Protectia Juridica A Padurilor Florei Si Faunei [PDF]

Zitiervorschau

REFERAT

PROTECTIA FAUNEI

MASTERANT VADEANU MIRUNA

1

PROTECTIA FAUNEI La acest început de mileniu, lumea se află în efervescenţă. Schimbările care au avut loc şi vor avea loc, creează, într-o viziune optimistă, speranţe şi pentru remedierea fie şi treptată a mediului înconjurător. În tumultul generalizat al schimbărilor, trebuie să tragem încă un semnal de alarmă legat de mediul înconjurător şi de supravieţuirea omului şi a existenţei vieţii pe Terra. Interesul pentru poluarea mediului a crescut foarte mult pentru întreaga populaţie a globului, a instituţiilor şi a organizaţiilor diverse, unele polivalente, altele cu caracter specializat, orientate exclusiv pe problemele poluãrii. Realităţile zilelor noastre arată că secolul XX este perioada celor mai mari descoperiri şi transformări ale civilizaţiei omeneşti, dar şi cele mai complexe şi uneori nebănuite efecte asupra vieţii. Reziduurile de tot felul care n-au fost evacuate în ape şi aer acoperã uscatul, ambianţa imediatã de viaţã a oamenilor, tocmai în locurile aglomerate unde fiecare metru pãtrat este intens şi multiplu solicitat, degradeazã terenurile agricole tocmai acolo unde sunt mai fertile, urâţesc natura acolo unde este mai cãutatã pentru frumuseţea ei. Până nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice şi a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie primă şi energie pentru producţia de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensă a resurselor pământului relevă, tot mai evident, un dezechilibru ecologic. Perfecţionarea şi modernizarea proceselor tehnologice, utilizând cele mai noi cuceriri ştiinţifice, au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu şi pe cele energetice. Ca urmare a industrializării şi creşterii producţiei de bunuri au sporit mult materialele ce afectează mediul ambiant. Tot mai des, o parte din materiile prime intermediare sau finale, produse deosebit de complexe, se regăsesc în aer, apă şi în sol. Ploile acide sunt tot mai dese, ca urmare a prezenţei dioxidului de sulf din aer, datorită dezvoltării proceselor termice şi a utilizării unor combustibili inferiori; sunt evacuate în atmosferă importante cantităţi de oxizi de azot, de carbon, negru de fum, săruri şi oxizi ai metalelor, antrenate de gazele de ardere, produse cu efecte dăunătoare asupra vegetaţiei, în general, şi direct sau indirect asupra omului. 2

“Mediul natural”, adică aerul, oceanele, mările, lacurile, apele curgătoare, solul şi subsolul şi formele de viaţă pe care aceste ecosisteme le creează şi le susţin este imaginea cea mai comună pe care omul obişnuit şi-o face atunci când vorbeşte despre mediul înconjurător. O pădure, o baltă sau un lac, de exemplu, formează fiecare în parte un “ecosistem” care se intercondiţionează reciproc şi se readaptează continuu în căutarea unui anumit echilibru. Totalitatea factorilor naturali, determină condiţiile de viaţă pentru regnurile vegetale, animale şi pentru exponentul său raţional – omul, reprezentând mediul natural. În mediul natural distingem componente fizice naturale – elemente abiotice: aer, apă, substrat geologic, relief, sol. Împreuna cu pădurile şI alte forme de vegetaţie sunt supuse protecţiei în condiţiile legii şI fauna terestră şI acvatică, bogăţie a ţării cu rol important în menţinerea echilibrului ecologic şI satisfacerea necesităţilor economice şI ale populaţiei. Pentru protecţia faunei autohtone, legea interzice naturalizarea ori ţinerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizaţie eliberată de organele de stat competente, comercializarea faunei sălbatice, introducerea oricărei specii de faună străină în natura sălbatică a ţării fără avizul organelor competente, combaterii dăunătorilor, bolilor şI a răpitoarelor prin metode ce ar putea provoca daune faunei (potrivit H.G. nr. 127/1994). Persoanele fizice sau juridice care comercializează animale din fauna sălbatică, în stare vie sau prelucrate trebuie să obţină în prealabil autorizaţie din partea autorităţilor care administrează şI gospodăresc fondurile de vânătoare, contra unei taxe. În ceea ce priveşte gospodărirea vânatului Legea nr. 26/1976 privind economia vânatului şI vânătoarea, prevede că aceasta trebuie să se realizeze prin metode care să asigure menţinerea echilibrului ecologic. Lista speciilor admise la vânat şI pescuit, a zonelor, perioadelor, mijloacelor şI cantităţilor permise, atât din fondul silvic, cât şI de pe întregul teritoriu al ţării, cu excepţia celor din crescătorii. Articolul 15 din Legea nr. 26/1976, prevede că vânătoarea recreativ sportivă se practică numai pe bază de permis de vânătoare, iar la unele specii (cerbul comun, ursul, dropia, capra neagră, marmota, mistreţul, râsul, cocoşul de munte, căprioara) şI cu autorizaţii de vânătoare prevăzute de lege şI se vânează anual. Înlăturarea din obiectiv a vânatului degenerat, accidentat sau debil şI a celui cu trasee rău conformate se efectuează prin vânătoarea de selecţie de către personalul unităţilor ce deservesc fondul de vânătoare sau de vânători calificaţi în acest sens. În ceea ce priveşte protecţia faunei piscicole, Legea nr. 12/1974 privind pescuitul şI piscicultura, prevede în art. 13 că prin pescuit se înţelege prinderea peştelui şI a celorlalte 3

