Scandal [PDF]

Zitiervorschau

Coperta de TU DOR JEBELEANU

TUDOR TEODORESCU BRANIŞTE

SCANDAL ROMAN Ediţie îngrijită de Constantin Darie şi Paul Ion Teodorescu

1988

Editura Emiii eseu BU CU REŞ TI , P I A Ţ A SCÎNTEII 1

I — V IA Ţ A E O BESTIE — ZISE A L E X A N D R U DIM A, şeful opoziţiei, fost de trei ori prim -m inistru, conducător sigur al guvernului ce urma să se form eze în toamnă. Spunînd acestea, se ridică încet, cu gesturi involuntar leneşe, din jilţul de paie în care stătuse pînă atunci. P rivi cerul înstelat : era o minunată noapte de august. Făcu cîţiva paşi de-a lungul terasei. Din vilă venea zvon de glasuri : în hol invitaţii bîrfeau, glumeau, rîdeau. Departe, lum inile ca­ zinoului de la Mamaia punctau cu alb întunericul. Foş­ netul m onoton al mării, tălăzuirea neîntreruptă a valurilor se auzea limpede. A lexandru Dima purta cu vioiciune şi cu o rece ele­ ganţă dom inatoare cei aproape şaizeci de ani. înalt, spă­ tos, cu faţa rasă, cu nasul acvilin, cu bărbia proeminentă, avea ceva de vultur, de proconsul, de stăpînitor. Se întoarse către prietenul său Virgil Cruceanu şi re­ petă apăsat : — Viaţa e o bestie, ascultă-m ă pe mine. După cum ştii, eu am trăit-o în toate felu rile şi îi cunosc toate faţetele. Viaţa e crudă : te ia de guler şi te zvîrle peste bord dacă nu ştii s-o îngenunchi tu mai înainte. A m să-ţi fac o m ăr­ turisire : aş vrea să fiu bun, milos, drept, clar viaţa nu-m i dă voie. Viaţa mă sileşte să fiu tocm ai dim potrivă... în ­ ţelegi ? V irgil Cruceanu era singurul prieten adevărat al lui Alexandru Dima. C oleg de bancă, din prim ul an de şcoală pînă la doctoratul în Drept, luat la Paris, Cruceanu era unicul om despre care se spunea cu adm iraţie şi cu in­ v idie : „este în secretele Ş efu lu i1*. 5

Dima era încredinţat că, pentru a conduce oamenii, tre­ buie să stea cit m ai departe de ei. Intimitatea ruinează prestigiul. V irgil Cruceanu nu folosise în nici un fe l o am iciţie atît de rară şi preţioasă. Inteligent, sceptic şi bogat, n u -i plăcea politica. Dima „ îl făcu se1' deputat. Cruceanu a prim it m an­ datul zîmbind. îl iubea pe Dima. pentru că, într-o lum e din ce în ce m ai vulgară, acesta era un aristocrat. îl iubea apoi, pentru cultura Iul variată şi aleasă, pentru spiritul lui fin. Vorbeau îm preună ceasuri întregi despre cărţi şi des­ pre oam eni, despre viaţă şi despre tainele ei. Se pierdeau în lungi controverse asupra istoriei şi le plăcea să se în­ trebe : care ar fi fost soarta om enirii dacă N apoleon ar fi avut în vrem ea lui tancuri, avioane şi telegrafie fără fir ? Sau : ce s-ar fi întîm plat în lume, dacă discursurile lui Dem ostene ar fi fost retransmise prin radio ? în toiul unor asemenea convorbiri, Cruceanu spunea adesea rîzînd : — Ei, ia închipuieşte-ţi, A lexandre, că lumea aceasta care se teme de tine, care te crede stăpinit de dimineaţa pînă seara de dem onul politicii, ar afla cu ce fleacuri îţi pierzi vrem ea ? A devărul este că puternicul şef de partid nu iubea nu­ mai politica. îi plăcea, fireşte, să o facă. îi plăcea să d o ­ mine. Să mînuiască oam eni. Să ştie că. din biroul lui, cu un singur telefon, înalţă pe unul şi distruge pe altul. îi plăcea să-şi înfrîngă adversarul. Să răstoarne brusc un guvern. Să ia puterea la term en fix. Să-şi alcătuiască m i­ nisterul, aşa cum vrea el. Să vadă pe unul fericit, cînd ii dă portofoliu l pe care acesta îl rîvnise îndelung. Pe celă­ lalt, care „ i-a făcut dificultăţi" în cutare îm prejurare, să-î vadă încleştînd fălcile şi strîngînd pumnii, fiindcă „răm îne pe dinafară îl plăcea să-şi realizeze programul, în măsura în care lucrul era cu putinţă. A lexandru Dima nu făcea po~ liţică numai pentru satisfacţiile vanităţii lui. Era, fireşte, încredinţat că ideile lui sînt cele bune, m etodele lui sînt cele utile ; că ţara are nevoie de înfăptuirea acestor idei şi de aplicarea acestor metode. Dar după lungile discuţii politice, după dezbaterile din parlament, A lexandru Dima era fericit să-şi odihnească spiritul în tr-o discuţie de altă natură cu Virgil Cruceanu. în seara de august, în vila de la Mamaia, se vorbise nu­ mai despre (politică în tot tim pul mesei. Acum . Dima era G

bucuros să lăifăsuiască în v o ie cu bunul lui prieten, în vrem e ce invitaţii zăboveau in sufragerie, in jurul doam nei Zoe Dima. — Viaţa e o bestie — repetă de data aceasta cu o notă de enervare în glas A lexandru Dima — o sinistră bestie... Virgil Cruceanu îl privi surprins. Dima părea frăm întat. Nu avea calmul, echilibrul lui de totdeauna, atitudinea aceea de stăpînitor, care-i făurise reputaţia de „om tare“ ?i care înfuria p e inam icii săi politici, — Bine, A lexandre — spuse C ru cean u ,, cu glasul lui blînd, cu surîsul lui îm păciuitor, — viaţa e o bestie... Dar nu este nevoie s-o afirm i cu atîta patimă. A m impresia că îonul tău spune mai mult decît vorbele tale... îm i ascunzi ceva ? Alexandru Dima ocoli privirea vechiului său prieten. Se uită peste el, departe, spre becurile albe ale cazinoului .\Iamaia. Spuse, im punîndu-şi calm ul pierdut o clipă, dar nu cu toată convingerea : — Ce idee ! N u-ţi ascund nimic... V orbesc aşa... în ge­ neral... Urmă o lungă clipă de tăcere. Cruceanu înţelese că Dima are o zbucium are lăuntrică, pe care i-o ascunde. Nu stărui însă : ştia că Dima nu va spune mai mult decît a voit el însuşi să spună...

In clipa aceea coborî pe terasă doam na Zoe Dima. înaltă, cu părul puţin argintat, de o rară distincţie în gest şi atitudine, soţia preşedintelui partidului dem ocrat era, după douăzeci şi cin ci de ani de căsătorie, încă frumoasă. 0 uşoară tristeţe şi parcă, o notă de resem nare blîndă îi flutura pe faţă. In saloane, se spunea că această melan­ colie este pricinuită de infidelităţile lui Dima, pe care Zoe le cunoscuse în tim pul acesta. Z oe il iubea şi îl stinîă, aceasta o ştiau toţi cunoscuţii. Punînd uşor mina pe umărul lui Alexandru, Z oe în1rebă zîmbind : — Ce înseamnă tăcerea asta ? Voi, care niciodată nu isprăviţi vorbind... V irgil Cruceanu răspunse : — Dragă Zoe, bărbatul tău vrea să mă încredinţeze că viaţa e o bestie...

7

Z oe rîse uşor cu vocea argintie : — Subiectul acesta poate să mai aştepte, puţin. Veniţi un m om ent înlăuntru. Prietenii noştri vor să se retragă... Dima şi Cruceanu intrară în sala de mîncare şi, de~a~ ,colo, porniră să conducă invitaţii, la automobile. Zoe, care-şi luase rămas bun de la musafiri, era sin­ gură pe terasă. ...Viaţa e o bestie... Aşa spusese bărbatul ei. Ciudat ! El nu-utiliza niciodată cuvinte tari. N ici în parlament, nici în con vorbirile particulare. Viaţa e o bestie... Foarte ciudat ! In tim pul din urmă, îl simţise preocupat. Din pricina poli­ ticii ? Din altă pricină ? Z o e nu mai era de mult geloasă. Poate că nu fusese niciodată. Sau, în orice caz, nu fusese atît de geloasă, cum .sînt îndeobşte fem eile. îl iubise pe A lexandru şi îl iubea şi acum, cu o bună şi caldă prietenie. îşi dăduse seama că viaţa nu oferă nim ănui acea fericire com pletă, întreagă, rotundă, ar monioasă, pe care o visează oricine în ceasul celei dinţii îndrăgostiri. Frumoasă, bogată, inteligentă, in­ vidiată pentru că era soţia unuia dintre cei mai de seamă oam eni ai ţării, Z o e îşi păstrase sectorul de m ulţum ire pe care i-î dăruise destinul... Ştia că, după fiecare escapadă, A lexandru se va întoarce lingă ea puţin dezamăgit, dar mai afectuos, mai atent. Ea era singura fiinţă căreia atot­ puternicul om politic îi încredinţa, în lungi convorbiri ami­ cale, toate gîndurile, toate planurile, toate îndoielile, chiar pe acelea pe care socotea că trebuie să le ascundă pînă şi intimului său prieten, V irgil Cruceanu. Fără să dea im­ presia unui amestec brutal, pe care firea autoritară a lui Alexandru nu l-ar fi îngăduit nici măcar o singură clipă, Zoe ştia, cu mult tact, cu multă abilitate, să ridice unele obieeţiuni, să îndrepte multe din intenţiile bărbatului ei, să-i arate că în cutare privinţă poate greşeşte în raţiona­ m entul lui asupra desfăşurării evenim entelor sau asupra aprecierii oamenilor. Era colaboratoarea lui cea mai apro­ piată. în convorbirile acestea, se făuriseră cele mai răsu­ nătoare interpelări ale lui Dima, se plănuiseră cele mai uluitoare lovituri politice, se alcătuiseră marile ministere prezidate de Dima... A cu m Z oe simţea că Alexandru se frămîntă. Parcă mai mult decît în alte dăţi. Şi, oricum , de data aceasta îi as­ cundea pricina frămîntării... „V iaţa e o bestie...“ Ce să însemne aceasta ? Z oe era îngrijorată. Ea ştia că, pentru

