Rezumat - Banchetul de Platon [PDF]

Zitiervorschau

FILOSOFIA PLATONICA Platon, amic şi ucenic cu Socrate, este una dintre cele mai mari figuri ale filozofiei tuturor timpurilor si a fost primul gânditor antic care a eleborat un sistem filozofic ce a cuprins toate disciplinele filozofice, ce au ca obict toate aspectele vieţii, ale lumii şi ale omului. El tratează dintr-un punct de vedere unitar epistemologia, metafizica, etica şi teoria statului. Pe prim plan se află problemele etice, antropologice şi religioase. Ca şi Socrate, Platon avea convingerea că punctele de vedere etico-religioase sunt hotărâtoare în soluţionarea tuturor problemelor filozofice, pentru că eticul constituie adevărata natură a omului. Problema cea mai importantă a lui Platon este aceea de a concilia filozofia cu viaţa politică a polisului. Moartea lui Socrate pusese în criză această posibilitate. Platon s-a angajat să analizeze condiţiile politice în care să fie posibilă convertirea filozofiei şi a dreptăţii. El este făuritorul dualismului dintre lumea ideilor şi lumea materială, acest dualism reflectându-se în toate sectoarele filozofiei.1 Platon a scris un număr de 37 de opere dintre care unele s-au pierdut, cele rămase pot fi datate cu greu. Se pare că Platon şi-a scris operele în 2 perioade: unele în tinereţe, altele la bătrâneţe. Genul literar este inspirat de maestrul său Socrate şi anume dialogul. De obicei însă, operele sale sunt împărţite în 5 grupuri care corespund celor 5 perioade ale vieţii filozofului. Astfel în prima perioadă ,,Dialogurile Socratice” Platon prezintă doctrina lui Socrate; în următoare operă ,,Apologia lui Socrate” care propriu-zis nu e un dialog şi cu care îl apără pe Socrate la proces; în ,,Criton”ne prezintă datoria unui bun cetăţean de a asculta de legi. În ,, Euthyfron”ne vorbeşte despre pietate şi sfinţenie; în ,,Lysis” ne vorbeşte despre iubire şi prietenie; în ,,Hippias minor” ne prezintă părerea sa despre minciună, iar în ,,Menon” elogiază virtuţile fiinţelor. În a doua perioadă, ,,Dialogurile politice” Platon îi combate pe sofişti în următoarele opere: ,,Protagora” în care vorbeşte despre virtute considerând că virtutea şi cunoaşterea sunt acelşi lucru; ,,Gorgas” pe care o scrie împotriva falsei întrebuiţâri a iubirii de către sofişti; ,,Cratylus” scrisă împotriva falsei înrebuinţări a limbajului iubirii de cătrte sofişti. În ,,Hippias major” descrie frumuseţea fiind util pentru pregătirea simpozioanelor, după unii critici acestă operă n-ar aparţine lui Platon. În ,,Ion” vorbeşte despre Iliada, în ,,Menexeme” despre discursul funebru, în ,,Eutidem” despre iubitorul de discuţii, iar în ,,Fedru” despre frumos. În cea de-a treia perioadă, ,,Dialogurile maturităţii” sunt incluse ,,Banchetul” în care elogiază iubirea; ,,Faidon” în care tratează despre nemurirea sufletului şi ,,Republica” în care tratează teoria statului ideal. În cea de a patra perioadă ,,Dialogurile scrise la bătrâneţe” Platon revizuieşte critic doctrina despre idei şi stat în următoarele opere: ,,Te ai tetos” în care face referire la concepţiile epistemologice, ,,Parmenide” în care apără teoria ideilor şi prezintă raportul ideilor cu lumea senzorială; ,,Sofistul” în care prezintă raportul între fiinţă şi nefiinţă şi între idei. În ,,Politica” ne vorbeşte despre statul cel mai bun şi că cel mai bun cetăţean este filozoful; în ,,Filebus” ne este prezentată relaţia între plăcere şi bine; în ,,Timaios” ne expune cosmologia, filozofia platonică a naturii şi problema demiurgului şi 1

