Sfânta Cruce Şi Cultul Sfintei Cruci [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins INTRODUCERE..................................................................................................................................... CAPITOLUL I PREFIGURĂRI ALE SFINTEI CRUCI ÎN VECHIUL TESTAMENT............................................ A. ELEMENTUL MATERIAL AL SFINTEI CRUCI.................................................................... B. ALTARUL DE JERTFĂ ȘI SFÂNTA CRUCE........................................................................... C. SEMNUL SFINTEI CRUCI....................................................................................................... CAPITOLUL II CINSTIREA SFINTEI CRUCI ÎN LUMINA TRADIŢIEI LITURGICE......................................... CAPITOLUL III ÎNŢELESURILE CRUCII................................................................................................................... A. SENSUL DUHOVNICESC AL CRUCII................................................................................. B. CRUCEA ALTARUL DE JERTFĂ AL MÂNTUITORULUI.................................................. CAPITOLUL IV CINSTIREA CRUCII ÎN CULTUL DIVIN........................................................................................ A. ÎN CULTUL PARTICULAR.................................................................................................... B. ÎN CULTUL LITURGIC.......................................................................................................... C. ÎN CĂRŢILE DE CULT........................................................................................................... CAPITOLUL V SĂRBATORI ÎN CINSTEA SFINTEI CRUCI.................................................................................. CONCLUZII.......................................................................................................................................... BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................................

1

Introducere În centrul credinţei creştine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viaţa şi opera lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om şi Dumnezeu: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, si că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (I Cor. 15, 3-4). „Noi propovăduim pe Hristos răstignit” (I Cor. 1, 23). În propovăduirea sa şi în actele sale sacramentale, Biserica, are menirea să facă „aducere-aminte” de jertfa şi învierea lui Hristos: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi” (Liturghia Sfântului Vasile). Hristos s-a supus morţii pe cruce după propria voie, dar pe nedrept, din cauza păcatului nostru: „jertfa Sa este ispăşitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în acelaşi timp noi recunoaştem că El este neînviat pentru jertfa Sa şi recunoaştem că suferă pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaştere este condiţia de a primi răscumpărarea dată prin Cruce”.1 Termenul grecesc corespunzător lui „cruce” (subst. stauros; verb stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, „eu ţintuiesc pe cruce”) are sensul primar de stâlp sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă şi execuţie. În Noul Testament este folosit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de ori, iar verbul de 46 de ori. În Vechiul Testament nu a avut loc crucificarea infractorilor vii. Execuţia se făcea prin omorâre cu pietre. Totuşi, trupurile moarte erau uneori atârnate pe lemn ca un avertisment (Deut. 21: 2223; Ios. 10:26), iar un asemenea trup era considerat blestemat (Gal. 3:13) şi trebuia coborât de pe lemn şi îngropat înainte de lăsarea nopţii (Ioan 19:31). În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată sau trasă în ţeapă, existau trei tipuri de cruci. Crux commisa (crucea Sf. Anton) avea forma literei „T” de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tamuz, litera tau; Crux decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei „X”; Crux immissa

era crucea obişnuită, alcătuită din două

bârne în formă de (+).

1

Pr. Prof. dr. Ion Bria, “Credinţa pe care o mărturisim”, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 86

2

Capitolul I Prefigurări ale Sfintei Cruci în Vechiul Testament

În istoria mântuirii neamului omenesc, un rol de seama îl are Sfânta Cruce, altarul de jertfă pe care Mântuitorul Hristos a biruit boldul morţii şi a împăcat pe Dumnezeu cu omul, oferindu-i posibilitatea de a fi moştenitor al Împărăţiei cerurilor. Numai prin mijlocirea Sfintei Cruci omul dobândeşte calitatea de fiu al lui Dumnezeu, după har, şi prin puterea ei ajunge să se sfinţească, atingând culmile vieţii eterne în care domneşte fericirea şi lipseşte cu desăvârşire durerea. Rolul deosebit al Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxă rezultă din faptul că este prezentă atât în viaţa cultică şi spirituală a creştinilor, cât şi în preocupările teologilor, care au considerat-o ca un semn al iubirii supreme a lui Dumnezeu-Fiul şi a lui Iisus-Hristos-Omul, faţă de noi sau ca un drum ce duce la învierea noastră. Importanţa deosebită a Sfintei Cruci în viaţa creştinilor este explicabilă, întrucât ea este legată intim de activitatea, jertfa şi învierea Domnului Hristos, de aceea în scrierile pauline este considerată drept putere dumnezeiască (I Cor. 1, 17) şi simbol al prieteniei cu Iisus Hristos. (Filip. 3, 18). În lumina Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, Sfânta Cruce are menirea de a deschide omului drumul spre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, de a lumina mintea şi a determina voinţa lui spre viaţa veşnică şi de a-i redescoperi şi restabili pe deplin sensul pozitiv al creaţiei. Prin chinurile îndurate pe Golgota, Mântuitorul ne-a arătat că suferinţa şi moartea nu sunt ultimul moment al existenţei umane. Atât suferinţa cât şi moartea sunt rodul păcatului şi ele pot fi învinse prin credinţa fermă în puterea Sfintei Cruci, care ne ajută să biruim necazurile în această lume şi, în acelaşi timp, să putem trece în viaţa eternă şi nesfârşită în Dumnezeu.2 În Biserica Ortodoxă, venerarea Sfintei Cruci nu se reduce numai la cinstirea lemnului pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu, ci ea include şi o semnificaţie teologică adâncă a acesteia în actul mântuirii omului. Astfel, Sfânta Cruce este considerată instrumentul prin care Hristos a dat morţii un alt sfârşit în sensul că aceasta nu pune capăt vietii omului, ci îi dă posibilitatea de a trece în nemurire, adevăr care a fost prefigurat în diferite chipuri în perioada Vechiului Testament. De asemenea, între Sfânta Cruce şi învierea Domnului există o strânsă legătură, căci în moartea Mântuitorului „se cuprinde virtual învierea Lui şi în învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a Crucii. Nu s-a ajuns la înviere fără cruce”.3

2

Pr.prof. Dumitru Stăniloae, Crucea şi reînnoirea creaţiei în învăţătura ortodoxă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LXX (1976), nr.7-8, p.469. 3 Idem, Crucea în teologia şi cultul Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia”, XXVII (1975), nr. 3, p.406.

3

Înţelesul adânc şi cuprinzător al Sfintei Cruci din Noul Testament stă într-o relaţie firească cu textele vechitestamentare în care aflăm elemente care reprezintă simbolic, metaforic sau tipic sensul acesteia în lumina Noului Testament. Prezenţa Sfintei Cruci în scrierile aghiografilor Vechiului Testament este sesizată sub diferite tipuri sau simboluri, care scot în evidenţă semnificaţia ei în Noul Testament sau „preistoria istoriei lui Hristos”. 4 Sensurile multiple ale Sfintei Cruci din Noul Testament au fost prefigurate, ca şi alte momente din viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos de diferite obiecte, acţiuni sau semne grafice, care poartă în ele înţelesul tipic. Toate aceste prefigurări alcătuiesc şirul mărturiilor istorice descoperite de Dumnezeu omului pentru a-şi da seama de importanţa şi rolul Sfintei Cruci în opera mântuirii. Prefigurările Sfintei Cruci în Vechiul Testament sunt puse în contextul mântuirii omenirii în zilele venirii lui Mesia. Aşadar, mesianismul Vechiului Testament include pe lângă prezicerile despre activitatea minunată a lui Iisus Hristos şi menţiuni clare despre patimile şi moartea pe Cruce a Domnului (Isaia 53). În Vechiul Testament prefigurările Sfintei Cruci se profilează chiar din epoca paradisiacă şi ele continuă în diferite feluri în toată perioada vechitestamentară ca simbol al restructurării vieţii spirituale a omenirii.5

A. Elementul material al Sfintei Cruci Prima prefigurare a Sfintei Cruci a fost pusă în legătură cu pomul vieţii, din ale cărui fructe n-au gustat primii oameni, căci Dumnezeu i-a alungat din rai din cauza neascultării lor „şi a pus heruvimi şi sabie vâlvâitoare să păzească drumul către pomul vieţii”(Fac.II, 24). Această prefigurare are în vedere faptul că ele au o caracteristică comună şi anume materialul care are putere vivificatoare şi slujeşte vieţii omului, atrăgându-l spre cunoaşterea adevărată ce se exprimă prin credinţa fermă şi împlinirea faptelor bune. În cântările bisericeşti şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, Sfânta Cruce este asemănată cu noul pom al vieţii care stă infipt, ca şi pomul din Eden, în mijlocul Bisericii, paradisul în care Fiul lui Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii credincioşi să guste din rodul cunoştinţei divine şi al adevărului veşnic.6 Lemnul Sfintei Cruci este binecuvântat de Dumnezeu; de aceea în scrierile Vechiului Testament acest lucru se pune n evidenţă în mai multe rânduri de autorii sfinţi. Astfel, la îndemnul lui Dumnezeu, Noe şi-a construit o corabie de lemn de salcâm (Fac.VI,12), pentru a fi salvat el, familia şi vieţuitoarele sale de la potop (Fac.VII,8), iar patriarhul Avraam, ascultând de acelaşi glas divin, a primit poruncă să-l jertfească pe unicul său fiu—Isaac—în pământul Moria 4

Pr.Prof.Dr. Nicolae Neaga, OntologiaCrucii în Vechiul Testament, în „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr.46, p.212. 5 Arhim. I. Suciu, Ermineutica biblică, Arad, 1933, p.62-63. 6 Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea I, trad. De Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943, p.113.

