mai sus: „Mai trăim…” PS: Generația mea luptă pentru tot soiul de cauze nobile: internet liber, salvat marmota din Antarctica, aurul spiridușilor, fațade frumoase în centrul vechi, mai puțină corupție, căci nu 2

Vintilă Mihăilescu, Sfârșitul Jocului. România celor 20 de ani, București, Curtea Veche, 2010.

Dinu Guţu| 203

vin investitorii etc… Știu, suntem tineri, doamna Iordache. Ce facem însă cu sănătatea și dreptul de a muri demn? Tragem tare să punem la ciorap 3800 € pentru o urgență, ori ne luăm Statul înapoi?

„De unde ne hrănim?”. O expoziție foto între antropologie performativă și istorie participativă Adi Dohotaru

n decembrie 2014 și apoi în cursul anului 2015 am organizat expoziția foto „De unde ne hrănim?” într-un aprozar clujean din cartierul Mănăștur, unde locuiesc, și apoi în scara blocului. Eseul prezintă cum mi-a venit ideea, metodologia și tehnicile folosite, o analiză succintă a agriculturii postdecembriste și moduri de a repune pe agenda publică producția locală de alimente prin lanțurile scurte de aprovizionare. În ultimele decenii a dispărut ideea că economia mai poate fi un bun public sau comun. Este asumat la nivelul discursului dominant faptul că sistemul economic este rodul competiției capitaliste, iar rolul statului este doar acela de a crea un spațiu favorabil inițiativei private. Mai mult, reprezentarea în comunicarea publică a sectoarelor productive ca agricultura și industria este absentă mai ales dacă ne raportăm la supraexpunerea imaginilor cu antreprenori curajoși sau cu consumatori fericiți. În acest context, expoziția din aprozarul mănășturean, patronat de romungurul Zoltan Antal, face un salt istoric prezentând o perioadă în care sectorul productiv era reprezentat public, chiar dacă, de regulă, imaginea muncitorului era confiscată de regim. În ciuda recunoașterii că producția cooperativistă a fost realizată sub imboldul constrângerii partidului unic, premisa contra-factuală a demersului curatorial e că păstrarea după 1989 a infrastructurii cooperativiste realizate în jurul marilor

Î

Adi Dohotaru| 205

orașe și continuarea producției de legume și fructe prin nefragmentarea proprietății prin restituiri ar fi constituit o mai solidă politică economică. Mă bazez pe constatarea că raporturile dintre cerere și ofertă de pe piețele actuale nu iau adecvat în considerație costurile sociale ale pauperizării rurale ca urmare a dispariției formelor colective de exploatare agricolă. Agricultura dominată de agro-business-uri nu calculează corespunzător nici costurile ecologice derivate din poluarea datorate transportului pe distanțe lungi a alimentelor, costurile chimizării agriculturii pentru a rezista perioade mai lungi și pentru profituri mai mari ori costurile risipei prin aruncarea în Uniunea Europeană a unei treimi din mâncare. Cele 10 fotografiile expuse în aprozar și în scara blocului pun în valoare o mică parte din arhiva foto Minerva, cu 50.000 de fotografii, digitalizate în perioada 2014-2015 de către Dénes Miklósi, ajutat de Răzvan Anton, Szilard Miklos și de studenți voluntari, cu imagini aparținând ziarelor din județul Cluj din perioada comunistă (Făclia și Igaszag). Originalitatea demersului lor de arhivare, expunere și digitizare1, dar și a expoziției mele la un nivel mai mic, derivă din recuperarea imaginilor dintr-o perspectivă istorică ce se situează dincolo de limitele discursive ale triumfalismului propagandei comuniste ori de cele ale agresivității anti-comunismului post-comunist. Fotografiile din agricultură m-au surprins datorită simplității lor autentice. Imaginile prezintă oameni diferiți ce muncesc pe câmp sau în livezi – țărani, muncitori în halate, studenți ori elevi – fără ca munca să împrumute caracteristicile glorioase și propagandistice ale realismului socialist. Lipsește o profunzime de câmp, o sofisticare estetică a imaginilor, imaginile sunt plate, documentare. Oamenii sunt absorbiți de peisajul agricol și lipsesc primplanurile. Imaginile contrastează cu triumfalismul pieței actuale, 1

O parte dintre fotografiile Arhivei Minerva, până la lansarea platformei on-line, sunt expuse pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/arhiva.minerva.archivum.

206 | „De unde ne hrănim?”... a publicității clienților satisfăcuți. Sunt imagini non-eroice cu muncitori care au dispărut efectiv din spațiul public. De unde interesul de a le înfățișa într-un context neoliberal în care producția este osbcurizată de consum. Unele imagini îmi aminteau de propria copilărie timpurie petrecută la livada Palocsay de lângă Cluj, un rai verde pentru mine, unde bunicul meu era paznic după pensionarea din Armată. Ca plată avea un mic teren arendat, iar noi, cu familia, mergeam să ajutăm la cules de fructe. În lipsa unor bunci la țară, livada era „țara” mea, un spațiu vast pe care să îl explorez și să mă joc și să mănânc fructe. De-a lungul anilor, am văzut cu tristețe cum terenurile agricole din preajma orașului se degradează, iar livezile copilăriei mele se uscă.

A fost dificil să găsesc un spațiu pentru expoziție pentru că aprozarele clasice cu marfă locală dispăruseră. Vânzătorii pe care îi întrebam de unde au marfa de multe ori nu știau, iar alții îmi pomeneau adesea de Spania, Italia sau Polonia. Iar unde mai rămăseseră producători locali, prin piețe, spațiile nu erau prea ofertante pentru că fiind prea largi înghițeau mica expoziție. Ar fi fost nevoie de panouri mari de expunere, ceea ce creștea

Adi Dohotaru| 207

costurile peste limita micului proiect. Apoi, aerul rece din piețe, de decembrie, nu era atractiv, nu oferea o minimă intimitate. Interes exista pentru temă pentru că pe de o parte oamenii cu care discutam voiau să stabilească raporturi mai directe cu producătorii de hrană, dorită mai sănătoasă, pe de altă parte există o reacție negativă în destule cercuri la adresa supermarketurilor transnaționale care elimină producția locală de legume și fructe. În consecință, fotografiile de dinainte de 1989 cu muncitori agricoli invitau privitorii, dintr-un unghi ecologist asumat, la câteva chestionări puse pe pliantul expoziției menite să transfere hrana din spațiul pieței corporatiste în sfera unor bunuri comune: de unde ne hrănim? Ce factori au determinat dispariția IAS-urilor și CAP-urilor și cum puteau fi refuncționalizate? Cine beneficiază de diminuarea producției locale? Prin ce politici publice pot fi relansate piețele regionale și ce interese amenință aceste piețe? Ca sportiv amator, interesat de o dietă echilibrată, mă întreb în ce măsură produsele bio sau tradiționale sunt mai sănătoase decât cele din comerț? Până să deschid acest spațiu de reflecție, creionez pe scurt metodologia Participatory Action Research (PAR) din care derivă antropologic o tehnică performativă și o istorie participativă. Antropologia performativă și istoria participativă Cum articolul academic este în bună măsură lipsit de impact public din cauza diseminării restrânse și tonului convențional, cred că cercetarea trebuie să exploreze mai des maniere de redare care depășesc formatul linear, scris al eseului. PAR este o metodologie care accentuează participarea celor investigați care devin co-cercetători, care din presupus „obiect” pasiv de studiu se transformă în subiecți ai propriei chestionări și (micro)emancipări. Elementul primordial al cercetării în acțiune constă în faptul că cercetătorul nu doar interpretează realitatea socială, ci își propune să o schimbe alături de subiecții investigați pe baza

208 | „De unde ne hrănim?”... unor interacțiuni contextuale și reflexive2. Chair dacă adesea cercetările PAR nu schimbă realități sociale, pentru că persoanele devenite active (sau activiștii) nu sunt în poziții decidente, PAR contribuie la un proces de conștientizare civică și politică prin care se stipulează public anumite conflicte și probleme. În cazul expoziției, managerul aprozarului evidenția lipsa spațiului pentru comercianți și producători locali dezavantajați față de marile lanțuri de retail ori de mall-uri care au primit spații în oraș, în loc să primească terenuri în afara lui. Apoi, managerul aprozarului acuza autoritățile că nu îi acordă permisiunea de a vinde și pe o parte din trotuar, nu doar în magazinul îngust. Producătorii intervievați arătau că nu au debușee pentru legumele lor (printr-o generalizare a piețelor volante), iar universitarii și activiștii spuneau la conferința de presă ad hoc de la vernisaj că în lipsa unui concept de lanț alimentar scurt avem costuri sociale și de mediu care nu sunt integrate în prețul (mai ieftin) al produselor de supermarket. Ceea ce am denumit antropologie performativă3, ca tehnică PAR, accentuează transpuneri imaginative ce îmbină activismul, arta, media și cercetarea prin crearea unor devieri și deturnări a unor ambianțe apolitice, nechestionate, în manieră situaționistă. În cazul de față, mi se părea important ca printr-o expoziție cu fotografii alb-negru așezate nu pe pereți, ci chiar în lăzile cu legume și fructe la sugestia lui Dénes Miklósi, să îi pun față în față pe clienți cu problema dispariției aprovizionării de lângă orașe (nu doar prin fotografii, ci și printr-un pliant/comunicat care se oferea la ieșirea din magazin), să pun față în față pe patron cu vice-primarul Anna Horváth pentru a discuta 2

Conny Almekinders, Leni Beukema, Coyan Tromp (ed.), Research in Action. Theories and practices for innovation and social change, Mansholt publication series – Volume 6, Wageningen Academic Publishers, 2009, p. 18, 218. 3 Adrian-Octavian Dohotaru, „Performative Anthropology. The Case of the Pata-Rât Ghetto”, în STUDIA UBB SOCIOLOGIA, nr. 2, 2013, pp. 193-216.

Adi Dohotaru| 209

modalități de a legaliza activitatea comercială pe trotuar. În fine, mi se părea relevant să investigăm alături de persoanele cu care am intrat în contact ce soluții există de revitalizare a lanțurilor scurte de aprovizionare. Tehnica istoriei participative presupune mai mult decât investigarea unui subiect de istorie recentă, în cazul de față dispariția IAS-urilor și a cooperativelor și diminuarea producției locale, ci și un angajament de a căuta căi noi de asociere în rândul producătorilor și consumatorilor. Dar cum expoziția „De unde ne hrănim?” este realizată în cadrul selecției „Orașul Vizibil 2014”, ce presupune o transpunere rapidă în maxim câteva săptămâni a proiectului, limitele de timp favorizează o problematizare succintă și cel mult o micro-cercetare, fără un angajament mai larg de activism ori propuneri detaliate de politici publice4. Merită subliniat că istoria participativă ca tehnică pedagogică și creativă s-a extins și în spațiul românesc și nu presupune în mod necesar un angajament politic ori critic „de stânga”, după cum demonstrează înființarea și la noi de cluburi de pasionați de istoria antică ce performează vechi bătălii ori prezintă pentru un public mai larg obiceiuri medievale ce necesită un reenactment. Istoria particpativă are rolul de a frăgezi limbajul istoric, de a-l populariza ori de a-l transpune în afara unui spațiu preponderent academic. Ca să dau un alt exemplu, de problematizare în cheia istoriei participative, mă interesează locuirea precară la Cluj, subiect de dezbatere publică ocolit în spațiul autohton pentru că reflecția ar re-situa locuirea în sfera politicilor publice de locuire socială, unde România este codașă în UE în privința construcției de locuințe sociale5, scoțându-l din sfera alegerilor 4

„Orașul Vizibil. Create to Connect” (www.orasulvizibil.ro) este un proiect al Fundației AltArt, susținut de Primăria și Consiliul Local ClujNapoca și Uniunea Europeană, Programul Cultura. Fotografiile de la vernisaj sunt realizate de Roland Váczi. 5 Philip Alston, Raportor Special al Consiliului ONU pentru Drepturile Omului pe probleme de sărăcie extremă și drepturile omului relevă într-un raport din noiembrie 2014 că în România există o privare severă

210 | „De unde ne hrănim?”... individuale de pe piață. În perioada interbelică, săracii orașului trăiau pe versantul sudic al Dealului Cetățuia, inclusiv în grotele dealului. Etnograful Romulus Vuia își propunea să realizeze Muzeul Satului pe locul locuințelor precare, dar și să prezerve unele case ori grote, dorință refuzată de autoritățile vremii, muzeul transpunându-se în apropierea Pădurii Hoia. Cum unele grote erau locuite temporar și după 1989 odată cu pauperizarea unor categorii sociale precarizate de tranziție, ele au fost închise lor cu lacăte și gratii, merită ca vechea idee a lui Romulus Vuia să fie reiterată într-un spațiu folosit preponderent pentru promenadă și loisir. Caut resurse ca să deschidem și să amenajăm o grotă ca locuință după relatări de epocă. Un act de monumentalizare și recuperare prin recrearea unei locuințe sărăcăcioase de început de secol XX, prin postarea unui panou informativ și, mai ales, printr-o experiență temporară de locuire, ar contribui la galvanizarea atenției publicului larg asupra subiectului locuirii precare în spațiul românesc pentru categorii diverse de public mai mult decât un eseu ori chiar prin acte de activism clasic (proteste, petiții etc.)6. Așadar, istoria participativă actualizează trecutul prin procedee mai plastice, experimentale și atrăgătoare vizual și printr-o pedagogie non-conformistă, puțin accesibilă discursului din amfiteatru ori articolului de cercetare. Nu în ultimul rând, practicile efectuate de antropologie performativă și, în subsidiar, de istorie participativă, au presupus pentru mine experiențe mai

în privința locuirii, 14,4% în raport cu media de 5,1% a UE: http://www.ohchr.org/EN/NewsEvents/Pages/DisplayNews.aspx?News ID=16737&LangID=E 6 Am aflat despre intenția lui Vuia de prezervare inclusiv a locuirii precare în Vlad Sebastian Rusu, Evoluția urbanistică a Clujului interbelic. Cuvânt înainte de acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, ClujNapoca, Editura Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, 2015. Detalii despre carte pe platforma SocialEast: http://www.socialeast.ro/ce-ne-spune-viitorul-despre-evolutiaurbanistica-a-clujului-interbelic/.

Adi Dohotaru| 211

intense de viață și mirări mai vii decât în fața cărții ori a textului, însoțite de dileme și auto-reflecție constantă în privința celor mai eficiente metode de a transmite informație și cunoaștere. Ce s-a întâmplat cu agricultura românească după 1989

Ponderea agriculturii în PIB a scăzut de aproape patru ori în ultimii douăzeci de ani7. Dacă scăderea este într-o anumită măsură firească datorită creșterii ponderii sectorului de servicii și comerț, în alt sens scăderea are ca explicație diminuarea drastică a productivității în urma prăbușirii Întreprinderilor Agricole de Stat (IAS) și a Cooperativelor Agricole de Producție (CAP.) Cercetătoarea Katherine Verdery arată în volumul de referință despre perioada post-comunistă The Vanishing Hectare: property and value in postsocialist Transylvania că „reforma” proprietății este gândită mai degrabă pe premise ideologice neoliberale, pe baza principiului restitutio in integrum, decât ca reformă pragmatică menită să efectueze o nouă (re)distribuire. Literatura economică neoliberală postcomunistă prezenta drept un adevăr axiomatic, neutru și universal, că crearea proprietății private este bună și o necesitate. Verdery se întreabă de ce s-a pus problema restituirii după 50 de ani și nu a distribuirii pământului celor care îl lucrau, mai ales că populația ocupată în agricultură era la sfârșitul anilor ‘40 de 74% pe când în 1989 ajunsese la 28%? În anii 1990, a ajuns la 40% datorită dispariției industriei: „În contrast, în Ungaria și Republica Cehă, agricultura colectivă a adus suficiente beneficii încât sătenii erau mai puțin dornici să o distrugă. În schimb, colectivele au fost transformate fără a fi în prealabil demantelate în noi cooperative ori corporații reținând activele colective”8. 7

Gabriel Razi, „Ponderea agriculturii în PIB a scăzut de patru ori în ultimii 20 de ani şi a ajuns la numai 4,4%”, în Ziarul Financiar, 4. 03. 2015. 8 Katherine Verdery, The Vanishing Hectare: property and value in

212 | „De unde ne hrănim?”... Aurel Maxim, profesor la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară și specialist în conservarea agrobiodiversității, povestește la vernisajul expoziției participanților și jurnaliștilor prezenți despre privatizarea agriculturii în beneficiul corporațiilor: „Îmi amintesc în ‘90, eram student în anul IV, era descătușarea aceea teribilă, trebuia distrus totul. De pildă, în județul Maramureș erau livezi de sute sau mii de hectare și toate au fost defrișate pentru că erau comuniste. Am fost în 1992 în Cehoslovacia, ei nu desființaseră CAP-urile, ca să gândească niște măsuri viabile pe termen lung. La noi trebuia distrus tot, ca apoi să nu mai punem nimic în loc. Pentru a trece într-un sistem de agricultură normal, lucrurile trebuie să se reașeze și asta începe să se întâmple. Există o contradicție între consumatori și producători. Am vorbit cu mulți producători, pe ei îi interesează profitul. Am vorbit și cu cei care sunt avocați ai introducerii culturilor de soia modificate genetic. Vorbeau de profitul mai mare. Dar noi, consumatorii, unde apărem?”.

O alternativă de regândire a aprovizionării este cea experimentală din zona non-profit, a cooperativelor și asociațiilor de producători, distribuitori ori consumatori, cum s-au mai dezvoltat în spațiul românesc, dar cu impact scăzut și adresate postsocialist Transylvania, New York, Cornell University Press, 2003, p. 87.

Adi Dohotaru| 213

unui public firav de clasă mijlocie sau de clasă mijlocie superioară conștient ecologic9. În loc de redistribuiri ale pământului s-a recurs la privatizări care au condus ulterior la concentrări de proprietate ori la land grabbing. Reformele agrare care ar fi menținut un sistem de cooperative sau asocieri între producători ar fi acordat țăranilor nu doar pământ, ci și acces la credit și la utilaje, dar sunt variante care nu apăreau pe agenda FMI în anii 1990 în țări în curs de dezvoltare pentru că interacțiunea economiștilor erau cu oficiali guvernamentali și elite financiare amenințate de noi împroprietăriri ale micilor producători (care în țări ca Taiwan sau Coreea s-au dovedit în secolul XX de succes spre desosebire de altele în care concentrarea pământurilor e mai mare)10. Oricum, asocierile micilor producători au eșuat nu doar din cauza unor politici de privatizare în cheie neoliberală, ci și pentru că sistemele cooperativiste erau o amintire a colectivizării forțate pentru mulți țărani, ceea ce a condus la demantelarea lor. Înainte de 1989, cooperativele produceau 21% din PIB-ul României (11% cooperațiile meșteșugărești, 10% cooperativele de consum), dar peste 20 de ani cooperația meșteșugărească are o pondere de doar 2%, iar numărul de membri scade de la 6,5 mil în 1991 la sub 28.000 în 200911. În fosta RDG, fermele de stat nu au fost dezmembrate ci au fost închiriate și integrate într-un mecanism de piață (însă reconversia a fost extrem de subvenționată). În schimb, în România din cauza proceselor de restituire, derulate pe o perioadă îndelungată pentru că se dorea recuperarea exactă a 9

Un exemplu este Cutia Țăranului, dezvoltată și la Cluj, pe care o pomenesc succint și la final: http://cutiataranului.ro/blog/. 10 Joseph E. Stiglitz, Globalization and its Discontents, New York, W.W. Norton & Company, Inc., 2003, p. 81. Economistul notează că în timp ce FMI era atent la taxele mari ale guvernului care trebuiau reduse, nu era atent la taxele mari ale latifundiarilor care percepeau taxe de 50% sau mai mult din recoltele fermicerii săraci chiriași. 11 Claudia Petrescu, „Cooperația în România – actor al economiei sociale”, în Calitatea Vieții, nr. 4, 2011, Editura Academiei Române, pp. 409-430.

214 | „De unde ne hrănim?”... fostului teren, s-a scos terenul agricol din sfera tranzacțiilor de piață, timp în care piața autohtonă a fost pătrunsă de produse din alte țări. În Ungaria, nu s-au restituit proprietățile vechi, ci sau dat vouchere/acțiuni care echivalau valoarea terenului înainte de a fi naționalizat, instrumente care permiteau familiilor vechilor proprietari să participe la cumpărarea terenurilor agricole privatizate. Legea Fondului Funciar 18/1991 a provocat 1 milion de procese în spațiul românesc! Restituirile s-au făcut fără crearea unui cadastru. Până în decembrie 2001, doar 70% dintre titlurile de proprietate au fost acordate. Iar din 6,2 milioane de cereri de pământ aproape 5 milioane au fost acceptate. 82% dintre restituiri erau sub 5 hectare, adică suprafețe puțin plauzibile pentru agricultura comercială, iar 45% sub un hectar. Gospodăria medie avea 2,2 hectar arabil, 1 hectar maxim de pășune. 43% dintre împroprietăriți trăiau la orașe și dețineau 40% din suprafața agricolă, 57% dintre proprietari aveau peste 65 de ani, aspecte care îngreunau productivitatea agricolă12. Trăsăturile decolectivizării sunt similare deproletarizării urbane. Au presupus demodernizare cu țărani care aveau proprietate dar nu acces la mijloace de producție, dezrădăcinare (dezrădăcinarea socialistă care i-a forțat pe țărani să intre în relații industriale de producție e urmată de o dezrădăcinare în care țăranilor li se spune să intre pe piață prin împroprietărire privată), delegitimarea proprietății comune create în socialism, devaluarea proprietății de stat pentru a fi cumpărată ieftin de birocrați sau investitori străini care apelau uneori la mite pentru devaluarea activelor, polarizarea și stratificarea socială13. România este singura țară europeană în secolul XX care cunoaște după 1989 o migrație inversă, de la oraș la sat, ca urmare a pierderii masive a locurilor de muncă, 60% dintre șomeri întorcându-se la agricultura de subzistență în condițiile în care în mai puțin de doi ani de la revoluție 60% din industrie

12 13

Verdery, op. cit., pp. 97-102. Ibidem, p. 357.

Adi Dohotaru| 215

dispăruse14. Ponderea populației în agricultură a crescut de la 28,5% în 1989 la 43,5% în 2001. 3.7 milioane de gospodării dețin o medie de 1.5 hectare, 50% din populație trăind la țară, și doar 9.600 de gospodării au în medie 540 hectare. Sub un procent din gospodării acumulează peste 50% din subvențiile europene directe15. Călin Goina a studiat tranziția post-comunistă la Sântana, jud. Arad, comuna bunicilor săi, unde 90% dintre țărani au ales să intre într-o nouă asociație, caz atipic pentru România, teren pe care l-a transpus într-un doctorat. Un argument de bază pentru rezistența asocierii după 1989 în localitate este că la Sântana, spre desosebire de majoritatea altor localității, cooperativizarea s-a făcut neforțat, prin persuasiune. Explicația succesului slab pe piață al noilor asocieri constă, îmi spune Călin Goina, în concurența neloială cu agricultura subvenționată a Vestului, dar și din cauza divergențelor dintre acționari și management: „Pe de o parte, aceste noi unități economice trebuiau să subziste într-un mediu economic impredictibil, cu legi care se băteau cap în cap, în absența unei politici agrare a statului român și aflându-se într-o competiție absolut inegală cu produsele agricole importate din SUA sau EU, unde producția agricolă e finanțată și ajutată de stat. Pe de altă parte, în interiorul noilor asociații exista un dezechilibru între management (mic, unit, de obicei format din inginerii agronomi ai fostelor CAP-uri) și acționarii/proprietari țărani în vârstă, fiecare posedând o parcelă relativ mică de teren, cu un nivel de educație scăzut). Incapacitatea ‘acționarilor’-proprietari de teren de a urmări ce se întâmplă cu asociația, ca să nu mai vorbim de influența lor în luarea deciziilor în asociație, a făcut ca în destul de multe cazuri asociația să nu reprezinte decât un mod în care 14

Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, traducere de Ciprian Șiulea, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2014, p. 126, 162. 15 Vintilă Mihăilescu, „Zidul și Pârleazul”, în Sinteza, nr. 10, noiembrie 2014.

216 | „De unde ne hrănim?”... cei puțini care conduceau se îmbogățeau pe urma celor care, formal, erau proprietarii asociați. La intersecția acestor două curente, rezultanta a fost că asociațiile au devenit din ce în ce mai sărace, proprietarii primind tot mai puțin din cota-parte la care erau îndreptățiți anual, până la dispariția asociației”. Sergiu Florean, de la Centrul de Resurse pentru Inițiative Etice și Solidare (CRIES) și co-inițiator al Asociației pentru Susținerea Agriculturii Țărănești (ASAT), adaugă la eșecul agriculturii nu doar politicile publice deficitare și presiunea internațională pentru privatizare, ci și rolul-agent al țăranului: „contribuția țărănimii, marcată de un profund conservatorism și individualism greu de înțeles”. De pe urma acestor factori combinați, au beneficiat lanțurile de retail în anii 2000, precedate de presiunile de creare a noi debușee pentru exporturile occidentale în anii 1990. „Conversațiile mele cu angajați ai Ambasadei SUA, ai USAID, Banca Mondială și alții au făcut clar că, asemenea altor ajutoare străine, piața de care se preocupau era mai puțin cea românească cât crearea unei piețe pentru bunuri și servicii vestice”, arată Verdery16. Corporațiile sunt ajutate și prin fonduri publice de proporții, după cum îmi spune Ramona Duminicioiu, activistă în cadrul asociației Eco Ruralis: „Lidl și Kaufland au primit de la Banca Mondială și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare aproape 1 miliard de euro ca să se extindă în Estul Europei. Au deja sute de supermarketuri în România și problema nu e doar că fac concurență neloială, ci că distrug efectiv piața [prin oligopol]. Distrug oportunitățile țăranilor, mai ales că au ocupat orașe mai mici din România, unde înainte vindeau țăranii în piețe”17.

