Politica [PDF]

Zitiervorschau

Reda�:!tpr� Yirgini� �ş oiu Tehnoredactor: PauÎina Ivănuş .

·

© &lltura PAIDEIA, 2001 '

75104 Bucureşti, România Str. Bucur nr.18, sector 4 tel.: (00401) 330.80.06; 330.16.78

fax: (00401)330.16.77

© Toate drepturile asupra ediţiei fn limba română sunt rezervate Editurii PAJDEIA.

Orice reproducere, preluare parţială sau integrală, prin orice mijloc, a textului este interzisă, acesta fiind proprietatea exclusivă a editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale

ARISTOTELES

,•;.,,

'•'". •' '

> ... ... ' ,:.1 ;.f.. ;� -� � ,: . ,�"� 1·-- '• ·' � '

. ,, '· � .

.

- •(·,"..-'•'{ .• ·-: ' ·.:

. .

''l/

.,

"

Politica 1 Aristotel. -Bucureşti: Paideia, 2001 p. 304; 23.5 .�lll::.· (Co�ctia· c;)fp!or 4'1 se;mrl) . 1

ISBN 973-8064-91-0

32.01

••

,•

•

•

••

ARISTOTEL

Traducere de

Raluca Grigoriu

'

Notă·

'

introductivă

'

'

'

în accepţie aristotelică, ştiinta politică (titlul original al acestei cărţi, IIoA.1.'tuca (Politika), este un plural, semnificând "cercetări asupra '

.

.

-

.

cetătii") are un sens pe de o parte apropiat de cel actual, pe de altă parte mai larg. Apropierea se datorează legăturii ei cu 1t6A.1.c; (polis), cetatea

greacă- în care se găsesc originile democraţiei. Aristotel este preocupat de clasificarea regimurilor politice - şi de mijloacele instituirii celui mai bun -, precum şi de schimbările politice.

Totodată, ştiinţa politică include în gândirea greacă analize care astăzi

revin economiei, sociologiei, filosofiei, sistematizării urbane�" psihologiei,

pedagogiei. Astfel, importanţa acestei lucrări aristotelice depăşeşte momentul elaborării (330-323 î.Ch.), căci raportarea omului la cetatea 'sa, principiul alternanţei la putere, ideea regimului politic mixt (de sorginte platoniciană, reluată mai târziu de Polibiu şi Cicero), observaţiile de '

psihologie colectivă, ca şi atenţia acordată virtuţii încadrează cartea între operele dedicate cunoaşterii fiinţei umane de oricând şi de oriunde. Cuprinzând tratate pe diverse teme, reunite de către Aristotel însuşi sau de către un editor ulterior, poate Teofrast,

Politica face parte dintre

rcrările aristotelice esoterice sau acroamatice- destinate auditorilor

Lyceului� Este de remarcat cursivitatea textului vorbit, pe care traducerea de faţă a încercat să o exprime. De asemenea, s-a intenţionat evidenţierea anumitor diferenţe stilistice care, totuşi, apar pe parcursul textului. In măsura posibilităţilor oferite de limba română- şi în măsura în A

care sensul unui tennen din original nu variază în funcţie de context-, traducerea a urmărit echivalarea constantă a unui termen grecesc printr­ un termen românesc corespunzător. Numele proprii au fost transcrise după fonna originală (utilizând C/

c pentru K/k şi F/f pentru /cp), cu păstrarea adaptării româneşti pentru cele foarte cunoscute (Socrate, nu Socrates, Clistene, nu Cleisthenes).

Tennenii elini din note au fost redactaţi atât în grafie originală, cât şi în

II

··-· -

transliterare, astfel încât informaţia să fie accesibilă şi necunoscătorilor de limbă elină. Semnalăm că ediţia de faţă este o traducere nouă în limba română a

Politicii

lui Aristotel (precedenta, aparţinând lui EI. Bezflechi, a fost

publicată în 1924) Pentru traducere, au fostfolosite ediţiile Bekker şi Les Belles Lettres. .

. . .

.

Alte variante de text au fost, unde s-a considerat că este cazul, semnalate în note. Au fost consultate şi traducerile aparţinând lui Jean Aubonnet

(ediţia Les Belles Lettres) şi lui Carnes Lord (Aristotle, The Politics, Chicago and London, 1984), parte dintre note datorându-se acestor ediţii. Notarea marginală respectă. numerotarea ediţiei recensione lmmanuelis Bekkeri. .

.

.

.

Aristotelis opera,

ex

·

R. G.

'

.

.

:. ( .

.

- ' 1

>

·-

-

- -'·

•

'

. i

< -

.

'

-

.

CARTEA 1

Capitolul 11 (1)

De vreme ce observăm că oricare cetate2 este un fel de comunitate3 şi că orice comunitate4 este constituită în vederea unui bine (căci toţi oamenii fac toate lucrurile în căutarea a ceea ce li se pare a fi un bine), este limpede că toate comunităţile urmăresc un bine; acest lucru îl face cu precădere aceea între toate suverană şi care le cuprinde pe toate· cJelalte, ea urmărind totodată binele suveran între toate. Aceasta este '' aşa�numita cetate sau comunitatea civică. (2) Toţi câţi socoteSCS că un om politic6, o căpetenie regală, mai-marele •· unei gospodării şi cel cu autoritate de stăpân sunt unul şi acelaşi nu ati' dreptate; căci ei consideră că fiecare dintre aceştia se deosebeşte priit mult ş1 puţin, iar nu prin specie: de pildă, deasupra puţinor oameni ar fi. �n stăpân, deasupra mai multora, un gospodar, deasupra şi mai multora, u:n. om politic sau o căpetenie regală, ca şi cum o gospodărie mare nu s-ar deosebi cu nimic7 de o cetate mică. Cât despre omul politic ��-· căpetenia regală, când cineva deţine personal autoritatea, ar fi o căpeteniţ. regală, iar când cineva, conform preceptelor unei astfel de ştiinţe8, este pe rând conducător şi condus, ar fi un om politic. Dar acestea mi. sun.t. adevărate. (3) Afirmaţia se va clarifica pentru cei care examinează d}lpă, metoda urmată9• Căci, aşa cum în celelalte domenii este necesară divizm;ea.. unui compus până în elementele lui necompuse (acestea fiind. componentele minime ale întregului), tot astfel, examinând elementele din care se alcătuieşte cetatea, vom avea o privire mai corectă asupra conducătorilor în discuţie, observând atât prin ce se deosebesc între ei, .