vieţuitoare acvatice pe bază de autorizaţie în locuri, perioade, cu unelte şI în dimensiuni prevăzute de lege, în scop industrial, ştiinţific sau sportiv (membri ai Asociaţiei Generale a Vânătorilor şI Pescarilor Sportivi). Potrivit H.G. nr. 457/1994, Ministrul Apelor, Pădurilor şI Protecţiei Mediului stabileşte şI controlează modul de gospodărire a fondurilor de vânătoare şI salmonicole, precum şI respectarea legislaţiei privind gospodărirea acestor fonduri, organizarea acţiunilor de vânătoare şI pescuit, inclusiv cu străinii. În scopul conservării diversităţii biologice, a heterogenităţii structurilor ecologice caracteristice diferitelor medii acvatice şI zone umede, al menţinerii şI ameliorării potenţialului biologic de regenerare a resurselor acvatice valorificabile economic se impune declararea ca zone protejate de interes ecologic naţional a unor sectoare de cursuri de apă, sau sectoare din apele teritoriale maritime în care sunt prezente biocenoze reprezentative sau populaţii rare sau periclitate, autohtone sau migratoare. În perimetrul acestor zone desfăşurarea oricărei activităţi trebuie să fie supusă restricţiei prevăzute de lege pentru zonele protejate de interes naţional.

PROTECŢIA FAUNEI PE PLAN INTERNAŢIONAL În dreptul internaţional protecţia faunei a dobândit o importanţă deosebită pe măsură ce viaţa sălbatică a fost din ce în ce mai ameninţată de agresiunea factorilor antropici şI de încălcarea regulilor internaţionale privind normele de vânat şI pescuit în ceea ce priveşte flora. Consecinţele negative au devenit alarmante la începutul secolului XIX. Se estimează că timp de două secole au dispărut 120 de specii de păsări şI 95 specii de mamifere. Pentru aceste considerente, în protecţia florei şI faunei sălbatice esenţiale sunt norme juridice internaţionale cu caracter preventiv. Prima convenţie internaţională privind protecţia unor specii de păsări ce nu sunt supuse exploatării în scopuri economice este: * Convenţia de la Paris din 1902 privind păsările utile agriculturii * Convenţia internaţională pentru protecţia păsărilor de la Paris 1950 conform căreia toate păsările protejate eliminând excepţiile prevăzute de Convenţia din 1902 4

* Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special de habitat al păsărilor acvatice. România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 5 din 25 ianuarie 1991. Fiecare parte contractantă favorizează conservarea zonelor umede şI păsărilor acvatice creând rezervaţii naturale în zonele umede, asigurând supravegherea lor. * Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii sălbatice de floră şI faună ameninţate cu dispariţia (ratificată de România prin Legea nr. 69 din 15 februarie 1994). Pentru astfel de animale este necesară eliberarea unei autorizaţii eliberată de statul exportator din care să rezulte că exportul nu prejudiciază supravieţuirea speciei în cauză, organul ce gestionează statul exportator trebuie să garanteze că specimenul a fost obţinut prin contravenire la legile asupra prezentării florei şI faunei în vigoare şI specimenul exportat să fie sporit de riscul rănirii, îmbolnăvirii sau tratamentelor inadecvate. Organul de gestiune al organului exportator trebuie să ceară un permis de import de către alt stat. * Convenţia privind conservarea speciilor migratoare aparţinând florei sălbatice, Bonn, 1979 * Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şI a habitalelor naturale din Europa. Interzice capturarea, deţinerea şI uciderea intenţionată, distrugerea locurilor de reproducere, distrugerea sau culegerea ouălor sau deţinerea lor chiar goale, comercializarea internă a acestor animale vii sau moarte sau produs al lor. * Strategia mondială a conservării care urmăreşte ecosistemele pe o perioadă lungă de timp * Convenţia de la Montega din 1989 asupra dreptului marin. La conferinţa Naţiunilor Unite pentru protecţia Mediului Inconjurător de la Rio de Janeiro din 1992 a fost semnată Convenţia privind diversitatea biologică care atestă suveranitatea statelor asupra resurselor biologice, responsabilitatea statelor pentru conservarea diversităţii biologice. Componentele biotice reprezintă viaţa, organismele ce le dezvoltă pe fundalul sportului ecologic. Ele apar sub forma vegetaţiei şi animalelor depinzând atât de factori tereştri, cât şi cosmici (radiaţia solară de exemplu) ceea ce ne ajută să înţelegem implicaţiile care pot urma unor modificări fie terestre, fie cosmice, sau ambele în acelaş timp. Mediul înconjurător apare ca o realitate pluridimensională care include nu numai mediul natural, dar şi activitatea şi creaţiile omului, acesta ocupând o dublă poziţie: de “component” al mediului şi de “consumator”, de beneficiar al mediului. În întreaga activitate a mediului înconjurător se urmăreşte nu numai folosirea raţională a tuturor aceste resurse, ci şi corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului şi localităţilor cu măsuri de protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de producţie căt mai puţin 5

poluante şi echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de poluanţi cu dispozitive şi instalaţii care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului înconjurător, recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale utilizabile. Când se vorbeşte de progres sau de sărăcie, se vorbeşte de fapt, în termenii cei mai globali, de mediul înconjurător care caracterizează planeta noastră la un moment dat, căci între toate acestea şi poluarea, degradarea apei şi a aerului, ameninţarea păturii de ozon, deşertificarea, deşeurile toxice şi radioactive şi multe altele, există o strânsă interdependenţă. În toate civilizaţiile care s.au dezvoltat până în secolul al XVII-lea, de natură predominant agricolă,”pământul era baza economiei, vieţii, culturii, structurii familiei şi politicii”, viaţa era organizată în jurul satului, economia era descentralizată, astfel că fiecare comunitate producea aproape tot ce îi era necesar. Energia chieltuită corespundea în esenţă lucrului forţei musculare, umană sau animală, rezervelor de energie solară înmagazinată în păduri, utilizării forţei hidrauliuce a râurilor sau mareelor, forţei eoliene. Natura reuşea până la urmă să refacă pădurile tăiate, vântul care unfla velele, râurile care puneau în mişcare roţile, deci sursele de energie utilizate de civilizaţiile agricole erau regenerabile. Odată cu sporirea populaţiei globului, ce a decurs paralel cu perfecţionarea organizării sociale şi, în special odată cu dezvoltarea industriei, a transporturilor mecanizate din ultimele două secole, încercarea omului de a domina în lupta aspră cu natura, de a-i smulge lacom bogăţiile ascunse, începe să aibă tot mai mult succes. Peste un miliard şi jumătate din populaţia actuală a Terrei aparţine civilizaţiei industriale. Problema rezidurilor activităţilor umane a luat proporţii îngrijorătoare, prin acumularea lor provocând alterarea calităţii factorilor de mediu. Aceste alterări sunt cauza unor dezechilibre în faună şi floră şi în sănătatea şi bunul mers al colectivităţii umane din zonele supraaglomerate. Prin accelerarea ritmurilor de dezvoltare, bazată pe consumarea resurselor neregenerabile de energie, s-a ajuns, în unele ţări industrializate, la un grad de bunăstare ridicat, constatându-se practic că apare, cu iminenţă, ameninţarea consecinţelor acţiunii umane asupra mediului, poluarea lui la nivel global. Deteriorarea mediului ambiant este cauzată de: existenţa prea multor automobile, avioane cu reacţie şi nave de mare tonaj, a prea multor fabrici care funcţionează după tehnlogii vechi, poluante, mari consumatoare de materii prime, apă şi energie, fenomene care sunt determinante, în ultima instanţă, de necesităţi crescânde ale unei populaţii aflate în stare de explozie demografică şi îndeosebi de existenţa marilor aglomerări urbane. Mediul înconjurător reprezintă un element esenţial al existenţei umane şi reprezintă rezultatul interferenţelor unor elemente naturale cu elemente create prin activitatea umană. Toate 6

