Sfârșitul Dinastiei Romanov [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE LITERE Departamentul de Studii Literare Sfârșitul Dinastiei Romanov – Istoria relațiilor internaționale –

Coordonator, Dl. Prof. Bucur Emil Epuran Oana Cristina Bucureşti Ianuarie 2014

Sfârşitul dinastiei Romanov

Anul 1905, inceputul sfârşitului Romanovii condusesera Rusia de mai bine de trei secole.1 Pentru Nicolae al II-lea şi Rusia, anul 1905 este un an nefast. El acumulează tragediile, militare şi civile , personale şi naţionale. Probabil din acea iarnă începutul sfârşitului Rusiei imperiale. Ţarul, nefiind un bun conducător de oameni, prea şovăielnic, exagerat de rezervat. Era absent, în sensul propriu al cuvântului, izolat în viaţa sa la ţară la 30 km de capitală unde zvonurile legate de nemulţumiri şi veştile proaste se pierdeau în păduri. Fireşte, suveranul îşi primea miniştrii, prezida Consiliul, însa aceste reuniuni nu îl iuminau în privinţa realităţii situaţiei din Rusia şi din lumea cu care se confruntă Rusia. Împărăteasa, fire mândră, pliată asupra propriei persoane, nu era iubită nici de curte, nici de popor. Lumea ei era doar familia; influenţa asupra soţului ei era uneori nefastă. Pietatea ei ortodoxă – recentă, deoarece provenea din convertire – se orienta spre misticis. În camera ei din palatul Alexandru, deasupra patului, se găseau mai mult de 50 de icoane. Peretele era încărcat ca un surprinzător iconostas. Reculul pe care ni-l dă istoria ne îngăduie să măsurăm raţiunea acestei exaltări religioase. Patru sarcini nu au adus cuplului imperial decât fiice: Olga, Tatiana, Maria, şi Anastasia, născută în 1901. Dorinţa de a aduce pe lume un fiu devenise o obsesie. În sfârşit, Alexandra dă naştere unui băiat, Alexei, în 1904.Bucuria acestei naşteri nu a ţinut prea mult. Foarte curând, află că Alexei era hemofilic. De atunci începe o ameninţare constantă asupra copilului, iar angoasa tatălui şi a mamei nu se va mai termina niciodată. Viitorul tronului Romanovilor era foarte fragil. Viaţa de curte este ternă, împăratul petrecea ore întregi în cabinetul său. Neîncrederea ţarului faţă de viaţa publică, adică viaţa în oraş, îl izolează şi mai mult. Iar poporul, atât din grijă legitimă,

1

Jean des Cars, Saga Dinastiei Romanov, Editura Corint, 2013

cât şi cât şi pentru că era îmbibat de o abilă propagandă, se întreabă unde se afla suveranul care nu mai era deloc văzut. Cu adevărat, nevoia regăsirii încrederii de către o populaţie care se simte orfană şi prea puţin luată în considerare este ceea ce se va afla la originea tragediei, înscrise în istorie sub numele de „Duminica sângeroasă”. Această zi, se plasează la trei săptămâni de la o înfrângere militară. Japonia, suspectă în ochii ţarului – ţarul, pe punctul de a fi ucis acolo, decisese să se extindă în China. Guvernul rus obţinuse din partea Imperiului Celest autorizaţia de a construi o linie de cale ferată, numită “linia estului chinez”, prin Manciuria. În realitate, ceea ce viza Nicolae al II-lea era stabilirea unei baze navale în Peninsula Liaodong, care se va numi Port Arthur. Japonia reacţionase, iar relaţia deja şubredă se transformase în contencios, apoi în război, nedeclarat.