-

.

-

.'

.

'

'

'

'

.

'

'

'

'

'

.

'

' '

'

-

'

'

'

'

l, ..

'

5

. .(

'

'

1252a

10

15

.

20

6

Cartea 1, capitolul li

cât şi dacă este posibilă desprinderea a ceva propriu unei arte10 referitor la fiecare dintre cei despre care am vorbit.

Capitolul II 25

30

�52 b

5

10

15

20

(1) Dacă, deci, s-ar privi situaţiile evoluând natural de la început11, ca şi în celelalte domenii, şi în acestea s-ar putea ajunge astfel la reflecţia cea mai exactă. (2) Cu necesitate12, aşadar, mai întâi trebuie uniţi în perechi cei care nu pot exista unii fără ceilalţi, precum partea femeiască şi partea bărbătească, în vederea reproducerii (iar aceasta nu din alegere deliberată13, ci, ca şi la celelalte vieţuitoare şi plante, din tendinţa naturală de a lăsa în unnă un alt individ asemeni sieşi); apoi cel ce este conducător prin natură14 şi cel ce este condus, în temeiul conservării. Căci cel ce este capabil de previziune, datorită inteligenţei, este conducător prin natură şi stăpânitor prin natură, pe când cel ce este capabil, datorită corpului, să îndeplinească lucrurile respective este condus şi, prin natură, sclav. De aceea, pentru stăpân şi sclav este avantajos unul şi acelaşi lucru. (3) Aşadar, partea femeiască şi cel ce este sclav se disting prin natură (căci natura nu creează nimic în felul făurarilor cuţitului delfic1S, adică din sărăcie, ei un lucru pentru un singur lucru. Astfel, fiecare dintre instrumente şi-ar putea îndeplini în chip desăvârşit menirea dacă slujeşte nu pentru mai multe lucrări, ci pentru una singură). (4) Dar la barbari partea femeiască şi cel ce este sclav au acelaşi rang. Pricina este că la barbari 16 nu există fiinţe conducătoare prin natură, ci la ei comuniunea se formează între o sclavă şi un sclav. De aceea, poeţii spun "cuvenit e ca elinii pe barbari să-i stăpânească"17, soq>tind că totuna sunt prin natură ce e barbar şi ce e sclav. (5) Aşadar, din aceste două comuniuni 18 ia naştere întâi gospodăria. Şi drept a vorbit Hesiod compunând versul "casă-nainte de toate, soţie, şi vită ce ară"19• Căci pentru cei săraci boul ţine loc de slujitor. Aşadar, comunitatea constituită în mod natural pentru viaţa de fiecare zi este casa, ai cărei membri sunt numiţi convivi d� către Charondas şi comeseni de către Epimenides CretanuP0• Iar prima comunitate fonnată din mai multe gospodării, constituită pentru nevoi care nu sunt zilnice, este satul. (6) Şi mai cu seamă, în mod natural, satul pare a fi o colonie21 a gospodăriei, colonie ai cărei membri sunt numiţi, de către unii, fraţi de lapte, copii şi copii ai copiilor22• Cetăţile erau la început conduse de regi neamurile23 sunt încă şi astăzi - tocmai pentru că ele s-au închegat

-

Cartea 1, capitolul li

7

din supuşi ai unor regi. Căci orice gospodărie este condusă în chip regal de către cel mai vârstnic, prin unnare sunt conduse astfel şi extinderile ei de felul coloniilor, datorită înrudirii. (7) Este ceea ce spune Homer: "porunci fiecare 1 Dând la copii şi neveste"24• Căci oamenii erau risipiţi;

şi aşa locuiau în vechime. Din această pricină toţi susţin că şi zeii au

25

regii lor: pentru că ei înşişi sunt, unii, chiar şi astăzi conduşi de regi, alţii erau în vechime; iar oamenii, după cum asemuiesc chipurile zeilor cu sine, fac astfel şi cu vieţile acestora25•

(8) Comunitatea completă formată din mai multe sate este cetatea, atingând deja, ca să spunem aşa, pragul totalei suficienţe din sine26, fonnată, aşadar, pentru traF7, existând însă pentru bunăstare. De aceea, oricare cetate există prin natură28, o dată ce aşa există şi primele

30

comunităţi. Ea este finalitatea lor, iar natura este o finalitate: căci despre calitatea pe care fiecare lucru o are după încheierea formării lui afirmăm că este natura lucrului respectiv - de exemplu, a omului, a calului, a gospodăriei.

(9) Mai mult, rostul şi finalitatea reprezintă binele suprem.

