Peter Deunov - Maestrul Vorbeste (A5) [PDF]

Zitiervorschau

Peter Deunov

MAESTRUL VORBEŞTE Revista Bobul de grâu a fost editată în Bulgaria de discipolii Maestrului Peter Deunov începând din 1924 până în 1944, iar după război, între 1958 şi 1989. Revista conţine conferinţe ale Maestrului, sfaturi practice pentru viaţa zilnică, exerciţii de respiraţie, concentrare, meditaţie, exerciţii fizice, articole despre ezoterism sau despre educaţia copiilor etc. Viaţa Izvorul vieţii este Iubirea. Iubirea aduce plenitudine în viaţă. Viaţa devine reală când omul cunoaşte Iubirea. Dacă omul nu cunoaşte Iubirea, nu poate să înţeleagă viaţa. Dacă nu înţelege viaţa, nu poate să înţeleagă timpul. Dacă nu înţelege timpul, viaţa lui va fi doar un şir de situaţii disonante care îl vor face foarte nefericit. În afară de Iubire, viaţa este lucrul sublim. Viaţa este rodul Iubirii. Dar Iubirea şi viaţa nu sunt unul şi acelaşi lucru. În viaţă, vedem constant derulându-se două procese: unul este procesul distrugerii, celălalt este procesul redresării. Aceste două procese nu există în Iubire. Ea e ceva pur, este „unu”. În viaţă există diferenţierea. O viaţă fără iubire n-are niciun sens. O astfel de viaţă este doar un şir de suferinţe, o viaţă în care nu

facem decât să cădem şi să ne ridicăm. Fără afecţiune, viaţa nu se poate manifesta. Nu există viaţă fără afecţiune. Primul impuls îi este dat de afecţiune. Ca să arăţi că trăieşti, trebuie să iubeşti. Sensul vieţii se rezumă la a iubi şi a fi iubit. Viaţa temporară e umbra vieţii, este cea mai mică proiecţie a „ansamblului” vieţii. Viaţa veşnică cuprinde posibilităţi infinite. Ea oferă toate condiţiile necesare unei evoluţii raţionale. Prin viaţă în „ansamblul” ei se înţelege Marele Suflet-Unu al Universului, care se manifestă în toată natura vie. Sufletele noastre sunt organe ale acestui Mare Suflet, emanaţiile lui. Pentru ca principiul vieţii să se poată manifesta, trebuie să ia o formă corespunzătoare aspiraţiilor, mişcării sale. Aspiraţia este impulsul interior raţional şi mişcarea este manifestarea sa fizică. Totuşi, viaţa care se manifestă nu se poate limita la o singură formă, ci o face într-o multitudine infinită de forme. Când aceste forme sunt în relaţie armonioasă şi reuşesc să se exprime mai aproape de perfecţiune, zicem că viaţa este omogenă. Atunci, toate formele au tendinţa să exprime această formă mai elevată. Viaţa nu este dată o singură oară, ea continuă veşnic. Formele exterioare sunt supuse distrugerii, dar viaţa continuă veşnic. Nimic n-o poate distruge; viaţa e mai puternică decât moartea. Ea este continuă, neîntreruptă. Nu se opreşte. Fără întrerupere, ea trebuie să intre în interior şi să se scurgă în exterior. Dacă viaţa omului nu pătrunde în interior şi nu se scurge în exterior, nu este posibilă relaţionarea cu mediul înconjurător. Viaţa din noi este perfectă.

Viaţa e ceva liber, impalpabil. Plăcerile, pasiunile, ideile, sentimentele false limitează viaţa. Viaţa nu poate fi decât bună. Dar schimbările pe care le introducem în ea aduc urmări supărătoare. Şi vorbim atunci de viaţă „mundană”, de viaţă „spirituală”, de viaţă „temporară” şi de viaţă „veşnică”. Însă viaţa în sine nu poate fi nici „mundană”, nici „spirituală”. Când încă domină natura animalică şi ea trăieşte în om, viaţa devine „mundană”. Dar, când înalta raţiune trăieşte în el, ea devine spirituală. Viaţa omului se deosebeşte de viaţa celorlalte fiinţe prin înalta raţiune conştientă. Prin cuvântul „viaţă” se înţelege, în realitate, ceea ce este esenţialmente raţional. Unde nu există raţiune, nu există viaţă. Unde există această raţiune, chiar foarte slab manifestată, există viaţă. Şi viaţa în care se manifestă această înaltă raţiune este viaţa de nemurire, o viaţă fără suferinţe şi fără chinuri. Şi aceasta este viaţa pe care a primit-o omul. În viaţa adevărată, nu există tulburări, ci activitate continuă. Viaţa în sine este „una”. Viaţa fizică, viaţa spirituală şi viaţa divină sunt trei manifestări sublime ale „totalităţii” vieţii, ale „VieţiiUna”. Dar obiectivele, scopurile şi principiile lor sunt diferite. Viaţa fizică se schimbă, devine continuu alta. Este viaţa de la suprafaţa apei, a valurilor mării.

Viaţa spirituală se schimbă, dar fără să devină alta în exterior: evoluţia interioară continuă permanent. Este viaţa adâncurilor mării, din interiorul mării. Viaţa divină nu se schimbă. Ea este veşnică şi aceeaşi. Dar toate aceste manifestări ale vieţii sunt strâns legate între ele. Sunt părţile unui tot, părţi ale ansamblului vieţii nelimitate. Ca să înţeleagă viaţa şi să-şi poată fi util lui însuşi şi celorlalţi, omul trebuie să înceapă cu viaţa fizică şi să continue apoi treptat spre viaţa spirituală şi viaţa divină. Cel care nu iubeşte viaţa fizică nu poate avea nicio relaţie cu Lumina. Energia luminii există în lumea fizică (în plante, în fructe). Şi igiena vieţii fizice începe printr-o corectă folosire a luminii depuse în plante şi fructe. Cu alte cuvinte, ea începe printr-un mod corect de a ne hrăni. Hrana este preludiul vieţii fizice, aşa cum muzica este preludiul vieţii spirituale, iar rugăciunea, cel al vieţii divine. Viaţa e o comoară pe care trebuie s-o păstrăm cu mare grijă. Păstraţi-o prin înţelepciune şi faceţi astfel încât adevărata cunoaştere ce decurge din ea să vă fie şi apărare. Lăsaţi-o să curgă din izvorul ei, Iubirea, care exclude orice suferinţă. Sfinţiţi-o prin Adevăr, lumea Raţiunii absolute, unde nu poate fi nicio nedreptate. Sfinţiţi-o prin Adevărul care arată libertatea în toate direcţiile. Viaţa are şi ea aurora ei, răsăritul ei de soare şi zenitul ei. Aurora vieţii este Iubirea. Răsăritul soarelui vieţii este înţelepciunea. Momentul cel mai înalt, zenitul vieţii, este Adevărul.

Să aveţi aurora voastră în viaţă! înmuguriţi! Ridicaţivă, staţi ferm pe picioare şi simţiţi că sunteţi uniţi cu toate fiinţele de pe pământ şi din cer. Fie ca soarele vieţii voastre să se ridice pur şi luminos! înfloriţi şi rodiţi! Atingeţi deplina amiază a vieţii, o viaţă puternică şi strălucitoare. Se coace rodul! Şi, după ce vă veţi fi ridicat până la zenitul vieţii, îi veţi înţelege sensul august, veţi gusta dulceaţa rodului ei. (1933)

Sufletul Separarea sufletului omenesc de Dumnezeu este unul dintre momentele cele mai sublime ale Creaţiei. În lumea îngerilor, această separare este cunoscută sub denumirea de „aurora sufletului omenesc”. Sufletul, la ieşirea din izvorul lui primordial, este o rază divină; el intră în universul incomensurabil ca să împlinească opera care îi revine. Sufletul e veşnic. Este etern aşa cum Dumnezeu este etern. Sufletele omeneşti nu există despărţite de Dumnezeu. Ele există împreună cu El în veşnicie. Ele există împreună, trăiesc una şi aceeaşi viaţă, dar nu sunt asemănătoare, ci diferă. Şi legătura veşnică dintre suflete, care sunt în număr mare, se datorează faptului că Dumnezeu este „unu”. Omul este un suflet viu care are posibilitatea să trăiască, să simtă viaţa veşnică şi să dobândească ce doreşte, o viaţă raţională şi fericită. Şi „totul” se află depus în acest suflet. Şi fiecare om trebuie să recunoască faptul că este un suflet viu şi raţional. Şi această idee (că sunt suflete) nu este adânc înrădăcinată în conştiinţa bărbaţilor şi femeilor; dacă se recunosc doar ca intelecte şi inimi, ca bărbaţi şi femei, nu vor ajunge la nimic. Toate aceste forme ale conştiinţei, toate aceste metode au fost experimentate. Dar, dacă îşi fixează în conştiinţă „Suntem suflete vii şi raţionale”, atunci vor face să intre ceva nou în viaţa lor, îi vor da o direcţie nouă. Pentru că, dacă luăm în considerare dezvoltarea actuală a omului, vom recunoaşte că nu există stare mai elevată decât cea a

sufletului. Această stare poartă în sine toate condiţiile, toate posibilităţile Iubirii divine. Dumnezeu nu Se poate exprima decât în suflet şi doar în el Se poate manifesta în toată plenitudinea Lui. Iubirea nu se poate exprima pe deplin decât prin suflet. Dacă vă exprimaţi iubirea prin inimă, ea va fi doar pe jumătate exprimată. Dacă o exprimaţi prin intelect, va fi tot doar pe jumătate exprimată. Şi toate slăbiciunile din lume provin tocmai din ceea ce se face „pe jumătate”. Până în prezent, sufletul omenesc se forma în mugur, dar iată-l pe punctul de a deveni desăvârşit. În epoca noastră, acest mugur începe să se deschidă. Momentul în care acest „mugur-suflet” se deschide este unul dintre cele mai măreţe din cosmos şi se numeşte „înflorirea sufletului omenesc”. Şi toate fiinţele elevate din lumea divină aşteaptă cu nerăbdare deschiderea unui suflet omenesc. Vaza în care va înflori acest suflet va străluci de frumuseţe şi Dumnezeu îşi va revărsa acolo Lumina şi Iubirea Lui. Şi în sufletul omenesc se află o frumuseţe aşa cum nu se găseşte în nicio altă fiinţă din lume. Această frumuseţe nu se poate compara cu nimic. Şi Dumnezeu însuşi se bucură când priveşte forma sufletului omenesc. Toţi îngerii, toţi slujitorii lui Dumnezeu se înghesuie în jurul acestui suflet gata să se deschidă. Ei aşteaptă această deschidere din timpuri imemoriale, ca să guste din nectarul lui. Şi, venind spre el, vor aduce cultura nouă pe care o numesc „Cultura Iubirii”. Când Hristos a coborât pe Pământ, a făcut-o îndeosebi ca să vină în ajutor

sufletului omenesc. Pentru că, în lume, există suflete vii şi raţionale care vor să se înalţe şi să aibă o viaţă conştientă. Şi, pentru sufletul omenesc care vrea să se înalţe, nu există nimic imposibil. Şi doar sufletele care iubesc, sufletele care strălucesc le pot ajuta pe celelalte. Şi-au terminat încercările pe pământ. Conştiinţa divină este trează în ele. Şi iată de ce nu încearcă să părăsească Pământul. Ele zic: „Vom trăi acum pe Pământ, n-are importanţă în ce condiţii; vom trăi aşa cum vrea Dumnezeu. Înţelegem acum modul în care trebuie să trăim”. Vei iubi sufletul omului - în asta constă adevărata morală. Dar cel care vrea să se ocupe de sufletul omenesc trebuie să fie eminamente inteligent. El trebuie să înţeleagă procesele profunde care au loc acolo. Sufletul omenesc are o mare profunzime. În realitate, sufletul omenesc se află în afara lumii noastre. Sufletul nu este din această lume. El are doar o mică proiecţie pe acest Pământ. Sufletul vine uneori, pentru un timp, în calitate de oaspete al intelectului şi al inimii. Şi, când îl vizitează pe om, acesta devine mare, se simte inspirat, se simte plin de nobleţe. Când el se retrage, omul redevine unul obişnuit. Toate gândurile mari, toate dorinţele pure vin din acest izvor, sufletul. Sufletul se alimentează din alt izvor: duhul omenesc. Duhul omenesc se alimentează dintr-un izvor şi mai înalt: Duhul Sfânt.

Şi Duhul Sfânt se alimentează din izvorul suprem: Absolutul, Duhul necunoscut al Creaţiei, despre care nu se ştie nimic. Aşadar, nu uita: - eşti un suflet, nu un corp; - eşti un suflet care a fost conceput într-o zi în Duhul Sfânt, care a fost conceput în Iubire. Acum, sufletul tău este deja un mugur care aşteaptă momentul deschiderii. Fii concentrat profund asupra sufletului tău, căci acesta este unul dintre cele mai sublime momente ale vieţii. Şi te vei deschide pentru Soarele Măreţ care scaldă în lumina lui toată Lumea Divină. (1933)

Înţelepciunea Dumnezeu este Iubire, înţelepciune şi Adevăr - trei lumi măreţe a căror cunoaştere nu se dobândeşte decât în cursul întregii Veşnicii. Există trei lucruri prin care îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. Acestea sunt: Iubirea divină, care conferă plenitudine vieţii; înţelepciunea divină, care răspândeşte în lume lumină şi armonie deplină; Adevărul divin, care conferă libertate perfectă. Şi, când vorbim despre trei persoane în cazul lui Dumnezeu, înţelegem următoarele: prima persoană a lui Dumnezeu este Iubirea manifestată în Viaţă; a doua persoană a lui Dumnezeu este înţelepciunea manifestată în Lumina Cunoaşterii; a treia persoană a lui Dumnezeu este Adevărul manifestat în Libertate. Astfel, duhul omului are trei puncte de contact cu Duhul Sfânt: Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul. În cazul primului contact al omului cu Dumnezeu, o Iubire puternică, irezistibilă îi cuprinde întreaga fiinţă şi se transformă brusc într-un izvor de viaţă debordantă. Şi, fiindcă această apă care ţâşneşte are nevoie de un izvor, are loc al doilea contact, contactul cu Dumnezeu-înţelepciune, care îi trasează calea pe care va putea să se mişte liber. Mintea omului aspiră deci prima dată la Viaţă, apoi la Cunoaştere şi apoi la Libertate. După ce mintea a dobândit cunoaşterea, Lumina se manifestă ca rezultat. Şi, când vorbim despre înţelepciunea divină, înţelegem orice Lumină din spaţiul nelimitat care nu se stinge niciodată.