În noaptea de 8 spre 9 februarie 1904, fără ultimatum – la fel ca la Pearl Harbor în 1941 –, o flotă japoneză scufunda şapte vase ruseşti în rada Port Arthur . La 2 ianuarie 1905, generalul Anatoli Stoessel, comandantul de la Port Arthur, era constrâns să capituleze după un lung asediu. Bilanţul era împovărător: 7 700 de morţi, 15 000 de răniţi din totalul de 45 000 de oameni trimişi în luptă. Japonezii puseseră stăpânire şi pe un important material, mergând de la grenade până la contratorpiloare. Aceste veşti au slăbit considerabil autoritatea regimului imperial al Romanovilor. Revoluţionarii, care se aşteptau la eşecuri, au profitat de climatul de mânie şi de frustrare. O grevă imobilizează oţelăriile Pulikov; în decurs de patru zile, mişcarea muncitorească dobândeşte puterea unui val care paralizează 382 de uzine. Pentru a se încerca satisfacerea unor revendicări pe care nimeni nu le ia în calcul, este anunţat un marş paşnic în direcţia Palatului de Iarnă. Este un eveniment fără precedent în Rusia imperială. Duminică, 9/22 ianuarie, o mulţime tăcută şi deloc ostilă care ajunge în piaţă dinspre Nevski Prospekt, Arcul Statului-Major şi strada Herzen. Sub conducerea preotului Gheorgh, aproximativ 30 000 de persoane merg spre palat. Ce anume îi cereau ei ţarului? Pâine, reforme politice, sociale şi agrare, deoarece criza economică ce bântuia de 2

2

aproape cinci ani înrăutăţise condiţiile vieţii rurale. Cererile mai vizează şi abolirea cenzurii şi Ibidem

punerea în loc a unor reprezentanţi ai poporului. Scopul manifestării nu a fost răsturnarea3 4

regimului, ci dorinţa ca oamenii să fie ascultaţi de către ţar şi să fie înţeleşi, dacă nu pot fi

primiţi de Majestatea Sa. Într-un amestec de familiaritate şi paternalism sacru (majoritatea ruşilor îi erau foarte ataşaţi), Rusia, neliniştită şi descumpănită, cere ajutor suveranului. El este cel care trebuie să ştie ce este de făcut... Muncitorii şi funcţionarii implorai înţelegerea şi protecţia împăratului lor. O cerere umilă, fără agresivitate, dar presantă. În cursul nopţii, ministrul de interne, a masat trupe. Cazacii au primit ordin să protejeze Palatul de Iarnă, lucru aberant, deoarece nimeni nu se gândea să atace centrul puterii. Mulţimea îl aşteaptă doar pe ţar. Insa ţarul nu se află acolo,ci la “reşedinţa sa obişnuită” de la Palatul Alexandru. A treia eroare este, bineînţeles, ordinul dat cazacilor de a se repezi asupra unei mulţimi neînarmate, condusă de un om al bisericii. În acea duminică tristă, poporul, inocent, este tratat ca vinovat 5 000 de victime. Aflat în vizită la Paris, un unchi al lui Nicolae al II-lea, marele duce Pavel, nu-i găseşte nicio scuză nepotului său. El declară în faţa oficialilor francezi: -,, Este impardonabil şi tot atât de ireparabil!” 5 Ţarul şi-a pierdut stima poporului său care îi împărtăşea neliniştile personale. Dar există ceva încă şi mai copleşitor. Ţarul nu învaţă lecţia acestei tragedii şi nu remarcă faptul că miniştrii săi şi consilierii, direct vinovaţi, sunt ei înşişi rupţi de realitate, ceea ce adânceşte solitudinea politică a suveranului6

6

5

Ibidem 338 – 346 Steve Berry, Profetia Familiei Romanov, trad: Alina Tudorică, Bucureşti, RAO: International Publishing, 2007

