Proiect de Licenta - Inflatia Dimensiuni Si Consecinte [PDF]

Zitiervorschau

Introducere Inflaţia este o realitate a vieţii actuale. În diferite proporţii, aceasta se manifestă în majoritatea ţărilor, afectând veniturile populaţiei, scazând puterea de cumparare. Creşterea generalizată a preţurilor, în contextul actual, depinde de o serie de factori – atât interni cât şi externi activităţii economice. Lucrarea de licenţă intitulată Inflaţia: dimensiuni şi consecinţe este structurată în trei capitole, fiecare capitol cuprinzând mai multe subcapitole. Primul capitol este intitulat Inflaţia-formă de manifestare a dezechilibrelor monetare şi este dedicat unor probleme teoretice generale despre inflaţie. În acest capitol sunt prezentate cele mai importante teorii ale inflaţiei, tipologiile inflaţiei şi efectele negative ale inflaţiei asupra economiei. Capitolul al doilea este intitulat Fenomenul inflaţionist şi combaterea lui în România şi prezintă evoluţia procesului inflaţionist, cauzele şi formele de manifestare şi combaterea acestui fenoment în România prin măsuri antiinflaţioniste. Prezentarea fenomenului inflaţionist din România nu este posibilă, fără încadrarea acestuia în tendinţa generală pe plan internaţional. Acestă afirmaţie se justifică şi prin faptul că o economie racordată la circuitul economic mondial nu poate să rămână „indiferentă” la oscilaţiile unui fenomen ce se manifestă la acestă scară. Caracterizat uneori ca „o binefacere” , alteori ca „un rău necesar” al economiilor contemporane, fenomenul inflaţionist este în strânsă

legătură cu creşterea preţurilor, literatura de

specialitate definindu-l ca un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor. Capitolul al treilea este intitulat Studiu comparativ privind inflaţia din România şi noile membre ale Uniunii Europene. În acest capitol am analizat comparativ, inflaţia în cele 10 state care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia; precum şi România şi Bulgaria în anul 2007. Schimbarea regimului caracterizat prin economia planificată cu economia de piaţă, din ţările analizate, a necesitat eforturi de restructurare considerabilă a întregii economii, cu efecte nedorite în planul preţurilor bunurilor şi al serviciilor. La sfârsitul anilor 1980, 1

unele dintre ţările respective au încercat să liberalizeze parţial preţurile, fapt ce a condus la manifestarea inflaţiei încă din acea perioadă. Inflaţia mai înalta din România în periaoda post comunistă este cauzată de reforma întârziată a sectorului bancar şi real, comparativ cu alte ţări cu economii asemanătoare. Pornind cu acest dezavantaj, începutul anilor 2000 a prins România cu cel mai înalt nivel al inflaţiei dintre ţările din Europa Centrală şi de Est. O parte din noile ţările membre ale Uniunii Europene au adoptat strategia directă de ţintire a inflaţiei, pentru a reuşi să ţină sub control acest fenomen. Prima ţară analizată care a adoptat această strategie a fost Cehia în anul 1997. Rezultatele au demonstrat că succesul strategiei de ţintire directă a inflaţiei într-o economie emergentă depind în mare masură de îndeplinirea precondiţiilor, o importanţă deosebită prezentând armonizarea durabilă a politicii monetare cu celelalte politici economice. Dacă aceste condiţii nu sunt asigurate, se ajunge la ratarea ţintei de inflaţie sau la îndeplinirea acesteia cu costuri excesive în planul creşterii economice, al şomajului sau al echilibrului extern. În acest context, evoluţia ţintirii inflaţiei în România a fost sinuoasă. În anul 2005, Banca Naţionala a României a adoptat oficial strategia de ţintire directă a inflaţiei.

2

Capitolul 1 Inflaţia – formă de manifestare a dezechilibrelor monetare 1.1 Conceputul de inflaţie Inflaţia este la fel de veche precum economia de piaţă.1 Etimologic, termenul “inflaţie”2 provine din latină: “inflaţia” (inflare) însemnând “umflătură”, respectiv “a umfla”, unii autori traducându-l şi prin “creştere”, dar nu orice fel de creştere pentru că în economie, nu orice sporire cantitativă sau calitativă este dăunătoare. La prima vedere, această “creştere” ar trebui să prezinte cel puţin două caracteristici: pe de o parte, ea ar trebui să fie anormală, iar, pe de altă parte, să constituie un neajuns particular al activităţii economice. Fenomenul inflaţiei este extrem de complex, fiind supus unor determinări de tip economic, politic, social, psihologic, de anticipare, ceea ce face ca trăsăturile sale să nu apară întotdeauna cu claritate. Între teoreticienii inflaţiei, între economişti sau cercurile politice apar controverse în ceea ce priveşte definirea noţiunii, cauzele şi remediile sale. Principala sursă de complicaţii şi divergenţe este legată de următoarele aspecte: •

în primul rând, deşi deprecierea monedei este un element comun tuturor proceselor inflaţioniste, acestă depreciere are amplitudini diferite, nu este identică în cazul tuturor bunurilor şi serviciilor, preţurile individuale crescând în mod diferit,

•

în al doilea rînd, nu orice depreciere a monedei înseamnă inflaţie, cum este cazul creşterii preţurilor ca urmare a majorării obiective a unor costuri de producţie , creştere datorată acţiunii legii randamentelor descrescânde şi cazul când deprecierea monedei, deşi reală, nu este inflaţionistă.3 Una dintre primele definiri ale acestui fenomen, a fost publicată în anul 1581 în

lucrarea „Miroir des Francais” , în care se descrie inflaţia secolului XIV astfel: „dezordinea dezordinilor este aşa de mare astăzi la toate mărfurile, încât, dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite, există temerea să fie nevoie, în scurt timp, pentru 1 Samuelson, A. Paul, Nordhaus D. William, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p.686 2 Maurice Flamant, în lucrarea „L'inflation” (1972) arată că utilizarea temenului de inflaţie este de dată relativ recentă, acest termen nefiind prezent în marile dicţionare economice franceze din sec. XIX 3 Pop Cohut, Ioana, Inflaţia în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, p.16

3

hrana unui om de tot atâta aur şi argint cât greutatea sa.”4 Definiţiile date inflaţiei pot fi grupate în funcţie de următoarele criterii: •

în funcţie de gradul de încărcare a arterelor circulaţiei cu bani;

•

în funcţie de creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a unităţii monetare;

•

în funcţie de efectele inflaţiei;

•

în funcţie de cauzele care generează inflaţia. D.E.W. Laidler şi M.J. Parkin definesc inflaţia ca fiind „fenomenul de creştere

continuă a preţurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor”.5 M. Bronfenbrener şi F.D. Holzman, în anul 1963 au prezentat patru definiţii pentru inflaţie: a) Inflaţia este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care „prea mulţi bani aleargă după prea puţine lucruri”; b) Inflaţia reprezintă o creştere a rezervelor băneşti sau a veniturilor, în sumă totală, fie pe cap de locuitor. c)

Inflaţia reprezintă o creştere a nivelului preţurilor având şi următoarele

caracteristici sau condiţii adiţionale: este anticipată cu lipsă de precizie; duce (prin creşterea costurilor) la noi creşteri de preţuri; nu sporeşte gradul de ocupare a forţei de mucă şi nici producţia reală; este mai rapidă decât o aşa numită „rată inofensivă”; se manifestă ca „fenomen bănesc”; se măsoară prin preţuri nete, adică prin preţuri din care au fost scăzute impozitele şi/sau este reversibilă; d) Inflaţia reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar ori prin preţul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.6 Aceste definiţii acoperă majoritatea aspectelor inflaţiei, fiecare dintre ele având aspecte diferite, dar şi un aspect comun, şi anume acela că inflaţia se face cunoscută, la nivelul consumatorului, prin bani şi prin preţ, iar la nivel macroeconomic, prin 4

Didier, Michel, Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 224

5 Frisch, Helmut, Teorii ale inflaţiei, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, p. 8 6 Idem, p. 14

4

dezechilibre cronice. Acest fenomen, care reprezintă unul dintre cele mai grave dezechilibre macroeconomice actuale, precum si multitudinea cauzelor lui,

se manifestă la scară

mondială cu particularităţi specifice pentru fiecare economie, iar de-a lungul timpului a făcut obiectul de cercetare a specialiştilor din domeniu. Aceştia sintetizează cauzele apariţiei inflaţiei în patru idei de pilon cu grad mare de generalitate: a) cererea manifestată pe piaţa bunurilor de consum; b) modificarea ofertei de bani în economie; c) fenomenul monetarist explicat prin creşterea mai rapidă a banilor decât a producţiei; d) falimentul instituţiilor politice.7 Inflaţia contemporană trebuie clarificată în termeni mult mai concreţi : −

inflaţia actuală continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor aflaţi în circulaţie. Ea nu constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin măsuri luate conştient de factori economici specializaţi. Mecanismul scăderii puterii de cumpărare a banilor este unul specific banilor neconvertibili şi banilor de credit.

− inflaţia se manifestă ca o creştere generală şi durabilă a marii majorităţi a preţurilor . Creşterea este însă diferenţiată pe categorii de bunuri economice, ca şi pe servicii ale factorilor de producţie, pe variate pieţe tradiţionale. Inflaţia modifică deci corelaţiile dintre preţurile bunurilor şi resurselor. − inflaţia actuală semnifică un anume raport între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale, adică excedendul masei monetare faţă de oferta agregată de satisfactori şi prodfactori. − deoarece fluxurile băneşti pot influenţa fie sensul realizării echilibrelor macroeconomice , fie cel al stimulării apariţiei şi adâncirii unor dezechilibre , inflaţia contemporană devine ea însăşi un dezechilibru monetaro- material. − apărută la punctele de interferenţă dintre fluxurile reale şi cele monetare, inflaţia apare ca disfuncţie acceptată de agenţii economici, ca un rău necesar al 7 Această ideea a fost susţiuntă de Şcoala Public Choice

5

creşterii economice. În general, se caută să se asigure un anumit surplus de oferta de bunuri faţă de cererea solvabilă a populaţiei. − ca proces structural, ce cuprinde ansamblul macrosocial, inflaţia actuală are efecte restructurante. Pentru unele categorii de persoane, efectele sunt negative, dureroase chiar, pentru altele, acestea pot fi pozitive.8 Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili în general şi creşterea durabilă şi generalizarea preţurilor.

1.2 Teorii ale inflaţiei 1.2.1 Teorii ale inflaţiei bazate pe curba lui A.W. Phillips

Teoria modernă a inflaţiei a fost influenţată într-o măsură deosebită de apariţia modelului Curbei lui Phillips, iar mai târziu de criticile aduse acestei curbe. În anul 1958, A.W. Phillips, economist neozeelandez9, arată că relaţia existentă între rata de variaţie a salariilor şi cea a şomajului pentru Marea Britanie, bazându-se pe date empirice, pentru perioada 1913-1957 este similară celei din perioada 1861-1913, şi anume că rata de creştere a salariilor scade pe măsură ce creşte rata şomajului. Prin această curbă Phillips (care este de forma neliniară, negativă) subliniază faptul că rata de creştere a salariilor este nulă dacă rata şomajului este de 5,5%.

8 Moroianu ,Nicolae, Inflaţia contemporană, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 48 9 În articolul „Relaţia dintre şomaj şi rata de schimb a ratelor băneşti în Regatul Unit „

6

Figura 1.1 Curba Phillips originală

Privitor la această relaţie, A. W. Phillips spunea : „La orice nivel al şomajului există o tendinţă clară a ritmului de variaţie a ratei salariilor de a se situa deasupra nivelului mediu, atunci când şomajul descreşte în perioada de avânt a ciclului economic, şi sub nivelul mediu, când şomajul creşte în perioada de declin a ciclului economic”.10 Dezvoltarea modelului Curbei Phillips a cunoscut în timp mai multe momente:11 a) Modelul excesului de cerere al lui Lipsey. Economistul Richard G. Lipsey porneşte în alcătuirea modelului său de la curba originală a lui Phillips, dar şi cu ipoteza unei pieţe, unice a forţei de muncă (adică sistemul unei cereri şi oferte pe o piaţă unică). Lipsey, în modelul său ignoră faptul că fiecare piaţă de muncă, (fie ea la nivel naţional, regional sau la nivel de ramură economică) are propriile sale caracteristici. Lipsey a utilizat în modelul sau salariul nominal, spre deosebire de teoria economică care considera că cererea şi oferta de pe piaţa muncii sunt funcţii ale salariului real. Modelul lui Lipsey are în vedere două funcţii, şi anume: funcţia de ajustare a salariilor, care arată că rata de variaţie a nivelului salariilor este determinată de diferenţa 10 Frisch, H., op.cit., p. 35 11 Ţugui, Alexandru, Inflaţia – concepte , teorii şi politici economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 56

7

dintre cerere şi ofertă şi funcţia X-U pusă în evidenţă de relaţia negativă între excesul de cerere de forţă de munca (X), şi rata şomajului (U). Conform acestui model rata inflaţiei prin salarii se explică prin excesul de cerere de pe piaţa de muncă. b)

Modelul

Samuelson-Solow.

În

anul

1960,

economiştii

americani

P.A.Samuelson12 şi R.M. Solow13 prin lucrarea pe care o publică, au adus conceptului de Curba lui Phillips o imensa popularizare. Cei doi autori au încercat în primul rând să demonstreze importanţa conceptului teoretic de Curba a lui Phillips pentru politica economică a unei ţări. P.A.Samuelson şi R.M. Solow pun în relaţie directă rata inflaţiei şi rata şomajului, obţinând un instrument ce permite formularea de programe politice prin combinări alternative/complementare ale celor două rate. S-a ajuns astfel ca rata inflaţiei să se poată calcula ca diferenţă între rata de creştere a salariilor nominale şi rata de creştere a productivităţii muncii. c) Abordări ale curbei lui Phillips pe termen scurt şi lung. Economiştii Edmund Phelps şi Milton Friedman sunt cei care critică

14

interpretarea teoretică a curbei lui

Phillips, data de Lipsey, care nu ia în considerare rolul aşteptărilor inflaţioniste. Cei doi descriu independent ipoteza ratei naturale a şomajului şi introduc diferenţierea dintre curbele lui Phillips valabile pe termen scurt, respectiv lung. Curba Phillips pe termen scurt reprezintă o relaţie negativă (invers proporţională) între rata inflaţiei şi rata şomajului, aşteptările inflaţioniste ramânând constante; Curba Phillips pe termen lung se prezintă sub forma unei drepte veerticale corespunzătoare unei anumite rate a şomajului, denumită rata naturală a şomajului.15 Rata naturală a şomajului este rata la care forţele ascendente şi descendente care acţionează asupra creşterii preţurilor şi salariilor sunt în echilibru. 16La acest nivel, inflaţia este stabilă, neobservându-se vreo tendinţă de accelerare sau declin. Într-o economie preocupată de prevenirea ratelor înalte ale inflaţiei, rata naturală a şomajului constituie nivelul minim care poate fi atins; astfel, ea reprezintă nivelul maxim la care poate fi 12 Paul Anthony Samuelson ( 1915-2009) a fost primul american laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 1970 13 Robert Merton Solow (1924 -) a primit premiul Nobel în anul 1987, pentru lucrarile sale în domeniul creşterii economice 14 E. S. Phelps, în lucrarea „Phillips Curves, expectations of inflation and optimal „(1967) şi M. Friedman, în lucrarea „The role of monetary policy” (1968) 15 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D.,op. cit, p.699 16 Idem, p.700

8

utilizată forţa de muncă şi corespunde producţiei potenţiale a unei naţiuni.17 Figura 1.2 Depalsarea Curbei Phillips sub influenţa variaţiilor

bruşte

Sursa:Samuelson,Paul A.,Nordhaus, William,D.Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, p.701

În figura 1.2 sunt prezentate etapele în depalsarea Curbei Phillips astfel: − în perioada 1 ( punctul A), şomajul atinge nivelul ratei naturale; − în perioada 2, o creştere rapidă a producţiei în timpul expansiunii economice duce la scăderea ratei şomajului. Pe măsură ce producţia depăşeşte nivelul potenţial, creşte gradul de utilizare a capacităţilor, salariile şi preţurile cresc într-un ritm accelerat, inflaţia creşte (punctul B);18 − în perioada 3, cu cât rata de creştere a salariilor şi preţurilor este mai mare, cu atît firmele şi muncitorii se aşteaptă la o inflaţie mai înaltă. Astfel, rata inerţialăsau aşteptată a inflaţiei creşte. Curba Phillips pe termen scurt se deplasează în sus, iar noul punct de echilibru este punctul C. Noua Curbă Phillips pe termen scurt se află 17 Idem, p. 701 18 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D., op.cit, p.700

9

deasupra curbei iniţiale, reflectând astfel creşterea ratei aşteptate a inflaţiei.19 − în ultima periaodă, activitatea economică scade, ceea ce determină revenirea producţiei la nivelul potenţial şi a ratei şomajului la nivelul natural din punctul D. Inflaţia scade ca urmare a creşterii şomajului.20 Conform teoriei ratei naturale, şomajul este compatibil cu o rată stabilă a inflaţiei numai când atinge nivelul ratei naturale. Curba Phillips pe termen lung trebuie să aibă , potrivit acestei teorii, forma unei linii verticale, corespunzătoare ratei naturale a şomajului ( linia AD). d). Curba lui Phillips şi Şcoala aşteptărilor raţionale. R.E.Lucas, T.J. Sargent, N. Wallace au combătut ipoteza ratei naturale a şomajului, argumentând că nu este consecventă principiului aşteptărilor ajustabile21. În cazul aşteptărilor ajustabile, actorii economici au, de obicei, aşteptări subiective , influenţabile. Adepţii aşteptărilor raţionale au argumentat că anticipările inflaţioniste aparţin unor persoane inteligente, care ar trebui să ia în considerare toate informaţiile disponibile în legătură cu economia atunci când îşi formulează previziunile. Aceştia iau în calcul şi informaţii cum ar fi : ce se întâmplă cu oferta monetară (presupunînd că pentru ei creşterea ofertei de monetare poate fi un motiv de inflaţie) sau ce se întâmplă cu alţi factori, precum preţul petrolului, mişcările sindicale şi cursul de schimb. Faţă de ipoteza că rata natuală a şomajului oscilează aleator în jurul nivelului său natural şi că există o Curbă phillips pe termen scurt atât timp cât inflaţia nu este anticipată, Şcoala aşteptărilor raţionale neagă faptul că relaţia existentă între partea neanticipată a ratei inflaţiei şi rata şomajului ar putea exploatată de o politică economică sistematică. Deci, pentru adepţii aşteptărilor raţionale, nu există o curbă a lui Phillips pe tremen scurt.22