Lumina este veşmântul înţelepciunii. Cât priveşte lumina fizică de care profităm, ea este rezultatul surplusului energiei pe care omul cosmic o foloseşte pentru activitatea sa intelectuală. Omul cosmic a dobândit atât de multă cunoaştere, încât are prea multă lumină. Înţelepciunea este lumea formelor divine, a acelor forme veşnice ţesute de Iubire. Iubirea este esenţa însăşi, iar înţelepciunea reprezintă formele armoniei care se revarsă în muzică şi poezie. Şi lucrul unic, lucrul cel mai real la care omul trebuie să aspire în viaţa lui actuală este acela de a cunoaşte formele gândirii divine. Înţelepciunea este lumea în care sălăşluiesc, din timpuri imemoriale, toate lucrurile pe care le-a creat Dumnezeu, toate lucrurile pe care le-au creat Marile Spirite şi toate lucrurile pe care oamenii le-au creat pe Pământ. Şi iată de ce putem avea şi noi acces la această lume. Din această lume decurge adevărata, reala cunoaştere. Şi, când această cunoaştere trece prin cele trei lumi (divină, spirituală, fizică) şi-şi oferă roadele, atunci devine reală pentru noi. Îndată ce înţelepciunea străluceşte în sufletul omenesc, fiecare lucru îşi ocupă locul corect în mintea omului. Toate ideile devin clare, bine determinate; ele sunt în deplină armonie, într-o ordine perfectă. Mintea omului se deschide şi vede că această măreaţă lume divină are o frumuseţe supremă, că aici domnesc ordinea şi armonia şi că ordinea nu este tulburată când guvernează înţelepciunea. Şi un câmp imens de acţiune se derulează în faţa ochilor minţii sale. Şi atunci începe să construiască.

Este deci corect să spunem că doar înţelepciunea divină poate să mulţumească Spiritul omenesc. Dar calea înţelepciunii este cea mai anevoioasă, este doar pentru Maeştri. Şi doar omul perfect, doar Maestrul este în stare să manifeste înţelepciunea. Admiterea omului în împărăţia lui Dumnezeu şi şansa de a ocupa acolo un loc important depind deci de înţelepciunea sa. Înţelepciunea este lucrul cel mai bun al Cerului. Este o comoară nepieritoare, lucrul cel mai de preţ de care poate dispune mintea omenească. Aşadar, omul care este înţelept posedă binele cel mai mare dat de Dumnezeu. Când omul este înţelept, este inteligent, puternic şi lumina lui străluceşte neîntrerupt. Un om fără înţelepciune nu e om. Şi, când vorbim despre Om, înţelegem înţelepciunea. Omul este numit Fiul înţelepciunii. În Sfintele Scripturi se spune: „Bucurându-mă pe rotundul pământului Lui şi găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor”. Este vorba despre fiii înzestraţi cu raţiune; în ei îi plăcea să stea înţelepciunii. Căci prin înţelepciune a creat Dumnezeu universul şi l-a creat pentru Fiii înţelepciunii. Dumnezeu sălăşluieşte în ei, ei înţeleg înţelepciunea Lui şi îl slăvesc. Pentru că Slava lui Dumnezeu se manifestă doar prin înţelepciune. De aceea, doar înţeleptului îi este dat să slăvească. Înţeleptul a încercat, a simţit şi a verificat tot ce ştie. În sufletul înţeleptului există un elan invincibil spre Iubire. El are dorinţa vie de a iubi şi de a face servicii tuturor, până şi celor mai neînsemnate fiinţe.

Şi, deşi deţine atâta cunoaştere, vede cu aceiaşi ochi şi lucrurile mici, şi lucrurile mari. Înţeleptul trăieşte fără lege. Prostul trebuie să trăiască cu legea şi sub lege. Dacă înţeleptul trăieşte cu legea, este nefericit. Dacă prostul trăieşte fără lege, şi el este nefericit. Înţeleptul trăieşte după legea vie pe care Dumnezeu a înscris-o în adâncul sufletului său. Se găseşte în afara condiţiilor vieţii temporare. Tu, cel care aspiri la Lumină, ascultă cuvintele înţelepciunii: dacă vrei să deţii înţelepciunea divină şi secretele naturii vii, trebuie să ştii că, pentru a reuşi, nu există alt drum decât cel al suferinţei. Cât timp te judeci, cât timp te revolţi, eşti departe de înţelepciune. Din momentul în care nu te mai judeci, te afli aproape de înţelepciune. Atâta timp cât doar filosofezi, eşti departe de înţelepciune, eşti departe de Maestrul tău. Din momentul în care renunţi la a filosofa, eşti aproape de înţelepciune, te afli la picioarele Maestrului tău. Când viaţa nu mai are niciun sens pentru tine, caută ce străluceşte. Mergi să te instruieşti la cel care poartă Lumina. Nu uita că Virtutea trăieşte doar lângă ce nu se întunecă niciodată. Aspiră la lumină şi reţine: cunoaşterea nu vine dintr-un singur loc şi Lumina nu intră printr-o singură fereastră; căile Cunoaşterii sunt nenumărate, ferestrele Luminii sunt fără număr; aşază înţelepciunea în mintea ta; atunci vei fi în lumină şi cunoaşterea îţi va da ajutorul ei. Acesta este drumul luminos al înţelepciunii, singurul care ne duce la Adevăr. (1933)

Dreptatea „Atunci, cei drepţi vor străluci în împărăţia Tatălui lor”. Nu pe Pământ, nici „în înaltul cerului”, ci în împărăţia Tatălui lor. Acea împărăţie nu este împărăţia naturii. Împărăţia naturii este o casă de educaţie pentru copiii mici. Şi drepţii ei nu sunt drepţii obişnuiţi de pe Pământ şi Dreptatea despre care vă vorbesc nu este dreptatea obişnuită. Eu vă vorbesc despre acea Dreptate în care este lumină. „Atunci, cei drepţi vor străluci în împărăţia Tatălui lor”. Dacă emiteţi lumina din această împărăţie, înseamnă că sunteţi drepţi; dacă nu emiteţi lumina, înseamnă că în voi nu există dreptate. Printre „drepţii” obişnuiţi de pe Pământ, care sunt fără lumină, fiecare poate să fie considerat drept. „Atunci, cei drepţi vor străluci în împărăţia Tatălui lor”. Mulţi oameni vor spune, poate: „Ce ne pasă nouă că cei Drepţi vor străluci acolo, undeva într-o anumită împărăţie?” Tocmai acest fapt este foarte important. Fără lumină, niciun progres, nicio dezvoltare nu este posibilă în lume. Înainte cu miliarde şi miliarde de ani, aceste fiinţe (Drepţii) au intrat în împărăţia Tatălui lor şi au dobândit această lumină. Graţie ei, lumea vede astăzi. Lumina în care trăim este lumina Drepţilor. Ea este împărăţia echităţii lor. Care sunt Drepţii ce au strălucit? Sunt îngerii luminoşi, slujitorii lui Dumnezeu.

Şi, dacă n-ar mai străluci, dacă n-ar mai trăi în echitate, s-ar termina cu noi pe Pământ. Şi, dacă mă întrebaţi de ce este necesară Dreptatea, vă voi răspunde: Pentru ca generaţiile viitoare să poată trăi în lumina voastră. Lumina care decurge din echitate este esenţa luminii care dă viaţă, care poartă în sine viaţa. Dar această lumină nu poate să sălăşluiască în voi dacă nu aveţi iubire. Iubirea li se arată doar celor care sunt drepţi şi au strălucit în împărăţia Tatălui lor, în acea măreaţă lume divină, acea lume a raţiunii pure unde Drepţii înţeleg sensul profund al lucrurilor. Echitatea este o calitate a sufletului omenesc. Fiecare suflet s-a născut ca să fie drept. Dobândiţi deci această calitate, intraţi în posesia moştenirii ce vă este dată, fiţi Drepţi. Orice suflet trebuie să fie drept. De ce? Fiindcă „marea lumină” emană din el. Echitatea este baza pe care se manifestă Iubirea şi de unde luminează sufletul omenesc. Toate sufletele pot să fie drepte şi să emită lumină. Sufletele care nu vor să strălucească sunt suflete care luptă împotriva lui Dumnezeu. Nu luptaţi împotriva lui Dumnezeu. Intraţi în lumina Dreptăţii şi recunoaşteţi că nu trăiţi aşa cum trebuie. Nu luptaţi cu Tatăl Iubirii, care uneşte întregul univers, toate fiinţele în armonia Lui. Sfinţiţi-I numele fiindcă El s-a jertfit. S-a jertfit de miliarde de ori pentru toate fiinţele. Şi, dacă auziţi o dată vocea Lui, veţi simţi născându-se în voi dorinţa de a vă sacrifica şi voi pentru El.

Vă veţi simţi pregătiţi să dăruiţi totul fără cel mai mic regret. Vă veţi spune: „Ceea ce am dăruit e nimica toată; aş vrea să trăiesc mii de ani doar ca să dăruiesc”. Iubirea divină absolută cere Dreptate absolută. Acolo unde nu există dreptate, nu există iubire. Latura fizică a iubirii este dreptatea. Pentru ca Iubirea să se manifeste în lumea fizică, trebuie neapărat să existe dreptate. Dacă nu există dreptate, cele mai dulci cuvinte sunt zadarnice. Avem nevoie de dreptatea divină absolută, acea Dreptate care trebuie să fie aplicată în mod egal tuturor, fără excepţie, care are în vedere nu numai oamenii, ci toate fiinţele vii, de la cea mai neînsemnată până la cea mai mare. Conform Dreptăţii supreme, legea trebuie să fie egală pentru toţi, fără diferenţă între bou şi om, între simplul cetăţean şi rege. Şi, când ne aflăm în prezenţa acestei legi sfinte, trebuie să fim cuprinşi cu toţii de un fior religios. Şi, dacă cetăţeanul simplu face o greşeală sau regele face o greşeală, în ambele cazuri, greşeala rămâne greşeală în faţa legii Dreptăţii. Dreptatea reglează relaţiile dintre suflete. Ea face să se nască stima, respectul pe care orice om trebuie să-l aibă pentru celălalt. Dacă avem în noi Dreptatea, nu vom privi niciodată pe nimeni cu dispreţ, ci vom fi fiinţe sfinte unele pentru celelalte. Şi, pentru a atinge perfecţiunea, va trebui deci să aveţi ca prim sprijin solid, ca primă treaptă a vieţii Dreptatea divină, prin care se exprimă iubirea faţă de toate fiinţele: oameni, animale, plante. Din moment ce o posedaţi, orice aţi privi, nu veţi vedea decât binele.

Dacă vedeţi binele, el va isca în voi o sfântă înfiorare. Echitatea e ceva interior. E un proces care are loc în interiorul sufletului omenesc. Şi, dacă la fiecare dintre gândurile, sentimentele şi faptele voastre, ştiţi cum să acţionaţi, asta înseamnă că sunteţi echitabili. A fi echitabili înseamnă să ştiţi cum trebuie să acţionaţi ca fiinţe gânditoare, ca oameni raţionali şi cu mintea cu adevărat cultivată. Dacă vreţi să aveţi relaţii permanente cu toate fiinţele, atunci fiţi drepţi cu ele. Dreptatea este un mare proces interior al repartizării tuturor bunurilor lui Dumnezeu între toate părţile organismului, organismul individului, ca şi cel al societăţii, al poporului sau al întregii omeniri. Aparatul circulator duce sângele peste tot, pentru ca fiecare celulă să poată primi tot ce are nevoie şi să-şi îndeplinească funcţia. Şi astfel, mulţumită Dreptăţii Suverane, mulţumită grandioasei circulaţii a sângelui, celula cea mai mică, fiinţa cea mai mică de pe lume îşi primeşte hrana. Dreptatea reprezintă apa pământului. Dacă luăm în considerare ce este apa în raport cu uscatul, vom vedea că Dreptatea îndeplineşte aceleaşi condiţii în raport cu viaţa omului, căci ea înmoaie corpurile dure. Oamenii răi au devenit duri fiindcă le lipseşte echitatea, pe care o au cei care au devenit moi, adică blânzi. Apa are aceeaşi acţiune şi asupra plantelor. Trebuie să fim drepţi cu oamenii pentru că, aşa cum apa este necesară creşterii plantelor, şi Dreptatea este necesară minţii, sufletului şi inimii noastre. Fără ea, nu poate să existe evoluţie.

Cel care vrea să se dezvolte în mod constant trebuie neapărat să acţioneze cu echitate. Şi, când trebuie să acţionaţi cu dreptate, aşa să faceţi, chiar dacă ar trebui să se răstoarne lumea! Oamenii temători nu pot să fie drepţi. Dreptatea presupune absenţa totală a temerilor. Ca să fie pace în orice stat, trebuie să domnească acolo dreptatea. Acolo unde e nedreptate, domneşte negreşit anarhia. Răsfoiţi istoria trecutului, examinaţi starea actuală a lucrurilor, şi veţi vedea că nedreptatea a fost cauza acestei anarhii întotdeauna. Legea este peste tot una şi aceeaşi: când e nedreptate, apare imediat anarhia. Dreptatea reglează relaţiile dintre oameni. Ea realizează repartizarea binefacerilor lui Dumnezeu, sângele vieţii din organismul întregii omeniri. Dreptatea trebuie să fie aplicată pe Pământ astfel încât niciun nevoiaş să nu ofteze şi să nu spună: „Chiar nu există dreptate în lumea asta?” Şi iată de ce adevăratul om drept îi va cere Lui să-i arate un suflet în suferinţă, ca să-l poată ajuta. Dreptatea divină nu admite niciun fel de onoruri şi glorie, niciun fel de bogăţie şi cunoaştere în scopuri interesate. Atâta vreme cât omul caută lucrurile în afara lui, va sălăşlui în lumea materială şi oricine îi va putea lua bunurile pe care le are. Din momentul în care aceste bunuri intră în inima lui, L-a găsit pe Dumnezeu. Dreptatea divină face omul să fie stabil. Şi graţie acestei plenitudini a inimii, acestei abundenţe de bunuri, adevăraţii drepţi le distribuie cu atâta generozitate. Sunt bogaţi.

