Planul Marshall [PDF]

Zitiervorschau

PLANUL MARSHALL În anul 1947, în urma unei întâlniri a miniştrilor aliaţi de Externe, secretarul de stat american George C. Marshall, după ce a luat la cunoştinţă situaţia Europei, a fost convins că era nevoie de o resuscitare a sa, iar iniţiativa trebuia să vină de la Washington1. Acesta a elaborat un Program de Reconstrucţie Europeană (ERP – European Recovery Program), în colaborare cu consilierii săi, program prezentat în cadrul unui discurs la Universitatea Harvard, pe data de 5 iuni 1947. Înainte de apariţia acestui plan, Statele Unite furnizaseră deja sume importante de bani în Europa, dar erau strict pentru aprovizionare, reparaţii şi servicii de bază. Un alt aspect care a favorizat criză şi a dus la apariţia unui astfel de plan a fost anularea acordurilor Lend-Lease din timpul războiului de către preşedintele Truman. În urma acestei decizii, Marea Britanie şi Franţa au negociat fiecare acorduri bilaterale cu Statele Unite în vederea aprobării unor împrumuturi, însă condiţiile impuse erau extreme de restrictive: Marea Britanie trebuia să renunţe la comerţul preferenţial cu dominioanele şi la controlul cursului valutar, iar Franţa la tarifele de import protecţioniste.2 Criza europeană a mai avut o consecinţă: în 1947 Marea Britanie a renunţat să mai acorde ajutor guvernelor grec şi turc în lupta împotriva guerillelor comuniste 3, ceea ce a determinat Statele Unite să acorde un împrumut de 400 milioane de dolari pentru cele două ţări, fapt ce a condus şi el la elaborarea Planului Marshall. Propunerile făcute de secretarul de stat Marshall erau inovatoare. Nu era obligatoriu pentru toate statele europene, condiţiile impuse erau doar generale, iar consilierii americani doar supravegheau administrarea fondurilor. Planul avea să se desfăşoare pe câţiva ani, împrumuturile erau nerambursabile, iar sumele puse la dispoziţie erau imense (13 – 17 miliarde de dolari). La câteva zile de la discursul lui Marshall, ministrul de externe francez, Georges Bidault, alături de cel britanic, Ernest Bevin, au emis un comunicat prin care invitau 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană 4. În urma unor dezbateri anglo-franco-sovietice, URSS refuza participarea la Programul de Reconstrucţie, iar Molotov etichetează Planul Marshall drept ''imperialism economic american'' şi susţine faptul că în acest mod statele îşi vor pierde autonomia economică şi independentă.5 La data de 12 iulie 1947 are loc Conferinţa de Cooperare Economică Europeană, la care participă 16 state: Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Grecia, Turcia, Irlanda, Islanda, Austria şi Portugalia. Împreună, 1

Tony Judt, Epoca postbelică: O istorie a Europei după 1945, Iaşi , 2008, p. 95. Wilfried Loth, Împărţirea lumii.Istoria Războiului Rece (1941-1955), Bucureşti, 1997, 132133. 3 Maria Mureşan, Andrei Josan, Istoria economiei europene: De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp? id=463&idb=, p. 22. 4 Maria Mureşan, Andrei Josan, op.cit., p. 24. 5 Wilfried Loth, op. cit., p. 153. 2