19 Idem, p. 700 20 Ibidem 21 Teoria aşteptărilor raţionale (RE) a apărut pentu prima dată într-un articol din anul 1961 al lui J. E. Muth despre piaţa asigurărilor şi piaţa mărfurilor 22 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 101

10

1.2.2 Teoria monetaristă a inflaţiei Teoria monetaristă a inflaţiei, denumită şi materialistă, a furnizat o analiză critică a fundamentelor macroeconomiei. La începutul anilor 1970, odată cu apariţia a două articole semnate de Milton Friedman23 intitulate “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi “Teoria monetară a venitului nominal” (1971), polemicile au atins intensitatea maximă. La formularea şi popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit şi lucrările următorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner şi A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johnson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) şi M.J. Parkin (1975)24. În aceste lucrări monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflaţionist. Teoria monetaristă a inflaţiei se poate sintetiza astfel : a) inflaţia este in esenţă un fenomen monetar; b) imposibilitatea explicării fenomenului de accelerare a inflaţiei prin teoria keynesiană, considerată o curbă neajustată la aşteptări; c)

rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explică rata inflaţiei şi,

respectiv, accelerarea inflaţiei. Monetarismul - termen lansat de Karl Brunner - doreşte să devină însă, mai mult decât o teorie a inflaţiei. Monetarismul poate fi privit ca o încercare de a stabili o paradigmă teoretică la nivel macroeconomic, alternativă, la punctul de vedere keynesian. Autorii monetariştii nu alcătuiesc un grup omogen, ei fiind diferiţi, atât din punct de vedere al metodologiei cât şi din punct de vedere al specificităţii metodelor. J.L.Stein în lucrarea “Monetarism “ publicată in 1976, precum şi (1977), D.W.Laidler (1981) şi Th. Majer

H. Frisde

dar şi alţii au încercat să caracterizeze

monetarismul în douăsprezece propoziţii. Membrii şcolii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziţii : 1. Sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economic revine 23 Laureat al premiului Nobel pentru economie în 1976. Principalele lucrări sunt "Eseuri in ştiinta economică pozitivă" (1953 ), "Capitalism şi libertate" (1962), "Inflaţie şi somaj" (1976) 24 Brunner,K., Meltzer, A.H., „A survey of inflation theory „ ( 1976); Johnson, H.G., “Inflation and the monetarist controversy” ( 1972); Laidler, D.E.W., “Essay on money and inflation “( 1975); Parkin, M.J., “The causes of inflation: recent contributions and current controverses “ ( 1975)

11

automat la un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata şomajului revine la valoarea ei “naturală” . 2. Orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deşi rezultă rate ale inflaţiei diferite. 3. O modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creşterii economice reale (şi, de aici şi rata şomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare şi se menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei inflaţiei (teorema acceleraţiei). 4. Politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, şi se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite. Prima propoziţie, numită şi Principiul stabilităţii, presupune existenţa unui sistem economic inerent stabil, deci, care redevine stabil după fiecare perturbaţie suferită de acesta. Prin această afirmaţie monetarismul se opune concepţiei keynesiene privind instabilitatea economiei şi posibilitatea atingerii unui echilibru macroeconomic general stabil. Raportând aceasta afirmaţie la economia reala, monetariştii afirmă că economia reala este relativ stabilă şi ca ea poate fi destabilizată de evoluţiile monetare. Deci, în economie trebuie aplicată e o politică monetară cât mai inteligentă. Crizele periodice, fluctuaţiile conjuncturale nu sunt expresia unor carenţe organice, a unor contradicţii de neîmpăcat proprii tipului de economie monetaristă, ci ele se datorează unui factor exogen mecanismului economic propriu-zis şi anume politicilor monetariste inadecvate. Intervenţia statului în mecanismul de autoreglare al economiei, un mecanism în esenţă monetar, nu face decât sa deregleze producând instabilitate economică. Acest principiu exclude posibilitatea apariţiei unui echilibru economic de subocupare a forţei de muncă. Cea de a doua propoziţie a monetarismului este o reformulare a teoriei cantităţii de bani pe termen lung. Dacă economia se află într-o stare stabilă, deci, toate variabilele economice pot fi apreciate în mod corect, atunci rata inflaţiei este determinată în mod exclusiv de rata de creştere a ofertei de bani. Starea de echilibru la un nivel al ocuparii depline a forţei de muncă nu este influenţată de o rată a inflaţiei corect anticipată. A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menţionată

12

anterior, este teoria cantităţii pe termen scurt. Această teorie susţine ca accelerarea ratei de creştere a ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină, temporar, o suplimentare a ratei creşterii economice reale şi, prin urmare, reduce rata şomajului. Inflaţia rezultată duce la o ajustare a sistemului economic. În decursul acestui proces de ajustare, rata creşterii economice reale revine la valoarea iniţială. Accelerarea creşterii reale obţinute printr-o rată mai rapidă de creştere a cantităţii de bani este doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept “teorema acceleraţie”. Majoritatea autorilor monetarişti, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest principiu, dar cu particularităţi diferite ale modelelor. Totuşi, per ansamblu, teorema acceleraţiei deţine un rol central in analizarea procesului de ajustări pe termen scurt. Cea dea patra propoziţie acceeptată de adepţii monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare şi fiscale discreţionare, denumită şi "principiul ineficienţei politice". Politicile activiste de orientare a cereri şi politicile anticiclice sunt o sursă de stabilitate economică. Modelul monetarist arată că producţia şi ocuparea pot fi influenţate de politica economică numai intr-atât încât să determine modificarea de preţuri care nu sunt anticipate de agenţii economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preţurilor (sau rata inflaţiei) se va menţine. Monetariştii nu sunt de acord cu presupunerea că decidenţii economici au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante şi, cu atât mai puţin, de a prevedea efectul viitor al schimbărilor curente intervenite la nivelul instrumentelor de politica economica. De aceea monetariştii consideră că problema esenţială a politicilor macroeconomice ar trebui să fie înlocuirea politicilor activiste prin "reguli" politice, de exemplu regula ratei constante de creştere a ofertei de bani sau anumite reguli de constanţă valabile în politica fiscală. În cadrul monetarismului unii autori25 fac distincţie între două şcoli de monetarism: autori monetarişti de ordinul I, care îşi bazează afirmaţiile pe aşteptările ajustabile şi analizează distincţia dintre curbele lui Philips pe termen scurt şi lung, şi autori monetarişti de ordinul al II-lea, care se bazează pe logica aşteptărilor raţionale şi nu recunosc o curbă 25 Este vorba despre J. Tobin ( 1918 - 2002) economist american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1981, în lucrarea “Asset accumulation and economic activity” ( 1980 ) şi F.H. Hahn (1925 - ) economist englez, în lucrarea „Monetarism and economic theory” (1980)

13

a lui Phillips în teoriile lor. Adepţii monetarismului de ordinul I sunt de acord cu toate cele patru propoziţii menţionate anterior, iar adepţii monetarismului de ordinul al II lea sunt de acord doar cu propoziţiile 1, 2 şi 4. Monetarismul de ordinul I – considerat modelul monetarist standard pentru inflaţie – face legătura între teoria cantitativă clasică, curba lui Phillips şi legea lui Okun.26 Pentru monetariştii de tipul al II-lea nici măcar nu exista o curbă a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele două şcoli este că, în vreme ce monetarismul de ordinul I acceptă procese de ajustare pe termen scurt în care piaţa bunurilor şi piaţa muncii pot fi în dezechilibru, monetarismul de ordinul al II-lea presupune că există nu numai o tendinţă către echilibru pe termen lung, ci şi o serie continuă de echilibre. În 1972, H.G.Johnson27, formulează cea mai importantă idee de monetarism specific unei economii deschise şi cuplate la economia mondială prin balanţa sa de plăţi. Această teorie monetaristă referitoare la inflaţie28,

susţine că modificările ofertei interne

de bani nu influenţează rata internă a inflaţiei ci, puntea de legătură cu economia mondială care este balanţa generală de plăţi. Abordarea monetaristă a teoriei balanţei de plăţi, se concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica şi în cazul României), conectată la economia mondială prin intermediul balanţei de plăţi.

1.2.3 Teoria cantitativă a inflaţiei Denumită uneori şi teoria clasică sau neoclasică a inflaţiei , teoria cantitativă29 poate fi prezentată sub doua forme: a) ecuaţia “tranzacţiilor” formulată de I.Fisher (1920); b) ecuaţia “cererii de bani” formulată de Şcoala de la Cambridge.30 26 Conform legeii lui Okun, un impuls monetar generează o creştere a ratei efective a creşterii reale peste rata anticipată care duce la o diminuare a ratei şomajului 27 Prin articolul “ Abordarea monetaristă a teoriei banlanţei de plăţi” 28 Alţi adepţi ai teoriei monetariste a inflaţiei fiind şi autorii: R.A. Mundell, J.A. Frenkel, A.K. Swoboda, M. Mussa şi E.M. Claassem 29 David Hume este considerat părintele teoriei cantitative; el fiind cel care a încercat să pună în conexiune principiile teoriei cantitative cu alte principii economice liberale. 30 Acest model a fost conceput prima dată de Alfred Marshall şi dezvoltat ulterior de economiştii de la Cambridge, în special de A. C. Pigou, model denumit „al soldurilor monetare” sau „al rezervelor”

14

Ecuaţia „tranzacţiilor” Formularea modernă a modelului tranzacţiilor apartine lui Irvin Fisher31, el formulând relaţia de egalitate necesară între cantitatea de monedă şi viteza ei de circulaţie, pe de o parte, şi nivelul preţurilor, pe de altă parte. Ecuaţia tranzacţiilor descrie o relaţie între oferta de bani (notată cu M) şi viteza de rotaţie (notată cu V), volumul real al tranzacţiilor (notat cu T) şi nivelul preţurilor (P): P*T=M*V Cum fiecărei cumpărări îi revine o vânzare, valoarea totală a vânzărilor (volumul tranzacţiilor înmulţit cu preţul mediu) trebuie, în mod necesar, sa fie egală cu valoarea totală a achiziţiilor. Aceasta din urmă, trebuie, la rândul ei, să fie egală cu oferta existentă de bani înmulţită cu frecvenţa medie cu care banii circula între diferiţii deţinători. Totuşi, se poate presupune in continuare, aşa cum face şi, Fisher, că viteza de circulaţie a banilor este determinată de evoluţiile instituţionale (deciziile luate de organismele abilitate) din sectorul monetar şi că ea rămâne constantă pe termen scurt. V= V , unde: V=viteza de circulaţie a banilor V =viteza medie de circulaţie a banilor. Se poate, de asemenea, presupune că sectorul real determină volumul tranzacţiilor şi că acesta este fixat la un nivel prestabilit:

T= T , unde: T=volumul tranzacţiilor; T =volumul prestabilit al tranzacţiilor.

31 În lucrarea sa „Puterea de cumpărare a banilor” ( 1911) prezintă versiunea evoluată a teoriei cantitative, a cărei esenţă se regăseşte în cunoscuta sa ecuaţie a schimburilor.

15

Pe baza acestor presupuneri ecuaţia tranzacţiilor poate fi interpretată ca determinând nivelul general al preţurilor:

V P= T *M Nivelul preţurilor este ridicat , proporţional cu oferta de bani M; constanta de proporţionalitate este reprezentata de raportul V/T. In literatura de specialitate găsim frecvent şi o a doua prezentare a ecuaţiei tranzacţiilor.

P* X = V x *M, unde: P=preţul mediu, X = PNN real, V x = viteza de circulaţie a venitului

În locul volumului tranzacţiilor T , in această ultimă ecuaţie apare produsul naţional net “real”, X . Temeiul acestei inlocuiri constituie presupunerea ca PNN este direct proporţional cu volumul real al tranzacţiilor. În aceasta relaţie, viteza de circulaţie a venitului înlocuieşte viteza tranzacţiilor V din penultima ecuaţie. Analizând pe termen scurt natura variaţiilor factorilor care intră în ecuaţia lui Fisher putem desprinde urmatoarele concluzii: a) variaţia lui M influenţeaza nivelul lui P dacă aceasta este mai puternică M exercita o influenţă relativ rapidă asupra lui V şi T; b) o creştere a lui M apare de cele mai multe ori în perioada de avânt economic, fiind corelată cu expansiunea creditului bancar; c) creşterea lui M nu îl influenţeaza doar pe P, dacă factorii de producţie nu sunt utilizaţi în întregime; d) relaţiile dintre M si V, în mod normal, tind să se menţină stabile. Pot interveni 16

variaţii când într-o situaţie excepţională se produce o scădere a veniturilor personale şi se cheltuiesc economiile prin reconstituirea rezervelor din economie. Daca M scade, în general şi în perioade normale V va scadea uşor, dar nu mereu proporţional. e) raportul M · V - P · T trebuie înteles în sensul că variaţiile lui M · V nu produc, totdeauna, o variaţie sensibilă a lui T. De asemenea, orice modificare a lui P · T influenţeaza asupra lui M · V. Pe termen lung relatiile variabile ne conduc, de asemenea, la câteva concluzii: a) creşterea lui T este determinată de mai mulţi factori: creşterea populaţiei, progresul tehnic, dezvoltarea comunicaţilor etc. Aceşti factori corelaţi cu perfecţionarea sistemului de vânzari şi scăderea numărului tranzacţilor între firme fac ca ritmul creşterii lui T să fie mai mic decât cel al populaţiei; b) V tinde către o uşoară creştere pe termen lung, în special datorită perfecşionarii constante a sistemului bancar şi de plăţi; c) M are tendinţa de creştere lentă, nu numai datorită sporului demografic, ci şi funcţie de creşterea producţiei; d) chiar dacă, pe termen lung V si F sunt relativ independente de M, totuşi, dacă efectele modificării lui M sunt destul de ample, ele pot influenţa producţia şi distribuţia venitului şi pe această bază V şi T, deci, şi preţurile. Acest model reprezintă într-o forma aproximativă piaţa. Ecuaţia “cererii de bani” Modelul se bazează pe faptul că fiecare agent economic ce realizează un venit nu-l utilizează făra a-şi forma opţiunile privind cheltuielile pentru bunuri pe termen lung şi scurt, ceea ce determină formarea unei rezerve de casă denumite şi balanţa "cash". Mărimea acestor rezerve (solduri) de casă este determinată de viteza cu care sunt cheltuite veniturile încasate. Ecuaţia specialiştilor de la Cambrige utilizează o abordare la nivel microeconimic. A.Marshall şi A.C.Pigou au adus in discuţie următoarea problemă: “Ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic ar dori să o deţină atunci când are nevoie de lichidităţi pentru încheierea unei tranzacţii?”

17

Pentru că banii se află în concurenţă cu alte tipuri de plasamente, împărţirea averii în bani şi alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unităţi a cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiţii într-un activ alternativ. Pigou este cel care a simplificat şi mai mult acesta abordare, presupunând ca agentul economic nu-şi va modifica relaţia existentă între averea sa şi volumul tranzacţiilor, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi globală într-o cerere macroeconomica de bani, care este direct proporţionala cu nivelul mondial al venitului. MD=k*XP, unde: MD=cererea macroeconomică de bani; k=coeficientul cererii de bani; XP=nivelul nominal al venitului. De exemplu, dacă gospodăriile şi firmele deţin o cantitate medie de lichidităţi care se ridică la două zecimi din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este de 0,2. Dacă la funcţia cererii de bani adăugăm una a ofertei de bani şi presupunem ca piaţa monetară este in stare de echilibru atunci: MD= MS = M, unde: MD = cererea macroeconomică de bani; MS = oferta macroeconomică de bani; M = masa monetară. Se poate stabili şi o relaţie intre cele doua ecuaţii (respectiv intre ecuaţia lui Fisher şi ecuaţia de la Cambridge): 1 M* K = M V X=P X ,

18

1 V Unde X = K , adică unde viteza banilor ca venit este egală cu inversul coeficientului cererii de bani (K). În consecinţă, ambele ecuaţii(ecuaţia “tranzacţiilor” şi ecuaţia “cererii de bani”) care alcătuiesc teoria cantitativă a inflaţiei sunt complementare şi, totodată, ambele au un rol foarte important în înţelegerea mecanismului care generează inflaţia.