8

cariera lui. Alexandru nu trebuia să aibă nici o cauză de zbucium. El trebuia să se dea întreg, fără reticenţe, poli­ ticii. O înflăcărare trecătoare pentru o fem eie oarecare nu însemna nimic. Era un divertism ent necesar firii lui ne­ statornice. Dar o zvîcnire lăuntrică istovitoare, o preocu­ pare continuă, o stricare a desăvîrşitului echilibru pe care Z oe îl realizase cu preţul atîtor renunţări personale, aceasta ar fi tulburat ritmul vieţii lui Alexandru. Mai ales acum, cind se pregăteşte, în îm prejurări deosebit de grele, să preia pentru a patra oară preşedinţia guvernului şi cind e ne­ voie ca spiritul lui să fie liber şi bine cumpănit... De lucrul acesta se temea Zoe. Singură pe terasa vilei, privind, fără să le vadă, becurile cazinoului Mamaia, ca încerca să descifreze taina, şi nu izbutea. Lungile tăceri ale lui A lexandru, îngîndurarea lui, dorinţa lui de-a răm îne cit mai multă vrem e singur, enervările lui fără pricină, toate acestea defilară într-o singură clipă prin spiritul fe ­ meii. Le observase pe rînd, fără să le acorde vreo însem ­ nătate. M em oria le reţinuse, fără ca ea însăşi să-şi dea seama. A cum însă, cind auzise exclam aţia lui A lexandru — ,.viaţa e o bestie" — exclam aţie atît de nepotrivită cu firea şi cu vorba lui, acum toate acestea ieşeau la iveală din ascunzişurile lainice ale aducerii aminte şi ocupau planul prim al atenţiei.

Cind Dima şi Cruceanu se întoarseră pe terasă, cel din­ ţii, nu-şi putu stăpîni un gest : — Politică, politică, m ereu politică ! Z oe şi V irgil îl priviră nedum eriţi. O clipă mai tîrziu, ochii lor se încrucişară întrebători şi îngrijoraţi. Alexandru urmă ca şi cînd ar vorb i pentru sine : — Mereu politică ! Toţi vor ,,să ajungă"... Să ajungă... Ei şi ? Un zîm bet uşor, dar trist, îi lumină o clipă faţa : — Ce înseamnă „să aju n gi" ? Ce lucru puţin, faţă de tot ce cuprinde viaţa, în adîncurile ei... Ce lucru mic şi meschin ! Se opri brusc. îşi dăduse seama că, prins de gîndurile lui, vorbise mai mult decît trebuia. Surise : — Ei, dar am în­ ceput să fac filozo fie şi, încă, filozofie de cea m ai ieftină calitate... Efectul mării... Splendidă noapte... Brusc, A lexandru se întoarse către Zoe ;

9

— Scumpă prietenă, nu te superi dacă te !as singură o jum ătate de oră... Voi face cîţiva paşi cu Virgil. Astăzi n-am umblat defel... Se simţi dator să dea mai m ulte lămuriri decît dădea în chip obişnuit, mai m ulte decît se cuveneau : — Aici, la mare, e foarte plăcut, dar ziua nu pot um bla din pricina căldurii şi seara mă reţin în vilă aceşti dom ni foarte numeroşi, care vin de Ia Bucureşti ca să-m i prezinte om agiile lor... A, om agiile lor Ie ştiu eu... Te v oi conduce Virgil, dacă n-ai nim ic îm potrivă... — Cu plăcere, Alexandre. Nici mie nu m i-e somn. P lecară.

* Z oe ii privi cum se depărtau pe alee,. în noapte. „V iaţa e o bestie." Poate că A lexandru se va destăinui lui Virgil. A r fi bine... Virgil: e atit de bun prieten cu ea,, incit i-ar com unica de îndată mărturisirea pe care i-ar fa ce -o Alexandru... Numai de i-ar face-o ! A lexandru a spus adineauri : ..ce lucru m ic este să ajungi !“ Z oe ştie lucrul acesta... De mult. B e cind a În­ ţeles că, pentru ca să ajungi, trebuie să renunţi în fiecare zi la o părticică din viaţa comună, din viaţa tuturor, din viaţa care este totuşi atit de plăcută, atit de bună de trăit. Z oe se lăsă alene şi puţin tristă. în jilţul de paie. O adi­ ere rece şi sărată venea din larg. Sub lumina luni:, stelele păleau... O barcă sălta, ca o glumă, peste valuri. Se dis­ tingeau două siluete. Doi îndrăgostiţi? Sau doi oam eni care au fost odată îndrăgostiţi ? Dinspre cazinou, vene;, zvonul jazului. Oam enii dansează, rid, petrec. Sînt fericiţi, fără să-şi dea seama. Noaptea, tîrzîu,' cind trec prin fata magni­ ficei vile Dima, perechi-perechi, ducîndu-se Ia rostul lor, Z oe ii aude uneori... Îşi întrerup glum ele lor. flirtul lor, ca să spună toţi aproape acelaşi lucru : ..Alexandru Dima... ăsta a dat lovitura în viaţă..." — ..Ce curieră !" — „C e si­ tuaţie..." — „D a nevastă-sa !“ — „Straşnică fem eie..." Ti­ nerii de azi, deprinşi cu sportul, au şi lim bajul brutal potrivit spartului : „ a dat lovitura... straşnică fem eie...“ Zoe îi ascultă. Pe unii îi cunoaşte după voci ; e fata m inis­ trului X sau băiatul bancherului Y . Zoe ascultă cu m ulţu­ m ire aceste cuvinte, care pornesc şi din admiraţie şi din invidie. Dar după sentimentul de mulţumire, care-i încăî10

zeşU- o clipă sufk-tuiL vine m ereu acelaşi ghid : ce ştiu c o ­ piii aceştia dm viaţa ei. din viaţa lui Alexandru ? Desigur, ii place să intre la braţul lui Alexandru Dima în saloane, iarna, la m arile recepţii. îi place să simtă în jurul ei invidia celorlalte fem ei. Ştie bine că şi astăzi, sînt mulţi cei care o doresc pentru ea însăşi, pentru farm ecul ei, pentru linia zveltă a trupului, pentru ţinuta atit de firesc maiestuoasă, fără efort şi fără încordare, pentru vorba-i totdeauna nimerită şi foarte ades spirituală. înconjurată mai m ulf de bărbaţi decît de fem ei, dom ină cercul, e ascul­ tată cu atenţie şi cu respect, dar simte ochii pătimaşi care o urmăresc în fiecare gest, în fiecare m lădiere, în fiecare surîs... După aceea ? Singură, în cam era ei bogată, mare şi rece, îşi dă seama cit de zadarnice sînt aceste om agii — şi cele aduse inteligenţei şi cele'aduse frum useţii. Toate s-au topit în gol... Toate au rămas departe... Acum . în faţa oglinzii, e o fem eie ca oricare alta. Zadarnic o invidiază celelalte. E, poate, cea mai nefericită dintre toate. Escortată de atîtea priviri, aclamată de atîtea închinăciuni, adulată de atîtea prosternări în saloane, la recepţii, la legaţii, pretutindeni — acasă e singură şi tristă. A lexandru e veşnic preocupat. Discuţiile lor se învîrtesc mereu în jurul politicii. .,Scumpă prietenă“ în faţa lumii. ..Draga m ea11 între patru ochi. Dar şi ,,scumpă prietenă11 şi ..draga m ea11 sînt spuse cu aceeaşi vgce prietenoasă, însă nu iubitoare. Cu acelaşi ton egal, uniform , fără nici o in flexiune m ai caldă, mai tandră. Ei nu s-au certat niciodată. Niciodată, ea n-a auzit glasul m înios al acestui om, care dom ină fără să ridice vocea, fără să schiţeze un singur gest de autoritate. Ştie că certurile aduc după ele îm păcări binefăcătoare. Ea nu le cunoaşte farm ecul. Nu se zbuciumă. Nu se zbate. Nu se frămîntă. Nu plînge. Regretă şi tace. Viaţa ei intimă, în budoar şi b i­ bliotecă, se alcătuieşte din păreri de rău şi din tăceri. Ştie ca aşa îi este destinul... în umbra unei mari personalităţi, nu poţi trăi decît aşa... Iarba nu poate spori la umbra stejarului puternic. A le­ xandru îi um breşte pe am îndoi : şi pe ea şi pe bunul lui pf^eten din copilărie şi din şcoală, V irgil Cruceanu. Nici unul, nici celălalt nu s-au putut dezvolta în voie. A m îndoi s-au jertfit eu devotam ent, ca să creeze atm osfera de pace şi de echilibru necesară lui Alexandru. 11