Au venit pe Pământ ca să îndeplinească o sarcină specială şi să dobândească experienţă. Au venit din alt sistem solar şi dispun de întregul Pământ. Pot să trăiască aici cât vor. Şi, după ce-şi vor fi terminat sarcina, se vor întoarce de unde au venit. Oamenii drepţi sunt bogaţi. Ei sunt fiii lui Dumnezeu. Şi orice om care este fiul lui Dumnezeu dispune de întregul capital al sistemului solar. Dreptatea divină pe care o împart ei va încălzi inimile oamenilor. În viitor, în cultura nouă, în cultura Celor Luminaţi, lumea va fi încălzită şi luminată de inimile oamenilor în care sălăşluieşte dreptatea. Acesta este viitorul pe care ni-l anunţă Hristos, Hristos al Iubirii, al Iubirii manifestate în Dreptatea care străluceşte în cei care îl iubesc. (1934)

Binele Iubirea generează binele. Binele stă la baza vieţii, este solul ei hrănitor. Doar binele poate să susţină viaţa, este hrana indispensabilă pentru ea. Când Dumnezeu Se limitează, binele apare în lume. Când omul se limitează, răul apare în lume. Dar, când el reuşeşte să se sustragă acestei limitări, apare binele. Altfel spus, când sufletul omului simte că se naşte în el măreaţa dorinţă de a-L sluji pe Dumnezeu, condiţiile necesare ca el să facă binele apar la fiecare pas. Omul vrea să creeze binele în el. Totuşi, binele nu se creează, nu se naşte. Este aşezat, de la început, în fiecare om, trebuie doar ca el să-l recunoască şi să-l manifeste. Dar omul trebuie să fie bun, fiindcă binele stă la baza vieţii. Fără bine, viaţa omului e văduvită de fundament. Dacă omul nu săvârşeşte binele, răul apare în mod inevitabil. Răul care există astăzi în lume este binele neutilizat în trecut. Răul provine dintr-o ordine a lucrurilor prost stabilită într-o lume în care totul depinde de capriciul unei puteri arbitrare. În lumea organică, răul poate fi definit ca o înmulţire, o creştere ce nu se supune niciunei legi, niciunei reguli. Totuşi, răul este un lucru inevitabil în lume, unde există relaţii strânse între forţe şi fiinţe. Răul şi binele ne

apar ca lucruri relative. Ceea ce este rău pentru noi este bun pentru alţii, iar ceea ce este bun pentru noi este rău pentru alţii. În natura vie, răul şi binele sunt forţe cu care ea operează în mod egal. Deasupra răului şi binelui se găseşte o Raţiune Supremă care profită de tot. Omul nu trebuie să lupte cu răul, ci doar să-l evite. Nu trebuie să lupte cu răul, ci să-i opună răului binele. Omul care luptă mai mult cu răul face cele mai multe greşeli. Singura fiinţă care poate să pună răul la treabă este Dumnezeu. Trebuie să ştiţi că există o conştiinţă colectivă a binelui şi una a răului. Ele formează cei doi mari poli ai Creaţiei. Viaţa omului se mişcă între aceşti doi poli. Dacă răul este înăuntru şi predomină, iar binele, afară, răul domină pe Pământ. Cu alte cuvinte, „iadul” domneşte pe Pământ. Pe de altă parte, dacă binele este înăuntru şi predomină, iar răul este afară, „cerul” predomină şi guvernează pe Pământ. „Iadul” este locul în care răul este înăuntru şi afară. „Cerul” este locul în care binele este înăuntru şi afară. Viaţa omului este „câmpul” în care vedem uneori binele înăuntru şi răul afară sau invers. Presentimente rele, temeri de tot felul îl hărţuiesc pe om şi el începe săşi piardă treptat sănătatea şi forţa. Dar, când binele se află în inima omului, poate să nu aibă nici bogăţie, nici putere, totuşi este vesel şi liniştit. Condiţiile sunt proaste afară, dar înăuntru sunt bune. Şi acel om are în el ceva puternic şi asta îl face iubit de toată lumea.

Oamenii buni sunt adevăraţii „puternici” din lume. Oamenii din zilele noastre cred că în lume cei răi sunt mai mulţi decât cei buni. Este o greşeală. În lume există un om rău la trei oameni buni. În general, relaţia este de unu la trei, şi de aceea răul este condamnat să rămână veşnic steril. Se mai crede că răul are multă forţă în lume. Răul e puternic doar fiindcă îl iubim. Din afecţiunea, din iubirea pe care oamenii o au pentru el îşi ia răul puterile. Cu toate acestea, năzuinţa către bine nu va putea fi niciodată oprită. Procesul binelui este veşnic. Acesta este procesul creator al binelui. Iată de ce putem numi binele drumul care ne duce la viaţă. El ne introduce în viaţă, ne arată direcţia spre viaţă. Răul e drumul care duce la moarte. Şi, stabilind diferenţa dintre bine şi rău, reţineţi cele ce urmează. Binele şi răul înseamnă susul şi josul. Şi, dacă e posibil să ne exprimăm în acest fel, am putea spune că vibraţiile cele mai slabe ale binelui sunt răul. Iată de ce binele este preţul a tot ce este plin de raţiune şi răul este preţul a tot ce este iraţional. Binele face să urce valorile conştiinţei omeneşti. Răul le coboară. Binele întăreşte calităţile, răul le slăbeşte şi le întunecă. Binele începe cu lucruri mărunte, lucruri foarte mici. Dar ele cresc continuu, se măresc, se înmulţesc, se organizează şi se unesc într-un tot complet. Răul aduce întotdeauna dezbinare şi năruire.

În general, binele poate fi comparat cu un izvor care curge constant, în timp ce răul seamănă cu un izvor secat a cărui apă curge doar picătură cu picătură. Răul promite multe, dar nu înfăptuieşte nimic. Binele însă nu promite nimic, dar face totul. Izvorul are oare nevoie să promită că va curge? Apa curge, atâta tot. Aşa se întâmplă şi cu omul bun. Binele din el este ca un izvor. Iată de ce este bun întotdeauna şi în toate împrejurările. E o greşeală să credem că se schimbă în funcţie de condiţii, întâi, binele pătrunde în întreaga natură, se află la baza întregii sale structuri. Prin structura lui, omul bun se deosebeşte fundamental de omul rău. Sistemul nervos al omului bun este mai complicat şi mai fin organizat. În creierul omului bun există mai multe celule, mai multe circumvoluţiuni; el este alcătuit altfel. Sistemul circulaţiei sângelui formează şi el o reţea mai bogată şi mai densă. Pielea omului bun are mai multe celule, este mai uniformă decât cea a omului rău. În general, omul bun are o structură apropiată de cea perfectă. Este o fiinţă foarte avansată. Şi orice om care zăboveşte pe drumul înălţării sale devine rău. În acest sens zicem că răul este binele insuficient utilizat. Dar nu este posibil ca el să fie dezrădăcinat dintr-odată, când avem chef sau chiar pe loc. Şi, când Hristos zice că nu trebuie îndepărtată neghina înainte de vremea secerişului („sfârşitul lumii”), vrea să spună că va veni, în viitor, un val nou şi că tot ce este rău în lume va trece atunci la o nouă fază de dezvoltare. Dar acestea sunt probleme de o mare profunzime. Când vorbim despre bine, despre un procedeu bun, avem în vedere întotdeauna omul sănătos. Un om bolnav nu poate să facă bine. Este clar că aici nu este vorba despre „bunătăţile” obişnuite, aşa cum le înţelege lumea.

Din punctul de vedere al ştiinţei divine, adevăratul bine se distinge prin trei calităţi: trebuie să dea Viaţă, Lumină şi Libertate. Dacă nu are aceste calităţi, nu este bine. Viaţa ne vine prin Iubire, lumina ne vine prin înţelepciune, libertatea ne vine prin Adevăr. Cel ce vrea să facă binele trebuie deci să fie în relaţie cu aceste trei lumi divine. Pentru ca una dintre faptele noastre să fie cu adevărat bună, binele trebuie să fie viu, să ne urmeze. Binele trebuie să ne însoţească. Dacă binele nu ne poate urma, nu este bine. Binele meu trebuie să vină după mine. Dar, ca să vină cu mine, trebuie să ne aducă Viaţă, Lumină şi Libertate nu numai mie, ci şi celui căruia îi fac binele. Deoarece este colectivă, Legea Divină atinge în acelaşi timp toate fiinţele. Dacă îi faceţi bine unei persoane, acest bine se răsfrânge şi asupra restului lumii. Acum, că oamenii o ştiu sau nu, asta n-are nicio importanţă pentru lumea divină. Dar fapt e că toţi vor profita de acest bine. Aşadar, făcând binele, îndepliniţi un act sfânt fiindcă, în acest fel, îl obligaţi, ca să zicem aşa, pe Dumnezeu să Se manifeste prin voi în bunătatea, în iubirea, în înţelepciunea şi în adevărul Lui. A face bine este o faptă sublimă. Şi, oricât de măruntă ar fi această faptă, este un act nobil în faţa căruia toţi se ridică şi se înclină în Ceruri, căci în bine se află Dumnezeu însuşi. Natura observă, cu cea mai mare atenţie, până şi cea mai mică achiziţie. Şi au loc mari solemnităţi în lumea invizibilă când un om face un lucru bun în lume, când înfăptuieşte un act raţional.

Şi, când Hristos zice că omul trebuie să dobândească comori în Cer, despre bine vorbeşte. Comoara este binele cu adevărat mare pe care omul l-a făcut pe Pământ. A face bine înseamnă deci a-L „forţa” pe Dumnezeu să acţioneze prin noi. Şi, din moment ce Dumnezeu acţionează, nu face excepţie, acţionează pentru toţi. Şi de aceea, când are loc o faptă bună, toate fiinţele elevate iau parte la ea. Şi, astfel, orice faptă la care Cerul nu participă este omenească şi orice faptă la care Cerul participă este divină. Binele trebuie să se facă la timpul stabilit. Asta nu înseamnă că vă veţi reţine mult timp, ci că trebuie ca inteligenţa, inima, voinţa, sufletul şi mintea să vă fie în întregime implicate în acele minute preţioase în care veţi face binele. Nu amânaţi niciodată binele pentru mai târziu. Îndată ce vă vine o idee să faceţi un bine, faceţi-1, nu-l amânaţi. Dacă-l veţi amâna, nu va ieşi nimic. Şi nu începeţi atunci să încercaţi să vedeţi dacă binele pe care vreţi să-l faceţi are raţiunea lui de a fi, căci nici în acest caz nu va ieşi nimic. Şi nu vă imaginaţi că nu puteţi face binele decât atunci când sunteţi într-o dispoziţie bună. Îl puteţi face şi când sunteţi foarte prost-dispuşi. Indispoziţia afectează doar trupul, nu şi spiritul omului. Se crede că binele este ceva mort. Nu-i adevărat. În acel gând sfânt care v-a împins să faceţi o faptă bună intră un spirit înalt şi sfânt care va sfinţi acea faptă şi va arăta că viaţa celui care îl slujeşte pe Dumnezeu se realizează întotdeauna. Binele e prima legătură în viaţă.

Binele e prima legătură dintre oameni. În zilele noastre, binele este singura legătură materială care leagă cu adevărat oamenii între ei. Şi încă ceva: binele este prima legătură dintre sufletele tuturor oamenilor şi n-are importanţă dacă ele se află pe pământ sau în Cer. Fără bine nu se poate dobândi nicio cunoaştere adevărată, care începe întotdeauna prin cunoaşterea binelui. Odată făcut, binele nu se uită niciodată. El este înscris în Cartea lui Dumnezeu, căci este un act de iubire şi, ca atare, există veşnic în lumea divină. Orice fiinţă care face binele devine un ideal pentru ceilalţi. Să nu credeţi că vă lipsiţi de ceva făcând fapte bune. Dimpotrivă, binele vă va ridica în ochii oricui. De aceea, nu cedaţi în faţa niciunei dificultăţi când e vorba să faceţi un bine. Fiţi curajoşi, hotărâţi; faceţi un bine cât de mic şi acesta să aducă viaţă, lumină şi libertate aproapelui vostru. Oricine poate să facă un bine, pentru că binele se află în inima tuturor. Fiecare faptă bună pe care o faceţi este o legătură care se consolidează treptat. Trebuie să faceţi mereu astfel de legături, nu doar o singură dată. Şi nu uitaţi că trebuie să rămâneţi necunoscuţi când faceţi un bine, aşa cum se întâmplă când omul face o faptă rea. Nu vă grăbiţi să deveniţi buni. Binele e o condiţie indispensabilă pentru perfecţiunea omului, dar nu deveniţi buni într-o zi. Totuşi, îndată ce omul aspiră la perfecţiune, binele îi vine în ajutor. Singurul lucru care distinge omul este binele care trăieşte în el.

Binele este drumul pe care trebuie să-l urmăm ca să găsim Iubirea divină. (1934)

Libertatea Adevărul eliberează sufletul omenesc, care aspiră cu ardoare la Libertate. Acesta este un impuls interior sublim nu al omului obişnuit, ci al omului în care s-a trezit conştiinţa divină. Se spune: „Veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va elibera”. Adevărul este Lumina lumii divine. Libertatea este imensitatea infinită. Şi, când vorbim despre Libertatea divină, care decurge din Adevăr, înţelegem infinitul, adică aspiraţia sufletului spre a trăi în infinit. Libertatea, în sensul deplin al cuvântului, este atributul lumii divine. Doar Dumnezeu este absolut liber. Şi iată de ce sufletul omului care trăieşte în Adevăr îl cunoaşte pe Dumnezeu ca Libertate fără limite. Şi, când omul simte în el această libertate, toate poverile, toate limitările care îl oprimau dispar. Simte o pace adâncă şi parcă un fel de dilatare, o extensie a întregii fiinţe. Starea sa conştientă nu mai cunoaşte hotare; o privire îi este de-ajuns ca să înţeleagă toate lucrurile. Vede gheaţa topindu-se sub el şi în jur. Soarele străluceşte şi toate seminţele nobile din sufletul lui, care aşteaptă de mii de ani să poată încolţi, încep să se dezvolte şi să crească. Libertatea este absolut necesară dezvoltării interioare a înaltului ideal la care aspiră omul. Omul de astăzi nu este liber. El aspiră la libertate, dar o caută pe căi exterioare. Totuşi, libertatea nu poate să vină din afară.