1253

Iar suficienta de sine este şi finalitate, şi binele suprem. Din acestea este deci evident că o cetate face parte dintre cele conforme naturii şi că omul este prin natură o fiinţă a cetăţiF9, iar cel fără de cetate este, din natură şi nu din întâmplare, fie josnic, fie mai presus de om; ca şi cel ponegrit de Homer: "Fără de neam, făr' de lege şi

·

5

fără de vatră"30• (10) Cel prin natură astfel este totodată împătimit de

răzb?i, fiind cumva ca o piesă izolată, Ia jocul de figurP1• De ce omul este o fiinţă a cetăţii, mai mult decât orice albină şi decât orice animal de tunnă, e limpede. Natura nu creează nimic în zadar-12, afirmăm noi, iar dintre vietuitoare numai omul are vorbire)3•

(11) Glasul este, desigur, semnul durerii şi al

1O

plăcerii, de aceea se întâlneşte şi la celelalte vieţuitoare, însă natura lor a mers doar până la nivelul de a avea percepţia şi semnalarea reciprocă a �

ceea ce e dureros şi plăcut. In schimb, vorbirea există pentru a exprima folositorul şi dăunătorul, prin unnare şi ceea ce e drept şi ceea ce e nedrept. .

15

A

(12) Intr-adevăr, propriu oamenilor, în comparaţie cu celelalte vieţuitoare, este că numai omul are percepţia binelui, a răului, a dreptului, a nedreptului şi a celorlalte asemenea. Delinerea comună a acestor lucruri creează gospodăria şi cetatea34• Ca urmare, prin natură cetatea este ceva anterior gospodăriei şi fiecăruia dintre noi, (

13) căci în mod necesar întregul este anterior15 părţii.

Căci dacă se suprimă întreguP6 nu va mai fi nici picior, nici mână, decât cu numele, ca şi cum s-ar vorbi despre o mână de piatră; căci una ca aceasta va fi desfiinţată. Toate se definesc prin funcţia şi puterea lor: în

20

a

8 25

30

35

Cartea 1, capitolul III

consecinţă, când nu mai sunt în felul respectiv, nu mai este de spus că sunt aceleaşi, ci doar că poartă acelaşi nume. (14) Aşadar, cetatea există prin natură, şi este totodată ceva anterior individului37, lucru limpede. O dată ce fiecare, izolat fiind, nu este de sine stătător, va fi faţă de întreg în aceeaşi stare ca şi celelalte părţi; cel care, datorită suficienţei de sine, este incapabil ori fără nici o nevoie de trai comunitar, nu este nicidecum parte a cetăţii, aşa că este ori o fiară, ori un zeu. (15) Prin natură, aşadar, există în toţi imboldul spre o astfel de comunitate, iar primul care a constituit-o a fost autor al unor bunuri măreţe38• Căci întocmai cum, ca element desăvârşit, omul este cea mai bună dintre fiinţe, tot astfel, ca element izolat de lege şi dreptate, el este şi cea mai josnică39 dintre toate. ( 16) Nedreptatea cea mai greu de îndurat este aceea care poartă arme. Pe de altă parte, omul este înzestrat natural cu arme40 în slujba înţelepciunii practice şi a virtuţii, dar de ele se poate foarte bine folosi şi pentru contrariile acestora. De aceea, fără virtute, el este făptura cea mai nelegiuită şi mai sălbatică şi cea mai josnică atât în desfrânări, cât şi în lăcomie. In schimb, spiritul de dreptate41 este ceva propriu cetăţii42: dreptatea este rânduiala comunităţii civice, dreptatea fiind discemerea a ceea ce este drept. �

Capitolul III 153

b

5

10

( 1) De vreme ce e evident din ce componente este constituită cetatea, este necesar a vorbi mai întâi despre gospodărire (oikonomia)4\ fiindcă oricare cetate se compune din gospodării, iar părţile gospodăririi corespund celor din care se află constituită la rândul ei gospodăria. O gospodărie completă se alcătuieşte din sclavi şi oameni liberi44. Iar de vreme ce fiecare lucru se cuvine cercetat în primul rând în unităţile minime, iar primele şi minimele părţi ale gospodăriei sunt stăpânul şi sclavul, soţul şi soţia, tatăl şi copiii, s-ar cuveni făcută o examinare cu privire la cele trei relaţii -ce este fiecare şi în ce fel trebuie să fie. (2) Ele sunt legătura de stăpân, cea de soţ (căci a femeii faţă de bărbat este fără nume)45 şi în al treilea rând cea privitoare Ia descendenţă; căci nici această legătură nu este numită cu o denumire proprie. (3) Fie aceste trei relaţii pe care le-am menţionat. Mai există o anumită parte care unora le pare a fi gospodărirea însăşi, iar altora, partea principală a acesteia (cum se prezintă situaţia, este de reflectat): mă refer Ia aşa-numita artă a înavuţirii (hrematistica).

Cartea 1, capitolul IV

9

Să vorbim întâi despre stăpân şi sclav, ca să vedem cele ce ţin de raporturile necesare şi ca să vedem dacă în domeniul cunoştinţelor

15

privitoare la acestea am putea să ajungem la ceva mai bun decât cele admise acum46•

(4) Astfel, unora stăpânirea le pare a fi o ştiinţă, iar

gospodărirea, stăpânirea, conducerea politică şi cea regală le par a fi una şi aceeaşi, după cum am spus la început47• Altora a stăpâni sclavi le pare contra naturii - căci prin lege este unul sclav iar altul liber, e i

20

nedeosebindu-se cu nimic prin natură; tocmai de aceea, aşa ceva nici nu este drept: căci este samavolnic48•

C ap itolul IV (1) Deci, proprietatea în ansamblu este o parte a gospodăriei, 'iar

arta

dobândirii de bunuri este o parte a gospodăririi (căci fără cele necesare nu

este posibil nici a trăi, nici a trăi bine); totodată, după cum pentru anumite meşteşuguri se consideră că este necesar să fie la dispoziţie instrumentele

25

potrivite, dacă lucrul are a fi dus la bun sfârşit, la fel stau lucrurile şi în cele gospodăreşti; (2) în acelaşi timp, dintre instrumente, unele sunt neînsufleţite, iar altele însufleţite - de pildă, pentru cârmaci, cârma este un instrument neînsufleţit, dar ajutorul de cârmaci este un instrument însufleţit (căci pentru meşteşuguri, slujitorul se încadrează în specia instrumentelor); tot astfel şi

30

proprietatea este un instrument pentru trai, proprietatea în ansamblu este mulţimea instrumentelor, sclavul este un fel de proprietate însufleţită şi

(3) Căci dacă fiecare dintre instrumente ar putea îndeplini, din poruncă sau din presimţire,

orice slujitor este ca un instrument depăşind instrumentele.