4

(Fac.XXII,2). Lemnele pe care patriarhul evreu „le-a pus pe umerii lui Isaac” (Fac.XXII,6) au fost considerate de Sf.Chiril al Alexandriei şi de alţi Sfinţi Părinţi ca o prefigurare a Sfintei Cruci. Rolul pozitiv al lemnului în viaţa omului, ca o prefigurare a puterii binefăcătoare a Sfintei Cruci, se desprinde din viaţa patriarhului Iacob care în Mesopotamia şi-a ales nuiele verzi de plop, de migdal şi de paltin, pentru ca vitele sale să se înmulţească (Fac.XXX,37—42) sau când în Egipt „Israel s-a închinat la vârful toiagului său” (Fac.XLVII,31). Sceptrul patriarhului evreu simbolizează puterea şi demnitatea şi totodată el prefigurează Sfânta Cruce, sceptrul cel înfricoşat al împărăţiei lui Hristos care ajută pe cei credincioşi să ajungă pe treptele cele mai înalte ale sfinţeniei.7 O altă dovadă sigură a prefigurării Sfintei Cruci în Vechiul Testament o avem atunci când, în drum spre Ţara Făgăduinţei, Moise a înălţat şarpele de aramă pe un stâlp de lemn, pentru ca tot cel ce era muşcat de şerpi veninoşi să fie salvat numai dacă privea către el (Num.XXI, 4—8). Confirmarea acestui adevăr se desprinde din convorbirea Mântuitorului cu Nicodim, căruia i-a povestit mai înainte hotărârea divină de a fi răstignit pe Sfânta Cruce Însuşi Fiul lui Dumnezeu (Ioan III, 14). Aşadar, textul vechitestamentar îşi are împlinirea în răspunsul dat de Mântuitorul învăţătorul iudeu, chipul şarpelui prefigurând în mod deosebit pe Iisus Hristos de pe Golgota. Această identificare a fost subliniată şi de Sfinţii Părinţi, ca de exemplu Ambrozie al Milanului, Sfântul Chiril al Alexandriei şi Sf. Ioan Gură deAur.

B. Altarul de jertfă și Sfânta Cruce Prefigurarea Sfintei Cruci prin altarele de jertfa consemnate în Vechiul Testament este destul de evidentă, dacă avem în vedere necesitatea şi importanţa lor în păstrarea legăturii cu Dumnezeu. Prin prisma acestui adevăr şi ţinând seama de faptul că prin jertfele sângeroase sau nesângeroase aduse pe altar, omul imploră iertarea greşelilor şi împăcarea lui cu Dumnezeu, Cel ce îl binecuvintează cu viaţa îndelungată şi paşnică, putem afirma că acest obiect de manifestare a religiozităţii sale atât în perioada premozaică cât şi postmozaică reprezintă tipul Sfintei Cruci. După cum în Vechiul Testament nu există jertfă fără altar (Fac. IV, 4), la fel în Noul Testament nu se poate separa Sfânta Cruce de jertfa Mântuitorului. Din asemănarea dintre altarul de jertfă şi Sfânta Cruce, ca instrument al jertfei mântuitoare, se poate desprinde şi faptul că acestea fiind sfinţite au menirea de a curăţi pe om, de aceea el le cinsteşte ca pe nişte obiecte sfinte, aşa cum propovăduieşte Sfântul Apostol Pavel (I

7

Pr.Ioan Mircea, op.cit., p.191.

5

Cor. I, 17—18 Gal. VI, 14 Evr. IX, 28).8 Însă această asemănare nu merge până la identitatea dintre ele, căci sacrificiile poruncite de Legea mozaică n-au putut şterge păcatul strămoşesc, ca jertfa Mântuitorului (Evr. IX, 26), ci ele au sfinţit numai trupul (Evr.IX, 13). Întrucât prin altarele de jertfă omul şi-a exprimat ascultarea faţă de Creatorul său şi mereu a ţintit spre sfinţenia şi libertatea vieţii lui. Dumnezeu i-a venit în ajutor descoperindu-i în mod supranatural rostul acestor sacrificii, care pregătesc drumul spre Golgota, unde Fiul lui Dumnezeu va împăca întreaga fire cu Tatăl Cel ceresc. Pentru împlinirea acestui scop a fost ales patriarhul Avraam, căruia Dumnezeu, pentru a-i încerca tăria credinţei lui, i-a poruncit să sacrifice pe unicul său fiu, Isaac, pe muntele Moria (Fac.XXII, 2). 9 Ascultând de porunca divină, patriarhul evreu şi-a luat fiul şi ajungând, după trei zile de mers, la acel loc, a ridicat jertfelnic pe care a pus lemnele şi deasupra lor pe Isaac (Fac.XXII, 3—9). În timp ce Avraam era pregătit să-şi sacrifice fiul, un înger al Domnului l-a oprit zicându-i „acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău” (Fac. XXII, 12). Pentru ascultarea faţă de Dumnezeu, patriarhului Avraam i s-a proorocit înmulţirea neamului său ca „stelele cerului şi nisipul mării” (Fac. XXII,16—18), fapta sa prefigurând jertfa Mântuitorului Hristos. Această prefigurare este evidentă deoarece Isaac este tipul Mântuitorului Hristos, lemnele pe care tatăl său i le-a pus pe umeri preînchipuind purtarea Sfintei Cruci de către Iisus Hristos pe drumul spre Golgota, iar altarul de jertfă, ca şi materialul pentru întreţinerea focului, tipul Sfintei Cruci. Comentând textul biblic în cauză, Sfântul Ioan Gură de Aur mai desprinde şi alte asemănări dintre altarul de pe muntele Moria şi cel de pe Golgota. Dacă pe primul se jertfea un berbec în locul lui Isaac, pe cel de al doilea era răstignit Mielul cel duhovnicesc pentru lume. Hristos este jertfa cea nouă adusă pe un altar nou, Preotul după Duh, Care, aşa cum spune Sf.Chiril al Alexandriei, şi-a dat viaţa pentru mântuirea lumii.10

C. Semnul Sfintei Cruci Dacă până acum în textele vechitestamentare s-au folosit felurite obiecte şi persoane pentru a prefigura partea materială a Sfintei Cruci prin care s-a făcut evidentă dragostea şi puterea divină, în cele ce urmează vom prezenta noi mărturii din Vechiul Testament ce prevestesc latura spirituală a semnului Fiului Omului ce se va arăta la a doua venire a Domnului (Matei XXIV, 30). Cercetând textele biblice în care este prefigurat semnul Sfintei Cruci, vom observa că

8

Prot.Dr. P. Deheleanu, Manual de sectologie, Arad, 1948, p.202. Pr.Prof. Nicolae Neaga, Facerea, text şi scurte note explicative, în „Seria teologică”, Sibiu, 1945, p.108. 10 Diac. Asist. Emilian Corniţescu, Prefigurări ale Sfintei Cruci în Vechiul Testament, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2, p.250. 9

6

şi sub această formă în Vechiul Testament se descoperă atotputernicia lui Dumnezeu, forţa divină mântuitoare care se face prezentă în toate acţiunile ce înnobilează viaţa omului. Respectând ordinea cronologică a temeiurilor biblice, vom afla că prima prefigurare a Sfintei Cruci a fost înregistrată atunci când patriarhul Iacob, încrucişându-şi mâinile, a împărtăşit binecuvântarea lui Dumnezeu pe capul nepotului său mai mic, Efraim (Fac.XLVIII,13—15). Binecuvântarea patriarhului Iacob a fost considerată de Sfânta noastră Biserică ca o prefigurare a Sfintei Cruci, această faptă „însemnând binecuvântarea cea de mântuire, care a venit peste noi toţi” sau dovedirea „semnului celui de viaţă purtător”.11 De această binecuvântare ce se acorda de obicei întâiului născut, s-a învrednicit fratele mai mic al lui Manase, „care va fi mai mare decât el şi din seminţia lui vor ieşi popoare nenumărate” (Fac.XLVIII,19). Patriarhul evreu a schimbat intenţionat binecuvântarea pentru cel întâi născut, căci era inspirat de Dumnezeu şi astfel el a prevestit creşterea numărului celor ce vor primi Sfânta Cruce—urmaşii lui Efraim, faţă de poporul Legii vechi sau descendenţii din Manase.12 Faţă de acest semn al patriarhului Iacob, cel de al doilea prefigurează mai bine Sfânta Cruce, fiindcă Moise ţinea mâinile în poziţie orizontală şi se ruga lui Dumnezeu ca Iosua Navi să înfringă oastea amaleciţilor (Ieş.XVII,9—16). Poziţia mâinilor lui Moise, cât şi biruinţa israeliţilor asupra armatei amalecite, atâta timp cât Moise se ruga şi rezista să ţină în poziţie orizontală braţele sale, sunt dovada incontestabilă a puterii Sfintei Cruci descoperită în Vechiul Testament. Din buchetul textelor biblice privind prefigurarea Sfintei Cruci mai notăm cuvintele din cartea profetului Iezechiel despre porunca ce a primit-o de la Dumnezeu ca să treacă prin Ierusalim şi să însemneze „cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săviâşesc în mijlocul lui” (IX, 4). După textul masoretic, în loc de cuvântul „cruce” avem „taw”, o literă reprezentată sub forma unei cruci. Profetul Iezechiel a primit poruncă de la Dumnezeu să pună semnul Crucii (taw) pe frunţile celor ce plâng în cetatea Ierusalimului din cauza nelegiuirilor celor păcătoşi pentru ca să nu fie pedepsiţi împreună cu cei răi (IX,4—10). Acţiunea profetului a fost înţeleasă de exegeţi ca o prefigurare a Sfintei Cruci, căci pornind de la modul de reprezentare a ultimei litere a alfabetului ebraic au văzut în ea tipul crucii lui Hristos, semn pe care şi creştinii îl primesc pe frunte şi îl fac atunci când săvârşesc o taină, se roagă sau încep o lucrare.