NOICA,Constantin Viaţa lui Platon, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti 1968

,,Nomoi” în care tratează legislaţia statului ideal. Este o monumentală operă de filozofie politică şi morală. În ultima perioadă ,,Cele 13 scrisori” dintre care ,,Scrisoarea a-VII-a” este aproape sigur autentică şi este cea mai însemnată. În rândul celorlalte, câteva sunt considerate apocrife.2 Personajul Socrate din Dialoguri este în realitate Platon, iar Platon care scrie aceste Dialoguri, trebuie citit ţinând cont de Platon din doctrinele sale nescrise. Intrega filozofie a lui Platon are o orientare etică, el învaţă pe om să se lepede de tot ceea ce este lumesc şi să practice virtutea. ,,În lumea sensibilă sufletul e prizonierul trupului “. Viaţa pămîntească este o probă, omul este în trecere; viaţa adevărată este dincolo unde vom ajunge după ce vom fi judecaţi; rezultatul putând fi triplu, în trei variante. Fuga de trup, care se realizează doar dacă sufletul decide să se îndepărteze cât mai mult de trup şi de aceea filozoful doreşte moartea, iar adevărata filozofie este ,,exerciţiu pentru moarte”3. Prin urmare moartea priveşte numai trupul şi nu produce nici o daună sufletului; ci îi produce binefaceri mari permiţându-i să trăiască o viaţă recules cu totul în el în legătura cu lumea inteligibilă. În ,,Republica” Platon ne spune că ,,e mai fericit dreptul răstignit decât cel nedrept care înnoată într-o mare de plăceri”. În ,,Faidon” ne învaţă că pentru a ajunge la fericire trebuie să practici virtuţi şi să renunţi la lucrurile materiale. Aici trebuie să fugim de lume, fuga de lume în sensul de a căuta să ne asemănăm cu Dumnezeu. Răul nu poate pieri pentru că are întotdeauna ceva opus şi contrar Binelui, nu poate exista nici printre zei, dar e necesar ca să se înveţe pe acest pământ şi în jurul firii noastre mortale. Iată de ce ne convine să căutăm a fugi de aici cât mai repede pentru a merge acolo sus. Iar această fugă este a se asemăna lui Dumnezeu atât cât este posibil pentru om, iar a se asemăna cu Dumnezeu este dreptate, sfinţenie, înţelepciune, tărie şi temperanţă. Platon a fost atras de politică şi chiar s-a angajat în ea spre sfârşitul vieţii sale, la baza învătăturii sale despre politică stau valorile de dreptăţi şi de bine, îsi expune învăţătura în:,,Republica”, ,,Politica” şi ,,Legile”. Statul cât şi adevărata politică trebuie să se folosească de filozofie ca unicul instrument adevărat, pentru că numai filozofia îl poate duce pe om la aceste valori ale Dreptăţii şi ale Binelui. Pentru Platon pedeapsa are un rol pedegogic, trebuie să spunem că pentru el divinitatea rămâne o simplă idee. Este înteresantă poziţia lui Platon faţă de zeii religiei greceşti, spune că tinerii nu trebuie să afle de ei în opera sa ,,Statul” , dar nici nu s-a atins de religia strămoşilor recunoscând autoritatea Oracolului de la Delphi. Tema pe care o dezbate Platon în ,,Banchetul” este dragostea, aceasta fiind dezbătută pe rând de personajele principale ale acestui dialog: Fedru, Eriximah, Pausinias, Aristofan, Agaton şi Socrate. Pe parcursul povestirii intervine şi Aristodem personajul care urmăreşte de pe margine acţiunea precum şi Albiciade care-l elogiază pe Socrate . Epilogul demostrând că Socrate nu a fost elogiat deoarece aceştia îl iubeau, ci şi datorită calităţilor lui. Apolodor povestitorul acţiunii întâmplător se întâlneşte cu un prieten care-l roagă să-i spună ce s-a întâmplat la ospăţul lui Agaton. Prietenul său află că acestea nu s-a petrecut cu câteva zile în urmă ci în urmă cu câţiva ani deoarece ,,de mulţi ani Agaton nu a mai dat p-aici ”. Începe relatarea întâmplărilor dar nu înainte de a preciza timpul 2 3