1.2.4 Cauzele apariţiei inflaţiei

Literatura de specialitate din ultimele decenii analizează cu prioritate factorii care au declanşat şi întreţinut inflaţia de mare amploare din anii '70 şi '80 ai secolului al XXlea din ţările dezvoltate economic. S-a discutat puţin sau deloc despre cauzele originare ale procesului şi despre mecanismele întreţinerii lui de-a lungul secolelor. Fiind preocupaţi de inflaţia contemporană şi de efectele ei, autorii şi instituţiile specializate şiau concentrat atenţia asupra cauzelor unei astfel de inflaţii. Cu toate acestea numeroşi specialişti în domeniu grupează factorii care determină inflaţia în generali şi particulari, respectiv cauze pe termen lung şi cauze pe termen scurt. Inflaţia nu provine dintr-o singură sursă. La fel ca boala, inflaţia apare din mai multe motive. Unele forme de inflaţie sunt generate de cerere, altele de ofertă. Dar unul dintre aspectele esenţiale ale formelor moderne de inflaţie este acela că ele dezvoltă o energie internă şi sunt greu de stopat o dată ce au început să se manifeste.32 În lucrarea „The Ages of inflation”, apărută în anul 1964, Jacques Rueff 33 afirma : timpurile noastre sunt anii de inflaţie. Toate monelele naţionale au suferit serioase deprecieri în perioada contemporană şi nu numai. Lira sterlină britanică, un exemplu straluicitor al unei monede solide pentru o perioadă de o sută de ani, a pierdut aproape 90% din puterea sa de cumpărare şi a suferit începând cu 1931 patru deprecieri. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până în prezent, în lume au avut loc aproape 400 de devalorizări totale sau parţiale ale monedelor naţionale. Multe monede au suferit 32 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D., op.cit, p.632 33 Jacques M. Rueff (1896-1978 ), economist francez, preşedinte al Inter-Allied Reparations Agency ( IARA) şi ministru al statului Monaco

19

deprecieri totale, fiind înlocuite cu altele noi, şi totuşi noile monede se depreciază din nou. Declanşarea şi menţinerea inflaţiei contemporane pot fi înţelese doar prin punerea lor în ecuaţie cu multipli factori, economici şi social-politici, interni(naţionali) şi externi, direcţi şi indirecţi, pe termen scurt şi pe termen mediu . Cauzele declanşării şi desfăşurării inflaţiei sunt numeroase,varietatea şi eterogenitatea lor, precum şi modul în care se reflectă în gândirea economică modernă şi contemporană obligă la stabilirea clară a acestora, precum şi forma de inflaţie generată de fiecare dintre cauzele generatoare34. Inflaţia contemporană înţeleasă ca dezechilibru structural, monetaro-material este deci generată de următoarele cauze: a) Creşterea masei monetare prin emisiune excesivă de semne băneşti generează inflaţia prin bani. b) Excesul de cerere solvabilă are ca efect inflaţia prin exces de cerere c) Insuficienţa ofertei, în sensul că sporirea veniturilor (mai ales a salariilor ) nu este compensată de o creştere a producţieide mărfuri obiectuale şi nonobiectuale a cărei urmare este inflaţia prin ofertă. d) Creşterea substanţială a creditului şi, implicit excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum determină inflaţia prin credit. e) Creşterea costurilor prin acţiunile convergente ale tuturor actorilor economici în direcţia creşterii preţurilor determină inflaţia prin costuri. f) Cauze care se află în afara pieţei, existenţa unor puternice structuri monopoliste , de oligopol şi administrativ birocratice, a căror acţiune conduce la apariţia inflaţiei structurale. g) Variaţia salariului nominal este considerată de economistul american J.K. Galbraith o cauză principală a inflaţiei care duce la creşterea costurilor salariale şi deci la inflaţia prin salarii. h) Modificările specifice ale salariului nominal, a productivităţii factorilor de producţie şi/sau ratei profitului sunt considerate, de economiştii neokeynesişti, cauze ale inflaţiei. 34 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 67

20

i) Creşterea preţurilor internaţionale la materii prime, combustibil, energie, etc. al cărei efect este inflaţia importată.35

1.3 Tipologii ale inflaţiei În această categorie de concepte încercăm o definire de ansamblu a formelor inflaţiei, ţinând cont de diferite criterii de clasificare: - intensitatea şi durata în timp a inflaţiei, - aşteptările inflaţioniste, - mecanismul de funcţionare a pieţei, - originea şi cauzele ei. 1. Din punctul de vedere al intensităţii şi al duratei ei în timp, literatura de specialitate deosebeşte următoarele tipuri de inflaţie : a) inflaţie târâtoare ( creeping inflation ) - în cadrul căreia creşterea preţurilor nu depăşeşte circa 3-4% pe an36. Deprecierea monetară este lentă, dar cumnlativă, în sensul că, treptat, poate alimenta unele dezechilibre. În condiţiile acestei forme de inflaţie, se manifestă •

o mare încredere în monedă, actorii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen

lung fiind convinşi că preţurile bunurilor şi serviciilor pe care le vând şi

cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate; •

o preocupare redusă legată de forma de plasare a economiilor ( dacă plasarea economiilor să se facă în active reale sau în titluri);

•

o creştere a productivităţii factorului muncă mai intensă decât salariile;

•

o evoluţie ascendentăa PNB (PIB) real, pe fondul unor anticipări pozitive din partea actorilor economici. b) inflaţie moderată – se caracterizează prin creşterea lentă şi previzibilă a

35 Idem, p.68 36 Băcescu-Cărbunaru, Angelica, Macroeconomia relaţiilor economice internaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 11

21

preţurilor, rata anuală a inflaţiei este sub 10 % ; 37 Cînd preţurile sunt stabile oamenii au încredere în monedă. c) inflaţie rapidă- când rata anuală a inflaţiei se apropie de 10%. d) inflaţie galopantă – preţurile cresc cu peste 15% pe an, provocând dereglări ale mecanismului economico-social. Multe state latino-americane, ca Argentina şi Brazilia, au înregistrat în anii 1970-1980 rate ale inflaţiei cuprinse între 50 şi 700% anual. 38 Surprinzător este faptul că economiile cu o inflaţie galopantă reuşesc să supravieţuiască, iar unele chiar să prospere, deşi preţurile în ansamblul lor se comportă atât de necorespunzător. În condiţiile inflaţiei galopante : •

se impune indexarea contractelor cu indicele preţurilor sau printr-o valută considertă

•

stabilă,

viteza de rotaţie a banilor se accelerează, posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor doar cantitatea de monedă strict necesară tranzacţiilor cotidiene,

•

o parte din economii părăseşte economia naţională fiind plasate în străinătate, iar altele sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative sau plasamente în active reale,

•

moneda naţională cunoaşte o pierdere rapidă a valorii economice ( puterii de cumpărare), dobânda creşte rapid. e) hiperinflaţia – când creşterea lunară a preţurilor de consum este mai mare de

50%39. Cererea de monedă naţională scade considerabil, preţurile relative devin deosebit de instabile, salariul real al unei persoane se reduce cu circa 30% ; o parte foarte importantă a tranzacţiilor se efectuează sub forma unei troc modern (barter 40 ) sau în monedă alternativă. Dacă economiile par să supravieţuiască inflaţiei galopante, cancerul hiperinflaţiei loveşte mortal.41 Cel mai bine documentat caz de hiperinflaţie s-a petrecut în Republica de la Weimar, în anii '20. Din ianuarie 1922 până în noiembrie 1923, indicele preţurilor a crescut de la 1 la 10.000.000.000. Dacă o persoană avea, la începutul anului 37 38 39 40

Idem, p. 11 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D., op.cit, p.687 Băcescu-Cărbunaru, Angelica, op. cit., p. 11 Barterul reprezintă modalitatea de compensare a datoriilor dintre doua sau mai multe firme, prin care firmele nu mai sunt obligate să-şi achite datoriile în devize, ci le sting prin anularea datoriilor unele faţă de altele. 41 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D., op.cit, p.687

22

1922, 300 milioane $ în obligaţiuni germane, doi ani mai târziu n-ar mai fi reuşit să cumpere cu aceeaşi sumă nici măcar o bomboană.42 Dacă în anii '60 nu existau ţări în care rata anuală a inflaţiei să depăşească 10%, în anul 1979, în 65 de ţări se înregistrau ritmuri anuale de peste 10%. În anii 1988-1989, circa 30 de ţări cunoşteau rate de inflaţie de peste 20% pe an, din care opt ţări se confruntau cu o inflaţie puternică de peste 100%. În ultimul deceniu, au fost prezentate toate corelaţiile posibile între aspectele cantitative ale inflaţiei şi cele ale dinamicii economice. 2. Un alt criteriu de calsificare a inflaţiei este cel al aşteptărilor inflaţioniste, care face distincţia între: inflaţia anticipată ( aşteptată) , este inflaţia pe care toţi actorii economici sunt

•

capabili să o prevadă şi astfel să se protejeze împotriva ei. În funcţie de inflaţia anticipată, actorii economici pot sa-şi adapteze comportamentele la starea, sensul şi ritmul procesului inflaţionist în perspectivă şi să ia decizii privind afacerile lor în raport cu propriile lor anticipări, ca şi cu cele preconizate de factorii de decizie macroeconomică şi monetară. inflaţia neanticipată, depăşeşte capacitatea de previziune a actorilor economici.

•

Aceştia nu sunt capabili să se protejeze împotriva ei, luând prin surprindere pe majoritatea oamenilor de afaceri, organizaţiile comerciale şi consumatorii. 3. Un alt criteriu de clasificare a formelor inflaţiei este mecanismul de funcţionare al pieţei. Din acest punct de vedere specialiştii disting două forme şi anume : •

inflaţia deschisă; economia de piaţă continuă, practic să funcţioneze ca un mecanism în care preţurile sunt fixe. Orice exces de cerere ( pe piaţa bunurilr de consum sau a factorilor de producţie ) conduce la o creştere a preţurilor şi a salariilor.

•

inflaţia reprimată, apare atunci când controlul guvernamental împiedică creşterea preţurilor de consum şi a salariilor, astfel încât excesul de cerere este reprimat, însă nu şi redus. O dată cu îndepărtarea controlului guvernamental,

42 Idem, p.688

23

trebuie să ne aşteptăm lacreşteri de preţuri şi de salarii. 4. Din punctul de vedere al originii, al cauzelor care o generează şi alimentează, inflaţia se manifestă prin următoarele forme: - inflaţia prin bani (monetară), - inflaţia prin cerere, - inflaţia prin costuri, - inflaţia structurală, - inflaţia importată, - inflaţia prin credit. Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă această ultimă clasificare, ea va fi dezvoltată pe parcursul următorului subcapitol.

1.3.1. Inflaţia prin bani Inflaţia prin bani a fost explicată de teoria cantitativă a banilor. Esenţa acestei teorii constă în faptul că orice creştere a cantităţii de bani superioară sporirii producţiei reale se traduce, în condiţiile unei viteze de rotaţie constante, print-o ajustare în sensul creşterii preţurilor, astfel,încât valoarea globală a tuturor schimburilorsă fie egală cu cea a noii cantităţi de bani aflate în circulaţie. Prin urmare originea inflaţiei se află în creşterea cantităţii de bani aflate în circulaţie peste cantitatea de bani necesară circulaţiei. Unul dintre primii autori ai teoriei cantitative este Jean Bodin 43, care în lucrarea „Cele şase cărţi despre Republică”,evidenţiază existenţa unei legături între volumul de monedă şi preţuri.44 Cel mai de seamă reprezentant al teoriei cantitative a secolului XVI este David Hume, care susţine că abundenţa de aur şi argint este absolut indiferentă pentru stat, deoarece ea nu are alt efect – pe termen lung - decât urcarea preţurilor. 43 Jean Bodin (1530-1596), economist, sociolog şi politolog francez 44 Brăilean, Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p. 29

24

Milton Friedman în anul 1956 prin articolul „Teoria cantitativă a banilor: o nouă formulare.”, susţine că teoria în cauză este în primul rând o teoriea cererii de bani, nu a preţurilor, venitului sau producţiei, căci legătura cu aceste mărimi economice este una indirectă, mediată de cererea de bani şi de alte variabile. Din acest motiv, principalul element al acestei teorii este analiza cererii de bani. Cererea de bani diferă de la o categorie de actori economici la alta, cea mai importantă delimitare din acest punct de vedere fiind cea între cererea de bani a întreprinderilor şi cererea de bani a populaţiei. Asupra cererii de bani acţionează următorii factori : •

volumul şi structura averilor actorilor economici,

•

volumul şi structura veniturilo lor permanente,

•

evoluţia preţurilor,

•

gusturile şi preferinţele actorilor economici în ceea ce priveşte deţinerea diverselor forme de avere şi realizarea diverselor forme de venituri. Astfel, cererea de bani se va exprima cu ajutorul ecuaţiei: M/P = f(y, im, ib, ia, πa, h, u)

unde : •

M – masa monetară

•

P – nivelul preţurilor

•

Y - venitul real permanent

•

im – randamentul nominal al monedei

•

ib – randamentul aşteptat al obligaţiunilor

•

ia – randamentelul aşteptat al acţiunilor

•

πa – rata inflaţiei anticipate, egală cu randamentul bunurilor fizice

•

h – fracţiunea din bogăţia non umană pe care o reprezintă la un moment dat, capitalul uman

•

u – vectorul variabilelor ce influenţează preferinţele indivizilor.45

45 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 78

25

1.3.2 Inflaţia prin cerere Inflaţia prin exces de cerere apare atunci când cererea agregată creşte mai rapid decât potenţialul productiv al economiei, preţurile crescând şi ele pentru a se echilibra oferta cu cererea. Deci banii cumpărătorilor concurează pentru o ofertă limitată de bunuri şi servicii menţinând creşterea preţurilor.46 Unii specialişti explică creşterea cererii agregate prin sporirea veniturilor băneşti nominale ale populaţiei. Alţi autori apreciază că cererea agregată poate spori chiar dacă oferta de monedă rămâne aceeaşi. În condiţiile inflaţiei prin cerere, firmele răspund parţial prin creşterea preţurilor şi, parţial, prin creşterea producţiei. Cu cât oferta agregată este mai inelastică, cu atât preţurile vor creşte mai mult, iar producţia oferită va spori mai puţin. Declanşarea inflaţiei prin exces de cerere cuprinde două etape : - creşterea nivelului general al preţurilor; - sporirea temporară şi de amploare redusă a producţiei şi ocupării. În analiza desfăşurării celor două etape utilizăm ca instrumente funcţia cererii globale (agregate) (Ca) şi funcţia ofertei globale (agragate) ( Oa).

46 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D., op.cit, p.694

26

Figura 1.3 Cererea şi oferta agregată

Sursa: Pop, Cohuţ Ioana, Inflaţia în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, p.82

Dacă derivăm funcţia cererii (Ca) într-un sistem macroeconomic complet, atunci aceasta trebuie interpretată ca o curbă de echilibru. Fiecare punct de pe (Ca) corespunde unui punct de echilibru de pe piaţa bunurilor şi de pe piaţa monetară. De exemplu, în figura 1.3, o deplasare pe curba cererii (Ca) de la punctul E la punctul E' ar trebui interpretată astfel : dacă nivelul preţurilor creşte în condiţiile unei oferte date de bani, atunci piaţa monetară se dezechilibrează; rezultă un exces de cerere pentru bani. Acest lucru duce la creşterea ratei dobânzii, ceea ce elimină dezechilibrul de pe piaţa monetară şi reduce componentele cererii de consum şi investiţii care sunt influenţate de rata dobânzii. Punctul E' diferă de E prin aceea că în E' piaţa bunurilor şi cea monetară se află din nou în echilibru, dar la un nivel al preţurilor şi ratei dobânzii mai ridicate. Intersecţia dintre cererea şi oferta globale ( punctul E ) reprezintă un punct de echilibru general ( pentru întreaga economie ). Dacă funcţia cererii globale se deplasează în sus de la Ca la Ca', aşa ca în figura 1.4 , o deplasare autonomă a cererii poate fi cauzată de o serie de factori: •

creşterea consumului menajelor prin utilizarea veniturilor crescute sau a creditelor

27

pentru consum , •

creşterea cheltuielilor publice

(cheltuieli salariale, lucrări publice

de mare

anvergură, subvenţii) şi apariţia sau agravarea deficitului bugetar, •

creşterea cererii private pentru investiţii,

•

creşterea exporturilor pe baza scăderii ratelor de schimb. Figura 1.4 Inflaţia prin exces de cerere

Sursa: Frish, Helmut, Teorii ale inflaţiei, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, p. 205

Într-o primă etapă, creşterea cererii determină un deficit de ofertă QQ' şi o creştere a nivelului general al preţurilor. Firmele vor suplimenta cerera de muncă şi nivelul salariului nominal. Salariaţii îşi întemeiază decizia referitoare la oferta de muncă în funcţie de salariul real anticipat ( S/ P* - unde S reprezintă rata salariului nominal, iar P* - nivelul anticipat al preţurilor). Din cauză că anticipările cu privire la preţuri P* vor fi ajustate numai cu un decalaj temporal la variaţia nivelului general al preţurilor, lucrătorii vor interpreta greşit creşterea salariilor nominale drept o creştere a salariilor reale. Acest lucru duce la o creştere a ocupării şi a producţiei reale pe curba ofertei globale (Oa) pe

28

direcţia EE'. La acest nivel superior al cererii, preţurile cresc de la P la P'; apare astfel inflaţia prin exces de cerere.47 În modelul inflaţiei prin cerere, creşterea cererii globale conduce, în general, la o expansiune a producţiei dincolo de nivelul Q sau la o creştere corespunzătoare a folosirii mâinii de lucru peste nivelul iniţial. Noul punct de echilibru E' nu este stabil. După o anumită perioadă de timp, salariaţii vor realiza că salariul lor real nu a crescut, din cauza creşterii preţurilor cel puţin în aceeasi măsură. Ei îşi vor ajusta anticipările legate de nivelul general al preţurilor şi le vor plasa la valori mai ridicate. Deplasarea curbei ofertei de la Oa la Oa' reflectă ajustarea completă a salariilor nominale la creşterea nivelului aşteptat al preţurilor. În noul punct de echilibru E' există acelaşisalariu real ca şi în punctul E, cu deosebirea că, între timp, atât salariul nominal , cât şi nivelul general al preţurilor au crescut.48

1.3.3 Inflaţia prin costuri

Inflaţia care apare în urma creşterii costurilor în perioadele cu o rată înaltă a şomajului şi cu o rată scăzută a utilizării resurselor poartă denumirea de inflaţia prin costuri.49 Este inflaţie prin costuri atunci când creşterea preţurilor se datorează difuziei creşterii elementelor ce intră în preţuri (materii prime, salarii, beneficii etc.). Inflaţia prin costuri se fundamentează pe legăturile care există între nivelul costurilor, comportamnetul întreprinzătorului şi eficienţa utilizării factorilor de producţie, a resurselor în general. Mecanismul declanşării şi desfăşurării inflaţiei prin costuri se prezintă în figura 1.5. Dacă firmele sunt confruntate cu o creştere a costurilor, curba ofertei globale se deplasează de la Oa la Oa', fiecare nivel al producţiei Q este obşinut la un nivel al costurilor mai mare, ceea ce va duce la o creştere a preţurilor de la P la P' ca expresie a inflaţiei prin costuri. La vechiul nivel al preţurilor P, ia naştere un exces de cerere de la Q* la Q, care 47 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D., op.cit, p.695 48 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 83 49 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D., op.cit, p.695

29

duce la creşterea nivelului general al preţurilor de la P la P'. Ca şi în cazul inflaţiei prin cerere, este puţin probabil ca reacşia initială în faţa unei creşteri a costurilor ( E') se va dovedi a fi un punct de echilibru stabil. Dacă are loc, deexemplu o creştere a ofertei de bani, curba cererii Ca se va deplasa la Ca'. În această situaţie, producţia va creşte, iar nivelul preţurilor contiună să crească până cînd un nou echilibru va fi atins în E'. Dacă firmele sunt confruntate cu inflaţie prin costuri, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului devânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor, prin preţuri mai mari. Dacă are loc singură deplasare a ofertei agregate spre stânga, va avea loc o singură creştere a nivelului general al preţurilor. Dacă şocurile ofertei vor continua, atunci oferta agregată se va deplasa continuu spre stânga, iar inflaţia va persista. 50 Figura 1.5 Inflaţia prin costuri

Sursa: Frish, Helmut, Teorii ale inflaţiei, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, p. 207

50 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 85

30

Creşterea costurilor este inflaţionistă atunci cînd este autoîntreţinută, aşa cum se întâmplă de obicei datorită independenţei elementelor care compun preţul de producţie.51

1.3.4 Inflaţia structurală Conceptul de „inflaţie structurală” are o serie de interpretări, uneori diametral opuse. Inflaţia, derivă, dintr-un dezechilibru intervenit în structura internă a cererii şi ofertei, chiar şi atunci când, pe ansamblu, ele se află în echilibru. Inflaţia structurală exprimă caracterul multifuncţional al declanşării şi întreţinerii inflaţiei contemporane, manifestările ei concrete diferă în rândul diferiţilor participanţi la viaţa economică, ca şi efectele multiple ale acesteia. Ca proces structral, inflaţia structurală se extinde la ansamblul macrosocial, având efecte restructurante. În aceste condiţii, unele activităţi economice sunt favorizate de inflaţia structurală, altele sunt mult limitate, respectiv duse spre faliment.52 Analizele inflaţiei structurale nu infirmă analizele tradiţionale, dar pun accentul pe tensiunile care însoţesc dezvoltarea econoliilor de piaţă, consolidarea grupurilor de presiune, rigiditatea comportamentelor economice, concentrarea puterii industriale şi internaţionalizarea sa. Explicarea inflaţiei structurale pleacă de la premisa că activitatea economică poate fi împărţită, din punctul de vedere al ritmurilor productivităţii muncii, în două mari sectoare: cel industrial şi cel al serviciilor. Inflaţia structurală presupune o modificarea a preţurilor relative de vînzare din cele două sectoare. Preţul practicat de ofertanţii din domeniul serviciilor creşte în mod relativ faţă de preţul ofertanţilor din sectorul industrial. În cele din urmă, acest tip de inflaţie presupune o elasticitate redusă a cererii în funcţie de preţ, dar o elasticitate mare a cererii în funcţie de venit pentru produsele sectorului privat.53 Creşterile de productivitate ce caracterizează dezvoltarea unui sector oarecare se reflectă printr-o creştere a veniturilor aferente celor care activează în aceste sectoare, iar 51 Bremond. J.;Geledan, A., Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, p. 180 52 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 87 53 Frisch, H. ,op.cit, p.129

31

această creştere a veniturilor poate determina modificări în structura consumului, în sensul reducerii progresive a bunurilor de cosum de primă necesitate, în favoarea bunurilor de folosinţă îndelungată. Modificările structurale intervenite în ocuparea forţei de muncă din diferite sectoare determină unele schimbări în exigenţele şi modelele culturale de consum. Aceste schimbări contiune cu greu pot fi prevăzute de producători, fapt care duce la apariţia unor noi dezechilibre ce dau naştere inflaţiei structurale.