11 12

Triod, Irmos 2, Cântarea a 4-a de miercuri în săptămâna a IV-a din Postul Mare. Diac. Asist. Emilian Corniţescu, op.cit., , p.252.

7

Capitolul II Cinstirea Sfintei Cruci în lumina tradiţiei liturgice

Tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene adevereşte că noi creştinii ortodocşi nu ne închinăm lemnului crucii, adică materiei crucii, ci puterii crucii. „Veniţi credincioşilor, puterii crucii să ne închinăm glăsuieşte o stihiră de la rânduiala sfinţirii crucii căci pomul în rai a odrăslit moartea, iar acesta viaţă a înflorit, având pironit pe dânsul pe Domnul cel fără de păcat…”13. Urmând, e-au învăţat Apostolii, ce a primit Biserica, ce-au învăţat părinţii, Tradiţia liturgică adevereşte deci că noi nu ne închinăm materiei ci chipului crucii 14. Un ierarh ortodox, din secolul al VII-lea, răspunzând invectivelor aduse de iconoclaşti, mărturisea: „…când vei vedea pe creştini închinându-se crucii, cunoaşte că aduc închinăciune lui Hristos cel Răstignit, şi nu lemnului. Pentru că dacă ar cinsti zidirea lemnului, negreşit ar trebui să se închine şi pădurilor şi copacilor, după cum tu Israele, te închinai odinioară acestora, zicând arborelui şi pietrei: tu eşti Dumnezeul meu…dar noi nu spunem aşa nici crucii, nici chipurilor sfinţilor, căci nu sunt dumnezeii noştri, ci cărţi deschise spre aducere aminte a lui Dumnezeu şi spre cinstirea Lui, aşezate în Biserici în văzul tuturor şi venerate…”15 Închinându-se crucii, creştinul ortodox se închină Celui închipuit pe ea, şi nu materiei din care este făcută. Din această cauză, evlavia ortodoxă a impus ca, atunci când lemnul crucii se strică, să se ardă sau să se îngroape, pentru a nu fi profanat. După cum se ştie, tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene a confirmat, în baza vechiului obicei, practica însemnării crucii cu trei degete, precum şi rânduiala sfinţirii crucilor. În legătură cu „obiceiul cel de acum” al însemnării crucii cu trei degete, în comentariul canonului 91 al Sfântului Vasile cel Mare, din Pidalion, se spune: „închipuirea cinstitei Cruci creştinii cei vechi după altă închipuire a mânei o făcea. Adică cu singure degetele cele două a mâinii, cu cel din mijloc, şi cu cel arătătoriu, precum zice cuviosul Petru Damaschin…iar obiceiul cel de acum…a creştinilor este, a uni cele două degete cu cel mare împreună, şi cu aceste trei ce însemnează pe Sfânta Treime, se închipuiască crucea…” 16 În acelaşi comentariu din Pidalion se precizează că „…nu cu trei degete se făcea din vechime semnul crucei, ca acum, ci cu un deget…”17 Aşadar, obiceiul cel de acum al însemnării crucii cu trei degete, statornicit prin practica îndelungată, a dobândit putere de lege. 13

Molitfelnic, ed. IBMBOR, Bucure;ti, 1976, p.542. V. Sf.Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane, trad. D. Fecioru, Bucure;ti, 1937, p.333. 15 Ibidem, p.55-56. 16 Pidalion, Mănăstirea Neamţ, 1844, p.435. 17 Ibidem, p.213. 14

8

Potrivit tradiţiei liturgice a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, orice cruce dobândeşte puterea şi tăria lemnului celui binecuvântat.18 Semnul crucii se sfinţeşte „…cu harul Prea Sfântului Duh, prin stropirea cu…apă sfinţită…”19, în numele Sfintei Treimi. Cu acest prilej, al sfinţirii crucii, preotul se roagă lui Dumnezeu, „izvorul sfinţirii şi dătător bogat de toate bunătăţile” 20, să o „binecuvânteze…să o sfinţească şi…să o umple de puterea şi binecuvântarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit preasfântul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, …prin care puterea diavolului s-a călcat şi noi pământenii eliberarea am dobândit şi vieţii ne-am învrednicit!”21. Invocând harul Duhului Sfânt, pentru sfinţirea crucii, preotul ortodox se roagă lui Dumnezeu, zicând: „…trimite acum Harului Prea Sfântului Tău Duh peste acest senm al crucii şi-l binecuvântează, îl sfinţeşte şi-i dă lui ca să fie semn înfricoşător şi tare asupra tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, spre izgonirea şi înfrângerea tuturor curselor, ispitelor şi asupririlor diavoleşti iar poporului tău să fie acoperământ puternic, credinţei întărire, nădejdii sprijinire…şi sporire în toate faptele cele bune…”22. În urma actului sfinţirii, prin trimiterea harului Dătătorului de Viaţă, crucea devine „ajutor şi întărire” pentru poporul dreptcredincios. La aşezarea Sfintei Cruci pe acoperişul bisericii nou zidite, preotul se roagă lui Dumnezeu ca să binecuvânteze „semnul acesta al Sfintei Cruci” şi să-i dea „puterea şi tăria lemnului cel binecuvântat, care a fost stropit cu Sfântul Sânge…” 23. Apoi, luând busuiocul, înmuiat în apă sfinţită, şi stropind cu ea Sfânta cruce, preotul binecuvântează şi sfinţeşte „semnul acesta al Sfintei Cruci, cu harul Sfântului Duh,…”24. Potrivit rânduielii liturgice ortodoxe, crucea inclusiv cea nezugrăvită trebuie să aibă înscris numele lui Hristos, adică iniţialele şi monogramele legate de semnul crucii. Rugăciunea liturgică ortodoxă ne prezintă o teologie a crucii plină de sensuri şi idei dogmatice. De exemplu, rugăciunea de la sfinţirea crucii subsumează în textul ei întreaga teologie ortodoxă a crucii, afirmată de întreaga tradiţie liturgică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Din textul acestei rugăciuni aflăm că „prin pomul vieţii cel din mijlocul raiului”, Dumnezeu a „închipuit mai înainte crucea cea de viaţă făcătoare… şi în locul pomului neascultării…ne-a dăruit nouă semnul crucii purtătoare de viaţă, pe care iubitul Său Fiu, pironit fiind, a murit şi cu moartea pre moarte a omorât şi toată puterea diavolului a sfărâmat şi viaţă lumii a dăruit, iar

18

Ibidem. Molitfelnic, p.542. 20 Ibidem. 21 Ibidem, p.541. 22 Ibidem. 23 Ibidem, p.504. 24 Ibidem, p.505. 19