acestea interacţionează şi influenţează condiţiile existenţiale şi posibilităţile de dezvoltare viitoare a societăţii. Orice activitate umană şi implicit existenţa individului este de neconceput în afara mediului. De aceea, calitatea în ansamblu a acestuia, precum şi a fiecărei componente a sa

în

parte, îşi pun amprenta asupra nivelului existenţei şi evoluţiei indivizilor. Ansamblul de relaţii şi raporturi de schimburi ce se stabilesc între om şi natură, precum şi interdependenţa lor influentează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă şi implicit condiţiile de muncă pentru om, precum şi perspectivele dezvoltării societaţii în ansamblu. Aceste raporturi vizează atât conţinutul activităţii cât şi crearea condiţiilor de existenţă umană. În concluzie, se poate afirma că mediul trebuie adaptat şi organizat pentru a răspunde nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natură a unor resurse şi prelucrarea lor pentru a deservi populaţia (pentru a satisface doleanţele acestora). Această dependenţă cunoaşte un mare grad de reciprocitate, datorită faptului că nevoile umane se adaptează într-o măsură mai mare sau mai mică mediului. Asigurarea unei calităţi corespunzătoare a mediului, protejarea lui – ca necesitate supravieţuirii şi progresului – reprezintă o problema de interes major şi certă actualitate pentru evoluţia socială. În acest sens, se impune păstrarea calităţii mediului, diminuarea efectelor negative ale activităţii umane cu implicaţii asupra acestuia. Poluarea şi diminuarea drastică a depozitelor de materii regenerabile în cantităţi şi ritmuri ce depăşesc posibilităţile de refacere a acestora pe cale naturală au produs dezechilibre serioase ecosistemului planetar. Protecţia mediului este o problemă majoră a ultimului deceniu dezbătută la nivel mondial, fapt ce a dat naştere numeroaselor dispute între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Acest lucru a impus înfiinţarea unor organizaţii internaţionale ce au ca principale obiective adoptarea unor soluţii de diminuare a poluării şi creşterea nivelului calităţii mediului în ansamblu. Elaborarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă este rezultatul obligaţiei asumate de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, conform obiectivelor convenite la nivel comunitar şi prescripţiilor metodologice ale Comisiei Europene. Elementul definitoriu al Strategii Naţionale este racordarea deplină a României la o nouă filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene şi larg împărtăşită pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile. Se porneşte de la constatarea că, la sfârşitul primului deceniu al secolului XXI, după o tranziţie prelungită şi traumatizantă la democraţia pluralistă şi economia de piaţă, România mai are de recuperat decalaje considerabile faţă de celelalte state membre ale Uniunii Europene, simultan 7

cu însuşirea şi transpunerea în practică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în contextul globalizării. Cu toate progresele realizate în ultimii ani, este o realitate că România are încă o economie bazată pe consumul intensiv de resurse, o societate şi o administraţie aflate încă în căutarea unei viziuni unitare şi un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile. Prezenta Strategie stabileşte obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil şi realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adăugată înaltă, propulsat de interesul pentru cunoaştere şi inovare, orientat spre îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei în armonie cu mediul natural. Prin această strategie se asigură îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene în conformitate cu Tratatul de aderare, precum şi implementarea efectivă a principiilor şi obiectivelor Strategiei Lisabona şi Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE (2006). În ceea ce privesc modalităţile de protejare trebuie soluţionate trei categorii de probleme: -

crearea unui sistem legislativ şi institutuţional adecvat şi eficient care să garanteze respectarea legilor în vigoare.