Pentru Rusia, ţarul a devenit “Nicolae cel Sângeros”, o pată de neşters peste domnia sa. Ideea de a doborî imperiul nu poate decât să se răspândească. Prima revoluţie rusă este acum începută. Fitilul este aprins... La 7 octombrie, este declarată o grevă generală; feroviarii paralizează întreaga ţară. 2 milioane de persoane care refuză să muncească reprezinta ceva nemaivăzut până atunci. Consiliile muncitoreşti (soviete) – primul s-a constituit la sfârşitul lunii mai, cu prilejul grevei ţesătorilor de la Ivanovo – se răspândesc în Rusia. Represiunea ca unic răspuns nu mai este acceptabilă, chiar dacă Trepov, şeful poliţiei, ordonă “să nu se tragă niciodată cu gloanţe oarbe şi să nu fie menajată muniţia”... Manifestul din 7 octombrie, după cum va fi numit, făgăduieşte acordarea de libertăţi civice şi convocarea unei Adunări legislative alese, cel dintâi parlament al Rusiei. În jurnalul său, Nicolae al II-lea scrie într-un stil în continuare flegmatic, vlăguit, distant: “17 octombrie. Luni. Aniversarea deraierii de la Borki. Am semnat Manifestul la ora cinci. După această zi, am capul greu şi gândurile confuze. Doamne, linişteşte Rusia”. Ţarul pare depăşit, resemnat şi, mai ales, se lasă în voia Cerului... Manifestul trezeşte prea puţin entuziasm. Liberalii octombrişti se consideră favorabili unei autocraţii reglementate, în vreme ce democraţii militează pentru o monarhie constituţională. Sovietul din Sankt Petersburg stimulează noua organizare muncitorească, instaurând ziua de muncă de opt ore şi diverse alte libertăţi. El acţionează în realitate ca un stat-major insurecţional. Anul 1905 se încheie cu o lună decembrie tulbure: în ziua de 3 decembrie, este decretată starea de asediu la Kiev ca urmare a răzmeriţelor; pe 16, sovietul din Sankt Petersburg este dizolvat, membrii săi sunt arestaţi. În sfârşit, o răscoală înarmată pune Moscova în stare de fierbere. Cu cinci ani mai înainte, Lenin scrisese Ce-i de făcut? Anul 1905 ar fi trebuit să fie cel al elanului. El nu este decât anul amânări Reformele adoptate în urma revoluției, premierul Stolîpin avand un rol important devenind arhitectul unor importante reforme care ar fi putut schimba fața Imperiului nu reușiseră să pună statul pe picioare, iar tensiunile sociale erau încă ridicate. Din anul 1913 economia Rusiei s-a

redresat. O anume bunăstare este vizibilă, alfabetizarea a făcut imense progrese, iar prestigiul imperiului se verifică, de pildă, prin turneele baletului rus la Paris şi la Londra.

Primul Război Mondial, ultimul pentru Romanovi In vara anului 1914, cu mandrie, aproape cu bucurie, Imperiul Rus pornea la razboi ca aliat al Frantei si Marii Britanii in lupta impotriva imperiilor German si Austro-Ungar. Insa Primul Razboi Mondial s-a dovedit a fi un dezastru atat pentru Rusia cat si pentru dinastia Romanov. La momentul începutului războiului, nu era deloc sigur că statul rus va reuși să supraviețuiască unui conflict major pentru că unitatea națională a imperiului nu ar fi putut fi păstrată în lipsa unei victorii. Din acest punct de vedere, speranțele rușilor au fost repede distruse după Bătălia de la Tannenberg și Prima Bătălie de la Lacurile Mazuriene, când Rusia a pierdut două armate întregi (peste 250.000 de oameni). 7

Cu toate acestea, ofensiva rusească în Prusia de Est, deși a eșuat, i-a ținut ocupați pe germani în est și astfel a salvat probabil căderea Parisului. Însă cele două bătălii marchează și începutul retragerii rușilor spre sectorul de nord al Frontului, astfel că până la jumătatea anului 1915 toată Polonia Rusească, Lituania și mare parte din Letonia fuseseră ocupate de armata germană. În 1916, rușilor le-a mers ceva mai bine. Au beneficiat de o mai bună aprovizionare cu arme și muniție, iar Ofensiva Brusilov din iunie 1916 a adus rușilor victorii semnficative împotriva austriecilor (de la care preiau Galiția și Bucovina). De asemenea, situația s-a îmbunătățit și în zona caucaziană, unde au făcut față Turciei. Însă schimbările pozitive apărute pe front nu au8 îmbunătățit și situația politică. Problemele interne, politice și economice, au fost exacerbate de război, iar concentrarea producției industriale pe eforturile de război și criza alimentară din interior amenința încă și mai mult pacea internă. În acest context deja foarte tulbure, apar și zvonurile potrivit căreia Împărăteasa Alexandra (născută Alix de Hessa-Darmstadt) și favoritul ei Rasputin erau spioni germani. Zvonurile erau nefondate, dar până în noiembrie 1916 cei mai influenți critici ai regimului țarist începuseră să se întrebe dacă tragediile Rusiei – inclusiv cei 1,7 milioane de morți și 5 milioane de răniți – nu erau cumva o consecință a prostiei guvernanților sau a unei trădări. În februarie 1917, din cauza tensiunilor interne, țarul Nicoale al II-lea a fost obligat să abdice. A fost format un guvern provizoriu din care făceau parte liberali și socialiști moderați care promiteau că vor conduce într-o manieră mai eficientă eforturile de război. Însă adevărata putere în stat era deținută de liderii socialiști din Sovietul de la Sankt Petersburg. Aceștia nu erau în