9

Bisericii sale armă nebiruită, sfinţire şi acoperământ tare şi izbăvire de toate cursele diavoleşti, şi nădejde tare de mântuire şi neruşinată, spre câştigarea vieţii…”25 Textul aceleiaşi rugăciuni ne spune că orice cruce se face „spre însemnarea biruinţei… Domnului nostru Iisus Hristos şi a eliberării şi a mântuirii noastre”. Prin „Sfintele Sale patimi”, „prin vărsarea Sfântului său sânge” şi „prin moartea cea făcătoare de viaţă a …Domnului nostru Iisus Hristos”, am dobândit „crucea cea făcătoare de viaţă a bunătăţii Sale”1. „Lemnul crucii, care era oarecând spre pierzare făcătorilor de rău şi celor ce greşeau se menţionează în textul aceleiaşi rugăciuni l-a arătat a fi binecuvântat, sfânt, de viaţă dătător şi izbăvitor celor ce greşesc…” Prin crucea de pe Golgota, lumea a fost eliberată de „osânda păcatului”, iar prin puterea semnului crucii am devenit „pururi biruitori asupra păcatului”. Prin cruce suntem întotdeauna povăţuiţi „spre bine”, pentru că Hristos este „izvorul sfinţirii”.26 Între „rânduielile şi rugăciunile la sfinţirea obiectelor de cult” din Molitfelnicul ortodox, găsim trecute şi „Rânduiala care se face la puneera temeliei bisericii şi la înfigerea crucii” şi „Rânduiala rugăciunii la aşezarea Sfintei Cruci pe acoperişul bisericii nou-zidite şi a clopotniţei”. Cu ocazia înfigerii crucii, preotul ortodox se roagă „să fie apărat locul…cu semnul cel înfricoşător şi cu puterea crucii…”, apoi se cântă troparul, „Crucea înfigându-se pe pământ, întărâtarea vrăjmaşilor a căzut şi cu totul s-a sfârşit; iar omul, cel mai înainte lepădat, iarăşi intră în rai”.27 Rugăciunea pe care preotul o citeşte înaintea crucii înfipte, cu faţa spre răsărit, ne relevă o înaltă gândire teologică despre cruce, creată de tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene. „Doamne, Dumnezeule atotţiitorule, care prin toiagul lui Moise ai preînchipuit cinstita şi de viaţă făcătoare cruce a iubitului Tău Fiu,… se roagă preotul ortodox Însuţi binecuvântează şi sfinţeşte locul acesta cu puterea şi cu lucrarea cinstitului şi de viaţă făcătorului lemnului aceluia al crucii, pe care a dobândit-o prin stropirea cu preţiosul sânge al Fiului Tău, spre alungarea demonilor şi a toată răutatea…”. Aceeaşi rugăciune ne spune că prin „vărsarea preţiosului Său Sânge” pe crucea de pe Golgota, Hristos „a întemeiat Biserica Sa, iar cu moartea Sa a ridicat-o, cu învierea a săvârşit-o, cu înălţarea a binecuvântat-o, şi cu pogorârea Sfântului Duh…a sfinţit-o şi a lăţit-o…”28 Rugăciunea pe care preotul o citeşte la aşezarea Sfintei Cruci pe acoperişul bisericii nou zidite şi a clopotniţei, ne descoperă noi faţete ale teologiei crucii, căreia tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene i-a dat un spor de înţelegere şi o nouă dimensiune cosmică, prin evlavia şi trăirea creştinească. Textul rugăciunii ne adevereşte că toiagul lui Moise şi lemnul pe 25

Ibidem. P.540. Ibidem, p.542. 27 Ibidem, p.494. 28 Ibidem, p.496. 26

10

care a poruncit să fie atârnat şarpele de aramă în pustiu, pentru a izbăvi poporul de muşcarea şarpelui, a „închipuit chipul Sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci a …Domnului nostru Iisus Hristos, prin care s-a zdrobit puterea diavolului şi s-a făcut viu nemul nostru cel muşcat de vicleanul şarpe cel de demult”173. După mărturia textului aceleiaşi rugăciuni, puterea Sfintei Cruci are darul de a binecuvânta şi păzi pe credincioşi „totdeauna nevătămaţi de tot răul”, dacă „vor privi, cu credinţă, la semnul acesta şi vor pomeni moartea cea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos,…şi se vor ruga lui Dumnezeu cu sârguinţă…”29 În conformitate cu învăţătura tradiţiei liturgice a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, cinstirea crucii este deci o pomenire a morţii celei mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Tradiţia liturgică ortodoxă ne relevă aşadar o teologie a chenozei, o teologie a umilinţei, cae nu separă cinstirea crucii ca obiect de cult de chipul crucii de pe Golgota. De aceea, tradiţia liturgică ortodoxă ne adeverşte că, înălţându-se pe „Cruce de bunăvoie”, Hristos ne-a dat crucea ca armă de pace nebiruită biruinţă”. crucea a adus deci şi împăcarea omului cu Dumnezeu, izbăvind „lumea de osânda păcatului”, şi arătându-ne, prin „puterea crucii”, „biruitori împotriva păcatului”.30 Preotul ortodox se roagă lui Dumnezeu Tatăl, cel care a „preînchipuit prin pomul vieţii cel din mijlocul raiului, de viaţă făcătoarea cruce…”, ca aceasta să ne fie „întărire în credinţă, nădejde tare de mântuire şi dătătoare de viaţă; …semn puternic şi înfricoşător împotriva tuturor duşmanilor celor văzuţi şi nevăzuţi, alungare şi depărtare a tuturor uneltirilor şi ispitelor diavoleşti;…”31 Crucea s-a adeverit, într-adevăr „semnul ceresc al lui Dumnezeu”, şi biruitoare asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. În cinstirea Sfintei Cruci, evlavia ortodoxă s-a manifestat prin diferite acte de cult. Obligaţia preotului de a se ruga în ceasul al VI-lea din zi, „…când Hristos a fost răstignit pe lemnul crucii…”, datoria de a ne face semnul crucii, care este „semnul Patimii, cunoscut şi dovedit contra diavolului”32, stropirea crucii cu aghaizmă, cădirea ei cruciş, închinarea cu cucernicie până la pământ, sărutarea ei şi respectarea zilelor de post închinate crucii sunt acte grăitoare ale evlaviei ortodoxe străbune, care adeveresc cu prisosinţă cinstirea de care se bucură Sfânta Cruce în tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene. În Biserica Ortodoxă Răsăriteană, cinstirea Sfântei Cruci se manifestă şi prin mulţimea a peste „200 de cântări duhovniceşti”33, din rânduiala sfintelor slujbe închinate acesteia. Aceste stihiri cuprind o teologie a crucii, care exprimă evlavia şi siritualitatea ortodoxă. 29

Ibidem, p.505. Ibidem, p.283. 31 Ibidem. 32 Ibidem, p.135. 33 Pr.Dr. Iftodi Leon, Crucea în imnologia ortodoxă, în „Mitropolia Olteniei”, XXIX (1977), nr.1-3, p.167. 30

11

O cântare bisericească ne mărturiseşte că ne închinăm „puterii crucii”, pentru că lemnul crucii a odrăslit „viaţă, având pironit pe dânsul pe Domnul Cel fără de păcat…” 34. o stihiră de la vecernia cea mare a praznicului înălţării Sfintei Cruci, de la 14 septembrie, adevereşte că, prin sărutarea „…cinstitei Crucii Tale, Hristoase Dumnezeule, astăzi noi păcătoşii te sărutăm cu buze nevrednice, pe Tine care Te-ai învrednicit să fii pironit pe ea…” 35. o altă rugăciune ortodoxă ne spune că Iisus Hristos a mântuit „lumea prin crucea, prin îngroparea şi prin învierea Sa”. În evlavia ortodoxă cinstirea crucii este deci legată de jertfa de pe Golgota şi de învierea Domnului. Tâlcuitorii Pidalionului considera că „după rânduiala închinăciunii”, Sfintei Cruci trebuie să ne închinăm după Sfânta Evanghelie. „…După rânduiala închinăciunii precizează Pidalionul mai întâiu ne închinăm Sfintei Evanghelii (poate precum zice Hrysostom, pentru că cele zise de sfinţi, sunt închipuiri ale sufletelor lor: şi prin urmare şi pentru că cuvintele Sfintei Evanghelii sunt închipuiri ale sufletului şi ale inimii Domnului. Pentru aceasta şi se protimisesc) apoi crucea. Apoi icoana lui Hristos… Născătoarei de Dumnezeu… icoanele sfinţilor…”36 etc. În cinstirea Sfintei Cruci, Biserica Ortodoxă a închinat şi zile deosebite de prăznuire. Trei zile pe an 14 septembrie, 1 august şi duminica a III-a din Păresimi sunt închinate cinstirii Sfintei Cruci. Sărbătoarea liturgică în cinstea crucii este legată de evenimentul descoperirii Sfintei Cruci la Ierusalim şi a înălţării Bisericii pe locul jertfei de pe Golgota de către împăratul Constantin şi mama sa Elena37. Crucea, lucrată în lemn sau din metal, nu lipseşte din nici un altar creştin, de pe nicio turlă a bisericilor şi clopotniţelor. În cimitirele ortodoxe, cei adormiţi în Domnul aşteaptă învierea sub ocrotirea Sfintei Cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci. Multe dintre biserici sunt zidite în chipul crucii, iar slujbele ortodoxe cinstesc Sfânta Cruce prin preafrumoase stihuri de o înaltă simţire creştinească. Crucea este aşezată şi la răspântii de drumuri, la izvoare cu apă de băut, la locuri de slavă unde s-au jertfit eroi ai neamului etc. Toate aceste prezenţe ale crucii dovedesc cinstea de care se bucură ea în evlavia ortodoxă.