1.3.5 Inflaţia inerţială Inflaţia inerţială este inflaţia care se menţine la acelaşi nivel până când anumite evenimente de natură economică provoacă modificarea sa. Inflaţia inerţială are mai multe caracteristici, printre care amintim: În primul rând, moştenirea din trecut a inflaţiei prin exces de cerere ( în SUA, Războiul din Vietnam a lăsat moştenire inflaţia inerţială, care în anii '70 a fost foarte greu de eradicat). În al doilea rând , inflaţia inerţială este perpetuată de contractele şi înţelegerile cu privire la garantarea salariilor. În SUA, stabilirea ratei salariului este descentralizată; ea se stabileşte în negocierile între dintre sindicate şi întreprinderi sau pe piaţa neorganizată a muncii prin decizii administrative pentru diferite categorii de angajaţi. În al treile rând, inerţia din salarii care rezultă din înţelegerile de creştere a preţurilor de către firmele angajatoare .Costurile muncii şi a materiilor prime pe unitate de producţie reprezintă baza pentru preţurile industriale, sporirea lor modifică cererea, dar acest fapt nu este suficient pentru a evita ajustările substanţiale în producţie în producţie şi angajare. Împreună, aceste instituţii conduc la o încetinire a răspunsului preţurilor şi salariilor în cazul recesiunii şi excesului de ofertă. Aceste salarii şi preţuri inerţiale au deci o sursă interioară. În al patrulea rând, anticipaţiile cu privire la evoluţia viitoare a preţurilor care determină revendicări cu privire la creşterea salariilor sunt în mod sigur foarte importante în analiza inflaţiei inerţiale. 32

În al cincilea rând, inflaţia inerţială a luat o formă particulară în anii '70, ca rezultat al şocurilor externe asupra preţurilor şi ofertei. Inflaţia inerţială poate persista mai multă vreme, atât timp cât majoritatea oamenilor se aşteaptă ca rata inflaţiei să rămână aceeaşi. Şocuri frecvente produse de modificări ale cererii agregate, schimbări dramatice ale preţului ţiţeiului, recolte slabe, modificări ale cursului valutar, variaţii ale productivităţii, determină ca inflaţia să urce sau să coboare sub nivelul ratei inerţiale.

Figura 1.6

Fenomenul inflaţiei inerţiale apare atunci când curbele Oa şi Ca se deplasează în sus în acelaşi ritm.

Sursa:Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D, Economie politică, Ed.Teora, Bucureşti, 2000, p.697

Să presupunem că producţia potenţială este constantă şi că nu au loc schimbări semnificative ale cererii sau ofertei – ca în figura 1.6; când toată lumea se aşteaptă ca preţurile să crească anual, de exemplu, cu X%, costurile medii cresc în aceeaşi proporţie, iar curba Oa se va ridica tot cu X% pe an. Dacă nu apar modificări bruşte ale cererii,

33

curba Ca se va deplasa, de asemenea, în sus în acelaşi ritm. Intersecţia cererii şi a ofertei va fi X% mai sus în fiecare an. Prin urmare, echilibrul macroeconomic se deplasează din punctul E în punctul E'. De la un an la altul, preţurile cresc cu X% : inflaţia inerţială s-a permanentizat, rata ei fiind de X%.54 În concluzie, economia se cracterizează la un moment dat print-o rată a inflaţiei constantă, în funcţie de care oamenii îşi adaptează aşteptările. Această rată inerţială a inflaţiei tinde să se menţină până când un şoc determină mişcarea ei în sus.

1.3.6 Inflaţia importată

În epoca contemporană, relaţiile economice dintre ţări sunt ample şi multilaterale, astfel că fiecare economie este influenţată mai mult sau mai puţin de fluxurile internaţionale de valori. Astfel, importurile de produse, în general, şi de materii prime, în special, reprezintă o primă cale de pătrundere a influenţelor externe. Fiecare ţară poate primi stimuli inflaţionişti din exterior în funcţie de măsura în care economia sa se bazează pe importul de materii prime şi bunuri. Sub presiunea preţurilor de import, costurile interne de producţie cresc, exercitând asupra economiei naţionale influenţe negative diferenţiat, în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor importante. Ultimele decenii se caracterizează printr-o continuă depreciere a majorităţii monedelor, depreciere ce înseamnă „scumpirea” continuă a importurilor şi „ieftinirea” pentru străini a mărfurilor naţionale exportate. Un alt element de impulsionare a proceselor inflaţioniste îl constituie creşterea preţuilor la produsele petroliere. Cel mai seminficativ exemplu este acela al majorării preţurilor la produsele energetice, pe care ţările producătoare de petrol le legitimau în 1974 prin cei peste douăzeci de ani de creştere a preţurilor la produsele industriale care au redus puterea de cumpărare a barilului de petrol. Această mărire bruscă a preţurilor la materii prime a accelerat inflaţia în ţările dezvoltate, ceea ce a dus la o nouă sporire brutală a preţului ţiţeiului în 1979.55 54 Idem, p. 697 55 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 94

34

O altă componetă a stimulilor inflaţionişti o constituie circulaţia liberă a capitalului între ţări. Fluxurile de capital au propria lor determinare , adesea în neconcordanţă cu factorii care determină circulaţia monetară. De-a lungul timpului, economiştii, în încercarea de a explica procesul importării inflaţiei au elaborat trei teze: •

teza creşterii costurilor, apare când preţurile materiilor prime, al semifabricatelor, al energiei sau al bunurilor de consum importate creşte, întreprinderile înregistrează o urcare a costurilor de producţie care se reflectă automat în preţul de vânzare intern;

•

teza lichidităţii, teză ce este legată de teoria cantitativă a monedei, susţinând că un aflux de devize, ce provine din excedentul balanţei de plăţi externe sau din mişcările autonome de capital măreşte lichiditatea economiei şi provoacă variaţii în accelaşi sens asupra nivelului preţurilor;

•

teza venitului, atunci când o economie înregistrează o creştere a cererii străine şi când balanţa sa de plăţi curente devine excedentară, surplusul exporturilor determină o creştere a venitului naţional şi a cererii totale interne. În perioada de deplină utilizare a factorilor de producţie, acest exces de cerere este inflaţionist. Această teză apelează la efectele multiplicatoare ale schimburilor externe asupra venitului naţional.56

1.4 Efectele inflaţiei asupra economiei 1.4.1 Consecinţele inflaţiei

Datorită faptului că inflaţia este generată de mecanismele de funcţionare a economiei, ea are, la rândul său, efecte ample, pe multiple planuri, asupra economiei şi a intereselor tuturor categoriilor de actori economici, asupra diferitelor categorii de populaţie, asupra climatului social-politic din interiorul ţării şi a relaţiilor economice dintre partenerii aparţinând unor economii diferite. Se identifică în literatura de specialitate unele consecinţe „benefice” ale inflaţiei 56 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 94

35

moderate şi controlate atât asupra producţiei, cât şi asupra mecanismului economic. Se apreciază că inflaţia moderată este un factor stimulativ pentru creşterea economică – în perspectiva unei creşteri moderate şi stapânite a preţurilor sunt impulsionate investiţiile în procesele de retehnologizare şi modernizare , ceea ce asigură creşterea PIB şi PNB real, în special pe seama sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie. Inflaţia schimbă comportamentul individual, atât în actul de consum, cât şi în cel al economisirii. În calitate de consumatori, pentru a atenua efectele deprecierii monetare, actorii economici accelerează ritmul cumpărărilor, plasându-şi banii, pe cât posibil, în bunuri de folosinţă îndelungată. Inflaţia descurajează economisirea în sensul că indivizii preferă, pe fondul unei creşteri rapide şi generalizate a preţurilor, satisfacţiile prezente celor viitoare. Inflaţia induce un grad sporit de incertitudine în mediul de afaceri – când creşterea preţurilor este consistentă şi de durată se reduce orizontul temporal al deciziilor actorilor economici. Sunt preferate şi privilegiate investiţiile pe termen scurt în defavoarea celor costisitoare, dar destinate formării şi reformării moderne a ramurilor economice unde perspectiva obţinerii de profit se profilează la un orizont mult mai îndepărtat. În stabilirea consecinţelor inflaţiei, trebuie făcută disntincţia între consecinţele inflaţiei anticipate corect şi a inflaţiei neanticipate 57. Dacă inflaţia ar putea fi anticipată corect, atunci diferenţele dintre veniturile nominale şi cele reale ar putea fi diminuate. Anticiparea cât mai corectă a ritmurilor inflaţiei, în special pe termene medii şi lungi, ar putea determina atenuarea costurilor economice şi sociale ale acestui fenomen. În cazul inflaţiei neanticipate, principalele consecinţe derivă din efectele de redistribuire a veniturilor în favoarea deţinătorilor de capital şi a celor care obţin venituri din profit în dauna salariaţilor.58 Semnificativ este faptul că cel mai afectat de inflaţie este consumatorul, aflat la capatul lanţului procesului economic, astfel inflaţia inducând o stare de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. Inflaţia, alături de alţi factori, contribuie la creşterea deficitului balanţei de plăţi datorită faptului că inflaţia ieftineşte importurile şi scumpeşte exporturile, făcându-le necompetitive. Pe de o parte, ca urmare a inflaţiei, are loc degradarea raporturilor valorice care face ca preţuile să nu mai joace rolul lor de indicator iorientativiîn economia de 57 Samuelson, Paul A., Nordhaus, William, D., op.cit, p.700 58 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 104

36

piaţă. Pe de altă parte, moneda naţională depreciată, deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte să realizeze acest lucru din cauza ofertei naţionale insuficiente. Inflaţia antrenează importuri masive spre a acoperi golurile lasate de dimensiunea redusă a producţiei naţionale.

1.4.2 Costurile inflaţiei asupra creşterii economice

Încercările de a analiza costurile procesului inflaţionst sunt foarte numeroase, pornindu-se de la calitatea prognozării. În acest sens, unele sunt efectele inflaţiei anticipate corect şi cu totul altele sunt cele ale inflaţiei anticiapte eronat sau pur şi simplu neanticipate. În literatura de specialitate sunt prezentate puncte de vedere diferite cu privire la influenţa inflaţiei asupra creşterii şi dezvoltării economice. Se conturează puncte de vedere care scot în evidenţă efectele „benefice” ale inflaţiei moderate asupra creşterii economice. Susţinătorii acestui punct de vedere pleacă de la premisa că inflaţia provoacă o redistribuire a veniturilor în favoarea celor bogaţi şi a firmelor puternice , contribuind în felul acesta la creşterea înclinaţiei spre economisire. De asemeneea, creşterea continuă a preţurilor poate imprima o tentă mai optimistă din partea actorilor economici cu privire la dimensiunile viitoare ale profiturilor, ceea ce-i determină să investească într-un ritm susţinut. Pe de altă parte, literatura de specialitate oferă numeroase argumente cu privire la faptul că inflaţia are une efect negativ identificabil asupra activităţii economice. Multe studii analizează efectul ratei inflaţiei asupra creşterii economice sau a creşterii productivităţii. Economiştii R.Kormendi şi Ph. Meguire , în studiul lor 59 asupra a 47 de ţări diferite , au concluzionat că modificarea ratei inflaţiei a avut un efect negativ semnificativ asupra creşterii producţiei; iar economistul Jose de Gregorio, în studiul60 său asupra unui număr de 12 ţări , apreciază că inflaţia a avut un efect negativ asupra creşterii producţiei. 59 Este vorba despre lucrarea „Macroeconomic determinants of growth: cross-contry evidence”, publicată în anul 1985 60 E vorba despre studiul „The effects of inflation on economic growth: lesson from Latin America”, publicată în anul 1992

37

De-asemenea, literatura de specialitate prezintă argumente referitoare la faptul că inflaţia poate influnţa nivelul producţie. Utilizând date pentru 62 de ţări pe perioada 19601985, economiştii Cozier B şi Selody J au argumentat prin estimările unui model neoclasic de creştere, că inflaţia are un impact negativ semnificativ asupra venitului pe cap de locuitor şi asupra productivitîţii. Autorii au ajuns la concluzia că o reducere a inflaţiei cu 1% va determina creşterea veitului cu 6,5% pe termen lung. 61 Specialiştii în domeniu au identificat şi tratează şase costuri ale inflaţiei moderate anticipate corect : a) Primul tip de cheltuilei - pierderi sociale- cu inflaţia respectivă sunt cele legate de deprecierea inflaţionistă a banilor existenţi la populaţie, adică, pierderea bunăstării sociale. De exemplu, când preţurile sunt relativ stabile, consumatorii şi firmele ştiu care este preţul corect al bunului respectiv şi care sunt ofertanţii care vând la un astfel de preţ. Dacă preţuile sunt în creştere, participanţii la tranzacţii, cumpărătorii nu mai ştiu care este preţul rezonabil al bunului, de aceea ei vor căuta acest preţ alergând dintr-un loc în altul, de la un vânzător la altul, acesta „alergătura” fiind un cost social. b) Al doilea tip de costuri ale inflaţiei sunt “costurile de meniu”, adica acele costuri legate de necesitatea deselor calculări şi recalculări de preţuri, de operaţiunile de afişare a acestora. c) În al treilea rând, inflaţia viciază corelaţiile istorice între preţurile relative ale diferitelor bunuri şi servicii. Devine astfel imposibilă calcularea cu oarecare rigoare a eficienţei şi rentabilităţii la nivel de firmă şi d ramură. Dacă se încearcă compararea acestora în timp şi spaţiu, efortul respectiv este foarte mare, tocmai la aceste costuri se referă specialiştii care apreciază procesul inflaţionist ca fiind „dezordinea dezordinii oricărei economii”. d) Un al patrulea gen de cost al inflaţiei constă în potenţarea incertitudinii şi riscului în economie. Cu cât rata inflaţiei este mai mare şi înregistrează fluctuaţii puternice, cu atât firmele vor întâmpina dificultăţi în a previziona încasările şi costurile, deci şi în a-şi calcula profiturile. e) În al cincilea rând, inflaţia antrenează redistribuiri arbitrare ale avuţiei şi veniturilor între gospodării, firme şi stat. Această redistribuire este în cazul persoanelor care dispun 61 Pop, Cohuţ, I. , op. cit., p. 111

38

de venitrui fixe, care, adesea , nu sunt indexate la inflaţie sau se indexează la cote mai mici decât rata inflaţiei. f) Costurile psihologice şi costurile politice reprezintă cel de-al şaselea cost al inflaţiei. Adesea, oamenii o duc mai prost, chiar dacă veniturile lor cresc mai mult decât rata inflaţiei. Ratele ridicate ale inflaţiei neaşteptate perturbă profund ordinea socială existentă. De aceea, această inflaţie este însoţită de tensiuni sociale, şi adesea, de schimbări profunde.

