Pragmatic A [PDF]

LIMBAJ SI COMUNICARE- ELEMENTE DE PRAGMATICA LINGVISTICA Liliana Ionescu-Ruxandoiu I. PRAGMATICA: MOD DE CONSTITUIRE, O

19 0 120KB

Report DMCA / Copyright

DOWNLOAD PDF FILE

Pragmatic A [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

LIMBAJ SI COMUNICARE- ELEMENTE DE PRAGMATICA LINGVISTICA Liliana Ionescu-Ruxandoiu

I. PRAGMATICA: MOD DE CONSTITUIRE, ORIENTARI, DOMENIU Pragmatica studiaza felul in care conditiile concrete ale comunicarii se repercuteaza atat asupra producerii, cat si asupra receptarii enunturilor. Termenul „pragmatica” a fost introdus de Ch. Morris pentru a desemna una din acele trei dimensiuni ale procesului de semioza ( semnificare ). Daca sintaxa este domeniul relatiilor intre semne iar semantica- domeniul relatiilor dintre semne si referentii lor, pragmatica este domeniul relatiilor dintre semne si cei care le interpreteaza. Exista un sens al propozitiilor decontextualizate si un sens al propozitiilor ancorate intr-un context comunicativ. Enunturile exprima frecvent mai mult decat sensurile lor literare ; unul si acelasi enunt poate avea diverse semnificatii, in functie de imprejurari. Alte definitii date pragmaticii: • domeniu al motivarii ( explicarii) anumitor trasaturi ale structurii lingvistice ( ex: folosirea persoanei sau a timpurilor ) prin referire la activitati umane. • Domeniu a deductiilor prin care se obtin informatii pe care gramatica nu le poate furniza • domeniu al unitatilor care nu pot fi intelese sau interpretate prin intermediul conditiilor de adevar. Georgia Green: „Pragmatica este „studiul acelor mecanisme care permit sa comunice mai mult decat se spune de fapt” . Leech: Pragmatica este preocupata de ceea ce se intampla pe axa emitatorreceptor. Pragmatica nu opereaza cu propozitii ( structuri gramaticale specifice ), ci cu enunturi ( produse ale activitatilor de enuntare ). Intelegerea pragmaticii ca domeniu al actiunii si interactiunii comunicative include: • aspectele de baza ale organizarii pragmatice: acte verbale, deixis, presupozitii, implicatur • principii si strategii comunicative de baza: - principiul cooperativ si maximele sale si strategii bazate pe exploatarea acestor maxime – principiul si trategiile politetii • aspecte de baza ale organizarii conversatiei: niveluri de organizare, structuri, strategii si proceduri conversationale II ACTE VERBALE Actele verbale sunt actele performate prin utilizarea limbii in situatii de comunicare concrete. Emitatorul trebuie sa selecteze o serie de mijloace lingvistice in functie de scopurile pe care si le propune . El se intreaba cum sa spuna un anumit lucru, astfel incat sa il

determine pe receptor sa-i inteleaga corect enuntul- deci sa sesizeze corect intentiile comunicative . Prin urmare, formularea enuntului trebuie sa ii dea emitatorului posibilitatea de a controla procesul interpretativ care se petrece la polul receptarii. Demersul emitatorului are caracter predictiv si strategic: pentru ca actul comunicativ sa fie eficient, locutorul trebuie sa anticipeze corect reactiile receptorului. La randul sau, receptorul trebuie sa gaseasca raspunsul adecvat la intrebarea ce a vrut sa spuna emitatorul ? Demersul sau implica apelul la strategii de timp euristic ( de descoperire ): dintre mai multe ipoteze interpretative, el o alege pe aceea pentru care, utilizand toate datele lingvistice si situationale de care dispune, nu gaseste contraargumente. Astfel, emiterea si receptarea sunt intr-o stransa interconditionare. Contextul comunicativ este ansamblul factorilor care afecteaza uzul lingvistic sub aspectul formei si a semnificatiilor. Componentele contextului comunicativ: • o componenta sociologica reprezentata de situatia de comunicare: date despre identitatea, rolul si statutul social al participantilor precum si locul si momentul comunicarii. • O componenta psihologica incluzand date ( informatii sau supozitii ) despre ce stiu, cred sau considera de la sine inteles participantii si despre intentiile lor in situatia data. • O componenta lingvistica referitoare la locul in care se insereaza anuntul . Structura actelor verbale: • acte locutionare • acte ilocutionare • acte perlocutionare