Capitolul III Înţelesurile Crucii A. Sensul duhovnicesc al Crucii

34

Molitfelnic..., p.542. Mineiul pe septembrie. 36 Pidalion..., p.212. 37 Pr.Asist.Dr. Nicolae V. Dură, Crucea în lumina tradiţiei dogmatice, canonice şi liturgice a Bisericii Ortodoxe, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2, p.325. 35

12

Crucea lui Hristos înseamnă iubire; mai profund, descoperă iubirea dumnezeiască faţă de noi. E o adâncă legătură între iubirea dumnezeiască şi cruce. Aici în extrema umilire şi suferinţă a crucii s-a descoperit negrăita iubire şi slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit Om, S-a descoperit acea iubire care iubeşte şi pe cruce sau până la cruce şi se roagă pentru iertarea, mântuirea şi a celor ce-L răstignesc. Iubire care rămâne deci neschimbată, ca a Tatălui, care „răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi” (Matei V,45); care rămâne aceeaşi în orice condiţie, chiar când e răstignită. Iubire care nu încetează nici chiar în moarte, pentru ca „iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubirea lui Dumnezeu, a unei conştiinţe nelimitate, libere şi care se dăruieşte numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru că nu are nevoie de nimic, aşa cum numai Dumnezeu este şi poate fi. Dar e şi iubire umană descoperită prin om. Şi de aceea aici, în acest „exemplar” divin-uman, Hristos Iisus Domnul, în viaţa şi jertfa Sa e învins radical şi definitiv egocentrismul, sursa păcatului, a răului. Aceasta o arată mai ales crucea.38 Cunoaşteau şi cei vechi iubirea, aşa cum o cunoaştem şi mulţi dintre noi. Era însă vorba de iubirea, care-şi avea temeiul în iubirea de sine: „Să iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.” (Lev. 18,19). Dar păcatul aici nu e învins pentru că atunci când eu păcătuiesc nu mă iubesc pe mine. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: „Aşa să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu ăe voi” (Ioan, XV, 12). Fiul este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. „Fiul Omului, spune Iisus, n-a venit sa i se slujească, ci ca să slujească El şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi.” (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii Lui pe care o descoperă crucea. Această slujire prin cruce a Domnului este mântuitoare. Sfântul apostol Petru spune: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn” (I Petru II,24). El, fără de păcat, suferă pentru păcate. Arhiereul Legii vechi, când aducea jertfa pentru păcat şi împăcare, punea mâna pe capul victimei, punea păcatele asupra ei, pentru ispăşire (Levitic IV, 4). În acest înţeles biblic, Arhiereul Legii noi, Iisus Hristos poartă asupra Sa vinovăţia noastră ca victimă, jertfă, ispăşire. Spune şi Sfântul Pavel: „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat L-a făcut păcat pentru noi... ca noi să ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Însul” (II Cor. V, 21). „Cu rănile Lui v-aţi vindecat” adaugă Sfântul Petru. Cum te-ar putea mântui, purifica, sfinţi cineva, fiind el însuşi păcat? Cum te-ai putea vindeca infuzându-ţi-se un sânge bolnav? „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”, se întreabă Apostolul, şi tot el răspunde: „Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. VII, 24, 25). Fiul este trimis la „ai Săi din lume pe care I-a iubit până la capăt” (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire până la extrem, până la cruce. De altfel, aici se şi descoperă fiinţa ultimă a iubirii: „Nimeni 38

Pr.Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2, p. 181.

13

nu are mai mare dragoste ca aceasta decât ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi”, spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenţa jertfei, a crucii Domnului şi raţiunea ei de a fi în acelaşi timp: iubirea. Şi prin ea se împlinesc şi dreptatea dumnezeiască şi sfinţirea noastră. Pe cruce „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. LXXXIV, 2). Crucea Domnului este mai mult decât o ispăşire a Lui în locul nostru, ca „locţiitor”, reprezentant al nostru. Prin însăşi Întruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieţi. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viaţa noastră cu tot ce este al ei, cu nevoile sau păcatul ei. Şi nu este de conceput să iubeşti real fără să cunoşti, să simţi ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, încercările celorlalţi, sau ceea ce, după Sfânta Scriptură numim: păcatul, suferinţa, moartea. Şi cu cât înţelegi mai mult existenţa, viaţa, cu atât iubeşti şi suferi mai mult. E de ajuns să ne gândim la părinţii care suferă adesea sufleteşte pentru copii mai mult decât copiii lor înşişi, pentru că înţeleg şi văd mai mult din propria lor încercare urmările răului. Conştiinţei infinite a lui Iisus îi corespunde o iubire şi o suferinţă nesfârşite pentru ai Săi, care este Crucea.39 Şi numai o asemenea cruce poate mântui. Nu pentru că Dumnezeu vrea suferinţă, jertfă, moarte, pentru Sine, cum vedeau cei vechi. Ci pentru că adevărata relaţie între mine şi Tatăl, între mine şi semenul meu, este aceea de iubire, de jertfă, de deschidere fără rezervă, de oferire şi de comunicare. La Botezul şi Schimbarea la faţă a Domnului, când de fiecare dată se anticipau, se pregăteau crucea şi învierea, Tatăl rosteşte: „Acesta este Fiul meu cel iubit...Întru acesta se revelează cu adevărat voia mea” „Pe acesta ascultaţi-L” (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiţi ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment şi fapt poate avea loc pentru că acum în faţa Tatălui stă cineva, Fiul Său, Dumnezeu şi Om, care „plineşte toată dreptatea”, care e sfinţenie absolută şi care iubeşte. Aceasta ne împacă real cu Dumnezeu şi întreolaltă: iubire atotcuprinzătoare, în toate direcţiile, sensurile: spre Tatăl, spre semeni, spre toată făptura. Această iubire este mântuitoare, sfinţitoare. Domnul sfinţeşte lumea începând cu Sine, cu trupul Său, în iubirea Sa. În însăşi purtarea crucii, în jertfirea Sa, Donmul desfiinţa păcatul şi sfinţea făptura. Dacă reazemul răului, al păcatului este egocentrismul, atunci iubirea divină, crucea poartă în ea desfiinţarea lui. În Hristos păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. „Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este îmapăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbatoare şi bucurie”, învaţă părintele nostru Ioan Gură de Aur40. Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”41. „Starea de sacrificiu” e şi calea noastră, unii către alţii. Toată viaţa Domnului este purtare a crucii şi desfiinţare a păcatului. Şi întruparea Sa, a Celui care „în chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob.” (Filip. II,7); şi naşterea în peşteră, în 39

Ibidem, p.183. Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice împărăteşti, trad. Pr.Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942, p.142. 41 Cf. Pr.Prof. D. Stăniloae, Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.7-8/1976, p.471. 40

14

iesle; şi faptul că El „prin care toate s-au făcut” vieţuind pe pământ „nu are unde să-şi plece capul”; şi hulirea din partea fariseilor că „strică legea”, sau „că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii”, El „plinitorul legii”, şi Cel „fără de păcat...” etc.

B. Crucea Altarul de jertfă al Mântuitorului Cuvântul crucii este prezent în Evanghelie, în propovăduirea Mântuitorului încă înainte de răstignirea Sa pe acest vechi instrument de osândă. Iisus le zicea ucenicilor săi: ,,Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei XVI, 24). E vorba, desigur, în aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastră duhovnicească, dar în legătură cu crucea Sa în care e înrădăcinată crucea creştinului. Pentru că înainte de a le adresa această chemare, Mântuitorul arată ,,ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să învieze” (Matei XVI,21). Aici Domnul vesteşte direct pătimirea şi moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus îi chema pe ucenici să-L urmeze. Iar la puţină vreme, adică după şase zile, suind pe muntele Taborului să se roage, apar împreună, în slava Schimbării la faţă, Moise şi Ilie, care vorbeau cu El despre ,,sfârşitul Lui pe care avea să- l împlinească în Ierusalim” (Luca IX,31); deci iarăşi despre cruce. Şi, acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunăvoie, răstignirea, jertfa Sa cunoaşte şi strălucirea slavei omeneşti ca o arvună a învierii.Astfel, în amândouă aceste mărturii se descoperă încă din timpul propovăduirii Sale, locul şi rostul proniator şi nu întâmplător, al crucii, în lucrarea mântuirii noastre.42 Toate cele 4 Evanghelii vorbesc despre crucea Domnului. Primele 3 numite şi sinoptice, de la Sfinţii: Matei, Marcu şi Luca o amintesc pe calea spre Golgota: ,,Şi au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simion Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, să ducă crucea Lui” (Matei XXVII,32; Marcu XV,2; Luca XXIII,26). Încă şi mai direct o evocă Sfântul Ioan în momentul răstignirii: ,,Şi stau lângă crucea Lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena” (Ioan XIX,25). Astfel, ,,lemnul” pe care Sfântul Petru spune că ,,Domnul a purtat păcatele noastre’’ unealta răstignirii Sale, e numit de ucenicul Domnului ,,Crucea lui Iisus”. Urmează limpede de aici că, potrivit Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu ,,pentru a noastră mântuire”. Cel ce este deodată Arhiereu şi jertfă şi-a pregătit şi altarul Său pe care prăznuieşte Paştile Noului Legământ. ,,Paştile nostru, Hristos a fost jertfit pentru noi” zice Sfântul Petru (I Cor. V, 7). Iar această jertfă se săvârşea tocmai în timpul

42

Pr.Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2, p.183.