16

Verdery, op. cit, p. 109 Interviul cu Ramona Duminicioiu pe platforma SocialEast: http://www.socialeast.ro/ramona-duminicioiu-autoritatile-localetrebuie-sa-inmulteasca-numarul-de-piete-volante/. 17

Adi Dohotaru| 217

O soluție: lanțurile de alimentare scurte La vernisajul expoziției ne adunăm vreo douăzeci de cunoscuți, cu tot cu jurnaliști. Dar la cât de strâmt e spațiul, nici nu e nevoie de mai mulți, mizez pe faptul că fotografiile sunt văzute de sute de clienți care intră zilnic în aprozar. O vânzătoare le dă trecătorilor la casierie un pliant în care e explicat evenimentul. Zoltan Antal își reia ideea și spune jurnaliștilor că supermarketurile trebuiau să fie realizate în afara orașului, iar piețele din cartiere să fie pentru producătorii și comercianți locali. Pentru Ramona Duminicioiu prioritatea e ca autoritățile să mărească numărul de piețe volante, așa cum s-a văzut la „Zilele Recoltei” din 18-20 septembrie 2015 la care ne-am întâlnit și la care au participat mii, poate zeci de mii de clujeni. E cea mai fiabilă soluție pe temen scurt. Ea e citată și în comunicatul de presă și pe pliantul expoziției îndemnând autoritățile să se deschidă spre un nou proces decizional către societatea civilă și spre țărani: „Politicile publice care privesc agricultura şi hrana, trebuie să includă conceptul de lanţ alimentar scurt. Achiziţiile pentru sistemul public de catering (exemple: programul pentru şcoli Cornul şi Laptele; toate tipurile de cantinele publice, de la spitale, universităţi, case de copii, azile, sociale; programe sociale; rezerve de hrană pentru situaţii de urgenţă etc.), trebuie să includă acest concept de hrană produsă pe un lanţ alimentar scurt. De asemenea, pieţele de ţărani sunt un serviciu public şi trebuie să rămână aşa. În ultimii ani, foarte multe astfel de pieţe au fost privatizate. În Cluj-Napoca, toate pieţele principale de ţărani au fost privatizate, iar în centrul lor sau în proximitatea acestora au fost construite supermarketuri care practică o politică de marketing agresivă. Aceste contracte trebuie reziliate, iar primăriile trebuie să îşi reia responsabilitatea gestionării lor şi să redeschidă pieţele micilor producători şi să îi protejeze împotriva speculaţiilor. Reţeaua Naţională de Dezvoltare Rurală este un instrument excelent prin care se pot crea aceste politici. Ţăranii asociaţi sau nu, ONG-urile, Grupurile de Acţiune Locală

218 | „De unde ne hrănim?”... sunt câţiva dintre actorii care pot să contribuie la relansarea pieţelor locale şi regionale”.

Universitarul invocă studii care arată că boli precum cancerul vin în principal din alimentație, din pesticide, din îngrășăminte, din nitrați: „Efectele alimentelor modificate genetic sau asupra cărora se folosesc multe pesticide nu sunt acute, imediate, ci cronice, pe termen lung”. Iar pe pliantul evenimentului am citat o declarație din partea dânsului: „Dacă 70% din maladiile umane provin din intestin înseamnă că munca ţăranului şi a fermierului, deseori dispreţuit de orăşeni, este esenţială pentru fiecare dintre noi. Calitatea produselor pe care aceştia ni le oferă înseamnă sănătate sau boală. Din păcate, în medicina actuală, orientarea curativă este atât de predominantă, încât aspectele profilactice abia se menţionează”. Îl întreb la venisaj care e miza relansării unor piețe locale și de ce se întâmplă acest lucru atât de dificil? Spune că noi „cumpărăm de la a treia, a patra, a cincea mână”. Din cauza supermarketurilor se pierde legătura dintre consumator și producător: „Noi asta ar trebui să facem cu magazinele de cartier, să scurtăm lanțul de distribuție, să avem posibilitatea să

Adi Dohotaru| 219

cunoaștem producătorul, să mergem acasă la el și cunosc destule situații de acest fel. Noi vedem și fructele care arată ca un mulaj și suntem tentați să spunem că nu au nici o problemă ca aspect comercial, dar nu știm ce conținut de nitrați au acele mere, ce conținut rezidual au. Dacă fermierul e din Noua Zeelandă pe el nu îl interesează că noi mergem la Oncologie peste doi ani de când consumăm produsul. În vreme ce atunci când legătura noastră e directă cu producătorul, noi atunci îl responsabilizăm”. Una dintre soluțiile la care apelează constant oamenii cu care am discutat – că sunt producători, activiști ori consumatori și pentru care există structurată o mobilizare civică în a propune noi politici publice – este piața volantă. O piață volantă care avantajează lanțurile de alimentare scurtă, în care accentul se deplasează de la marii intermediari spre producători. Urbanistul Eugen Pănescu propunea încă din 2011 prin firma de arhitectură Planwerk o rețea densă de piețe volante la nivel de cartiere care să se desfășoare săptămânal. Un vecin care a văzut expoziția mutată în scara blocului mi-a zis: „E interesant ce ai făcut…Văd ce e în supermarketuri, aducem mere din vest. Sunt frumoase, dar nu au nici un gust. Există un interes să profite alții, nu producătorii noștri”. Dar maniera sa de a vorbi e melancolică și resemnată, revolta, coagularea pentru schimbare pare încă departe, iar activiștii prin Cutia Țăranului sau ASAT ocupă încă nișe experimentale de schimb în afara pieței și fără a influența deocamdată politicile guvernamentale. Ramona Duminicioiu mă pune în legătură cu țăranii urbani de la Cutia Ţăranului, ultimii descendenți ai hoștezenilor care au aprovizionat Clujul timp de secole cu legume și fructe. Eniko și Istvan Butyka dar și Laszlo și Iutka Gyurka sunt dintre puținii hoștezeni care mai practică agricultura. Au terenuri la Fânațele Clujului. Nu au angajați, îi mai ajută familia. Cutia Ţăranului este un sistem asociativ de distribuție și consum prin care produsele sunt livrate de două ori pe săptămână direct la clienți. Cine are prea mulți cumpărători, dirijează spre alt partener din Cutia Țăranului. Familia Butyka a avut maxim 40 de case unde livra, familia Gyurka 22. Cei doi bărbați au lucrat în fabrici înainte de 1989, dar la falimentarea lor, s-au reîntors la preocupările tradiționale ale familiei din

220 | „De unde ne hrănim?”... agricultură. Propunerea lor este, de asemenea, generalizarea piețelor volante. „Am văzut în Viena, închideau o stradă, și era o linie de tramvai, puneau mesele până la amiază și vindeau producătorii”, spune Laszlo Gyurka. Politicile alimentare sunt dominate de corporații. „La fel se întâmplă cu piețele de semințe. Ce a făcut compania Monsanto? A cumpărat 26 de companii regionale de semințe tradiționale în doar 2 ani de zile. De ce? Pentru ca omul să nu mai aibă opțiuni. Politica corporatistă este foarte perversă și periculoasă. De aceea, soluția este lanțul de distribuție cât mai scurt și producerea alimentelor în ferme mici, mijlocii și familiale, și nu în ferme de zeci și sute de mii de hectare unde nu interesează nimic altceva în afară de profit. În felul acesta, sănătatea consumatorilor este asigurată mai bine, la fel și biodiversitatea. Că tot se discută atâta de atragerea investitorilor… Marii producători practică o agricultură super standardizată, chimizată, vor plăti niște salarii minime și nu-i interesează nici că dispare biodiversitatea, că se otrăvesc fântâni, că dispar păduri. În vreme ce omul locului este atașat afectiv de spațiul respectiv, de pădurea sau pășunea unde a copilărit. Apoi, agricultura țărănească, asociată cu tradiții și obiceiuri, este în măsură să potențeze agro-turismul, nu producția standardizată. La noi, marile companii încă nu au reușit să cucerească foarte mult, spre deosebire de vest unde corporațiile dictează pe piață”, spune cu un licăr de speranță Aurel Maxim.

Adi Dohotaru| 221

Partea a VIa. Intelectualitatea, arta și minoritățile sexuale în postcomunism: (o)poziții

Despre opera lui Marx și posibilitatea unei revoluții1 Claude Karnoouh

A

venit poate vremea să încercăm să evaluăm situaţia reală a modernităţii noastre târzii raportând-o la opera teoretică şi practică a lui Marx. Din această operă de vaste proporţii, rămân de o frapantă actualitate paginile de economie politică – respectiv structura capitalismului, unele dintre mecanismele sale fundamentale şi singulara sa ontologie a cupidităţii (pentru a le pricepe, e suficient să citim sau să recitim de pildă pasajul consacrat diverselor tipuri de credit în „Critica economiei politice”. În schimb, filosofia politică a lui Marx îmi pare nu depăşită – căci este evident datată şi sub acest aspect interesează totuşi istoria ideilor – ci în parte ieșită din uz (ca şi filosofia hegeliană a istoriei), din pricina dinamicii dezvoltării reale a modernităţii târzii: istoria, la urma urmelor, după cum nu e desăvârşirea Spiritului, nu e nici sfârşitul necesităţii… Istoria apare din ce în ce mai mult ca o acumulare infinită de lucruri care fac ca lumea, lumea noastră (căci alta nu mai e) să se confunde cu lucrurile şi, dincolo de lupta de clasă, aflată mai degrabă în adormire în Occident la momentul de faţă, lupta esenţială, cvasi-metaistorică (agôn), să se identifice cu lupta eternă a statelor (oricare ar fi forma lor politică sau socio-economică) pentru putere, pentru păstrarea şi pentru sporirea acesteia. La scară metaistorică, 1

Text publicat pe platform CriticAtac, 7. 11. 2011. Traducere din franceză de Teodora Dumitru.

Ovidiu Țichindeleanu | 225

Pământul nostru chiar a ajuns acel „Mare cimitir de sub Lună”, pentru a aminti frumoasa expresie a lui Bernanos, – un şir de masacre fără sfârşit gustând grandoarea şi decadenţa, al căror exemplu canonic rămâne cel al romanilor… În plus, trebuie să admitem că sociologia lui Marx şi Engels este, şi ea, în mare parte apusă. Nu neapărat întrucât oferă strict o justă descriere a situației sociale din vremea lor, ci ca model de bază, ca etalon al unei analize a prezentului nostru. Într-adevăr, după cum am arătat deja pe site-ul CriticAtac (cf. „Proletarul astăzi… continuare, transformare, reînnoire, destin?”), proletariatul din Occident nu e câtuşi de puţin acela descris şi interpretat în „Lupta de clasă” ori în „Situaţia clasei muncitoare din Anglia”. Aşa că tinerii marxişti ar trebui să accepte evidenţa acestei căderi în desuetudine – care ne obligă însă a regândi în termeni noi devenirea noastră. Căci, în aproape două secole de transformări tehno-ştiinţifice fără precedent în istoria umanităţii (viteză de mişcare şi inovaţii care năvălesc unele peste altele), distribuţia claselor sociale în sistemele producătoare sau neproducătoare s-a transformat complet. Pe de o parte, epoca de după cel de-al Doilea Război Mondial pecetluiește în Occident, dar şi prin alte părţi, dispariţia programată a civilizaţiei rurale, înlocuite încetul cu încetul de grupuri restrânse de agricultori industrializaţi şi specializaţi în două sau trei produse de masă, şi, în acelaşi timp, din raţiuni politice şi ecologice, Bruxelles-ul şi unele state menţin artificial – prin diverse subvenţii – agricultura şi creşterea animalelor în zonele montane din Europa occidentală. Pe de altă parte, realitatea lumii muncitoreşti din Occident s-a schimbat fiindcă salariaţii care lucrau în infrastructură – „gulerele albastre” – au devenit minoritari în comparaţie cu salariaţii din servicii – „gulerele albe”. Cu unele decalaje evidente, acelaşi lucru se întâmplă şi în fostele ţări comuniste, unde reducerea masivă a capacităţii productive a industriei grele – fie prin cumpărarea lor de către companii occidentale, fie pur şi simplu prin casarea la fier vechi a marilor întreprinderi industriale integrate (industria oţelului, industria chimică,

226 | Despre rasism postcomunist, anticomunism şi decolonizare electrochimică, mecanică grea) – s-a soldat cu trimiterea în şomaj a maselor de muncitori, mulţi dintre aceştia intrând apoi ca muncitori necalificaţi în industria de construcţii sau ca lucrători cu ziua în agro-industria Vestului (Italia, Spania, Franţa, Irlanda, Belgia). Cât despre opţiunea întoarcerii la pământ, care se poate constata în România şi în Bulgaria, aceasta nu este, de fapt, decât o soluţie precară pentru şomajul masiv, căci, pe bună dreptate, în afara zonelor din apropierea marilor centre urbane, multe sate, târguri şi oraşe mai mici, despuiate de posibilitatea exercitării unei industrii oarecare, s-au transformat în zone încolțite de sărăcie şi de emigraţie generalizată. Ruina socială şi traumatismele psihologice generate de această deşertificare umană a ţării e acum cât se poate de transparentă. La asta se adaugă şi formarea unui nou lumpen (care nu mai e local, naţional sau european), compus din mulţimea emigranţilor veniţi din ţările Sudului, din lumea a treia, chemaţi aici în perioada celor „trente/ quarante glorieuses” [expresia se referă la intervalul de creştere economică şi dezvoltare fără precedent de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial până în deceniul al optulea al secolului al XX-lea; în genere, anii 1945-1975, n. trad.] pentru a presta munci dintre cele mai ingrate – refuzate de francezi, de germani, de italieni, de belgieni, de olandezi etc. (gunoieri, muncitori în industria grea, în industria de automobile, în industria chimică şi petrochimică, în construcţii). Astăzi, copiii şi nepoţii acestor emigraţi veniţi din Sud sunt în chip evident victimele privilegiate ale şomajului sau ale slujbelor de mizerie prin ghetouri suburbane, incapabile de a se integra în socius prin muncă, chiar printr-o muncă alienată şi alienantă, dar o activitate care să genereze socializare, măcar prin simplul act de a fi asociat într-o echipă de lucru şi, deseori, de a fi afiliat unui sindicat, ori prin serviciul militar obligatoriu, dacă vorbim de cei deveniţi cetăţeni francezi. Un Lumpen cu atât mai frustrat cu cât singurul orizont de raport cu alteritatea şi deci cu lumea pe care li-l oferă puterea politico-economică se reduce la cultura televizuală a „clip”-ului şi a „pub”-ului în spaţiul urbanizării

Ovidiu Țichindeleanu | 227

barbare a periferiilor. Pe scurt, orizontul mărfii şi al locurilor sale de cult – centrele comerciale. Această lume a periferiilor numite de presa de scandal „calde”, măcinată de şomaj, supravieţuieşte graţie subvenţiilor acordate de stat, de regiune, de judeţ, de departament sau de comună, dar înainte de toate, supravieţuieşte prin traficul de mărfuri – cele mai rentabile fiind traficul de droguri şi de arme, dar nu trebuie uitat nici traficul masiv cu bunuri furate, fie direct, din camioanele de transport, fie din depozite. Traficuri ale căror beneficii, redistribuite parţial prin intermediul reţelelor familiale, de vecinătate şi chiar prin bande constituite pe criterii etnice, permit unor astfel de grupuri să supravieţuiască pe fondul unui fenomen preabine pus în pagină de sociologul american Mike Davis, în ce priveşte situaţia din Los Angeles. Una peste alta, toate acestea nu mai au nimic de-a face cu lumea lui Marx. Nu e aşadar vorba de acelaşi lumpen, mai ales sub aspect socio-cultural. Căci nu trebuie niciodată omise fenomenele culturale (prea adesea uitate de marxiştii ortodocşi, figuri academice dumnealor sau dimpotrivă), ca element important în câmpul politicii. Există prin urmare o diferenţă fundamentală între lumpen-ul naţional de secol XIX descris de Marx (dar şi de scriitori precum Zola, Dickens ori Jack London), unit câteodată, în prima treime a secolului al XX-lea cu lumpenul provenit din emigraţia rurală din Italia sau din ghetourile Europei Centrale şi Orientale, şi lumpen-ul venit din Africa de Nord şi mai ales din Africa sub-sahariană, din Africa anglofonă, din America centrală, din India, Pakistan, Sri Lanka, Turcia, Libia, Somalia, Afganistan, Eritreea sau din Etiopia etc. O cultură singulară, proprie fiecărui popor, are şi modurile sale specifice de a acţiona în plan politic – iată o temă de studiu mai utilă decât insipidele delicatese exotice şi turistice care caracterizează prea multe dintre lucrările contemporane de antropologie! Şi cum integrarea prin muncă nu mai funcţionează ori funcţionează prost în Occident din pricina unui şomaj structural important, uneori chiar masiv, capitalul, prin apelul excesiv la

228 | Despre rasism postcomunist, anticomunism şi decolonizare discursul multiculturalismului aparent tolerant, a vândut o nouă demnitate oamenilor veniţi din Sud. Or, în realitate, asta însemna, fără excepţii notabile, doar un machiaj moralist care disimula inserarea imigrantului, în ciuda foarte modestelor sale venituri, în fantasma consumului nelimitat. În acest scop, promotorii pieţei culturale „de jos” au impus rapp-ul pseudocontestatar, hip-hop-ul para-porno sau comicul grotesc al antirasismului de duzină. Trebuie constatat însă parţialul eşec al acestor politici culturale pseudo-democratice ale spectacoluluimarfă, unde, pe lângă promovarea cutărei vedete ad hoc (Djamel Debouz sau Kad Merad, de exemplu), fiecare îşi găseşte, în pătrăţica socius-ului, locul său de exploatat lumpenizat. Astfel, sa înţeles că rezultatul cel mai concret al acestui democratism fără alt efect colectiv decât spectacolul-marfă şi marfa-spectacol a fost compensat de o creştere şi o intensificare a solidarităţilor pre- şi proto-moderne, chiar antimoderne, de tip etnico-religios, tribal, de clanuri preexistente formelor moderne de organizare, solidarităţi care, în ciuda retoricii „republicane” anti-comunitare, permiteau puterii politice să exercite un control simplificat şi, deci, mai eficient asupra acestor oameni. Or, această politică pe termen scurt de cumpărare a păcii sociale cu preţul unor comedii culturale la care au participat nu puţini sociologi şi antropologi în virtutea unui „pretins drept la diferenţă” (când singura diferenţă reală, manifestă şi funcţională, era cea de clasă), această politică a pus în umbră, aşadar, dublul pericol al oricărei întoarceri la comunitarismul arhaic din sânul hipermodernităţii noastre: pe de o parte, menţinerea, întărirea sau revitalizarea moravurilor şi a obiceiurilor complet străine practicilor cotidiene, religioase şi sociale occidentale, dar, odată ieşite la lumina zilei şi afirmate în numele diferenţei, respingerea, pe de altă parte, a acestor practici chiar de către Occidentul care le promovase. Aşa a apărut în Franţa stupida criză a vălului islamic: în acest caz, fie dreptul la diferenţă există cu adevărat şi e valabil pentru orice fel de diferenţă, fie nu există. La fel se întâmplă și în Marea Britanie, în Germania, Olanda sau în

Ovidiu Țichindeleanu | 229

Danemarca, atunci când se repune în discuție acea politică a comunitarizării multă vreme imaginată şi dată ca exemplu de „democraţie” şi de „toleranţă”, caracteristice ţărilor nordice. Repunere în discuţie altminteri totalmente vană, căci e prea târziu să mai pui stavilă acestei mişcări de „revitalizare a tradiţiei” foarte ambigue în raport cu modernitatea târzie – poate doar să iei unele măsuri de excludere de care nu s-ar fi rușinat nici lingușitorii naziști, dar care nu par a fi încă la ordinea zilei acum, în ciuda groteştilor şi criminalelor valuri de expulzări ale ţiganilor à la Sarkozy. Am făcut acest lung prolog pentru a arăta că ceea ce s-a petrecut la Londra în vara lui 2011 nu e fără legătură cu ce s-a petrecut acum câţiva ani în cartierele periferice ale Parisului. Într-o conferinţă ţinută în cadrul fundaţiei Idea (Cluj), în 2005, pe marginea acestor evenimente, explicam că era vorba acolo despre o violentă criză a resentimentului şi a frustrării simţite de acei tineri lobotomizați prin propaganda mărfii şi a publicităţii vehiculând nenumărate imagini ale unor bărbaţi şi femei împliniţi într-o lume care, lor, le era în chip esenţial inaccesibilă. O criză al cărei resort central ţine de o violentă şi neostoită dorinţă de consum, amăgitor ambalată în forme ale tăgăduirii (apofază) – urăşti sau pui pe foc tocmai ceea ce admiri, ce doreşti, dar nu poţi să obţii. Iată de ce, într-o primă fază, sunt distruse în general bunuri de consum ce nu pot fi obţinute decât cu mare trudă de oamenii modeşti, ca părinţii lor; sunt apoi asediate câteva centre comerciale şi sucursalele unor firme de automobile – căci vorbim de eradicarea inaccesibilului şi deci de consum simbolic în noile spaţii ale socializării prin marfă – centrele comerciale purtătoare de imagini ale obiectelor la modă şi, prin ele, ale unei pretinse împliniri umane; sunt distruse locurile în care se caută de obicei o oarecare notorietate, unde la fiecare sfârşit de săptămână, în faţa clienţilor şi a câtorva gurăcască, grupuri de tineri prezintă spectacole hip-hop. O criză profundă, aşadar, o criză double bind manifestată prin pulsiunea tăgăduirii: distrugi ceea ce doreşti mai mult, fiindcă altminteri

230 | Despre rasism postcomunist, anticomunism şi decolonizare nu-l poţi obţine decât prin furt – care e o altă metodă de a intra în marginalitate. Faptul seamănă, în toate cele de altfel, cu crima pasională sau cu ceea ce ţine locul unui astfel de gest: odată eliminat obiectul dorinţei, substratul geloziei nebune, a orbirii pasionale, dispare şi totul revine în matcă, aşteptând arsura unei noi pasiuni. Din aceste motive, îmi menţin ferma opoziţie faţă de Badiou şi faţă de alţi crainici ai lumpenismului revoluţionar înţeles ca figurare a unor posibilităţi ale revoltei, deschise în interstiţiile lăsate sau neglijate de puterea capitalistă. Aceste pusee de violenţă nu sunt în niciun chip premisele unei oarecare stări insurecţionale vizând transformarea sau modificarea profundă a formelor de exploatare. Iar inexistenţa acestei posibilităţi se explică foarte simplu: revolta nu e însoţită de un discurs şi de o conducere politică, oricât de elementară, în cadrul căreia să poată fi dezvoltată o critică, oricât de simplistă, a cauzelor economice ale sărăciei şi unde să fie chestionate forţele politicoeconomice reale care produc această stare socială. În fapt, aceşti revoltaţi nu vădesc nicio tactică, nicio strategie a raporturilor de clasă, căci actul de a fura mărturiseşte, sigur, despre sărăcia hoţilor, dar nu reprezintă un avanpost al adevăratei lupte politice împotriva puterii. Astfel, chiar dacă nu ştim cum va arăta în viitor, mişcarea de mobilizare împotriva Wall Street-ului din America zilelor noastre este, în mod evident, un act mai direct şi imediat dirijat împotriva unui spațiu al puterii reale a oligarhiei financiare şi industriale nord-americane şi mondiale. Într-adevăr, de acolo, de la bănci şi de la companiile de asigurare au pornit jocurile cele mai perfide ale finanţei mondiale care neau aruncat în criza mondială din prezent. Pe scurt, acei revoltaţi ai resentimentului de care vorbeam mai sus nu exprimă decât neputinţa actorilor sociali, incapacitatea lor de a se integra în sistem într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Căci îndată ce le sunt servite câteva momeli şi înlesniri, gata şi cu revolta: ai făcut din ei nişte prea-plecaţi slujitori ai sistemului, care-şi poate perpetua astfel liniştit nedreptăţile esenţiale.