39

Capitolul 2 Fenomenul inflaţionist şi combaterea lui în România 2.1 Evoluţia procesului inflaţionist

Prezentarea fenomenului inflaţionist din România nu este posibilă, fără încadrarea acestuia în tendinţa generală pe plan internaţional. Acestă afirmaţie se justifică şi prin faptul că o economie racordată la circuitul economic mondial nu poate să rămână „indiferentă” la oscilaţiile unui fenomen ce se manifestă la acestă scară. Caracterizat uneori ca „o binefacere” , alteori ca „un rău necesar” al economiilor contemporane, fenomenul inflaţionist este în strânsă

legătură cu creşterea preţurilor, literatura de

specialitate definindu-l ca un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al preţurilor. Periodizarea evoluţiei fenomenului inflaţionist în România

are în vedere

momentul creării sistemului monetar din România, cele două conflagraţii mondiale, perioada economiei centralizate şi evenimetele din decembrie 1989, astfel :62 •

Ţările Române până la reforma monetară de la 1867,

•

Etapa 1868 – 1900,

•

Începutul secolului XX până la 1929,

•

Criza economică mondială din 1929-1933,

•

Perioada de avânt economic până la intrarea României în cel de-al doile război mondial ( 1934 – 1939)

•

Perioada celui de-al doile război mondial – proclamarea Republicii populare Române 1940 - 30 dec 1947)

•

România înntre 1948 – 1989

•

România după 1989 1. Ţările Române până la reforma monetară din 1867 Până la reforma monetară din 1867 în Ţările Române au existat o mare varietate de

monede. Astfel, în perioada premergătoare apariţiei monedelor propriu-zise, pe teritoriul Daciei se foloseau drept monede inele, unelte şi alte lucruri din metal preţios 63, evaluate 62 Ţugui, Alexandru, Inflaţia – concepte , teorii şi politici economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 90 63 Cunoscute sub numele de obiecte-monede

40

după valoarea metalului şi a muncii necesare confecţionării lor. Alte monede folosite pe teritoriul Daciei, au fost monedele popoarelor cu care dacii au avut relaţii de schimb ( monede greceşti, romane, macedonene). Paralel cu aceste monede străine sau imitate în Dacia circula şi aurul nativ extras din exploatările din Munţii Apuseni. În perioada cuprinsă între retragerea adiminstraţiei romane şi întemeierea statelor feudale Moldova şi Tara Românească, schimbul mijlocit de bani dispăruse , înlocuit fiind cu trocul. Odată cu întemeierea statelor feudale se pierde dreptul de a bate monedă, şi durează până la 1867. 2. Etapa cuprinsă între 1868 – 1900 , a avut ca obiectiv pricipal aplicarea noii legi monetare din 1867, cu intrarea în vigoare de la 1 ianuarie 1868. Prin legea monetară din 1867 se stabilea raportul de schimb între leii vechi şi cei noi, precum şi între monedele străine şi noul leu. În următorii ani, până în 1887 se atrage foarte mult capital străin în România, ceea ce conduce la ideea că a avut loc o echilibrare a balanţei de plăţi externe, cu consecinţe directe asupra stabilizării circulaţiei monetare a ţării. Legea specială de încurajare a investiţiilor autohtone din 1887 coroborată cu legea biletelor ipotecare, cu posibilitatea emiterii de bani de hârtie şi cu dezvoltarea creditului în ţară, a condus la acumularea unor tensiuni inflaţioniste în economia Regatului Român. În anul 1889 Regatul Român a optat pentru schimbarea sistemului monetar bimetalist ( aur-argint) cu cel monometalist (aur), ceea ce a determinat o creştere a preţurilor de 15-20%.64 3. Începutul secolului XX până la 1929 La începutul secolului XX România se află într-un continuu proces de acumulare de capital, pe fondul economic general existent în Europa în acea perioadă, când produsele ieftine veneau din America şi când investitorii germani se orientau către „grânarul occidentului”, cum era privită România. În condiţiile unei minime devalorizări monetare România face faţă primei crize de supraproducţie din 1900-1903 . În urma conferinţei de la Geneva din 1927, România a fost prima ţară care a redus la un nivel simbolic taxele vamale. Această perioadă se caracterizează prin câteva aspecte inflaţioniste: •

în anul 1912 sunt acordate facilităţi noi investitorilor străini, ceea ce a dus la influenţarea balanţei de plăţi externe;

•

după primul război mondial leul valora doar 2.5-3 centime aur;65

64 Ţugui, Al., op. cit., p.94 65 Răducanu, Ion, Stabilizarea monetară , Cultura Naţională Bucureşti, 1928, p. 28

41

•

creşterea preţurilor cu aproximativ 15% după unificarea sistemului monetar al româniei cu cel din Transilvania, în urma unirii din decembrie 1918;

•

declanşarea stabilizării de fapt a dus în 1927 la o revalorizare a leului cu 40% faţă de 1926;

•

în 1937, cotarea leului românesc la bursa din Londra era la cel mai scăzut nivel comparativ cu moneda altor ţări europene. 4. Criza economică mondială din 1929 – 1933 Legea stabilizării monetare din 1929 bazată pe devalorizarea conţinutului în aur

al leului a conferit un plus de stabilitate faţă de cea căpătată în 1927, întreruptă însă de recolta slabă a anului 1928. Anul 1929 aduce un excedent al producţiei agricole ( 525000 vagoane a 10 t.) , dar pe fondul scăderii preţurilor internaţionale, acesta se transformă într-un real dezavantaj. Între anii 1929-1930 pe piaţa externă se constată o scădere a preţurilor la produsele industriale cuprinsă între 5-10%, în timp ce preţurile produselor agricole au scăzut cu 18%.66 În acelaşi timp, pe piaţa internă preţurile produselor agricole au o tendinţă crescătoare ajungând până la 215 % la făina de grâu calitatea I. În a doua parte a anului 1933 preţurile încep să crească, ceea ce va duce la o aşezare normală a raporturilor dintre preţul extern şi cel intern. 67 5. Perioada de avânt economic până la intrarea României în cel de-al doile război mondial ( 1934-19941) În anul 1935, prin aplicarea unui regim de prime şi stimulare a exportului, excedentul balanţei de plăţi a fost de 6 miliarde lei. Indicele mondial al preţurilor a crescut de la 35.8 % în 1934 la 47.5 % în 1937, creştere ce a influenţat balanţa comercială a ţării prin creşterea excedentului de la 22 miliarde lei în 1926 la 31.5 miliarde lei în 1937. Anul de vârf al dezvoltării economiei româneşti este 1938. Astfel, faţă de luna august 1939 indicele preţurilor în decembrie 1941 a fost de 412 % ( a se vedea Tabelul nr. 1 ), eforturile financiare şi perioada grea în care intra ţara fiind vizibile, o rată a inflaţiei de aproape 300 % şi scăderea continuă a puterii de cumpărare a leului.

66 Idem, p. 32 67 Ţugui, Al., op. cit., p.95

42

Tabelul 2.1 Evoluţia IPC în România în perioada 1939-1944

Data

Indicele preţurilor

August 1939

100

Decembrie 1941

412

Decembrie 1942

712

Decembrie 1943

1058

August 1944

1392

August 1947

8365

Sursa: Ceauşescu, I., Constantiniu, F., M., 200 de zile mai devreme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 37

6. Perioada celui de-al doilea război mondial – proclamarea Republicii Populare Române ( 1941- 1947 ) Această perioadă aduce României o rată a inflaţiei necunoscută până la acea dată. Această stare de fapte se datorează restricţiilor la care a fost supusă economia României prin participarea la război mai întâi alături de Germania împotriva URSS, iar apoi prin întoarcerea armelor şi susţinerea războiului alături de URSS până la capitularea Germaniei, din nerecunoaşterea statutului de ţară cobeligerantă şi plata datoriilor de război, de prăzile de război ale armatei sovietice, prin constituirea de societăţi mixte ( SOVROM-uri ) şi seceta prelungită din anii 1945 – 1946. După acest şir de evenimente economico-financiare, sociale şi politice fără precedent se constată o creştere a preţurilor de aproape 7000 % faţă de 1944. Aceasta a impus reforma monetară din 15 august 1947. 7. România între 1948 şi 1989 Este o perioadă marcată de o nouă reformă monetară la numai 5 ani faţă de cea din 1947, înfăptuită în 1952 din raţiuni politice şi mai puţin economice. Conform noii ideologii, marxist-leniniste, inflaţia nu putea fi recunoscută, deoarece era considerată un fenomen specific economiilor capitaliste.

43

Tabelul 2.2 – Evoluţia salariului mediu şi a inflaţiei după 30.12.1947 până la 22.12.1989 Anul 1950 1960 1970 1980 1985 1986 1987 1988 1989

Salaruiu mediu 337 802 1289 2238 2827 2855 2872 2946 3063

Creşterea periodică * 138% 61% 74% 26% 1% 1% 3% 4%

Creşterea anuală * 14% 6% 7% 5% 1% 1% 3% 4%

Inflaţia în România * * * 5% 5% 2% * * 1%

Sursa: Ceauşescu, I., Constantiniu, F., M., 200 de zile mai devreme, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 40 Din datele prezentate în tabelul 2.2 se observă că evoluţia ratei inflaţiei pentru România în perioada 1950-1980 a fost următoarea : o rată a inflaţiei de până la 15 % anual pentru anii 1950-1970 şi de maxim 8-10% pentru anii 1970-1980. După 1980, România înregistrează una dintre cele mai mici rate ale inflaţiei din cadrul ţărilor foste socialiste, care nu depăşeste 5% pe an. Datele statistice cu privire la rata inflaţiei şi creşterea indicelui preţurilor nu oferă o imagine reală asupra fenomenului inflaţionist, deoarece preţurile se caractetizau printr-o stabilitate oficială. 8. România după 1989 Din 30 noiembrie 1990 începe procesul înregistrărilor statistice în România postdecembristă, iar la 1 noiembrie 1990 a demarat procesul de liberalizare a preţurilor de consum, liberalizare care reprezintă startul oficial pentru fenomenul inflaţionist. În anul 1990, România s-a confruntat cu o penurie de produse, ceea ce a dus la o creştere a preţurilor ajungându-se, astfel, la o inflaţie de penurie de produse. Această inflaţie de penurie a fost înlocuită după prima liberalizare cu hiperinflaţia până în 1993 68, când după lupta electorală din 1992 se văd roadele primelor măsuri antiinflaţioniste. O creştere sensibilă a preţurilor s-a datorat şi introducerii TVAde la 1 iulie 1993, moment în care toate preţurile au crescut cu aproximativ 18%. În aceea peroadă lucrurile erau forţate 68 Când se încheie la 1 mai prima etapă a liberalizării preţurilor de consum

44

o demonstrează şi faptul că, pentru acelaşi dolar, existau douăă cursuri de schimb, unul oficial de 60 lei/USD şi unul pe piaţa interbancară de trei ori mai mare ( 180-225 lei/USD), pentru ca în iunie 1992 să ajungă oficial la 360 lei/USD. În 1994 şi 1995 indicile lunar al preţurilor de consum a fost de 4.1% şi respectiv de 2.1%. ceea ce face ca aceşti doi ani o etapă moderată în cadrul perioadei de tranziţie. Anul electoral 1996 aduce o înrăutăţire a situţiei de andamblu a economiei, reflectată şi de creşterea indicelui preţului de consum lunar la 19.25%. Anul 1996, an de cotitură radicală în plan administrativ, politic şi economic, va rămâne an de referinţă al actualei etape, deoarece s-a reuşit ca la 31.10.1997 să se înregistreze o scădere a producţiei industriale cu 11.6% faţă de aceeaşi perioadă a anului 1996. Pe fondul unei scăderi continue a producţiei industriale şi agricole, anii 1998-1999 sunt cei în care prin măsuri monetariste se controlează rata inflaţiei cu preţul devalorizării rapide a leului comparativ cu dolarul în condiţiile convertibilităţii totale a acestuia . Perioada 1990 – 1999 s-a caracterizat prin existenţa a cinci etape prin care a trecut economia ţării noastre, astfel: a) perioada de acalmie a preţurilor pe durata lunilor ianuarie-octombrie 1990, când prin utilizarea diferitelor rezerve ale ţării s-au „supersatisfăcut” cererile populaţiei, concomitent cu ţintirea sub control a preţurilor. Această perioadă poate fi definită ca „perioada neagră” pentru preţuri, în condiţiile în care veniturile populaţiei creştreau dar fără liberalizarea preţurilor din partea statului. b) perioada cuprinsă între noiembrie 1990-1993 debutează cu o liberalizare a preţurilor, ceea ce face ca în numai două luni acestea să crească în medie cu 37,7%. Anii 1991 şi 1992 se caracterizează cu o creştere medie lunară care nu a depăşit 10,3%. În 1993, după anul electoral 1992, preţurile sunt din nou în creştere depăşind 12,1% în medie pe lună. c) periaoda de dezinflaţie pe parcursul anilor 1994-1996, când rata medie lunră a inflaţiei nu depăşeste 4,1%. d) anul 1997 cu o inflaţie galopantă, când se revine la o medie lunară de 8%. e) perioada de dezinflaţie ( 1998-1999) , când se reuşeşte menţinerea inflaţiei între 2,9-3,3% pe lună. Perioada 1999 - 2012 datorită importanţei deosebite pe care o prezintă această

45

perioadă, ea va fi dezvoltată pe parcursul următorului capitol.

2.2 Cauze şi forme de manifestare a fenomenului inflaţionist Inflaţia în Romania a fost ridicată şi variabilă în decursul ultimului deceniu, datorită, în principal, eforturilor de stabilizare întrerupte, de tip "stop-and-go" şi indisciplinei financiare pe scară largă. Această lipsă de disciplină financiară a luat diferite forme de-a lungul timpului, inclusiv deficite fiscale şi cvasi-fiscale mari, acumulare de arierate, şi explozii de creşteri salariale cu mult în exces faţă de nivelul productivităţii. Propulsată de aderarea la UE si de afluxurile masive de capital, România s-a bucurat de o perioadă de performanţă economică solidă, combinand o creştere de recuperare rapidă cu dezinflaţia, până la jumătatea anului 2007. Afluxurile mari de capital au adus România într-o etapă de crestere rapidă dar, în condiţiile răspunsurilor necoordonate în domeniul politicilor, dezechilibrele macroeconomice se vor agrava. Acea perioadă fiind caracterizată prin acumularea de tensiuni economice. Deficitul de cont curent a crescut la niveluri nesustenabile. Cu absorbţia explozivă care se confruntă din ce în ce mai mult cu constrangerile obligatorii privind creditarea, politicile fiscale pro-ciclice au intrat în coliziune cu regimul de ţintire directă a inflaţiei al Băncii Naţionale a României (BNR). Caracterul volatil al cursului de schimb nominal şi şocurile nefavorabile puternice create de preţurile alimentelor şi energiei au complicat mai mult controlul inflaţiei69. Referitor la factorii care au determinat apariţia fenomenului inflaţionist în România putem aminti comportamnetul variabilelor cheie asociate inflaţiei: masa monetară şi creditul, salariile şi cursul de schimb70: •

rolul costurilor pe unitatea de muncă şi, într-o masură mai redusă, a cursului de schimb în stimularea inflaţiei - costurile unitare ale forţei de muncă au fost principalul factor determinant al inflaţiei, indisciplina financiară adânc înradacinată la nivelul întreprinderilor fiind reflectată în mare masură în salarii mai ridicate decat ar fi justificat de productivitate sau chiar decât ar putea fi platite în

69 Articolul IV din 2008 Consultări: România – aspecte economice principale. Inflaţia în România – evoluţii şi factori determinanţi, 12 iunie 2008, disponibil la www.fmi.ro

70 Articolul IV din 2000 Consultări: România – aspecte economice principale. Inflaţia în România – evoluţii şi factori determinanţi, 18 ianuarie 2001, disponibil la www.fmi.ro

46

multe întreprinderi în absenţa constrangerilor bugetare. Influenţa cursului de schimb asupra inflaţiei a devenit, de asemenea, din ce în ce mai clară in ultimii câţiva ani, în urma liberalizării depline a pieţei valutare. •

rolul creşterii masei monetare şi a creditului în cauzarea inflaţiei - perioade de creştere excesivă a masei moneare au condus la consolidarea presiunii inflaţioniste, dar ritmul actual al inflaţiei a fost determinat în mare parte de deciziile de politică cu privire la momentul şi magnitudinea liberalizării preţurilor şi ajustarii cursului de schimb.Ratele înalte de creştere a masei monetare la mijlocul anilor 1990 reprezintă înca cea mai plauzibilă explicatie pentru magnitudinea spiralei inflaţioniste în urma ultimei etape de liberalizare majoră a preţurilor din 1997.

•

rolul factorilor tradiţionali de cost (cost-push) şi cerere (demand-pull) în generarea şi susţinerea inflaţiei, cât şi efectul ajustării relative a preţurilor în întarzierea dezinflaţiei. Presiunile prin creşterea costurilor au rezultat din etape de creşteri salariale cu mult în exces faţă de productivitate - datorate în mod fundamental lipsei disciplinei financiare - ca şi deprecierilor reale ale leului. Factorii de presiune prin cerere au inclus ajustarea monetară a deficitelor fiscale şi/sau cvasifiscale, reflectând din nou indisciplina financiară şi constrângerile bugetare lejere, omniprezente la nivelul intreprinderilor. Ajustările de preţ relative au fost în Romania, în mod special, prelungite datorită procesului fragmentat şi ocazional inversat de liberalizare a preţurilor.

•

creşterea salariilor contribuie la inflaţie în mai multe moduri. În general, creşterile de salarii care depăşesc creşterile de productivitate genereazăa presiuni inflaţioniste; creşterile mari de salarii ca răspuns la un şoc inflaţionist iniţial contribuie la inerţia inflaţonistă şi astfel suştine presiunile inflaţioniste. Alte efecte operează atunci când constrangerile bugetare sunt flexibile.

• evoluţia cursului de schimb leu/dolar SUA, a unui curs de schimb nominal ponderat în funcţie de schimburile comerciale (70% marca germana/euro, 30% dolar SUA) şi a preţurilor de consum. Preţurile de consum sunt foarte sensibile la mişcările cursului de schimb, deşi cu o anumită întarziere. Deprecierea mare de la sfârşitul lui 1998 şi începutul lui 1999 pare a fi contribuit puternic la atingerea mai 47

graduală a vârfului de inflaţie din 1999. • se poate vorbi de volatilitatea considerabilă a cursului de schimb efectiv real in cazul ţării noastre. O apreciere reală poate avea diferite implicaţii pentru inflaţie în funcţie de regimul cursului de schimb: aprecierea reală asociată cu un curs de schimb nominal stabil implică în general intrari de capital, expansiune monetară şi o inflaţie mai mare; dar atunci cand cursul de schimb este flexibil, aprecierea reală este în general asociată cu apeciere nominală - sau în cazul Romaniei, cu depreciere nominala mai lentă - care implică presiune în scădere pe inflaţie. După doi ani de recesiune, în România s-a reluat creşterea, dar perspectiva economică s-a deteriorat datorită crizei economice din Europa. Economia a crescut cu 2,5% în anul 2011, determinată de o recoltă agricolă excepţională şi de o creştere puternică a producţiei industriale. Creşterea internă s-a consolidat odată cu redresarea sectorului de construcţii şi de vânzare cu amănuntul, alimentată de venituri reale disponibile mai mari. Salariile reale au crescut în sectorul privat, încrederea consumatorilor se ameliorează, şi nivelul de creditare începe să crească. De asemenea, creşterea numărului de locuri de muncă în sectorul privat s-a temperat. Cu toate acestea, este probabil ca ritmul creşterii să încetinească anul acesta având în vedere că efectele boom-ului agricol se vor disipa şi că se prognozează o intrare în recesiune a zonei euro. Deşi condiţiile de pe piaţa financiară s-au mai relaxat în ultima perioadă, riscul de propagare a turbulenţelor de pe piaţa financiară se menţine ridicat. Inflaţia a scăzut considerabil, şi este de aşteptat să se menţină în intervalul ţintit de autorităţi pentru finele anului 2012 (3 procente ± 1 ppt.). Se anticipează că deficitul de cont curent se va menţine sub 4½ % din PIB. România trebuie să îşi menţină angajamentul ferm în ceea ce priveşte disciplina fiscală şi să îşi intensifice eforturile de îndeplinire a agendei de reforme structurale pentru a asigura o creştere stabilă şi sustenabilă. Veniturile

fiscale colectate ce au depăşit

nivelurile proiectate pentru anul 2011 ar trebui să contribuie la compensarea perspectivelor mai slabe de creştere şi la menţinerea ţintei de deficit bugetar la 1,9% din PIB (2,1% din PIB dacă se includ şi unele cheltuieli extrabugetare). Se impune asigurarea unei discipline stricte a cheltuielilor pentru atingerea acestei ţinte, mai ales prin limitarea cheltuielilor 48

primare, prin asigurarea unei implementări constante a taxei de clawback în vederea limitării costurilor din domeniul sanitar, şi prin prioritizarea proiectelor de capital cu finanţare UE. Implementarea agendei de reforme structurale avansează, dar lent şi inegal. Ritmul reformelor trebuie accelerat, mai ales în ceea ce priveşte dereglementarea din sectorul energetic. Restructurarea întreprinderilor de stat este esenţială pentru atragerea investiţiilor atât de necesare şi pentru impulsionarea creşterii. Ţinând seama de potenţialele riscuri de contagiune, România trebuie să îşi continue eforturile de dezvoltare a rezervelor fiscale, financiare şi valutare şi de consolidare a mecanismelor de aplicare a măsurilor în situaţii de urgenţă, în sectorul financiar. Conjugate cu plasa de siguranţă oferită de acordurile preventive încheiate cu instituţiile financiare internaţionale, aceste eforturi ar trebui să ajute România să facă faţă turbulenţelor financiare continue. Presiunile inflaţioniste au mai cedat pe fundalul preţurilor mai scăzute la alimente. Inflaţia IPC a scăzut până la un nivel record de 2,7% în ianuarie ca rezultat al reducerii preţurilor la alimente, ce a compensat peste măsură creşterea preţurilor administrate şi efectul deprecierii cursului de schimb. Inflaţia de bază71 s-a redus şi ea până la 2,4 % .