15

când la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi. 43 Şi în acel moment lua fiinţă noua jertfă, cea a Noului Testament, şi pe un nou altar. Cum ne explică şi învaţă acelaşi Apostol când spune: ,,Avem altar dintru care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului” (Evr. XIII, 10). Altar nou pentru că Iisus ca să sfintească poporul cu sângele Său, „a pătimit afară din poartă”. De aceea îndeamnă iarăşi Sfântul Pavel: ,,Să ieşim dar la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui” (Evr. XXIII, 13). Luând deci, purtând ,,ocara Lui”, adică crucea Lui, întrucât EL, Iisus, ,,Începătorul şi plinitorul credinţei, care pentru bucuria pusă înainte-I, a învierii, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evr. XII,20). Toate aceste mărturii arată fără umbră de îndoială că cistind crucea, aducem cinstire altarului de jertfă al Mântuitorului nostru şi îi aducem această cinstire sfântă luând aminte la înseşi cuvintele Mântuitorului care spune că: ,,Cei ce jură pe altar, se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui” (Matei XXIII,20). Mai ales în taina crucii, altarul este legat inseparabil de jertfă. Iar cinstirea adusă altarului crucii duce la cinstirea Darului supreme, Fiul lui Dumnezeu şi nu omul” (Evr.VIII,1-2). Se descoperă astfel o atât de adâncă unitate între Hristos şi cruce-altarul Său. Hristos este nedespărţit de crucea Sa. De aceea, Apostolul va şi spune: ,,Am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus şi pe acela răstignit” (I Cor. 2).

43

Dr.V.Gheorghidiu, Sfânta Evanghelie după Matei, Comentar, Cernăuţi, 1926, p.734.

16

CAPITOLUL IV Cinstirea Crucii în cultul divin A. În cultul particular Cinstirea Sfintei Cruci în cultul particular al fiecărui creştin în parte, cât şi în cultul public-liturgic al Bisericii s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, prin numeroase forme, cum ar fi: însemnarea cu semnul Crucii, invocarea Crucii în diverse împrejurări, venerarea Lemnului Sfintei Cruci în locaşurile care adăpostesc relicve cu lemnul sfânt al Crucii, pelerinaje la Locurile Sfinte unde au fost depuse aceste relicve, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, aşezarea ei pe turlele bisericilor, pe mormintele creştinilor, în casele credincioşilor, la răspântii de drumuri şi însemnarea cu ea a locurilor unde s-au întâmplat fapte memorabile. Toate acestea arată într-un mod mai elocvent decât orice altă exprimare, preţuirea şi evlavia pe care au manifestat-o şi o manifestă creştinii, din cele mai vechi timpuri faţă de Sfânta Cruce. Astfel, la capitolul închinat Sfintei Cruci, în Pravila Bisericească, se defineşte „Crucea”, cu argumentele de netăgăduit ale Sfintei Scripturi: „Crucea este steagul creştinătăţii, căci pe ea S-a răstignit Domnul Iisus, aşa cum a fost simbolizat de şarpele de aramă (Num. 24,5-9; In. 3,14-16). Ea este semnul Fiului Omului şi al Bisericii Sale (Matei 24,30). Ea este altarul răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului strămoşesc (Ef. 2,14-16; Ev. 7,25; 10,11-12; Col. 2,14). Ea întruchipează suferinţa pe care trebuie s-o rabde un adevărat creştin, care se devotează să slujească Domnului (Mt. 10,38; 16,24; Lc. 9,23; Gal. 6,14). Pentru noi, însă, Crucea este pecetea lui Hristos Dumnezeu şi icoana vieţii noastre (Gal. 3,1; Apoc. 7,2-5;14,1).44 Încă de la învierea Mântuitorului, Sfintei Cruci i s-a acordat un cult religios, ca oricăror alte relicve care aminteau de jertfa Lui mântuitoare, iar semnului Sfintei Cruci un cult particular deosebit. Începând cu prima jumătate a secolului IV, cinstirea Sfintei Cruci începe să se manifeste cu o amploare deosebită în cultul public, ocupând un loc de seamă în cultul oficial al Bisericii.

B. În cultul liturgic

44

Pr. Lect. Nechita Runcan, Creştinismul în primele trei veacuri – Compendiu istoric, Constanţa, 1997, p. 107

17

În cultul liturgic al Bisericii, cinstirea Sfintei Cruci a intrat, la 13 septembrie 335, cu ocazia sfinţirii „Bisericii Sfântului Mormânt” de la Ierusalim, unde a fost expusă spre vedere miilor de pelerini care veneau s-o vadă, s-o atingă şi să i se închine. Expunerea şi venerarea liturgică, publică şi solemnă a Sfântului Lemn al Crucii aveau loc, la început, numai de două ori pe an: la 13 septembrie şi în Vinerea Patimilor. Cu timpul, din cauza numărului tot mai mare de pelerini care veneau la Locurile Sfinte, solemnitatea de cinstire liturgică a Sfintei Cruci, a început să se facă în ultimele trei zile ale Săptămânii Patimilor: Joi, Vineri şi Sâmbătă. Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgică a Sfintei Cruci din Vinerea Patimilor, a trecut şi în Apus, iar în acelaşi timp şi în Orient. În perioada prigoanei iconoclaste, Sfânta Cruce a rămas la loc de cinste şi chiar au fost momente de exacerbare a cinstirii ei, ca în cazul sectei stavrolaţilor, după cum menţionează istoricul Nichifor Calist. Doctrina exactă a Bisericii în ce priveşte cultul Sfintei Cruci este stabilită la Sinodul VII ecumenic de la Niceea în anul 787 cu ocazia reintroducerii oficiale a cultului icoanelor, când se precizează că: „… cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sfintei Evanghelii şi Sfintei Cruci”. După încheierea perioadei de furie iconoclastă, cinstirea Sfintei Cruci ia un mare avânt, mai ales în cultul Bizantin, în care apar noi slujbe speciale alcătuite în cinstea şi spre lauda ei în completarea celor vechi şi totodată apar canoane, condace, stihuri, tropare şi alte rugăciuni, care sunt încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărţile ortodoxe: Acatistul Sfintei Cruci, Cântările din Octoih pentru cele două zile ale săptămânii, Miercurea şi Vinerea, închinate cinstirii deosebite a Sfintei Cruci şi a Patimilor.

C. În cărţile de cult Cinstirea Sfintei Cruci o regăsim şi în cărţile de cult, ca de exemplu: În „Liturghier” întâlnim rânduiala slujbei la scoaterea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, la Înălţarea Sfintei Cruci. Către sfârşitul doxologiei de la Utrenie, preotul cădeşte Sfânta Cruce aşezată pe un disc pe Sfânta Masă, iar când se cântă „Sfinte Dumnezeule....” şi clopotele sună, preotul ia discul cu Sfânta Cruce şi ţinându-l în dreptul frunţii ocoleşte pe după Sfânta Masă şi iese din altar pe uşa dinspre miazănoapte mergând înaintea lui un purtător de lumină. Ajuns în mijlocul Bisericii, preotul zice: „Cu înţelepciune drepţi!”. Aşează discul cu Sfânta Cruce pe analog şi o cădeşte 18

cruciş, apoi luând discul cu Sfânta Cruce cu ambele mâini îl ridică la frunte, şi stând înaintea analogului, cu faţa la răsărit zice: „Mulţumeşte-ne pe noi, Dumnezeule”. Se zice de 100 de ori „Doamne miluieşte”, în timp ce preotul se pleacă încet cu Sfânta Cruce până la pământ şi din nou se ridică încet. Se spune de 500 de ori „Doamne miluieşte” preotul făcând aceleaşi gesturi ca şi mai înainte. Preotul pune discul cu Sfânta Cruce pe analog şi se cântă de 3 ori „Crucii Tale”, în timp ce preotul face metanii înaintea Sfintei Cruci, o sărută, face din nou metanie şi plecându-se spre dreapta şi stânga, intră în Sfântul Altar, iar credincioşii din Biserică, vin pe rând şi se închină ca şi preotul, sărutând Sfânta Cruce, în timp ce la strană se cântă cele rânduite din „Minei”. Terminându-se închinarea şi sărutarea Sfintei Cruci, preotul vine în faţa analogului, se închină din nou şi luând Sfânta Cruce, o duce şi o pune pe tetrapod (iconostas), unde rămâne până la Odovania sărbătorii (21 septembrie). În „Molitfelnic” întâlnim rânduiala care se face la punerea temeliei Bisericii şi la înfigerea Crucii. În rânduiala acestei slujbe se face precizarea că nimeni nu poate să pună temelie de Biserică, fie de piatră, fie de lemn, decât numai episcopul sau cu binecuvântarea lui un protopop ori un preot, pe care va voi să-l trimită. Dacă se va zidi Biserica din piatră se sapă şanţuri la locul unde va fi temelia şi se pregăteşte piatră şi tencuială şi pe o piatră patrunghiulară se desenează ori se sapă o cruce, iar sub cruce, dacă va voi episcopul, se pregăteşte un loc pentru punerea Sfintelor Moaşte. Se aşează inscripţia cu numele praznicului sau Sfântului căruia i se închină biserica, cu precizarea moaştelor ce se află aici şi a datei, acestea închinate în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se pregăteşte o Cruce mare de lemn şi locul în care să se înfigă acea cruce, adică o groapă unde are să se înfigă prestolul. Dacă biserica va fi de lemn, atunci nu se fac şanţuri, ci numai o groapă sub peretele altarului dinspre răsărit pentru punerea pietrei patrunghiulare şi alta pentru punerea Crucii, la locul unde va fi prestolul. După ce s-au pregătit toate acestea, ierarhul, locţiitorul se îmbracă în toate veşmintele arhiereşti, respectiv cele preoţeşti în biserica cea mai apropiată de locul unde se pune temelia, şi iese cu tot clerul, doi câte doi, diaconul mergând înainte cu cădelniţa, iar preoţii cu cruci. Sosind la loc pun Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce pe masă şi luând proestosul, cădelniţa şi cădind masa în chipul crucii de 3 ori zice diaconul: „Binecuvântează părinte”. Se citesc rugăciunile începătoare, diaconul zice ectenia mare. Se cântă apoi după caz, troparul praznicului. Se duce şi se pun pe masă două vase, unul cu apă curată, altul cu 19