ACTELE LOCUTIONARE sunt actele de emitere a unor secvente cu o anumita structura fonetica , gramaticala si semantica. Rostind o anumita secventa gramaticala, emitatorul asociaza continutul ei propozitional cu o anumita forta conventionala care exprima intentia cu care performeaza acest act, indicandu-i receptorului cum trebuie sa considere secventa respectiva. Ex: rostirea secventei: Deschide fereastra ! presupune: sunete si structuri morfosintactice , transmiterea unor sensuri lexicale si gramaticale , o intentie a emitatorului ( solicitare ).



ACTELE ILOCUTIONARE sunt actele prin care emitatorul asociaza continutul propozitional al enunturilor cu o forta conventionala, in cazul de mai sus, cea de solicitare: rugaminti, scuze, multumiri, promisiuni, amenintari. Forta ilocutionara este axpresia intentiei comunicative a locutorului. Actul ilocutionar este reusit numai daca receptorul recunoaste intentiile emitatorului. Un codaj inadecvat, dar si alti factori pot determina nereusita actelor ilocutionare. Ex: Ce mere frumoase ! Emitatorul sugereaza ca doreste un mar. Daca din cauza unei intonatii insuficient de sugestive receptorul nu intelege solicitarea celuilalt, el poate interpreta ca simpla expresie a unei atitudini, actul

ilocutionar fiind astfel nereusit. Actele ilocutionare pot fi directe sau indirecte.Detreminarea fortei ilocutionare intrun enunt nu este intotdeauna o operatie simpla nu numai din cauza unor indici polifunctionali, ci si pentru ca, in afara performarii directe a actelor ilocutionare, este posibila performarea lor indirecta. Actul indirect este subordonat celui primar , reusita actului indirect fiind dependenta de reusita actului primar Ex: Poti sa imi dai searea ? nu este un act indirect, ci un act direct nonliterar pe cand Usa e acolo ! este un act indirect ( Iesi afara ! ) Unele din mijloacele de exprimare indirecta a fortei ilocutionare sunt conventionalizate. De exemplu, exprimarea solicitarilor in forma interogativa : Am putea deschide putin fereastra ? Exista si mijloace de exprimare ad-hoc a fortei ilocutionare; este vorba de exprimarea refuzului prin avitarea negatiilor. De ex: -Vrei un pahar cu apa ? - O limonada imi place mai mult. Decodarea corecta a actelor indirecte este posibila ca urmare a faptului ca emitatorul si receptorul poseda un fond comun de informatii lingvistice si nelingvistice Clasificarea actelor ilocutionare: • verdictive ( expresia unei judati ): a considera, a socoti, a crede, a aprecia, a caracteriza • exercitive ( expresia unei decizii in favoarea sau impotriva unei actiuni ): a ordona, a comanda, a cere, a ruga , a se opune • comisive ( expresia angajarii pentru realizarea unei anumite actiuni): a promite , a se angaja • behabitative ( comportamentale, expresie a atitudinii fata de comportarea celorlalti sau fata de evenimente care ii privesc pe acestia ): a se sciuza, a multumi, a se plange, a saluta • expozitive ( expresia unor pareri, a unor moduri de argumentare ): a afirma, a nega, a raspunde •

ACTELE PERLOCUTIONARE sunt reprezentate de efectele produse in urma rostirii unor enunturi caracterizate de o anumita forta ilocutionara. Efectele reale pot coincide cu cele intentionate de emitator ( act verbal reusit ) sau pot sa nu coincida ( act verbal nereusit ). Reluand ultimul exemplu, numai daca receptorul ofera un mar, putem considera actul perlocutionar eficient. Reusita ilocutionara nu se asociaza cu eficienta: desi receptorul intelege secventa, nu este obligatoriu ca el sa si efectueze actiunea respectiva.