acestea stabilesc probleme esenţiale ale Europei: mare efort de producţie, obţinerea şi menţinerea stabilităţii financiare interne, dezvoltarea cooperării economice, soluţionarea crizei dolarului. În anul 1948, aprobarea Planului de către Congres a fost facilitată de faptul că urma să aibă ca beneficiari numai state din Vest, excepţie făcând Grecia şi Turcia. Astfel, Planul a ajuns să fie considerat şi că o barieră economică în calea expansiunii sovietice6. Detaliile Planului au fost elaborate până în aprilie 1948 în cadrul unor negocieri. Din partea SUA, s-a creat Administraţia Cooperării Economice (ECA), cu sediul la Paris, instituţie ce urma să evalueze necesarul de ajutor şi să supervizeze cheltuielile efective 7, iar din partea Europei de Vest, a fost înfiinţată Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), în scopul coordonării ajutoarelor solicitate şi a promovării liberalizării comerţului şi plăţilor în Europa8. În iunie 1949, Republica Federală Germană se va alătura şi ea Organizaţiei pentru Cooperare Economică Europeană. Allen Dulles, directorul CIA, a menţionat în legătură cu acest Program, faptul că a fost creat cu rolul de a repune pe picioare cel mai important partener comercial al SUA 9 şi pentru că Europa să poată intra în competiţie cu ei pe piaţa mondială, pentru a fi capabilă să cumpere produsele americane. Planul Marshall impune un control indirect asupra economiei celor care beneficiază de 10 el , însă s-a rezumat doar la a asista la procesul de absorbţie a fondurilor11. Scopul Planului este evidenţiat chiar de secretarul de stat american în timpul discursului său: ''a rupe cercul vicios şi a restaura încrederea europenilor în viitorul economic al ţărilor lor şi al Europei ca întreg''. Astfel, scopul primordial era acela de a reface şi reabilita industria, agricultură şi domeniul financiar al statelor afectate de criză.12 Principalele obiective ale Planului erau acelea de a reduce barierele vamale, de a elimina criza dolarului, de a ajuta la cooperarea dintre state, alcaturirea unui plan comun de redresare şi, din punct de vedere politic, de a împiedica înaintarea comunismului spre vestul Europei. Statele Unite şi-au propus aprovizionarea cu bunuri, sub forma gratuită, cu condiţia formulării unei cereri anuale, de către fiecare stat beneficiar. În acest mod, statele au fost obligate să îşi facă planuri anticipate cu privire la administrarea fondurilor, ceea ce a condus la numeroase negocieri şi consultări nu numai cu Statele Unite, ci şi cu celelalte state din vest. Un raport al CIA din 1947 susţinea faptul că ''cel mai mare pericol pentru securitatea Statelor Unite este posibilitatea unui colaps economic în vestul Europei şi venirea la putere a elementelor comuniste''. Un alt raport al comitetului ce coordona Departamentele de Stat, de Război şi al Marinei prezenta acelaşi pericol: ''Este important să păstram în mâini prietene zonele 6

Tony Judt, op.cit., p. 97. Maria Mureşan, Andrei Josan, op.cit., p. 30. 8 Maria Mureşan, Andrei Josan, op.cit., p. 30. 9 Tony Judt, op.cit., p. 99. 10 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. V, Iaşi, 1998, p. 229. 11 Maria Mureşan, Andrei Josan, op.cit., p. 30. 12 Wilfried Loth, op. cit., p. 145. 7

care conţin sau protejează surse de metal, petrol şi alte resurse naturale, care conţin obiective tactice sau zone situate strategic, care au potenţial industrial substanţial, care poseda efective civile şi militare organizate în număr semnificativ...'' Astfel se poate explica şi interesul Statelor Unite de a reabilita economia europeană, mai ales cea din vest şi de ce numărul beneficiarilor era atât de mare şi suma alocată atât de ridicată. Cei mai importanţi beneficiari ai Programului au fost Marea Britanie, Franţa, Italia şi Germania de Vest. Însă şi celelalte state au beneficiat de importante fonduri ce le-au ajutat să îşi redreseze economia. În Italia, în primul an, au fost importate cantităţi semnificative de cărbune şi cereale şi sau consolidat sectoarele aflate în criză şi industria textilă. Ulterior însă, 90% din fondurile primite au fost folosite pentru a dezvolta ramura investiţiilor tehnologice, energetice, în agricultură şi pentru a moderniza reţeaua de transport şi a fost neglijată producţia bunurilor de consum. În această situaţie, consilierii americani au încercat să determine guvernul să ia anumite măsuri necesare: introducerea impozitelor progresive, relaxarea politicii de austeritate şi permiterea scăderii rezervelor de valută, însă fără succes. Franţa a răspuns pozitiv la apelul Statelor Unite de a învesti şi de a moderniza. În 1949, producţia industrială şi agricolă depăşeau nivelul din 1938. Cu toate acestea, percepţia francezilor asupra planul a fost una defavorabilă, 64% dintre adulţi declarându-l ca fiind ''nefast'' pentru ţară13. În Austria planul a dat roade deoarece a ajutat populaţia să iasă din criza alimentelor. În Grecia, situaţia a fost mult mai favorabilă Planului deoarece a stăvilit un război civil, a condus la dispariţia sărăciei, fermierii au primit catâri pentru a-şi dezvolta afacerile, iar în anul 1950, fondurile Marshall reprezentau jumătate din produsul naţional brut. Au fost însă şi ţări care au dorit să participe la programul de reabilitare, dar presiunea execitata de URSS le-au determinat să renunţe. Ministrul de externe cehoslovac Jan Masaryk accepa invitaţia de a participa la Conferinţa din iulie 1947. În această situaţie, Stalin face presiuni asupra Guvernului cehoslovac, catalogând această chestiune drept una de care depinde prietenia dintre URSS şi Cehoslovacia. Drept urmare, Mararyk cedează în fata presiunilor şi îşi anunţa retragerea de la Conferinţă.14 În aceeaşi situaţie s-a aflat şi Ungaria şi Polonia, ambele state fiind obligate să renunţe la a participa la Planul Marshall şi să accepte planurile economice ale Uniunii Sovietice. Un alt stat care refuză ajutorul american este Finlanda, sub motivaţii politice şi geografice. În fapt, Finlanda a dus o politică de prietenie cu Uniuniea Sovietică, cu care a încheiat şi un Acord de Prietenie, Cooperare şi Ajutorare în aprilie 1948. Acest pact prevedea faptul că Finlanda era obligată să opună rezistenţă atacurilor Germaniei sau aliaţilor săi fie asupra Finlandei, fie asupra URSS-ului prin Finlanda. În acelaşi timp, i-a fost recunoscută