Ovidiu Țichindeleanu | 231

Mutatis mutandis, cam în acelaşi fel tinerii intelectuali revoltaţi în Mai 68 au migrat nestânjeniți, pentru blidul de linte oferit de putere în chip de sinecuri academice, politice sau jurnalistice, „de la gulerul lui Mao la Rotary” [„du col Mao au Rotary”: pamflet adresat, în 1986, de Guy Hocquenghem generației sale, care și-a abandonat idealurile troțkiste și maoiste din tinerețe în schimbul avantajelor oferite de o slujbă și o carieră burgheze, n. trad.]. Şi tot astfel s-a întâmplat cu mare parte dintre disidenţii fostelor ţări comuniste, care pentru un pumn de dolari înalţă astăzi osanale celui mai rău dintre capitalisme. Dar o asemenea analiză făcuse deja Nietzsche în legătură cu revolta sclavilor (analiză reluată mai târziu de Max Scheler): când ajung la putere, sclavii nu fac decât să repete modelul împotriva cărora sau ridicat. Interpretare pe care Heidegger o va relua în chip mai tranşant în „Parmenide”: „Orice revoltă care ia forma unui antigândeşte în acelaşi sens ca acela împotriva căreia ea este” şi, încă mai radical, în „Was Heiβt Denken?”: „În orice ură se disimulează, ascunsă, o dependenţă fără fond față de acel ceva de care ura ar dori într-atâta să se desprindă – lucru care nu se întâmplă niciodată, cu atât mai puţin cu cât ea se dedă mai mult urii”. Cei care au ştiut să privească realitatea în ochi au observat un asemenea comportament în faza terminală a comunismului instituţionalizat, atât în URSS, cât şi în Europa Centrală şi Orientală. Acelaşi tip de ură se manifestă şi în cazul tinerilor furioşi din cartierele noastre mărginaşe, ură pe care cineastul Mathieu Kassovitz a prezentat-o naiv, cu ingenuitate şi oarecare demagogie în filmul său La Haine [Ura] (1995), fără a atinge însă cu adevărat miza filosofică a problemei, tematizată deja de multă vreme. Revoltaţii de la periferiile Parisului sau din Londra seamănă în sufletele oamenilor de bine spaima dezordinii, dar, în fapt, spaima unei dezordini fantasmatice, care nu ameninţă niciodată cu adevărat puterea capitalului, confirmată și în acest caz. Complet alienat în mrejele mărfii, orb în ce priveşte originile profunde ale răului-de-a-fi-în-lume şi, last but not least, părăsit

232 | Despre rasism postcomunist, anticomunism şi decolonizare de partidele politice de stânga, preocupate numai de cauza celui mai detestabil electoralism, acest tineret revoltat, mânat de subiectivitatea revoltei resentimentului, este, în ultimă instanţă, un aliat obiectiv al sistemului capitalist. Hărţuindu-se în zonele lor de rezidență cu poliţia de proximitate, cu jandarmii, chiar cu pompierii veniţi să stingă incendiile, instaurând apoi furtul – ca manifestare supremă a revoltei –, acest tineret debusolat, rătăcit, pierdut, înnebunit pur şi simplu de ură împotriva unei societăţi care-i interzice satisfacerea dorinţelor de consum pe care tot ea i le provoacă, acest tineret, aşadar, luptă în definitiv – orice ar spune unii ideologi de extremă stânga din mediul academic – pe terenul ales de inamic, care de altfel câştigă întotdeauna partida. Guy Debord analizase, în 1966, revolta din ghetoul Watts, ghetou al negrilor din Los Angeles, în baza ideii de furt văzut ca o critică radicală a mărfii. Prin amploarea sa şi prin foarte ridicatul nivel al violenţei, insurecţia din Watts nu se poate compara însă cu găinăriile comise prin cartierele periferice pariziene în toamna lui 2004 sau în oraşele englezeşti, în vara lui 2011. La Los Angeles, a avut loc cu adevărat o luptă armată, mai întâi între poliţie şi negri și ulterior amplificată de descinderea armatei federale cu forţe de nivelul unei diviziuni de infanterie. Iată de ce revolta din Watts a creat convingerea că avem de-a face cu premisele unei autentice mişcări insurecţionale. Or, ceea ce m-a frapat pe mine, nepărând a suscita rezerve nici din partea lui Debord, a fost, pe de o parte, absenţa unor discursuri politice şi, pe de altă parte, absenţa unui leadership tactic minimal, capabil să ducă acţiuni de gherilă urbană mai mult sau mai puţin coordonate. Astfel, pe fondul acestui vid teoretico-practic, s-au vădit foarte repede limitele acestei acţiuni de revoltă, care, asemenea răscoalelor ţărăneşti medievale [jacqueries], s-a aprins ca un foc de paie, brusc, dintr-un incident adesea minor (picătura care umple paharul!) şi s-a stins aşa cum s-a aprins. Era vorba acolo de un lumpen desigur format din negri, dar de un lumpen local, nu compus din emigraţi hispanici sau portoricani, ci din cetăţeni americani autentici, chiar dacă de rangul doi. Iar

Ovidiu Țichindeleanu | 233

dacă represiunea establishment-ului nord-american a fost în acest caz dură, foarte dură, a fost totuşi considerabil mai slabă decât cea împotriva unui partid politic care milita, în discursurile sale revoluţionare, pentru schimbarea radicală a raporturilor de putere în sânul capitalismului american. Confruntat cu o astfel de situaţie, şi înainte de orice acţiune violentă individuală sau de masă, capitalismul nord-american nu se încurcă în brizbrizuri, ci îi elimină fizic pe indivizii care-i fac probleme: în anii 30 – perioada marii crize economice – au plătit oalele sparte sindicatele comuniste; în anii 70, a venit rândul Panterelor Negre. În ciuda strigătelor de gaie ale dlui Sarkozy, din timpul revoltelor pariziene, şi ale dlui Cameron de acum, puterea capitalistă poate dormi liniştită. Fără o clasă muncitoare autentică (în mod subiectiv, de negăsit astăzi!), condusă de un partid revoluţionar, dar având în schimb o turmă de şomeri visând încă la o soluţie miraculoasă (!) care să le aducă iarăşi capacitatea de consum din epoca celor „trente glorieuses”, cărora li se adaugă un lumpen destructurat social, atomizat în diverse etnii-religii, în bande etnice de bloc sau de cartier, tot mai numeroase şi mai frustrate de a se vedea îndepărtate de la agapele bunului de consum, al Capitalului şi al acoliţilor săi, starea de fapt actuală nu riscă mare lucru, poate doar, din când în când, o criză de urticarie socială. Capitalul, poliţia aservită lui, în cazuri extreme chiar armata (recrutarea nemaiexistând, pericolul de a vedea soldaţii pactizând cu inamicul pare îndepărtat şi el) cunosc perfect melodia, de la refren până la cuvinte. De aceea, cu bună ştiinţă nemulţumiţii sunt ţinuţi în chingile pieţei – adică în şomaj şi sărăcie – ştiindu-se, obiectiv vorbind, că pentru fabricarea câtorva bogaţi e nevoie de o sumedenie de săraci. Iată de ce a gândi marxist în ziua de astăzi nu înseamnă cu siguranţă a recita din Marx ca un papagal cu diplomă, nici a-l înţelege în literă de evanghelie, ca nouă religie, cum foarte bine arătase Berdiaev. În ce mă priveşte, biserica de care țineam eu, în tinerețea mea școlară, anume cea calvină din Franţa,

234 | Despre rasism postcomunist, anticomunism şi decolonizare abandonând ideea de predestinare, dar propovăduind sacerdoţiul universal, m-a învăţat un fapt esenţial: că fiecărui credincios trebuie să-i fie lăsată o largă libertate în interpretarea textelor biblice. După aceea, transpus în gândirea agnostică a criticii sociale, am înţeles că a gândi ca un marxist autentic nu înseamnă să faci acte de bravură erudită în seminarii universitare sau să vituperezi contra sistemului în decorul unor show-uri „revoluţionare”, care nu sunt altceva decât versiunea de „extremă-stânga” a politicii-spectacol şi a politicii-marfă. În plus, să nu le fie cu supărare acelor suflete neconsolate debordând de ranchiună anticomunistă post factum, lecţia lui Lenin şi a lui Troţki, a lui Mai sau a lui Ho Şi Min o demonstrează din plin: doar a-l citi pe Marx e totalmente insuficient pentru cine vrea să şi acţioneze (dar e destul pentru a-ţi clădi o carieră universitară, ca Althusser sau Badiou): trebuie pricepută logica situaţiilor concrete. Or, această logică cere două calităţi cam rare la filosofii, sociologii şi politologii noştri, fără excepţie: e vorba de capacitatea de a întreprinde o analiză a realul conform modalităţilor a ceea Machiavelli fixase drept Fortuna şi Virtù. Numai acestea ne permit să înţelegem şi să cuprindem în plenitudinea sa Kairos-ul dinamicii politice şi să iniţiem acţiunea, ştiind că orice acţiune politică de anvergură este rezultatul interpretării unei mişcări, a unei dinamici, reprezentând, prin urmare, un pariu mereu nesigur cu viitorul. Din câte ştiu eu, în pofida tuturor discursurilor proletare, ortodoxe, unele chiar cu ochelari de cal, care vor să justifice post factum veracitatea teoretică a schimbării politico-economice, nici lovitura de stat botezată „Revoluţia din Octombrie”, urmată de adevărata revoluţie – războiul civil şi victoria Armatei roşii –, nici opţiunea grupului lui Mao de a renunţa la lupta armată proletară în oraşe în favoarea unei gherile revoluţionare în zonele rurale cele mai sărace, nici alegerea lui Ho Şi Min (aflat printre fondatorii Partidului Comunist Francez, la Tours, în 1920) de a iniția, în 1945, lupta de eliberare naţională împotriva colonizatorilor francezi alături de ţărani şi cu ajutorul implicit al

Ovidiu Țichindeleanu | 235

armatei japoneze învinse, nici, în fine, alegerea lui Castro şi a lui Guevara de a-l răsturna prin forţă armată pe dictatorul Batista, omul mafiei nord-americane, cu ajutorul păstorilor analfabeţi (peones) din câmpiile cubaneze, iar asta împotriva analizelor marxiste ale Partidului Comunist cubanez, niciuna dintre aceste acţiuni n-a existat ca ipoteză, ca potențialitate în operele lui Marx şi Engels. Toate aceste acţiuni, unele transformând cu adevărat destinul politic al lumii (nu şi destinul său metafizic – cum crezusem o vreme, străbătut de un entuziasm naiv) sunt, într-un fel sau altul, antimarxiste, dacă ne ţinem de litera scrierilor politico-sociologice ale lui Marx; sunt însă profund marxiste dacă am priceput cum se aplică – la modul autentic şi cu toate riscurile comportate de aşa ceva – materialismul dialectic, folosindu-l adică în scopul luării puterii, a lui Virtù şi Fortuna. Pentru a reveni la tema iniţială a acestor reflecţii, voi adăuga că revolta de la Londra, după cum şi manifestaţiile mai mult sau mai puţin agitate ale indignaţilor din Spania sau din Grecia nu aduc nicio atingere puterii Capitalului. Sigur, ele pot să enerveze, să jeneze ca o pişcătură de purice… dar te-ai scărpinat şi, gata, a trecut. Ştiind însă, cum am mai spus, că marile revoluţii comuniste sau para-comuniste din secolul al XX-lea s-au sprijinit în chip esenţial pe realitatea socială a maselor ţărăneşti, concluzia e la mintea cocoșului. Trebuie insistat asupra faptului că în ţările unde s-au întâmplat aceste revoluţii, comuniştii în multiplele lor variaţiuni teoretice au fost cei ce și-au asumat modernitatea radicală, fabricând nu numai un proletariat, dar şi clase de mijloc care, încet-încet, vor abandona idealismul sistemului sfârşind prin a-l răsturna: creatura îşi elimina creatorul, aşa cum omul l-a eliminat pe Dumnezeu din sensul general al lumii atunci când n-a mai avut nevoie de el în cursa pentru dominarea totală acestei lumi. De aceea, în contextul noilor vremuri postmoderne, hipermoderne sau de modernitate târzie, trebuie în chip imperativ regândite temeliile acestei potențialități.

236 | Despre rasism postcomunist, anticomunism şi decolonizare Aceasta este sarcina pe care ar trebui să şi-o impună tinerii intelectuali marxişti: să identifice noul subiect al unei istorii revoluţionare ce-va-să-vină şi să de-vină. Dar pentru aşa ceva, ar trebui să renunţe la a mai frecventa liturghiile marxismului academic sau mitingurile văicăreţe unde se jelesc pe rupte înfrângerea Spaniei republicane şi a anarhiştilor în faţa forţelor fascisto-catolice sau staniniste, crimele Gulagului şi ale lui PolPot, bref: să nu se mai cufunde în lamentaţii pe marginea genocidelor şi a nenumăratelor asasinate în masă din trecutul recent, căci acestea nu pot fi funcţiona ca lecţii etice, din simplul motiv că politica – fiind praxis – reprezintă întotdeauna un raport unic (idion, hapax) între o analiză logică a prezentului şi o acţiune orientată spre un viitor dorit, fie el infernul unui „viitor luminos”. Trebuie de asemenea abandonate şi manifestările unui antifascism de duzină (jucăreaua naivilor orbiţi de ignoranţă şi manipulaţi, care nu răzbat dincolo de spectacular, acolo unde se ascunde adevăratul lor adversar). A se renunţa, în aceeaşi ordine de idei, şi la agitaţia mediatică nechibzuită desfăşurată în jurul clovnilor prezentaţi drept candidaţi ai „stângii” la alegerile prezidenţiale (cei de „dreapta” – tot nişte clovni şi ei). A se slăbi şi cu pseudo-luptele feministe şi „ţiganiste” sau cu ecologismul de operetă – care sună atât de plăcut urechilor Capitalului dacă mă uit la sumele consistente vărsate de Bruxelles şi de alte fundaţii ale imperiului pentru aşa-zisele cercetări socioetnologice! Să încetăm o dată pentru totdeauna a ne mai purta luptele pe teritoriul pregătit de Capital şi prevăzut cu atâtea portiţe de scăpare, cu atâtea supape de securitate pentru a ostoi temporar harțagul maselor. Trebuie să privim în ochi istoria prezentului nostru, de la origini până la destinul său ultim. De acord, nu e o treabă uşoară, cere multă răbdare, răbdare a conceptului, în sens hegelian, şi răbdarea unei praxis inovatoare, căci oamenii din generaţia mea n-au lăsat o moştenire prea strălucită tinerilor noştri prieteni şi camarazi. Mea culpa, mea maxima culpa – congenerii mei şi eu însumi n-am fost, ştiu, la înălţimea provocării pe care ne-a lansat-o istoria…

Despre rasism postcomunist, anticomunism 1

şi decolonizare Ovidiu Țichindeleanu

I

ntervenţiile lui Andrei Pleşu şi discursul Anei Blandiana, încurajate probabil de opinii similare exprimate recent de Lech Wałesa2, au provocat mare rumoare în sfera publică românească. Pleşu se ascunde în spatele autorităţii lui Wolf Lepenies şi se foloseşte de remarcile provocatoare ale unui stipendiat DAAD din Camerun, Jean-Pierre Bekolo (“albii trebuie să se întoarcă”), sugerînd că noneuropenilor le lipseşte europenitatea pentru a se împlini ca oameni: „În fond, asta fac migranţii arabi de astăzi: inapţi să-şi rezolve problemele locale, se salvează adăpostindu-se în Europa. N-ar avea, oare, nevoie şi lumea musulmană de o înţeleaptă, prietenească, funcţională „recolonizare?”3. La rîndul său, Blandiana trînteşte o enormitate similară: „…zecile sau sutele de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morţi nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente şi insiduoase a milioanelor de emigranţi fermi, hotărâţi să nu se integreze şi care vor dizolva prin interior cultura şi mentalităţile Europei de secol XXI, înlocuindu-le cu convingeri de tip medieval”…. “E de ajuns să vezi un oraş ca Rotterdam sau suburbiile franceze în care aproape nu mai există 1

Text apărut pe platforma CriticAtac, 01.04. 2016. Costi Rogozanu, „Ce-a mai rămas din dizidența anticomunistă”, VoxPublica, 29. 03. 2016. 3 Andrei Pleșu, „Înapoi în colonii?”, Blogurile Adevărul, 28. 03. 2016. 2

238 | Despre operele lui Marx şi posibilitatea unei revoluţii albi”). – repetînd observaţia-cheie din acea faimoasă discuţie rasistă a redacţiei Dilemei cu Neagu Djuvara din 2009. Aşadar, nu e nimic suprinzător în poziţiile lui Pleşu şi Blandiana, nu sînt scăpări individuale, nu constituie nicidecum excepţii faţă de discursul lor postdecembrist, ori faţă de discursul apropiaţilor intelectuali şi chiar al instituţiilor culturale pe care le-au girat. Pentru o bună parte a “elitei intelectuale” anticomuniste, cea mai bună dintre lumile posibile pare a fi o lume în care sînt doar albi europeni. De fapt, nu s-a schimbat atît discursul unui Pleşu sau Blandiana, cît spaţiul public local, care a început abia din 2013-2014 să se desprindă niţel de eurocentrism şi e mai sensibil la astfel de luări de poziţii. De asemenea, ceea ce s-a schimbat, la scară europeană, e definirea rolurilor: în toiul “crizei refugiaţilor”, Europa de Est şi-a asumat rolul de bastion de apărare al civilizaţiei europene (occidentale), îmbrăţişînd deschis rasismul, cu ziduri, piedici şi bastoane de jandarm european, în timp ce Europa occidentală discută dacă umanismul său constituie sau nu o slăbiciune. Intervenţiile confirmă publicului larg consistenţa unei generaţii a intelectualilor autocolonizaţi pentru care idealul social a devenit după 1989 literalmente intrarea în clubul oamenilor albi. De asemenea, confirmă importanţa colonialităţii în structurarea spaţiului românesc şi est-european după 1989. Era vreun secret că marii intelectualii anticomunişti sînt susţinătorii unui rasism epistemic şi, din cînd în cînd, cît se poate de cotidian? Era vreun secret faptul că generaţia “elitei intelectuale” a promovat doar istoria triumfală a modernităţii povestită de funcţionari ai imperiilor occidentale, cultivînd astfel ignoranţa pentru istoria colonialismului povestită de către cei colonizaţi? Că discursul său cultural conţine mereu cupletul “afară e aşa”, însoţit de lamentări despre “cum e la noi”? Că acel “afară” se referă exclusiv la Occident – “lumea civilizată”? Nu voi comenta aici despre rasismul postcomunist – am documentat şi analizat în altă parte genealogia şi multiplele sale forme. (Ca să îi fac măcar întrucîtva dreptate, spre deosebire de alţii, Andrei Pleşu a păstrat nuanţa şi

Ovidiu Țichindeleanu | 239

o anumită distanţă, adoptînd figura de prieten al omului alb, mai degrabă decît masca celui care vrea să devină sau crede deja că este omul alb). Vreau doar să comentez pe scurt asupra legăturii esenţiale între rasism şi anticomunism pe care o evidenţiază cele două luări de poziţie. În contextul în care tranziţia postcomunistă a însemnat întoarcerea României şi Europei de Est în ordinea modernă a capitalismului şi a colonialităţii, anticomunismul a fost în Europa de Est platforma pe care s-a articulat colonialitatea după 1989: prin anticomunism, intelectualii şi jurnaliştii au proiectat propria istorie locală într-o negură omogenă, aruncînd-o cu totul la groapa de gunoi a istoriei, înălţînd în schimb superioritatea adevăratei istorii relevante, cadrul unic al modernităţii occidentale, în care se putea intra pe calea “alianţei NATO”, a “integrării europene” şi a “vectorului european”. Comunismul era “aberaţia” care “scosese România din istorie”. Care istorie? – Cea unică, a modernităţii, a civilizaţiei occidentale ca încununare a istoriei umanităţii – acel faimos “sfîrşit al istoriei”. Mai mult, anticomunismul a justificat şi a deschis procesul local de desensibilizare socială. În acest proces, a devenit esenţială demonstrarea faptului că populaţia locală e inferioară, alcătuită din brute necivilizate şi proşti: cu alte cuvinte auto-rasializarea. Pe această specie culturală s-au clădit întregi cariere intelectuale, nu doar individuale, ci instituţionale. Pentru cine a studiat istorii ale lumii din perspective nonoccidentale, similarităţile acestor moduri de articulare ale colonialităţii sînt izbitoare (aneantizarea experienţei istorice locale şi inferiorizarea populaţiei locale, ce legitimează distrugerea şi devaluarea sa, precum şi constituirea unei elite autocolonizate). De pildă, acesta e un proces care seamănă cu ceea ce a avut loc în Congo deja în anii 1950, în poziţiile clasei mijlocii autointitulate evolués. Doar că, spre deosebire de Congo, unde a fost articulată şi o rezistenţă intelectual-politică care nu a putut fi înfrîntă decît prin asasinate occidentale, în anii 1990, intelectuali est-europeni cultivaţi şi civilizaţi, bărbaţi maturi, cu

240 | Despre operele lui Marx şi posibilitatea unei revoluţii barbă ca Andrei Pleşu şi Lech Walesa au stat cuminţi să asculte pildele pseudo-filosofice emise de un economist nord-american de treizeci de ani, Jeffrey Sachs, care tocmai plecase de la masa lui Pinochet şi legitima terapia de şoc şi violenţa ce va să vină a tranziţiei (“o măsea stricată se scoate dintr-o dată”). Iar pe parcursul tranziţiei, intelectualii anticomunişti s-au străduit să menţină această linie corectă, colonizînd eurocentrisme la toate nivelurile şi în toate sectoarele, facilitînd astfel jaful sistemic şi devalorizarea, introducerea unor politici de guvernare în favoarea capitalului şi defavoarea cetăţeanului local, dînd dovadă de suprazel în “negocierile” de aderare la Uniunea Europeană, în “prietenia” cu cea mai mare forţă militară de invazie a timpurilor noastre, ori sărbătorind obţinerea de împrumuturi de la FMI (!) – toate sub numele “normalităţii” acestei noi direcţii dominante a istoriei. Pleşu şi Blandiana nu îşi fac prin aceste intervenţii decît datoria de intelectuali publici, cu onestitate însă fără aparat critic: ei dau glas propriei alegeri epistemice şi prin aceasta rasismului postcomunist, un fenomen generalizat care predomină spaţiul public românesc. Există mulţi est-europeni autocolonizaţi care au vrut atît de tare să fie recunoscuţi de omul alb şi să intre în istoria unică a acestuia, să se “civilizeze”, încît au interiorizat rasismul structurant al lumii moderne, creat în urma colonizării Americilor şi a trei secole şi jumătate de trafic de sclavi care au făcut posibilă economia şi ierarhiile lumii moderne. E o situaţie cunoscută foarte bine şi descrisă cu claritate de Frantz Fanon în Piei negre, măşti albe4 încă din 1952. Expresia publică a rasismului e posibilă azi fiindcă situaţia face parte din normalitatea acestui sfîrşit de tranziţie, în care s-a realizat un transfer intern de generaţii şi o împărţire externă a rolurilor în interiorul Europei. Azi, cadrul rasismului nu mai e promovat doar de intelectuali şi clasa mijlocie, ci e preluat de păturile largi 4

Franz Fanon, Piei albe, măști negre, traducere de Vasi Ciubotariu, ClujNapoca, Editura Tact, 2011.

Ovidiu Țichindeleanu | 241

ale societăţii. Sfera publică e plină de europenişti care abia aşteaptă să mai arate cine şi ce nu e încă european. Iar în aşanumita “criză a refugiaţilor”, est-europenii autocolonizaţi îşi asumă benevol rolul de scut al Europei, devenind noii rasişti ai Europei, pe măsură ce Europa occidentală redefineşte limitele umanismului. Iar la rîndul său, rasismul postcomunist e doar un nucleu tare al eurocentrismului încă şi mai generalizat care ordonează şi limitează guvernarea, cîmpurile cunoaşterii şi comunicării, creînd istorii invizibile (proces numit colonialitatea cunoaşterii). De fapt, problema nu e doar obedienţa politică faţă de noile configuraţii globale ale puterii postdecembriste, ci ignoranţa cu adevărat enciclopedică a unei întregi generaţii intelectuale în materie de istorii şi teorii noneurocentriste şi noncapitalocentriste. Tocmai combinaţia între putere şi ignoranţă creează “ciocnirea” civilizaţiilor. Aceasta constituie noua sărăcie a filosofilor, hrănită de povestea unică a modernităţii, recitată prin filtrul colonialităţii cunoaşterii. De aceea e necesară şi relevantă gîndirea decolonială pentru sfera locală, ce se opune, cu alternative concrete, atît eurocentrismului cît şi căderii superficiale în “retorica independenţei făloase”, etno-naţionaliste: tranziţia a însemnat relegitimarea şi rearticularea locală a colonialităţii, nu doar a capitalismului. Lupta pentru justiţie socială trebuie purtată şi pe terenul cunoaşterii. Abia astfel se poate deschide discuţia despre recompoziţia socială şi multitudinea de moduri alternative de organizare a societăţii şi economiei. Aşadar, răspunsul nu e o întoarcere la colonialism, ci o percepţie critică a prezentului colonialităţii, a limitelor impuse şi a celor autocreate. Acolonialitatea rămîne o condiţie esenţială a modernităţii, partea sa întunecată, care se articulează diferit în diferite regiuni ale lumii, periferice sau semiperiferice, şi este întîmpinată fie cu rezistenţe critice, fie cu răspunsuri pur opoziţionale. (A critica vine de la krínō, a distinge prin comparaţie inteligentă şi contrast, care nu trebuie confundat cu krisis, judecata finală). În istoria

242 | Despre operele lui Marx şi posibilitatea unei revoluţii modernităţii, Occidentul nu a încetat încă să dicteze direcţia tuturor, recurgînd adesea la violenţă, corupţie şi războaie de invazie, în cazuri de dizidenţă. Rasismul postcomunist duce către reducerea tuturor imigranţilor nonalbi şi a noneuropenilor lumii la statutul de inadaptaţi prin definiţie ai lumii civilizate, sau chiar potenţiali terorişti. Pentru est-europenii care se străduie încă să îşi pună măşti albe, imigrantul trebuie să se asimileze, să nu se mai vadă în mulţimea albilor din Rotterdam sau suburbiile franceze – sau să plece la el acasă. Ceea ce e imperios necesară e mai degrabă evidenţierea îngustimii acestei perspective şi necesitatea decolonizării Europei înseşi, din locul în care ne aflăm, şi a lumii unice pe care ne aflăm cu toţii. Alternativa la modernitatea occidentală nu e căderea (fie ea primitivistă sau fundamentalistă) în premodernitate decît în imaginarul colonial, pentru care orice noneuropean e fie un pre-european, fie un pur non-european. O minimă alfabetizare în alternativele la modernitate, în răspunsurile diferite la modernizare, din zonele anticapitaliste şi decoloniale, evidenţiază multiplele istorii ce pot fi deschise şi revalorizate, opţiunile pozitive pragmatice, de gîndire a frontierei – familiară imigranţilor – ce nu implică nici “abandonarea” binelui european de care se tem eurocentriştii, dar nici etno-naţionalismul, fundamentalismul sau purismul radicaliştilor anti-moderni. Pentru a scrie propria istorie altfel, e necesară însă desprinderea de istoria unică şi resensibilizarea socială – un proces care abia se înfiripă în prezent, şi de care capitalul nu are nevoie.