îşi dă seama A lexandru de această mare jertfă ? Se pare că nu... Egoist, ca mai toate personalităţile puternice, pri­ meşte jertfa ca şi cind totul i s-ar cuveni, ca şi cind nimic nu i-ar putea fi refuzat, nu ar trebui să-i fie refuzat. Ca şi cînd nu s-ar putea altfel... A n cu an, a ajuns şi Z oe la aceeaşi convingere. Totul pentru A lexandru, pentru cariera lui. Întîlnirile lor, în bu­ doar, sînt rare şi liniştite. Totul se petrece între două dis­ cuţii politice. A poi, ea rămîne singură şi tristă. El trece în dorm itorul lui, ca să citească ,,Le T em ps“ . ...Şi viaţa trece ! Curge ca un rîu. E m onotonă şi cenu­ şie. Dacă se uită înapoi, Z oe nu vede decît un lung şir de seri de gală, recepţii strălucite, convorbiri politice, ziîe de trium f şi zile de înfrîngere, m ari satisfacţii şi adinei zbucium ări — dar numai atit. Ea n-a stat niciodată, pe o bancă, în umbra unui copac, lîngă A lexandru. Ea n-a ascultat nici­ odată, cu el, ţîrîitul greierilor în iarbă. Ea n-a privit nici­ odată, lîngă el, un apus de soare sau un răsărit de lună. Totdeauna a fost singură în asemenea îm prejurări. — „A le ­ xandre, facem un tur la Şosea, astă-seară ? “ — „D raga mea, invită-ţi o prietenă. Eu aştept pe X .“ — „A lexandre, sînt două zile libere... Dum inică şi luni... Sfîntul Nicolae... Hai la Sinaia. E zăpadă. Trebuie să fie m inunat...“ — „D raga mea, d u -te cu o prietenă... Eu am trei întâlniri fix a te .“ Ştia şi Z oe că le avea. Dar el nu renunţa la nici una din aceste întîlniri politice, pentru ea, pentru el, pen­ tru amîndoi, pentru viaţă... O înşelase. Ştia. Dar aproape că nu ura fem eile care -— rînd pe rînd — fuseseră metresele lui Alexandru. Fiindcă — îşi dădea foarte bine seama — A lexandru o în­ şelase în fiecare clipă, nu cu cele cîteva fem ei, care-i ser­ viseră drept divertism ent, ci cu cariera lui. ...Şi-acum , deodată, om ul acesta rece, reţinut, spune că e plictisit de politică şi face reflecţii m elancolice : „c e mic lucru este să ajungi !“ Dacă A lexandru ar fi spus aceste lucruri în faţa altora, Zoe nu s-ar fi mirat. îl cunoştea. Ştia că are darul de-a face pe unul să renunţe la o cerere, pe altul să părăsească o situaţie. Ştia că, pentru a ajunge aci, utiliza toate coardele sentimentale, toate inflexiunile vocii lui plăcute, toată gama argumentelor, toată puterea lui de seducţiune, care era m ult mai m are decît puterea lux de convingere. Era în stare să demonstreze, acum, că Minis­ terul de Dom enii este cu totul lipsit de însemnătate, pentru

12

ca pretendentul să primească un subsecretariat de stat oarecare. Şi era în stare, un sfert de oră mai tîrziu, să-i arate celui care revendica Externele, că interesele supe­ rioare ale patriei cer prezenţa lui la Dom enii, singurul m i­ nister important. Regreta că el însuşi este prea ocupat la preşedinţia consiliului. A ltfel ar fi luat Dom eniile fără să stea la gînduri o singură secundă... Dar A lexandru întrebuinţa asemenea artificii în faţa partizanilor, în faţa „prietenilor p olitici11. Cind răm înea cu Virgil Cruceanu şi cu Zoe, era de-o desăvîrşită sinceritate. Aşadar, adineauri, cind era plictisit de politică şi cind spu­ nea că e lucru m ic şi m eschin „să a ju n gi11, după ce — mai înainte — afirm ase că viaţa e o bestie — fusese sincer. Nu încerca să amăgească pe nimeni, fiindcă nu aveh pe cine să amăgească... S Cine-1 dezgustase de politică ? O fem eie ? Nu. Z oe îl cunoştea bine. Fem eile îl puteau amuza. Nu-1 puteau, însă, preocupa. A t u n c i? Desigur, o m are înfrîngere în m anevrele lui de culise. Cind ? Cum ? Z oe cunoştea aceste m anevre. I le spunea Alexandru. S-a întîmplat ceva ce-i este tăinuit ei ? Aşa se pare...

.Tean, valetul, se ivi — grav în haina albă, gulerul înalt şi puţin ud de năduşeală : — Doamnă, Bucureştii la telefon... — Cine este ? — Doamna Cruceanu... Zoe Dima se bucură. Sonia Cruceanu, soţia lui Virgil, era deopotrivă prietenă cu Z oe şi cu Alexandru. Plecase la Bucureşti ieri, ca să-şi rînduiască anumite chestiuni bă­ neşti. Trebuia să vină în astă-seară. O aşteptaseră eu masa. Nu venise. Acum , telefona. — A du -m i telefonul aici — spuse Z oe Dima. îi era lene să se ridice din com odul jilţ de paie, căptuşit cu perne moi. îi plăcea aerul sărat al mării, briza ca re-i necăjea părul, zvonul jazului de la cazinou. Jean aduse aparatul, îl puse la priză şi plecă discret, dar mai ales grăbit. Era grăbit, fiindcă pe imensa lui chelie lucioasă se adunau fluturi de noapte, musculiţe, gîze, care-1

13

i

gîdilau, iar el — valet stilat — nu putea să schiţeze în faţa stăpânilor un gest de apărare... Z oe luă receptorul : — Alo... Da, eu... Bună-seara, Sonia... Eşti o trădă­ toare... Da, te-am aşteptat cu masa... Cum ? N u-i nim ic că nu ne-ai anunţat... glumesc. Tu ştii că noi m încăm totdea­ una tîrziu. Nu, draga mea, Virgil nu e aici. A mîncat la noi şi a plecat acum cîteva clipe... Nu, nici A lexandru nu-i acasă... A plecat cu Virgil, ca să-l conducă... Da, da... ca să fie sigur că se duce acasă şi că nu te trădează... Da. A lexan­ dru îţi apără soţul de tentaţiuni, precum vezi... Sînt absolut singură, aşa cum eşti şi tu la Bucureşti în clipa asta... Nu mă reţii, draga mea. Spune tot ce vrei... îmi faci m are plă­ cere... Cum ? îm i faci m are plăcere... Aşa, fiindcă sînt puţin plictisită... Nu, nu, n-am nim ic personal... Alexandru e cam preocupat... Nu ştiu de ee... Desigur că am să vorbesc cu el... Cred că chiar astă-seară, dacă nu va fi prea obosit... Spune, dragă Sonia... Da, da... Desigur, Virgil va fi la Con­ stanţa cu maşina... A fost şi astă-seară, te-a aşteptat... Cum ? A i telegrafiat ? A tunci telegram a ta a sosit la vilă la voi, cind V irgil era la noi... el a venit devreme... Ei, nu -i nimic... A u făcut amîndoi o plim bare pînă ia Constanţa şi atîta tot... A m îndoi, da, fiindcă a mers şi A lexandru să ia puţin aer... Nu fi copilă, draga mea, n-ai deranjat pe nimeni. Virgil ' pleca Ia gară, a trecut pe aici, A lexandru a spus că m erge şi el... S-au dus... s-au întors... A bia s-au întors cu mai bună poftă de mîncare... Bine, Sonia. Te aşteptăm mîine. Nu mai e nevoie să. telefonezi la voi. Trim it eu pe Jean, cu un bilet, chiar acum... A ltceva mai ai de com unicat lui V irgil ? Da, spune... Bun... Bun... A, perfect ! îm i pare bine că ai tranşat cu bine la bancă. Bravo ! Ce mai e nou pe .acolo ? Cald... Şi aici, a fost groaznic de cald astăzi. Nu, acum e plăcut... Ce se mai aude ? Nimic... Toată lumea plecată... Ei, da, fireşte ! Totuşi... Aha ! Nu poţi să spui prin telefon... Deci, lucruri interesante... B r a v o ! C u m ? Lucruri care îl privesc şi pe Alexandru... şi încă veşti bune... îm i pare bine... Pa, cherie... Şi, vezi, fi cuminte.... A uzi ? Ha-ha-ha... Pa ! Zoe închise telefonul. Sună. Jean aduse mapa de co­ respondenţă. Z oe scrise repede lui V irgil Cruceanu că n evastă-sa a tranşat cu bine la bancă, vine a doua zi dim i­ neaţa, cu acceleratul, aduce noutăţi bune care îl privesc