35

funcţia proprie, dacă suveicile ar ţese singure şi plectrele ar cânta la cithară, aşa cum se spune că făceau lucrările lui Dedal49 sau trepiedele lui Hefaistos, de care poetul spune că intrau "la divanul zeiesc de la sine"50, atunci nu ar mai avea deloc nevoie nici meşterii de lucrători, şi nici stăpânii, de sclavi.

("l:l) Aşadar, instrumentele menţionate sunt instrumente productive, dar

1254

�

proprietatea este un instrument de acţiune51• Intr-adevăr, de pe urma suveicii rezultă ceva distinct de întrebuinţarea ei, în timp ce de pe urma veşmântului

şi patului, numai întrebuinţarea. Mai mult, de vreme ce producţia şi acţiunea se deosebesc ca

specie şi au, amândouă, nevoie de instrumente, cu necesitate

şi instrumentele respective prezintă aceeaşi deosebire.

5

(5) Viaţa este acţiune,

nu producţie. De aceea şi sclavul este slujitor în cele privitoare la acţiune. Se vorbeşte despre o proprietate întocmai ca despre o componentă; căci componenta nu numai că este componenta altui lucru, ci şi aparţine

10

a

10

15

Cartea 1, capitolul V

în întregime altui l ucru; la fel şi proprietatea. De aceea stăpânul este doar stăpân al sclavului şi nu îi aparţine lui, dar sclavul nu numai că este sclavul stăpân ului, ci îi şi aparţine lui în întregime. (6) Care este, aşadar, natura sclavului şi care îi este capacitatea e limpede din acestea. Cine prin natură nu îşi aparţine sieşi, ci altuia, deşi este om, acela este, prin natură, sclav; şi este omul altcuiva cel care, deşi este om, e o proprietate; iar proprietatea este un instrument de acţiune şi totodată un instrument separabil.

Capitolul V

20

25

30

35

254 b

(1) Dacă cineva este sau nu prin natură astfel şi dacă este sau nu mai bine şi drept pentru cineva să fie în sclavie, ori dacă, dimpotrivă, orice sclavie este contra naturii sunt lucruri de examinat în cele ce unnează. Nu este greu a reflecta la acestea prin raţiune şi a le înţelege temeinic din fapte. (2) Astfel, a conduce şi a fi condus fac parte nu numai di!Jtre cele necesare, ci şi dintre cele utile. Şi, încă de l a naştere, anumite elemente sunt diferenţiate, unele spre a fi conduse, altele spre a conduce. Există multe specii atât de elemente conducătoare, cât şi de elemente conduse, şi este întotdeauna mai bună conducerea asupra unor elemente conduse mai bune52, de pildă cea asupra unui om în comparaţie cu cea asupra unui animal, (3) căci lucrarea îndeplinită de aceia mai buni este mai bună. Şi, oriunde un element conduce, iar un alt element este condus, există o anumită l ucrare a acestora împreună. Căci elementul conducător şi cel condus se manifestă în absolut toate lucruril e care sunt constituite53 din mai multe şi devin o entitate comună, indiferent dacă provin din unităţi continue sau disparate. (4) Acest lucru, în temeiul întregii naturi, le este inerent celor însufleţite; ba chiar în cazul celor lipsite de viaţă există o anumită conducere, ca de exemplu într-o annonie. Dar acestea ţin poate de o examinare mai îndepărtată54• Fiinţa vie, în primul rând, este constituită din suflet şi corp, elemente dintre care unul este conducător prin natură, iar celălalt condus. (5) Ceea ce este prin natură trebuie examinat mai degrabă la fiinţele aflate într-o stare conformă naturii, şi nu la cele degenerate; de aceea se şi cuvine studiat omul cu o perfectă condiţie şi la corp şi Ia sufl et -în cazul căruia lucrul este limpede. Căci asupra celor decăzuţi sau care se află într-o stare decăzută s-ar părea că adesea corpul conduce sufletul din pricina stării degradate şi contra naturii.