NOICA,Constantin Viaţa lui Platon, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti 1968 ***Curs de istoria filozofiei, vol.I, Iaşi 1992

desfăşurării acţiunilor şi anume ,,când erau copii şi Agaton a luat premiul la cea dintâi tragedie”. În cele din urmă Apolodor le spune că stie aceste lucruri de la ,,unul mic la stat”, Aristodem kydatenianul, care era unul dintre ,,cei mai aprinşi iubitori de pe atunci ai lui Socrate” şi care a fost de faţă adăugând căci cu povestirea lui Aristodem a fost deacord însuşi Socrate. Aristodem întâlnindu-se cu Socrate este invitat la masa lui Agaton, acceptând totodată invitaţia, pornesc amândoi spre casa acestuia, sfătuindu-se cum să-l motiveze pe însoţitorul său. Aristodem ajuns la Agaton află că a fost căutat pentru a-l invita la ospăţ şi le spune că a venit însoţit de Socrate care a rămas în urmă, motivând neprezenţa lui printr-un obicei de-al său de a se retrage uneori . După ce mănâncă, Agaton care se aşezase din întâmplare în capul mesei îl vede pe Socrate şi-l invită lângă el ,,să mă nelipsesc şi eu cu ceva de la un înţelept”. După ce se ospătară şi el şi ceilalţi meseni, cântară în cinstea zeului şi apoi s-au pus pe băut. În acest moment intervine Pausanias care le spune că cei care ,,au fost prezenţi acolo” doresc să mai răsufe şi de aceea vor bea cu măsură şi fără urmări. Eriximah le spune că cei care ţin la băutură sunt norocoşi, iar ceilalţi care nu ţin la băutură sunt neputincioşi, faţă de Socrate care se stăpâneşte oricât ar bea şi care se supune deciziei luate de ei. Eriximah le propune ca să discute despre Eros ,,un zeu vechi şi mare”, deoarece i se pare stranie că poeţii mari nu se opresc la acest zeu, această temă de discuţii i-a fost propusă de Fedru . Tema va fi dezbătută pe rând de fiecare invitat la ospăţ începând cu Fedru care este părintele ideii, dar timpul acordat fiecărui vorbitor nu este egal, deoarece dacă primi vor vorbi frumos, vor vorbi de ajuns şi pentru ultimii. Fedru îşi începe cuvântarea prin a demosra că Eros este cel mai vechi zeu, argumentând acest lucru printr-o afirmaţie a lui Hesiod şi apoi a lui Parmendi. Eros este pricina celor mai mari fericiri ale omului, deoarece omul dacă iubeşte nu suferă lângă persoana iubită, nu face fapte urâte, nu aruncă armele la război deoarece Eros le insuflă o bărbăţie egală. Cei ce iubesc primesc să moară pentru alţii, exemplificând pe Alkesta fiica lui Pelias care şi-a dat viaţa pentru iubitul ei dar a fost readusă la viaţă de zei, apoi pe Orfeu care a fost întors înapoi din Hadeş înainte să-şi atingă ţelul văzând doar umbra soţiei nereuşind să o aducă înapoi deoarece a vrut să ajungă viu acolo şi a fost pedepsit de zei. Ahite a spus pe insula fericiţilor după ce l-a răzbunat pe Patrodu ucigându-l pe Hector deşi ştia că dacă va face acest lucru va muri şi el. Pentru că şi-apus sufletul pentru iubitorul său zeii l-au onorat în chip deosebit. Astfel Fedru socoteşte că Eros este cel mai vechi zeu, mai drept, cel mai preţuit şi mai de seamă dintre zei. După Fedru au mai vorbit câţiva dar Aristodem nu-şi aduce aminte ce anume şi trece la Pausanias. Acesta îşi începe relatarea cu o critică adusă lui Fedru pentru că nu a precizat pe care Eros trebuie să.l preamărească din cei doi; deoarece dacă era numai unul era prea frumos. Spune că există două Afrodite. Afrodita mai veche cea cerească pe care o ajută Erosul ceresc şi Afrodita născută din Zeus şi o femeie pământescă numită Afrodita Obştescă pe care o ajută Erosul Obştesc. Afrodita Obştească insuflă o dragoste de rând potrivită celor care se îndrâgostesc deopotrivă de femei ca şi de tineri şi aceştia iubesc de dragul trupului. Afrodita Cerească este altfel deoarece îi născută numai din bărbat. Cel care e inspirat de Erosul Ceresc va iubi pe celălalt o viaţă intreagă şi vor trăi împreună şi va trebui să oprească iubirea celor tineri pentru că aceasta îi duce ori spre viciu, ori spre virtute. În privinţa dragostei fiecare stat are rânduiala sa numai atunci au