13 14

Tony Judt, op.cit., p. 100. Wilfried Loth, op. cit., p. 155.

neutralitatea în timpul Războiului Rece, motive pentru care a şi refuzat participarea la Planul Marshall15. Fondurile au fost utilizate în diferite moduri de către statele beneficiare: scutiri de taxă de transport pentru 16,8 milioane de pachete cu ajutoare private pentru Europa; construirea unui port în North Borneo (Malaysia) pentru a ajuta colonia britanică să exporte cauciuc; asistenţă în construirea de căi ferate şi sisteme de irigaţie în Nordul Africii (colonie franceză); 50 milionae de dolari în domeniul medical pentru combaterea tuberculozei; program de asistenţă tehnică (peste 3000 de europeni au făcut stagii de câte 6 luni în diverse întreprinderi americane); un program similar s-a desfăşurat şi în domeniul agricol; Ford Motor Co. din Marea Britanie a primit fonduri pentru înlocuirea utilajelor necesare în producţia de autoturisme, camioane şi tractoare pentru export; Otis Elevator Co. din Statele Unite a ajutat la modernizarea fabricilor britanice; Portugalia a achiziţionat echipamente cheie şi materiale pentru construcţia de vapoare destinate pescuitului; industria aviatică franceză a primit fonduri pentru cumpărarea anumitor componente necesare în producţia de avioane; cultura unei plante producătoare de alcool din Scoţia a fost subvenţionată cu 6,5 milioane de dolari, reducând importurile Marii Britanii şi contribuind la revitalizarea produselor farmaceutice şi de material plastic, etc16. Sintetizând lista de mai sus, sumele acordate au servit în principal la finanţarea importurilor europene de produse agricole (alimente, furaje, îngrăşăminte chimice: 32,1% din totalul sumelor alocate prin ERP) şi materii prime plus produse semifinite (48,3%, în special combustibil şi bumbac). Numai 14,3% din valoarea totală a fost utilizată pentru utilaje şi vehicule, adică pentru bunuri de investiţii autentice iar în cazul Germaniei de Vest chiar mult mai puţin (3,3%)17. Unul dintre cele mai importante efecte ale Planului Marshall îl reprezintă înfiinţarea Uniunii Europene a Plăţilor (EUP), în 1950, cu scopul de a extinde comerţul şi de a crea o casă de compensaţii pentru debite şi credite în monede europene. Timp de 8 ani, cât a fost funcţională, EUP a avut importante contribuţii la expansiunea comerţului între ţările vest europene şi a condus la un număr cât mai mare de colaborări între aceste state. I se poate aduce meritul că a obligat statele europene să lucreze împreună, să colaboreze, să întreprindă planuri economice şi să-şi coordoneze activităţile. De asemenea, un alt efect important a fost împiedicarea apariţiei unei crize politice datorită dezvoltării economice, dispariţiei foametei, a crizei cărbunelui. Astfel a întărit încrederea investitorilor în stabilitatea politică din Europa18. Dolarii au început să se acumuleze în rezervele băncilor centrale. Apoi încep să se dezvolte monedele europene: lira sterlină, marca germană şi altele. Planul Marshall a făcut mai uşoară acceptarea de către Marea Britanie şi Franţa a reintroducerii Germaniei de Vest în circuitele politice şi economice. În acelaşi timp, a deschis 15 16 17 18

http://en.wikipedia.org/wiki/Marshall_Plan, 30.04.2015. Maria Mureşan, Andrei Josan, op.cit., p. 32-33. Maria Mureşan, Andrei Josan, op.cit., p. 31. Maria Mureşan, Andrei Josan, op.cit., p. 35.