untdelemn. Mai târziu, proestosul luând crucea, o afundă în apă cruciş, cântând troparul: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Acest tropar se cântă de 3 ori. După citirea altei rugăciuni proestosul, luând apă sfinţită, stropeşte cu ea locul unde are să fie înfiptă Crucea zicând o rugăciune către Mântuitorul. Preoţii, împreună cu proestosul luând Crucea, o înfig la locul pregătit, cântând un alt tropar. Proestosul, cu faţa la răsărit, înaintea Crucii înfipte, citeşte o rugăciune către Dumnezeu Tatăl. În „Panihidă” întâlnim rânduiala binecuvântării şi sfinţirii crucii ce se aşează la mormânt. Faţă de rânduiala care se face la punerea temeliei Bisericii şi la înfigerea crucii, aceasta este mai puţin complexă şi mai scurtă. Crucea este binecuvântată şi citită la cimitir, de către preot. Pe ea se înscriu numele celui adormit, ziua, luna şi anul când a trecut la cele veşnice. Pentru imnografia ortodoxă, foarte popular şi cunoscut este, alături de Acatistul Sfintei Treimi, Acatistul Maicii Domnului cel închinat Sfintei Cruci. Acesta este alcătuit din 13 condace şi 12 icoase, fiecare icos terminându-se astfel: „Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor În acatist se descoperă puterea Crucii, minunile pe care le înfăptuieşte asupra creştinilor ce o venerează. În laudele aduse ei este numită: „uşa tainelor”, „sprijinirea sărmanilor”, „păzitoare a creştinilor”, „odor vestitor al Cuvântului”, „izbăvirea vechiului blestem”, „stingătoarea focului rătăcirii”, etc. În omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur, atrage atenţia asupra creştinilor care nu fac semnul Sfintei Cruci cu băgare de seamă. Sfinţii Părinţi, prin canonul 73 al Sinodului VI ecumenic, afurisesc pe profanatorii semnului Sfintei Cruci, zicând: „Crucea cea făcătoare de viaţă, arătându-se nouă mântuire, trebuie să punem toată silinţa spre a da cinstirea cuvenită Aceluia prin care ne-am mântuit din greşeala cea veche. Drept aceia, şi cu gândul şi cu cuvântul simţirea, dându-i Ei închinăciunea, închipuirile Crucii care se fac de unii pe faţa pământului, poruncind a se şterge cu tot chipul, ca nu cu călcarea celor ce umblă să se ocărască semnul biruinţei noastre. Deci, de acum înainte, cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului poruncind să se afurisească”.

20

CAPITOLUL V Sărbatori în cinstea Sfintei Cruci

Dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci, cea mai veche şi mai importantă este „Înălţarea Sfintei Cruci” oficiată la 14 septembrie, când se sărbătoreşte amintirea a două evenimente deosebite din istoria ei: Aflarea Crucii şi Înălţarea ei solemnă în văzul poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua 14 septembrie 335 şi Readucerea Sfintei Cruci de la Perşi în anul 629, de către împăratul bizantin Heraclios, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Martyrion din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor la 14 septembrie 630. După Cronica Alexandrină aflarea Sfintei Cruci s-ar fi întâmplat în anul 320, dar istoricul Sozomen, în Istoria Bisericească, o plasează după Sinodul I Ecumenic, iar pelerina apuseană Egeria, în „Peregrinatio ad Loca Sancta” spune că aflarea s-ar fi întâmplat la 13 septembrie 335, ziua de sfinţire a Bisericii Martyrion. După o cronică anonimă, sărbătoarea s-ar fi înfiinţat în anul 335 când, la 13 septembrie s-a sfinţit Biserica Sfântului Mormânt, construită deasupra mormântului Mântuitorului, iar a doua zi în 14 septembrie, fiind adunaţi acolo mulţi episcopi şi credincioşi, episcopul Macarie al Ierusalimului, a arătat-o pentru prima oară spre a fi văzută şi venerată. De atunci a rămas ca zi a sărbătoririi „Înălţării” sau „Arătării Sfintei Cruci”, ziua de 14 septembrie. Încetul cu încetul sărbătorirea sfinţirii Bisericii Martyrion, principală la început, şi-a pierdut din importanţă şi deşi a fost celebrată prin slujba zilei de 13 din Mineiul ortodox pe septembrie, ea a rămas ca o înainte-prăznuire a sărbătorii Înălţării Crucii de a doua zi. Tot în această zi se serbează şi Aflarea Sfintei Cruci, care se serba până atunci la date diferite, la unii în Vinerea Patimilor, la alţii în Lunea Paştilor. Aflarea Sfintei Cruci şi Înălţarea Sfintei Cruci au fost sărbători separate, serbate la date diferite. Astfel, în timp ce Înălţarea Sfintei Cruci se serbează peste tot la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci este sărbătorită de Biserica Apuseană la 3 mai, sărbătoarea având la origine aniversarea anuală a sfinţirii bazilicii „Sfintei Cruci” din Roma, zidită de Sfânta Elena în amintirea Crucii care se arătase pe cer fiului ei. La abisinieni şi în Biserica din Alexandria, Aflarea Sfintei Cruci se serbează la 4 mai, iar la copţi şi arabi la 6 martie. Ca o reminiscenţă a acestei sărbători de la 6 martie, trebuie privită „Duminica Sfintei Cruci” din calendarul ortodox. La Ierusalim, în ajunul sărbătorii se face şi astăzi slujba arhierească a Privegherii cu Litie în Biserica Învierii, iar a doua zi după Liturghie, proestosul slujbei poartă Sfânta Cruce mergând în procesiune la locul aflării Sfintei Cruci unde, după ce se face o rugăciune, episcopul 21

Taborului merge cu toată procesiunea la Golgota şi face înălţarea solemnă a Sfintei Cruci şi Apolis. La Constantinopol, sărbătoarea de la 14 septembrie era precedată de patru zile pregătitoare, în care se făcea închinarea Crucii, iar în ziua de 14 septembrie se făcea înălţarea solemnă, sărbătoarea prelungindu-se până duminica următoare. Înălţarea Sfintei Cruci se sărbătoreşte cu post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile Mântuitorului. Duminica a treia din Postul Paştilor numită Duminica Crucii, este a doua sărbătoare a Sfintei Cruci în ordinea importanţei. Ea are dată variabilă şi a fost instituită la Constantinopol în secolul VIII. Caracteristica slujbei la aceste sărbători este ritualul scoaterii solemne şi venerării sau închinării Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie şi Liturghie. El simbolizează ceremonia liturgică a arătării solemne şi a venerării generale a Sfintei Cruci, care avea loc la Ierusalim, iar apoi şi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin. În ultima vreme, ritualul şi-a pierdut din strălucire eclipsat fiind de ritualul Prohodului. Astăzi, la noi, sâmbătă seara, la Vecernie are loc rânduiala pregătirii Sfintei Cruci pentru „scoaterea de a doua zi”. Totuşi, la sirieni, la armeni şi la copţi, cultul şi-a păstrat importanţa şi strălucirea din vechime. O altă sărbătoare a Sfintei Cruci, mai puţin importantă (fără ţinere) este ziua de întâi august, care coincide cu începutul postului Sfintei Marii, şi se numeşte „Scoaterea Cinstitului lemn al Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”, în amintirea minunii liberării grecilor din robia saracinilor, pe timpul împăratului Manuel Comnenul, cu ajutorul Sfintei Cruci. La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci, iar în unele biserici ruseşti se făcea sfinţirea apei mici. Altă sărbătoare a Sfintei Cruci, tot fără ţinere este la 7 mai, când pomenim prăznuirea apariţiei semnului Sfintei Cruci pe cer, în timpul împăratului Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, fapt petrecut, după câte se pare, în 351 şi relatat de către Sfântul Chiril al Ierusalimului într-o scrisoare împăratului Constanţiu. Slujba zilei aminteşte acest eveniment, slăvind Sfânta Cruce. În serviciul divin zilnic al Bisericii ortodoxe, mai avem două zile pe săptămână consacrate cinstirii speciale şi permanente Sfintei Cruci, miercurea şi vinerea. În aceste zile, slujbele cinstesc cu Patimile Domnului şi Crucea Răstignirii, altarul pe care Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă sângeroasă pentru mântuirea noastră.