înfăţişări felurite. Faţă de dragoste, la atenieni, oricine are puterea spune că e considerată cel mai urât dintre lucruri. Erosul ceresc impune o mare râvnă pentru dobândirea virtuţii şi astfel şi-a încheiat Pausanias discursul deoarece în timpul pauzei făcute, pe Aritofan îl ia sughitul acesta îi cere lui Eriximah să-i spună o doctorie precum şi să ia cuvântul până îşi revine. Eriximah doreşte să-l completeze pe Pausanias spunând că acest zeu măreţ se aflâ nu numai în spiritele oamenilor ci şi în corpurile celorlalte vieţuitoare şi în total câte cresc pe pământ. Natura corpurilor conţine în ea pe ambii Eros, unul este Erosul sănătăţii şi altul e al bolii. Medicul trebuie să se apropie cu dragoste de cel pe care-l vede suferând. Muzica este ştiinţa atracţiilor cu privire la armonie şi ritm. În acţiunea de închegare a armoniei şi a ritmului găsim fibrele iubirii şi în muzică există un Eros ceresc al muzei Urania precum şi un Eros obştesc inspirat de Polymnia. În Astronomie rânduiala anotimpurilor este plină de oci zei Eros. Aflarea viitorului este făuritoarea prieteniei dintre zei şi oameni şi această legătură de atracţie impune oamenilor respectul legii divine şi pietate. Eriximah îşi încheie cuvântarea cerându-i lui Aristofan să-l completeze deoarece el ce a uitat să spună a făcut-o fără voie şi pentru că ia trecut sughitul. El vede diferit problema şi spune că oamenii nu l-au cunoscut până atunci pe Eros, pentru că dacă-l cunoşteau îi ridicau altare şi-i aduceau jertfă. La început au existat trei feluri de oameni: unul bărbat, altul femeie şi cel de-al treilea numit androgin care avea câte ceva de la amândouă. Aceşti oameni sau urcat în cer la zei dar au fost pedepsiţi fiind tăiaţi în două pentru a le micşora puterea. De atunci cele două jumătăţi încearcă să se unească strângându-se în braţe dar nu reuşesc. Când o jumătate moare este căutată altă jumătate. Pentru a nu dispărea această specie Zeus le-a strămutat organele genitale dinafară în faţă şi aşa unindu-se procreau. Eros este cel care împreuneză frînturile vechii naturi.Bărbaţii tăiaţi din acea fiinţă caută femeile, aşa se naşte adulterul la fel şi femeile iubitoare de bărbaţi şi cu cele adulterine , ele fiind din aceeaşi categorie cele rezultate din tăierea femeii, nu au nici o legătură cu bărbaţii precum şi cei ce provin din despicarea bărbatului înclină spre acelaşi sex, aceştia nu dau atenţie căsătoriilor. Hefeustos apare persoanelor care şi-au găsit jumătatea propunându-le să-i facă o singură persoană. Acest lucru nu se poate deoarece zeul dintr-o persoană a făcut două, de aceea trebuie să se poarte cum se cuvine deoarece zeul îi va mai despica odată, pentru a reface unitatea. Numai dacă o jumătate s-ar întâlni cu jumătatea sa ar fi fericiţi refăcând vechea natură, acest lucru ar mai fi posibil şi dacă se vor purta elvavios cu zeii. Şi cu aceasta el îşi încheie cuvântarea cerând auditorului să nu fie judecat pentru spusele lui Fedru îi dă cuvântul lui Agaton penultimul dintre cei care au vorbit la acel banchet. El doreşte să arate cum este mai întâi şi apei ce daruri are Erosul. Agaton crede că e cel mai tânăr dintre zei, cel mai fericit, cel mai bun şi cel mai frumos contrazicând pe Fedru. El este cel mai tânăr deoarece el este pururea cu tinerii şi pentru că el urăşte bătrâneţea. Eros nu calcă pe pământ nici pe capete care sunt tari ci pe inimile oamenilor care sunt moi el fiind fiinţa cea mai delicată stă unde-i locul înflorit şi parfumat (trup,suflet) nu pe cel ce nu-i înflorit sau vestejit. Eros este drept, deosebit de cumpătat el e stăpânul plăcerilor, este viteaz deoarece îl stăpâneşte pe Ares şi înţelept pentru că este mare inspirator de poezie. Dacă iubim Eros ne trimite darurile sale, sentimentul înfrăţirii, înrudirii el este zgârcit în ură nu-i pasă de cei răi totodată încheindu-şi discursul. În acest moment întervine ultimul dintre cei care au ţinut cuvântul şi anume Socrate care se simte pus în încurcătură de discursul frumos al lui Agaton. Socrate critică