Cartea 1, capitolul V

11

( 6) Este posibil deci, spunem noi, să se observe mai întâi într-o fiinţ ă atât conducerea de stăpân, cât şi cea de om politic, deoarece sufletul conduce corpul cu o conducere de stăpân, iar intelectul - pornirea, cu una de om politic şi de rege. In acestea este evident că faptul de a fi condus de către suflet, respectiv de către intelect şi de către componenta raţională, este conform naturii şi folositor corpului, respectiv componentei afective, pe când starea de egalitate sau raportul invers sunt dăunătoare tuturor. (7) Şi tot aşa, privitor la om şi celelalte vieţuitoare se întâmplă la fel: căci animalele domestice au o natură mai bună decât animalele sălbatice şi este mai bine pentru ele toate să fie conduse de către om, deoarece îşi găsesc astfel protecţia. Apoi, raportul de la partea bărbătească la partea femeiască este prin natură de la superior la inferior şi de la conducător la condus. Aceeaşi situaţie este necesar să existe şi la toţi oamenii. (8) Astfel, toţi cei care se disting de rest cât sufletul faţă de corp şi cât omul faţă de animal (şi sunt de această condiţie toţi cei a căror activitate este utilizarea propriului corp, lucru care este în acelaşi timp cel mai bun rezultat ce poate proveni de la ei) sunt, prin natură, sclavi, iar pentru ei este mai bine să fie conduşi cu autoritatea corespunzătoare, o dată ce e la fel în cazurile menţionate. (9) Căci e sclav prin natură cel care poate aparţine altcuiva (de aceea şi este al altcuiva) şi care este părtaş la raţiune atât cât să o perceapă, fără să o aibă. Celelalte vieţuitoare nu au putinţa perceperii raţiunii, ci se supun unor stări55• De altfel, utilitatea lor se deosebeşte puţin, căci din ambele părţi, adică atât de la sclavi, cât şi de la animalele domestice, datorită corpului lor rezultă un profit legat de cele necesare. (10) Aşadar, natura tinde să creeze şi corpuri diferite pentru oamenii liberi şi sclavP6, pe acestea din urmă puternice, spre întrebuinţarea în necesităţi de bază, iar pe primele- drepte, de neîntrebuinţat pentru astfel de muqci, însă de întrebuinţat pentru viaţa politică (aceasta împărţită şi ea în treburi ale războiului şi ale păcii) dar se întâmplă adesea şi contrariul, a.Oică unii au doar corpuri de oameni liberi, iar alţii, doar suflete. Cu adevărat, un lucru este evident: că dacă oamenii liberi s-ar naşte diferiţi numai în ceea ce priveşte corpul tot atât cât statuile zeilor, toţi ar recunoaşte că restul merită să fie în sclavia celor dintâi. (11) Iar dacă faptul este adevărat pentru corp, este cu mult mai drept să se facă această distincţie în privinţa sufletului; însă frumuseţea sufletului nu este la fel de uşor de văzut precum cea a corpului. Că, aşadar, prin natură unii sunt liberi, iar alţii sclavi - este evident: pentru aceştia din mmă este şi avantajos a fi în sclavie, şi este şi drept. A

'

5

10

15

20

25

30

35

1255

a

12

Cartea 1, capitolul VI

C apitolul VI 5

10

15

20

25

30

35

40

(1) Că susţinătorii contrariului au întrucâtva dreptate nu este greu de văzut. Căci condiţie de sclav şi sclav au două sensuri: într-adevăr, există şi un anumit tip de sclav şi de înrobit în temeiul legii57, legea fiind aici un fel de înţelegere în virtutea căreia se afinnă că prăzile de război aparţin învingătorilor. (2) Cert este că acestei norme de drept, ca şi unui orator58, mulţi dintre cei care se ocupă cu legile îi aduc acuzaţia de ilegalitate, pe motiv că este intolerabilă situaţia în care cel ce este constrâns va deveni sclav şi condus în raport cu cel ce poate să constrângă şi este mai presus ca putere. Şi dintre cei care cercetează în chip fllosofic59, unii susţin această opinie, alţii pe cealaltă. (3) Cauza acestei divergenţe, şi care totuşi face argumentele să se apropie, este că, într-un fel, virtutea susţinută de resurse are totodată, în mod special, capacitatea de a subjuga, iar partea dominantă are mereu preeminenţa într-un anume bun; astfel încât se crede că violenta nu este fără virtute, iar disputa se limitează la chestiunea de drepfitf...cx; (philos) - prieten. 108 Aceasta sugerează că unii cetăţeni spartani erau excluşi de la deplinătatea drepturilor politice în unna imposibilităţii de a cheltui pentru mesele comune; este poate gruparea aşa-numiţilor inferiori - U1tOJ.H:iov� (hypomeiones) menţionaţi de Xenofon (El., lll, 3, 6) - cf. supra, nota 84 -, care au participat la conspiraţia lui Cinadon la începutul sec. IV î.Ch. 1 09 625 c-638 b et passim. 110 Aristotel pare a avea aici în vedere cuvintele regelui Archidamas (Tucidide, 1, 80, 4) şi pe cele ale lui Pericle (Tucidide, 1, 1 4 1 , 3). 1 1 1 Pentru că legiuitorul nu a supus controlului cetăţii risipa femeilor, care de altfel îşi conduc soţii, dar le-a insuflat cetătenilor înclinaţia de a prefera virtuţii bogăţia. . 112 Asemănarea între regimul Cretei şi cel al Spartei a fost remarcată de timpuriu (Herodot, 1, 65). Platon (Rep., VIII, 544 c şi unn.) consideră cele două regimuri drept două timocraţii (timocraţie - în concepţia lui Platon, forma de guvemământ bazată pe onoare; la Aristotel, Et. nic., VIII, 10, 1 1 60 a 34, cea întemeiată pe un anumit venit (cens)) şi face pentru ambele o descriere unică. m oupă tradiţia sp artanilor (Herodot, 1, 65), Licurg a preluat legile din Creta; alţii le atribuiau sfaturilor Pitiei; Xenofon (Statul spartan, VIII, 5) şi Platon (Legile, 1, 624 a; 1, 632 d; 634 a) nu spun nimic despre originea cretană. Isocrate le consideră împrumutate de la Atena vremii lui Tezeu (Panatenaicul, 1 52- 153) . . 1 1 4 Aristotel arată că spartanii care au colonizat Creta au . adoptat instituţiile populaţiei de acolo, ce ulterior le-a devenit supusă. 1 1 5 Mediterana orientală, Marea Egee. 116 Phiditii - mese ale prietenilor (cf. supra, nota 1 07), andrii (avr'Jp, avo� (anel� andros) bărbat) - mese ale bărbaţilor. 117 "B ătrânii", membrii sfatului bătrânilor, gerousia. 118 Cap. IX, 1 271 a 26-37. 1 19 Leiturgia, în mod particular la Atena, era o instituţie menită să elibereze statul de anumite obligaţii financiare, pe care le preluau cetăţenii bogaţi (numele este compus din Â.EÎ'tDC; (leitos), public, şi Epyov (ergon), =