2.3 Combaterea fenomenului inflaţionist în România - măsuri antiinflaţioniste Una din cauzele principale ale inflaţei din prima parte a anilor 1990 a fost aceea că economia românească a acumulat o serie de dezechilibre majore în momentul prăbuşirii regimului totalitar, iar PIB/locuitor (p.p.c.) era unul dintre cele mai scăzute din Europa. Sărăcia şi lipsa de competitivitate au fost însă “cosmetizate” prin acumularea de însemne monetare fără acoperire în bunuri şi servicii, iar inflaţia era înăbuşită printr-un control rigid al preţurilor, moneda naţională lăsând aparenţa unei stabilităţi şi a unei valori departe de realitate.72 În aceste condiţii, liberalizarea preţurilor, chiar treptată şi cu numeroase ezitări şi întârzieri, a fost o decizie firească. Incidenţa inflaţiei corective era inevitabilă. Reforma economică întârziată însă a determinat o continuă scădere a puterii de cumpărare a leului astfel că, în 1993, inflaţia a atins valori lunare de peste 12%. Dezechilibrele, în loc 71 Măsurată prin indicatorul CORE 3, ce exculde energia, preţurile adiminstrate, alimentele neprocesate, alcoolul şi tutunul 72 Isărescu, Mugur, 14 ani de evoluţii monetare, 23 noiembrie 2003, disponibil la www.bnr.ro

49

să se atenueze se adânciseră, iar inflaţia corectivă se transformase în doar câşiva ani în inflaţie structurală. În opinia FMI73 alimentarea spiralei inflaţioniste din anii 1990 s-a produs prin efectul factorilor de tip cost-push şi a celor de tip demand-pull. Alţi factori au fost politicile de stabilizare prea relaxate sau întrerupte, de tip stop-and-go şi indisciplina financiară generalizată. Aceasta a îmbrăcat diferite forme, inclusiv deficite fiscale şi cvasifiscale, acumulare de arierate şi creşteri salariale nejustificate de nivelul productivităţii muncii.74 De altfel, studiile econometrice ale FMI au evidenţiat rolul costurilor pe unitatea de muncă (unit labour cost) în creşterea inflaţiei. Politica monetară nu a reuşit în această perioadă să atenueze anticipările inflaţioniste şi să menţină încrederea publicului în moneda naţională, care s-a deteriorat treptat, ducând la scăderea gradului de monetizare a economiei (creşterea masei monetare era însoţită în mod paradoxal de reducerea ponderii acesteia în PIB) şi la „dolarizarea” acesteia75. Dolarul american, iar în vestul ţării marca germană, erau utilizate pe scară largă de populaţie şi agenţi economici pentru calcule economice, tranzacţii şi economisire. Prin urmare, nu se poate vorbi în primii ani ai tranziţiei despre o politică monetară antiinflaţionistă bine conturată, restrictivă, ci mai degrabă de una acomodativă76. În plus, politica monetară nu poate grăbi dezinflaţia fără suportul adecvat din partea celorlalte politici economice şi ajustări structurale în sectorul real. 77 Iar opţiunea pentru o strategie accelerată de reducere a inflaţiei impune armonizarea politicilor monetare, valutare, fiscale şi salariale, lucru foarte greu de realizat în primii ani ai tranziţiei.

Începând din anul 2000, aderarea la Uniunea Europeană a devenit o prioritate a României şi întreg cadrul programatic al politicii economice pe termen mediu a fost conceput şi articulat ca un antrenament pentru integrare, aducându-şi aportul la crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele şi instituţiile Uniunii Europene.78 De aceea, BNR a demarat o strategie de dezinflaţie 73 Articolul

IV 2000 Consultări: România – aspecte economice principale. Inflaţia în România – evoluţii şi factori determinanţi, 18 ianuarie 2001, disponibil la www.fmi.ro

74 Disciplina slabă din sectorul de stat a permis creşteri ale salariilor, în mod notabil, în anii 1995, 1996 şi 1998. În 1999, salariile medii la primele 10 mari regii autonome depăşea salariul mediu pe economie cu mai mult de 60%.

75 Una din cauze fiind şi persistenţa ratelor de dobândă real negative la depozitele în monedă naţională. 76 Boţel Cezar, Cauzele inflaţei în România, iunie 1997 – august 2001. Analiză bazată pe vectorul autoregresiv structural, Caiete de studii BNR, iunie 2002

77 Cezar Boţel, op. cit. 78 Strategia naţională de dezvoltare a României pe termen mediu 2000-2004

50

competitivă, adică de reducere graduală a inflaţiei cu câte o pătrime din valoarea înregistrată în anul precedent şi de remonetizare a economiei prin urmărirea unor ţinte intermediare (agregatele monetare). În acest context, indicatorii macroeconomici au început să intre într-un „cerc virtuos”, iar dezechilibrele structurale s-au atenuat sensibil, producându-seşi diminuarea treptată a ratei inflaţiei, dar nu aşa cum s-ar fi dorit. Una din cauze este aceea că persistenţa fenomenului inflaţionist a dus la un nivel redus al indicatorilor de intermediere financiară şi implicit la limitarea eficienţei instrumentelor Băncii Naţionale. Ca urmare, măsurile de politică monetară de multe ori „alunecau” la suprafaţa fenomenelor fără să producă efecte.79 O altă cauză ar fi persistenţa deficitului public ridicat şi finanţarea neproductivă a acestuia. Nu se putea realiza o reducere durabilă a ratelor inflaţiei decât în condiţiile în care deficitul public – fiscal plus cvasifiscal – înregistra şi el o diminuare treptată. Aşa cum evidenţia şi studiul FMI din 200180, deşi inflaţia este în esenţă un fenomen monetar, aceste deficite s-au dovedit adevărate obstacole în lupta împotriva inflaţiei. Politica monetară avea nevoie în mod clar de un sprijin mai mare de la politicile fiscale şi de venituri şi de progrese mai mari în întărirea disciplinei financiare pentru a înregistra succes. Întrucât în ceea ce priveşte criteriile de convergenţă nominală de la Maastricht, cel mai vulnerabil punct al României era şi este în continuare cel referitor la rata inflaţiei, s-a produs treptat degrevarea politicii monetare de alte obiective şi s-a deplasat accentul spre îndeplinirea acestui criteriu (reducerea inflaţiei) şi spre promovarea convergenţei reale (nivelul PIB/locuitor, p.p.c.) cu ţările membre ale Uniunii Europene. În această perspectivă, în anul 2003, în momentul în care inflaţia a coborât la 15%, dar şi pe fondul slăbirii relaţiei agregate monetare-inflaţie (care a afectat mult eficacitatea politicii monetare duse până la momentul respectiv), a început să se pună problema dacă nu BNR trebuie să-şi conceapă strategia având în vedere nu o ţintă intermediară (nivelul unui agregat monetar), ci însă şi evoluţia preţurilor din economie, adică să treacă la ţintirea directă a inflaţiei (inflation targeting). Aceasta este considerată un nivel superior în 79 Isărescu Mugur, Spre o nouă strategie de politică monetară – Ţintirea directă a inflaţiei, Craiova, 2003 80 Articolul IV 2000 Consultări: România – aspecte economice principale. Inflaţia în România – evoluţii şi factori determinanţi

51

combaterea fenomenului inflaţionist. Noul regim de politică monetară a fost implementat începând din luna august 2005, după mai multe amânări succesive. Strategia de politică monetară a BNR este ţintirea directă a inflaţiei, aceasta fiind adoptată în august 2005, după finalizarea unui proces de pregătire, a cărei ultimă etapă a constituit-o crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi de decizie a politicii monetare specific ţintirii directe a inflaţiei. Concomitent au fost satisfăcute şi celelalte cerinţe şi criterii care condiţionează eficacitatea acestei strategii: coborârea ratei anuale a inflaţiei sub nivelul de 10 la sută;

•

acumularea unui câştig de credibilitate de către banca centrală şi consolidarea

•

acestuia; întărirea independenţei de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului

•

Statut al BNR) şi de facto a BNR; restrângerea dominanţei fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală şi

•

ameliorarea coordonării dintre politica fiscală şi cea monetară; relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului şi reducerea gradului de

•

vulnerabilitate a economiei la fluctuaţiile acestei variabile; însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativa creştere a intermedierii

•

bancare; sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi

•

intensităţii comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele legate de noua strategie de politică monetară şi de pregătirea adoptării ei; conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de

•

funcţionare a economiei necesară identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de transmisie monetară. Demersurile BNR de creare a cadrului organizatoric şi tehnic necesar implementării noii strategii de politică monetară au durat 16 luni şi au beneficiat de asistenţă tehnică acordată de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Naţională a Cehiei.81 81 www.bnr.ro

52

Legat de întrunirea acestor precondiţii în România, la momentul implementării noului regim monetar se putea identifica un cumul de circumstanţe favorabile, cum ar fi: •

rata anuală a inflaţiei se situa pe palierul de exprimare cu o singură cifră, trendul fiind descendent;

•

sectorul financiar se caracteriza prin stabilitate şi soliditate;

•

ţintele de inflaţie pentru următorii ani fuseseră stabilite de comun acord cu guvernul;

•

BNR avea credibilitate, beneficia de independenţă operaţională deplină şi îşi perfecţionase instrumentarul econometric.

Figura 2.7 Indicele preţurilor(%) şi rata inflaţiei (%) în România în perioada 1990-2011

Sursa: date oferite de Institutul Naţional de Statistică ( INSS)

53

Potrivit datelor oferite de INSS, se observă în figura 2.7, după adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei o scădere a IPC , de la 109,0% în 2005, la 106,5% în 2006 şi respectiv rata inflaţiei de la 9,0% în 2005 la 6,5 % în 2006. În cadrul acestei strategii, Banca Naţională a României şi-a stabilit un nivel ţintă al inflaţiei de 7,5% până la sfârşitul anului 2005 şi de 5% pentru anul 2006, valori revizuibile periodic şi încadrate în benzi de variaţie de +/-1 punct procentual. Astfel, la sfârşitul anului 2005, rata anuală a inflaţiei calculată pe baza IPC s-a situat la 8,6% (decembrie/decembrie) comparativ cu ţinta revizuită a BNR pentru sfârşitul anului

2005 de 7,5%, însemnând o deviaţie marginală de + 0,1 puncte procentuale de la intervalul de variaţie.82 De-a lungul ultimilor ani, BNR şi-a revizuit de mai multe ori prognoza de inflaţie astfel : •

pentru sfârşitul anului 2008, de la 5,9 % la 6%, estimând o temperare mai rapidă a preţurilor în anul 2009, la sfârşitul căruia inflaţia ar trebui să reintre în grafic

•

pentru sfârşitul anului 2009, prognoza a fost revizuită semnificativ în jos, de la 3,9% la 3,5 %

•

ţintele de inflaţie pentru anul 2010 şi 2011 au rămas aceleaşi, de 3,5% plus/minus un punct procentual, respectiv 3% plus/minus un punct procentual,

•

pentru sfârşitul anului 2012, BNR estimeaza o rată anuală a inflaţiei de 3,5%, de la 3,6% cât era estimarea anterioară. De la adoptarea regimului de ţintire a inflaţiei, în anul 2005, în România s-a

înregistrat o dezinflaţie semnificativă. Cu toate acestea, BNR nu a realizat cu succes ţinta sa de inflaţie la sfârşit de an decât de două ori (în 2006 şi 2011). Dintre factorii cheie ce au împiedicat BNR să îşi atingă ţinta de inflaţie în trecut şi provocările pentru viitor, putem aminti : a) dominaţia fiscală. Din 2005 până în 2008, salariile din sectorul public au crescut cam cu 20-30%, iar numărul de angajaţi din acelaşi sector s-a majorat cu 3% anual, în medie. Date fiind condiţiile aspre de pe piaţa muncii, aceasta a avut ca efect de propagare un ritm de creştere a salariilor în sectorul privat cu două cifre, suprastimulând 82 Raport asupra inflaţiei, februarie 2006, anul II, nr. 3 p. 11, disponibil pe www.bnro.ro

54

cererea agregată şi împingând în sus costurile unitare cu forţa de muncă şi inflaţia. Pe partea politicii fiscale, accizele au crescut ca urmare a armonizării cu UE, în timp ce creşterea cu 5% a TVA a avut de asemenea un efect asupra inflaţiei. b) şocurile preţurilor la alimente şi energie. Alimentele au o pondere neobişnuit de mare în coşul IPC al României (35%), în timp ce energia are o pondere mai mică (~8 procente) dar are puternice efecte de runda a doua. Din anul 2005, inflaţia la alimente şi energie a contribuit cu mai mult de jumătate la inflaţia IPC. Şi în anul 2011, o recoltă agricolă internă record a exercitat o presiune semnificativă asupra preţurilor la alimente, trăgând în jos aceste preţuri, şi împingând în jos şi inflaţia IPC. c) transmiterea slabă a politicii monetare. În pofida înăspririi politicii monetare în perioada 2007-2008, capacitatea BNR de a stabiliza inflaţia a fost obstrucţionată de o slabă transmitere a ratelor de politică monetară datorită a doi factori principali: (i) Nivelul ridicat al împrumuturilor în valută (63% din total), care sunt acordate la rate strâns legate de factori externi, precum rata EURIBOR şi marja suverană CDS, şi nu determinate de politica monetară naţională; şi (ii) un coridor larg de dobândă de ± 400 p.b. în jurul ratei de politică (între rata facilităţii de depozit şi rata facilităţii de credit ale BNR) a permis o volatilitate mai mare a ratei interbancare şi o mai mare decuplare a ratei de pe piaţa banilor de rata de politică monetară. În perioadele cu exces de lichiditate, rata pieţei banilor a fost foarte apropiată de rata facilităţii de depozit, implicând o poziţie monetară mult mai relaxată decât cea semnalată de rata de politică monetară. d) banca centrală încă se confruntă cu provocări în atingerea ţintei de inflaţie. Politica fiscală prudentă va rămâne esenţială în menţinerea condiţiilor pentru o inflaţie redusă. Pe măsură ce economia se redresează, România s-ar putea confrunta cu presiuni salariale reînnoite, deşi acestea ar putea fi atenuate de recentele reforme ale pieţei muncii. Ajustările ce trebuie aduse preţurilor administrate ar putea avea efecte de runda a doua. Dată fiind rata mare a inflaţiei înregistrată de-a lungul timpului în România, ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste s-ar putea dovedi dificilă până când gospodăriile se vor adapta la un mediu caracterizat prin inflaţie redusă. Pentru a controla mai bine stabilitatea preţurilor, banca centrală ar trebui să continue să îşi dezvolte cadrul său e funcţionare pentru a consolida transmiterea politicii monetare. 83 83 Raportul echipei pentru cea de-a 4 evaluare în cadrul Acordului STAND-BY şi modificarea criteriilor de performanţă, 6 martie 2012, disponibil la www.fmi.ro

55

În urma celor prezentate până acum, limitarea influenţelor negative (stoparea) fenomenului inflaţionist constă în realizarea unei corelaţii optime în ceea ce priveşte: 1. limitarea intervenţiei statului în activităţile economice prin privatizarea economiei; 2. limitarea chetuielilor publice şi eliminarea deficitelor bugetare; 3. limitarea emisiunii monetare; 4. mărirea vitezei de circulaţie a masei monetare; 5. colectarea impozitelor şi taxelor în timp real; 6. stimularea concurenţei; 7. implementarea planificării macroeconomice la nivelul economiei naţionale; 8. transferul sarcinilor prezente în contul perioadelor viitoare; 9. intervenţia prin măsuri de politică economică în structura preţurilor; 10. stimularea investiţiilor şi reinvestirilor; 11. câştigarea încrederii populaţiei şi a organizaţiilor sindicale; 12. atragerea capitalului străin; 13. mărirea rezervelor valutare şi de aur ale ţării; 14. autonomia băncii de emisiune; 15. dezvoltarea pieţei de capital. Toate acestea s-au aplicat şi se aplică în majoritatea ţărilor confruntate cu fenomenul inflaţionist. Reuşita reţetei privitaore la atenuarea efectelor negative ale inflţiei poate să coste în orice moment prin raportare la atingerea unui alt obiectiv de politică economică.Goana actorilor pe piaţă pentru ca să se protejeze în faţa viitorului prin intermediul lui p84 (profitului) întreţine inflaţia.