discursurile rostite spunând că nu este bine ca Eros să fie lăudat ca să-l vadă aşa cei ce nu-l cunosc ci trebuie să se spună adevărul ceea ce are de gând să facă el întrebându-l pe Fedru dacă mai are rost să mai ţină discursul. Până la Socrate cei cinci vorbitori au rostit şcoala retorică, întrecându-se care-l va elogia mai frumos pe Eros. Primind încuvinţarea din partea lui Fedru şi a celorlalţi el îşi începe cuvântarea cu o întrebare adresată lui Agaton, ajungând la răspuns că Eros e o necesitate. Pentru Socrate a iubi este a-ţi dori ceva ce nu ai, iar Erosul este dorinţa către unele lucruri în primul rând şi în al doilea rând tocmai lucrurile cărora le sinţim lipsa. Eros duce lipsă , nu posedă frumuseţea, binele este frumuseţe, deci el este lipsit de cele bune astfel nimeni nu-l contrazicea pe Socrate în exprimarea sa. Socrate ştie de la Diotimă că Eros nu-i nici frumos nici bun. Diotima îi spune lui Socrate că Eros nu este zeu, deoarece este doritor al lucrurilor de care este lipsit şi nici muritor ci între ele este un ,,daiman” o fiinţă între zeu şi muritor cu puterea de geniu mijlocitor între lumea de sus şi cea de jos, deoarece între ştiinţă şi neştiinţă există părerea dreaptă. Există mulţi daimani şi unul dintre ei este Eros. Tatăl lui Eros este Paros (belşug) care care se ospată cu zeii la sărbătorii naşterii Afroditei şi Penia (săracie) care a venit să cerşească ceva de la ospăţ. Poros fiind ameţit a adormit în grădina lui Zeus, atunci Penia împinsă de propria ei lipsă se culcă lângă dânsul şi-l concepu pe Eros. Deoarece a fost conceput în ziua de naştere a Afroditei el este însoţitorul şi slujitorul ei plecat. El a ajuns într-o stare de mijloc e cu picioarele goale şi fără culcuş cu mama lui şi viteaz şi gata să prindă cei frumos ca şi tatăl lui. Eros are năzuinţa pentru înţelepciune deoarece zeii nu filozofează. Eros este dragostea pentru cele frumoase, dobândind acestea el devine fericit. Diotina îi spune acestui fel de a iubi Eros, adică o dragoste obştească. Prin urmare dragostea este năzuinţa de a stăpâni de-a pururea binele, ea mai înseamnă procreaţia întru frumos după spirit şi chip, aici este prezentat motivul pentru care fiinţa procreatoare se apropie de frumos, se bucură, se varsă în plăcere, concepe şi naşte fiirea muncitoare se străduieşte pe cât cu putinţă să existe de-a pururea, adică să fie nemuritoare, deoarece orice vieţuitoare suferă ca de o boală a iubirii, toate umblă mai întâi să se împreusere şi apoi se îngrijeşte de hrana celui născut totodată fiind gata să se lupte cu cele mai puternice pentru apărarea puilor şi să moară pentru ei, oameni fac acestea din raţiune . Procreaţia este singurul lucru care-i stă la îndemâna unui muritor să devină nemuritor , prin naşteri repetate fiinţa veche se înlocuieşte cu cea nouă.. Omul caută ,,Glorie nemuritoere să-şi facă în veşnicia timpului”. Cei care promovează în trup caută femeia, crează copii şi astfel cred că pot agoni şi nemurirea, dar sunt creatorii în spirit care procrează în suflet mai bucuros, poeţii care crează lucrări originale, meşteşugarii care zămislesc cetăţi aşezăminte omeneşti. Dacă privim la Hesiod sau Homer pe care îi pizmuieşte lumea pentru urmaşii ce au lăsat, vedem că urmaşii dau glorie şi amintire nepieritoare părinţilor. Acestora li se ridică monument cu caracter sacru pentru că au lăsat astfel de urmaşi ,, dar nu cunosc nici un monument până acum ridicat pentru pruncii omeneşti”. Pentru a ne imita într-o cunoaştere desăvârşită trebuie să parcugem nişte trepte. Trebuie să trecem de la iubirea unui singur trup, la iubirea a două, de la iubirea a două la iubirea tuturor celorlalte să ne ridicăm de la trupuri la îndeletniciri, la ştiinţele frumoase până ce ajungem de la diferitele ştiinţe la una singură, acesta fiind ştiinţa frumosului însăsi prin care ajungem să cunoaştem frumuseţea în sine, aşa cum este ea. Socrate ajunge la concluzia că omul nu şi-ar putea lua lesne un tovarăş de lucru mai potrivit decât Eros. Între timp soseşte Alcibiade, care-l încoronează cu panglici pe Agaton, după ce-l zăreşte pe Socrate, îi cere câteva panglici înapoi ca să-l încoroneze şi