Intelectualii valahi Dan Neumann Recenzie: Gabriel Andreescu, Existența prin cultură. Represiune, colaboraționism și rezistență intelectuală sub regimul comunist, editura Polirom, 2015.

A

tunci când te confrunți cu intelectualii români, orice alt intelectual român de prin preajmă are slăbiciuni pentru unii și antipatii viscerale pentru alții. Când folosim cu lejeritate sintagma intelectuali îi avem în vedere exclusiv pe poeți, romancieri, critici literari, istorici, filozofi și, categorie universală în România, „eseiști“. Cumva, oamenii de știință pot fi geniali „ingineri“ pentru publicul mânuitorilor de cuvinte, dar dacă nu se dau pe brazda ficțiunii, nu sunt intelectuali. Fiind un grup restrâns și marginal social, toate lumea cunoaște pe toată lumea. E precum marea familie a lui Avraam, cu trădări, rătăciri, iubiri, amantlâcuri, invidii, fidelități nebănuite, vindicte otrăvite și altele asemenea. Nicio idee, nicio carte, nicio notă informativă la fosta Securitate comunistă nu scapă filtrului moral al membrilor familiei largi din care intelectualul face parte. A colabora cu o revistă „în dauna“ alteia, a publica la o anumită editură și nu la alta, a fi membru într-o comisie sau cenaclu, mai ales în condițiile din timpul regimului comunist, devin operațiuni mai riscante ca prestigiu simbolic decât chiar ceea ce scrii. Presiunea „neamurilor“ intelectuale e într-atât de mare încât devine imposibil să nu superi pe cineva. Existența prin cultură (Polirom, 2015) a istoricului Gabriel Andreescu vine în completare la Cărturari, opozanți, documente

244 | Intelectualii valahi (Polirom, 2013), fiind un soi de continuare a investigației pe dosare din primul volum. Din păcate, racila analizei lui Gabriel Andreescu o vădește lipsa clară a unei viziuni de ansamblu. Citindu-l ai adesea impresia că avem un caz tipic de inventariere a copacilor, fără idee dacă aceștia alcătuiesc sau nu o pădure. Andreescu, în ciuda muncii în arhiva CNSAS, nu este interesat de ansamblul subiectului, anume în ce a constat de fapt interesul Securității anilor 1960-1990 pentru intelectualitatea română a perioadei; în schimb, istoricul reușește să clarifice anumite culpe morale ale anumitor intelectuali și să adauge câteva detalii fierbinți ce țin de anecdoctica vieții de „om de cultură“ (e important, crede Andreescu, să știm că George Pruteanu fura mașini și spărgea apartamente în anii 1970, motiv pentru care s-a ales cu o condamnare la închisoare, pe care a ispășit-o, sau că Alexandru Paleologu, mândru și superior dintotdeauna, încasa bani de la Securitate după o scurtă informare). Prin urmare, e prea puțin ce ne oferă Gabriel Andreescu, care, dacă nu suntem prost informați, e un dușman declarat al anumitor grupuri de prestigiu din România ultimelor decenii. E adevărat că și adversarii săi nu încetează, când au ocazia, să-l împroaște cu substanțe imponderabile, drept imoral, relativist, mediocru, căsătorit cu o fostă colaboratoare a Securității, dar, așa cum am sugerat la început, intelectualii români nu își spală rufele doar în familie, suferind cu toții de voluptatea deșucheată a scandalului, a exprimărilor de chivuțe isterice și a atacurilor dezonorante sub centură. Pe ulița patriei noastre se aud tot felul de zvonuri mizere. Deci cum arată viziunea de ansamblu asupra celor care un scris și au trăit prin și întru cultură pe vremea totalitarismului roșu? O idee ne oferă criticul literar anticomunist Angelo Mitchievici în Umbrele paradisului. Scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică1 (editura Humanitas, 2011), lucrare în care 1

Angelo Mitchievici, Umbrele paradisului. Scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică, București, Humanitas, 2011, pp. 206-265, pp. 490-

Dan Neumann| 245

Mitchievici face eforturi admirabile de a scoate la suprafață cărțile de călătorie pe „continentul U.R.S.S.“ ale unor G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Demostene Botez, Tudor Arghezi și alte somități literare cu scopul de a le decela aliniamentele ideologice. Deși Angelo Mitchievici crede a fi descoperit în exprimările fățișe, a ceea ce se chema limbajul departamentului de agitație și propagandă din U.R.S.S. urmele unei adevărate „utopii“, o autentică Atlantida revoluționară imersată sub oceanul de exprimări în cea mai pură limbă de lemn (uzată de atâția autori pe atunci), concluzia sa pentru scriitori români de după 1945 este una simplă: tovarășii scriitori practicau mersul la Mecca roșie ca pe o vizită de lucru în vederea împlinirii în carieră acasă. Adică, frust vorbind, intelectualii căutau și ei confortul burghez sub faldurile steagului roșu, plutind ca un semn rău deasupra Berlinului din primăvara anului 1945: lefuri, premii, vile de stat, bani, mașini cu șofer, iarăși bani. Producțiile lor, despre care doar Angelo Mitchievici și alții câțiva își mai amintesc astăzi, sunt cele mai odioase exprimări ale oportunismului și ale cinismului ca modus vivendi: respectivele cărți de călătorii abundă în elogii, false mirări, lingușeli și tămâieri la adresa puterii sovietice, rugăciuni pe dos închinate țării create de Lenin și urmașii săi. Aceasta este o fațetă a non-ideologiei de circumstanță a intelectualității române în deceniul „obsedant“ 1950-1960. Cărțile istoricului Cristian Vasile pe acest subiect accentuează corect marotele de propagandă ale regimului comunist din 1948-1989, dar nu și ideologia sa, niciodată sinceră, dacă ne putem exprima astfel2.

497. 2 Cristian Vasile, Literatura și artele în România comunistă, 1948-1953, București, Humanitas, 2010; Politicile culturale în timpul regimului Gheorghiu-Dej, București, Humanitas, 2011; Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu. 1965-1974, București, Humanitas, 2014.

246 | Intelectualii valahi Or, dacă sub ocupația trupelor Armatei Roșii clasicii literaturii române se comportau de o manieră atât de vicleanprietenoasă cu un regim care avea nevoie să se legitimeze cu figurile lor de simpatizanți „comuniști“, ce așteptări să avem după 1964/1967, când geniul din Scornicești, produs autohton 100%, român verde până în măduva oaselor, Nicolae Ceușescu șia făcut apariția în prim plan pe scena istoriei? Fiind prin natura lor socială ariviști și egoiști ca o reală castă venerabilă a Indiei, intelighenția română nu crede în nimic „politic“ pentru că marea societate, id est restul românilor în afara lor, nu există realmente pentru ea. Românii sunt în genere pentru intelectualii români dintotdeauna pegra, plebea, prostimea, norodul gălăgios sau, daca avem de-a face cu intelectuali cu vocație de lideri și șefi la stat, românii sunt doar o masă compactă de figuri impersonale, măști dezindividualizate: țăranul român, „poporul“ român, „neamul“ românesc, „patria și țărișoară“3. Firește, sarcina intelectualului vocal hipernaționalist este să fie admirat de mulțimea de dedesubt, precară intelectual și material, pe care eroul intelectual trebuie numai să o lumineze, să o ridice doar spiritual. În schimb, cohortele de români „iluminați“ trebuie săși exprime devotamentul și admirația oficiale pentru aceste figuri salvatoare, cărora, firește, trebuie să le arate supunere euforică. Intelectualii români au o veche tradiție-meteahnă antidemocratică, antimodernă și despotic medievală în istoria lor. Într-un fel, această atitudine nu reprezintă un contrast prea mare față de modul în care este organizată vertical societatea românească de la 1859 până în momentul actual. Patriarhalismul și raporturile genetice de putere din societățile înapoiate ale globului nu reprezintă excepția în România, ci chiar norma, definiția modelului social de premodernitate adecvată economic în care ne situăm. 3

Claude Karnoouh, Inventarea poporului-națiune. Cronici din România și Europa Orientală 1973-2007, Cluj, Idea Design & Print, Editura, 2011, pp. 171-263.

Dan Neumann| 247

Prin urmare, ce dorea Securitatea R.S.R.-ului de la intelectualii români după 1965? Gabriel Andreescu nici nu observă și nici nu dă semne că îl interesează genul acesta de punere a problemei. În primul rand, intelectualul român nu avea voie să se lege de clanul prezidențial și de discursul naționalist grețos al epocii. Negativismul și defetismul nu sunau bine într-o vreme de mari avânturi legendare. În al doilea rând, scriitorul român nu trebuia să păstreze legături cu diaspora intelectuală din Franța și nici vorba de a pactiza cu „reacționarii“ de la Europa Liberă (Virgil Ierunca și Monica Lovinescu). În al treilea rând, Securitatea arăta un interes major pentru cooptarea de partea regimului a intelectualilor de vază, cheltuind resurse serioase în acest sens (burse, deplasări în străinătate, tiraje uriașe, distincții de zeci de mii de lei etc.) Orice atac frontal la adresa pilonilor regimului (familia Ceaușescu și propaganda lor naționalistă) se amenda cu penalizări la locul de muncă, interdicția de a publica, filări, eventual bătăi și chiar omucideri (cazul Gheorghe Ursu) gestionate de un departament axat pe cultură din cadrul Securității. Interesant ar fi să aflăm totuși cu ce se ocupa de fapt Securitatea când nu avea de-a face cu scriitorimea română, pe care, din ce relatează Gabriel Andreescu, o supraveghea necontenit și cu maxim profesionalism securistic. Un aspect pe care îl putem constata citind cele două cărți ale lui Gabriel Andreescu se referă chiar la impresia finală de birocrație tentaculară eficientă a Securității române. Oare chiar atat de lipsită de tensiuni interne, corupție și proastă gestiune a documentelor să fi fost Securitatea română înainte de 1989? Din ce reiese citindu-l pe Gabriel Andreescu, regimul comunist nu avea doar instituții care mergeau ca unse, ci și unele în care sarcinile de lucru erau duse la capăt cu maxim aplomb (deși Andreescu recunoaște că unele rapoarte ale ofițerilor de securitate sunt scrise cu intenția explicită a acestora de a se făli cu isprăvile lor de anchetatori). Ce voia intelectualul român de la regim? În primul rând, dreptul de a scrie ce și cum îl tăia capul pe acesta atâta vreme cât

248 | Intelectualii valahi nu se lega direct de temele „politice“. Era însă peste putință ca acest intelectual arogant și autist social să nu atace, cel puțin oblic, regimul Ceaușescu atunci când suferea de lipsa benzinei în rezervor (Liiceanu), de frig, de condiții de muncă ingrate (repartiții guvernamentale la sat), de lipsa unui oarecare confort urban etc. Atunci când scriitorul de ficțiune român (îi includem aici și pe istorici, ei fiind autori de interpretări ficționale ale istoriei trăite) împărtășea, volens nolens, din greul traiului celor mai mulți cetățeni români de atunci, instinctele sale antidemocratice ieșau curând la iveală: regimul era ticălos, detracat și iremediabil tarat dacă nu făcea ceva pentru creatorii patriei, acești oameni de cultură, delicați, rasați, cei care poartă pe umeri eternitatea unei culturi, sacerdoți ai spiritului românesc. Nu suferința celorlalți îi deranja, ci chinurile materiale din viața lor privată și a anturajului lor imediat. Nu regimul îi incomoda, ci oamenii de la comanda sa. În al doilea rând, intelectualul român voia succes și notorietate personale, agrementate de privilegii materiale consistente, adică un nivel de trai egal cu al ștabilor din P.C.R. Și, nu în ultimul rând, intelectualul român iubea deplasările în Occident. A putea să te bucuri de privilegiul de a umbla nestingherit în lumea liberă a capitalismului „decadent“ și, pe deasupra, a te întoarce acasă după voie (Nicolae Breban) ține de un mecanism anume al puterii politice absolute din ceaușism. Intelectualul român din comunismul anilor 1970-1990 dorește parvenirea până la înălțimea elitei regimului cu un sigur preț: spre deosebire de politrucii și birocrația zeloasă a P.C.R.ului, a cărei mediocritate umană era, fără îndoială (sic!), patentă, intelectualul nu doar că ocupa o poziție sociala elitistă, dar acesta chiar este, prin atributele sale morale și spirituale, un rege-filozof printre semenii săi. Este ceea ce o zicală americană amendează sub forma you can't have your cake and eat it too. De aceea, Gabriel Andreescu încearcă în Existența prin cultură să traseze o taxinomie între informatori, colaboratori, cei care au rezistat influențelor Securității în materie de cultură. Din nefericire, reușita sa nu este decât parțială, în sensul de a exonera

Dan Neumann| 249

unele figuri culturale de blamul aruncat pe biografia/opera lor după anul 2000 (Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș), când CNSAS, nimic de mirare într-un stat în care vârfurile birocrației sunt oameni de partid, a fost condus de camarilele politice ale guvernelor de la putere ce s-au tot succedat de atunci încoace. Andreescu nu trasează o serie de linii clare și nete, deci persuasive, între categoriile colaborărilor cu Securitatea. Întâi de toate, pentru a trece la miezul chestiunii, a ocupa un grad în Securitatea română (cazul bizantologului rafinat Virgil Cîndea) e cu totul altceva decât a fi un colaborator, un informator al Securității (cazul Ștefan Augustin Doinaș). Practic, primul intelectual este angajat ideologic în politicile culturale ale regimului Ceaușescu (politici naționaliste, protocroniste care lasă impresia unei versiuni sobre a curentelor fasciste din interbelic), în timp ce al doilea se supune parțial comandamentelor culturale ale perioadei (care sunt exact sarcinile de lucru ale ofițerului Vigil Cîndea, de pildă). Dacă vrem să înțelegem ce voia în chip pragmatic regimul Ceaușescu de la scriitorii români nu trebuie decât să citim luările de poziție din epoca 1970-1990 ale unui Eugen Barbu, Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor. Edgar Papu și Constantin Noica cu ale lor naționalisme de extracție cvasilegionară se întâlneau și ei până la un punct cu dictatele culturale ale epocii Ceaușescu. Până și patosul misticonaționalist ale unora dintre eseurile logicianului formidabil care a fost Anton Dumitru picau ca o mănușă pe doleanțele regimului. România anilor 1970-1990 nu mai avea de mult nimic în comun cu marxism-leninismul de import și de fațadă al anilor 1950.Deși se păstraseră instituțiile sovietice, acestea fuseseră infuzate de spiritul autoritarist de dreapta al României din intervalul 1938-1940. Lăsați de unii singuri în izolarea lor burebisto-ceaușistă, românii au secretat un stat cu politici autoritare de dreapta, pe modelul anumitor societăți sudamericane dictatoriale, iar, prin luările de poziție ale unora și altora, intelectualii au dat semne a fi de acord în chip natural cu tipul acesta de guvernare ideocratică. Elitism, snobism, națio-

250 | Intelectualii valahi nalism deșănțat la nivel discursiv, rigiditate pe scara socială, privațiuni materiale la bază și beneficii copioase la vârf, corupție și abuzuri personale pe fiecare palier profesional, iată componentele „utopiei comuniste“. În al doilea rând, între a fi informator al Securității, caz în care notele informative oscilează între bârfa ordinară și informări punctuale (Sorin Antohi, cel care a pretins că deține un titlul de doctor în științe, evident fals), și a scrie texte encomiastice și letale pentru bunul-simț (cum au fost atâtea) la adresa politicilor regimului, cred că a doua situație, fără nici o imixtiune a poliției secretă, este cu adevărat mai gravă. Singurii informatori care ar trebuie deconspirați ca „securiști“ în prezent sunt cei care, prin notele lor informative, au adus vătămari materiale și fizice celor pe care îi pârăsc. Cei care ar trebui judecați și condamnați pentru faptele lor criminale sunt acei ofițeri de Securitate, care, cum corect atrage atenția Gabriel Andreescu, se bucură de un trai tihnit în toată perioada postdecembristă și care au comis infracțiuni și crime din postura de agenți ai Securității statului. Ne îndoim că tortura și crima erau oficializate chiar și în legislația R.S.R.-ului, stat eminamente autoritar. Pe de altă parte, nu își află locul încercarea de a construi disidențe imaginare: modelul paideic de la Păltiniș, activitatea Cenaclului de Luni, membrii grupului de la Iași au trăit prin cultură într-un climat toxic de propagandă, inclusiv culturală, naționalist-ceaușistă, de cult al personalității exacerbat, dar a-l traduce pe Heidegger nu constituie nici acum un act politic în România anilor 1980, mai ales când statul român, prin editurile sale oficiale, îți publică volumul în zeci de mii de exemplare. Retragerea în tehnica struțului cu nume diverse de „artă pentru artă“ și „studii fenomenologice“ nu are nimic în comun cu politicul. Singurul disident autentic pe care l-a avut România comunistă de după 1970 a fost exilatul Paul Goma. Dorin Tudoran și Doinea Cornea sunt în felul lor apariții interesante, dar nu atât de vocal anticomuniste atunci când demascau cu

Dan Neumann| 251

duritate stilistică politicile economice/culturale ale lui Nicolae Ceaușescu (și gașca sa) de după 1980. Ceilalți au colaborat mai mult sau mai puțin cu regimul. Nișa lor de existență, care implica totuși deplasări în lumea largă capitalistă, este doar un cul-de-sac cu voie de la Securitate. Având în vedere ideile și valorile culturale îmbrățișate de regimul „comunist“ după mai 1971, nu are rost să găsim în operele intelectualilor români concesii deosebite. Cei ce au practicat un discurs naționalist și au adus omagii familiei prezidențiale pot fi bănuiți că au făcut-o cu sinceritate și în mod voluntar (cf. cazul Săptămâna). Mărturie stau textele lor după 1989 în care nu se feresc să-și declare o oarecare simpatie pentru vechiul regim. Vina, dacă putem vorbi de una, nu se află pe hârtie, ci în modul lor de a gândi. Cine s-a ocupat de traduceri, ediții, lucrări proprii care nu au nimic de împărțit cu P.C.R-ul anilor Ceaușescu, fără ca prin aceasta să impieteze regimului, au rămas apolitici până astăzi. Nu în ultimul rând, ceea ce Gabriel Andreescu eludează sau cel puțin nu-și propune în acest volum este cantitatea de rău pe care intelectualii și-l făceau intenționat unii altora, mai cu seama din postura de informatori ai Securității. Sunt pagini sinistre în arhivele CNSAS în care un intelectual îl denigrează, din pură invidie, meschinărie sau ambiție/revanșă carieristă, pe un confrate de-al său. Acest comportament, de reglare de conturi prin intermediul poliției secrete, este o specialitate a intelighenției românești care depășește granițele politicii sau ale discursului ideologic dominant. Răfuiala personală între tipologii umane egocentrice și chiar megalomane nu putea decât să-i delecteze pe unii ofițeri de Securitate ca spectacol uman gregar. Poate aici ar trebui să mai sondeze Gabriel Andreescu. Una peste alta, peisajul psihologic al arhivelor CNSAS în ceea ce privește viețile scriitorilor români sub ceaușism nu este atât de interesant sau revelator pe cât o lasă de înțeles bibliografia abundentă pe această temă. Până și centrarea excesivă pe subiectul intelectualilor sub comunism arată autocentrarea fără margini a acestora ca singura categorie socio-profesională care

252 | Intelectualii valahi conta. Tragic este că unii dintre ei continuă să fie de părere că intelectualii „umaniști“ sunt încă singurii care merită studiați și amintiți în istoria unei societăți. Poate de aceea se explica felul în care intelighenția română post-decembrista a sărit tot timpul în barca partidelor de dreapta, la care și-a pus umărul inventândule. Intelectualul român nu a fost de dreapta sub comunism pentru că sistemul era de extrema stângă, cum încearcă să își amintească revizionist la ora actuală, ci a fost tot timpul de dreapta în măsura în care regimul, prin clasa sa superpusă de politicieni și birocrați de vârf, gândea și acționa asemeni lui.

Patapievici apocrif? Cum să identificăm un text de celebrul autor177 Dan Ungureanu

D

ragul meu prieten, Îmi spui că lucrarea ta Am tăiat porcul. Cum îl preparăm? nu s-a bucurat de un mare succes în rândul intelectualilor. Îţi enumăr mai jos câteva metode pentru ca să dobândeşti acest succes, pe care cultura ta mirandolescă îl merită pe deplin. Nu folosi subpunctele de rând : a. b. c. d. Pentru asta au fost lăsate literele alfabetului grecesc : α.β. γ. δ.ε . Citează autori intruvabili : Theodor Metochites, Gioacchino da Fiore şi Duns Scot. Operele de negăsit fac şi mai multă impresie : Thierry de Chartres, Opusculum de opere sex dierum, şi Guilelmus de Conches, De philosophia mundi, Anselm de Canterbury, Proslogion. Nu-l cita pe Adelard din Bath, ci Dodi vă-nechdi, traducerea lui Berachya din Adelard. Spui undeva : „… mare atenţie trebuie să se acorde sângerării complete a porcului, înainte de tranşare”. Fraza va fi mult mai gustată de intelectuali dacă-l citezi aici pe autorul medieval Georgios Khoiroboskos, Γεώργιος Χοιροβοσκός. La capitolul Purcelul la tavă, mărul din gura purcelului a fost îndeaproape studiat de Isaac Newton, De malo in ore purcelli furnacei, Londinii, 1705. Nici în ce priveşte Sângeretele şi caltaboşul nu vei putea mulţumi un public cultivat, fără să-l pomeneşti pe Solomon ben Yehuda ben Gabirol, Tahafût ha-hazûr, sau Refutatio suis, lucrare care doreşte să răspundă întrebării, fără a epuiza problema: ce este 177

Acest pamflet a apărut inițial pe portalul Pagini.com, 21. 12. 2015.