14

şi pe Alexandru, dar pe care nu le poate spune prin te­ lefon. — D uci scrisoarea asta la vila Cruceanu, chiar acum... După aceea, poţi să te culci. Pe dom nul preşedinte nu e nevoie să-l aştepţi... — Prea bine, doamnă... Jean se înclină. în fiecare seară, prim ea acelaşi ordin : ,,Pe domnul preşedinte nu e nevoie să-l aştepţi". în fiecare scară, îl aştepta totuşi, fiindcă Jean ştia că lui Alexandru Dima nu -i place să se dezbrace singur... Iarăşi singură, Z oe se gîndi cu drag la prietena ei, Sonia Cruceanu. Ea e fericită ; Virgil o iubeşte. O fub'eşte numai pe ea. Politica nu-1 pasionează, nu-1 acaparează. Cîteva luni, în fiecare an, călătoresc îm preună în străinătate... Se înţeleg de minune. Le plac aceleaşi oraşe, aceleaşi tablouri, aceleaşi cărţi... Zoe, cu cit se cerceta mai atent, cu cît se pleca mai mult asupra sufletului ei, îşi dădea seama că în ea trăiesc două fiinţe deosebite : ,,D oam na", căreia îi plăceau politica, re­ cepţiile, puterea, dom inaţia ; şi fetiţa sentimentală, pe care nu izbutise s-o ucidă încă... „Astă-seară, sînt prea sentim entală..." — îşi spuse Zoe. Scutură din um eri — frum oşii ei umeri, m aiestuoşi — ca şi cind ar f i vrut să-şi arunce preocupările, care o cov îr.şeau. Cu un gest de energie, se ridică. înălţă capul puţin pe spate, aşa cum îl purta cind intra biruitoare în saloanele luminate. Luînd această atitudine, vroia să-şi ia şi starea sufletească potrivită. „D oam na" reapărea, stăpînă... Telefonul sună. — Alo... Da. Nu. Dom nul preşedinte nu-i acasă... Eu sînt, da... A, bună-seara dom nule C-hristian. Da, ascult... Aha... Bun... o afacere gravă de furnituri ? A i toate in for­ maţiile ? Cînd vii ? Bun... te aşteptăm cu plăcere... Zoe puse receptorul pe furcă. Zîm bi mulţumită. O afa­ cere m are de furnituri, făcută de actualul guvern... Cîţiva oameni ai regim ului com prom işi... M ircea Christian, fostul subsecretar de stat, este de obicei bine inform at. Dacă îşi va fi procurat şi dovezile, Alexandru va interpela şi, fără îndoială, va avea un nou şi m are succes în Cameră. Cu atît mai bine ! In vrem ea din urmă, s-a vorbit prea puţin de Alexandru... Nici el n-a mai întreprins nim ic ! O interpe­

lare cu răsunet în prim ele zile ale sesiunii parlamentare ar grăbi căderea guvernului şi rechem area lui A lexandru la preşedinţie... Zoe zîmbi, mulţumită, gîndului acestuia şi porni sus. spre dorm itor, după ce îm părţi cu o autoritate rece şi cu o chibzuială minuţioasă, ordinele pentru a doua zi : meniul, numărul m usafirilor, ora la care să fie gata baia, ora la care să fie maşina la scară... * Alexandru, Dima îl întovărăşise pe V irgil Cruceanu pînă ia vila acestuia. Vilele erau apropiate. Ba erau chiar la fel clădite ; cele câteva deosebiri de detaliu nu aveau nici o însemnătate. Prietenia lor atît de strînsă ajunsese pînă la o desăvîrşită identitate de gusturi. M ergînd împreună pe marginea mării, în noaptea lim ­ pede, Dima nu vorbise aproape defel. După izbucnirea de adineauri — „viaţa e o bestie“ se ferecase în tăcere. îşi dăduse seama că clocotul lăuntric îl depăşise, că spusese mai m ult decît trebuia să spuie. Virgil Cruceanu păşea agale, alături de prietenul său. Virgil tăcea şi el. Din cînd în cînd, cu coada ochiului, îi arunca o privire fugară, cercînd să surprindă pe chipul lui A lexandru taina care, fără îndoială, îl frămînta. In cîteva rînduri, Vii’gil rupse tăce­ rea cu glasul lui domol, blajin : — A m impresia, Alexandre, că te contrariază ceva... Dima a încruntat sprâncenele. Cruceanu a continuat cu fcfială şi cu discreţie : •— Dacă îţi pot fi de folos... nu este aşa... Dim a a scuturat din cap. — Nu, nu... Nu-i nimic... Apoi, a schimbat brusc vorba: — Ziarele de după-am iază au ceva interesant ? Eu nici n-am avut timp să le văd... Oamenii ăştia, care vin mereu, mereu, ca să-ţi facă vizite, ca să-ţi aducă omagii, dacă ar şti cit sînt de plictisitori... în faţa vilei lui Cruceanu, se despărţiră repede, cu o scurtă strângere de mină şi luară înţelegere cînd să se întâl­ nească a doua zi... Tocm ai atunci, Jean, valetul lui Dima, aduse bileţelul în care Z oe rezumase convorbirea telefonică ee avusese cu Sonia. Dima întrebă puţin neliniştit : — Ce s-a întimplat ? 16

Cruceanu răspunse : — Sonia telefonează că vine mîine, cu acceleratul... aduce şi noutăţi politice interesante pentru tine... **

•

Cînd A lexandru Dima porni înapoi, spre vila lui, era aproape de m iezul nopţii. Dinspre cazinou, venea zvon de muzică uşoară. Cei care dansaseră, se întorceau acum — veseli şi gălăgioşi — spre vilele presărate ici şi colo. Cînd îl recunoşteau pe Dima, îl salutau pripit. Dima răspundea cu un surîs amabil, acelaşi pentru toată lum ea ; răspundea mecanic, fără nici un efort, fără să-şi dea seama, ca un automat:. Gîndurile lui erau aiurea. De cîtăva vrem e, era nem ulţum it de sine. Se simţea uneori preocupat, alte dăţi distrat. Ca să-şi adune gîndu­ rile asupra unei problem e, trebuia să facă un efort. îl plic­ tisea politica. încerca să citească, dar îl plictisea orice carte. In chip obişnuit, îl pasiona istoria politică, biografiile mari, memoriile. Acum , deschidea volum ele rînd pe rînd, le răs­ foia, totul i se părea anost... îl plictiseau cunoscuţii, care veneau să-i aducă ştiri şi să-i prezinte omagii... Să fie de vină marea ? Dima venea de atîţia ani, m ereu în aceeaşi lună, la mare. Niciodată nu simţise această ciu­ dată enervare... ...De atîţia ani, mereu în aceeaşi lună... Dima se opri o clipă locului, surprins el însuşi de această constatare. Pen­ tru prima dată, îşi dădea seama că viaţa lui se desfăşoară după un program de o exasperantă m onotonie. O lună la mare. Cîteva săptămîni la Sinaia. O lună la Paris. Super­ ficial privită, o astfel de existenţă ar părea de invidiat. Dar care este realitatea ? Pretutindeni — la mare, la Sinaia, la Paris şi în restul anului la Bucureşti — aceeaşi preocu­ pare aproape unică : politica... A ceeaşi încordare : să se menţină acolo unde a ajuns... A celaşi gînd : ce va fi plănuind în clipa de faţă cutare adversar, cum s-ar putea de­ juca o anume intrigă ?... Sînt, în ţară, atîţia care îl pizm uiesc. Sînt tineri care acum intră in luptă şi care îşi spun în ceasurile lor de vis şi de reculegere : ..Cînd voi ajunge şi eu ca A lexandru Dima*1... Bieţi naivi ! Nici unul dintre ei nu ştie, nici unul nu bănuieşte cit de goală e viaţa lui A lexandru Dima ! Puterea, cu încîntările ei. Opoziţia, cu

luptele ei. Atît. Din cînd în cînd, o fem eie... N ici măcar o dragoste mare, o m are pasiune, care fecundează sufletul, care te face să descoperi noi orizonturi, noi sensuri în. viaţă... Nici m ăcar atît. Z oe e o bună prietenă, o colaboraratoare. Dar cu cît se întoarce mai mult înapoi, cu atît îşi dă seama mai bine că n-a iubit-o cu patimă niciodată, nici chiar la început. S-a însurat, fiindcă trebuia să ia o fem eie frumoasă, bogată, inteligentă — şi Zoe împlinea aceste condiţii,.. ...Şi acum, cînd simte cum trec anii inutil şi vertiginos, enervarea aceasta îl ia tot mai puternic în stăpînire. îl su­ pără orice. De pildă, astă-seară l-a necăjit — fireşte că n-a spus-o nimănui — l-a necăjit faptul că Sonia Cruceanu n-a sosit, cum fusese vorba, cu rapidul. Poate că ar fi adus oarecari noutăţi de la Bucureşti. Sonia e o fem eie inteli­ gentă, activă, m ai pasionată pentru politică decît Zoe.., Alexandru alungă acest gînd, cu ciudă : se surprinsese făcînd o com paraţie între Z oe şi Sonia — şi lucrul îl supăra... N -are nici un rost ! Fiecare din ele îşi are personalitatea ei Sonia este o personalitate puternică, asta e sigur. Mult mai puternică decît Virgil. Ea îl domină. Virgil este atît de slab... A proape că se lasă dominat. De pildă, acum : era mult mai potrivit să se ducă el la Bucureşti ca să încheie cu banca ; a trim is-o însă pe Sonia... Oricum, în Sonia este ceva ciudat... Personalitatea ei nu este desenată. în linii drepte, ca o schemă — aşa cum este personalitatea clară a Z oei sau a alteia... Este ceva insesi­ zabil în fem eiuşcă asta. D e zece ani, de cînd o cunoaşte, de cînd este soţia lui V irgil, nu a izbutit să-i prindă taina. La început, nici nu i-a dat prea m are importanţă. I s-a părut o fem eie oarecare. Tăcută, modestă, Sonia nu s-a impus decît' încetul cu încetul. Şi-a dezvăluit firea an cu an. în tr-o zi. A lexandru Dima a constăţat cu surprindere că Sonia e inteligentă. în altă zi, că are asupra situaţiilor politice un punct de vedere personal. Mai tîrziu, a văzut că Sonia are umor... A cum îşi dă seama că Sonia mai are o faţetă a p er­ sonalităţii ei, încă necunoscută lui... Dima ajunse în faţa vilei. Se opri. A prinse o ţigară. Se uită în ju ru -i : era linişte deplină. Departe, la cazinou, lu ­ m inile se stingeau pe rînd. Undeva, în sat, lătra un cîine. V îjîitul valurilor dom ina noaptea. A lexandru Dima urcă scările, plictisit.