Nu se impune prin legi. Libertatea (indiferent de forma sub care o căutăm, politică, cetăţenească şi religioasă) impusă din afară este doar umbra libertăţii. Libertatea ideală, cea care decurge din Adevăr, nu se bazează nici pe violenţă, nici pe cunoaşterea omenească, nici pe vreo lege exterioară. O libertate ce trebuie apărată cu armele este oare libertate? În zilele noastre, oamenii sunt sclavi. Ca să se elibereze, trebuie să se nască din nou, ceea ce nu se poate decât prin depăşirea piedicilor lor actuale. Şi asta înseamnă eliberarea de lanţurile destinului şi de necesitate, restabilirea acelei legături iniţiale dintre om şi Dumnezeu, care dăinuie chiar din momentul apariţiei sale în lume, şi restabilirea libertăţii sale. Pentru că, la origine, toţi oamenii au fost creaţi liberi. Şi, dacă mai târziu libertatea a dispărut din lume, vina este doar a omului. A violat el însuşi legătura iniţială cu Cauza Primordială. A format multe alte legături care n-au făcut decât să-l limiteze şi să-l inducă în eroare. Principiul divin îl eliberează continuu de această limitare, dar, după un timp, apucă din nou pe calea greşelilor. Şi iată de ce, dacă vrea să fie liber, omul trebuie să aibă doar o singură legătură, cu Dumnezeu. Cu toate celelalte fiinţe poate să aibă doar relaţii. Căci numai Dumnezeu este absolut liber. Şi numai Dumnezeu îl poate elibera complet pe om. Dumnezeu vrea ca toate fiinţele să fie libere ca El. Şi trebuie să fie libere, deoarece sunt părţi din organismul divin.

Şi, când Dumnezeul viu al Adevărului îşi va face sălaşul în om, când forţa şi duhul lui Dumnezeu vor începe să acţioneze în el, abia atunci acesta îl va adora şi îl va sluji în Duh şi Adevăr. Libertatea cere ca omul să fie pregătit în orice moment să facă tot ce îi cere Dumnezeu. Şi omul liber poate, fiindcă nu e reţinut de nicio legătură. Exact în aceasta constă libertatea lui. Astăzi, se discută problema dacă omul are voinţă liberă. Numai omul care trăieşte în acea lume reală şi imuabilă în care trăieşte Dumnezeu, numai omul care îi înţelege legile şi-L slujeşte în Duh şi în Adevăr este cu adevărat liber, are voinţă liberă. Şi, în realitate, libertatea îşi are sediul în voinţa omului; ea este „divinul” din el. Şi iată de ce nu înţelegem nimic arbitrar când spunem „libertate”, ci înţelegem voinţă raţională. Numai omul raţional poate să fie liber. Şi natura vie dăruieşte libertate doar „raţionalilor”. Pe nechibzuiţii care n-au voinţă şi se lasă ghidaţi doar de arbitrar îi limitează. Există, în împărăţia naturii vii, mii şi milioane de fiinţe care sunt închise şi-şi aşteaptă eliberarea. De ce? Pentru că sunt dominate de dorinţa arbitrară de a se mişca doar la întâmplare, în orice direcţie. Dar libertatea exclude faptele negative arbitrare. Libertatea nu cunoaşte mişcări decât într-o direcţie: Adevărul. Şi nu trebuie să uităm că Adevărul este direcţia în care se mişcă toate lucrurile din Creaţie. Să reţinem deci că Adevărul este acela în care omul poate să fie liber întotdeauna. Toate limitările, toate obstacolele noastre provin din faptul că nu suntem încă în contact cu Adevărul. Nu există altă măsură. Ne putem explica limitările în diferite feluri - acestea sunt

concepţiile noastre. Dar trebuie să reţinem că limitările, obstacolele, contradicţiile care apar în jurul nostru dovedesc că, în cazul dat, nu ne aflăm în contact cu Adevărul. Adevărul (aşa cum ne arată experienţa omului liber) pune capăt tuturor contradicţiilor. Şi, dacă survine vreo dificultate cât de mică, înseamnă că ne aflăm în afara sferei Adevărului. Încă un lucru ce nu trebuie uitat: libertatea nu va veni din afară. Orice libertate care se impune din afară este doar umbra libertăţii. Nu alergaţi după umbre. Adevărata libertate este libertatea minţii. Ea vine din interior. În libertatea interioară, omul se apreciază pe el însuşi la adevărata lui valoare, se determină şi se cunoaşte pe sine. În libertatea interioară, omul se judecă singur. Aceasta este legea. În libertatea interioară, omul se limitează singur -se limitează în mod voit. Când? Doar când face binele. Pentru că pe drumul libertăţii sunt puse la încercare nobleţea sufletului şi compasiunea inimii. De fiecare dată când omul face un bine, întâi se limitează. Şi se limitează fiindcă dăruieşte continuu. Dar, îndată ce face un bine, îşi recapătă libertatea. Iată de ce e bun orice lucru care, din momentul manifestării sale, limitează omul şi-l lipseşte de libertatea lui. Şi e rău orice lucru care, din momentul manifestării sale, dă libertate omului, ca să-l lipsească apoi de ea. În asta constă relaţia profundă dintre bine şi libertate, dintre rău şi sclavie. Dacă vreţi să aveţi o regulă sigură, reţineţi:

- orice lucru care îl face pe om să-şi piardă libertatea este rău; - orice lucru care îl face să-şi câştige libertatea este bun. Şi, astfel, aşezaţi-vă adevărul în suflet, şi veţi dobândi libertatea pe care o căutaţi. (1935)

Dumnezeu Există Unu, care se manifestă prin Iubire, înţelepciune şi Adevăr. El este Unu! Şi întreaga natură vie vorbeşte despre acest Unu, cel Mare. Este numit Dumnezeu, Domnul, Tatăl. El umple totul, El umple tot ce există, toate lumile, toate sistemele solare, şi totuşi rămâne nemanifestat. Şi, în toată „veşnicia”, nu Se poate manifesta total, căci nu există toate formele prin care ar putea să Se exprime în întregime. Prin El însuşi, Absolutul, Inaccesibilul este fără formă, este fără limite, fără început. El este „Nimic”. Dar acest „Nimic” conţine totul. El Se limitează fără să Se limiteze. Se diminuează fără să Se diminueze. Creează, dar fără să Se epuizeze vreodată. Se manifestă în toate, dar fără a fi El însuşi în ce este manifestat. Susţine totul (atât în interior, cât şi în exterior), dar El însuşi nu ia parte la nimic. Îl concepem ca Lumină, Raţiune-Logos. Dar El însuşi nu e nici Lumină, nici Raţiune. Lumina şi Raţiunea sunt manifestările Lui. Dumnezeu nu este prezent în lume în mod material. Aşa cum pictorul nu se află în tabloul pe care îl pictează, nici sculptorul, în statuia pe care o face! Dar, când Marele Necunoscut se dezvăluie, ne apare ca Lumină fără umbră, ca Viaţă fără întrerupere, ca Ştiinţă fără eroare, ca Libertate fără limite.

Şi, când zicem că Dumnezeu e numai Iubire, avem în vedere o manifestare a lui Dumnezeu prin care îl putem cunoaşte în modul cel mai intim. Iubirea este prima manifestare a lui Dumnezeu. De aici decurge că, acolo unde este Iubire, acolo unde este binele, unde este rodul lui, acolo Se manifestă Dumnezeu. Şi, când vorbim despre Dumnezeu ca Iubire, înţelegem acea Fiinţă din care decurge toată viaţa din univers şi care uneşte toate sufletele vii într-un tot, fără ca Ea însăşi să se schimbe în vreun fel. Sufletele sunt diferite stări în care Iubirea, Conştiinţa Divină se manifestă în timp şi spaţiu. Şi totul poate să dispară în lume, dar această Conştiinţă Supremă Divină nu va dispărea niciodată. Toate sufletele reunite formează Conştiinţa Divină. Şi sensul vieţii se găseşte în unirea sufletelor cu Dumnezeu, în unirea lor cu Conştiinţa Divină. Din această unire decurge Iubirea care generează viaţa. În sensul deplin al cuvântului, nu există în lume decât o entitate absolut bună, Dumnezeu. El este bun întotdeauna. În această stare de blândă şi binevoitoare bunătate, în Dumnezeu nu există absolut nicio dorinţă de a face cel mai mic rău cuiva. Şi, dacă Dumnezeu ar „trece” pe lângă cea mai mică musculiţă, i-ar zâmbi şi iar oferi toate condiţiile necesare ca să trăiască şi să se dezvolte. Dumnezeu nu judecă pe nimeni, nu limitează pe nimeni. Frumuseţea inefabilă a lui Dumnezeu este că nu-Şi aminteşte decât binele pe care l-am făcut. Dumnezeu lasă toate fiinţele libere. Până în prezent, n-a spus niciunei fiinţe din univers, fie ea cât de mică: „Fă asta!” sau: „Slujeşte-Mă!” El îi arată calea, dar lasă

fiecare fiinţă liberă să facă ea însăşi alegerea şi să acţioneze după cum îi e voia. Şi, dacă ne ataşăm de Dumnezeu, dacă îl slujim, ce profit are El? îi putem dărui noi cunoaştere? Nu! El ştie tot. Îi putem dărui forţă? Nu! El e cel mai puternic. Totul poate să treacă, totul poate să se prăbuşească, El rămâne pe vecie neclintit. Singurul lucru prin care îl atragem pe Dumnezeu este neputinţa, neantul nostru. Când ne vede atât de amărâţi, de suferinzi şi de ignoranţi, simte născându-se în El, în Suprema Sa Grandoare, un elan, o dorinţă de a Se apleca spre noi ca să ne întindă mâna şi să ne zică domol: „Sus acum!” Dorinţa lui Dumnezeu este să ne elibereze, să ne purifice, să ne lumineze mintea, să ne înnobileze inima, să aşeze în sufletul nostru acea flacără prin care vom cunoaşte că El este numai Iubire. În inima lui Dumnezeu există ceva măreţ. El înalţă popoarele, societăţile, familiile, indivizii. Lui îi datorăm toate binefacerile (cunoaşterea, înţelepciunea, adevărul şi libertatea). Şi El i-a ridicat pe toţi oamenii mari deasupra celorlalţi. Ei reprezintă un fel de impuls al Duhului Sfânt. Pentru ei vrea Dumnezeu să vină în lume Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul. Şi totalitatea vieţii din toată Veşnicia, ca şi a binelui din toate sufletele, totul este cuprins în Iubirea lui Dumnezeu, în înţelepciunea şi Adevărul Lui. Îndată ce Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul se trezesc, Duhul Sfânt este prezent printre oameni şi pricepem adevărata realitate a lucrurilor. Omul trebuie să ştie că există un singur Dumnezeu şi o Iubire, o înţelepciune şi o Cunoaştere, un Adevăr şi o Libertate, o Dreptate şi un echilibru absolut, o Bunătate Vie şi un izvor de binefaceri pentru toţi.

În afara acestor unităţi de măsură, nu există altele pentru Marea Realitate. Şi nu există realmente decât ce-i aparţine lui UNU, lui Dumnezeu Viu. Totuşi, există oameni care întreabă: „Există Dumnezeu şi, dacă există, unde e?” Întregul univers reprezintă „Oraşul Divin” unde sălăşluieşte Dumnezeu. Conştiinţa, Raţiunea Lui este atât de sublimă încât cuprinde până şi cele mai mici fiinţe şi are grijă de viaţa lor. Toţi îngerii, toate fiinţele care au trăit pe Pământ de milioane de ani, până la noi, ştiu ce este Dumnezeu. Şi, împreună cu un sfânt foarte mare, stau în faţa acelei Fiinţe Măreţe a cărei inimă este izvorul din care curge Iubirea sfântă ce înalţă şi susţine întregul cosmos. Şi, dacă ar fi întrebate ce este Dumnezeu şi unde Se află, v-ar răspunde, conformându-se felului vostru de a vorbi: Nu există fiinţă mai apropiată de voi decât Dumnezeu. Nu există fiinţă mai trează, cu inima mai atentă, cu voinţa mai puternică şi pentru care nimic nu este imposibil. Nu există fiinţă mai nobilă, mai sfântă, mai pură, mai înţeleaptă, mai puternică decât Dumnezeu. El este peste tot: în cer (în toate sistemele solare) şi pe Pământ, în spatele tuturor lucrurilor. Tot ce se află în noi şi în afara noastră, tot ce ne înconjoară este un fond în spatele căruia, asemenea unui pictor sublim, Se ascunde Dumnezeu. Este ascuns foarte adânc, fiindcă vrea să ne lase liberi. Şi, pentru că Dumnezeu este ascuns atât de profund, oamenii îl caută continuu în afară şi vor să se apropie de El prin mijloace exterioare. Dar Dumnezeu nu este o realitate care poate fi demonstrată. Şi a vrea să demonstrăm existenţa lui Dumnezeu echivalează cu a declara că nu există Dumnezeu. Orice dovadă a existenţei lui Dumnezeu este un proces

mecanic. Şi cel care vrea dovada existenţei lui Dumnezeu a rupt, în conştiinţa lui, legătura care îl unea cu El. Îndată ce această legătură este restabilită, viaţa începe să curgă fără întrerupere de la Dumnezeu spre oameni şi de la oameni spre Dumnezeu. Atunci, în mintea, inima şi voinţa omului are loc un flux neîntrerupt al Conştiinţei Divine. De asemenea, atunci încetează în mod firesc acele întrebări lipsite de sens: Există un Dumnezeu, sau nu, Dumnezeu ne iubeşte, sau ne-a uitat? Iubirea de Dumnezeu, din care decurge acea legătură vie dintre om şi Dumnezeu, este o experienţă mistică şi interioară care se manifestă în formele şi gradele cele mai variate. Forţa magică a acestei experienţe se găseşte în momentul în care omul îşi înalţă gândul, inima şi sufletul spre Principiul Veşnic fără nicio ezitare, fără nicio îndoială. Şi totul este posibil pentru omul care a cunoscut acest moment. Doar atunci va înţelege sensul vieţii, fiindcă doar Dumnezeu poate să i-l dezvăluie. Şi, atunci, omul va înţelege că s-a născut ca să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi marcheze viaţa cu pecetea acestei iubiri, nu ca să slujească concepţiile omeneşti. Exact asta îi sugerează sufletul. Fiindcă (şi nu uitaţi asta) marea iubire a sufletului omenesc este doar Dumnezeu. De aceea, nu dau numele de „om” decât celui care îl iubeşte pe Dumnezeu. Un astfel de om atrage atenţia oamenilor inteligenţi şi buni şi ei zic: „Astăzi s-a întâmplat ceva divin”. Momentul în care omul îl iubeşte pe Dumnezeu cu o iubire pură este cel mai luminos al vieţii sale, căci atunci