254 | Patapievici apocrif?... mai impur, sângeretele sau caltaboşul? Miră-te, spune că evreii oricum nu gândesc ca noi, că nu sunt sedentari. Argumentele lui Aristotel, Hist. Animal. 35b-42d, sunt indispensabile aici. În ce priveşte problema dacă porcul are un suflet, Bhagavadgita poate fi citată in extenso, de la Dharma-kshetre kuru-kshetre – samaveta yuyutsavah – desigur, cu caractere sanscrite. E totuşi autoritatea ultimă în materie de transmigraţia sufletelor. Nu zi Bhagavadgita, zi Gito-upaniśad, să se creadă că ai făcut sanscrită. Nu spune „specialiştii veterinari” ci viri eruditissimi, sau, pentru diversitate, hoi sophoi. Nu spune „porcul” ci „porcul qua porc” sau, şi mai bine, „porcul kat’exokhēn”. Dacă ai la îndemână două sinonime, de exemplu, khoirophonia şi hyotomia, explică diferenţa subtilă între ele – conotaţia arhetipal-mistagogică în primul, cea hermetic-ezoterică în al doilea. Nu spune „întruchipat” ci „epitomizat”; nu spune „cizmă cu flecuri rupte” ci „cu flecuri delabrate” să priceapă cititorul că limba ta maternă e ori engleza, ori franceza, că acolo se zice to epitomize şi delabré. Citatele în limbi străine grupează-le câte două, unul într-o limbă vie, unul într-o limbă moartă. Evită, ca regulă generală, citatele în limba română : Incide, nempe, ab umbilico usque ad sternum, non confuse et absque discretione, sed sapienter universaliterque prorsus. Şi apoi „the context of Khoiroboskos’ use of scissors instead of knife marks the first explicit assertion in the Middle Ages that recognition of the hand-saw did not preclude the existence of the rip-saw”. La capitolul Tăierea şi tranşarea, explică diferenţa dintre Schneidung şi Scheidung, care pentru Heidegger şi Husserl au sensuri diferite. Despre prinderea porcului din coteţ citează metoda heideggeriană Entbergung, „scoaterea-din-ascunderecare-dez-adăposteşte”. Explică conceptul de Daschwein. Nu mai tradu das Schweinendste des Sauenden. Plânge-te doar de neajungerea limbii române, inaptă de concepte. Consacră un capitol vegetarianismului. Explică în ce măsură e mârşav şi plin de laşitate. Lămureşte cititorul că vegetarianismul este o ideologie, invenţia sensibilităţii unora dintre membrii

Dan Ungureanu| 255

trândavi ai claselor avute, care au oferit primul exemplu de iresponsabilitate intelectuală ABSOLUTĂ. Arată că vegetarianismul este o boală psihologică şi o perversitate morală, care urmăreşte înfometarea populaţiei. Fă o paralelă cu Rusia lui Stalin. În ce priveşte alternativa a face cârnaţi – a cumpăra cârnaţi făcuţi gata, arată că opţiunea de a cumpăra cârnaţi gata făcuţi nu e una tradiţională, ci tipică omului recent, masificat, cu mentalitate colectivistă. Tăierea porcului, qua acţiune sacrificială şi lustrală, e încărcată de semnificaţie ritualică, iar suprimarea ei creează frustrare. Edmund Burke, Reflecktiouns on the Pyges’ Slaying in the Past, Compared to the Modern So-called Slaughterhouses, arată că uciderea regelui Franţei şi regimul Terorii care a urmat s-au datorat unor oameni avizi de sânge, care în copilărie nu participaseră la tăierea porcului. Citează ediţia din 1799, nu reeditările. În ce priveşte raportul dintre preţul şuncii făcute acasă şi al şuncii cumpărate, Ludwig von Mises (Bacon. An Economic Analysis) arată că preţul primeia, deşi de trei ori mai mare, întrece prin calitate orice şuncă de cumpărat („any bacon money can buy”) nu te zgârci cu citatele în limbi străine. Defaimă specialiştii în tăierea porcului şi controlul veterinar preventiv împotriva trichinelozei. Demonstrează că cei care susţin un asemenea control au o mentalitate tehnocrată; că specialiştii, prin îngustimea competenţei lor, se opun oamenilor de cultură, cu orizonturi largi. Ridică-te împotriva dictaturii „experţilor”. Când vorbeşti de sărarea cărnii, pomeneşte de mecanismul osmozei, dă formula generală a presiunii osmotice, şi aminteşte şi de atractorii stranii; bietul cititor, cu facultatea de Litere la bază, va pricepe superioritatea ta de absolvent de Fizică. Nu-ţi ascunde dezgustul faţă de mistreţi şi de pădurarii care le duc fân iarna. N-au decât să crape singuri de frig, dacă nu-şi caută singuri de mâncare. Datorită împrejurării că au acceptat să-şi sindicalizeze şi să-şi ideologizeze sălbăticia, e clar că mistreţii înregimentaţi de astăzi (îi ai în vedere numai pe aceştia) se lipsesc voluntar de datele sufleteşti care ar fi putut săi apropie de veritabila sălbăticie a mistreciozităţii, pe care

256 | Patapievici apocrif?... mistreţii timizi (sau obligaţi la timiditate) din trecut o aveau în chip natural. Arată că mistreţii de azi, hrăniţi cu porumb de către pădurari, au un gust mult mai prost decât cei care dădeau iama prin cartofii şi dovlecii ţăranilor, înainte. Opreşte-te puţin ca să faci un elogiu al plugarului român şi chiar al statului ţărănesc, împins cît mai departe în marginile sale etnice. Încheie aşa: „Răscrucea timpului nostru este acceptarea sau respingerea scurgerii indefinite în sorbul schimbării cu orice preţ – cu logica iraţională a revoluţionării permanente. Iar crucea vremii este posibilitatea retragerii noastre individuale din curgerea care ne aruncă în sorb – cu logica transraţională a exfundării tuturor conţinuturilor tradiţionale, care stârneşte reveria tuturor modernilor tulburaţi. Vor învinge aceia care vor şti să redevină alchimişti în chimie, tradiţionalişti în modernitate, moderni în postmodernitate şi imobili în plină mişcare”. Sorb – aşa îi zic instalatorii la scurgerea de la chiuvetă. Exfundare, sau desfundare, tot aia. Adică, să desfunzi bine chiuveta, asta e ideea, că şi mai sus zice de scurgere. Îi zice bine, că mulţi s-au trezit inundaţi după pomana porcului, dacă n-au avut grijă. Cu prietenie, al dumitale… HRP

Hipnotica plasă a capitalismului afectelor sau Spectacolul inechităților Mihaela Michailov

C

e fel de muncitor este artistul de teatru și care sunt mecanismele de generare a productivității sale? Confirmă și reiterează acest apel la productivitate obsesia eficientizării și marketizării neoliberale, prin care se instituie o retorică a pieței care își triază artiștii în funcție de cât de vandabili sunt, de cât de „profitabile” cultural devin temele și subiectele pe care le abodează? Poate muncitorul-artist de teatru să submineze această retorică a „afectelor de piață”, a vandabilității ca experiență economică spectaculară în care cum ajunge să fie mai relevant decât ce se vinde? Ce rol joacă muncitorulartist în ordinea neoliberală a productivității, eficienței și utilității maximizate, ranadmentului optim și performanței legitimante? Care e utilitatea practică și simbolică a muncitorului-artist și cât de semnificativă este această utilitate în construcția noii sale identități, în raport cu fundamentele producției capitaliste de bunuri și mărfuri? Cum sunt modalitățile de muncă artistică subordonate determinărilor neoliberale care supun spectacolul de teatru dominației pieței? Cum se negociază cooperarea și munca asociativă dintre artiști și spectatorii care participă la eliberea de sensuri? În ce măsură condițiile economice și sociale ale producției artistice reiterează cerințe de flexibilitate adaptativă a muncitorului-artist, de internalizare a unui „necesar de sistematizare productivă” (vezi cerințele standard ale proiectelor finanțare: număr de spectatori

258 | Hipnotica plasă a capitalismului afectelor sau… estimați, rezultate așteptate etc.) și în ce măsură artistul devine un producător birocratizat de constructe artistice prin care confirmă regulile tabloidizării pieței, supunându-se imperativelor de a genera produse dorite, bifând conținuturi care se vând? În ce măsură reiterarea acestui mecanism de fabricare a formelor artistice ca model confirmativ al angajamentului nonstop în carismatica și hipnotica productivitate certifică ordinea capitalului autoreproductiv și cum poate fi dejucată această oridine? Este mai bine să nu faci nimic decât să contribui la invenția unor moduri formale de a face vizibil ceea ce Imperiul recunoaște deja ca existent”1. Care este raportul dintre proiecția de eveniment, de „istoricitate intermitentă” pe care arta contemporană o tatonează și rigorile de piață impuse, care, marșând pe creativitate, mizează pe noi formate de invenție a cadrelor de producție? „Arta există ca o producție continuă de deviații critice și comentarii care sunt organizate și intermediate prin pseudomodele ale pieței de artă. Multe contexte ale pieței de artă contemporană – expoziții, producții, festivaluri – sunt bazate pe un meta-limbaj critic în care arta apare ca un câmp autonom de libertate și creativitate provocatoare. Concomitent cu acest meta-limbaj există o lipsă de putere crescândă a artei care pare tot mai izolată în turnul ei de sticlă… Felul în care artistul lucrează astăzi și ceea ce produce la locul de muncă situează arta într-un context profund legat de capitalism”.2 O parte dintre transformările fundamentale din post-socialism țin de redefinirea și reorganizarea statului antreprenorial. Așa cum explică Pierre Dardot și Christian Laval: „Statul a fost restructurat pe două paliere care tind să se confundă – din exterior, prin privatizările masive ale întreprinderilor publice care pun punct Statului producător și din interior, prin punerea 1

Alain Badiou, „15 Theses on Contemporary Art”, în Lacanian Ink, nr. 22, 2003. 2 Bojana Kunst, Artist at Work. Proximity of Art and Capitalism, Zero Books, 2015.

Mihaela Michailov | 259

în funcțiune a Statului evaluator și regulator care mobilizează instrumentele unei puteri noi și noi relații între guvern și subiecții sociali” (La Nouvelle Raison du monde. Essai sur la société neolibéralle, La Decouverte, Paris, 2009). Statul regulator este cel care reglementează formulele de alocare bugetară prin care impune constrângeri, dependențe și limite structurilor pe care le finanțează, creând „rețele de privilegiere”. Diminuarea accesului la cultură pentru categorii dezavantajate și zone ieșite din circuitul cultural mainstream a devenit tot mai flagrantă, adâncindu-se progresiv. În contextul creșterii șomajului și migrației forței de muncă, regiuni întregi s-au confruntat cu abandonul cultural și cu o destabilizatoare lipsă de autoreprezentare socio-culturală. Capitalul și-a consolidat aroganța influenței în centre de putere care-i întorceau, la rândul lor, favorurile politice, ignorând spații devenite invizibile cultural. În 2012 când am fost cu spectacolul „SubPământ” într-un turneu în Valea Jiului (spectacolul analizează situația comunităților minerești după 1989 și degradarea statutului muncitoarelor și muncitorilor în post-socialism, echipa spectacolului este formată din David Schwartz, Mihaela Michailov, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, Vlad Petri, Adrian Cristea), cei mai mulți dintre locuitorii din orașele Petrila, Aninoasa, Lupeni, Vulcan, Urcani, care veneau la spectacol, ne spuneau că n-au mai văzut teatru de 22 de ani. Planul de degradare și disoluție culturală a fost concomitent cu cel de distrugere și jaf economic. Aninoasa și Uricani arată ca niște orașe-umbre, orașe golite de oameni și speranțe, orașe adâncite în mormane de fier vechi. Singurul produs cultural la care oamenii din aceste localități aveau acces era filmul. Să nu vă închipuiți să se proiectau filme în fiecare săptămână în aceste orașe – multe dintre ele nu mai aveau cinematografe sau săli de cultură funcționale –, însă, spre deosebire de teatru, filmul era mai prezent în viețile oamenilor. Teatrul după 1989 s-a hipercentralizat și s-a transformat tot mai mult într-o investiție financiară în spații de putere culturală, fiind un proiect eșuat de

260 | Hipnotica plasă a capitalismului afectelor sau… apartenență la comunități și locuri care oferă tot mai puține garanții economice. Teatrul a devenit din ce în ce mai puțin un fenomen public și din ce în ce mai mult un club cu circuit restrâns pentru un număr de spectatori captivi. Teatrul și-a abandonat terirorii și oameni care au ajuns să internalizeze din ce în ce mai mult opinia vehiculată la centru: teatrul nu e pentru ei. Nu se poate vorbi despre acest abandon cultural sistematic decât în legătură directă cu abandonul economic al zonelor depopulate din ce în ce mai masiv din cauza migrației forței de muncă și vatizări frauduloase, sărăcite consistent de închideri abuzive de mine și privatizări frauduloase. Una dintre întrebările esențiale este în ce măsură neoliberalismul afectează contextele și conținuturile artistice actuale. În ce măsură influențează structurile de producție și organizarea mijloacelor de producție? Neoliberalismul își găsește piețe de desfacere importante în artele spectacolului. Una dintre aceste piețe se definește în raport cu sistemul festivalier, devenit un mecanism de livrare a spectacolelor, care înghite de multe ori identitatea fiecărei producții. festivalul ca epuizare a unei distinctivității specifice spectacolelor, transformate în sortimente de mărfuri livrate pe bandă rulantă de la un spațiu la altul, în același timp, uniformizând contextul lor de singularizare. „Cifri-cizarea” cadrului festivalier reduce festivalul din ce în ce mai mult la o sumă de numere, de cifre care devin principala sa sursă de legitimare. Festivalurile se întrec în cifre și devin încet, încet niște automate de livrat produse culturale. Festivalurile sunt prezentare cu accent preponderent pe construcția numerică, devenită pricipalul criteriu de succes: numărul de artiști invitați, numărul de spectatori estimați, numărul de evenimente, numărul de săli etc. Totul se reduce la un asamblaj de cifre: „Programarea într-un festival nu e oare asemănătoare, păstrând desigur anumite diferențe, programării făcute de un canal de televiziune? Festivalurile, exact ca televiziunea, nu înlocuiesc oare demersul diferențiator cu un soi de

Mihaela Michailov | 261

lăcomie indistinctă? Spectatorul de festival n-a devenit un spectator obez?”3 Transformarea festivalurilor în piețe de desfacere ale spectacolelor și altor tipuri de evenimente confirmă exact tentația „mallizării” nediferențiatorare. Festivalul nu mai lasă timp de digestie spectaculară, transformă contextul de prezentare într-un târg de producții, construiește un tip de maraton aiuritor în care spectatorii aleargă de la o locație de la alta, induce necesitatea programării testate, care mizează de multe ori pe „mărfuri” consacrate, pe artiști de top. Festivalul validează, într-o mare proporție, ceea ce e deja validat, re-confirmând tot ce e deja marcă înregistrată. În sistemul teatral din România domină relațiile de muncă și de producție bazate, în cele mai multe cazuri, pe un capital unidirecționat. Teatrele care și-au tezaurizat deja „prestigiul cultural” sunt cele care au și cel mai consistent ascendent financiar, accentuându-se astfel o ecuație de distribuție de capital destul de simplă: cine are deja o „prestanță a capitalului” va continua să și-o mențină, iar cine nu a apucat să și-o consolideze se confruntă cu precariatul prelungit. Este întreținută astfel o dublă diferențiere. Pe de o parte, diferențierea între instituțiile-actori culturali care au un capital de imagine consolidat în timp și spațiile culturale care nu beneficiază de acest resort de imagine și care nu au, automat, beneficiile de capital întâlnite în primul caz. Pe de altă parte, diferențierea între lucrătorii-artiști care contribuie la realizarea aceluiași spectacol este din ce în ce mai consistentă. Într-o tradiție teatrală construită substanțial pe autoritatea regizorului, pe statutul său de putere, el reprezintă polul cu cea mai mare vizibilitate financiară. Între regizor și restul echipei de creație – actori, scenograf, muzician, dramaturg etc. – există, de cele mai multe ori, diferențe substanțiale, cota regizorului fiind net mai

3

Jean Jourdheuil, „Le théâtre imobile”, în Libération, 30-31 mai, 1987.

262 | Hipnotica plasă a capitalismului afectelor sau… mare decât a oricăui alt membru din echipă, capitalul său de imagine moștenită avându-și un corespondent în suma obținută. Dezechilibrele de finanțare din sistemul teatral privilegiază, așa cum am spus și înainte, centrele de putere deja legimitate. Oricât de mult s-ar plânge teatrele finanțate de la bugetul de stat de tăieri bugetare, resursele lor sunt net superioare celor ale companiilor sau asociațiilor independente. Cu onorariul unui regizor care are deja o cotă pe piață se pot face două spectacole în regim independent, suma pe care o poate obține o asociație la o finanțare dată de AFCN sau ARCUB fiind de maxim 16.000 de euro. În acest context asistăm la managementul aroganței capitalului, care încearcă să se folosească de supremația puterii lui hipnotice pentru a-i umili pe precari. Exemplul cel mai clar de impunere a legilor capitalului care erodează statutul artistului independent și condițiile lui de muncă este programul inițiat de Teatrul Național I.L.Caragiale din București – 9G la TNB – în care „li se dă o șansă” tinerilor creatori. Această șansă este este sinonimă cu precarizarea înțeleasă ca privilegiu cultural. Cu alte cuvinte artistul tânăr și independent trebuie să mulțumească pentru că i se dă posibilitatea să monteze într-un teatru național și să se hrănească la propriu și la figurat cu prestigiul marii scene care îl exclude din „marea afacere”. Capitalul acționează prin dubla precarizare a precarilor. O dată precarizare financiară, în condițiile în care nu li se acordă mijloace de producție și o plată decentă, și încă o dată prin precarizarea simbolică a statutului artistului independent căruia i se insuflă permanent ideea că banii sunt ultimul lucru de care trebuie să-i pese, că trebuie să fie mulțumit că are unde să lucreze și în niciun caz nu e cazul să se aștepte la un regim de lucru cât de cât comparabil cu cel al unui regizor consacrat. Ceea ce retorica autoritară a polului financiar care se bazează pe prestanța lui hipnotică induce pervers este că artistul independent nu trebuie să se aștepte să primească ce i se cuvine atâta timp cât i se oferă o scenă de reprezentare. Capitalul cumpără nevoia de reprezentare și vizibilitate, alterând profund tocmai forța politică a statulului de

Mihaela Michailov | 263

independent, care i se subordonează din cauza disparatelor contexte de joc. Numai că această scenă de reprezentare confiscă de fapt însuși dreptul la autoreprezentare decentă, de vreme ce operează într-un regim de austeritaritate preferențială, construind prosperități Un sistem teatral concentrat în cea mai mare parte pe comodificarea reiterantă a produselor spectaculare finite, mărfuri vandabile într-o logică a pieței estetice în care tot ce nu e format ușor de livrat sub titulatura de spectacol e sub nivelul de productivitate a muncii artistice legitimate. Teatrele investesc în ceea ce pot livra facil ca model unic de capital autorizat: spectacolul gata. Dincolo de acest produs considerat capitalulhit al teatrului, instituțiile nu alocă resurse pentru ceea ce am putea numi creații intermediare, care n-au eticheta ușor recognoscibilă a spectacolului marfandizat. O distribuție exclusivist centrată a capitalului, susținută de interese politice și economice prin care se reface în buclă un sistem de prioritizare financiară cu fisuri și discrepanțe de alocare majore. Spațiile-poli de putere ai sistemului cultural – teatrele publice – beneficiază de cele mai multe resurse, fără însă ca aceste resurse să fie proporționale cu „serviciile” pe care teatrele respective ar trebui să le ofere categoriilor diferite de public pe care, teoretic, ar fi de dorit să le includă în programele lor. Practic, privilegiile financiare se împart între teatrele de stat care dețin un capital consistent pe care îl rulează între ele, asigurând astfel un mecanism de distribuție a resurselor care rămâne dependent de privilegiații sistemului. Asistăm la un dezechilibru de infuzie de capital între instituțiile publice și asociațiile, companiile etc. care derulează proiecte independente. Cele dintâi dețin monopolul capitalului pragmatic – bani, săli, dotări – cele din categoria a doua dețin monopolul capitalului simbolic. Artistul independent și neconsacrat activează într-un regim de precaritate care se auto-reproduce permanent. E vorba de precaritatea condițiilor de lucru, de precaritatea mijloacelor pe care le are la dispoziție, de

264 | Hipnotica plasă a capitalismului afectelor sau… precarizarea unui statut care rămâne ancorat în supraviețuirea tot mai puternic amenințată.

Dezincriminarea homosexualității în România. Abrogarea Articolului 200 din Codul Penal Vlad Levente Viski

R

omânia a fost printre ultimele țări din Europa care au dezincriminat homosexualitatea, lucru care s-a întâmplat în urma unei dezbateri aprinse cu privire la valorile naționale, religie, putere și relația dintre stat și cetățeni. Data oficială a abrogării Articolului 200 din Codul penal este 30 ianuarie 2002, când legea care îl abroga a intat în vigoare. Cu toate astea, succesiunea cronologică este tulbure, iar diferite surse oferă date diferite pentru dezincriminarea efectivă a homosexualității. Ordonanța de urgență a guvernului care elimina Articolul 200 a fost adoptată în iunie 2001, în contextul în care se dorea ca România să înceapă negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană. Activiștii LGBT ceruseră abrogarea acestui articol încă din 1992. În 1996, textul articolului a fost modificat, fără ca barierele puse de stat în calea cetățenilor gay și lesbiene să fie cu totul eliminate. Chestiunea cronologiei este extrem de importantă întrucât arată că între putere și cei oprimți a existat o luptă constantă, iar relația dintre cetățenii gay și stat s-a făcut folosindu-se o serie de unelte strategice. Lupta pentru drepturile persoanelor gay și lesbiene a avut loc în România în condiții dificile și a luat forma unui joc între activiști și stat. În acest articol susțin că abrogarea Articolului 200 a avut loc în contextul europenizării și că elitele politice au ajuns la acest compromis pentru a-și atinge țelurile europene. Abrogarea Articolului 200 a însemnat, pe de-o parte, primatul europenismului în formarea

266 | Dezincriminarea homosexualităţii în România. … identității naționale românești și, pe de altă parte, recunoașterea din partea statului a existenței și a legimitimității cetățenilor gay și lesbiene. În 1994, activiștii pentru drepturi LGBT au creat Bucharest Acceptance Group. După Cârstocea1, pentru că homosexualitatea era ilegală la acea dată, activiștii au căutat mijloace alternative de asociere, care să nu ducă la arestări sau amenzi. Cârstocea discută de asemenea încercările anterioare de a construi o mișcare – în 1992, două grupuri, Total Relations și Grupul 200, nu au fost destul de puternice pentru a supraviețui într-o societate represivă precum cea românească la acea dată. Bucharest Acceptance Group a apărut însă într-un climat european specific, organizații precum International Gay and Lesbian Human Rights Commission (IGLRHRC), International Lesbian and Gay Association (ILGA) și World Health Organization (WHO) trimițând observatori în țări precum România pentru a constata și a documenta condițiile în care homosexualitate era pedepsită. Observatorii au călătorit în Serbia, Ungaria, România și Bulgaria în mai 1992. Cârstocea susține de asemenea că situația gaylor și lesbienelor era diferită în România față de celelalte țări, unde existau deja organizații LGBT. Năchescu2 se apleacă de asemenea asupra paragrafului cinci al Articolului 200, care interzicea propaganda și prozelitismul pentru un anumit fel de relații sexuale, care avea implicații și pentru existența relațiilor homosexuale dar, mai ales, îngreuna asocierea. Năchescu o citează de exemplu pe Mariana Cetiner, arestată în 1996 și condamnată ulterior la trei 1

Cârstocea, Sînziana. "Repères d'une identité clandestine: considerations historiques sur l'homosexualité en Roumanie", în Revue d’histoire modern et contemporaine, nr. 4, 2006, pp. 191-210. 2 Voichiţa Năchescu, „Hierarchies of Difference: National Identity, Gay and Lesbian Rights, and the Church in Postcommunist Romania”, în Alexandar Štulhofer, Theo Sandfort (ed.), Sexuality and gender in postcommunist Eastern Europe and Russia, New York, London, Routledge, 2014, p. 57.

Vlad Levente Viski | 267

ani de pușcărie pentru încercarea de a seduce o colegă de apartament. Anul 1993 a venit cu alte avansuri către formarea unei mișcări sociale gay, precum publicarea revistei Gay (care a dispărut la scurt timp) și implicarea organizațiilor internaționale în documentarea abuzurilor Poliției române împotria gaylor și lesbienelor. Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) s-a aflat în avangarda bătăliei pentru dezincriminarea homosexualității. Aceasta a documentat cazurile persoanelor arestate de către poliție pentru suspiciunea de homosexualitate. Cazul Ciprian Ciucu și Marian Mutașcu3 este unul dintre cele mai dramatice cazuri de abuz din partea Poliției. În 1992, Ciprian Ciucu, în vârstă de 17 ani, a publicat un anunț într-un ziar local din vestul României, în căutarea „prieteniei cu un bărbat”. Astfel l-a cunoscut pe Marian Mutașcu (22 de ani) și cei doi au început o relație. Însă, după șase luni, sora lui Ciprian Ciucu a raportat această relație la Poliție. Cei doi au fost arestați, umiliți, bătuți și torturați de poliția locală. Ziarele locale și naționale au publicat articole despre cei doi, oferindu-le cititorilor imagini ale acestora, numele complete, adrese și alte detalii personale. Cu toate astea, datorită presiunilor internaționale, cei doi au fost curând achitați. Din cauza modului în care a fost tratată povestea celor doi, Ciprian a fost dat afară din liceu, iar ulterior a emigrat în Statele Unite, cu ajutorul activiștilor, în timp ce Marian a fost concediat de la slujba sa, iar după luni de șomaj și dificultăți în a-și găsi o altă slujbă (din cauza homofobiei angajatorilor), și-a luat viața. Un aspect interesant al cazului Marian Mutașcu este faptul că media a publicat prenumele acestuia ca Miodrag în loc de Marian, sugerând astfel că acesta ar fi fost sârb, o minoritate destul de numeroasă în vestul României. Așadar, povestea a fost prezentată astfel încât să 3

Pentru restul cazurilor de arestări pe Articolul 200, vezi ACCEPT Romania. „Scandaluri publice. Orientarea sexuală si legea penală în România” , Human Rights Watch Report, 1998.