18

II PERONUL G Ă R II DE NORD, ÎN D IM IN EAŢA ACEEA d c vară, avea înfăţişarea lui obişnuită : oam eni grăbiţi, fe ­ m ei cu copii de mină, hamali îm povăraţi cu geamantane, bagaje şi felurite cărucioare pentru copii, biciclete, troti­ nete, într-un amestec caraghios. Aceştia erau cei care ple­ cau la munte sau la mare. Din trenurile ce soseau, coborau ceilalţi — cei care se întorceau din vilegiatură! M ergînd alene, fără nici o grabă, fără nici un entuziasm, plictisiţi de faptul reîntoarcerii, se uitau cu ciudă la cei care abia acum porneau la drum. Sonia Cruceanu, în rochia cenuşie, cu o pălărioară mică, cu o mică geantă de voiaj în mînă, se strecura scundă şi zvellă, aproape neobservată, printre cele două şiruri de că­ lători. Căuta un loc bun şi, mai ales, voia să nu aibă nici un cunoscut în preajm ă-i. îi plăcea să călătorească singură. Să observe pe cei din jur. Să ghicească viaţa intimă a ftecăruia. Să o imagineze ea însăşi, luînd ca punct de plecare un crîm pei de con vorbire auzit în treacăt sau un gest sur­ prins fără voie. Cînd tovarăşii de drum nu o interesau, îi plăcea să privească pe fereastră. Nu atît peisajul, fiindcă nu o preocupa pitorescul. Ci mai mult oamenii, oam enii care munceau, care îşi trăiau existenţa lor trudnică de fiecare / i, cu dramele ei mărunte, cu bucuriile ei puţine. O fem eie care scotea apă din puţ, un ţăran în m ijlocul cîmpului, singur între cer şi pămînt. Un car cu boi pe un drum eag de tară, în marginea liniei ferate. O gară mică, pierdută pe Bărăgan, cu trei glastre de flori, cu nevasta şefului de gară la fereastră... Toate acestea îi dădeau Soniei prilej de gînd şi de visare. De aceea îi plăcea să călătorească singură. Se urcă în vagonul restaurant. Cînd trenul porni — lung şi supraîncărcat, urnindu-se anevoie, cu sm ucituri grele şi cu ciocănit de tam poane — Sonia îşi porunci ceaiul. Sorbindu-1 pe îndelete, era mulţumită că n-a întîlnit nici un cunoscut. Uitîndu-se în ju ru -i băgă de seama că un tînăr o priveşte stăruitor. Sonia îşi spuse — nu fără m ulţum ire — că băiatul acela, desigur student, o socoate cam de vîrsta lui... în adevăr, mică, slabă, nu-şi arăta cei patruzeci de ani. Fără să fie frum oasă, plăcea totuşi. Ştia că place. Şi îi plăcea să placă...

19

Era mulţumită de tot ce făcuse la Bucureşti. încheiase cu bine socotelile cu banca. A flase lucruri interesante în politică. A lexandru va fi bucuros să le ştie. Dacă va folosi, cu abilitatea lui de totdeauna, aceste inform aţii, în mai pu­ ţin de şase săptămîni A lexandru Dima va fi din nou pre­ şedinte de consiliu. Lucrul acesta o mulţumea pe Sonia. De ce ? N u-şi dădea nici ca seama. Nici ea, nici Virgil, nu au nici un folos — şi nici nu se gxndesc să aibă, de pe urma guvernărilor lui Alexandru. Dar ea ţinea la el. îi preţuia pentru toate însuşirile lui. îi părea bine să ştie toate aceste m ari însuşiri puse în slujba puterii. Era mîndră de prie­ tenia ei cu Alexandru. De cîte ori îi putea aduce o noutate, de cîte ori îi putea spune punctul ci de vedere într-o anume chestiune, Sonia era fericită. Se simţea oarecum folositoare acestui om incontestabil superior. în adîncul sufletului ei, stăruia, ca un ghimpe, o părere de rău pe care nu îndrăz­ nea să şi-o mărturisească nici sie înseşi, o, părere de rău pe care căuta să şi-o înăbuşe, să o ucidă acolo, în profun­ zim i : părerea de rău că bărbatul ei, Virgil, nu are nimic din personalitatea viguroasă a lui A lexandru Dima. Sonia, cu m işcări firesc cochete, îşi lua ceaiul. Era în toată înfăţişarea ei un ciudat amestec de com ic şi de grav. Mică, slabă, cu m îini mici, cu gura mică, părea o miniatură gingaşă, gata să se sfărîm e la cea mai uşoară atingere cu realităţile brutale ale vieţii. în toată această înfăţişare de bibelou, lum inau cu o tragică seriozitate ochii — doi ochi mari, aprig deschişi asupra vieţii, gata să reflecte toate um­ brele durerii şi toate lum inile crude ale bucuriilor neîngă­ duite. Trenul se apropia de Dunăre. Soarele se ridicase sus, pe cerul lim pede al dim ineţii de vară. Cîmpul îşi desfăşura întinderea, parcă fără hotar, sub m ozaicul de culori al se­ m ănăturilor felurite. Cînd şi cînd, cîte un ţăran înfipt în m ijlocul ogorului, uitîndu-se la trenul care trecea în goană, părea un semn al lui Dumnezeu, pus anume acolo, ca să nu crezi cum va că Bărăganul este pustiu, lipsit cu totul de su­ flare omenească. Sonia privea toate acestea, m ulţum ită că le poate privi în singurătate. Gînduri răzleţe îi răsăreau în minte. Ea însăşi se mira de unde, din ce ascunzători nebănuite îi vin atîtea dintre gînduri. Se trezi, de pildă, amintindu-şi cum l-a cunoscut pe Virgil.

20

Era îndată după războiul trecut. Alexandru Dima avea nevoie de un om cinstit şi de m are încredere personală. A recurs la V irgil Cruceanu, care a primit misiunea după multe şovăiri şi num ai sub apăsarea stăruinţelor lui A le­ xandru. Cînd a sosit acolo, în lumea aceea nouă pentru •■I, a fost întîm pinat cu dragoste în cele mai multe cercuri, dar şi cu o vie curiozitate : Ce va face ? Virgil i-a cucerit pe toţi prin bunătatea lui, prin purtarea lui aleasă în înalta societate din provincie, prin măsurile luate. Sonia l--a cu­ noscut la o recepţie. Părinţii ei, mari moşieri, erau poftiţi ( u toată cinstea cuvenită rangului lor. V irgil a vorbit în­ delung cu ea, în seara aceea. Ea îl privea eu admiraţie. 1 -.e părea un om de acţiune, de energie, un mare realizator. Mult mai tîrziu şi-a dat seama că este numai un om bun, foarte bun — dar atît. Realizările lui erau lucruri mărunte, fireşti, care în clipa aceea, sub acel unghi spe­ cial de vedere, păreau mari reform e. Dezamăgirea aceasta i a rămas în suflet. A avut pentru Virgil, cum are şi azi, n mare afecţiune, dar şi un mare regret : că n-a fost ceea ce i s-a părut ei că este... Sonia îşi goni gîndul vrăjm aş. Aprinse o ţigară. Tînărul din faţă continua, sâ o privească atent. Hotărît, crede că e o studentă, care călătoreşte spre una din numeroasele tabere aşezate pe malul mării... în clipa aceea, intră in vagonul restaurant M ircea Christian, fost subsecretar de stat, unul din cei mai apro­ piaţi colaboratori ai lui A lexandru Dima. înalt, zvelt, cu o perfectă siluetă de dansator de profesiune, M ircea Christian avea toate însuşirile om ului făcut să răzbată in viaţă : inleligenţă vie, dar n ieadîn că : onestitate capabilă de concesiuni, atunci cînd este nevoie ; atîtea scrupule, c i l e ii trebuie ca să treacă drept un element „curat dar nu prea multe incit să-l incom odeze în cariera lui ; cultură variată, fără să fie îm povărătoare ; om de lum e şi în ace­ laşi timp om de muncă, de o rară putere de muncă. Christian se apropie respectuos de Sonia. Ştia — fi­ reşte — cum ştia întreg partidul, că Sonia şi Virgil Cru­ ceanu sînt singurii prieteni intimi ai „Preşedintelui*. Sonia îşi ascunse cu dibăcie uşoara nem ulţum ire de a fi smulsă din gîndurile ei, din singurătatea atît de plăcută ei. Poftit cu un zîmbet de politeţă, Christian se aşeză la masă şi îşi com andă ceaiul Venea la Mamaia, încărcat de ştiri. De cînd fusese subsecretar de stat, îşi păstrase anumite