7

Jurnalului intim al tarului Nicolae al II-lea trad. de M. Bénouville si A. Kaznakov, Payot, Paris, 1934, 17 octombrie, luni

favoarea continuării războiului defensiv, ci doreau – în mod cu totul nerealist – terminarea conflictului printr-o pace generală „fără anexări sau indemnizații de război”, o formulă pe care nici Aliații, nici Germania nu ar fi acceptat-o.9

În teritoriu vestea revoluţiei şi a înlăturării ţaului a ajuns greu şi atunci când a ajuns a produs spaimă în rândul ţăranilor. Abia după ce au fost înlăturate structurile locale de putere fidele ţarului oamenii au putut să se manifeste în public. Revolta din februarie a căpătat treptat sens, fiind orientată împotriva ţarului şi a dinastiei. Au fost arse pretutindeni portretele suveranilor, soldaţii au trimis la Petrograd medaliile din argint pentru a fi topite şi folosite pentru „bunăstarea oamenilor”, cei cu nume ca Romanov, Nemets sau Rasputin au cerut schimbarea lor şi au fost lansate o serie de pamflete, piese şi filme, cele mai multe cu caracter pornografic, care arătau decadenţa curţii ruseşti şi conturând o imagine diabolică a Romanovilor războiul şi stabilirea controlului în teritoriu. In jurnalul sau, tarul si-a exprimat adevaratele sentimente: ,,peste tot vad in jurul meu tradare, lasitate si duplicitate!” La scurt timp, guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski a pus la arest la domiciliu fosta familie imperiala la Tarskoe Selo, elegantul ansamblu de palate si vile din afara orasului Sankt Petersburg, unde gasisera refugiu departe de realitatile razboiului. In afara de tarul Nicolae al-II-lea de tarina Alexandra si de tareviciul Alexei aici se aflau si fiicele lor marile ducese Olga, Tatiana Maria si Anastasia cu varste cuprinse intre 10 si 22 de ani. Pe langa umilinta de a se afla sub supraveghere aproape neintrerupta, familia lui Niculae al-IIlea nu a avut mult de suferit pe durata arestului la Tarskoe Selo. Scapat de povara puterii, fostul

9

Autor: Andreea Lupşor, Rusia între război și revoluție (1914-1921), http://www.historia.ro/, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rusia-razboi-i-revolu-ie-1914-1921 7 ISTORIA RUSIEI/URSS (1917-1991) Autor şi titular :Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

tar taia acum lemne, planta legume, isi plimba copiii cu barca sau prin parc, iar serile si le petrecea citind familiei. Conducator nepriceput si depasit de evenimente, Niculae Romanov cum era numit acum fusese dintotdeauna un familist devotat.10 Viaţa şi moarte uneia dintre cele mai puternice dinastii ale lumii a fost umbrită de secrete si mărşăluită de propaganda comunistă, In noiembrie, bolsevicii au luat putere si au negociat o pace sepatara cu Germania si Austro-Ungaria, semnand in martie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. Printre multele probleme ce il framantau pe noul lider, Vladimir Ilici Lenin, se numara si cea a sortii fostului tar care era acum prizonierul sau. In aprilie 1918 cand armata alba protarista si adversara a armatei rosii bolsevice inainta spre Tobolsk de-a lungul caii ferate trassiberiene, Lenin a ordonat ca familia sa fie mutata la Ekaterinburg, oras aflat la capatul vestic al liniei ferate. Bolsevicii locali rechizitionasera, pentru Niculae si familia sa, o cladire solida cu doua etaje ce apartinuse unui negustor, un anumit Ipatiev, pe care au botezat-o cu un nume de rau augur “Casa cu destinatia speciala”. Etajul inferior era practic un demisol si consta din bucatarie si camari; cele cinci odai de la etaj erau alocate familiei fostului tar, medicului lor personal, Evgheni Botkin si putinilor servitori care le mai ramasesera. Ferita de vazul lumii printr-un gard de lemn si avand geamurile varuite pentru ca nimeni sa nu poata privi inauntru sau in afara, casa era pazita in permanenta de catre un detasament local de bolsevici. In mare parte constituite din fosti muncitori, garzile se aflau sub comanda lui Aleksandr Adeev un om primitv si betiv care se delecta numindu-l pe fostul tar: Niculae bautor de sange.11 Celor șapte prizonieri le era permis să petreacă puțin timp în grădina casei, dar în restul timpului erau ținuți în camerele lor. Cu timpul, gardienii, inițiali ostili, familiei, s-au apropiat de cei pe care îi păzeau,a fost gasit un fragment dintr-un document al uneia dintre garzile de la Ecaterinburg in octombrie 1918 ,, Ţarul nu mai era tânăr, iar barba îi albise. Purta zilnic o cămaşă de soldat cu o centură de ofiţer prinsă in talie cu o cataramă. Avea ochii blânzi şi mi-am dat seama ca era o persoană simplă deschisă si comunicativă. Cateodata mi se părea că doreşte să-mi vorbească. Arăta dornic să 10