înfloreşte, iar parfumul pe care îl emană se răspândeşte până departe. Asta înseamnă că este atunci un izvor care ţâşneşte neîntrerupt şi care ştie să dăruiască. În această stare, toate dorinţele raţionale ale omului se pot realiza. Doar atunci devine omul cu adevărat liber. El are libertatea pe care i-o dă Adevărul. Şi prin „Adevăr” înţelegem, în acest caz, legătura pe care Dumnezeu a creat-o între El şi noi. În afară de asta, nu există nicio libertate. Oamenii din zilele noastre, care au pierdut legătura care îi unea cu Dumnezeu, îşi imaginează că pot să facă ce vor, ba chiar cred că au dreptul să-L critice pe Dumnezeu însuşi. Putem spune, pe bună dreptate, că nu există fiinţă care să fi suferit ofense mai mari decât Dumnezeu. Dar (ca să folosim limbajul oamenilor) nici măcar nu S-a încruntat. În strălucirea permanentei Sale bunătăţi, El priveşte blând şi calm. Doar cel care trăieşte în această lume reală şi imuabilă în care sălăşluieşte Dumnezeu, doar cel care îl slujeşte pe Dumnezeu şi îi înţelege legile şi cerinţele este liber, are o voinţă liberă. Şi, acum, reţineţi câteva adevăruri foarte simple, care să fie pentru voi adevărate criterii: Singura fiinţă care ne iubeşte este Dumnezeu. Şi când suferim, şi când ne bucurăm, El este acelaşi. Şi în suferinţă, şi în bucurie, Dumnezeu este cel care ne vorbeşte. Alt lucru pe care n-ar trebui să-l uitaţi: ca să puteţi întreba ce este Dumnezeu, trebuie întâi să fi căutat, învăţat nu în una, ci în multe eternităţi! Şi, după ce aţi terminat de studiat toate ştiinţele Cerului şi ale Pământului, doar atunci veţi avea dreptul să puneţi

această întrebare. Şi ştiţi ce vi se va răspunde? Răspunsul e simplu şi clar: Dumnezeu e iubirea pe care trebuie s-o simţiţi înăuntrul vostru. Dar, până atunci, cât timp rătăciţi încă în căutarea dovezilor pentru sublima realitate, reţineţi cele ce urmează. Când întrebaţi unde este Dumnezeu, trebuie să ştiţi că Dumnezeu este acolo unde e viaţă, gândire, sentiment. Dacă vă îndoiţi de Dumnezeu, aflaţi că vă îndoiţi de voi înşivă. Căci Dumnezeu nu Se schimbă niciodată; nu există în El proces reversibil. În Iubirea lui Dumnezeu nu există nicio excepţie. Iată de ce, indiferent unde mergeţi, oricare ar fi situaţia în care vă aflaţi, vă puteţi îndoi de orice, dar niciodată de Dumnezeu. Să ştiţi că El este peste tot şi, îndată ce-L veţi invoca, vă va veni în ajutor. Dacă auziţi oameni zicând că ei nu cred în Dumnezeu, examinaţi-i, şi veţi vedea că se consideră ei înşişi divinităţi. Nu fiţi asemenea lor. Şi nu uitaţi că Dumnezeu este prezent peste tot acolo unde există sens. Unde nu există sens, Dumnezeu e absent. Şi locul unde Dumnezeu e absent este „iadul”. Întrebaţi când e bun omul. În momentul în care Dumnezeu Se manifestă, omul este bun. El este rău în momentele în care Dumnezeu nu Se exprimă. Când omul îl are pe Dumnezeu în el, se simte plin de veselie şi de bucurie, gata să facă orice serviciu. Când renunţă la slujirea sfântă, Dumnezeu îl părăseşte. Nu întrebaţi dacă Dumnezeu vă iubeşte, căci n-a încetat să vă iubească din prima până în ultima zi. Întrebaţi-vă, mai degrabă, dacă voi îl iubiţi pe Dumnezeu.

Şi puneţi-vă iubirea la încercare prin această măsură unică: Ce e mai puternic în voi, dorinţele, sau iubirea de Dumnezeu? Dacă iubirea de Dumnezeu e mai puternică, sunteţi pe calea cea bună. Dar, dacă iubirea voastră de Dumnezeu e mai slabă decât dorinţele, atunci suferinţele şi contradicţiile nu vor înceta în viaţa voastră. Dacă omul îl iubeşte pe Dumnezeu, orice i s-ar întâmpla, totul se va sfârşi bine. Dacă n-are în el iubire de Dumnezeu, atunci drumul lui va fi lung, anevoios şi plin de dorinţe irealizabile. Drumul spre Dumnezeu se găseşte în perfecţiune. Omul perfect are un singur gând: Spre Dumnezeu înainte! în afara perfecţiunii, Dumnezeu rămâne de neînţeles pentru noi. Din momentul în care omul tinde spre perfecţiune, îl va cunoaşte pe Dumnezeu ca Iubire. Şi va simţi atunci bătând pulsul tuturor fiinţelor vii. Şi nu există fericire mai mare pentru om decât să simtă acest puls. Omul va înţelege atunci sensul sublim al măreţelor cuvinte rostite de Hristos: „Trăiesc în Dumnezeu şi Dumnezeu trăieşte în Mine!” „Trăiesc în Dumnezeu” înseamnă că Dumnezeu este „în afară”. „Dumnezeu trăieşte în mine” înseamnă că Dumnezeu este „înăuntru”, iar eu, omul, sunt „afară”. Iată de ce, când Dumnezeu e în voi, feriţi-vă să-L limitaţi. Dăruiţi-I, înăuntrul vostru, o libertate absolută, ca şi El să vă dăruiască această libertate în El. „Diavolul” este o fiinţă care L-a limitat pe Dumnezeu Înăuntrul său, şi de aceea Dumnezeu l-a limitat afară. Dăruiţi-I lui Dumnezeu o libertate absolută înăuntrul vostru. Şi atunci vi se va dezvălui o lume nouă.

(1935)

Lumina Lumina este actul creator al măreţei naturi. Ea stabileşte limite între fiinţă şi nefiinţă, între temporar şi veşnic, între real şi tranzitoriu. Lumina este primul act de trezire în natura vie. Şi prin „trezire” înţelegem trecerea de la starea nelimitată a naturii la starea limitată, de la supraconştiinţă la subconştiinţă. Dacă vă adresaţi fizicienilor din zilele noastre ca să le aflaţi părerea despre lumină, vă vor spune că este o serie de vibraţii în care intră şapte culori, de la roşu la violet. Acestea sunt limitele, inferioară şi superioară, între care lumina se manifestă în lumea fizică. Sau, mai exact spus, limitele între care oamenii percep lumina. Dar s-ar putea spune că lumina prin ea însăşi constă doar în vibraţii? Este adevărat că vibraţiile intră ca element în manifestarea luminii, dar nu sunt lumina însăşi. Problema luminii este o temă pentru oamenii superior instruiţi, care sunt cu totul altfel constituiţi decât oamenii din prezent. Şi va trece mult timp, încă, până când corpurile oamenilor de azi vor ajunge la o dezvoltare care să le permită să perceapă fenomenele vii ale naturii în adevărata lor lumină. Şi, dacă întrebaţi acele fiinţe avansate despre originea luminii, pe care o percepe orice om cu inteligenţă medie, vă vor spune că alte vibraţii luminoase vin din spaţiul cosmic spre Pământ şi că, apropiindu-se de acesta, se transformă în aşa fel încât rezultă lumina obişnuită. Dar, dincolo de această lumină obişnuită, care este doar un reflex, există alte energii, de un ordin

mai înalt, şi, dincolo de acestea din urmă, se găseşte ceva mult mai raţional. Pentru cei care văd, totul este lumină, în natura vie. Totul pe Pământ, minerale, plante, animale, toate formele omeneşti nu sunt nimic altceva decât lumina transformată în manifestările ei, care variază la infinit. Pentru cei care văd, lumina nu este lipsită de viaţă, nu constă doar în vibraţii, după cum se afirmă astăzi. Lumina provine din viaţă. Viaţa se naşte îndată ce se manifestă Iubirea. Şi, îndată ce apare viaţa, apare şi lumina. Nu uitaţi că lumina a fost produsă de principiul suprem al vieţii. Şi lumina prin ea însăşi a produs toate formele vii care se succed în natură. Este agentul cel mai puternic în opera sa creatoare. Şi iată de ce se zice că Dumnezeu este lumină. Dumnezeu prin El însuşi nu e lumina, dar produce lumina şi Se manifestă în lumină. Duhul Lui dăruieşte lumină deplină. Sufletul îl înţelege pe Dumnezeu ca fiind incomensurabila lumină fără umbră. Îi înţelege unitatea în lumina manifestată. Dar această lumină diferă în funcţie de gradul în care se manifestă. Astfel, lumina pe care o avem în lumea fizică se deosebeşte de lumina care acţionează în lumea spirituală, ca şi de aceea care funcţionează în lumea divină. Pentru ca omul să poată primi şi înţelege lumina spirituală, trebuie să aibă viaţă spirituală. Atunci i se va dezvălui o lume măreaţă, o lume în care domneşte lumina. Această lumină este vie şi plină de raţiune. Şi toţi marii mistici care posedă această lumină interioară văd această lume nelimitată, o văd

vibrând în cele mai frumoase culori, cele mai calde, şi sufletul li se umple de ea ca de forţe vii. Şi iată de ce această lumină este infinit mai reală decât lumea noastră pentru toţi cei care văd. Lumina percepută de oamenii obişnuiţi este doar un reflex al acesteia. Şi, într-adevăr, lumina vie este acel agent natural suprem care creează formele gândirii omeneşti, formele dorinţelor şi sentimentelor omului. Ea este învelişul minţii omeneşti. Fără ea, nimeni nu poate gândi şi simţi. Ea luminează lucrurile. Ea împinge intelectul să gândească, să raţioneze logic. Pe ea o înţelege intuiţia imediat. De aceea, nicio activitate intelectuală nu se poate manifesta, nicio manifestare organică nu poate să aibă loc fără prezenţa luminii. Astfel, gradul de dezvoltare al tuturor fiinţelor depinde de calitatea şi cantitatea luminii pe care ele o posedă. Această măsură i se aplică şi omului. Un om se deosebeşte de altul prin gradul luminii sale. Putem să judecăm caracterul unui om, inteligenţa şi elevarea sa spirituală prin calitatea şi cantitatea luminii pe care o primeşte şi o emite. Şi, astfel, un om se poate recunoaşte după lumina vieţii sale. Când un om intră în lumea raţiunii, lumina lui spune de unde vine şi ce viaţă duce. Şi, dacă acel om a împlinit voia lui Dumnezeu, la intrarea În lumea spirituală se va simţi copleşit de atâta lumină, de atâta bucurie, de atâta fericire, încât va crede că posedă lumea

Întreagă. Şi, în orice direcţie în care îşi va îndrepta privirea, va vedea peste tot numai lumină, o lumină imensă, nimic altceva. În această lumină neîntreruptă nu există niciun fel de umbră. Este doar o strălucire continuă şi fără limite. Manifestările unei vieţi raţionale se disting întotdeauna prin apariţia luminii. Şi noi determinăm gradul de inteligenţă prin gradul de lumină. Cu cât lumina care provine de la o fiinţă raţională este mai strălucitoare şi mai intensă, cu cât este mai blândă şi tandră, cu cât luminează mai puternic viaţa, dându-i sens, cu atât mai înaltă este inteligenţa căreia îi aparţine. Din acest punct de vedere, lumina care există în spaţiu ne arată că şi în natură există o raţiune înaltă. Toate corpurile luminoase pe care le vedem în spaţiu sunt fiinţe vii, inteligente care îşi trimit lumina. Lumina soarelui este şi ea rezultatul unui mare număr de fiinţe cu raţiune înaltă care îşi trimit gândurile sub formă de lumină. Şi omul este lumină prin el însuşi. Toţi oamenii buni sunt strălucitori, iar cei răi, care au pierdut sensul vieţii, sunt întunecaţi. În jurul lor este doar o lumină care licăreşte. Toate fiinţele bune sunt „stele”. Şi nu e doar un fel de a vorbi, e o realitate. Toată viaţa din prezent a omului depinde de steaua lui, toate existenţele trecute şi viitoare au depins şi vor depinde de lumina „stelei” sale. Această stea este comoara vieţii sale, este sensul vieţii sale. Când Hristos a venit pe Pământ, această stea L-a însoţit. Dar n-a fost zărită decât de trei înţelepţi din Orient. Când Hristos va veni din nou pe Pământ, steaua Lui va fi de zece ori mai strălucitoare decât acum două

mii de ani. Dar va fi vizibilă doar pentru cei care sunt pregătiţi să primească lumina divină. Hristos va veni ca o lumină interioară în minţile şi inimile oamenilor. Această lumină va atrage oamenii unii spre ceilalţi şi-i va uni interior. Aceşti oameni vor fi oamenii luminii, oamenii cu „stele”. Astfel de oameni cu „stele” erau pe vremuri apostolii. Când Hristos va reînvia, vor apărea multe „stele”. Sunt acele „limbi de foc” despre care se vorbeşte foarte vag în Evanghelie. Acele stele emiteau atât de multă lumină încât rezulta o unire între luminile vizibile şi cele invizibile, între apostoli şi oamenii luminoşi cu raţiune înaltă, locuitorii „cerului”. Şi, într-adevăr, când această lumină pune stăpânire pe un suflet, acesta nu se mai îndoieşte. Este unul dintre cele mai sublime momente pe care le poate trăi un om. Un sentiment de o blândeţe infinită, de o mare nobleţe se naşte atunci în el şi continuă să strălucească cu o sclipire calmă şi neîntreruptă. Acest sentiment este dulce şi delicat, dar şi foarte intens; este foarte puternic, are o forţă interioară atât de mare, încât omul devine invincibil. Şi, astfel, dacă vreţi să înţelegeţi lumina, mergeţi pe cărarea luminii! Lumina intră doar în palatele regilor? Ea intră şi în locurile curate, şi în locurile murdare. Mâinile luminii vii sunt murdare. Dar, dacă lumina, care se află atât de sus, coboară şi-şi murdăreşte mâinile cu păcatele oamenilor, cu atât mai mult oamenii de pe Pământ ar trebui să acţioneze la fel. Lumina nu poate fi oprită de nimic, ea pătrunde în locurile cele mai tainice ca să le lumineze şi să le dea viaţă.