268 | Dezincriminarea homosexualităţii în România. … sugereze că homosexualitatea nu era „românească” și aparținea „străinilor”. Acest fapt scoate în evidență mai multe discursuri și intersecția dintre diferite identități și forme de oprimare. Un alt aspect interesant are de-a face cu faptul că în 1994, Bucharest Acceptance Group era format preponderent din expați, persoane de naționalitate străină care trăiau în România în acel moment, ceea ce de asemenea crea sentimentul unei identități de import. Grupul organiza mici reuniuni și dezbateri pe o varietate de subiecte. În 1995, grupul a organizat o conferință majoră la București, intitulată „Homosexualitatea, un drept al omului?”. La conferință au participat reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe, ai Ministerului Justiției, ai Camerei Deputaților și ai mai multor ambasade vestice (Statele Unite, Marea Britanie, Norvegia, Danemarca). Această conferință a reprezentat o victorie uriașă a activiștilor pentru drepturile LGBT, care au fost legitimați ca parteneri de discuție. Mai mult, mișcarea a avut ulterior câteva puncte de acces în relația ei cu statul. În 1996 Parlamentul a hotărât să modifice Articolul 200, date fiind presiunile externe. România s-a alăturat în 1993 Consiliului Europei, un organism care cerea membrilor săi să nu aibă legislație care să incrimineze homosexualitatea. Cu toate astea, din cauza mecanismelor slabe de implementare a legilor internaționale adoptate de Consiliu, statul român a putut amâna abrogarea Articolului 200 pentru mai mult timp. Coaliția venită la putere în 1996 era dominată de PNȚCD, partid conservator care s-a opus dezincriminării homosexualității. După numeroase discuții în CDR s-a ajuns la un compromis sub forma schimbării textului articolului, care reintroducea în Codul Penal noțiunea de „scandal public”. Introdusă pentru prima oară în anii 1930 sub dictatura regelui Carol al II-lea, această noțiune era vagă și admitea diverse interpretări. Dacă schimbarea prin introducerea „scandalului public” însemna retragerea statului din sfera privată avea să fie testat prin cazurile de arestări ale unor persoane gay sau lesbiene implicate în relații homosexuale în spațiul privat al propriilor locuințe. Potrivit noilor reglementări, gayi și lesbienele

Vlad Levente Viski | 269

puteau fi arestați doar dacă comportamentul lor crea un „scandal public”. Potrivit rapoartelor Bucharest Acceptance Group, arestările și hărțuirea persoanelor gay și lesbiene au înregistrat o scădere, însă au continuat să existe cazuri de abuzuri ale poliției, în special pentru persoaneje gay care se implicau în relații homosexuale în zone cunoscute ca locuri de întâlnire din marile orașe. Mecanismele și tehnologia de comunicare nu erau dezvoltate pe acea vreme, ceea ce însemna că întâlnirile în spații publice erau pentru unele persoane gay și lesbiene singura modalitate de a întâlni parteneri. Năchescu scrie: „schimbarea era în cel mai bun caz ambiguă, iar homosexualii continuau să fie arestați sub acuza că aparțin unei minorități sexuale”4. Scott Long menționează cazul lui Radu Vasiliu și Andrei Gabriel, arestați pentru că se sărutau într-un parc în 1996. Același autor citează un raport al IGLHRC, care cataloghează noțiunea de scandal public ca „neobișnuită, periculoasă și inconsistentă. Cât privește aplicarea legii unor acte săvârșite în privat, însă, atât creatorii legii cât și cei care o aplică sunt de acord că aceasta se poate aplica”5. Mai mult, separația public-privat nu era atât de clară în România post-socialistă, căci spațiile în care trăiau majoritatea românilor, blocurile de apartamente, erau spații semi-publice, unde vecinii trăiau laolaltă, inclusiv în ceea ce privește comportamentul sexual. Constanța Vintilă Ghițulescu a documentat6 rolul vecinilor și al vecinătății în controlarea și aprobarea comportamentului personal. Ea susține că spațiile înconjurătoare și comunitatea

4

Năchescu, Voichiţa. "Hierarchies of Difference: National Identity, Gay and Lesbian Rights, and the Church in Postcommunist Romania." Sexuality and gender in postcommunist Eastern Europe and Russia (2014): 61. 5 Citat în ACCEPT, „Scandaluri publice…”. 6 Vintilă-Ghiţulescu, Constanţa. Înşalvari şi cu işlic: bisericǎ, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Româneascǎ a secolului al XVIII-lea, București, Humanitas, 2011.

270 | Dezincriminarea homosexualităţii în România. … jucau un rol vital în chestiuni privind comportamentul sexual, divorțul, infidelitatea și alte comportamente și acte similare. În anii care au urmat au avut loc mai multe schimbări, precum tentativa din 1998 de a modifica din nou Articolul 200, modificare care nu a avut loc din cauza lipsei cvorumului în Parlament. În același an președintele Emil Constantinescu a acordat grațierea tuturor persoanelor condamnate cu pușcărie pentru încălcări ale Articolului 200. În anul 2000, România a început oficial procesul de adresare la Uniunea Europeană, iar una dintre principalele condiții pentru aceasta era abrogarea Articolului 200. Guvernul României a adoptat o ordonanță de urgență care abroga acest articol. Puterea executivă a acționat independent, dar cea legislativă trebuia să aprobe această mișcare. Acest lucru a stârnit o dezbatere în Parlament. Năchescu identifică o serie de actori implicați în această dezbatere. Mai întâi, poziționarea mass-media a fost destul de interesantă. Ziarele de dreapta cu tentă liberală precum Dilema și Revista 22 au sprijinit dezincriminarea, în timp ce publicațiile ultranaționaliste precum România Mare s-au opus abrogării Articolului 200. Atât analiza lui Năchescu cât și cea din rapoartele media ale Asociației ACCEPT subliniază faptul că homosexualitea a fost portretizată de mass-media în primul rând prin asocierea ei cu senzaționalismul. Un raport7 al ACCEPT, cea mai mare organizație pentru drepturi LGBT din România, din 2006 analizează modul în care homosexualitatea a fost prezentată în presa din România în anii 2005 și 2006. Acest raport este o sursă prețioasă pentru a înțelege principalele teme asociate cu homosexualitatea, tipul de limbaj folosit și tonul pozitiv sau negativ al jurnaliștilor. ACCEPT a identificat în această perioadă 167 de articole care foloseau cuvintele homosexual, lesbiană, bisexual sau transsexual și le-a catalogat în trei categorii principale: cele legate de drepturile 7

ACCEPT Romania, „Homosexualitatea în presa scrisă din România,” 2006.

Vlad Levente Viski | 271

LGBT, cele legate de comportamente infracționale (pedofilie sau prostituție) și divertisment. 15% din total priveau drepturile LGBT, un procent mai mic decât cele legate de infracțiuni și mult mai mic decât majoritatea articolelor (71%), care erau legate de rubricile de bârfe, povești personale sau știri externe. Acest lucru demonstrează subreprezentarea gaylor și lesbienelor în mass-media din România, dar și un tip de prezentare a problemelor legate de gay și lesbiene care îi plasa într-o poziție destul de extravagantă în societate. Cele mai multe dintre articolele la care raportul face referire foloseau stereotipuri negative despre gay și lesbiene. Limbajul joacă un rol important, frecvența cuvântului „homosexual” arătând că societatea românească nu adoptase încă la scară largă cuvântul „gay”, ci folosea mai degrabă un termen clinic, care are uneori conotații negative. Mai mult, limbajul privind relațiile sexuale dintre persoane de același sex era de multe ori aluziv. Tendința era aceea de a prezenta mai degrabă persoane gay de sex masculin decât alte grupuri aparținând comunității LGBT. Un aspect interesant privește faptul că vedetele erau de regulă puse într-o lumină mult mai pozitivă decât persoanele de rând. Potrivit ACCEPT, media nu era interesată de subiecte privind comunitatea LGBT dacă nu erau de senzație. Acest fapt se traduce într-o acoperire nu foarte obiectivă. Partidele politice repreentau alți actori cu o miză în dezbaterea privind abrogarea Articolului 200. La data respectivă, partidul ultranaționalist România Mare era principalul opozant al abrogării, în timp ce Uniunea Demcratică a Maghiarilor din România era cel mai mare suporter. Este interesant de observat faptul că activiștii pentru drepturile gaylor și lesbienelor au găsit aliați în partidul care reprezenta minoritatea maghiarilor în România, un partid care avea un angajament pentru apărarea drepturilor minorităților. Merită menționat și faptul că același partid a continuat să fie cel mai mare suporter al drepturilor LGBT, unul dintre membrii săi din Parlament propunând mai târziu, chiar și o lege privind parteneriatul civil (Peter Eckstein

272 | Dezincriminarea homosexualităţii în România. … Kovacs). Năchescu (2005) menționează atitudinile homofobe ale membrilor individuali ai Parlamentului, membri care cu toate acestea au votat în favoarea abrogării odată ce decizia politică de la centru a fost luată în forumurile superioare ale partidelor. O tendință interesantă are de-a face cu schimbarea în opinia publică odată ce Articolul 200 a fost abrogat. Un studiu al ACCEPT din 20078 în rândul parlamentarilor a dezvăluit că 93% din membrii Parlamentului erau de acord că drepturile minorității LGBT ar trebui apărate, în ciuda opoziției sau dezacordului cetățenilor, iar 92% considerau că societatea în ansamblul ei este mai importantă decât opiniile individuale întro anumită privință. Cu toate astea, peste 56% din membrii parlamentului erau de părere că gayi și lesbienele ar trebui să fie „discreți” și să nu-și promoveze drepturile în public. Studiul arată faptul că parlamentarii erau conștienți de discriminarea existentă în societatea românească, dar nu erau dispuși să ia atitudine din cauza temerilor de a le oferi adversarilor politici arme discursive de atac, cu toate că erau dispuși să respecte disciplina de partid atunci când li se cerea. În timpul dezbaterilor pentru abrogarea Articolului 200, unii parlamentari și Biserica Ortodoxă au propus un referendum național pe această chestiune, o idee care a fost respinsă de cea mai mare parte a conducerii. Năchescu susține că „faptul că liderii celor două grupuri majore din Parlament nu puteau prezice cum vor vota proprii lor colegi de partid este un bun exemplu al confuziei politicienilor români cu privire la drepturile homosexualilor”9. Același tip de confuzie a persistat în politica românească și în 8

ACCEPT Romania, „Atitudinea parlamentarilor români faţă de problematica discriminării şi a egalităţii şanselor”, Public Policy Institute, 2007. 9 Voichiţa Năchescu, „Hierarchies of Difference: National Identity, Gay and Lesbian Rights, and the Church in Post-Communist Romania” in Edmond J. Coleman (ed.), Sexuality and Gender in Postcommunist Eastern Europe and Russia, New York, London, Haworth Press, 2005, p. 61.

Vlad Levente Viski | 273

anii care au urmat abrogării, politicienii încercând de regulă să evite întrebările privind drepturile gaylor și lesbienelor. Biserica Ortodoxă Română a fost unul din principalii actori interesați în dezbaterea privind dezincriminarea homosexualității. Aceasta a organizat discuții, întâlniri, proteste, a pus presiune pe politicieni și a propus chiar un referendum pe această tema. Discursul acesteia se opunea discursului europenizant, punând accent pe „valorile tradiționale” și pe alte teme ce țin de „românism” și naționalism. Biserica se erija în depozitara unei anumite moralități publice, care trebuia apărată de procesele globalizării și ale liberalizării. Așadar, dezincriminarea homosexualității în România s-a făcut în contextul mai larg al europenizării, însă nu s-a făcut fără a avea o dezbatere crucială în societate privind rolul statului în relația cu cetățenii și cu sfera privată, precum și relația dintre diverse puteri în stat, fie ele politice sau nu. O serie de actori au jucat un rol important în creionarea rezultatului final: Guvernul, Parlamentul/partidele politice, Asociația ACCEPT, reprezentând minoritățile sexuale și de gen, instituții europene (vezi Consiliul Europei, UE), ambasade străine, Biserica Ortodoxă Română. Dacă ar fi să îi dăm crezare lui Don Kalb10, care analizează ura împotriva persoanelor LGBT în Polonia și mai ales cauzele, putem concluziona că și în România putem vorbi de o figură a homosexualului ca fiind o identitate de import, cosmopolită, reprezentând „decadența” liberală, opusă imaginii dezolante a muncitorului în post-socialism, „loserul” tranziției. Întrebările care decurg din aceste realități sociale și economice pot oferi posibile răspunsuri pentru contanța societății românești atunci când vine vorba de cetățenii LGBT.

10

Kalb, D. (2014). „History Repeats Itself: Subversive Insights of a Polish Populist”, in C. Giordano, F. Ruegg, & A. Boscoboinik (ed.), Does East Go West? Anthropological Pathways Through Postsocialism, Zurich: LIT Verlag, 2013.

Partea a VIIa. Postcomunismul în context regional și internațional

Rezultatele tranziției: Situația geopolitică a României din perspectiva realismului politic1 Adrian-Paul Iliescu

D

epășirea hotarului unui sfert de veac de la căderea comunismului este un bun prilej pentru a analiza nu numai rezultatele economice, sociale și politice interne ale tranziției, ci și situația în care a ajuns România din punct de vedere geopolitic în urma tuturor schimbărilor și reorientărilor produse. Putem fi oare mai optimiști din acest punct de vedere, decât ne îngăduie să fim realitățile interne, destul de descurajante, ale țării? Pentru a răspunde la această întrebare, este de dorit să ne adresăm teoriei realismului politic. Realismul politic este cea mai serioasă abordare teoretică a relațiilor internaționale. El nu analizează fenomenele prin prisma valorilor morale (care sunt relative și adesea ineficace practic), a idealurilor politice (totdeauna discutabile, amendabile) sau a normelor juridice (adesea pur formale), ci prin aceea a intereselor fiecărui stat, a conflictelor de interese, a calculului costurilor/beneficiilor acțiunilor, a raporturilor de putere și a evaluării șanselor de succes. Nu este niciodată vorba de „buni” și „răi”, de „progresiști” sau „reacționari”, de civilizații superioare sau inferioare, etc. – ci numai de INTERESE, RAPORTURI DE FORȚĂ, COSTURI și RISCURI pe care statele le iau în calcul pentru a decide strategia de urmat. Pacea nu este 1

O variantă puțin modificată a acestui text a apărut în ianuarie 2016 pe site-ul argumentesifapte.ro.

Adrian-Paul Iliescu | 277

văzută ca „stare naturală, normală” sau ca perioadă de „respectare a dreptului internațional”, ci ca perioadă în care fie interesele puterilor potențial beligerante coincid (temporar), fie se realizează un (temporar) echilibru de forțe cu capacitate disuasivă. Spre exemplu, cele patru decenii după cel de-al Doilea Război Mondial (perioada Războiului Rece) au constituit în spațiul euro-atlantic o perioadă de (relativă) pace deoarece s-a realizat celebrul „echilibru al terorii”: echilibrul dintre capacitățile de disuadare nucleară ale blocului sovietic și ale celui nord-atlantic (între Pactul de la Varșovia și NATO) a descurajat orice primă lovitură militară. După 1990, însă, acest echilibru s-a rupt, și astfel s-a creat o situație nouă în care probabilitatea unor mari războaie s-a amplificat. În special în cazul marilor puteri, explicarea fenomenelor politice în termenii intereselor și ai raporturilor de forță este extrem de relevantă. Conflictele de interese generează tensiunile, iar dezechilibrele de putere pot împinge tensiunile până la război, deoarece marile puteri ce ajung (fie și temporar) la o superioritate militară tind să o fructifice prin operațiuni active pentru a-și menține sau accentua dominația, în timp ce alte mari puteri aspiră la anularea acelei superiorități și la instalarea propriei dominații. Într-o analiză a celor două războaie mondiale din secolul XX, realismul politic poate dovedi cum interesele statelor și calculul șanselor unei victorii militare au condus la izbucnirea conflictelor. În primul război mondial, superioritatea militară a Triplei Alianțe în zona Europei centrale (superioritate care a făcut ca până și în prima parte a ultimului an de război, 1918, Germania și Austro-Ungaria să domine militar și să fie aproape de victorie) a condus liderii politici germani și austrieci la concluzia că pot câștiga un război cu adversarii lor (Antanta). Acest calcul a fost principala cauză (deși nu singura!) a primului război mondial, așa cum se recunoaște ades azi:

278 | Rezultatele tranziţiei: Situaţia geopolitică a României… “The conflict had many proximate causes, but deep down was powered by a prevailing idea: that the strong will, and should, overcome the weak”.2 Convingerea că sunt cei mai puternici i-a împins în 1914 pe conducătorii celor două state central-europene la decizia de a declanșa ostilitățile. În același timp, faptul că adversarii lor nu erau atât de slabi încât să fie siliți să cedeze fără luptă a dus la acceptarea de către aceștia a confruntării militare. În cel de-al Doilea Război Mondial, lucrurile au fost și mai clare: superioritatea Wehrmacht-ului a fost principala cauză a deciziei lui Hitler de a risca un război cu Franța și Anglia. Și, dacă acesta nu făcea eroarea capitală de a ataca URSS (în timp ce lupta cu Anglia continua) iar japonezii nu făceau eroarea capitală de a ataca SUA, nu se știe cât de departe ar fi mers succesele militare ale Wehrmacht-ului și cât ar fi durat ocupația germană în Europa. Mașina de război nazistă n-a fost învinsă de Franța și Anglia (adversarii inițiali), ci de URSS și SUA, care au intervenit ulterior în conflict (și care, în condiții puțin schimbate, ar fi putut să nu intervină)… În același timp, Anglia și Franța nu erau chiar atât de slabe economic și militar încât să accepte dictatul nazist. Combinația dintre excesul de putere al Germaniei naziste și slăbiciunea militară parțială (iar nu totală) a englezilor și francezilor a constituit amestecul exploziv inițial al ultimului război mondial. Exemplele ar putea continua, dar concluzia e clară: războaiele mari nu sunt provocate de cei slabi, ci de cei puternici. Războaiele sunt declanșate în primul rând de state care calculează că dețin superioritatea militară și pot, printr-un conflict deschis, învinge puterile rivale. Cei care decid asupra declanșării unui război nu sunt de regulă iraționali: agresiunile se bazează pe calcule atente, plecând de la evaluarea avantajelor militare existente. Aceste calcule sunt, desigur, mascate. 2

Simon Deakin, „Law and Solidarity: Reflections on August 1914”, in Social Europe, 13. 10. 2014.

Adrian-Paul Iliescu | 279

Agresorul nu recunoaște că superioritatea sa militară și ambiția de a învinge sunt cauzele acțiunilor sale, ci inventează diverse pretexte. Pretextele pot fi un act terorist (ca atentatul de la Sarajevo, împotriva moștenitorului tronului austro-ungar, din 1914), sau nevoia de spațiu vital (ca în cazul Germaniei naziste, care se pretindea „sufocată“ de lipsa de spațiu). Dar, dincolo de aceste pretexte, ceea ce determină decizia de a declanșa un război este de fapt convingerea agresorului sau a inițiatorului că, având superioritatea militară, îl poate câștiga. Și o putere este cu atât mai tentată să profite de superioritatea sa militară pentru ași satisface interesele, cu cât această superioritate este mai mare – deoarece amploarea avantajului celui mai puternic face să crească corespunzător șansa unui succes militar deplin. Pe de altă parte, pentru ca explozia începerii războiului să se producă mai este necesar ca alte state să nu se simtă atât de slabe încât să trebuiască să cedeze în fața puterilor dominante. Așadar, într-o analiză a realismului politic asupra riscurilor de război trebuie plecat de la detectarea puterii sau puterilor ce dețin o superioritate militară și pot fi tentate să o folosească pentru satisfacerea intereselor lor. De asemenea, trebuie analizat dacă alte state (adversare sau doar rivale) sunt chiar atât de slabe în raport cu primele încât să fie silite sa cedeze fără luptă. Or, în prezent cine deține superioritatea militară? Analiștii competenți și obiectivi cad în genere de acord că răspunsul este simplu și cert: Statele Unite ale Americii. Superioritatea militară a SUA față de potențialii rivali (Rusia, China) este incontestabilă, cu atât mai mult cu cât în spatele SUA stă NATO, adică aproape întregul Occident dezvoltat și – fapt deosebit de semnificativ – cele mai multe puteri nucleare mai mici, Anglia, Franța și Israelul. Strategii militari americani pornesc așadar de la premisa superiorității militare certe a SUA și a NATO, deci de la evaluarea (corectă, în linii mari) că șansele de a câștiga un război de amploare sunt de partea lor. Această evaluare, făcută încă din 1990, a stat la baza doctrinei Wolfowitz (elaborată încă din 1992 sub direcția lui Paul Wolfowitz) și a recomandărilor lui Zbigniew Brzezinski, a căror

280 | Rezultatele tranziţiei: Situaţia geopolitică a României… esență este decizia SUA de a nu mai tolera niciodată existența unui rival militar considerabil (așa cum fusese anterior URSS). Implicația acestei decizii este că SUA nu vor acționa neapărat împotriva unui inamic activ, a unei amenințări imediate ori măcar efective, ci vor acționa (eventual militar) ori de câte ori apare riscul apariției unui posibil rival global (de ex., China) sau a consolidării forței unui rival mai vechi (ca Rusia): este posibilă deci chiar și o acțiune preventivă (menită să prevină consolidarea militară a unui eventual concurent). Conform doctrinei Wolfowitz, chiar dacă nu există încă un casus belli propriu-zis (un motiv de război de genul agresiunii sau amenințării), SUA pot iniția acțiuni militare – nu ar fi nevoie de vreo agresiune sau de vreun pericol iminent, pentru ca mașinăria militară americană să se pună în mișcare. Este de ajuns ca evenimentele să indice conturarea unei puteri militare concurente, fie și numai într-o zonă critică a lumii. Odată ce spectrul rivalității amenință sau incompatibilitatea de interese devine clară, orice justificare (orice „pretext”) poate fi bun(ă) pentru intrarea în acțiune: combaterea terorismului, intervenția umanitară, eliminarea unor dictatori sau apărarea unor principii (chiar principii frecvent încălcate la scară mondială) devin justificări ale unei intervenții militare care, în realitate, are drept obiectiv principal eliminarea sau imobilizarea unui rival de pe scena mondială sau dintr-o regiune sensibilă. Superioritatea militară a SUA față de posibilii adversari, în ceea ce privește capacitatea de lovire, este însă cu mult mai mare decât aceea pe care o aveau Germania și Austro-Ungaria în 1914 sau decât avea în 1939 Germania nazistă (aliată cu Italia) asupra celorlalte state europene. Capacitatea de lovire nucleară americană, rețeaua de baze militare de pe tot globul, resursele economice și tehnologice, forța armată a NATO determină transformarea decalajului de forțe într-o veritabilă prăpastie: puterea de distrugere militară americană (și a NATO) este incomparabil mai mare decât a potențialilor săi rivali, China sau Rusia. (Nu întâmplător, Putin s-a grăbit să declare că numai un

Adrian-Paul Iliescu | 281

nebun ar putea gândi că Rusia va ataca NATO. Aici, el a spus întâmplător adevărul: cu siguranță, Rusia nu are nici puterea, nici sistemul de alianțe necesar pentru a putea îndrăzni să atace NATO). SUA, în schimb, dețin avantajul unui sprijin internațional neegalat. În timp ce, în 1914, Germania și Austro-Ungaria aveau doar sprijinul Italiei (în cadrul Triplei Alianțe), iar în 1939 Germania beneficia doar de sprijinul (dubios) al Italiei mussoliniene și de ajutorul indirect al Japoniei, SUA au în spatele lor toată capacitatea economică și politică euro-atlantică reunită în NATO. Tocmai această incontestabilă superioritate explică politica americană din ultimii ani, o politică de consolidare militară sistematică și de acțiune împotriva statelor definite drept ostile. Dacă interpretarea realismului politic este corectă, adică dacă înclinația unei mari puteri de a declanșa o confruntare militară decisivă crește proporțional cu superioritatea ei militară asupra rivalilor, atunci este de așteptat ca datorită imensei disparități de forțe contemporane riscurile declanșării unui război global să fie mai mari azi decât erau (în condițiile unor disparități mai mici) în 1939. În același timp însă, state ca Rusia, China sau Iran nu sunt atât de slabe economic și militar încât să se simtă obligate să cedeze fără luptă în fața superiorității NATO. Forța economică a Chinei, dimensiunile uriașe ale populației sale, arsenalul nuclear al Chinei sunt elemente care exclud caracterizarea simplă a Chinei ca „stat slab”, obligat să cedeze automat în fața voinței americane. Rusia, la rândul ei, deține încă un arsenal nuclear important și resurse naturale incomparabile, ceea ce dă politicienilor ruși convingerea că statul rusesc nu este un stat slab. Micile succese tactice ale lui Vladimir Putin (Crimeea, Siria) pot chiar genera iluzia că, sub conducerea lui, Rusia a devenit o putere dominantă (ceea ce, evident, nu este deloc cazul). Iluzia grandorii, care apare la anumiți lideri chinezi, ruși sau (sub impulsul fanatismului teocratic) la lideri iranieni poate juca un rol important în pregătirea amestecului declanșator al războiului global.