Note, cartea a II-a

236

muncă, funcţie). Principalele leiturgii erau: 1 . 'tPt11papxi.cx (trierarchia), echiparea unei trireme (a unui vas cu trei rânduri de vâsle); la început se impunea unei singure persoane, apoi la două, iar pe la sfârşitul sec. V î.Ch. unui număr de 1 200 de persoane împărţite în 20 de grupuri de câte 60 de persoane, fiecare grup fiind obligat, pe rând, la echiparea unui vas. 2. xop1'1)'l.cx (choregia), preocuparea de a alcătui un cor pentru reprezentanţiile dramatice; după Războiul peloponesiac, doi cetăţeni din acelaşi trib suportau cheltuielile legate de xop11yia (choregia), susţinerea materială a reprezen taţiilor teatrale. 3. yuJ.lmm�xl.a (gymnasiarchia), grija şi cheltuiala de a organiza anumite jocuri p ublice� mai ales pro cesiunile c u torţe ( Â. CX JL1W611q>opi.at (lampadephoriai)) de la Panathenee. 4. tcrna� (hestiasis), organizarea unei mese comune pentru tribut său. 1 20 ' Qq>EÂ.tJ.lOv (ophelimon) include atât consideratii de sănătate, cât şi de moralitate. Scopul legiuitorului Lacedemonei în această privinţă este explicat în Xenofon, Statul spartan, II, 5-6, în Plutarh, Licurg, 10 şi în Ps.­ Plutarh, lnst. Laced., 13. 12 1 Aristotel aprobă scopul (Pol., VII, cap. XVI, 1 335 a 36-b 2), dar nu şi mijloacele folosite în Creta. O lege din Lacedemona încuraja, dimpotrivă, noÂ.U'tEKvta (polyteknia) (naşteri nelimitate) , cf. cap. IX, 1 270 b 1 şi Ullll. 122 Nu au câştiguri personale provenite de la aliaţi, cetăţi · dependente sau duşmani ai cetăţii (cf. Plutarh, Pericle, 22), aşa încât funcţia nu poate stârni dorinţa de câştig a mulţimii. Aristotel considera Persia şi statele greceşti continentale drept cele mai mari surse de corupţie ( cf. Herodot, V, 5 1 ). Din · contră, insulele greceşti erau în general sărace, cf. lsocrate, Panegiricul, 1 32, Xenofon, El. , VI, 1 , 1 2. 1 23 Soluţia presupune ca un grup de oameni puternici să recurgă la măsuri arbitrare care nu au nici o legătură cu un regim unde legea este suverană. .6uvacr'tEi.a (dynasteia) descrisă (în Pol., IV, c ap. V, 1 292 b 5 şi 6, 1 293 a 30) este forma extremă şi cea mai rea a oligarhiei. Este o guvernare exercitată de către o minoritate de nobili puternici, actionând asemenea unui tiran, după bunul plac, şi nu după legile regimului. După cum tirania este dominaţia unui singur om, iar democraţia extremă, tirania mulţimii (Pol., IV, cap. XIV, 1298 a 3 1 şi mm.; de asemenea II, cap. XII, 1 274 a 6), 6uvacr'tEi.a (dynasreia) este tirania câtorva. Iar tirania este în cea mai mică măsură un regim, în raport cu oricare alt regim (IV, cap. VIII, 1 293 b 29). 124 Aceasta deoarece un regim adevărat nu admite concentrarea, fie ea şi temporară, a puterii în mâinile unui grup restrâns (N, cap. IV, 1 292 a 32). Regimul cretan este mai curând o 6uvaO"'tEta (dynasteia) pentru că, deşi are în mod normal conducători aleşi şi o adunare a poporului cu anumite ..

..

·

.

.