Şi aceasta este sublima smerenie. De la lumină ar trebui să învăţaţi să fiţi smeriţi. Dacă n-aveţi smerenia luminii, nu veţi ajunge la nimic. Fiţi ca lumina! Lumina ajunge peste tot, trece peste tot, dar nu rămâne nicăieri. Lumina nu lasă nimic din ea acolo unde intră. Dar străbate lumea, neobosită. Ce sublimă este inima luminii! Urmaţi drumul luminii, un drum fără pulbere. Şi nu uitaţi că, dacă steaua voastră este tot la răsărit pe cărarea pe care aţi pornit, înseamnă că vă aflaţi pe cărarea luminii. Dacă steaua voastră este tot la apus pe cărarea pe care aţi pornit, înseamnă că vă aflaţi pe cărarea întunericului. Când viaţa nu mai are sens pentru voi, căutaţi ceea ce străluceşte. Şi ceea ce străluceşte veşnic, fără să se stingă niciodată, este înţelepciunea. Ataşaţi-vă de ceea ce străluceşte: înţelepciunea. Ea vă va dărui cunoaşterea, care vă va acoperi cu cele mai frumoase veşminte: lumina. Fiindcă lumina este veşmântul cunoaşterii. Iubiţi lumina şi fiţi liberi! (1935)

Miezul învăţăturii divine Mă întrebaţi: „Care este miezul învăţăturii?”. V-am spus şi am să vă spun din nou: „Miezul învăţăturii sunt Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul”. Dar ce sunt acestea trei? Voi, care aţi comis deja greşeala ireparabilă, care aţi spart coaja nucii ca să-i mâncaţi miezul, ascultaţi ce vă spun: continuaţi în aceeaşi direcţie, mâncaţi miezul; coaja să nu vă fie piedică. Iar eu vă spun: mâncaţi miezul, vedeţi ce gust are adevărul, dar coaja să nu vă facă să vă poticniţi, nu cereţi „dovezi”. Şi acum ascultaţi răspunsul la întrebarea voastră. Iubirea este ceva fără de care viaţa nu poate să existe. Înţelepciunea este ceva fără de care nicio mişcare nu poate să existe. Adevărul este ceva fără de care nicio limită nu există. Iubirea este începutul vieţii. Adevărul este sfârşitul vieţii. Acestea sunt cele două borne ale Marii Realităţi din lume. Ceea ce se aşază la mijloc şi conferă o formă lucrurilor este înţelepciunea Divină. Înţelepciunea nu poate să acţioneze decât dacă există un început şi un sfârşit. Între aceste două borne lucrează înţelepciunea, în intervalul format de început şi sfârşit: ea acţionează în toate eternităţile fără să le poată umple vreodată.

În acest interval se mişcă înţelepciunea, arătând în adevărata lor valoare Iubirea şi Adevărul. Înţelepciunea grăieşte: Eu, care mă mişc între început şi sfârşit, vă zic: Iubirea este începutul a tot ce există. Adevărul e ultima limită, scopul suprem. Si dincolo de Adevăr? Dincolo de Adevăr nu există nimic. Nu se poate merge dincolo de Adevăr. Fiecare lucru creat se mişcă, se mişcă şi se opreşte în sfârşit la Adevăr. El se poate mişca milioane şi miliarde de ani, dar, odată ajuns la Adevăr, se opreşte. Atunci, una din două: ori va lua în considerare legile Adevărului şi va trăi conform lor, ori va fi făcut praf. Voi strigaţi: „Spune-mi Adevărul!”. Adevărul nu se poate spune. Trebuie trăit. Adevărul reprezintă rodul totalităţii vieţii. El are în cuprinsul lui manifestările lui Dumnezeu. El are în cuprinsul lui toate manifestările fiinţelor perfecte. El are în cuprinsul lui întreaga veşnicie, care este formată din mii şi milioane de „veşnicii”. Şi, astfel, nu uitaţi, dacă, cu iubirea voastră, nu puteţi să treceţi de la început la sfârşit şi să intraţi în Adevăr şi, pe de altă parte, dacă, cu adevărul vostru, nu puteţi să treceţi de la sfârşit la început, nu veţi înţelege niciodată ce este viaţa. Trebuie să uniţi începutul cu sfârşitul. Dacă nu reuşiţi, nu veţi putea să faceţi nimic, nu veţi putea să înţelegeţi nimic. Şi cine poate să unească începutul cu sfârşitul? Numai înţelepciunea. (1935)

Duhul Dumnezeu, în esenţă, este Duh. Duhul este manifestarea lui Dumnezeu Viu. El a existat şi va exista veşnic. Duhul este principiul tuturor lucrurilor. „La început era Cuvântul... şi toate lucrurile au fost făcute prin El”. Cuvântul este prima manifestare a Iubirii în lumea materială. Iubirea este primul rod al Duhului. Iubirea este răsăritul Duhului, aşa cum înţelepciunea este zenitul lui. „La început era Cuvântul”. Iubirea este inima Cuvântului. Adevărul e capul lui. Şi capul Adevărului este Duhul lui Dumnezeu. Duhul este originea originii tuturor lucrurilor. Astfel, omul trebuie să înceapă întâi cu Cuvântul. Şi ceea ce ne vorbeşte uneori nu este încă Duhul lui Dumnezeu, ci Cuvântul. Omul va ajunge apoi la Adevăr. Şi, în sfârşit, la Duhul lui Dumnezeu. Cel care nu înţelege Cuvântul nu poate să înţeleagă nici Adevărul, iar cel care nu înţelege Adevărul nu poate să înţeleagă Duhul. Căci Duhul coboară în Adevăr şi Adevărul coboară în Cuvânt. Şi acest Cuvânt zice: „Duhul este cel care dă viaţă”. Viaţa există pentru că există Duhul. Duhul a dat viaţă.

Viaţa adevărată este doar cea care decurge din Duh. Căci există şi o viaţă ce nu decurge din Duh. Viaţa care decurge din Duh este în conformitate perfectă cu raţiunea. În această viaţă, nimic nu moare. Şi toate suferinţele, bolile, contradicţiile şi privaţiunile sunt complet excluse din ea. Duhul este baza veşnică, nemuritoare, tocmai a acestei vieţi. El conţine toate formele primordiale în care se manifestă viaţa. Prin „forme primordiale” se înţeleg formele care provin direct din Duh. Fiecare formă a Duhului este o pagină scrisă din marea carte a vieţii. În esenţă, Duhul este unul singur; manifestările lui sunt în număr infinit. Duhurile sunt suflurile generate de Suflul Unic. În pluralitatea Duhului se manifestă diversitatea sa inepuizabilă. Şi măreţia Duhului Sfânt se găseşte în această diversitate. Duhul conţine nenumăratele comori ale lumilor vizibile şi ne dezvăluie ce este Dumnezeu în El însuşi. Dumnezeu Se apropie de noi trimiţându-ne Duhul Lui, aşa cum soarele îşi trimite lumina. Duhul Sfânt se trezeşte în fiecare zi şi ne dăruieşte zilnic binefacerile lui cu bunăvoinţă, fără să i le cerem şi fără ca el să ne ceară ceva în schimb. Tot ce avem îi datorăm lui. Şi, dintotdeauna, oamenii au fost mai mult sau mai puţin conştienţi de acest lucru. Au determinat în diferite feluri acea forţă plină de raţiune care decurge din Dumnezeu şi se manifestă în lume şi i-au dat tot felul de

nume: substanţă primordială, energie iniţială, legea atracţiei şi a afinităţii etc. Dar legile au fost create de Duh. Legile vii sunt în relaţie tocmai cu această sublimă energie din lume care, ieşind din starea ei primordială, intră pe calea evoluţiei, în procesul diferenţierii, ca să se manifeste în infinita sa varietate. Si acest drum al dezvoltării nu este nimic altceva decât mişcarea Duhului în înţeleaptă aplicare a legilor Naturii. El este unu singur. De aceea vă spun: drumul fără cărări este drumul Duhului; urmaţi acest drum. Duhul este cea mai măreaţă realitate. Din punctul de vedere al lumii fizice, el este invizibil, dar, din punctul de vedere al lumii divine, este la fel de obiectiv ca trupul în lumea fizică şi sufletul în lumea spirituală. Tot ce e mare, elevat, puternic în lume se datorează Duhului. Duhul a dat roadele cele mai sublime. Aceste roade sunt: Iubirea, Bucuria, Pacea; toleranţa, bunătatea, compasiunea; credinţa, blândeţea, renunţarea. Acestea sunt trei triunghiuri sublime care funcţionează în cele trei lumi: divină, angelică şi umană. Iubirea, Bucuria, Pacea formează triunghiul divin. Iubirea este tatăl, Bucuria este mama şi Pacea este copilul lor. În triunghiul lumii angelice, toleranţa este tatăl, bunătatea este mama şi compasiunea este copilul lor. Dobândiţi aceste calităţi, şi vă veţi număra printre îngeri. În cel de-al treilea triunghi, credinţa este tatăl, blândeţea este mama şi renunţarea este copilul.

Când posedaţi aceste calităţi în sensul lor profund şi mistic, veţi fi primiţi în societatea sfinţilor. Pentru ca omul să înţeleagă ce este Duhul, trebuie ca sufletul lui să se trezească, deoarece doar sufletul este în relaţie directă cu Duhul. Fără suflet, n-am avea nici cea mai mică idee despre Duh. Şi am putea să spunem că relaţia care există între sămânţa care încolţeşte şi soare este aceeaşi ca relaţia dintre sufletul omenesc şi Duhul Sfânt. Sufletul omenesc trebuie să simtă o tresărire sfântă în prezenţa Duhului Sfânt, căci viaţa şi evoluţia sa depind de el. Sufletul n-a ajuns la capătul evoluţiei, va mai trece prin alte milioane de forme. Şi, după ce-şi va încheia evoluţia, se va uni cu Duhul şi, din acel moment, sufletul şi Duhul nu vor mai exista separat. Şi atunci se va manifesta viaţa veşnică. Duhul nu poate să trăiască decât cu sufletul. Nu poate să trăiască cu intelectul, având în vedere că gândurile noastre se schimbă tot timpul. Reţineţi că esenţialul pentru om este Duhul. Prima manifestare a omului este aceea ca duh. Duhul este acel punct absolut în care apare omul. Duhul omului este veşnic. Fără întrerupere, el coboară, se manifestă şi urcă din nou. El există ca un mic centru, ca un germene în cosmos. Când Duhul Divin coboară în duhul omului, acesta se trezeşte şi se manifestă. Duhul omului coboară şi urcă apoi din nou spre Dumnezeu. În acest proces neîncetat de involuţie şi evoluţie, duhul omului se mişcă în acelaşi timp în trei direcţii. Întâi, aspiră la viaţă. Apoi, la cunoaştere.

În fine, la adevăr. Duhul omenesc îl învaţă totul pe om. El împinge sufletul omului spre cunoaştere, spre libertate. Sufletul păstrează toate comorile duhului omenesc. Poartă în el tot ce a dobândit duhul omului din timpuri imemoriale până în prezent. Duhul omului este autorul a tot ce avem pe Pământ. Toate ştiinţele, toate artele, toate religiile, toate epocile şi culturile prin care a trecut Pământul, totul a fost creat de duhul omului, care nu s-a manifestat totuşi pe deplin. Chiar corpul fizic al omului, cu toate organele, cu toată organizarea sa, a fost creat de duhul lui. Şi, atunci când se formează un corp în fiinţa unei mame, duhul omului nu rămâne inactiv, ci ia parte, împreună cu duhul mamei, la formarea corpului respectiv. Căci toate energiile, toate forţele care funcţionează în cosmos sunt la îndemâna duhului omenesc. El operează liber cu materia, o poate condensa, rarefia, modela. Astfel, de exemplu, când vrea să domine vibraţiile luminii, condensează materia în jurul lui. Materia somează continuu duhul să creeze noi forme tot mai perfecţionate. Duhul creează formele, materia individualizează duhul. Şi ceea ce numim lupta dintre materie, care prin ea însăşi este fără viaţă şi inertă, şi duh, care este plin de viaţă, e dorinţa Duhului de a o face mai maleabilă şi de a-i conferi supleţea necesară operei sale creatoare. Omul caută în viaţă fericirea, cultura, cunoaşterea, bogăţia. Dar toate aceste lucruri nu-i pot veni decât de la Duh.