21

devotam ente care îi furnizau şi azi cele mai bune in for­ maţii. Ştia şi azi, ca şi pe vrem ea cînd era în funcţiune*, cu cine trăieşte fiecare din oam enii „interesanţi", ce le ­ gături există între cutare mare industriaş şi cutare perso­ naj politic, ce se petrece în orice consiliu de administraţie m ai important, ce s-a discutat în com itetul executiv sau în delegaţia perm anentă a partidului advers şi aşa mai departe... Christian spuse Soniei că a descoperit o gravă afacere de furnituri. A telefonat aseară doam nei Z oe Dima. Acum , vine să ofere întregul material „P atronului". Spunînd acestea, ochii lui Christian lunecară, într-un gest în ace­ laşi tim p elocvent şi involuntar, spre servieta de lîngă el, lăsînd să se înţeleagă că acolo are materialul menit să dărîm e guvernul actual şi să aducă la cîrmă, mai degrabă decît s-ar fi crezut, partidul de sub conducerea domnului A lexandru Dima. Sonia, care ascultase pînă acum cu seriozitatea och ilor ei, m ari ca două faruri, spuse simplu : — Cunosc afacerea... Christian o privi surprins. Sonia continuă : — E vorba de m inistrul Comunicaţiilor. — E foarte grav com prom is ! — spuse Christian, gră­ bit să arate că ştie tot. Nu. îţi spun precis şi îi v oi spune şi lui A lexan ­ dru : el nu are decît vina de a nu fi ştiut ce iscăleşte. Asta e clar. Şi ar fi nedrept să-d. atace cineva pe tema asta... \ — Bine, bine — întrerupse nervos Christian — dar dacă nu lovim în ministru, lovim inutil... în dom eniul acesţa> pu încap m enajam ente. A taci sau nu ataci. Cu jum ătăţi de măsură nu faci nimic... Vă rog să nu vă su­ păraţi, doamnă, dar dacă îl veţi consilia pe patron să lucreze cu mănuşi, nu îi veţi da un consiliu bun... — Dom nule Christian — răspunse Sonia zîmbind — te rog să nu te superi nici dumneata, dar... vezi... eu nu înţeleg anumite lucruri. Eu sînt de acord că guvernul ac­ tual trebuie răsturnat, că ţara are nevoie de un guvern capabil sub conducerea lui A lexandru Dima. însă, dom ­ nule Christian, o guvernare bună nu poate începe printr-o faptă rea, nu se poate întemeia pe o nedreptate. Dacă A lexandru îm i va face... în sfîrşit, dacă mă va întreba, îi

22

vi spune punctul meu de vedere... M inistrul C om unica­ ţiilor e incapabil, dar e onest... Christian, stăruitor ca de obicei, întrerupse : — Doamnă, vă rog să mă iertaţi că insist... Desigur, ministrul nu e vinovat, dar interesele noastre politice... — Exact ! Prietena lui, doam na Giuriadis, a manevrat cu secretarul general şi cu doi din m em brii com isiei de recepţie, deputatul Tom escu şi senatorul Carian... Ştiu loute detaliile, dom nule Christian. Dar cred că nu e bine m! l'ie atacaţi decît cei vinovaţi... Fireşte, fără doamna Giuriadis, care e fem eie, care nu trebuie citată de pe tri­ buna Camerei şi care, dacă va fi descoperită de judecă­ torul de instrucţie, va fi chem ată'la Parchet... Discuţia urmă m ultă vrem e. Sonia îşi susţinu cu graţlc, dar cu hotărîre, punctul ei de vedere. M ircea Chris1 ian, care nu era însurat, o privea cu ciudă, dar şi cu ad­ miraţie. Văzînd că trenul se apropie de Constanţa, fostrn subsecretar de stat căută să tragă totuşi un folos din această divergenţă : — Văd, doamnă, că avem puncte de vedere diferite. C a om, mă închin cu sm erenie în faţa opiniei dum nea­ voastră, de o atît de covîrşitoare înălţime morală. Ca om politic, însă, nu o pot accepta, fiindcă după mine consti­ tuie o mare eroare de tactică. Dacă patronul va interpela împotriva unui secretar general şi a doi parlamentari, va avea, ca întotdeauna, un m are succes de tribună, dar nu va răsturna guvernul. Or, dom nul Alexandru Dima nu mai are nevoie de succese de tribunăv.. Sînt şi eu de acord: domnul Dima nu poate pune problem a tendenţios, aşa cum ur putea-o pune un altul, mai tînăr, care nu are situaţia domnului Dima, dar care, în schimb, nu este ţinut Ia o regulă de conduită politică aşa de severă ca dom nul Dima, liindcă... Sonia înţelesese fără nici o greutate că M ircea Chris­ tian vrea să interpeleze el pe chestiunea furniturii de la Comunicaţii. Nedreptatea, pe care Dima nu o poate face, sc oferă — supremă „je r tfă “ — s-o facă el, în interesul superior al partidului. — A m înţeles — spuse Sonia. Desigur că sînt cazuri cind un om tînăr poate arunca o săgeată, pe care un şef de partid nu are voie s-o arunce. Numai că, în cazul de faţa, trebuie răsturnat un guvern. Mă întreb dacă un om tînăr ar putea să răstoarne guvernul actual ? Numai o lovitură dată în plin, de A lexandru Dima, ar izbuti să-şi

23

ajungă ţinta. De altfel, dom nule Christian, ştii că Dima este un autoritar. N oi discutăm inutil. Poate că ne va în­ treba. Dar pînă la sfârşit, va face, ca totdeauna, ceea ce vrea el, ceea ce crede el... * Trenul intrase în gara Constanţa. Era aproape de prînz. Pe peron, o lum e gălăgioasă şi pestriţă, în cele mai va­ riate costum e şi pijam ale, vorbea, rîdea, striga... Evadaţi din constrîngerea cravatei, bărbaţii zburdau ridicol. Scă­ pate de teroarea centurii, fem eile se simţeau în libertate. Sonia îşi luă m ica c i valiză, cu gesturi de şcolăriţă în va­ canţă şi coborî, zveltă. M ircea Christian o urmă cu gra­ vitatea om ului de stat. A lexandru Dima şi V irgil Cruceanu îi întîm pinară cu surîsuri şi vorbe bune. Lumea de pe peron recunoscu de îndată pe fostul prim -m inistru. în jurul lui, se făcu un gol şi o tăcere deopotrivă respectuoase. Dima privi cu o satisfacţie bine ascunsă această dovadă de su­ punere a poporului. Cu o eleganţă din alte vrem i, dar cu atit mai preţioasă, el luă braţul Soniei. V irgil şi M ircea rămaseră în urmă. Maşina, care îi aştepta, porni în goană spre Mamaia. V irgil şedea lîngă şofer. în fund, Dima, Christian şi — la m ijloc — mică, ghemuită, vrind parcă să se facă şi mai m ică, Sonia. Christian spunea lucruri fără însemnătate. Alexandru Dima îl asculta distrat. El privea din cînd în cînd profilul Soniei şi i se părea că descoperă in liniile acelea drepte, în licărirea ochilor, în surîsul fugar de pe buze — ceva nou, un sens pe care nu-1 descifrase in cei zece ani, de cînd o cunoştea oa nevastă a singurului său prieten, V ir­ gil Cruceanu. — Dom nule preşedinte — nu se putu stăpîni Chris­ tian, cu nerăbdarea om ului pătimaş pentru politică — vă aduc ştiri... Dim a răspunse surîzînd : — Ştiu... Şi dumneata şi Sonia veniţi cu ştiri... mi s-a spus... Numai că mă găsiţi intr-o clipă în care politica mă interesează foarte puţin... Sonia întoarse capul spre el, zîm bind : — Cu neputinţă...

24

Dima se uită adine în ochii ei : — Ba da... Este aşa cum spun... Pentru prima dată în cei zece ani de cînd il cunoştea, S;mia nu putu răbda privirea lui Alexandru. Plecă ochii m jos. cu un gest stîngaci. Simţi un val de sînge în faţă. Instinctiv, se uită spre mare. ca şi cînd ar fi căutat în Imensitatea albasti'ă un punct de sprijin. Christian rîse cu politeţe : — Glumiţi, dom nule preşedinte... — Nu glum esc defel, dragă Christian. Nu spun altora lucrul acesta, dar voi, care sînteţi prietenii mei, trebuie să o ştiţi... Nu cred necesar să răstorn acum guvernul. Ei nu s-au uzat încă. Iar noi, abia intraţi în opoziţie, n-am avut timpul să ne refacem . De aceea, cred că e necesar sa lăsăm vrem ea să-şi împlinească opera ei de totdeauna. Vremea lucrează constant îm potriva guvernului şi pentru opoziţie. Mă gîndesc să întreprind o călătorie în străină­ tate. Cred că Virgil şi Sonia mă vor însoţi. Sînt m ari pro­ b i nu; externe, pe care trebuie să le studiez acolo, pe teren. Vreau să ies puţin din atm osfera oarecum m oleşitoare de aci. Voi veţi duce lupta in parlament, bineînţeles după instrucţiile mele şi fără nici o violenţă, fără nici un atac brutal... O luptă civilizată, de afirm are a ideilor noas­ tre, a program ului nostru şi atîta tot... Şoferul, care slujea de treizeci de ani pe Dima, onTde încredere .nesfârşită, îl asculta şi se întreba : „c e -o fi ur­ mărind slăpinul ?“ Ştia prea bine, din tr-o experienţă de fiecare zi, că „stă pîn ul“ era foarte amical şi sincer în particular, dar era de o m are falsitate în convorbirile po­ litice. îl condusese la atîtea întrevederi, uneori In m argi­ n e a Bucureştilor, la ferm a unui prieten, unde venea ad­ versarul cu care trebuia să stea de vorbă ; alteori chiar în provincie, ca să fie la adăpost de orice indiscreţie a presei sau serviciilor de inform aţie. îl auzise în nenumă­ rate dăţi spunînd una şi făcînd ă doua zi exact contrariu di; ceea ce spusese. Aşa incit, şoferul era înclinat să creadă că, dacă face asemenea declaraţii paşnice, „stăpînul" se pregăteşte să ia puterea în zece-cincisprezece zile... La aceleaşi încheieri,ajungea şi M ircea Christian. ,,BăIrinul vulpoi — îşi spunea fostul subsecretar de stat — caută să ne adoarmă pe toţi, ca să dea lovitura prin sur­ prindere. Strategie veche, dar totdeauna bună..A