ISTORIA RUSIEI/URSS (1917-1991) Autor şi titular :Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor

11

Autor: Andreea Lupşor, Rusia între război și revoluție (1914-1921), http://www.historia.ro/,

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rusia-razboi-i-revolu-ie-1914-1921 10 Steve Berry, Profetia Familiei Romanov, trad: Alina Tudorică, Bucureşti, RAO: International Publishing, 2007, pag 105

discute cu cineva. Ţarina nu era nici pe departe ca el. Avea o înfăţişare severă aerul si felul de a fi a unei femei mândre. “ Dar situația avea să se complice pe măsura evoluției războiului dintre Albi și Roșii, și apropierea Armatei Albe de Ekaterinburg. În condițiile în care Armata Albă se apropia de oraș, șansele ca familia imperială să fie salvată au crescut considerabil. De aceea, guvernul bolșevic i-a substituit pe vechii gardieni cu o echipă de oameni ai CEKA, comandată de un anume Iakov Iurovski. Pe 16 iulie, legiunile cehoslovace din Armata Albă se apropiau de Ekaterinburg, fără a ști însă că familia imperială se afla acolo. Armata Albă urmărea de fapt cucerirea orașului pentru a asigura protecția căii ferate transsiberiene. Circumstanțele au făcut însă ca bolșevicii să se panicheze și să grăbească execuția familiei imperiale. La începutul lunii iulie 1918, Comitetul executiv al sovietului regiunii Ural i-a contactat pe liderii bolșevici de la Moscova cu o sugestie privind posibilitatea executării Țarului. În data de 12 iulie, a sosit răspunsul evaziv de la Centru, potrivit căruia soarta prizonierilor era lăsată pe mâinile Sovietului local. Iurovski a fost informat de această discuție și a hotărât executarea întregii familii imperiale. Descoperind un puț minier abandonat, aflat la câțiva kilometri de oraș, Iurovski s-a gândit că ar putea ascunde cadavrele acolo. În seara de 16 iulie, țarul și fetele lui au făcut o scurtă plimbare prin grădină, după care s-au retras în camerele lor. În acea noapte, imediat după miezul nopții, membrii familiei imperiale au fost treziți și li s-a spus să se îmbrace și să coboare. Iurovski i-a anunțat că Sovietul decisese mutarea lor, din cauza problemelor din oraș, și i-a rugat să aștepte într-o cameră până la sosirea camionului cu care urmau să fie transportați. Alături de ei au fost aduși și patru din servitori. „Nicolae Alexandrovici, în virtutea faptului că rudele dumitale din Europa continuă să atace Rusia sovietică, prezidiul sovietului regiunii Ural te condamnă la moarte prin împușcare” La scurtă vreme după aceea, Iurovski s-a întors cu ofițerii CEKA înarmați cu revolvere și baionete, și i-a anunțat pe prizoneri că fuseseră condamnați la moarte. Ofițerii au descis focul, ucigându-i imediat pe Țar, pe soția sa și pe Olga, Tatiana și Maria, precum și pe trei dintre servitori. Menajera Anna Demidova a fost ucisă cu baioneta, la fel ca tânărul Alexei (pe care Iurovski l-a și împușcat, ca măsură de siguranța. Anastasia, ultima rămasă în viață, a fost lovită cu puștile și înjunghiată cu baioneta. Lui Iurovski nu i-a fost ușor să scape de cadavre. Acestea au fost duse la puțul abandonat într-un camion, unde au fost aruncate. Câteva grenade au fost aruncate în puț, pentru ca acesta să se prăbușească, dar fără succes. Cadavrele au fost ulterior mutate într-un alt puț, sperând că acolo vor fi ascunse mai bine, nu înainte ca ofițerii să încerce să distrugă chipurile lor cu acid sulfuric, pentru a împiedica recunoașterea morților. Pentru că și al doilea puț s-a dovedit a fi inadecvat, cadavrele au fost în cele din urmă ascunse într-o groapă adâncă, pe 19 iulie. Două zile mai târziu, presa bolșevică publica anunțul oficial privind execuția. Potrivit anunțului, monarhul fusese executat din ordinul Sovietului local, sub presiunea apropierii forțelor cehoslovace de oraș. Relatările oficiale aruncă responsabilitatea deciziei asupra autorităților locale, însă Troțki scrie în jurnalul său că execuția a avut loc la ordinul lui Lenin: „Următoarea vizită la Moscova a avut loc după căderea orașului Ekaterinburg. Stând de vorbă cu Sverdlov, am întrebat în trecere „A, și unde este Țarul?”. „S-a terminat totul”, mi-a răspuns. „A fost împușcat”. „Și unde e familia lui?” „Și familia a fost împușcată alături de el.” „Toți?”, am