Duhul este singurul care împarte aceste binefaceri. Căci poartă în el toate calităţile, toate talentele. În el se găsesc inteligenţa, geniul. Duhul, prin venirea lui, face să se nască tot ce e mare. Când vine Duhul, el dă un impuls la tot ce s-a adunat în om timp de milioane de ani. Şi ceea ce dormea în adâncul fiinţei omeneşti se trezeşte şi se pune pe treabă. Îndată ce vine Duhul, omul simte un fel de expansiune a întregii fiinţe, orizontul i se luminează, contradicţiile dispar, vede clar. Pentru ca Iubirea divină să se poată manifesta în om, trebuie neapărat ca Duhul să fie în el. Dar Duhul este foarte delicat. El este foarte sensibil la slăbiciunile oamenilor şi are proprietatea distinctivă de a nu intra decât în aceia care se află pe Cale. Nu bate tare la uşă! Bate foarte încet la uşa inimii voastre şi, dacă îi deschideţi, vă va schimba, imediat, pe deplin întreaga viaţă şi vă va spune cum trebuie să trăiţi, ce trebuie să faceţi în mod conştient. Duhul Sfânt nu vine să lucreze în noi decât dacă inima şi intelectul nostru acţionează conform echităţii. Întâi prin intuiţie, dar, îndată ce ajungem la o stare mai avansată, vorbeşte tare, clar şi concis. Manifestările sale devin din ce în ce mai clare şi mai concrete. Şi, când pătrunde în om, Duhul se manifestă în mod infailibil. Nu există forţă pe lume care să-l poată împiedica. Dar, fără puritate, duhul omului nu se poate arăta în toată puterea lui. Fără puritate, omul nu poate să păstreze comoara pe care a câştigat-o în tinereţe. Ascultaţi-vă duhul! Şi nu uitaţi că este măreţul autor a tot ce este pe Pământ. Ştiinţa pe care oamenii o

idolatrizează uneori este o creaţie a duhului omenesc. Dar spiritul omenesc însuşi este mai presus decât toate ştiinţele. Nu vă prosternaţi în faţa creaţiilor duhului omenesc, nu vă prosternaţi în faţa a ceea ce aţi creat. Onoraţi-vă duhul ca pe sublimul creator, ca pe marele interpret şi executant al voinţei lui Dumnezeu. Căci duhul omenesc îndeplineşte întotdeauna voinţa lui Dumnezeu. Face tot ce a învăţat de la Dumnezeu. Vreţi să urmaţi calea Adevărului? Daţi putere deplină Duhului lui Dumnezeu din voi, lăsaţi-vă călăuziţi, conduşi de el. În prezent, Duhul conduce omenirea pe căi noi. Tot sistemul solar a intrat într-o nouă regiune a Duhului. Mai târziu, savanţii vor dovedi că Pământul a intrat şi el într-o nouă relaţie cu Soarele. Intrăm în contact cu o nouă materie virgină. Pregătiţi-vă pentru venirea Duhului. Şi nu uitaţi că, atunci când vine, uşa inimii voastre se deschide. Nu deschideţi uşa înainte de venirea Duhului. Nu închideţi uşa înainte ca Duhul să fi intrat. Lucraţi acolo unde lucrează Duhul. (1935)

Natura Vie În totalitatea ei, Natura Vie este manifestarea unor forţe inteligente, a unor fiinţe foarte raţionale de diferite grade, care trăiesc în deplină armonie, în cele mai bune relaţii şi într-o unire perfectă. Toate au un scop măreţ, pe care îl numim Dumnezeu, Raţiune Supremă, adică El este fără limite, fără început şi în El totul există, se mişcă şi se dezvoltă. Este evident că, atunci când vorbesc despre „Natura Vie”, nu înţeleg prin asta ceea ce numesc astfel naturaliştii de astăzi. Pentru noi, Natura este ceva sublim nu numai prin organizare, ci şi prin inteligenţă, prin acea raţiune supremă pe care o manifestă. Natura Vie este ansamblul de fiinţe gânditoare care sunt „atomii” măreţei lumi. Întreg spaţiul în care trăim şi ne mişcăm este plin de fiinţe de categorii şi culturi diferite. Astfel, atunci când vorbim despre univers, înţelegem prin asta totalitatea fiinţelor inteligente care au relaţii de o armonie absolută. Acestea sunt tocmai acele fiinţe vii care conferă un preţ atât de mare întregului cosmos. Şi iată de ce, pentru cei care au conştiinţă cosmică, cosmosul întreg cu natura lui este o fiinţă vie în care totul se uneşte. Şi acest cosmos poate să fie „nelimitat” sau „limitat”, mare sau mic; un atribut admirabil al Atotputernicului este puterea de a lua formele pe care le doreşte. În faţa privirii spirituale a marilor Iniţiaţi din toate timpurile şi din toate epocile, întregul univers sau, cum era numit în Antichitate, întregul „macrocosmos”, are forma omului - Sublimul Om Ceresc. Contemplând acest

Om Cosmic, ei au înţeles corespondenţele care existau între el şi omul obişnuit, omul mic, „microcosmosul”. De aceea vă spun că omul în care fiecare celulă a corpului este trează şi conştientă poate să intre în mod conştient în comunicare cu întreaga Natură Vie. Privind cerul, vedeţi stelele ca pe nişte puncte îndepărtate şi strălucitoare. Dar fiecare stea din Calea Lactee sau din oricare sistem galactic are centrii săi receptivi în creierul omenesc. Omul poate să primească instantaneu vibraţiile care vin de la diferite stele. În acest sens spun că omul poate să „converseze” cu întregul cosmos. Dacă, pentru locuitorii Pământului, stelele sunt doar puncte strălucitoare, pentru un înger sunt lumi imense locuite de milioane şi milioane de fiinţe. Şi aceste milioane de fiinţe care vibrează acolo au o cultură cu mult superioară nouă. Reţineţi deci că numim Natură Vie inteligentă tot ce este manifestat, iar ce nu este manifestat numim Suflet, generatorul fiinţei. Veşnicul, sfântul, nonmanifestatul, acesta este Dumnezeu, acesta este măreţul Principiu al Vieţii. Este legat de ce este manifestat. De aceea, natura este numită uneori „trupul lui Dumnezeu”. Totuşi, este doar o metaforă. Dar mulţi oameni sunt atât de fascinaţi de această metaforă, încât ajung să susţină că Natura şi Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru. Însă, dacă Natura şi Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru, atunci Dumnezeu este o fiinţă limitată. Ştim că Natura este „manifestatul” şi Dumnezeu este „nonmanifestatul”, nelimitatul care se manifestă veşnic şi rămâne întotdeauna nemanifestat. Oamenii obişnuiţi, care văd un mic colţ de lume, cred că Natura e ceva mecanic, ceva lipsit în întregime

de raţiune unde domneşte neprevăzutul, hazardul. Este evident că se proiectează pe ei în Natură. În realitate, nimic nu este accidental, nimic nu este arbitrar, totul se construieşte şi se organizează conform imuabilei matematici divine. Şi, astfel, tot ceea ce face ea este strict şi inteligent determinat. Această raţiune înaltă se observă peste tot în Natura Vie. Oricare ar fi organismul pe care l-am avea în vedere, dacă l-am supune unui examen aprofundat, dacă am putea, cu o privire clară şi pătrunzătoare, să percepem partea minunată a organizării sale, a funcţiilor sale, unde totul se face în conformitate cu scopul urmărit, am rămâne uluiţi în faţa acestei supreme înţelepciuni a Naturii, care dirijează atât de admirabil toate lucrurile. Este de la sine înţeles că omul are nevoie de o minte clară şi perspicace, de capacităţi bine dezvoltate şi de acea însuşire de fină şi pătrunzătoare observaţie ca să poată percepe subtilităţile suveranei Raţiuni care se manifestă în Natură. Natura Vie are o limbă proprie şi cel care vrea s-o înţeleagă trebuie să se străduiască s-o înveţe. Natura se foloseşte întotdeauna de imagini. Ea vorbeşte prin imagini, prin simboluri. Limba ei nu seamănă prin nimic cu limba noastră de astăzi: concepţii seci, forme logistice sărace ale intelectului analitic. Limba ei este vie, plină de imagini, simbolică, este limba grandioasei şi superbei diversităţi. În general, Natura nu tolerează uniformitatea, nu se repetă, îi place diversitatea în evoluţia ei progresivă şi ascendentă. De aceea, produc răul cei care, în viaţă, vor să reducă totul la o uniformitate mecanică. Dar fac bine cei care creează conform legilor diversităţii şi armoniei, aşa cum face Natura.

Natura Vie iubeşte diversitatea şi abundenţa, dar nu tolerează nimic inutil. Şi reacţionează îndată ce energiile nu îi sunt folosite raţional, când sunt oprite în cursul lor continuu şi în transformările lor sau când le închidem în cercul fără ieşire al uniformităţii. În natură nu există niciodată oprire. Există în ea o mişcare veşnică, o creaţie veşnică reglată de legi înţelepte. În aceste legi remarcăm un ritm constant, o periodicitate care se află chiar în cea mai profundă esenţă a Fiinţei, în legile manifestării sale. Pe acest ritm cosmic se bazează cele două mari procese ale Naturii Vii: involuţia, unde există o mişcare dinspre centru spre periferie, şi evoluţia, care este mişcarea vieţii de la periferie spre centru. În aceste două procese se trezeşte energia indispensabilă creării tuturor condiţiilor în care se poate manifesta viaţa universală. Doi curenţi mari: unul de la infinit, care scade treptat şi coboară spre microcosmos, spre celulă; celălalt, care creşte constant, de la microcosmos, de la celulă, spre incomensurabil, spre infinit. Şi, când aceşti doi curenţi cosmici se întâlnesc la om, în sufletul lui se nasc capacităţi şi virtuţi admirabile. Tot ce există în lume este învăluit de Natura Vie în aura ei. Ea este luminoasă, pură, plină de raţiune şi bunătate. Natura Vie a aşezat totul în om şi lucrează continuu la dezvoltarea germenilor sădiţi în sufletul lui. Asemenea unei mame pline de solicitudine, îi ţine permanent conştiinţa trează şi, prin tot felul de modalităţi, îi atrage atenţia asupra a tot ce se petrece în jurul său. Oamenii din ziua de astăzi au apucat pe un drum greşit dacă îşi închipuie că pot să ajungă stăpânii Naturii. Şi, chiar dacă ar reuşi în intenţia lor, întreg

Pământul ar fi distrus, odată cu toate fiinţele vii. Dar Natura Vie nu se lasă cucerită. Singurul lucru pe care i-l permite omului este să-i înhame forţele naturale la carul său de muncă. Însă doar omul inteligent, cel care se conformează legilor ei, poate să folosească în mod judicios aceste forţe. Orice fiinţă care nu acţionează conform legilor ei este nimicită. Şi experienţa a demonstrat că oamenii care au trăit cu iluzia de a fi dominat Natura s-au pomenit până la urmă îngropaţi sub ruinele visului lor năruit. Mulţi îşi închipuie că trebuie să lupte cu natura ca s-o subjuge. Totuşi, s-a constatat întotdeauna că au fost crunt dezamăgiţi în speranţele lor exact în momentul în care ajunseseră în culmea acţiunii şi se pregăteau să-i guste roadele. În ultima clipă, Natura i-a lipsit de rodul eforturilor lor şi i-a obligat să reînceapă să lucreze şi să se chinuie ca să-şi repare toate greşelile. Omul nu trebuie să se lupte cu Natura, căci rezultatul este, inevitabil, înfrângerea lui. Şi ştiţi ce înseamnă această înfrângere? Moartea. Cauza morţii omului constă în faptul că se află în luptă continuă cu Natura Vie, inteligentă, pe care se străduieşte s-o supună. Căci ar trebui să reţineţi că Natura nu iartă foarte uşor. Vă puteţi căi de multe ori fără ca ea să vă ierte greşelile. Natura nu-l iartă pe om decât dacă acesta se conformează legilor ei, voinţei lui Dumnezeu, şi nu doar în mod exterior, mecanic, ci conştient. Toţi cei care se străduiesc să supună Natura, toţi cei care luptă contra ei, toţi cei care îi opun rezistenţă sunt, dacă ne uităm cu atenţie, „în afara” ei. Mă exprim alegoric. Natura le-a închis uşa, rămâne pentru ei o lume necunoscută. Şi ştiţi cât de frumoasă este această lume, ce locuitori are?

Oamenii care se târăsc astăzi pe Pământ pot să fie numiţi „elevi exmatriculaţi” ai Naturii. În acest sens se poate spune că sunt „în afara” ei. Pentru aceştia, Natura are „case de corecţie” unde intră chiar ea uneori, înarmată cu vergeaua! Dar, pentru oamenii raţionali, Natura Vie este o lume ordonată în mod admirabil. Aceasta este lumea armoniei, a muzicii, a frumuseţii. Şi, dacă într-o zi vi se vor deschide ochii, veţi auzi de peste tot în lume muzica sublimă a Naturii. În Natura Vie există o muzică cu totul aparte. Dar ea nu cântă întotdeauna. Se întâmplă să şi tacă. O tăcere de nedescris domneşte atunci în sânul ei. Dar această tăcere are un sens interior impozant; în adâncul ei încolţeşte o idee grandioasă şi, până când această idee capătă formă şi se naşte, măreaţa Natură tace. Însă, îndată ce ideea s-a născut, Natura intonează un cântec nou. Şi, dacă duceţi o viaţă conştientă, dacă aveţi sufletul mereu treaz şi dispus să iubească toate fiinţele vii, veţi percepe muzica divină a Naturii ca pe o tresărire intensă în întreaga fiinţă. Prin această muzică vă vor fi transmise gândurile tuturor fiinţelor cu înaltă raţiune. Viaţa tuturor fiinţelor superior inteligente din Natura Vie va ajunge la voi cu o rapiditate ce depăşeşte cu mult viteza luminii şi veţi simţi bucuria de a fi cetăţenii unei împărăţii suverane. (1935)

Cele patru lucruri Există patru lucruri care trebuie să stăruie mereu în mintea unui om: - Dumnezeu a creat Pământul pentru ca omul să fie bun; - Dumnezeu a creat apa pentru ca omul să fie pur; - Dumnezeu a creat aerul pentru ca omul să gândească bine; - Dumnezeu a creat lumina pentru ca omul să urmeze drumul cel bun. Omul ajunge la adevărata viaţă pe patru drumuri: drumul pământului, drumul apei, drumul aerului şi drumul luminii. Omul nu poate să ajungă la adevărata viaţă dacă nu e bun. Veţi întreba: Cum să devii bun? Făcând binele? Omul trebuie să meargă pe drumul binelui întotdeauna. Omul nu poate să ajungă la adevărata viaţă dacă nu e pur. Apa îl va face pur, apa, care este o bună conducătoare a vieţii. Inspirând aerul, respirând, va învăţa să gândească corect. Urmând drumul luminii, va învăţa să citească marea carte a lui Dumnezeu. Astfel, nu-i este îndeajuns omului să meargă, ci trebuie, în acelaşi timp, să citească; trebuie să ştie ce-i aduce lumina. Lumina este o scrisoare trimisă nouă de Dumnezeu. Oamenii privesc lumea, dar nu înţeleg nimic.

Lumea este o scrisoare. Aveţi ce citi din ea în fiecare zi. Şi cel care nu citeşte rămâne limitat. Un suflet avansat este un suflet bun. Ştie de ce a fost creat Pământul. Un suflet avansat este pur. Ştie de ce a fost creată apa. Un suflet avansat gândeşte corect. Ştie de ce a fost creat aerul. Un suflet avansat urmează drumul cel bun. Ştie de ce a fost creată lumina. Şi oamenii sunt răi pentru că nu ştiu de ce a fost creat Pământul. Sunt răi pentru că nu ştiu de ce a fost creată apa. Sunt răi pentru că nu ştiu de ce a fost creat aerul. Sunt răi pentru că nu ştiu de ce a fost creată lumina. Ei trăiesc pe Pământ, dar nu sunt buni. Ei beau apă, dar nu sunt puri. Ei respiră aerul, dar gândirea nu le este corectă. Au lumina, dar nu urmează drumul cel bun. Şi oamenii întreabă atunci: „De ce a creat Dumnezeu lumea?” Sau: „Ce trebuie să facem?” Dacă un om vă pune aceste întrebări, răspundeţi-i: „Fii bun! - „Şi?” - „Fii pur!” - „Şi după aceea?” „Gândeşte bine!” - „Şi pe urmă?” - „Urmează drumul cel bun şi învaţă să citeşti!” Dacă sunteţi buni, Pământul e al vostru. Dacă sunteţi puri, apa e a voastră. Dacă gândiţi bine, aerul e al vostru. Dacă urmaţi calea cea bună, lumina e a voastră. Şi omul care posedă toate aceste lucruri poate, oare, să fie sărac? Pământul le va rămâne doar celor buni. Cei răi îşi vor pierde curajul şi se vor vlăgui. Nu vor putea să profite nici de pământ, nici de apă, nici de aer, nici de lumină. De altfel, un bolnav, un infirm poate oare să muncească?