282 | Rezultatele tranziţiei: Situaţia geopolitică a României… Așadar, SUA și NATO dețin o superioritate economicomilitară fără precedent în trecutul omenirii, în timp ce China, Rusia și alte state mai mici (Iran, Coreea de Nord etc.) nu sunt atât de anemice încât să trebuiască să accepte direct sau imediat un dictat euro-atlantic. Iată de ce trebuie să constatăm că, în conformitate cu analizele realismului politic, ingredientele principale necesare pentru o explozie globală (un război la scară globală) sunt în prezent, din nefericire, întrunite. Desigur, un război de mare amploare este un fenomen complex, a cărui izbucnire nu poate fi prevăzută cu precizie matematică. Diverse elemente de conjunctură pot amâna sau diminua pericolul de război, diverse scenarii posibile pot lua locul celui catastrofal. Nu se poate deci trage deocamdată concluzia că războiul mondial este inevitabil. Dar probabilitățile, din nenorocire, sunt mai curând favorabile unei mari confruntări militare: șansele ca în 2016 sau în anii următori să scăpăm de un mare război sunt mai curând mici decât mari. Care este situația României, în cazul unui război global? Superioritatea economică și militară a SUA și a forțelor nordatlantice poate fi salutată ca veste bună de noi toți, cei care neam obișnuit să desemnăm Occidentul ca bastion al democrației, civilizației și progresului. Oare nu e bine că avantajele sunt de partea statelor democratice, a forțelor lumii dezvoltate? Ba da, desigur. În principiu, este mai bine ca puterea să fie de partea „bună” a frontului, și nu de partea „rea” (state înapoiate, nedemocratice etc.). Însă, aici există o capcană. Realismul politic, așa cum spuneam, nu analizează scena internațională în termeni de „bine” și „rău” – termeni vagi, relativi și interpretabili. El analizează eventualitățile și riscurile din perspectiva conflictelor de interese și a capacităților de a impune (politic dar și militar) satisfacerea intereselor proprii. Conform interpretărilor sale, statele cele mai puternice (economic, militar) sunt și cele mai susceptibile să declanșeze conflicte majore, deoarece ele au cele mai bune șanse de a câștiga în confruntările respective și de

Adrian-Paul Iliescu | 283

a-și asigura astfel apărarea intereselor. Așa se explică expansiunea militară a SUA și a NATO în ultimii cincisprezece ani, o expansiune recunoscută atât de unii politicieni americani, de comentatori, cât și de populația din statele dezvoltate.3 3

Politicieni care s-au aflat la cel mai înalt rang, așa cum este fostul președinte american Jimmy Carter, au afirmat: „But nowadays unfortunately, my wife and I have been to more than 130 countries and now we travel around doing work for the Carter Center, and it's generally accepted that the most intense warmonger for the last 35 or 40 years has been the United States of America. We're the country that's in the forefront of almost every war that's started. And when you go into Brazil, when you go into China, into Egypt and so forth, you find countries that haven't been to war in the last 30 years or more… We have grandchildren who have never lived in a country that was not at war.” (interviu dat de Jimmy Carter lui Brian Lehrer, citat în articolul lui John Horgan, Pope Francis, Jimmy Carter and the "Greatest Threat to Peace", 21 Septembrie 2015, articol apărut pe un blog gazduit de Scientific American, http://blogs.scientificamerican.com/cross-check/popefrancis-jimmy-carter-and-the-greatest-threat-to-peace/). În cartea sa The Neoconservative Threat to World Order, Clarity Press, 2014, Paul Craig Roberts, fost Assistant Secretary of the Treasury în administrația Reagan, fost profesor universitar și acum președintele The Institute for Political Economy, „explains how the collapse of the Soviet Union in 1991 removed the only check on Washington’s ability to act unilaterally. The United States’ position as the sole remaining superpower led to the euphoric proclamation of “the end of history” and to Washington’s presumption of the victory of “American democratic-capitalism” over all other systems. The neoconservatives became entrenched in successive American administrations, both Republican and Democratic. Their ideology of US global hegemony— the doctrine that no other power will be allowed to arise that could constrain US unilateral action—has become a foundational premise of US foreign policy”. (http://www.paulcraigroberts.org/2015/10/03/neoconservative-threatworld-order-paul-craig-roberts-2/ ). Diverși comentatori avansează opinii similare. Celebrul lingvist și analist politic american, Noam Chomsky afirmă că SUA sunt cel mai mare pericol pentru pacea lumii (http://www.salon.com/2015/08/21/noam_chomsky_america_is_the_gr avest_danger_to_world_peace_partner/?utm_source=facebook&utm_m

284 | Rezultatele tranziţiei: Situaţia geopolitică a României… edium=socialflow ). Oameni de cultură, ca Oliver Stone confirmă această apreciere: “We’re not under threat. We are the threat.” ( http://www.middleeasteye.net/news/oliver-stone-tells-his-untoldhistory-middle-east-1467591396) Examinând documentul oficial elaborat de Pentagon, Strategia militară naţională a SUA in 2015, un alt comentator observa: „War, war and more war. This is the Pentagon’s vision of the future. Unlike Russia or China which have a plan for an integrated EU-Asia free trade zone (Silk Road) that will increase employment, improve vital infrastructure, and raise living standards, the US sees only death and destruction ahead. Washington has no strategy for the future, no vision of a better world. There is only war; asymmetrical war, technological war, preemptive war. The entire political class and their elite paymasters unanimously support global rule through force of arms. That is the unavoidable meaning of this document. The United States intends to maintain its tenuous grip on global power by maximizing the use of its greatest asset; its military.”(Mike Whitney The Pentagon’s “2015 Strategy” For Ruling the World, în revista Counterpunch, la 3 iulie 2015) http://www.counterpunch.org/2015/07/03/the-pentagons-2015strategy-for-ruling-the-world/ ) Cetățenii, la rândul lor, nu au omis aceeași constatare: „Europeans consistently regard the US as the biggest threat to world stability, a new poll reveals on Monday. A survey carried out in June by Harris Research for the Financial Times shows that 32 per cent of respondents in five European countries regard the US as a bigger threat than any other state.”(din Financial Times: Europeans see US as threat to peace, articol de Daniel Dombey and Stanley Pignal, 1 iulie 2007, http://www.ft.com/cms/s/0/70046760-27f0-11dc-80da000b5df10621.html#axzz3ns97KN3t ) În 2014, un sondaj Gallup constata că 24% din locuitorii lumii percep SUA ca pericol pentru pacea mondială: In early 2014, Gallup International/WIN released its annual global survey based on research conducted the previous year. The most striking statistic was that 24 percent of people around the world believe that the U.S. poses the greatest threat to peace. The runners-up were far behind: eight percent of respondents thought Pakistan was the greatest threat, while six percent thought it was China. And only five percent of those surveyed thought Iran was a threat to world peace. The numbers are based on interviews with 1,000 people in 65 different nations. (http://www.alternet.org/news-amp-politics/1-threat-peaceworld-guess-who-its-us )

Adrian-Paul Iliescu | 285

După cum se vede, realismul politic nu evaluează moral sau juridic (din perspectiva dreptului internațional) agresivitatea unui stat. Concluzia realismului politic că supremația SUA (mai mare decât a altor mari puteri din trecut) creează condițiile unui mare conflict nu pleacă de la premisa că „americanii sunt răi” sau „agresivi”, că au conducători belicoși sau iresponsabili etc. Punctul de pornire este o evaluare strict tehnică a intereselor existente (de menținere a dominației și controlului SUA asupra scenei internaționale), și a superiorității militare deținute de SUA și NATO asupra posibililor rivali. Tocmai de aceea, analiza realismului politic este solidă teoretic (și nu ideologică sau moralizatoare) iar concluziile ei sunt cu atât mai alarmante: nu defectele liderilor americani, ci un calcul rațional inspirat de dorința de a profita de propria superioritate poate împinge SUA spre acțiuni militare decisive. Nu este deci de așteptat ca alți politicieni americani (viitorul Președinte al SUA, de exemplu) să manifeste mult pacifism și multă reținere față de folosirea armelor. Iar cei care și-au pus speranțele, în acest sens, în Obama, s-au convins probabil deja că au greșit. În ansamblu, republicanii sunt desigur mai favorabili recursului la forță decât democrații, dar și printre democrați există un puternic curent de opinie „hawkish” (belicos).

În acelaşi sondaj de opinie, 13% dintre americani au spus și ei că SUA este cel mai mare pericol pentru pace.publicația americană de centrustânga Huffington Post, trăgea, drept urmare, concluzia că nu este nicio cale de a îndulci pastila – lumea tinde să vadă puterea americană ca pericol pentru pace: “There's really no way to sugarcoat it: The rest of world believes that the United States is the country that poses the greatest threat to world peace, beating out all challengers by a wide margin. This is the conclusion of a massive world opinion poll conducted by Win/Gallup International and released at the close of 2013. The poll, which was first conducted in 1977, asked over 66,000 thousand people across 65 countries this year a variety of questions about the world, including which country they would most like to call home, whether or not the world is becoming a generally better place and which country poses the greatest threat to world peace” Huffington Post, http://www.huffingtonpost.com/2014/01/02/greatest-threatworld-peace-country_n_4531824.html .

286 | Rezultatele tranziţiei: Situaţia geopolitică a României… Dar oare populația americană nu va avea nimic de spus? Votul democratic nu va cântări deloc? Nu este oare de așteptat ca populația unui stat puternic să se opună declanșării războiului, război ale cărui costuri (chiar dacă mai mici decât ale altor state) le va plăti ea însăși? Din nenorocire, statele moderne sunt democratice doar într-un sens tehnic (în sensul că organizează periodic alegeri, că înregistrează alternativa la putere a partidelor politice etc.), nu într-un sens substanțial. În esență, forța grupurilor de interese (economico-politice) dominante, ce controlează puterea de stat, este mult mai eficace decât opinia publică sau decât voința majorității, iar minoritățile influente („elitele” economice, politice și militare) decid suveran deseori împotriva opiniei majoritare – sau modifică atitudinile majorității în sensul dorit (prin campanii de convingere publică manipulativă). Forța acestor grupuri, forța oligarhiei sau, cum spunea președintele Dwight Eisenhower, forța complexului militar-industrial prevalează, iar opinia publică, în loc de a fi ascultată și respectată, va fi manipulată și înregimentată. În același timp, opinia publică poate să nu aprecieze costurile unui război global ca fiind prea mari, mai ales dacă războiul anticipat se va desfășura departe de granițele țării respective. Spre exemplu, dacă un conflict de amploare se declanșează în Europa – între SUA, cu sprijinul NATO, și Rusia – costurile vor fi imense pentru europeni, mai ales pentru cei situați aproape de granițele Rusiei (unde se acumulează tensiunile militare) dar nu la fel de mari și alarmante pentru americani, canadieni sau australieni care vor fi foarte departe de teritoriul principal de conflict. Chiar și englezii se pot simți relativ confortabil, dacă principalele operațiuni militare s-ar desfășura în Ucraina, ori (atunci când războiul se amplifică) în Ucraina, Rusia, Polonia, România etc. Iată de ce americanii, englezii, canadienii vor putea fi mult mai ușor convinși că un război e necesar, decât ar fi europenii și mai ales est-europenii. Printre oamenii neavizați, domină convingerea că poziția geografică nu mai contează astăzi, în condițiile existenței

Adrian-Paul Iliescu | 287

rachetelor intercontinentale, a submarinelor cu rază lungă de acțiune și a bombardierelor strategice care pot lovi practic orice țintă de pe glob. Această convingere este profund greșită, deoarece nu ține seama de costurile loviturilor reciproce directe, și deci de precauțiile pe care le vor lua marile puteri aflate în conflict pentru a minimiza aceste costuri. Este extrem de probabil că, cel puțin în fazele non-finale ale conflictului, marile puteri vor face totul pentru a evita să se lovească direct una pe alta și să provoace astfel represaliile nucleare maxime ale părții opuse. Pe cât va fi posibil, marile puteri vor evita sau amâna declanșarea războiului atomic total (și loviturile decisive reciproce), deoarece o atare strategie maximală ar provoca pierderi incalculabile tuturor părților. Ele vor prefera, cu siguranță, să se confrunte pe teritoriile altor state (așa cum au făcut-o și în trecut), și numai în situații ultime (disperate) vor recurge la lovituri reciproce directe susceptibile să declanșeze represalii pe măsură. Până acolo însă, confruntarea va fi (pe cât posibil) localizată, iar pierderile vor afecta în primul rând anumite regiuni sau zone sensibile în care aceasta va avea loc. Faptul că marile puteri vor amâna cât se poate de mult o confruntare nucleară reciprocă, directă, totală, pe teritoriul propriu, preferând să se lovească în zone strategic semnificative aparținând însă altor națiuni atrage atenția asupra specificului (destul de dramatic) al situației unor state aflate în zona de „întâlnire” sau, mai bine zis, de confruntare dintre marile puteri, așa cum, din nefericire, este și România (prin apropierea ei de granițele Rusiei și ale Ucrainei). Există la noi, în România, precum și în Polonia sau statele baltice o anumită jubilație generată de faptul că tensiunile actuale între Occident și Rusia ne găsesc într-o poziție bine consolidată, apărați de umbrela NATO și situați de partea „bună” a frontului, nu de cea „rea” așa cum am fost până în 1989. Dar, conform analizelor realismului politic, este o jubilație prematură și, într-un anumit sens, iresponsabilă. Că ești de partea „bună” sau „rea” contează în final prea puțin – ceea ce contează infinit

288 | Rezultatele tranziţiei: Situaţia geopolitică a României… mai mult sunt COSTURILE pe care afilierea ta și, mai ales, poziția ta pe front ți le vor impune. Dacă războiul se va purta pe teritoriul tău, sau la granițele tale, costurile pot fi imense, și faptul că ești de partea „bună” nu mai constituie deloc o consolare. Și Vietnamul de sud a fost de partea „bună”, dar asta nu l-a ferit de distrugeri incalculabile în timpul războiului din Vietnam. Ceea ce trebuie deci luat aici în considerare este faptul că marile puteri se confruntă adesea pe teritoriul altora și pe cheltuiala maximă (de resurse și de vieți omenești) a statelor mai mici. În anii ‘60-‘70 ai secolului trecut, URSS și SUA s-au confruntat militar ani în șir, dar nu direct, pe teritoriile lor, ci pe acela al Vietnamului. Prea puțin a contat pentru vietnamezi că erau de partea „bună” (în Sud) sau de cea „rea” (în Nord). Dezastrul a fost total, în ambele părți și pentru toată populația. Mai mult, el s-a extins în Cambodgia și Laos, state vecine. Pentru statele mici, este mai important ca teritoriul lor să nu fie teatru de război (conflictul să nu se desfășoare pe teritoriul lor sau la granițele lor) decât să fie de partea „bună” a frontului. Așa că aceia care se bucură DOAR pentru că noi ne aflăm sub umbrela protectoare a NATO sunt iresponsabili: cel mai mult contează ce ROL anume jucăm noi în NATO și consecințele jucării acestui rol. Dacă vom juca rolul de vârf de lance (contra Rusiei) și de câmp de război între Rusia și Occident, consecințele vor fi dramatice iar bucuria noastră (că are cine să ne apere) ar fi nebunească. Un alt corolar al analizei bazate pe realismul politic este acela că nu e de așteptat ca principiile morale sau normele dreptului internațional să descurajeze declanșarea unui război de proporții de către puterile superioare militar. Dacă o atare descurajare e posibilă și dacă se va materializa, ea va avea probabil o singură cauză: frica. Chiar în condiții de netă superioritate militară, marile puteri nu pot scăpa complet de frică, deoarece orice război implică costuri, riscuri și pierderi, iar rezultatele nu sunt niciodată întru totul previzibile (încă Hobbes a consemnat că și cel slab poate lovi decisiv pe cel puternic, astfel că nimeni nu

Adrian-Paul Iliescu | 289

este complet la adăpost – desigur, Hobbes nu se referea direct la marile puteri, ci la oameni în general). Tocmai dorința de a scăpa definitiv de frică a inspirat doctrina Wolfowitz privind eliminarea oricăror rivali: ideea era că, dacă SUA nu vor mai avea rivali, ele nu vor mai avea de ce să se teamă). Cu atât mai mult, statele care nu dețin supremația militară se tem de consecințele confruntărilor. Pentru destinul păcii, prea puțin contează care dintre părți va face (dacă va face!) un pas înapoi de teamă; reținerile sau retragerea pe o poziție submisivă pot avea efecte benefice, înlăturând războiul. De asemenea, mutarea principalului conflict într-o altă zonă geografică este și ea benefică pentru acele state de care tensiunile militare se îndepărtează: pentru România, o mutare a confruntării principale din Ucraina în Siria sau în genere în Orientul Mijlociu (ca urmare a implicării Rusiei în această zonă) ar fi o veste foarte bună, cu toate că nimeni nu poate garanta că războiul nu se va instala pe mai multe fronturi. Numai teama de consecințele unui mare război va putea prevala asupra tentației de a profita de superioritatea militară ori de conjuncturi favorabile loviturilor de forță executate de una sau alta dintre părțile susceptibile de a intra în conflict. În perioada următoare, va fi fascinant de urmărit cum se vor confrunta tentația și frica, și mai ales care dintre ele va învinge.

Mercenari în luptele altora sau scurtă istorie a Moldovei post-sovietice Vitalie Sprînceană

D

e obicei, despre istoria Republicii Moldova în perioada de după prăbușirea Uniunii Sovietice se vorbește ca și cum ar fi compusă dintr-o serie de perioade „frânte”, despărțite între ele de câteva rupturi abrupte. Ultimele coincid de obicei cu ciclurile electorale așa încât schimbarea partidelor de guvernare înseamnă, în această „vorbire”, schimbări esențiale în plan politic, social, economic etc. Astfel perioadele „frânte” iau numele partidelor politice care au fost nominal la putere: o perioadă frontistă, o altă perioadă agrariană, una „comunistă” (2001-2009) și una „democratică” (ultimele două se află nu doar într-o relație de succesiune ci și una de competiție – era „democratică” schimbă „în mod victorios” era „comunistă”). Un asemenea discurs istorico-politic (iar dimensiunea politică e foarte importantă de vreme ce aceste „nume de epocă” sunt folosite în mod curent în luptele politice locale!) comite însă două erori esențiale prin a omite două tipuri de continuități: cea de practici și cea de oameni. Adică, pe de o parte e ignorat faptul că majoritatea schimbărilor de „nume” s-au produs în condițiile unei persistențe uimitoare a figurilor-cheie care au rămas neschimbate aproape pe toată perioada (majoritatea politicienilor activi în acest moment – Vladimir Voronin, Nicolae Timofti – au avut și funcții-cheie în perioada dinainte de independență) sau au reușit

Vitalie Sprînceană | 291

să facă transferul de resurse politico-economice la generația următoare dar în cadrul aceleiași familii (Mircea Snegur spre fiica Natalia Gherman, Petru Lucinschi spre feciorul Chiril Lucinschi etc). Pe de altă parte, la fel de esențial, narațiunea „fracturilor” scapă complet din vedere continuitatea unor practici politico-economice care s-au desfășurat pe intervaluri mai lungi decât ciclurile electorale sau chiar pe durata întreagă a perioadei post-sovietice a istoriei Republicii Moldova. Cum analiza personalităților mi se pare o pistă puțin fertilă (deși ar merita investigat efortul prin care acestea au știut să se reinventeze în contexte politice atât de diferite), voi merge pe analiza continuității a două tipuri de practici: așa-zisa ghilotină geopolitică și la „societatea captivă”. Ghilotina geopolitică Când Andrei Năstase, liderul Platformei Civice „Demnitate și 1 Adevăr” (DA) declara, în cadrul unei emisiuni televizate că i se pare că soluția cea mai bună pentru Republica Moldova pentru moment ar fi să se pună batista pe țambal cu privire la vectorul geopolitic pe o perioadă și să se purceadă la decriminalizarea instituțiilor de drept și de reglementare, la curățarea Consiliului Coordonator al Audiovizualului și Comisiei Electorale Centrale (pe scurt, în cuvintele lui Năstase, la „repunerea țării pe un făgaș al unei dezvoltări normale”), majoritatea comentariilor (venite atât din presa neprietenă cât și din cea pretins „neutră”) se refereau la faptul că, prin această declarație Năstase ar fi trădat „destinul european al țării” (faptul că o spunea într-un studiou de televiziune, alături de Igor Dodon și Renato Usatîi, ambii percepuți ca fiind politicieni „pro-ruși”, adăuga, în viziunea comentatorilor, ceva plauzibilitate suspiciunilor).

1 Emisiunea În profunzime cu Lorena Bogza din 25 ianuarie. Legătura: http://realitatealive.md/live-renato-usatii-igor-dodon-i-andrei-nastaseparticipa-la-emisiunea-in-profunzime_33461.html .

292 | Mercenari în luptele altora sau … Prins în avalanșa de critici și reproșuri, Andrei Năstase și-a făcut chiar a doua zi un fel de mea culpa explicând că a fost, de fapt, înțeles greșit și că rămâne fidel „vectorului european al țării”. Acest incident politic minor (din care se întâmplă cu duiumul pe scena politică moldovenească) e exemplar din motivul că scoate în evidență o trăsătură structurală a proceselor politice din societatea moldovenească: necesitatea de poziționare obligatorie a agendelor politice și civice autohtone față de axa geopolitică Est-Vest. Poziționarea funcționează atât pentru inițiativele „progresiste” – mișcările feministe și pro-LGBT, grupurile ecologiste și cele de apărare a drepturilor omului sau libertății presei (care se identifică, într-o proporție covârșitoare, cu Vestul), cât și pentru mișcările „conservatoare” – grupurile tradiționaliste care militează împotriva drepturilor pentru LGBT, mișcările conservatoare și cele tradiționaliste (care se identifică în temei cu Estul). Această obligativitate a referințelor geopolitice se face responsabilă de faptul că cel mai important capitol din programul politic al partidelor moldovenești nu este cel economic, nici cel social ci cel care ține de politica externă (partidele se autodefinesc întâi ca pro-europene sau pro-ruse și abia după aia, propolitici sociale sau pro-libertatea businessului!). În același mod „alegerea geopolitică” condiționează și conținutul celorlalte capitole din programul partidelor: atitudinea față de familie și morală etc. O consecință caricaturală predominaței geopolitice ține de faptul că, până și procesele politice la nivelul administrației publice locale – de la orașele mari Chișinău și Bălți la orășele mai mici și sate – fac uz curent de referințe geopolitice și/sau utilizează argumente geopolitice (de unde și Mâna Moscovei care ar acționa în primăria Chișinău). 2 În fapt, întreg procesul politic – alegerile , dezbaterile politice – se fac sub semnul agendelor geopolitice. 2Despre ultimele alegeri parlamentare din 30 noiembrie 2014 și

Vitalie Sprînceană | 293

I-am zis ghilotină geopolitică acestei poziționări obligatorii pentru a-i sublinia câteva efecte. În primul rând, ghilotina geopolitică subordonează toate discuțiile politice locale beneficiind de un fel de prioritate absolută. În această înșiruire, procesele interne – dezbaterile cu privire la natura sistemului economic, discuțiile despre inegalitățile crescânde dintre diferite categorii de cetățeni, procesele de construcție a unor politici sociale ce ar promova echitatea – apar ca fiind secundare față de diverse „bătălii geopolitice” la care țara trebuie să participe în mod prioritar. Atunci când discută politică sau când organizează polemici politicienii moldoveni înaintează pretenția că ar vorbi de fapt la două capete deopotrivă: la un capăt, despre conflicte de viziuni partinice iar la celălalt capăt, fiecare pretinde că e agentul de influență (sau prin el „vorbește”) un alt mare actor geopolitic: UE, SUA sau Rusia. Din această situație rezultă o auto-percepție specifică a țării: actorii politici locali discută despre Moldova nu ca despre o societate concretă, cu problemele ei locale concrete, ci ca un fel de câmp de bătălie abstract în care se poartă confruntări apocaliptice între un Bine Absolut și un Rău Absolut și de soarta căruia depinde, nici mai mult nici mai puțin, viitorul unor entități geopolitice globale cum e Uniunea Europeană sau Rusia. În al doilea rând, ghilotina geopolitică a subminat (și subminează în continuare) eforturile unor mișcări politice locale de a construi agende „progresiste”. Cazul lui Andrei Năstase și a Platformei DA care au „luat-o în freză” pentru ignorarea „dimensiunii geopolitice” nu e nici pe departe singular. Din contră, e realitatea curentă de care trebuie să țină cont majoritatea grupurilor de activiști, politicieni și mass-media. Axa geopolitică funcționează și în interiorul acestor mișcări de vreme ce, de multe ori, fisurile în cadrul unei formațiuni apar anume din dominația geopolitică a agendei discuțiilor electorale am scris pe larg aici: http://www.platzforma.md/alegerile-din-30-noiembrie-starea-defapt/ .

294 | Mercenari în luptele altora sau … cauza „trădării” unui vector geopolitic (și niciodată pe diferențe de politici economice sau sociale). În al treilea rând, și poate cel mai important, ghilotina geopolitică a creat, de-a lungul timpului, câteva feude politice mari – electoratul „pro-european”, electoratul „pro-rus”, votanții „pro-unioniști” etc – care sunt gestionate abil de grupuri de antreprenori politici care își asigură astfel trecerea pragului electoral sau cel puțin o anumită prezență constantă pe scena politică locală. Ar fi însă nedrept să descriem ghilotina politică exclusiv în termenii unei auto-amăgiri locale. Din contră, aceasta este rezultatul unei interacțiuni dinamice între procese interne (predominanța unor partide clientelare, cu vaste ramificări în sfera economică și care folosesc retorici geopolitice pentru a masca agende economice, pentru a mobiliza susținere politică sau pentru a guverna) și procese externe (conflictele din zonă, disputele între marile puteri – UE, SUA și Rusia). Nu ar trebui ignorat faptul că, atunci când scrie despre Moldova (și o face rar), mass-media occidentală (nu doar mainstream-ul – Le Monde, Der Spiegel, The Guardian, Jamestown Foundation – ci și unele publicații de nișă precum Le Monde Diplomatique) folosesc, în discursul despre țară, tropii ordinari eurocentrismului cu accente imperiale: teritoriu la margine, câmp de bătălie între Occident și Rusia, spațiu incert, criză identitară nesoluționată etc. În acest discurs spațiul Republicii Moldova este văzut ca fiind unul aproape „gol”, lipsit de consistență și coeziune, iar locuitorii regiunii ar fi „nehotărâți”, „schimbători”, „suferind de 3 grave crize identitare” ce pot fi rezolvate doar prin intervenția unui actor extern puternic etc.

3 Într-un mod similar o parte însemnată a elitelor locale se auto-descrie folosind aceeași termeni. Petru Negură a scris un excelent text despre faptul că această „criză identitară” nu este decât o creație a elitelor la care „masele” refuză să adere: „Criza identității naționale în Republica Moldova: o problemă a maselor sau o problemă a elitelor?”,

Vitalie Sprînceană | 295

În acest sens, ghilotina geopolitică e un proces apărut la margine, la interacțiunea dintre un spațiu văzut ca fiind „priferic” și unul văzut ca fiind „centru”… Un aspect interesant al ghilotinei geopolitice este dinamica sa regională și procesele de gravitație a unor zone vecine spre acești poli „centrali”. Relația cu România mi se pare exemplară în acest sens. După ce mulți ani la rând România a fost frate mai mare (adică prinsă într-o relație de istorie locală alimentată de un trecut comun, de afinități culturale și de limbă), acum România vorbește cu Moldova ca „țară europeană”, adică cumva decuplată din istoria locală și vorbind dintr-o istorie ce se pretinde a fi universală. Puse laolaltă, aceste efecte ale ghilotinei geopolitice au contribuit la instaurarea, reproducerea și perpetuarea, în toți cei 25 ani de independență, a unui regim clientelar (față de „centre”) care însă, tocmai din motivul fidelității explicite față de „centre” a beneficiat de o marjă relativ mare de libertate pe intern (de unde și autoritarismul pronunțat al epocii – antreprenorii politici locali au înțeles că își pot procura importante marje de acțiuni politice dacă își vor îmbrăca practicile în haine „geopolitice”). Așa a ajuns, bunăoară, Alianța pentru Integrare Europeană (din epoca „democratică”) să închidă un post de televiziune al opoziției „comuniste” (NIT) și să pună bariere altora (sub pretextul luptei împotriva propagandei rusești) și să beneficieze de sprijinul și aprobarea necondiționată a Bruxelles-ului (în condițiile în care, pentru aceleași gesturi – de a închide un post de televiziune și a marginaliza pe altele, partidul aflat la guvernare în epoca „comunistă” a fost aspru criticat). Societatea captivă… și Alianța ¥€$. O altă continuitate omisă de discursul „frânturilor” este procesul continuu, uneori mai lent, alteori accelerat prin care CriticAtac.ro, 4. 09. 2012.