22

Concluzii După Sfânta Euharistie, Crucea este obiectul sfânt cel mai venerat al religiei noastre ortodoxe, ea făcând parte din cultul relativ al Bisericii. Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creştină particulară şi în cultul public-liturgic al Bisericii, s-a manifestat din cele mai vechi timpuri prin numeroase forme. Folosirea semnului Crucii atât de frecvent de către creştini în viaţa de toate zilele, precum şi prezenţa nelipsită a Sfintei Cruci în toate locurile scumpe evlaviei creştine, arată în modul cel mai elocvent posibil preţuirea şi respectul cu care evlavia ortodoxă a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului nostru Iisus Hristos şi a mântuirii noastre. În afară de aceasta, Crucea este un simbol al unirii noastre cu Hristos, nu doar în virtutea faptului că noi urmăm exemplul Lui, ci în virtutea a ceea ce a făcut El pentru noi şi în noi. În moartea Lui înlocuitoare pe cruce, pentru noi, noi am murit „în El” (2 Cor. 5:14). Sfânta cruce este semnul hotărârii noastre de a trece tainic prin câte a trecut Iisus. Cel ce însemnează pe sine semnul crucii mărturiseşte prin acest lucru că el vrea să fie un discipol al Mântuitorului. El urmează cuvintelor spuse de Domnul: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-mi urmeze Mie” (Luca IX,2-3). ,,Şi cel care nu îşi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca XIV, 27). A purta crucea înseamnă a ne asemăna cu Hristos. Crucea recomandată prin aceste cuvinte tuturor creştinilor nu este însă crucea răstignirii sângeroase pe care Dumnezeu o încredinţează ca dar numai martirilor, ci ,,o cruce zilnică”. Expresia ,,în fiecare zi” se referă la o răstignire ,,spirituală”. Despre această răstignire ne vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel, mărturisind: ,,mor în fiecare zi” (I.Cor. XV 31). ,,Moartea spirituală” îşi păstrează caracterul ei de cruce, dar într-un înţeles propriu. În primul rând, creştinul părăseşte ,,lumea păcatului”, fiind un convertit. Nu mai puţin însă, suferinţa pe care o are de îndurat e purtată cu bărbăţie, căci ea are pentru el un sens. De câte ori Mântuitorul întrebuinşează expresia: ,,Să-şi ia crucea’’, El adaugă: ,,şi să-Mi urmeze Mie” (Cf. Luca XIV 27; Matei XVI 24; Marcu VIII 34). Numai suferinţa îndurată după modul lui Hristos este o purtare a crucii. Hristos nu numai că suportă crucea, ci triumfă asupra ei. Pironit fiind pe lemnul crucii, El îl preamăreşte pe Dumnezeu. Iisus, ne spune Sfântul Apostol Pavel, ,,deşi era Fiu (al lui Dumnezeu) a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evrei V 8). În această supunere ,,ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filip II 8), El ne-a învăţat ce înseamnă biruinţa lumii superioare asupra patimilor cele mai întunecate. Scopul vieţii creştine este îndumnezeirea. Dar pentru ca viaţa noastră să devină deiformă, noi trebuie să imităm în chip tainic viaţa pământească a Mântuitorului. Ca să ajungi la contemplaţia divinităţii lui Iisus, să ajungi la unirea cu El, se cuvine să porneşti de la concret, de 23

la contemplarea umanităţii lui pătimitoare. ,,Pentru aceasta aţi fost chemaţi (să înduraţi suferinţa) că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui” (I Petru II, 21) ne lămureşte Sfântul Apostol Petru. Asemănarea cu Hristos la care ne îndeamnă aceste cuvinte, pentru a nu rămâne în stadiul unei simple meditaţii sau delectări sufleteşti, presupune o retrăire reală a suferinţelor pe care El le-a îndurat prin fapte de asceză şi spiritualitate creştină. E ceva asemănător cu ceea ce ne recomandă şi Sfântul Apostol Ioan, spunând: ,,Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să îl iubească” (I Ioan IV). A ne asemăna cu Hristos purtând crucea Lui înseamnă a trăi în El şi a ne bucura de harul Său. Aflându-ne pe acest drum, Iisus Hristos vine în ajutorul nostru uşurându-ne de păcat şi împărtăşindu-ne puterea de a-l învinge. Tocmai pentru aceasta el s-a arătat solidar cu oamenii păcătoşi şi a oferit lui Dumnezeu pentru răscumpărarea păcatelor, suferinţele Sale şi moartea Sa. De aceea El ne-a şi făcut părtaşi, prin Sfintele Taine, la patimi şi la moarte. Ne-a îngropat cu Sine în mormântul Său, pentru ca ridicându-ne din el să retrăim viaţa Lui reînnoită. Când creştinul are de îndurat o cruce pentru Hristos, el nu este niciodată singur. Puterile lui sunt amplificate şi călite în chip minunat de energia harului dumnezelesc. Dumnezeu nu îi cere credinciosului nimic care să nu fie cu putinţă. Nu există cruce în lume, oricât de grea, care să nu poată fi purtată de cel care se sprijină pe ajutorul de sus. Orice cruce este uşoară când sub ea s-a aşezat umărul lui Hristos. ,,Iar Mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos...de acum înainte, nimeni să nu îmi facă supărare, căci port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Gal VI, 14,17), mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel. Suferinţele martirilor creştini ar fi cu totul inexplicabile dacă le-am dezbrăca de puterea divină a credinţei. A purta crucea lui Hristos înseamnă a ne identifica cu răbdarea Lui. Prin cruce ne ridicăm dintr-o dată în orizontul de lumină al veşniciei. Dacă am asemăna sufletul nostru cu o candelă în care arde o festila, untdelemnul care îi întreţine flacăra este dragostea cu care Iisus Hristos a înfrânt durerea şi moartea. Îndată ce acest untdelemn ne inundă fiinţa, se aprinde şi în noi o candelă de lumină, iar raza ei străbate întunericul. Numai în această lumină, viaţa noastră de pe pământ ne apare în proporţiile ei juste de fragment al nemărginitei vieţi în veşnicie şi dobândim puterea de a-I purta crucea în perspectiva bucuriei fără sfârşit ce va urma.

24

Bibliografie

I. Ediţii ale Sfintei Scripturi 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994. 2. Noul Testament comentat tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune revizuită, redactată şi comentată de Înalt Prea Sfinţia Sa, Înalt Prea Sfinţitul Episcop Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993. II. Lucrări, manuale, cărţi de cult 1. Acatistier, Editura I.B.M. al B.O.R., Ediţia a III-a, Bucureşti, 1987; 2. Branişte, Pr. Prof. Ene, „Liturgica generală”, Bucureşti, 1993; 3. Bria, Pr. Prof. Dr., Ion, „Credinţa pe care o mărturisim”, Editura I.B.M. a B.O.R., Bucureşti,1987; 4. idem, „Dicţionar de teologie ortodoxă”, Bucureşti, 1994 5. Deheleanu, Prot.Dr. P., Manual de sectologie, Arad, 1948. 6. Gheorghidiu, Dr.V., Sfânta Evanghelie după Matei, Comentar, Cernăuţi, 1926 7. Liturghier, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1987; 8. Molitfelnic, ed. IBMBOR, Bucure;ti, 1976. 9. Molitfelnic, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992. 10. Neaga, Pr.Prof. Nicolae, Facerea, text şi scurte note explicative, în „Seria teologică”, Sibiu, 1945. 11. Pidalion, Mănăstirea Neamţ, 1844. 12. Runcan, pr. Lect., Nechita, „Creştinismul în primele trei veacuri Compendiu istoric”, Constanţa, 1997; 13. idem, „Istoria literaturii patristice din perioada persecuţiilor autocreştine”, Constanţa, 1999; 14. Sachelarie, Ieromonah Nicolae, „Pravila bisericească”, Bucureşti, 1999. 15. Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea I, trad. De Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943. 25

16. Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la Praznice împărăteşti, trad. Pr.Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1942 17. Sf.Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane, trad. D. Fecioru, Bucure;ti, 1937. 18. Suciu, Arhim. I., Ermineutica biblică, Arad, 1933. III. Studii şi articole 1. Corniţescu, Diac. Asist. Emilian, Prefigurări ale Sfintei Cruci în Vechiul Testament, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2. 2. Dură, Pr. Asist. Dr. Nicolae V., Crucea în lumina tradiţiei dogmatice, canonice şi liturgice a Bisericii Ortodoxe, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2. 3. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Înţelesurile Sfintei Cruci, în „Ortodoxia”, XXXIV (1982), nr.2. 4. Leon, Pr. Dr. Iftodi, Crucea în imnologia ortodoxă, în „Mitropolia Olteniei”, XXIX (1977), nr.1-3. 5. Neaga, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Ontologia Crucii în Vechiul Testament, în „Mitropolia Banatului”, XXIV (1974), nr.4-6. 6. Stăniloae, Pr. prof. Dumitru, Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.7-8/1976. 7. idem, Crucea în teologia şi cultul Bisericii ortodoxe, în „Ortodoxia”, XXVII (1975), nr. 3. 8. idem, Crucea şi reînnoirea creaţiei în învăţătura ortodoxă, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LXX (1976), nr.7-8.

26