Forma tipica a fortei ilocutionare o reprezinta verbele performative , verbe a caror folosire in anumite conditii gramaticale ( pers I sg, ind prez activ ) implica nu numai desemnarea unei actiuni , ci si realizarea acesteia : a afirma, a porunci , a se scuza, a invita , a promite, etc. Alaturi de verbele performative, exista si alte elemente ( lingvistice, paralingvistice, extralingvistice ) care pot indeplini un rol similar, fara a avea insa aceeasi eficienta. Ele sunt: • modurile verbale: imperativul

• • •

anumite adverbe ( negatii ): Nu deschide fereastra ! sau Te caut negresit ! Tonul vocii, cadenta rostirii, emfaza o anumita gestica , actiuni ceremoniale

III PRINCIPII PRAGMATICE Principiile pragmatice fundamenteaza cele mai diverse tipuri de activitati care presupun colaborarea intre indivizi, inclusiv comunicarea prin limbaj. Ele sunt: * principiul cooperativ • principiul politetii ( A ) PRINCIPIUL COOPERATIV a fost formulat de britanicul H.P.Grice , care a pornit de la premisa ca activitatea verbala reprezinta o forma de comportament rational , dirijat spre atingerea unor obiective. In opinia sa, schimburile verbale nu sunt succesiuni de anunturi fara legatura intre ele, ci sunt expresii a unor eforturi de cooperare. Folosirea reala si eficienta a limbii in conversatie este guvernata de un principiu general de cooperare. Conform principiului cooperarii, fiecare contributie la o conversatie trebuie sa corespunda in momentul realizarii cerintelor impuse de obiectivul sau de directia acceptata s chimbului verbal in care este angajat participantul respectiv. Maximele principiului cooperativ • maxima cantitatii reglementeaza cantitatea de informatie furnizata de fiecare participant la un schimb verbal. Aceasta trebuie sa se incadreze strict in limitele impuse de obiectivele schimbului respectiv, deci sa nu fie insuficienta, nici excedentara • maxima calitatii cere ca interlocutorii sa spuna numai adevarul • maxima relevantei cere corelarea diverselor interventii si adecvarea acestora in tema discutiei • maxima manierei priveste modul in care trebuie formulate interventiile in cadrul unui schimb verbal, reclamand claritate ( evitarea obscuritatii, a ambiguitatii, structurarea logica a enunturilor ) Sunt frecvente situatiile in care maxima cantitatii intra in concurenta cu cea a calitatii. In aceste conditii, maxima cantitatii este sacrificata in favoarea maximei calitatii: nu se furnizeaza cantitatea de informatie necesara, pentru a se evita spunerea neadevarului: -Unde locuieste Ion ? -Undeva prin Nordul Moldovei. Altfel spus, se prefera solutia informatiei insuficiente in locul celei inexacte. Implicaturile conversationale Un implicatum este continutul acelei stari psihologice sau atitudini care trebuie sa i se atribuie emitatorului pentru a privi ca justificabila, in anumite imprejurari, incalcarea unei/ unor maxime conversationale sau pentru a considera o astfel de incalcare, nu drept reala, ci drept aparenta. Prin implicaturi conversationale se desemneaza un tip special de deductii pragmatice , a caror validitate este, in cea mai mare parte a cazurilor, limita la o situatie comunicativa data.

Implicaturile nu presupun incalcarea aleatorie a maximelor, ci in conditii discursive determinate si cu respectarea anumitor reguli, care sa permita accesul receptorului la decodajul corect. Abaterea de la cerintele unei maxime poate imbraca diverse forme: • incalcarea tacita si neostentativa a unei maxime: -Unde e bunicul ? -Tocmai a inceput jurnalul la ProTv. • sustragerea de la respectarea unei / unor maxime si a principiului cooperativ: Ion si Maria se mai cearta ? - Nu vreau sa vorbesc despre asta. • sacrificarea uneia dintre maxime cand aceasta intra in contact cu alta: - Cand s-au casatorit Ion si Maria ? - Prin anii `70. • incalcarea evidenta a unei maxime sau explotarea acesteia: metafora, hiperbola, ironia. Incalcarea flagranta a maximei relevantei poate semnala faptul ca o anumita tema de conversatie este nepotrivita, incomoda sau chiar primejdioasa Distingerea celor patru tipuri de abateri de la maxime este dificila. In realitate, toate tipurile de abateri produc implicaturi. Implicaturile pot fi: -conventionale -nonconventionale. Implicaturile conventionale desemneaza aspectele semantice nelegate de valoarea de adevar, transmise prin forme si constructii lingvistice. Cele neconventionale, aspecte semantice legate numai indirect de continutul lingvistic al enunturilor . Ex: E ciudat ca nu mi-a telefonat pana acum prepozitia ca nu mi-a telefonat pana acum nu contribuie la evaluarea enunturilor ca adevarat sau fals , asa cum se intampla in cazul enuntului E adevarat ca nu mi-a telefonat pana acum Trasaturile implicaturilor sunt: • calculabile • anulabile • nonconventionale • pot avea o anumita nedeterminare Presupozitii pragmatice Principiul cooperativ explica posibilitatea, curenta in conversatie, de a lasa nespuse anumite lucruri, fara a pune in pericol comunicarea lor. Indiferent de motivele pentru care emitatorul nu spune tot in mod explicit, el are in vedere capacitatile deductive ale receptorului. In afara deductiilor a caror actualizare este absolut necesara pentru interpretarea enunturilor de catre interlocutor si pentru continuarea procesului comunicativ, exista si deductii pe care le-am putea numi latente , intrucat sunt legate de elemente apartinand fondului de informatii comun participantilor la schimbul verbal. Acesta este cazul presupozitiilor. In semantica logica, se disting doua tipuri de implicatii: -implicatia logica -presupozitia Functionarea presupozitiilor in discurs necesita reinnoirea constanta in cursul interactiunii a acordului tacit intre participanti asupra limitelor „teritoriului” comun. Includerea de catre emitator in aceste limite a unui element nerecunoscut ca atare de alt participant poate declansa o renegociere a contractului sau o polemica al carei rezultat poate