V irgil Cruceanu însă ştia că de data aceasta Dinia e sincer, „neîngăduit de sincer, de o sinceritate apolitică'1. Ce se petrece cu el ? Ce-1 frăm întă ? Ce-1 face pe el, atît de reţinut, atît de măsurat, să vorbească aşa de mult, să spună ce are de gînd să facă, să-şi dezvăluie gîndurile intime ? Tăria lui Dima sta, în mare parte, în puterea lui de a tăcea, în talentul lui de a înconjura cu cel mai desăvîrşit secret chiar actele cele mai neînsemnate. O scurtă intervenţie la Cameră, o scrisoare adresată unui prieten politic, un interviu acordat unui ziar — lucrurile acestea, fără im portanţă şi fără consecinţe, le săvîrşea fără să ves­ tească pe nimeni. Ele apăreau atunci ca „m ari lovituri politice**. Virgil, gîndindu-se la toate acestea, era din ce în ce mai îngrijorat de frăm întarea lui Dima. Singură Sonia părea că înţelege şi, totuşi, nu îndrăz­ nea să înţeleagă. Cu instinctul ei de fem eie, citise în pri­ virea cu care o ţintuise adineauri Dima — un sens nou, adînc şi aproape tragic. Nu putuse să suporte acea pri­ vire. A bia în clipa aceea îşi dădu seama că, în gară, Dima îi strînsese m îna mai m ult decît s-ar fi cuvenit. Era un gest al lui de prietenie, cu care ea se deprinsese de multă vreme. Senzual şi rafinat, Dima punea în toate aceste m ici detalii o întreagă gamă de nuanţe savant calculate. Lucrul acesta îl ştiau fem eile. îl ştiau şi bărbaţii care ieşeau din cabinetul tem utului şef — fericiţi sau nenorociţi, după cum le întinsese m îna cel atotputernic. Totuşi, Sonia a avut impresia că, în felu l cum a prim it-o la Constanţa, Alexandru a fost mai m ult decît prietenos. Se uită, fără să vrea, la Virgil, ca şi cînd s-ar fi temut că, fiind prea aproape de el, i-ar putea transmite această bănuială. Spe­ riată ea însăşi de ceea ce îi trecea prin minte, îşi smuci capul brusc. Ca să-şi scuze gestul, spuse : — Virgil, spune te rog să meargă m ai încet... A bia atunci îşi dădu seama că, adîncită în gînduri, nu mai urm ărise convorbirea. Desigur, în răstim pul acesta se spuseseră m ulte lucruri, pe care ea nu le ascultase... Sonia se uită la Virgil, la Alexandru. N imic schimbat pe feţele lor. Totul era normal. Normal... cuvîntul acesta, deşi nerostit, îi răsună puternic în gînd. Ce î se păruse anormal ? Ce o spăimîntase în privirea lui Alexandru ? De ce se temuse că V irgil îi va ghici bănuielile ? Ce o făcuse să gîndească tot ce a gîndit, tot ce nu îndrăznea 26

va şi mai reamintească în clipa de faţă ? Se uită jur Împrejur. Soarele, cerul, marea — toate i se părură noi şi bune. Respiră adine. Se simţi parcă scăpată dintr-un vis greu. In aceeaşi clipă însă, avu şi o părere de rău, un mic gol sufletesc : un vis greu desigur ; dar era totuşi un vis, în m onotona scurgere a zilelor mereu aceleaşi... * Masa urmă în glum e şi banalităţi. Mircea Christian povesti, cu m arele lui dar de a imita I*1' mai toţi oam enii politici, ultimele cancanuri bucureştcne. Lui A lexandru Dima, lucrurile acestea îi plăceau. Din pi icina aceasta, Christian se străduia ca, atunci cînd nu ir ştia din spusele altora, să le născocească. El venea tot­ deauna la ,,Patron“ cu un stoc de anecdote de acest fel. Dima însă, cu adînca lui cunoaştere a oamenilor, ştia cu precizie care din aceste cancanuri sînt adevărate şi care •aut născocite, cu multă trudă şi cu un zel înduioşător, de rid re Christian. Le asculta şi pe unele şi pe altele cu ace­ laşi zîmbet şi vedea, în efortul tînărului fost subsecretar dr a-i fi pe plac, încă o dovadă de supunere... Zoe Dima ceru amănunte despre unele doam ne din lumea ei, despre care nu ştia precis dacă sînt la V ichy sau la Vitei. M ircea Christian, pregătit pentru orice, dădu răs­ punsurile cu toată preciziunea. Virgil Cruceanu îşi exprimă, în cîteva rînduri, regretul că vechea lui prietenie cu A lexandru l-a sechestrat şi vara asia la Mamaia. A r fi vrut să facă o excursie la Spitzberg. D r cinci ani îşi propune m ereu acelaşi lucru, dar : — De cinci ani acest tiran, care ştie să-şi drapeze despolismul în faldurile catifelate ale amiciţiei, mă aduce aici, m praf, în ţînţari şi, ceea ce este m ai grav, între nişte oameni atît de prost crescuţi... Plaja este un arsenal de grosolănie. — E firesc să fie aşa — spuse zîm bind Dima. Tu te superi fără m otiv. Un om nu poate fi bine crescut două­ sprezece luni pe an. E de ajuns că este unsprezece. în l u n a douăsprezecea, se duce la m are ca să revină la na­ t u r a , la form a prim itivă, care este vulgaritatea. V ei spune: Ce căutăm noi, aici ? Foarte simplu : venim să-i vedem primitivi, grosolani, pentru ca astfel să putem preţui la

27

justa ei valoare civilizaţia în care trăim în celelalte un­ sprezece luni ale anului... Sonia interveni în glum ă : — Excelentă teorie, A lexandre... Dar noi sîntem prea prieteni ca să nu ne spunem adevărul. In egoism ul tău, în tendinţa ta de a ne face um brele tale, anexele tale, decorul tău... — A, rîse cu poftă Zoe Dima — foarte bine îi spui, Sonia... Bravo ! Bine că se găseşte cineva care să i-o spună ! E un egoist. Vrea să facă din noi decorul lui... figuraţia de care are nevoie el... — Desigur — urmă Sonia. Şi ca să justifici, A lexan­ dre, această acaparare, această anexiune, inventezi teorii foarte inteligente, dar com plet false... — Patroane — fiindcă aşa îi spunea M ircea Christian în m om entele în care convorbirea devenea, nu din pricina lui, mai intimă — sînteţi prins între două focuri... A lexandru Dima surise, aprinzînd ţigara de fo i pe care Jean i-o adusese o dată cu cafeaua şi cu coniacul : — Ceea ce spuneţi voi dezminte propria voastră teo­ rie. V ă ţin aici fiindcă vreau să fac din voi decorul meu, figuraţia mea... Dar figuranţii se mişcă după indicaţiile regizorului, pe cit ştiu... Ce fe l de decor, ce fel de figura­ ţie faceţi voi, cînd — nu mai departe de acum o clipă — v-aţi revoltat îm potriva m ea ? Vorbind, zîmbetul se ştergea de pe faţa lui Dima. V o­ cea lui devenea mai adîncă şi mai gravă, iar privirea părea că lunecă peste cei de faţă, undeva, departe : — Egoismul meu ? Fireşte, orice şef este socotit egoist. Există îm potriva lui bănuiala că, de vrem e ce conduce, o face din egoism, din vanitate. Nimeni nu-şi dă seama că îşi îm plineşte destinul care l-a minat acolo. Din egoism face com andantul de vapor, pentru a mia oară, aceeaşi cursă ? Dar ce i-a rămafe lui nevăzut, necunoscut, necer­ cetat ? Nimic. C onduce pentru toţi acei călători care îl cred stăpîn şi cărora, în realitate, le este o slugă, o slugă de clasa întîi, dar totuşi o slugă... Adeseori, dragii mei, în nopţile m ele de insomnie, mă gîndesc : ce mai vreau, ce mai urm ăresc ? O pot spune simplu, fără trufie : viaţa m i-a dat toate satisfacţiile. Am cunoscut toate izbînzile şi nici o infrîngere. De aici înainte, se ridică alţii, sînt alte vrem uri, alte mentalităţi... se poate întîmpla. ba chiar este foarte probabil să cunosc şi amărăciunea înfrîngerii. Prin