-

evaluarea costurilor acţiunilor de protejare a mediului şi identificarea surselor de suportare a acestora.

-

elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan naţional şi internaţional referitor la protejarea mediului.

În ceea ce priveşte evaluarea costurilor şi stabilirea modului în care aceste sunt suportate se poate susţine că protejarea mediului este costisitoare şi nu pot fi întotdeauna identificaţi factorii poluării. Datorită acestei situaţii costurile de protejare a mediului se împart între societăţile comerciale potenţiale poluatoare şi stat. Fondurile alocate protejării mediului diferă de la o ţară la alta în funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecareia. Pentru elaborarea unor programe pentru protejarea mediului, trebuie identificaţi toţi factorii de mediu şi zonele în care pot apărea probleme de poluare a acestora. Un astfel de program presupune identificarea zonelor, evaluarea costurilor necesare şi stabilirea responsabilităţilor pentru derularea proiectelor. Presiunea activităţii omului asupra mediului natural creşte foarte rapid. De asemenea, se accelerează dezvoltarea industrială, schimburile, circulaţia mărfurilor, spaţiul ocupat, parcurs şi utilizat pentru activităţile umane este din ce în ce mai vast. Această evoluţie îşi pune amprenta în mod nefavorabil asupra mediului şi a componentelor sale. 8

Un alt factor care dăunează mediului este modernizarea transporturilor, accesibilitatea lejeră în spaţiile verzi. Comportamentul individului poluează mediul într-o măsură mai mare sau mai mică, fie sub forma activităţii cotidiene, fie a consumurilor turistice. Prin dezvoltarea activităţii umane sunt afectate toate componentele mediului în proporţii diferite. Dintre aceste elemente cele mai importante sunt: peisajele, solul, apa, flora, fauna, monumentele, parcurile si rezervaţiile, precum şi biosfera. În consecinţă, conservarea funcţiilor igienico-sanitare, recreativă şi estetică ale elementelor componente ale mediului natural constituie garanţia unei dezvoltări continue a societăţii umane.

REGLEMENTAREA PRIVIND CONSERVAREA UNOR SPECII DE ANIMALE DETERMINATE

REGLEMENTĂRI INTERNAţIONALE PRIVIND VÎNAREA BALENELOR Dintre speciile maritime vânate de om, balenele au cunoscut o supraexploatare. Datorită acestui fapt, astăzi balenele sunt ameninţate cu dispariţia. În 1946 s-a încheiat convenţia privind reglementarea vânarii balenelor. În 1985, la a 37-a sesiune a Comisiei Internaţionale a Vânării Balenelor s-a dat o reglementare prin care s-a declarat vânarea unor specii de balene definitiv interzisă (în special balenele albastre, balenele cenuşii şI balenele ucigaşe) atunci când aceasta este în scopuri comerciale. Oceanul Indian a fost interzis vânării balenelor constituind un sanctuar. Hotărârea cea mai importantă a fost instituirea unui moratoriu, pentru suspendarea oricărei vânări comerciale. PROTEJAREA FOCILOR Ca şI balenele, focile au fost exploatate marin. Protecţia focilor vii de la poli face obiectul convenţiei pentru protejarea focilor din Antarctica, 1972.

9

Un alt document juridic specific, referitor la unii pui de focă a fost întocmit în cadrul Comunităţii Europene, 1983. PROTECŢIA URŞILOR ALBI Se crede că populaţia urşilor polari a ascăzut vertiginos începând din 1950. În 1973 s-a semnat un acord între canada, Danemarca, SUA, Norvegia şI fosta URSS privind conservarea urşilor albi( a intrat în vigoare în 1974).

10

BIBLIOGRAFIE

1. Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a Romîniei 2. Monica Oţel, Daniela Pintea, Andreea Cazacioc - Aplicarea procedurii de ealizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe – Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului - 2006 3. Mircea Duţu – Dreptul Mediului – Editura Economică – 1996 4. Hotărârea Guvernului – 1076/08.07.2004 5. Ordonanţa de Urgenţă – nr.195 din 30.12.2005 6. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ - 2005 7. Legea nr. 52 din 2003.

11