fi , intr-o situatie extrema, blocarea comunicarii. Dinamica proceselor comunicative determina transferul continuu de elemente din sfera informatiei asertate in aceea a informatiei presupuse. Principalele clase de declansatori de presupozitii sunt: - descrierile definite: nume proprii sau comune insotite de articol definit ori de determinari atributive: Ioana a telefonat, Profesoara de romana a venit – verbele si predicatele factive ( ale caror subordonate sunt intotdeauna adevarate ): Ma bucur ca ai venit ( ai venit ) – verbele si predicatele implicative: a reusi, a uita, a evita – verbele care exprima modificarea unei stari: a incepe, a termina, a sosi – cuvintele cu semnificatie iterativa: A recitit cartea, Iar a telefonat colegul tau – verbele de opinie: a acuza, a critica, a lauda – subordonatele temporale: Inainte ca tu sa vii, te-am cautat la telefon – constructiile comparative: Ion este un student mai bun decat sotia lui – atributivele explicative: Ion, care a terminat facultatea in 1999, acum este profesor. – Conditionalele ireale: Daca as fi avut 25 lei, cumparam cartea ( nu am avut 25) – intrebarile de diverse tipuri: Unde a plecat Maria ? ( Maria a plecat undeva ) Presupozitiile nu sunt calculabile, nu pot fi anulate si sunt detasabile. Cele doua conditii de baza ale schimbului verbal sunt: - conditia de progres ( care reclama irepetabilitate ) – conditia de coerenta ( care reclama mentinerea unui cadru intelectual relativ constant) (B) PRINCIPIUL POLITETII Considerata drept una dintre universaliile comportamentului comunicativ al indivizilor, politetea este dificil de definit, mai ales pentru ca standardele si formele sale concrete de expresie sunt extrem de diversificate temporal, spatial, social si chiar individual Politetea este inteleasa ca un set de norme sociale – variabil de la o comunitate la alta- din care decurd reguli practice de comportament- inclusiv reguli privind comportamentul lingvistic. Respectarea normelor caracterizeaza comportamentul politicos, nerespectarea acestora este considerata impolitete. Pragmatica considera politetea o constanta a comportamentului comunicativ , o premisa a dialogului desemnand ansamblul strategiilor lingvistice care servesc la instituirea , mentinerea sau dezvoltarea relatiilor interpersonale. Ea nu este dominata de reguli care sa stabileasca explicit concordantele intre anumite situatii de comunicare si anumite comportamente, definind ce este permis si ce nu, ci de reguli reprezentand, de fapt, exigente generale, determinate de un principiu unic. Principiul politetii este considerat drept un complement necesar al principiului cooperativ. Politetea este o forma de manifestare al caracterului rational al activitatii comunicative, activitate orientata spre atingerea anumitor scopuri. Scopurile urmarite de participantii la un schimb verbal sunt, de cele mai multe ori, diferite intre ele, sau chiar divergente. In acelasi timp, orice individ are trasaturi temperamentale si psihologice