28

Urmare, de ce să mai lupt ? De ce să mă privească toţi şl să m ă ju dece fiecare în parte ? De ce orice gest al meu, ea al nimănuia dintre voi, să fie scrutat de atîtea mii de poreclii de ochi, cîte sînt ţintite asupra mea ? Ei bine, di ar.ii mei, în clipa cind gindesc aşa, sînt în adevăr egoist. I 'ai in clipa în care îmi spun : „da, trebuie să rămîn acolo, li el>uie să suport controlul feroce al acestor mii de pe­ r e c h i do ochi, trebuie să renunţ la liniştea mea perso­ n a l a " — in clipa în care îmi im pun aceste jertfe, mai grele decît vă închipuiţi voi, nu mai sînt egoist... D im poti ivă ! Şi atunci, viu aici... Nu pot veni singur. Am totuşi n e v o i e de un m ic cerc al meu... A l meu — înţelegeţi v oi lucrul acesta ? De aceea, vă rog să veniţi şi voi aici... S în l e ţ i sacrificaţi, da. Dar nu egoism ului meu. Sînteţi sacrifi­ c a ţ i , a.şa cum sînt sacrificat şi eu. Vă îm pliniţi destinul Ia* lingă mine, cum îmi îm plinesc şi cu destinul în mine... Oprindu-se brusc, cu o m işcare de energie care îi era ( aracterislică, Alexandru Dima se întoarse către M ircea Cin ist ian : — Christian, eşti încă tînăr. Poţi -crede că tot ce am spus acum este artificiu, fiindcă voi toţi mă credeţi mai abil decît sînt. în realitate. Poţi bănui că sub acest artificiu mo poate ascunde cine ştie ce manevră politică. Nu mă in­ ii rosează... Dima trase apăsat din ţigară şi repetă cu voită bru Ia li late, ca să-şi afirm e superioritatea : — Nu mă interesează. Eşti, însă, cel mai apropiat co­ laborator al meu. M i-ai făcut şi-m i vei face mari servicii. I(i datoresc un sfat. A m spus adineauri că am nevoie de im cerc al meu. Să ştii că un şef de partid, un conducător ilo oameni — în politică, în uzină sau aiurea — este om ul c e l mai înconjurat, cel mai aclamat, cel mai adulat, dar m realitate este om ul ccl mai singur. înţelegi ? Cel mai singur... Eşti încă tînăr. A i toate însuşirile ca să parvii. Voi face carieră. în ziua în care vei fi în situaţia mea, îţi doresc să nu gîndeşti cum gindesc eu acum, să nu simţi ce simt eu acum şi să nu vorbeşti colaboratorului dum it.ile mai tînăr, pe care în chip firesc îl vei avea atunci, ceea ce ţi-am vorbit eu acum... Dima se opri o clipă. Toţi îl priveau atent ; niciodată nu vorbise aşa. Christian vroi să intervină. Dima îl opri, Hchiţînd un gest autoritar, sorbi ultima picătură de co­ niac şi se ridică :

29

— Şi-acum , după acest sfat de care îţi v ei aduce aminte cînd eu nu v o i m ai fi pe pămînt, hai să vedem ce noutăţi m i-adu ci de la Bucureşti... Virgil, vino cu noi... Cei trei bărbaţi ieşiră pe terasă. Christian scoase din mapă toate hîrtiile privitoare la furnitura de la Com uni­ caţii. Discuţia politică începu. * Sonia Cruceanu şi Z oe Dima trecură în m icul salon alăturat sufrageriei. Sonia se ghem ui într-un fotoliu mult prea m are pen­ tru proporţiile ei m iniaturale. Z oe îi puse alături, pe o măsuţă joasă, cutia cu ţigări şi sticla de coniac. Sonia îşi um plu păhărelul şi îşi aprinse o ţigară. Simţea că Zoe vrea s-o întrebe ceva. Bănuia ce vrea s-o întrebe : de ce o fi A lexandru atît de enervat ? întrebarea aceasta, ne­ rostită încă, era în aer. Sonia o simţea, o respira şi voia s-o înlăture, înainte de a se produce. Se ridică brusc din fotoliu. — Zoe, te supără dacă pun radio-ul ?... Să schimbăm puţin atmosfera... — Te rog... A m şi eu nevoie să schimb atmosfera, dragă Sonia... Sonia tresări. A cest „dragă Sonia:‘ — spus calm, bla­ jin, aşa cum il spunea totdeauna Z oe — îi sunase ciudat. Deschise aparatul de radio. V ocea de bas profund a speakerului se auzi lim pede : — Orchestra Grigoraş Dinicu continuă concertul de prînz. Peste o clipă, notele porniră armonioase. Era o romanţă banală. Z oe întrebă : — Cunoşti, Sonia, romanţa aceasta:-* Sonia răspunse distrată, cu gîndurile vizibil aiurea : — Foarte puţin... — Ştii cuvintele ? — Nu... Vag... A p oi fredonă uşor cîteva versuri... — Cam aşa... — încheie Sonia, ghem uindu-se iarăşi între braţele fotoliului, cu gesturi nervoase de copil necăjit. Z oe stărui ca Sonia să cînte mai departe. A vea voce plăcută şi, adesea, seara, cînd erau numai ei între ei, So­ nia cînta. :îo

Sonia mărturisi că nu ştie „m ai departe11 şi, de altfel, n ic i n -a interesat-o cîntecul acesta.

— Dinicu îl cîntă totuşi adm irabil — zise Zoe. — Da, admirabil... Zoe o întrerupse : — Sonia, vroiam să te întreb, ce crezi despre A leMtndru ? Sonia tresări. Zadarnic căutase să înlăture întrebarea CBtc o supăra înainte de a se fi produs. Răspunse vag : — Cum... Ce cred despre A lexandru ? In ce sens ? - Ţie nu ţi se pare schim bat ? — Draga mea, am plecat de aici alaltăieri, am lipsit ii Minai două zile... Nu am rem arcat nimic... — E enervat, vorbeşte despre singui’ătate... Sonia rîse fals. îşi turnă încă un pahar de coniac. Aprinse încă o ţigară : — Singurătatea lui ? O spunea pentru Christian. Cine şt ie ce-i pregăteşte bietului băiat ! îţi în ch ip u iau că A le­ şi mdru — A lexandru Dima... — cînd va vroi să vorbească despre singurătatea lui, nu-şi va lua alt confident decît pe Mircea Christian ? Nu, nu, Zoe, nu te îngrijora pentru utila lucru... îţi spun eu : îi pregăteşte băiatului un hap, no care i l-a aurit acum, la masă, prin această spovedanie... II vei vedea după această discuţie politică... Christian vine eu noutăţi... — Aşa e — tresări Z oe Dima. Şi tu m i-ai telefonat că ni noutăţi care îl privesc pe Alexandru. Spune-m i-le, te mg... Abilitatea Soniei biruise : dem onul politic pusese stăplnire pe soţia dom nului preşedinte... Sonia scăpase de o discuţie care o stînjenea, fără să-şi dea seama de unde porneşte stînjenirea. M ulţum ită de acest rezultat, Sonia puse tot ce ştia despre afacerea de furnituri de la Com u­ nicaţii, dădu toate detaliile picante, v orb i îndelung de ro­ lul doam nei Giuriadis, de acţiunea deputatului Tom escu şi a senatorului Carian, indică aproxim ativ cum s-au îm ­ părţit com isioanele şi arătă ce succes va avea A lexandru In Cameră, dacă va interpela pe această temă. Căderea guvernului e sigură. In clipa aceea, A lexandru intră în m icul salon în care M' retrăseseră cele două fem ei. A vea figura gravă, masca imobilă care îngrozea pe adversarii lui. în ochi, nici o licărire : nici de satisfacţie, nici de înfrîngere. N ici unul

31

din m uşchii feţei nu se clintea : i-ai fi crezut de oţel. Ai fi spus că om ul acesta n-a rîs. n-a surîs niciodată Vocea era precisă, rece, fără nici o inflexiune : — Dragele mele, Christian trebuie să plece înapoi la Bucureşti. Fostul subsecretar de stat sărută m îinile doam nelor. Apoi, se opri în faţa lui Dima. Acesta — ca şi cînd ar fi uitat că, un ceas m ai înainte, îi făcuse confidenţe aproape sentim entale — îi spuse rece : — îţi m ulţum esc Christian pentru m form aţiuni. Voi reflecta. Iţi v oi telefona... — Foarte bine, dom nule preşedinte... După plecarea fostului subsecretar d e stat, Alexandru Dima spuse : — Astăzi, în m od excepţional, am să m ai fum ez o ţigară... Aceasta însemna că A lexandru vrea să răm înă singur. V irgil şi Sonia plecară. In urma lor, Z oe întrebă : — A lexandre, mai iei o cafea ? — M ulţumesc, draga mea... Nimic..; Z ee se retrase în dorm itorul ei. t

Rămas singur, în salonaşul cu storurile lăsate, A le­ xandru Dima sună. Jean sosi îndată, preocupat să-şi as­ cundă cu abilitate, prin atitudinea ce lua, acea jum ătate de chelie pe care ţînţarii o apreciau în chip deosebit şi unde îşi lăsaseră urm ele lor roşii şi ridicole. Dima ceru scurt : — Ceva rece... — îngheţată ? — Perfect... Din acest scurt schim b de replici, Jean înţelese, cu vechea lui experienţă, că „D om n u l are de lu cru “ . Aduse îngheţata şi ieşi. Alexandru* Dima scoase m icul creion de aur, deschise dosarul adus d