întrebat, aparent ușor surprins. „Toți”, mi-a răspuns Iakov Sverdlvo. „Ce-i cu asta?” Aștepta sămi vadă reacția. Nu am răspuns. „Și cine a luat decizia?”, am întrebat. „Am decis aici. Ilici a crezut că nu trebuia să le lăsăm Albilor un simbol în jurul căruia să se adune, mai ales în circumstanțele dificile actuale.” Șase zile mai târziu, orașul Ekaterinburg era cucerit de Armata Albă, care a trimis imediat ofițeri la Casa Ipatiev, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu familia imperială. Camera în care Romanovii au fost executați fusese curățată, dar pe pereți rămăseseră urme de sânge și de gloanțe. În anul următor, Mișcarea Albă l-a însărcinat pe Nicolae Sokolov să investigheze ce se întâmplase la Ekaterinburg. Povestea era deja cunoscută în oraș; gardienii ce fuseseră capturați au mărturisit crima, iar Sokolov a descoperit primul puț minier, în care a găsit câteva obiecte ce aparținuseră familiei imperiale.12 Rămășițele Romanovilor nu au fost însă descoperite decât abia în 1991. Groapa comună în care se credea că familia imperială fusese îngropată alături de servitori era cunoscută încă din anii '80, dar a fost ținută secretă de către autoritățile comuniste. În 1991, în urma săpăturilor, au fost descoperite rămășițele a nouă persoane. Lipseau însă două cadavre, aparținând lui Alexei și, cel mai probabil, Anastasiei. Acestea au fost ulterior găsite într-un alt mormânt în apropiere de oraș, în vara anului 2007.

Concluzie Consecința abdicării lui Nicholae al II lea, prin urmare, nu au dus la o monarhie constituțională, dar la sfârșitul efectivă a dinastiei Romanov sfarșit care a zguduit nu doar Rusia cat si intreaga Europă. Era o familie imperială legata e britannici prin sânge, dragoste și politică. Iar situația politică instabilă a generat o rivalitate între Guvernul Provizoriu și Sovietul - care a dus la revoluția bolșevică din octombrie 1917.

Bibli ografie 1. Andreea Lupşor, Rusia între război și revoluție (1914-1921), http://www.historia.ro/, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rusia-razboi-i-revolu-ie-1914-1921 2. ISTORIA RUSIEI/URSS (1917-1991) Autor şi titular :Lect. Univ. dr. Ionuţ Nistor 3.

Jean des Cars, Saga Dinastiei Romanov, Editura Corint, 2013

4

Jurnalului intim al tarului Nicolae al II-lea trad. de M. Bénouville si A. Kaznakov, Payot, Paris, 1934, 17 octombrie, luni 5. Steve Berry, Profetia Familiei Romanov, trad: Alina Tudorică, Bucureşti, RAO: International Publishing, 2007