Note, cartea a II-a

237

drepturi, este supus totuşi unor tulburări periodice în uuna cărora un mic număr de privilegiati iau puterea absolută. 1 25 1272 a 4 1 . 126 Nici un străin nu putea veni la Sparta şi trăi acolo ca domiciliat · (�'tOtKcx; (metoikos)). Străinii care locuiau acolo pentru un anumit timp erau strict supravegheati şi, o dată ce eforii găseau de cuviinţă, expulzati. 127 In cap. IX, 1 269 a 40 şi urm., Aristotel dă o altă explicaţie pentru calmul periecilor: cetătile din Creta, chiar inamice, îşi acordă sprijin reciproc împotriva periecilor revoltaţi. 1 28 Este vorba fie despre incursiunea lui Faleacos şi a mercenarilor săi la apelul celor din Cnossos împotriva lictienilor revoltati (346 î.Ch.), fie despre cucerirea unei mari părti a insulei de către Agis al III-lea, regele Spartei de către fratele lui, Agesilaos (33 1 î.Ch.). · 1 29 Corpul civic de la Cartagina cuprindea o masă de săraci Pol., V, cap. XII, 1 3 1 6 b 5 şi Plutarh, Praecepta reipublicae gerendae, 3. Lipsa de răzvrătire a poporului se datorează tnai degrabă unei cauze întâmplătoare decât priceperii legiuitorului ( 1 273 b 2 1 ). încercarea lui Hanno (Pol., V, · cap. VII, 1 307 a 5) de a deveni tiran (cea 344 î.Ch.) nu a reuşit. 130 Termenul noÂ.t'tEta (politeia), poate desemna un regim politic în general sau o republică, aşa cum se întâmplă în cazul de faţă. Aici Aristotel foloseşte ,,aristocraţie" şi "republică" drept echivalente, în timp ce adesea el vorbeşte despre aristocraţie ca despre unul dintre elementele unui regim mixt pentru motivul că aprecierea meritului, element esential al aristocratiei, este şi elementul esential al unei bune republici. Totuşi pot exista republici care să nu recunoască drepturile meritului, ci doar pe cele ale bogătiei şi numărului (necumulând astfel decât caracteristicile unei oligarhii şi ale unei democraţii). Asemenea republici care nu contin nici un element aristocratic nu pot fi numite aristocraţii. De remarcat că regimulCartaginei este privit ca o aristocratie în IV, cap. VII, 1 293 b 1 4 şi uun. şi ca o democratie în căftile V şi VI. 131 Regi sau sufeti, care par a fi în număr de doi, ca şi regii Spartei. Acest nume al regilor Cartaginei este înrudit cu cel de shophet, ,judecătorul" în Israel. 132 Şi într-un caz, şi în celălalt, puterea adunării este reală şi importantă, deşi se pare că ea nu are, ca în cazul adunărilor celor mai populare în Grecia (IV, cap. XIV), un drept absolut de a revendica anumite decizii, precum problemele de război, de pace, de alianţă sau altele asemenea: dacă regii şi gerontii erau de acord să nu voteze o anumită chestiune în adunare, puteau să împiedice ajungerea ei în faţa acesteia. 1 33 Colegii de cinci conducători despre care nu se ştie nimic precis. 1 34 Functiile de scurtă durată sunt o marcă a democratiei (Pol., VI, cap. Il, 1 3 1 7 b 24). .

A

-

.

.

•

.

.

Note, cartea a II-a

238

135 Remunerarea conducătorilor este o trăsătură democratică cap.

(Pol., VI,

Il, 1 3 1 7 b 35-38), iar lipsa remunerării lor, o trăsătură aristocratică sau

oligarhică. Se poate spune acelaşi lucru despre desemnarea prin alegeri, şi

nu prin tragere la sorţi

(IV,

cap. IX,

1 294

b

7- 13, 32-33

etc.).

În

aceste

dispoziţii nu este nici o deviere de la principiul de bază al regimului. 136 Cf. Pol., VII, cap. V, 1326 b 30 şi Platon, Legile, VI, 763 d;

axot..af.Etv (kalos scholazein) este o condiţie a lui 137

Cap.

II, 1 26 1

a 30-b

KaA&:; ăpxetv (kalos archein).

10.

138 Cartagina fiind o putere maritimă, Aristotel pare a se referi la cetăţile

supuse ei. Nu se ştie dacă aceşti componenţi ai poporului erau trimişi ca oficiali, perceptori de impozite, colonişti sau în scopuri comerciale . XII ,

139 Regim oligarhic, supus pericolului de a fi răsturnat (cf.

13 15

b

1 1 ; V,

cap. 1,

1302a 4

.

·

Pol., V,

cap.

şi urm .). Cum oligarhiile se bazează pe

bogăţie, remediul folosit la Cartagina (îmbogăţirea) avea calitatea că împrospăta

rândurile conducătorilor sau, oricum, făcea poporul mai puţin ostil.

140 S olon era privit în mod tradiţional ca întemeietorul regimului

democratic atenian

(594 î.Ch.).

141 Areopagul ("Colina lui Ares") era tribunalul suprem de la Atena,

situat pe acea colină; era compus din atenieni cu prestigiu moral-cetăţenesc.

Această instituţie avea atribuţii mai ales de ordin religios, dar exercita şi un

control asupra moravurilor publice. Judeca procesele de crimă, sacrilegiu, . trădare, incendiere. Pericle i-a stabilit componenţa din

31

de membri, foşti

arhonţi, în atribuţia cărora intra judecarea crimelor celor mai grave. La aceste procese nu se adrniteau artificiile oratorice menite să-i înduplece pe

judecători. Ai"eopagul şi-a câştigat o deosebită faimă' de imparţialitate.

142Tragerea la sorţi, deschizâÎld tuturor accesul la tribunale, accentuează

caracterul popular al instituţiilor. 143 Ca şi în alte pasaje ale

Politicii (IV,

cap.

XIV, 1 298

a

31

şi unn.),

Aristotel compară democraţia extremă cu tirania: este o formă colectivă de tiranie

(IV,

cap.

IV, 1 292

a

1 1) întrucât,

aşa cum tiranul impune unica sa

voinţă arbitrară, într-o astfel de formă de democraţie poporul îşi impune

voinţa sa arbitrară de masă. Cf. şi

cap.

XI, 1 3 1 3

b

35

şi urril. ;

Pol., IV, cap. IV, 1 292 VI, cap. V; 1 320 a 4 şi urm.

a

18

şi mm.;

V,

144 Şef al partidei populare care a dat un decret contra puterii Areopagului. 145 Aceste reforme au avut loc în jur de

460 î.Ch.