84 p reprezintă componenta preţului şi a valorii

56

Capitolul 3 Studiu comparativ privind evoluţia inflaţiei în România şi noile membre ale Uniunii Europene România a împlinit la 1 ianuarie 2012 cinci ani de când a aderat la Uniunea Europeana. Comisia Europeană a confirmat, la data de 26 septembrie 2006, prin Raportul de monitorizare prezentat, la Strasbourg, de comisarul european pentru Extindere, Olli Rehn, intrarea României, alături de, Bulgaria în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. În anul 2004 un grup de 10 state aderă la Uniunea Europeană: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia. Prin

acest studiu, se urmareşte analizarea evoluţiei inflaţiei din România,

comparativ cu ţări din Europa Centrală şi de Est, provenind din acelaşi regim politic înainte de anul 1989. Sunt analizate aspecte legate de cauzele şi de manifestarea acestui dezechilibru macroeconomic pe o perioadă de două decenii (1990 – 2010). Ţările analizate sunt Bulgaria, Cehia, Polonia, România şi Ungaria, ţări membre ale Uniunii Europene. Chiar daca se are în vedere realizarea convergenţei economice, cu efecte asupra stabilitaţii ratei inflaţiei din fiecare ţară pentru a susţine creşterea durabilă, variaţia ratei inflaţiei reflectă condiţiile economice diferite de la nivel naţional. A. Evoluţia inflaţiei în Bulgaria, Cehia, Polonia, România şi Ungaria în perioada 1990-2000 Schimbarea regimului caracterizat prin economia planificată cu economia de piaţă, din ţările analizate, a necesitat eforturi de restructurare considerabilă a întregii economii, cu efecte nedorite în planul preţurilor bunurilor şi al serviciilor85. La sfârsitul anilor 1980, unele dintre ţările respective au încercat să liberalizeze parţial preţurile, fapt ce a condus la manifestarea inflaţiei încă din acea perioadă.

85 Octavia Maria Gibescu, „Evoluţia inflaţiei în ţările Europei Centrale şi de Est ( 1990-2010)”, publicat în Revista UFB, Bucureşti, disponibil pe www.ufb.ro/upload/UFB_Review_2_2011.pdf,

57

Tabelul 3.3 – Rata inflaţiei ( %)

Pe fondul unui nivel diferit al ratei inflaţiei pentru fiecare ţară conform tabelului 3.3 fenomenul inflaţionist a evoluat în funcţie de momentul în care s-a început procesul de reformă. Astfel, în ţări precum Bulgaria şi România, procesul de reformă a început mai târziu decât în Cehia86 , Polonia si Ungaria, fapt ce a determinat un nivel mai mare al ratei inflaţei la începutul anilor ’90, potrivit tabelului 3.4. Tabelul 3.4 – Rata inflaţiei (%)

România, în perioada 1991 - 1993, când au fost realizate principalele etape de liberalizare a preţurilor, a înregistrat (cu excepţia anului 1991) cel mai ridicat nivel al inflaţiei, situat între 150% şi 300% (1991 - 170,2%; 1992 - 210,4%; 1993 - 256,1%). Vârful inflaţiei a fost atins în decembrie 1993, când nivelul acesteia a fost 300%. 86 Cehoslovacia până în anul 1992

58

Creşterile ample de preţuri înregistrate în această perioadă s-au datorat liberalizării lor graduale, dar şi altor măsuri, cum au fost cele de reformă fiscală şi cele privind cursul de schimb al monedei naţionale. În cea de-a doua perioada, 1994-1996, pe fondul reluării creşterii economice şi al temporizării reformei preţurilor, inflaţia s-a calmat, în anul 1995 fiind adusă la nivelul comparabil cu cea din ţări care au declanşat mai devreme procesul de reforma (Ungaria, Polonia). Rata inflaţiei a scăzut pâna la aproximativ 40% în anul 1996, pentru ca, în 1997, să reizbucnească pe baza ultimei etape majore de liberalizare (care a însemnat ridicarea oricaror restricţii privind preţurile alimentelor şi renunţarea la politica de subevaluare a energiei electrice, termice şi a gazelor naturale). Figura 3.8 – Rata anuală a inflaţiei(%)

Cea de-a treia perioada, dintre anii 1997-2000, s-a caracterizat, în continuare, printr-o inflaţie deosebit de ridicata. Celelalte ţări au înregistrat progrese în ceea ce priveşte stapânirea inflaţiei, atingând, începând cu anul 1998, medii anuale ale inflaţiei sub 15%, în timp ce România continua să se situeze la niveluri de peste 45%. Acest fenomen este cauzat de continuarea declinului economic de ansamblu, de majorarea TVA, de evoluţia preţurilor şi a tarifelor administrate practicate la utilităţile publice (mai ales, scumpirea energiei electrice prin eliminarea subvenţiilor) şi de 59

deprecierea cursului de schimb. Ţări precum Cehia, Polonia, Ungaria au reuşit să reducă inflaţia la sau chiar sub 10% în perioada 1998-199987. În studiul lor, cei doi autori au analizat efectele asupra preţurilor de consum (IPC) determinate de patru factori: •

masa monetara;

•

salariile nominale;

•

preţurile importurilor;

•

valorile trecute ale preţurilor de consum. Rezultatele studiului au aratat că:

•

pe termen scurt, efectele salariilor şi ale masei monetare nu au fost foarte mari, ceea ce presupune că politica monetară nu a avut o contribuţie semnificativă la reducerea decisivă a inflaţiei în cele trei ţări;

•

efectele preţurilor produselor din import si inerţia anticiparilor privind inflaţia au determinat evoluţia acesteia în perioada respectivă. Pe baza analizelor cu privire la cele trei ţări din Europa Centrală şi de Est, s-a

realizat un studiu88 asemanător şi pentru România, pentru a se determina cât de mare a fost importanţa factorilor de natură monetară pentru inflaţie în România. Metodologia a fost puţin diferită, în sensul ca s-a făcut distincţie, în cadrul masei monetare, între baza monetară şi multiplicatorul bazei monetare. Această distincţie a pus în evidenţă influenţa Băncii Centrale prin stabilirea nivelului rezervelor obligatorii faţă de influenţa pe care a avut-o comportamentul agenţilor economici nebancari şi al băncilor comerciale. Rezultatele studiului cu privire la România au aratat că principalele cauze ale creşterii preţurilor au fost: •

factorii monetari, deprecierea leului în raport cu dolarul SUA şi inerţia anticipărilor;

•

factorii monetari au avut o influenţă mai puternică decât cea a cursului de schimb asupra preţurilor de consum; în schimb, cursul de schimb a acţionat mai mult

87 Conform Studiului -The evolution of monetary policy in transition economies, elaborat de Ali M. Kutan şi Josef C. Brada în anul 1999 cu privire la principalele cauze ale inflaţiei în Cehia, Polonia şi Ungaria 88 Boţel, Cezar, Cauzele inflaţiei în România, iunie 1997 – august 2001. Analiză bazată pe vectorul autoregresiv structural, BNR, 2002

60

asupra preţurilor de producţie; •

în perioada analizată, politica monetară a fost pasivă, acomodând creşterile de preţuri;

•

salariile nominale nu apar ca un factor important în explicarea variaţiei preţurilor, fapt confirmat şi de studiul pentru Cehia, Polonia şi Ungaria. În schimb, analiza arată că, în România, factorii monetari explică atât salariile, cât si preţurile. Luate împreună, aceste rezultate restabilesc cauzalitatea dintre salarii şi preţuri.

Mai precis, acestea sugerează că influenţa salariilor asupra preţurilor se concretizează prin acomodarea monetară a revendicărilor salariale. Comparaţia cu Cehia, Polonia şi Ungaria arată că, şi în cazul acestor ţări, politica monetară a avut o capacitate limitată de a acţiona asupra inflaţiei. Dar, în aceste ţări, masa monetara în totalitate are influenţa scăzută asupra inflaţiei (pe termen scurt). În România, dimpotrivă, masa monetara are influenţa considerabilă asupra creşterii preţurilor, dar influenţa vine din partea multiplicatorului, nu a bazei monetare (variaţiile multiplicatorului reflectă influenţa factorilor provenind din sectorul bancar şi din cel real ale economiei). În concluzie, inflaţia mai înalta din România este cauzată de reforma întârziată a sectorului bancar şi real, comparativ cu alte ţări cu economii asemanătoare. Pornind cu acest dezavantaj, începutul anilor 2000 a prins România cu cel mai înalt nivel al inflaţiei dintre ţările din Europa Centrală şi de Est. B. Evoluţia inflaţiei în noile ţări membre ale Uniunii Europene în perioada 2000-2012 O parte din noile ţările membre ale Uniunii Europene au adoptat strategia directă de ţintire a inflaţiei, pentru a reuşi să ţină sub control acest fenomen. Prima ţară analizată care a adoptat această strategie a fost Cehia în anul 1997, ţinta de inflaţie urmărită fiind într 2 – 4% . În anul următor Polonia va poceda la fel, ţinta de inflaţie urmărită fiind de 2,5%. Polonia nu va reuşi acest lucru pentru anul 1998 , dar în schimb inflaţia nu va mai fi cu două cifre în anii următori. Ungaria va adopta strategia de ţintirea a inflaţiei în anul 2001, România în 2005 iar Bulgaria în 2006. Cipru şi Lituania nu urmăresc adoptarea strategiei ci doar o rată de schimb ţintă vis-a-vis de moneda Euro; iar Slovenia şi Slovacia nu adoptă nici ele strategia, ci vizează 61

o inflaţie scazută în vederea aderării la Zona Euro, lucru care se va întâmpla în 2007 pentru Slovenia şi respectiv 2009 pentru Solvacia.

Tabelul 3.5 - Strategia de ţintire directă a inflaţiei în noile ţări membre ale Uniunii Europene Anul adoptării strategiei de ţintire directă a inflaţiei Cipru

Nu a adoptat strategia, ci urmăreşte o rată de schimb ţintă vis-a-vis de moneda Euro

Cehia

1997

Estonia

-

Ungaria

2001

Letonia

Nu a adoptat strategia, ci urmăreşte stabilitatea preţurilor

Lituania

Nu a adoptat strategia, ci urmăreşte o rată de schimb ţintă vis-a-vis de moneda Euro

Malta

Nu a adoptat strategia, ci urmăreşte o rată fixă de schimb

Polonia

1998

Ţinta de inflaţie urmărită

2 - 4% 5% pentru luna decembrie 2005

2,5%

Slovacia Nu a adoptat strategia, ci vizează o inflaţie scazută în vederea aderării la Zona Euro Slovenia Nu a adoptat strategia, ci vizează o inflaţie scazută în vederea aderării la Zona Euro Bulgaria

2006

România

August 2005

3,0 % pentru anul 2012

Sursa: Informaţii extrase din CES info DICE Report 3/2004

În România, începând cu anul 2000, odată cu reluarea creşterii economice, a început un proces de dezinflaţie. Procesul a fost continuu pâna în 2006 (inclusiv). În anul 2001 România şi Ungaria aveau cea mai mare inflaţie dintre ţările analizate 34,5% şi respectiv 9,1%, acelaşi lucru întamplându-se şi anul următor. Iar în ţări, precum Lituania şi Cipru inflaţia a atins cel mai mic nivel , respectiv 1,6% pentru

62

Lituania şi 2,0 % pentru Cipru. În cazul României se obsevă o scădera a ratei inflaţiei, de la două cifre la o cifră, abia din anul 2005, an în care se adoptă strategia de ţintire directă a inflaţiei. Tabelul 3.6 Rata inflaţiei (%) în noile ţări membre ale Uniunii Europene 2001 2002 2003 2004

2005

2006 2007

2008

2009 2010 2011

Bulgaria 7,4

5,8

2,3

6,1

6,0

7,4

7,6

12,0

2,5

3,0

3,4

Cehia

4,5

1,4

-0,1

2,6

1,6

2,1

3,0

6,3

0,6

1,2

2,1

Estonia

5,6

3,6

1,4

3,0

4,1

4,4

6,7

10,6

0,2

2,7

5,1

Cipru

2,0

2,8

4,0

1,9

2,0

2,2

2,2

4,4

0,2

2,6

3,5

Letonia

2,5

2,0

2,9

6,2

6,9

6,6

10,1

15,3

3,3

-1,2

4,2

Lituania

1,6

0,3

-1,1

1,2

2,7

3,8

5,8

11,1

4,2

1,2

4,1

Ungaria

9,1

5,2

4,7

6,8

3,5

4,0

7,9

6,0

4,0

4,7

3,9

Malta

2,5

2,5

1,9

2,7

2,5

2,6

0,7

4,7

1,8

2,0

2,5

Polonia

5,3

1,9

0,7

3,6

2,2

1,3

2,6

4,2

4,0

2,7

3,9

Romani a

34,5 22,5 15,3

11,9

9,1

6,6

4,9

7,9

5,6

6,1

5,8

Slovenia

8,6

7,5

5,7

3,7

2,5

2,5

3,8

5,5

0,9

2,1

2,1

Slovacia

7,2

3,5

8,4

7,5

2,8

4,3

1,9

3,9

0,9

0,7

4,1

Sursa : Informaţii extrase de pe : www. epp.eurostat.ec.europa.eu

În 2005 (semestrul al II-lea), BNR a adoptat strategia ţintirii directe a inflaţiei. Potrivit acestei strategii, obiectivele şi indicatorii cantitativi, precum şi informaţiile calitative privind evoluţiile din economie, sunt analizate prin prisma impactului lor asupra ratei anticipate a inflaţiei. Adoptarea regimului de ţintire directă a inflaţiei în Cehia, Polonia şi Ungaria a favorizat reducerea semnificativă a ratei anuale a inflaţiei sub pragul de 10%, pe fondul manifestării unei tendinţe anterioare de stabilizare. Relaxarea fiscală a fost o coordonată comună mix-ului de politici economice din cele trei ţări. Dacă în Cehia natura surselor finanţării deficitului bugetar şi costurile reduse ale acesteia au limitat impactul relaxarii fiscale asupra politicii monetare, în Polonia şi

63

Ungaria, derapajele fiscale au complicat sarcina băncii centrale, îndeplinirea ţintelor de inflaţie impunând o conduită restrictivă a politicii ratei dobânzii. Fragilitatea sistemului bancar la momentul adoptării regimului de ţintire directă a inflaţiei a constituit un element vulnerabil în Cehia şi în Polonia. Aici, datorită calităţii scăzute a activelor bancare şi a întârzierilor consemnate în procesul de privatizare a acestui sector, băncile au depăşit cu greu perioadele în care politica monetară era restrictivă şi volatilitatea cursului de schimb s-a combinat cu recesiunea sau cu stagnarea economică. Depaşirea treptată a acestei situaţii s-a realizat prin accelerarea procesului de privatizare a băncilor şi prin creşterea prudenţialităţii în activitatea de creditare. În ceea ce priveşte politica de curs practicată în cele trei ţări89 , s-a observat ca aceasta a exercitat o influenţă considerabilă asupra modului în care băncile centrale au gestionat mandatul antiinflaţionist încredinţat. Dacă în Polonia şi în Cehia flotarea cursului de schimb nu a incomodat funcţionarea regimului de ţintire directă a inflaţiei, în schimb, banda de fluctuaţie a cursului de schimb adoptată de Ungaria a devenit un obstacol major al atingerii obiectivului de inflaţie. Rezultatele au demonstrat că succesul strategiei de ţintire directă a inflaţiei într-o economie emergentă depind în mare masură de îndeplinirea precondiţiilor, o importanţă deosebită prezentând armonizarea durabilă a politicii monetare cu celelalte politici economice. Dacă aceste condiţii nu sunt asigurate, se ajunge la ratarea ţintei de inflaţie sau la îndeplinirea acesteia cu costuri excesive în planul creşterii economice, al şomajului sau al echilibrului extern. În acest context, evoluţia ţintirii inflaţiei în România a fost sinuoasă. În anul 2005, Banca Naţionala a României a adoptat oficial strategia de ţintire directă a inflaţiei.

89 Flotare liberă în Polonia, flotare controlată în Cehia şi bandă de fluctuaţie de +/- 15 % în Ungaria

64

Tabelul 3.7 – Ţintele de inflaţie în România (%) Anul 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012

Ţinta de inflaţie Interval de variaţie 7,5 6,5 – 8,5 5,0 4,0 – 6,0 4,0 3,0 – 5,0 3,8 2,8 – 4,8 3,5 2,5 – 4,5 3,5 2,5 – 4,5 3,0 2,0 – 4,0 3,0 2,0 – 4,0

Interval de variaţie (media anuala) Sfârşit de an 9,01 8,64 6,56 4,87 4,84 6,57 7,85 6,30 5,59 4,74 6,09 6,45 5,6 6,16 -

Sursa : www.bnr.ro

După cum au demonstrat rezultatele obţinute de alte ţări est – europene, o condiţie pentru ca politica de ţintire directă a inflaţiei a unei bănci centrale să fie de succes este ca politicile fiscale să distorsioneze cât mai puţin eficienţa măsurilor de politică monetară. Ţinta de inflaţie fixată de Banca Naţională a României BNR, de 7,5% pentru 2005, a fost ratată: rata anuală a inflaţiei calculată pe baza IPC s-a situat la 8,6% (decembrie/decembrie) comparativ cu ţinta revizuită a BNR pentru sfârşitul anului 2005 de 7,5%. Una din principalele cauze a fost aceea că, în condiţiile liberalizării contului de capital, Banca Naţională s-a aflat şi pe parcursul anului 2005 în situaţia de a combate inflaţia prin majorarea ratelor dobânzilor, ceea ce a atras intrari de capital din străinătate şi a influenţat cursul de schimb. În aceste condiţii, BNR a hotarât, la un moment dat, sa reducă rata dobânzii de politică monetară, optând pentru sterilizarea parţiala a lichiditaţii de pe piaţă. Această măsura şi-a dovedit eficacitatea în atenuarea presiunii asupra cursului de schimb, permiţându-i ulterior Băncii Centrale să majoreze progresiv rata dobânzii. Dar, creşterea ratei dobânzii nu poate fi folosită cu succes pe termen mediu, deoarece face sterilizarea atractivă şi are efecte contrare, în ţară intrând din ce în ce mai multe capitaluri speculative. În aceste condiţii, derapajul de la ţinta de inflaţie pentru 2005 nu mai este chiar surprinzator, instrumentele folosite de BNR având eficacitate limitată. Problema este însa ca toate aceste inconsistenţe şi schimbări de la nivelul politicii monetare au transmis semnale contradictorii, deteriorând anticipaţiile inflaţioniste. Chiar daca în anul 2005 ţinta inflaţiei a fost depăşita, BNR a hotărât să îşi menţină ţinta inflaţiei la 5% pentru 2006. 65

Pentru a atinge ţinta inflaţiei, BNR a luat urmatoarele decizii cu privire la politica monetară: •

a adoptat o politică monetară restrictivă. Astfel, rata dobânzii, a fost majorată, în 8 februarie 2006, cu 1 pp, ajungând la 8,5%; iar în 27 iunie 2006, a fost majorată cu 0,25 pp, ajungând la 8,75%, - nivel menţinut până la sfârşitul anului;

•

ratele rezervelor obligatorii aplicate la depozitele în lei şi în valută au fost majorate în mai multe rânduri. Pentru anul 2007, BNR a luat următoarele măsuri de politica monetară în vederea

atingerii ţintei de inflaţie propusă: •

exercitarea, prin intermediul operaţiunilor de piaţă, a unui control al lichiditaţii adecvat condiţiilor de pe pieţele financiare;

•

menţinerea nivelului ratelor rezervelor minime obligatorii. Având în vedere că, în ultimele două trimestre din anul 2007, intervalul ţintei de

variaţie a fost depăşit, rata inflaţiei ajungând, în septembrie 2007, la 6,03% şi, în decembrie 2007, la 6,57%, BNR a înăsprit politica monetară. Mai mulţi factori însă au contribuit la depaşirea limitei superioare a intervalului de variaţie asociat ţintei de inflaţie. În luna februarie 2008, inflaţia a crescut cu 0,54 puncte procentuale, ajungând la 6,57%. Principalii factori care au determinat aceste modificări au evidenţiat un exces al cererii: •

majorări salariale peste dinamica productivitaţii muncii (cu impact nefavorabil şi asupra costurilor unitare cu forţa de muncă);

•

expansiunea cheltuielilor bugetare, mai ales, în ultimele doua luni ale anului;

•

creşterea accelerată a creditului acordat sectorului privat: comparativ

cu

decembrie 2006, volumul împrumuturilor acordate persoanelor fizice şi juridice a crescut cu 60%, ajungând la 148,18 miliarde lei. Evoluţia a fost susţinută, în principal, de avansul puternic, de 84%, al creditelor în valută. BNR a avut, pentru finalul lui 2009, o ţintă de inflaţie de 3,5% (plus / minus un punct procentual), nivel neatins nici în acest an. Anul 2010 a avut aceeaşi tendinţa de creştere a nivelului inflaţiei, ţinta de inflaţie nu a fost atinsă ca urmare a creşterii TVA şi a accizelor.