296 | Mercenari în luptele altora sau … grupurile de interes politico-economice au subminat și slăbit în mod constant deopotrivă instituțiile statului dar și cele ale societății care le-ar fi putut opune rezistență. Recent, această înțelegere a intrat în limbajul politic curent sub forma conceptului „stat captiv” (importat și el precum alți termeni prin care se auto-percepe epoca: tranziție, economie de 4 piață etc). În uzul curent, „statul captiv” este un eveniment foarte recent, survenit după arestul unui oligarh – Vlad Filat – de către celălalt oligarh – Vlad Plahotniuc, și instaurarea controlului total al ultimului asupra instituțiilor de stat: parlament, guvern, sistemul judecătoresc, mass-media și organele de reglementare. În fapt, se poate argumenta că statul captiv a fost realitatea politică a întregii perioade post-sovietice, unica realitate și unicul pol de putere. Lucurile stau însă mai grav deoarece statul captiv este „însoțit” de o societate captivă și ea. Celelalte forțe care s-ar fi putut opune instaurării dominației unui singur oligarh/ grupurilor de interese – biserica, sindicatele, partidele politice, ONG-uri – au fost măcelărite și aservite de toate guvernările precedente, inclusiv de cea a lui Vlad Filat așa încât acum chiar nu e nimeni să-l apere nici pe acesta, nici pe alt cetățean al țării… Biserica a fost slăbită prin aservirea Mitropolitului BMW Vladimir, sindicatele au fost ignorate în dialogul social (la fel și muncitorii pe care acestea cică îi apără), slăbite în aspectul pârghiilor de influență (prin decizii ale instanței de judecată prin care au fost legalizate disponibilizări, furturi și delapidări de fabrici) și băgate ulterior sub piciorul aliatului lui 4 Termenul „stat captiv” a fost vehiculat la începutul anului 2015 de Banca Mondială pentru a descrie situația din Moldova, exprimă parțial și destul de unilateral realitățile moldovenești. În fapt, el arată lucrurile strict din perspectiva (exterioară!) a Băncii Mondiale: cea a unei instituții financiare ce nu are siguranța că ar exista suficientă capacitate instituțională (adică statul) pentru a gestiona fluxurile de bani oferiți de BM și pentru a implementa reformele cerute de aceasta (lucru care nu este neapărat rău!).

Vitalie Sprînceană | 297

Filat, Ilan Șor… Sistemul de partide politice ar fi putut fi o linie de rezistență, doar că acesta a fost construit așa încât să avantajeze grupurile cu bani și influență, nu inițiativele politice și civice. Cazul Partidului Liberal Democrat al lui Vlad Filat e exemplar: această formațiune politică n-a fost niciodată în ultimii 3-4 ani mai mult decât o extensie a orgoliului și banilor săi – nici linie ideologică, nici organizații de tineret, de democraţie interioară nici nu mai vorbim. Nici măcar un grup, în linia a doua, care ar fi putut, în momente ca acesta să îi ia locul. (Mai mult, întemeietorii partidului – Alexandru Tănase, Mihai Godea – au părăsit formațiunea și au devenit inamici personali ai lui Filat. Ultimul a preferat să se înconjoare de afaceriști alde Furdui.) Apoi, Filat a făcut și desfăcut partide când a avut nevoie – e suficient să amintim istoria cu partidul lui Sergiu Mocanu, dar și cea cu construirea peste noapte a PLR prin ruperea PL… ONG-urile, dependente exclusiv de susţinere din afară (pentru că Alianța din care făcea parte Vlad Filat și al cărui partid a controlat atât Ministerul de Finanțe cât și Fiscul, n-a avut chef să adopte legea celor 2% de impozite ce puteau merge la organizațiile societății civile, așa încât ONG-urile au ajuns dependente exclusiv de finanțări străine), au o capacitate de influenţă şi mobilizare socială limitată sau nulă... În același fel ar trebui rescrisă istoria politică a țării, pornind de la perspectiva că paradigma „statului captiv”/alianța ¥€$ (adică un aranjament în care sursele de putere publică sunt sub control privat) reușește deocamdată să-și subordoneze și să corupă toate proiectele „politice” ce au încercat s-o controleze… Alianța ¥€$, a cărei unic scop e de a menține un control constant asupra fluxurilor de resurse, bani și mărfuri nu are preferințe sau orientări ideologice pre-stabilite. Din contră, modularitatea (capacitatea de a se reconstitui în diverse combinații) și flexibilitatea (abilitatea de a se înscrie în orice logică geopolitică) acesteia îi permite să „implementeze” consecutiv și fără fricțiuni integrarea prorusească, pro-moldovenistă,

298 | Mercenari în luptele altora sau … pro-europeană, nicio integrare… Aceleași trăsături permit alianței ¥€$ să se integreze excelent în diferite scheme internaționale de spălare a banilor, de trafic, lobbying și evaziune fiscală. În loc de (o scurtă) concluzie. Situația descrisă mai sus nu trebuie neapărat privită ca o stare de lucruri tragică. Din contră, e o realitate a cărei înțelegere deschide noi posibilități. În primul rând, posibilitatea construcției unei noi sfere politice (lipsite de referințe geopolitice), unui nou înțeles și sens al politicului și unor noi forme de activitate politică. În absența unor lideri „naționali” (care, în context moldovean ajung să creadă că reprezintă însăși întruchiparea unor idei) e posibilă inventarea unor forme de activitate politică fără lideri, una bazată pe practici de solidaritate, colaborare pe orizontală, cu structuri organizaționale flexibile (gen mișcări sociale, rețele – care-s lipsite de rigiditatea mașinăriilor de partid). Lipsa unor mari „idei salvatoare” (și cu atât mai mult decuplarea discuțiilor locale de axa geopolitică) face posibilă crearea unor noi spații de discuție și acțiune politică, inventarea unor noi forme de solidaritate, introducerea unor noi teme politice – dreptul la oraș, participarea societății civile la actul de guvernare, regândirea suveranității poporului, democrația locală, justiția socială și echitatea, mass-media alternativă și jurnalismul cetățenesc etc.

Prezentări autori

Emanuel Copilaș este asistent doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015. Lucări editate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2015. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Redactor al platformei SocialEast. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic. Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu. Încă din anul 2002 a lucrat în mediul academic fiind mai întâi cadru didactic asociat al

300 | Prezentări autori Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării responsabil pentru predarea disciplinelor Etica Mass-media și Managementul Relațiilor Publice. În anul 2008 s-a titularizat în învățământul preuniversitar ca profesor de discipline socio-umane la Liceul Teoretic Ion Neculce. În același an s-a titularizat și la Facultatea de Jurnalism, Comunicare și Relații Publice predând discipline ca Tehnici de Comunicare și Informare, Etica Mass-Media, Introducere în Științele Comunicării. În prezent este conf. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și predă disciplinele Introducere în Științele Comunicării, Teorii și Practici ale Comunicării Internaționale, Comunicare Politică, Teoria Conflictelor Politice. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Law editată de Canadian Center for Higher Education. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-ul de dezbatere politică CriticAtac.ro. Dan Neumann, absolvent al Facultății de Ştiințe Politice, Universitatea Bucureşti (2008), Master in Comparative Politics, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti (2010), doctor în ştiințe politice al Universităţii Bucureşti (2014) cu o monografie de istoria ideilor politice pe opera istorică a lui Alexandru Duțu. Pasionat de marxism, istoria ideilor politice, socialismul real şi istoriografia anticomunistă. Ioana Vrăbiescu, este în prezent cercetătoare afiliată la Institute for Migration and Ethnic Studies de la University of Amsterdam, având o bursa Roma Initiative Office de la Foundation Open Society Institute. Ea deține un doctorat în științe politice de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București. Ioana este totodată vice-președintă a Romanian Women’s Lobby, fiind o activistă feminist și membru fondator al asociației Front, cât și editor al website-ului feminism-romania.ro. [email protected]. +40723208383 Robert D. Reisz este profesor universitar la Departamentul de Științe Politice al Facultății de Științe Politice, Filozofie și Științe ale

Prezentări autori | 301

Comunicării și conducător de doctorat în Științe Politice. Este și președintele secțiunii de sociologia educației din Societatea Sociologilor din România. Pe parcursul anilor a lucrat la Hungarian Institute of Educational Research, Budapesta, la International Center for Higher Education Research, Kassel și Institut fur Hochschulforschung din Wittenberg. A fost bursier al Colegiului Noua Europă din București și al Collegium Helveticum din Zurich. Principalul lui domeniu de expertiză este politica învățământului superior. Vitalie Sprânceană Născut la Telenești. A studiat științe politice la bulgari. După aceea filosofie – la moldoveni. Acum învață sociologie la americani. Printre anii de studiu a amestecat și niște ani de muncă: reporter la un ziar, operator la un club de internet, funcționar public, lector la universitate. Citește. Scrie. Înoată. Blogger activ și implicat. David Schwartz este regizor de teatru și doctorand la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, cu o teză despre articularea teoretică și practică a unui teatru politic în contextul periferic românesc. În perioada 2009-2013 a lucrat la o serie de proiecte despre evenimentele din 13-15 iunie 1990 și despre situația politicoeconomică din Valea Jiului în post-socialism, inițiate împreună cu Mihaela Michailov - spectacolele Capete înfierbântate 13-15 iunie 1990 și subPământ – Valea Jiului după 1989, ateliere de autoeducație prin mijloace artistice cu copii din Petrila, dezbateri publice și cercuri de povești.Articolul este scris pe baza documentării și experienței din cadrul proiectelor respective și este inclus, într-o formă diferită, în lucrarea de doctorat. Catalin Augustin Stoica este Doctor in Sociologie al Universitatii Stanford (2005). In prezent este conferentiar universitar in cadrul Departamentului de Sociologie al Facultatii de Stiinte Politice a Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative (SNSPA). Intre 2007 si 2015 a fost Director General al Centrului de Sociologie Urbana si Regionala - CURS. A publicat articole in reviste si volume de specialitate din Romania, SUA, Polonia, Ungaria si Germania. Ovidiu Gherasim Proca - este lector la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A semnat articole de analiză politică și critică socială în Foreign Policy România, CriticAtac, Vice şi

302 | Prezentări autori Dilema Veche. A publicat o serie de studii referitoare la efectele sociale ale tehnologiei şi la politicile de supraveghere generalizată a sistemelor digitale de comunicaţii („De ce protestează societatea civilă globală împotriva ACTA”, Foreign Policy România, martieaprilie 2012; „«Revoluţiile web 2.0» şi miturile democratizării digitale”, Revista de Informatică Socială, Vol. 8, Nr. 15, 2011; „Proprietatea intelectuală ca sursă de alienare. Capitalismul cultural, cultura digitală şi cultura cărţii” în Forme ale alienării culturale în epoca globalizării, volum coordonat de Nicolae Râmbu şi Teodor Negru, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, Iași, 2011; „Cooperarea internaţională pentru combaterea terorismului şi noua cultură a comunicării globale” în Europe on the Move/Dinamici europene, volum coordonat de Gabriela Pascariu şi Ramona Frunză, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iași, Iași, 2009). Coman Norbert - Născut în 1974. A absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj-Napoca în 2010, masteratul de “Socioantropologie istorică” în 2012, în prezent fiind doctorand în cadrul școlii doctorale “Istorie, Civilizație, Cultură” din cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai. Este specializat în istorie, filosofia istoriei, filosofie politică, epistemologie, geografii simbolice și în studiul comparat al civilizațiilor, tema doctoratului fiind “Revoluția thalassocratică. Studiu critic de istorie comparată a civilizațiilor”. Reluându-și tema de licență, în cadrul acestei lucrări critice urmărește și gradul de implicare, subiectivare și obiectivare ideologică în alcătuirea geografiilor simbolice. Ștefan Buzărnescu - profesor universitar doctor, este titular al Departamentului de Sociologie și Director al Școlii doctorale de Sociologie –Filosofie din Universitatea de Vest, România. A coordonat, între 1983 și 1989, Filiala Timiș a Centrului pentru problemele tineretului , iar în contextul pestrevoluționar a perioadei post 1989 a coordonat construcția instituțională a Facultății de Sociologie, Asistență socială și Psihologie, pe care a acreditat-o în calitate de prim decan al acestei structuri , prin valorificarea, la cote competitive, a tradițiilor cercetării sociale din Sud-Vestul României. A coordonat Filiala Timiș a Centrului de Cercetări pentru problemele Tineretului între 1983-1989. Din 2006 deține funcția de președinte al Comisiei de Sociologie a Filialei Timiș a Academiei

Prezentări autori | 303

Române. A inclus în circuitul științific concepte precum: tehnograma, bovarismul instituțional, spațiul social în expansiune, ș.a. A coordonat mai multe programe transfrontaliere și europene fiind și inițiatorul ofertei educative a Școlii de Înalte Studii europene din UVT. În calitate de professor visiting a finalizat cu rezultate meritorii mobilități înternaționale de teaching și de sociales researches în cadrul unor universități europene. Ionuț Marian Popa - I.m. Popa (Ionuț-Marian Popa) este poet, aforist, eseist și traducător român. Născut în anul 1988, în București, și-a petrecut și încă își petrece o mare parte din viață între istorii, suspendat într-o tranziție mereu promițătoare. A studiat marketing, psihologie, comunicare și relații publice, fiind licențiat în studii economice și având un masterat în științe ale comunicării. A publicat texte literare în reviste precum Convorbiri Literare, Poezia, Apostrof, Timpul ș.a. În prezent, lucrează ca analist în domeniul imobiliar pe piața americană și este ferm convins că viitorul nu este altceva decât un viitor trecut. Iulia Popovici (n. 1979) este critic de teatru pentru săptămînalul Observator cultural, colaboratoare permanentă a portalului LiterNet. A ţinut conferinţe despre teatrul românesc la New York, Poznan, Varşovia, Viena, a coordonat ateliere de dramaturgie şi a fost editorul suplimentelor de dans ale Observatorului cultural. A publicat, de asemenea, în revistele man_in_fest, Vatra, Dilema Veche (România) şi Dialog (Polonia), precum şi în reviste din Franţa şi SUA. Din 2006, coordonează colecţia de teatru a editurii Cartea Românească. Este autoarea cărţii Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008) şi a scris prefeţe, note introductive şi postfeţe pentru diverse piese de teatru. A alcătuit antologia de dramaturgie românească nouă, în traducere maghiară, Kortárs roman drámak, Editura Koinonia, Cluj (2008), o antologie de dramaturgie românească în traducere poloneză şi o alta, de dramaturgie contemporană poloneză în traducere românească. Acum lucreaza la a doua antologie de teatru polonez şi la propriul doctorat, face rapoarte internaţionale despre finanţarea culturală în România şi e o convinsa activistă socială part-time.

304 | Prezentări autori Victoria Stoiciu - a absolvit Facultatea de Ştiinte Politice din cadrul SNSPA. A publicat articole în revista Dilema Veche, pe platforma CriticAtac, Romania Libera si pe platforma Contributors.ro. Între 2001-2006 a lucrat la Societatea Academică din România, iar din 2006 pană în prezent este director de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România. Este bursieră Transatlantic Forum on Migration and Integration (GMF) şi absolventă a Şcolii Europene pentru Democraţie din Cadrul Consiliului Europei. Cătălin Berescu - arhitect, București, preocupat de zonele de locuire săracă. A construit un ghetou și a tras o mulțime de învățăminte din asta, unele ajungînd ocazional în mediul universitar și în cel politic. Bineînțeles, succesul maxim a fost obținut în afara României, în contexte atît de variate încît te poți întreba dacă nu cumva discriminarea în materie de locuire e cel mai trendy subiect al deceniului. Din cauza felului în care scrie și comunică este șomer și își petrece existența pe un acoperiș înverzit. Gelu Sabău - Lector universitar, Universitatea „Hyperion” din București, Facultatea de Jurnalism. Doctor în filosofie al Universității București (2010). Stagii de cercetare la Universitatea Bourgogne, Dijon, Franța (2005-2006) și Ecole Pratique des Hautes Etudes, Paris (2007-2009). A publicat studii de specialitate în reviste din țară și străinătate. Colaborator cu diverse reviste de cultură: Idei în Dialog, Dilema Veche, Cultura etc. A editat volumul de istoria presei Publicistică românească. Antologie de texte, Ed. Ars Docendi, 2015. Domenii de interes: dogme și doctrine religioase, ideologii religioase și politice moderne, filosofie politică, modernitatea românească. Mihai Șuta a studiat economie și politică, și-a petrecut o mare parte din viața profesională, pe piețe internaționale și start-ups cu investitori atât români cât și străini. Ariile sale profesionale sunt in domeniul arhitecturii de business și design-ul de procese, precum și pregătirea și implementarea strategiilor necesare unui nou business. Domeniile în care a oferit consultanță variază, principalele fiind Retail, Servicii, PR și Agricultură. Implicarea sa în societatea civilă a avut ca proiecte organizarea de evenimente internaționale pentru

Prezentări autori | 305

organizații cu acoperire națională și internațională, și proiecte sociale cu impact asupra unui mare număr de persoane. A fost voluntar al festivalului Fân Fest de la început. A fondat o asociație al cărei scop este promovarea artei contemporane folosind concepte de promovare și spații neconvenționale, lucrând cu peste 40de artiști români. După ce a locuit în majoritatea orașelor mari din România și capitale europene, este stabilit momentan in Viena, păstrând totdată contactul cu piața și societatea civilă românească. Vladimir Borțun - După o licență (2008) și un masterat (2010) în filosofie politică la Universitatea din București, am lucrat ca traducător și asistent de cercetare. În 2013 m-am mutat în Anglia, unde am absolvit un masterat (2014) în studii europene la Universitatea din Portsmouth, după care am lucrat timp de un întrun centru pentru oamenii străzii din estul Londrei. În 2015 am început un doctorat în științe politice la Universitatea din Portsmouth despre noile partide de stânga din sudul Europei. Mai scriu pentru Voxpublica și, în engleză, pentru publicațiile Partidului Socialist (Anglia & Țara Galilor), al cărui membru sunt din 2013. Dinu Guțu este doctor în antropologie cu o etnografie despre ultrașii de la Dinamo București. Este colaborator la platformele Criticatac, Platzforma și Casa Jurnalistului. Areal de cercetare: antropologie culturală și socială, etnografiii urbane, culturi de tineret, subculturi, studii culturale, teoria consumatorului. Adi Dohotaru - este o combinație de activist social, publicist şi istoric. Volumul său de debut se intitulează Anii 1960: mișcări contestatare în SUA și a apărut la Editura Eikon din Cluj în 2008, care este urmat de Protestatarul. O istorie participativă, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012. Colaborează cu platformele Think Outside The Box şi CriticAtac, dar şi cu publicaţii culturale şi academice (Vatra, Caietele Echinox, Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu”). Se bucură că prin militantism civic a pus umărul la crearea unor parcuri în Cluj sau că a reuşit prin implicare colectivă să evite evacuarea forţată a zeci de oameni din locuinţele lor. În prezent, documentează istoria stângii româneşti de la formarea ei în a doua parte a secolului XIX până în perioada interbelică, pasiune care i-a rămas din timpul doctoratului pe care l-

306 | Prezentări autori a încheiat la Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române. Lucrează la Centrul Raţiu pentru Democraţie (CRD). Claude Karnoouh - S-a nascut in martie 1940 la Paris, unde si-a facut si studiile superioare. Din 1959 si pina in 1965 a urmat studii de stiinte (fizica si chimie) la Sorbona, iar din 1966 pina in 1969 studii de stiinte umane (filosofie, antropologie sociala, sociologie si lingvistica) la Universitatea Paris X Nanterre. Incepind din 1970 este membru al Centrului National de cecetare stiintifica (CNRS) si a predat, de asemenea, la Universitatea Paris X Nanterre, Sorbona, INALCO, Universitatea din Gand (Belgia), Charlostville (Virginia, SUA), Urbino (Italia), ELTE (Budapesta). In 1973 a intreprins mai multe anchete de etnografie și folclor în satul Breb din Maramureș. Din 1991 si pina in 2002 a fost profesor invitat al Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj unde, in cel de al doilea semestru al anului universitar, a sustinut un curs despre aspecte ale modernitatii tirzii in postcomunism, imbinind diverse abordari (politice, culturale, economice). Este autor a sase carti si peste o suta de articole si eseuri de antropologie culturala si politica, filosofia culturii si filosofie politica. Volume publicate în limba română: Românii. Tipologie și mentalități, ed. Humanitas, 1994; Dușmanii noștri cei iubiți, ed. Polirom, 1997; Comunism postcomunism și modernitate târzie, ed. Polirom, 2000; Adio diferentei. Eseu asupra modernitatii tirzii, ed. IDEA Cluj 2001; Raport asupra postcomunismului și alte eseuri incorecte politic, ed. Alexandria, Suceava. Aurelian Giugăl - este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010). Stagiu de cercetare la School of Geographical Sciences – University of Bristol (2010). Scrie pentru „Cultura“ din 2009. Arii de interes: geografie umană, geografie electorală, partide politice, poltică românescă. Vlad Levente Viski - Sunt masterand la Central European University, Budapesta, lucrând la o teză privind mişcarea LGBT din România. Absolvent de ştiinţe politice la California State University, Los Angeles, cu o licenţă pe tema corupţiei din România. Activist pentru drepturile gay şi împotriva heteronormativităţii. Blogger. Prozator cu jumătate de normă. Am lucrat în marketing cultural în Los Angeles şi am fost stagiar în ambasada României din Washington, DC, supervizând referendumul privind suspendarea preşedintelui din 2012. Momentan studiez la Tel Aviv University, Israel, tema imigraţiei si a refugiaţilor în contextul relaţiilor

Prezentări autori | 307

internaţionale. Sunt unul din zecile de mii de copii care şi-au văzut părinţii plecând în Vest din motive economice. Sunt un om de stânga. Adrian Paul Iliescu - este profesor de filosofie politică la Facultatea de Filosofie din Universitatea din București. A fost visiting fellow la Christ Church College (Oxford) și St. John’s College (Cambridge), cercetător invitat la Universitatea Bielefeld (Germania), director științific al Colegiului Noua Europă și redactor-șef al revistei Polis. A publicat următoarele volume: Filosofia limbajului și limbajul filosofiei (1989); Limitele puterii (coautor, 1993); Conservatorismul anglo-saxon (1994, Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române); Liberalismul – între succese și iluzii (1998); Cunoaștere și analiză (1998); Solitude and the Birth of Modernity (1999); Fundamentele gândirii politice moderne (coautor, 1999); Fundamentele gândirii politice moderne (coautor, 1999); Wittgenstein: Why Philosophy Is Bound To Err (2000); Rațiunea în epoca clasică (coautor, 2001); Filosofia socială a lui F.A. Hayek (2001); Drepturile omului la întâlnirea dintre culturi (coordonator, în colaborare cu Jörn Rüsen și Hans-Klaus Keul, 2004); Anatomia răului politic (2005); Supremația experienței. Conservatorismul anglo-saxon (2008). Hadrian Gorun - Conf. univ. dr. , Universitatea “Constantin Brâncuși” din Tg. Jiu. Direcții de interes: diplomația românească în timpul Marelui Război, relații internaționale în secolul al XX-lea, postcomunismul în România. Publicații reprezentative: Relaţiipolitico-diplomatice şi militare ale României cu Franţa în Primul Război mondial, prefaţă de Lucian Nastasă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009; “Projects concerning the Creation of Military units by Transylvanian Romanians, Former Prisoners of War or Emigrants to the United States of America (1917)”, in Transylvanian Review, Supplement 4, vol. XIX, 2010; Romania’s relations with France and Russia and Bucharest’s fears concerning a Bulgarian offensive (fall of 1915- August 1916). Some French documentary evidence, in Studia Slavica et Balcanica Petropolitana, No. 1/ 2015. Ovidiu Ţichindeleanu e filosof şi teoretician al culturii. Studii de filosofie la Cluj, Strasbourg şi Binghamton, Doctor în Filosofie (Binghamton University) cu o teză despre mediile moderne şi

308 | Prezentări autori arheologia cunoaşterii la 1900, în curs de publicare în limba engleză. Co-fondator al revistei independente Philosophy&Stuff (1997–2001), co-fondator al platformei Indymedia România (din 2004). Redactor al revistei IDEA artă + societate şi coordonator de colecţie al editurii IDEA Design & Print. Editor, cu V. Ernu, C. Rogozanu, C. Şiulea, al volumului Iluzia anticomunismului (Chişinău: Cartier, 2008). Editor, cu Konrad Petrovszky, al volumului Revoluţia Română televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor (Cluj, Idea Design & Print, 2009)