pe el. Bea împreună cu Socrate câte un psycter şi apoi refuă să vorbească despre Eros şi doreşte să-l preamîrească pe Socrate. Alcibiade îl elogiază pe Socrate cu cele mai frumoase vorbe. Socrate este considerat unul din cei mai buni flautişti, deoarece răspândeşte aceeaşi încântare fără instrumente. Socrate are purtări de îndrăgostit faţă de tinerii frumoşi, stă necontenit pe lângă dânşii şi rămâne uluit când îi vede pe de altă parte ignoră totul. Pe dinafară este învăluit într-o înfăţişare asemenea celeia pe care sculptorul o dă silenului, dar dacă-l deschizi câtă înţelepciune este îngrădită înăuntru; nu-l interesează deloc nici frumusseţea corpului. Vorbind despre cumpătarea lui, Alcibiade spunea că a rămas odată singur cu Socrate şi spera că acesta îi va vorbi cum se rosteşte de obicei un iubitor către cel iubit, dar n-a fost aşa. Îl invită în cele din urmă de două ori la el acasă prima dată după masă Socrate a plecat, iar a doua oară a înnoptat la el. Ajungând singuri în cameră şi deoarece a fost refuzat de Socrate, el s-a simţit cu adevărat ,,rănit şi muşcat de cuvântul filozofiei”. Această stare i-a fost dată de afirmaţia lui Socrate: ,,Tu-mi dai umbra frumuseţii şi vrei să capeţi de la mine frumuseţea adevărată”, deoarece Alcibiade se consideră frumos ,,cu un suflet tânăr şi lipsit de înzestrare”. Uimit de cumpătarea lui Alcibiade spune că: ,,este un om căruia nu i-am găsit pereche pân-acum la înţelepciune şi tărie de suflet”! Socrate nu atârnă de cele exterioare deoarece în campania din Potideia, unde au fost împreună, el a răbdat asprimea iernii făcând adevărate minuni -nu purta încălţăminte şi avea pe el haina pe care o purta obişnuit. Într-o zi a căzut în meditaţie şi aşa a rămas până în ziua următoare la răsăritul soarelui, când a dispărut dar nu înainte de a spune o rugăciune soarelui. El îl consideră pe Socrate curajos deoarece fiind rănit, acesta nu l-a abandonat pe câmpul de luptă ci l-a salvat şi altădată când armata lor a fost pusă pe fugă toţi oamenii se risipiseră numai Laches şi Socrate se retrăgeau, al doilea având mersul mândru şi arunca ochii pieziş împrejur şi-l