specifice. Constientizarea acestor aspecte determina , in mod natural, preocuparea constanta a fiecaruia de a gasi cai de acces spre ceilalti, fara a aduce prejudicii propriei persoane. A nu tine seama de partener inseamna a te expune riscului de blocare a procesului comunicativ . Raportarea continua si adaptarea la celalalt sunt rezultatul unei atitudini rationale, si nu altruiste. Teorii pragmatice ale politetii R Lakoff formuleaza doua reguli ale competentei pragmatice: – fii clar constituie baza pentru ceea ce ea numeste regulile converstiei ( regula cantitatii, calitatii, relevantei si a manierei ) – fii politicos – regula ce sta la baza asa numitelor reguli ale politetii. Dupa R. Lakoff , regulile politetii sunt: – regula formalitatii – regula ezitarii – regula egalitatii sau a camaraderiei. Regula formalitatii reclama mentinerea distantei in cursul conversatiei. Ea este legata de aparitia unor marci cum ar fi: – constructiile impersonale – pronume de politete – anumite tipuri de formule de adresare ( cu mentionarea titlului si a numelui de familie ale interlocutorului ) – folosirea termenilor tehnici ( pentru a crea o atmosfera „ezoterica” ) Regula ezitarii cere ca emitatoru sa ii ofere receptorului posibilitatea unei alegeri. Ca marci lingvistice ale aplicarii acestor regulisunt mentionate: – folosirea enunturilor interogative in locul celor imperative – atenuarea enunturilor imperative prin formule de tipul va/ te rog , daca sunteti/ esti bun – folosirea unor marci explicite ale ezitarii: ei bine, bun, in fine prin intermediul carora se creeaza un spatiu de reflectie, pentru a evita angajarea emitatorului sau formularea unor declaratii complete – folosirea eufemismelor – folosirea unor formule restrictive sau de minimalizare : un fel de, intr-o anumita masura – folosirea unor cuvinte cognitive : cred, banuiesc, presupun In plan lingvistic, marcile aplicarii regulii egalitatii sunt: -folosirea de catre interlocutori a pronumelor de pers a II a sg – adresarea prin prenume sau prin nume hipocoristice, cunoscute numai intimilor – folosirea unor formule care exprima solidaritatea: stii foarte bine , intelegi R. Lakoff precizeaza ca, spre deosebire de maximele conversationale , care sunt legate de comunicarea denotativ-informativa, politetea nu este denotativa, ci mai degraba persuasiva, exprimand intentia emitatorului de a influenta comportamentul receptorului.

Cea mai coerenta teorie pragmatica a politetii ramane pana astazi cea formulata de P.Brown si S. Levinson. Ea prezinta doua ipoteze: – ipoteza privind rationalitatea comportamentului uman ( inclusiv a comportamentului comunicativ ); capacitatea fiecarei èpersoane de a determina mijloacele pentru realizarea unui anumit scop, de a le evalua si de a le alege pe cele mai potrivite – aceea a existentei asa numitei face- imaginea publica pe care si-o reclama fiecare individ Imaginea publica individuala are doua aspecte complementare: – unul de orientare sociofuga care se refera la tendinta fiecaruia de a-si pastra „teritoriul” ( material, spatial, temporal, mental, psihic ), de a-l apara de invazia celorlalti – de orientare sociopeta , care se refera la faptul ca fiecare individ isi construieste si incearca sa le impuna celorlalti un ansamblu de imagini favorabile ale personalitatii sale, resimtind necesitatea de a fi apreciat si aprobat de ceilalti, de a vedea ca dorintele, preferintele, ideile sale sunt impartasite de ceilalti. Acest termen este desemnat prin intermediul positive face ( eul pozitiv ) . O serie de acte verbale si nonverbale au, prin natura lor un potential amenintator vizand fie eul negativ, fie eul pozitiv al receptorului sau al emitatorului Scuzele exprima regretul pentru o actiune sau un gest al emitatorului; ele afecteaza eul pozitiv al acestuia. Asertiunile critice sau amenintarile afecteaza eul pozitiv al receptorului, ca expresie a dezacordului fata de anumite idei sau actiuni ale acestuia. In aceste conditii, singura atitudine rationala din partea emitatorului este adoptarea unui comportament strategic , menit sa diminueze potentialul amenintator al actelor respective. In esenta, un astfel de comportament presupune fie exprimarea neambigua a intentiilor comunicative, dar cu interventia unor actiuni redresive, explicite sau implicite, care sa contracareze eventualele prejudicii aduse participantilor. In anumite tipuri de situatii, exprimarea neambigua a intentiilor comunicative fara actiune redresiva are totusi valoarea unui comportament tstrategic. Este cazul situatiilor de maxima urgenta, in care eficienta comunicarii trece pe primul plan: Chemati un doctor ! Telefonati la salvare ! Alegerea, de catre emitator a unui tip de strategii sau a altuia presupune evaluarea gradului in care actele sale afecteaza imaginea receptorului sau propria imagine. O asemenea evaluare se face in functie de trei variante sociologice: – distanta sociala – puterea relativa – gradul de interferenta pe care il prezinta actul in raport cu dorinta de autonomie sau de aprobare a individului. Actiunea redresiva defineste doua tipuri fundamentale de politete: – politetea negativa, orientata spre satisfacerea eului negativ al participantilor – politetea pozitiva, orientata spre satisfacerea eului pozitiv al acestora.