In timpul lui Pericle

�

.

democraţia a ajuns la cea mai mare înflorire. Adunarea poporului a căpătat

rolul hotărâtor în cetate. La ea participau toţi cetăţenii care aveau vârsta de 20 de ani şi ambii părinţi atenieni. Pericle a instituit şi alte măsuri democratice,

hotărând desemnarea conducătorilor prin tragere la sorţi şi remunerarea unor funcţii, pentru ca astfel să poată participa la guvernarea cetăţii şi cei lipsiţi de avere. Spre a ridica nivelul de educaţie al săracilor, Pericle a hotărât să se

plătească din fondurile publice participarea acestora la spectacole. El a fost

în fruntea cetăţii Atena timp de treizeci de ani, dintre care cincisprezece ani

Note, cartea a III-a

239

conducător militar (strateg). Mare orator, bun organizator, foarte instruit şi inteligent, abil în a-şi alege colaboratori competenţi, Pericle a contribuit la întărirea statului atenian şi la înflorirea culturii. 146După războaiele medice, aristocraţii erau reprezentati în Atena de Cimon; Efialtes şi apoi Pericle îi reprezentau pe populari. 147Pentakosiomedimni, în Atica, erau marii proprietari care recoltau cel puţin cinci sute de medimne sau măsuri de grâu (în jur de 260" de hectolitri); ei founau clasa cea mai bogată a regimului lui Solon; zeugiţii recoltau cu atelajul lor, �e'{)y� (zeugos), cel puţin două sute de măsuri; cavalerii, i.1tneî� (hippeis), datorită celor trei sute de măsuri recoltate, puteau întreţine un cal, t7t7t0� (hippos), pentru a servi în cavalerie. ' 148A treia menţionată, şi nu neapărat a treia în ordinea importanţei. 149Lângă promontoriu! Zefyrion, în sudul Italiei; Charondas; legiuitorul coloniilor cetăţii Chalcis (este vorba despre Chalcis din Eubeea) pare a fi considerat creatorul unui regim aristocratic (Pol., IV, cap. XII , 1 297 a 7 şi urm.; cf. şi IV, cap. XI, 1 296 a 2 1 ; XIII , 1 297 a 21 şi urm .). 150Probabil istoricul Eforos (sec. IV î.Ch.). 151Poet şi ghicitor din Atena la sfârşitul secolului VI î.Ch. 152Thales din Creta, numit şi Thaletas. 1 53În jur de 664 î.Ch. pentru Zil.Ieucos şi Thales din Creta, pentru Licurg data cea mai târzie ftind, se pare, 776 î.Ch. · Charondas şi Zaleucos au fost probabil filosofi pitagoricieni. 154Cf. Pol., II, cap. VI, 1 265 a 9 şi uun. ; Platon, Legile, I, 637 şi uun. ; 643 şi uun.; TI, 664; 666; 671-672; VII , 794 d-795 d . Pe de altă parte, autenticitatea pasajului 1 274 b 9-ăXPllCJ'tov 15 a fost uneori contestată (Newman, Wilamowitz). 1 55Legile lui Dracon (621 î.Ch.) sunt primele legi scrise de la Atena. '

Cartea a III-a A

1 Intreg şi compus sunt teuneni ai limbajului filosofic al lui Aristotel. Campusul este genul, iar întregul, specia acestui gen. Nu toate compusele sunt întreguri (cf. Metafizica, Z (VII), 17, 1041 b 1 0 şi unn. şi D. (V), 26, 1023 b 26- 1 024 a 10). Ideea de compus care implică ideea de întreg presupune o distincţie între elementul conducător şi elementul condus (cf. 1, cap. V, 1254 a 27). Un întreg este de fapt un fel de unitate. Astfel, cetatea este numită o unitate în cap. II, 1 261 a 29; aici ea este numită un întreg, ca şi în 1, cap. II, 1 253 a 20.

Note, cartea a III-a

240

2 De exemplu, meşteşugarul nu era un cetăţean deplin în oligarhia tebană (cf. cap. V, 1 278 a 25; VI, cap. VII, 1 3 2 1 a 28), dar era adesea în oligarhiile pe bază censitară (cap. V, 1 278 a 2 1 ).

3 Străinii domiciliaţi la Atena. In majoritate se ocupau cu negoţul şi cu muncile manuale ca lucrători în diferite ateliere. Erau oameni liberi, dar cu drepturi restrânse. Erau înscrişi într-un registru special şi fiecare adult plătea o taxă de 1 2 drahme, �'tobaov (metoikion). Nu aveau dreptul de a fi proprietari de pământ în Atic a, nici de a fi aleşi în funcţii publice. Făceau serviciul militar în infanterie şi marină. Fiecare avea un protector printre cetăţeni. 4 Conventii destinate schimbului (cf. cap. IX, 1 280 a 35); cuprindeau prevederi legate de impozite şi contribuţii plătite de străini, precum şi legate de eventualele litigii. 5 La Atena, deşi obligaţi să aibă un patron, străinii îşi puteau apăra smguri cauza în faţa tribunalelor. 6 Pe registrul public numit, la Atena, Lexiarhic. 7 In mod sigur de serviciul militar, poate şi de prezenta în adunare şi în tribunale. 8 Curtis N. Johnson evidenţiază că, în concepţia lui Aristotel, cetăţeni sunt în principal tocmai aceia care deţin funcţiile suverane şi sunt cetăţeni deoarece suot eligibili în acest sens. Puterea deliberativă, dţşi nu singura exercitată în stat, contează cel mai mult în gândirea politică a lui Aristotel, identificată fiind cu suveranitatea (Aristotle' s . Theory of the State, New York, 1990, p. 1 35). Cf. Politica, IV, cap. XV, 1299 a şi urm.; VI, cap. I, 1 3 16 b 3 1 şi urm ca şi Il, cap. VI, 1 264 b 33 şi urm 9Se, făcea în general distincţia între judecători şi conducător;i; Aristotel însuşi ({V, cap. XIV, 1297 b 41 şi urm.) face deosebirea între funcţiile politice apxc:x.l. (archal) şi funcţia judiciară 'tO Bt.Kc:x.crnK:6v (to dikastikon), cu excepţia regimurilor oligarhice, unde funcţiile judiciare sunt atribuite unor conducători propriu-zişi. 10Puterea deliberativă este puterea suverană a regimului. 1 1Ta 1tp