întrecea cu mult pe tovarăşul său în stăpânire de sine. El poate fi asemănat numai cu un silen pentru că între oameni nu-şi găseşte pereche. Spre sfârşitul cuvântării sale, Alcibiade îl avertizează pe Agaton să nu se lase amăgit de Socrate deoarece au mai fost şi alţi înşelaţi de el ci să tragă un folos din păţania lui. Pentru că s-a aşezat între Agaton şi Socrate, aceştia consideră că Alcibiade doreşte să-i despartă şi de aceea Agaton este chemat de Socrate să se aşeze lângă el. În epilog aflăm că în momentul în care Agaton se ridică să se aşeze lângă Socrate, o ceată de cheflii năvăliră în casă şi au prădat masa fiind nevoiţi ăn continuare doar să bea. Aristodem povesteşte mai departe că în acel moment Eriximah, Fedru şi alţi câţiva au plecat, pe el l-a furat somnul până spre zori când se trezi şi-i văzură pe unii care adormiseră, numai Socrate, Agaton şi Aristofan încă mai discutau şi sorbeau pe rând dintr-o stacană mare. După ce-şi impuse punctul de vedere, în legătură cu autorii de comedie şi tragedie, silindu-i pe toţi să admită cele spuse de el, nimeni nu-l mai putea urmări deoarece au adormit şi ceilalţi doi Agaton şi Aristofan. Socrate se sculă şi plecă la Lyceu, urmat fiind de Aristodem şi de acolo se întoarse acasă să se odihnească. Însemnătatea filozofiei lui Platon constă în faptul că nu se opreşte la dogme, fiecare în decursul istoriei omeneşti aveau să fie depăşite, ci în metoda întrebuinţată de Platon şi în năzuinţa ştiinţifică a acestuia, deschizând spiritului uman posibilităţi nesfârşite. Cel care vrea să-l înţeleagă pe Platon, trebuie să-l înţeleagă ca poet şi filozof, căci în sistemul lui, fantezia creatoare joacă un rol creator.

Bibliografie:

Viaţa lui Platon, Constantin Noica, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti 1968 Curs de istoria filozofiei, vol.I, Iaşi 1992 Introducere în filosofia lui Platon, Vasile Musca, București, 2002 Filosofia politica a lui Platon, Vasile Musca, Alexander Baumgarten, București, 2006

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRASOV

FILOSOFIA PLATONICA

Munteanu Irina Elena Facultatea de Drept, Grupa 4, An II