66

Potrivit datelor raportate de către Banca Naţională a României90, în luna martie 2011, rata anuală a inflaţiei (IPC) s-a situat la nivelul de 8,01%, cu 1,2 puncte procentuale peste nivelul prognozat în Raportul asupra inflaţiei din februarie. Rata anuală a inflaţiei (IPC) a coborât la sfâritul trimestrului IV 2011 în apropierea punctului central (3 %) al intervalului-ţintă, situându-se la nivelul de 3,14 %, cu 0,3 puncte procentuale sub cel atins la sfâritul trimestrului III şi cu 0,2 puncte procentuale sub nivelul prognozat în Raportul asupra inflaţiei din noiembrie 2011. Referitor la persectivele inflaţiei pentru tot anul 2012 şi 2013 91, se prevede menţinerea ratei anuale a inflaţiei în interiorul intervalului de variaţie de ±1 punct procentual din jurul ţintei centrale (stabilită la 3 % pentru 2012 şi la 2,5 % începând din 2013) pe întreaga perioadă de referinţă – (a se vedea figura 3.9) Figura 3.9 Proiecţia inflaţiei anuale a preţurilor IPC şi intervalul de incertitudine asociat

90 Raport asupra inflaţiei, februnarie 2011 anul VII, nr. 23 serie nouă, disponibil pe www.bnro.ro 91 Raport asupra inflaţiei, februnarie 2012 anul VIII, nr. 27 serie nouă, p-8, disponibil pe www.bnro.ro

67

Comparativ cu ţările analizate în studiul prezent, România continuă sa înregistreze cel mai ridicat nivel al inflaţiei92. Astfel, în decembrie 2010, inflaţia, în ţara noastră, a fost de 7,9% comparativ cu 2,6% cât a fost media în Uniunea Europeană. Ţări precum Cehia (2,3%) şi Polonia (2,9%) şi-au pastrat stabilitatea. Bulgaria a început anul 2010 cu o inflaţie scăzută, egalând-o pe cea de la nivelul Uniunii Europene (1,8%), pentru ca, pe parcursul anului, să creasca constant pâna la 4,4% în decembrie 2010. Ungaria a încheiat anul 2010 cu o inflaţie de 4,6%, foarte aproape de cea a Bulgariei. Potrivit datelor oferite de Eurostat, în noile state membre UE din afara zonei euro, creşterea PIB-ului a continuat într-un ritm moderat în T3 2011, dar în 2011 T4 în unele dintre aceste ţări, a scăzut considerabil ( a se vedea figura 3.10 şi figura 3.11). În Ungaria, creşterea economică în a doua jumătate a anului 2011 a continuat să fie pozitivă, în timp ce în Republica Cehă a fost negativă, dataorită reducerii interne a cererii. Figura 3.10 Creşterea PIB în Republica Cehă, Ungaria şi Polonia

92 http://ec.europa.eu/economy_finance/focuson/inflation/inflation_and_eu_ro.htm

68

Figura3.11 Creşterea PIB în Bulgaria, Lituania, Letonia şi România

Potrivit ultimelor informaţii furnizate de BNR 93, se constată o continuare a dezinflaţiei; rata anuală a inflaţiei a coborât la 2,4 % în luna martie 2012, de la 2,6 % în luna februarie a acestui an, şi cu 3,14 % în luna decembrie 2011. O tendinţă descendentă este consemnată şi la nivelul ratei anuale a inflaţiei de bază CORE 2 ajustată care a ajuns la 2,3 % , de la 2,37 % în luna decembrie 2011. Creşterea medie a preţurilor în ultimele 12 luni a fost de 4,5 % în luna martie 2012, faţă de 5,8 % în luna decembrie 2011. Pentru tot anul 2012, în România se pot manifesta o serie de factori care ar perturba evoluţia ratei inflaţiei. Dintre factorii interni se remarcă factorii politici şi sociali specifici unui an electoral, iar dintre factorii externi - menţinerea tensiunilor pe pieţele internaţionale ale materiilor prime, vulnerabilitatea procesului de consolidare fiscală şi a sustenabilităţii datoriilor externe ale unor state din zona euro, dezechilibrele pe care le-ar putea genera creşterea intrărilor de capital volatil în perioada de referinţă. În urmatorul grafic se poate observa rata inflaţiei în cele 12 noi membre ale Uniunii Europene, date statistice care au fost publicate de către Oficiul European de 93 BNR - Hotărârile CA pe probleme de politică monetară, 2 mai 2012, disponibil pe www.bnro.ro

69

Statistică ( Eurostat ), în perioada 2001 – 2011. Figura 3. 12 Rata inflaţiei în noile ţări membre ale Uniunii Europene

Sursa: date oferite de www. epp.eurostat.ec.europa.eu

În luna ianuarie 2012, Romania avea cea mai mare inflaţie, din ultimele 12 luni, dintre toate statele membre ale Uniunii Europene, aceasta ridicându-se la nivelul de 5,5 % . În ianuarie 2012, rata anuală a inflaţiei în ţara noastră a ajuns la 2,8 %, mai mică decât media europeana, de 2,9 %94 Cele mai mici rate anuale au fost înregistrate în Suedia, de 0,7 %, Irlanda, 1,3%, şi Malta, 1,5%; iar cele mai mari au fost în Ungaria (5,6%), Estonia (4,7%), Polonia şi Slovacia (ambele cu 4,1%). Rata anuală a inflaţiei din zona euro95 a coborât în

luna aprilie faţă de cea

înregistrată în luna martie, potrivit estimarilor Biroului European de Statistica (Eurostat). În luna martie inflaţia în uniunea monetară96 a ajuns la 2,7%, iar în ultimele 30 de zile, 94 http:// epp.eurostat.ec.europa.eu 95 Zona euro se referă la cele 17 state din UE care au adoptat euro ca monedă unică, zona euro fiind o zonă monetară. Inflaţia din zona euro este măsurata cu ajutorul indicelui preţurilor de consum al zonei euro. 96 A fost creată în 1999 de unsprezece țări. Cele 17 state din UE care au adoptat euro ca monedă unică sunt : Austria, Belgia, Cipru (2008), Finlanda, Estonia (2011), Franţa, Germania, Grecia (2001), Irlanda,

70

acest indice a avut un declin, până la 2,6%. ( a se vedea figura 3.13 şi figura 3.14). Rata anuală a inflaţiei a încetinit în luna mai 2012 comparativ cu luna aprilie atât în zona euro, la 2,4% de la 2,6%, cât şi în Uniunea Europeană la 2,6% de la 2,7%, doar trei state membre (România, Cipru şi Finlanda) au înregistrat o rată anuală a inflaţiei mai mare în luna mai decât în luna aprilie, conform datelor publicate de Oficiul European de Statistică (Eurostat). În pofida scăderii, rata inflaţiei în zona euro a rămas pentru a 18-a luna consecutiv peste ţinta avută în vedere de Banca Centrală Europeană (BCE), care vrea să menţină creşterea preţurilor sub, dar în apropiere, de două procente. Ţările cu cea mai scăzută rată anuală a inflaţiei au fost Grecia şi Suedia ( 0,9% fiecare) şi Bulgaria (1,8%). La polul opus se situează Ungaria (5,4%), Estonia (4,1%), Cipru şi Malta (3,7% fiecare). Comparativ cu luna aprilie 2012, rata anuală a inflaţiei a scăzut în 20 state membre, a ramas stabilă în trei state şi a crescut în trei ţări (România, Cipru şi Finlanda). În Romania rata anuală a inflaţiei a crescut de la 1,9% în aprilie la 2,0% în luna mai. Conform datelor oferite de Institutul National de Statistică (INS) rata anuală a inflaţiei a coborât uşor în luna mai din acest an, la 1,79%, de la 1,8% nivel inregistrat in luna anterioară.

Italia, Luxemburg, Malta (2008), Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia (2007) şi Slovacia (2009)

71

Figura 3.13

Rata inflaţiei în Europa în luna martie 2012

Sursa : www. epp.eurostat.ec.europa.eu

Figura 3.14 – Rata anuală a inflaţiei în zona euro( 1996 – 2012 luna martie) Martie 2012 -2,7 %

Sursa : www. epp.eurostat.ec.europa.eu

Potrivit Băncii Centrale Europene, inflaţia din zona euro poate avea un nivel mediu de 2,4% în acest an şi de 1,6% în 2013, totodată BCE vizează un nivel anual al inflaţiei puţin sub 2%.

72

Capitolul 4 Concluzii şi propuneri Inflaţia în Romania a fost ridicată şi variabilă în decursul ultimului deceniu, datorită, în principal, eforturilor de stabilizare întrerupte, de tip "stop-and-go" şi indisciplinei financiare pe scară largă. Această lipsă de disciplină financiară a luat diferite forme de-a lungul timpului, inclusiv deficite fiscale şi cvasi-fiscale mari, acumulare de arierate, şi explozii de creşteri salariale cu mult în exces faţă de nivelul productivităţii. Propulsată de aderarea la UE si de afluxurile masive de capital, România s-a bucurat de o perioadă de performanţă economică solidă, combinand o creştere de recuperare rapidă cu dezinflaţia, până la jumătatea anului 2007. Afluxurile mari de capital au adus România într-o etapă de crestere rapidă dar, în condiţiile răspunsurilor necoordonate în domeniul politicilor, dezechilibrele macroeconomice se vor agrava. Acea perioadă fiind caracterizată prin acumularea de tensiuni economice. Referitor la factorii care au determinat apariţia fenomenului inflaţionist în România putem aminti comportamnetul variabilelor cheie asociate inflaţiei: masa monetară şi creditul, salariile şi cursul de schimb. După doi ani de recesiune, în România s-a reluat creşterea, dar perspectiva economică s-a deteriorat datorită crizei economice din Europa. Economia a crescut cu 2,5% în anul 2011, determinată de o recoltă agricolă excepţională şi de o creştere puternică a producţiei industriale. Creşterea internă s-a consolidat odată cu redresarea sectorului de construcţii şi de vânzare cu amănuntul, alimentată de venituri reale disponibile mai mari. Salariile reale au crescut în sectorul privat, încrederea consumatorilor se ameliorează, şi nivelul de creditare începe să crească. De asemenea, creşterea numărului de locuri de muncă în sectorul privat s-a temperat. Cu toate acestea, este probabil ca ritmul creşterii să încetinească anul acesta având în vedere că efectele boom-ului agricol se vor disipa şi că se prognozează o intrare în recesiune a zonei euro. Deşi condiţiile de pe piaţa financiară s-au mai relaxat în ultima perioadă, riscul de propagare a turbulenţelor de pe piaţa financiară se menţine ridicat. Inflaţia a scăzut considerabil, şi este de aşteptat să se menţină în intervalul ţintit de 73

autorităţi pentru finele anului 2012 (3 procente ± 1 ppt.). Se anticipează că deficitul de cont curent se va menţine sub 4½ % din PIB. În urma celor prezentate până acum, limitarea influenţelor negative (stoparea) fenomenului inflaţionist constă în realizarea unei corelaţii optime în ceea ce priveşte: •

limitarea intervenţiei statului în activităţile economice prin privatizarea economiei;

•

limitarea chetuielilor publice şi eliminarea deficitelor bugetare;

•

limitarea emisiunii monetare;

•

mărirea vitezei de circulaţie a masei monetare;

•

colectarea impozitelor şi taxelor în timp real;

•

stimularea concurenţei;

•

implementarea planificării macroeconomice la nivelul economiei naţionale;

•

transferul sarcinilor prezente în contul perioadelor viitoare;

•

intervenţia prin măsuri de politică economică în structura preţurilor;

•

stimularea investiţiilor şi reinvestirilor;

•

câştigarea încrederii populaţiei şi a organizaţiilor sindicale;

•

atragerea capitalului străin;

•

mărirea rezervelor valutare şi de aur ale ţării;

•

autonomia băncii de emisiune;

•

dezvoltarea pieţei de capital. Comparativ cu ţările analizate în studiul prezent, România continuă să înregistreze

cel mai ridicat nivel al inflaţiei. Astfel, în mai 2012, inflaţia în ţara noastra, a fost de 5,5% comparativ cu 2,6% cât a fost media în Uniunea Europeana. Pentru întreg anul 2012, în România se pot manifesta o serie de factori care ar perturba evoluţia ratei inflaţiei şi implicita neatingerea ţintei de inflaţie propusă pentru acest an, de 3%. Dintre factorii interni se remarcă factorii politici şi sociali specifici unui an electoral, iar dintre factorii externi - menţinerea tensiunilor pe pieţele internaţionale ale materiilor prime, vulnerabilitatea procesului de consolidare fiscală şi a sustenabilităţii datoriilor externe ale unor state din zona euro, dezechilibrele pe care le-ar putea genera creşterea intrărilor de capital volatil în perioada de referinţă. 74

Bibliografie ➢ Cărţi : 1. Băcescu-Cărbunaru,

Angelica,

Macroeconomia

relaţiilor

economice

internaţionale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000 2. Bezbackh, Piere, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992 3. Blaug, Mark, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992 4. Brăilean, Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, 5. Bremond. J.,Geledan, A., Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995, 6. Didier, Michel, Economia: reguluile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, 7. Frisch, Helmut, Teorii ale inflaţiei, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, 8. Moroianu, Nicolae, Inflaţia contemporană, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, 9. Pop Cohut, Ioana, Inflaţia în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, 10. Răducanu, Ion, Stabilizarea monetară , Cultura Naţională Bucureşti, 1928, 11. Samuelson, A. Paul, Nordhaus D. William, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, 12. Ţugui, Alexandru, Inflaţia – concepte, teorii şi politici economice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000. ➢ Articole sau documente descărcate de pe internet: 1. Carare, A., Stone, M.R. (2003) “Inflation Targeting Regimes”, IMF Working Paper WP/03/9, available on line at www.cesifo-group.de/portal/pls/portal/docs, accesat în 20.05.2012 2. Sinn, H.-W. (2003) “New Inflation Targets for the ECB”, IfoViewpoint No 45, May 2003, available on line at www.cesifo-group.de/portal/pls/portal/docs, accesat în 20.05.2012 75

3. Isărescu Mugur, „Spre o nouă strategie de politică monetară – Ţintirea directă a inflaţiei”, Lucrare de disertaţie, Craiova, 2003, disponibil on line pe www.bnro.ro/Prezentari-si-interviuri, accesat în 3.04. 2012 4. Isărescu, Mugur, „14 ani de evoluţii monetare”, 23 noiembrie 2003, disponibil on line pe www.bnro.ro/Prezentari-si-interviuri, accesat în 3.04.2012 5. „The evolution of monetary policy in transition economies”, elaborat de Ali M. Kutan şi Josef C. Brada (1999), disponibil on line pe www.research.stlouisfed.org, accesat în 10.04.2012 6.

Octavia Maria Gibescu, „Evoluţia inflaţiei în ţările Europei Centrale şi de Est ( 1990-2010)”, publicat în Revista Universitatea Financiar Bancară Bucureşti, disponibil on line pe www.ufb.ro/upload/UFB_Review_2_2011.pdf, accesat în 20.04.2012

➢ Articole de specialitate: 1. Boţel Cezar - Cauzele inflaţei în România, iunie 1997 – august 2001. Analiză bazată pe vectorul autoregresiv structural, Caiete de studii BNR, iunie 2002 2. Articolul IV din 2000 Consultări: România – aspecte economice principale. Inflaţia în România – evoluţii şi factori determinanţi, 18 ianuarie 2001 3. Articolul IV din 2008 Consultări: România – aspecte economice principale. Inflaţia în România – evoluţii şi factori determinanţi, 12 iunie 2008

➢ Pagini web: 1. www.bnro.ro, Banca Naţională a României 2.

www.fmi.ro, Fondul Monetar Internaţional, Biroul Regional pentru România şi Bulgaria

3. www.insse.ro, Institutul Naţional de Statistică 4. www.bnb.bg, Bulgarian National Bank 5. www.cnb.cz, Czech National Bank 6. www.mnb.hu, Magyar Nemzeti Bank 7. www.nbp.pl, Norodowz Bank Polski 76

8. www.inflation.eu 9. www. epp.eurostat.ec.europa.eu 10. http://ec.europa.eu/economy_finance/focuson/inflation/inflation_and eu_ro.htm

➢

Alte documente:

1. Buletin statistic lunar, nr. 2, 2011, Banca Naţională a României 2. Raport asupra inflaţiei, 1/2001, anul 1, nr. 1 3. Raport asupra inflaţiei, 2/2002 anul 2, nr. 3 4. Raport asupra inflaţiei, februnarie 2011 anul VII, nr. 23 serie nouă 5. Raport asupra inflaţiei, februnarie 2012, anul VIII, nr. 27 serie nouă, 6. BNR - Hotărârile CA pe probleme de politică monetară, 2 mai 2012

77