Politetea negativa corespunde ritualurilor de evitare . Ea reflecta preocuparea emitatorului de a nu stanjeni libertatea de actiune a receptorului , constituind nucleul comportarii respectuoase. Politetea negativa intervine ca o frana necesara in cursul interactiunii , efectul sau social fiind de mentinere a distantelor , cu scopul de a asigura buna functionare a activitatii comunicative. Strategiile acestui tip de politete sunt: – exprimarea indirecta conversationala a fortei ilocutionare , dcare reprezinta un compromis intre dorinta emitatorului de a fi politicos si aceea de a fi indirect – atenuarea fortei ilocutionare a enunturilor prin apelul la cuvinte sau constructii care introduc restrictii privind valoarea performativelor. Politetea pozitiva reflecta un efort de apropiere intre colocutori, presupunand tratarea receptorului ca membru al grupului caruia ii apartine emitatorul, ca persoana agreata, cunoscuta, apreciata. Strategiile acestui tip de politete sunt: – constatari despre receptor care sa reflecte atentia acordata celor mai diverse aspecte referitoare la conditia acestuia – exagerarea interesului, aprobarii, simpatiei pentru receptor – sporirea interesului propriei interventii in conversatie – folosirea unor forme de expresie epecifice relatiilor intre membrii aceluiasi grup – cautarea, cu acordul receptorului, la subiecte „sigure” de conversatie – evitarea dezacordului prin evitarea negatiei: da, dar in loc de nu – presupunerea sau existenta unui teritoriu comun – gluma – adoptarea unei atitudini optimiste in legatura cu solutionarea problemelor aduse in discutie – includerea ambilor parteneri in activitatea avuta in vedere , prin folosirea pers I pl, in loc de II sg: Sa ne asezam ! Exprimarea ambigua a intentiilor comunicative reprezinta un comportament strategic legat de satisfacerea cerintelor principiului politetii atunci cand este motivata prin intentia de a contracara posibilele prejudicii pe care performarea directa a unui act le-ar aduce eului receptorului. Cele doua modalitati de baza in realizarea unei forme ambigue de expresia corelate cu politetea sunt: – sugerarea unor implicaturi conversationale prin aluzii declansate de incalcarea maximei relevantei , a cantitatii si a calitatii – exprimarea vaga sau ambigua, care semnaleaza incalcarea maximei manierei A fi politicos inseamna a actiona in limitele termenilor si conditiilor contractului conversational in curs. Impolitetea este actul deliberat la adresa eului individual ( face ) al interlocutorului. Strategii pentru impolitetea pozitiva: – ignorarea, excluderea celuilalt dintr-o activitate – disocierea de celalalt ( negarea teritoriului comun ) – dezinteresul, lipsa de preocupare sau de empatie pentru celalalt

– – – – –

folosirea de marci de identitate neadecvate folosirea unui limbaj obscur sau necunoscut celuilalt cautarea dezacordului preocuparea de a-l face pe celalalt sa nu se simta bine folosirea unor cuvinte tabu

Strategii pentru impolitetea negativa: – inocularea unui sentiment de teama celuilalt – sublinierea puterii emitatorului in raport cu receptorul – invadarea teritoriului celuilalt – asocierea explicita a celuilalt cu un aspect negativ – exprimarea explicita a faptului ca receptorul este indatorat receptorului –