calea unei cooperări mai strânse între cele două ţărmuri ale Atlanticului, dar mai ales a accelerat procesul de construcţie europeană.19 Un alt beneficiu al Programul a fost împiedicarea statelor să vireze către comunism. Făcând un bilanţ, 88,3 % din cheltuielile totale ERP au fost acordate direct, iar 11,7 % au reprezentat credite acordate pe termen lung, cu termene de rambursare favorabile. Între 1947 – 1951, cât timp a funcţionat planul, media PNB (produsului naţional brut) a crescut cu 30%. După cum am menţionat mai sus, producţia industrială şi agricolă din Franţa, în 1949, a depăşit nivelul din 1938. În anul 1952, Planul Marshall a fost înlocuit cu Proceduri de Acordare a asistenţei Mutuale, iar Programul de Reconstrucţie Europeană a fost înlocuit cu Ajutorul Social Reciproc la sfârşitul anului 1951. Planul Marshall a reprezentat un moment foarte important în istoria Europei de după cel De-al Doilea Război Mondial. Cu ajutorul acestui program elaborat de Statele Unite, Europa s-a reabilitat din punct de vedere economico-financiar şi a ajuns să concureze cu S.U.A., care în acel moment devenise prima putere în lume. Treptat, Marea Britanie, Franţa, Republica Federală Germană şi Italia au pus bazele unei cooperări la nivel europea între toate statele care au beneficiat de împrumuturile americane. După finalizarea Programului de Reconstrucţie Europeană, în fiecare stat european au urmat o serie de reforme structurale ale economiilor. O consecinţă a Planului Marshall a fost propunerea Consiliului Miniştrilor din cadrul OECE de a elimina restricţiile cantitative asupra a 50% din comerţul intern al OECE, procent ce a crescut ulterior până la 90%. Acest Plan îşi merită denumirea de Realpolitik. A reprezentat o mişcare inteligentă a secretarului de stat american la acea vreme, ajutând atât Europa, dar şi Statele Unite. Dacă Planul nu ar fi fost pus în aplicare, cel mai probabil statele europene ar fi ajuns să se confrunte cu o adevărată criză politică, situaţia ţărilor să fie cu mult mai precară decât în Marea Criză din perioada interbelică, iar posibilităţile de reabilitare să fie îndepărtate. De-a lungul timpului, i-au fost aduse atât critici pozitive, cât şi negative. Criticele aduse în acea perioadă au fost negativiste. Henry Hazlitt, în cartea sa ''Will dollars save the world?'' din 1947, a criticat planul susţinând faptul că refacerea economiei se realizează prin economisire, acumulare de capital şi prin întreprindere privată şi nu prin mari subvenţii. Unii critici şi congremeni considerau că Statele Unite împrumutau Europa cu prea mulţi bani. În concluzie, Planul Marshall poate fi pus pe lista celor mai importante planuri şi programe economice din decursul istoriei. El a reprezentat un punct de cotitură în istoria construcţiei europene, unii susţinând chiar că a avut un rol în crearea unei Europe Unite, ceea ce a stat la baza creării Uniunii Europene, mai târziu.

BIBLIOGRAFIE: 19

Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p. 230.

1. Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol. V, Iaşi, 1998. 2. Judt, Tony, Epoca postbelică: O istorie a Europei după 1945, Iaşi , 2008. 3. Loth, Wilfried, Împărţirea lumii. Istoria Războiului Rece (1941-1955), Bucureşti, 1997. 4. Mureşan Maria, Josan Andrei, Istoria economiei europene: De la revoluţia industrială la Uniunea Europeană, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=463&idb=. 5. http://en.wikipedia.org/wiki/Marshall_Plan, 30.04.2015.

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE SPECIALIZAREA ISTORIE ANUL II

PLANUL MARSHALL -REFERAT-ISTORIA RĂZBOIULUI RECE-

STUDENT: DIACONU GEORGE-CĂTĂLIN PROF.: POPESCU CORNEL