Deocamdată, Pământul este guvernat încă de cei răi, dar asta va dura doar un timp. A existat o vreme în care animalele dominau şi guvernau Pământul. Acum îl guvernează omul-animal. Dar va veni timpul în care „cei buni vor împărăţi Pământul şi îl vor guverna”. Adevăratul om este omul bun. Şi omul bun, omul pur, omul care gândeşte bine şi urmează calea cea bună este omul puternic. Este omul născut de Dumnezeu. Şi omul născut de Dumnezeu şi trăind în El poate oare să fie slab? Omul trebuie să fie născut de Dumnezeu. Nu-i este de-ajuns să creadă în El. Credinţa este doar un drum spre Iubire. Şi Iubirea este o legătură interioară care uneşte omul cu cel care l-a născut. Vreţi să deveniţi puternici. Atunci slujiţi-L pe Dumnezeu. Doar slujindu-L pe Dumnezeu dobândeşte omul forţă în viaţă. Doar prin această modalitate veţi deveni nişte oameni cu adevărat puternici în lume. Şi unii întreabă: „Există Dumnezeu, sau nu?” Din moment ce mâncaţi pâine, există Dumnezeu; Dumnezeu e în pâine. Din moment ce beţi apă, există Dumnezeu; Dumnezeu e în apă. Din moment ce respiraţi aer, există Dumnezeu; Dumnezeu e în aer. Din moment ce vă bucuraţi de lumină, există Dumnezeu; Dumnezeu e în lumină. Dacă nu credeţi în divinul care se găseşte în aceste lucruri de care sunteţi legaţi, cum îl veţi găsi pe Dumnezeu în altă parte? Nu uitaţi că, dacă îl căutaţi pe Dumnezeu în afara voastră, veţi găsi pământul. Dacă îl căutaţi pe Dumnezeu în afara voastră, veţi găsi apa, aerul, lumina. Şi, dacă nu mâncaţi pâinea pe care v-o dă pământul, vă aşteaptă moartea. Dacă nu beţi apa, veţi muri de sete. Dacă nu respiraţi aerul, vă veţi sufoca. Dacă nu

percepeţi lumina, veţi deveni orbi şi vă veţi poticni la fiecare pas în viaţă. Există oameni care se plâng că fraţii lor nu-i primesc. Dar trebuie să ştiţi că există în viaţă fraţi care reprezintă binele. Dacă nu sunteţi buni, nu vă vor primi. Există fraţi care reprezintă puritatea. Dacă nu sunteţi puri, nu vă vor primi. Există fraţi cu gândire corectă. Dacă nu gândiţi în acest fel, nu vă vor primi. Există fraţi ai luminii. Dacă nu învăţaţi, nici aceşti fraţi nu vă vor primi. Iată de ce zic: Faceţi-vă buni, şi vă vor primi. Faceţivă puri, şi vă vor primi. Începeţi să gândiţi bine, şi vă vor primi, începeţi să învăţaţi, şi vă vor primi. Cine n-ar primi omul bogat, cu punga plină? Şi cel care cerşeşte pe ici şi pe colo va primi o coajă de pâine şi va fi alungat. Nu întrebaţi dacă oamenii sunt buni. Important e ca voi să fiţi buni. Important este să ştiţi dacă ce a creat Dumnezeu e bun. Şi e bun! Nu întrebaţi dacă oamenii sunt puri. Important este ca voi să fiţi puri. Important e ca apa creată de Dumnezeu să fie pură. Vorbesc despre pământul viu, despre apa vie, nu despre pământul obişnuit, despre apa obişnuită. Nu întrebaţi dacă gândurile oamenilor sunt corecte. Important este să ştiţi dacă aerul pe care îl respiraţi poate să exprime gândirea divină. N-are importanţă dacă oamenii urmează calea cea bună. Important este ca voi, în lumină, să urmaţi calea cea bună. Deoarece ne mişcăm şi trăim în Dumnezeu, El ne observă permanent. Ne observă în taină şi vede în ce măsură suntem buni, puri, putem să gândim corect şi să mergem pe calea cea dreaptă. Nimeni nu se poate sustrage privirii Lui, dar El tace. Şi, când Dumnezeu

tace, ne dă de suferit. Când Dumnezeu vorbeşte, ne trimite bucurii. Când suferiţi, înseamnă că Dumnezeu tace. Când aveţi bucurii, înseamnă că Dumnezeu vorbeşte. Cel care vrea să-L slujească pe Dumnezeu, cel care vrea să-L vadă pe Pământ trebuie să ştie că se află în prezenţa Lui când ia pâinea să se hrănească. Şi trebuie să fie cuprins de un sfânt fior când vede pâinea pe masa lui. Doar omul bun are dreptul să mănânce. Doar omul pur are dreptul să bea. Doar omul care gândeşte are dreptul să respire. Doar omul care merge pe calea cea bună are dreptul să se bucure de lumină. Îndată ce poate să se bucure de toate aceste lucruri, va vedea că tot ce a făcut Dumnezeu e bun şi sufletul i se va umple de bucurie. Când sufletul omului s-a umplut de bucurie, înseamnă că îl înţelege deja pe Dumnezeu, e în relaţie cu El. Sufletele treze trebuie să lucreze şi să aibă convingerea fermă că Dumnezeu va binecuvânta binele pe care îl fac pe Pământul unde trăiesc. Oamenii să bea apă şi să ştie că Dumnezeu le va dărui acea puritate pe care o are apa vie, fiindcă apa obişnuită nu este vehiculul apei vii. Am venit pe Pământ ca să declarăm cu certitudine că Dumnezeu este întotdeauna blând şi bun şi trebuie ca noi să fim ca El, că Dumnezeu e pur şi sfânt şi trebuie ca noi să fim ca El, că gândirea Lui este întotdeauna corectă şi trebuie ca noi să gândim ca El, că Dumnezeu Se exprimă continuu prin Lumină pentru ca noi să urmăm calea cea bună.

Fiţi buni, fiţi puri, gândiţi ca omul drept, păstraţi drumul cel bun, studiaţi căile lui Dumnezeu, şi veţi avea binecuvântarea Lui. (1936)

Măreaţa Frăţie Universală Există pe Pământ o lojă de savanţi care se adună o dată pe an ca să delibereze asupra unor probleme ştiinţifice. Despre Pământ, despre trecutul şi starea lui actuală, aceşti iniţiaţi ştiu mult mai mult decât savanţii din zilele noastre, reprezentanţii ştiinţei oficiale. În ceea ce priveşte viitorul Pământului, nici ei nu ştiu mai mult, fac doar presupuneri. În afară de această lojă de iniţiaţi, există alta lângă Soare, care cunoaşte atât trecutul, cât şi viitorul Pământului. Amândouă sunt organele acelui sublim organism universal de fiinţe perfecte, superior avansate, care formează Măreaţa Frăţie Universală. Aceste fiinţe perfecte sunt incomparabil mai avansate decât cei mai mari oameni de geniu de pe Pământ, fiindcă au provenit din Primul Principiu mult mai devreme decât oamenii. Toate au fost nevoite să treacă pe un drum bine determinat al dezvoltării, sub conducerea Duhului Sfânt, şi au ajuns la gradul de perfecţiune la care se află astăzi. Şi, când vorbim despre Măreaţa Frăţie Universală, înţelegem acea ierarhie de fiinţe inteligente, aflate în diferite grade de dezvoltare, care şi-a încheiat evoluţia cu milioane şi miliarde de ani înainte de omenirea noastră şi care dirijează acum tot cosmosul. Îl dirijează pentru că a luat parte ea însăşi la crearea lui, sub conducerea directă a Măreţului Duh Sfânt. Şi, dacă luăm în considerare organizarea înţeleaptă a întregului univers, cu toate galaxiile, nenumăraţii sori şi nenumăratele planete, chiar dacă n-am lua în calcul

înalta mecanică şi perfecţiunea tehnică cu care a fost construit Pământul, suntem impresionaţi şi cuprinşi de o admiraţie profundă faţă de puterea de gândire şi inteligenţă, faţă de puterea minţii şi a voinţei acestor creaturi de geniu care au lucrat la realizarea planului divin al creării universului. În funcţie de gradul de cunoaştere şi de dezvoltare şi după funcţia pe care o îndeplinesc, aceste fiinţe sunt poziţionate într-o scară ierarhică, într-o subordonare organică: serafimi (fraţii iubirii), heruvimi (fraţii armoniei), tronuri (fraţii voinţei), stăpânii (fraţii inteligenţei şi bucuriei), puteri (fraţii mişcării şi evoluţiei), domnii (fraţii timpului, ai stării şi ai măsurii), arhangheli (fraţii focului şi ai căldurii), îngeri (purtătorii vieţii şi ai vegetaţiei), începătorii (fraţii formelor exterioare şi ai artelor). Ultimul, gradul al zecelea, va fi ocupat de sufletele omeneşti avansate. Şi toate, în ansamblul lor, reprezintă marele Om Cosmic. Activitatea acestor fiinţe este atât de armonios repartizată, încât fiecare dintre ele ştie ce are de făcut, ştie când şi cum trebuie să lucreze. Ele conduc funcţiile marelui organism mondial care cuprinde toate sistemele solare. După părerea mea, există trei feluri de sisteme solare. Primele, care sunt organele unor imense universuri stelare, formează lumea materială, fizică, alcătuită din materia cea mai densă, dar care are şi ea grade. Următoarele sunt formate dintr-o materie mai fină, de felul sferei spirituale, şi fac parte din lumea angelică. Al treilea fel de sisteme solare formează în totalitatea lor lumea divină şi ele sunt constituite din materia cea mai fină, cea mai pură. Şi Cerul, despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură, nu este bolta azurie care se întinde deasupra

capetelor noastre, în spatele căreia se pierde spaţiul infinit, unde strălucesc stelele noaptea. Cerul este organizat de fiinţe superioare, de suflete mari; şi iată de ce este mare în tot ceea ce face. Îngerii care populează Cerul sunt suflete mari care îşi trimit continuu lumina în lumea întreagă. Energia gândirii lor puternice este repartizată în tot cosmosul şi, asemenea unei forţe colective, pune totul în mişcare în lume. Să nu vă imaginaţi îngerii ca pe un fel de fiinţe imateriale, un fel de fantome. Ei sunt fiinţe cu trupul superior organizat şi format dintr-o materie strălucitoare. Şi un înger este atât de stăpân pe trupul lui încât poate, după dorinţă, să se facă invizibil şi vizibil. El poate să călătorească liber în spaţiul nelimitat cu o viteză mult mai mare decât cea a luminii; poate să traverseze sisteme solare întregi, incomensurabile universuri stelare. Îngerii au şi ei diferite grade de dezvoltare, dar, în general, se împart în două mari împărăţii. Îngerii din împărăţia cea mai înaltă coboară rareori pe Pământ, în timp ce aceia din împărăţia inferioară coboară mai des, ca să-i ajute pe oameni să se înalţe spiritual. Aceşti fraţi buni ai omenirii provin cu toţii din rasa omenească, sunt celulele nemuritoare ale Marelui Om Cosmic. Dar şi ei au fost nevoiţi să parcurgă un drum bine determinat al dezvoltării, încheind această dezvoltare cu milioane de ani înaintea omului pământesc, în condiţii mult mai favorabile, pe care le-au folosit cu multă inteligenţă. Şi, dacă viaţa omenirii se derulează după un anumit plan, dacă, pe Pământ, înfloresc culturi cu ştiinţele, religiile şi artele lor, dacă oamenii aspiră veşnic la progres şi perfecţiune, totul se datorează acestor fiinţe cu înaltă raţiune, acestor fiinţe care sunt strâns legate de oameni şi care lucrează şi au grijă de ei neîncetat.

Din inima lor ţâşnesc iubirea, bucuria şi viaţa. Şi, datorită impulsului pe care îl primesc de la ele, oamenii trăiesc şi fac eforturi continue. Dorinţa lor este să vadă omenirea în posesia luminii şi libertăţii de care se bucură şi ele; vor să-i înveţe pe oameni să trăiască conform legilor sublime după care trăiesc ele însele. Şi aplică în lume legile cele mai înţelepte. Trăiesc viaţa cea mai pură şi mai elevată, o viaţă de un altruism absolut. În sublima lor abnegaţie, aceşti slujitori iubitori de Dumnezeu iau formă omenească şi coboară pe Pământ ca să ajute. Îşi trimit permanent mesagerii, în tot felul de forme. Toate geniile omenirii, toate, toţi marii oameni, toţi sfinţii, adepţii, toţi savanţii, scriitorii, oamenii de stat care contribuie la dezvoltarea omenirii, în orice direcţie, sunt cu toţii slujitorii Măreţei Frăţii Universale. Ea alege din omenire sufletele cele mai avansate şi mai pregătite pentru sarcina pe care o vor avea de îndeplinit pe lângă fraţii lor. În sânul omenirii din prezent există oameni care au forţe spirituale mai subtile şi o organizare mai fină. Ei se disting prin trupul suplu şi fin constituit, fiindcă duc o viaţă absolut pură şi sfântă. Dezvoltarea lor excepţională îi face apţi să fie ajutoare spirituale ale omenirii. Aceia dintre ei care sunt mult mai avansaţi decât ceilalţi şi-au încheiat evoluţia pământească şi au cunoştinţe foarte bogate. Ştiu multe lucruri despre acea ştiinţă absolută, pozitivă, divină care există de la crearea lumii. Mulţi dintre ei trăiesc mii de ani pe Pământ; au trecut prin procesul învierii şi, pentru ei, nu mai există nici moarte, nici reincarnare. Aceşti oameni, numiţi „Fiii lui Dumnezeu”, în mintea şi sufletul cărora trăieşte Dumnezeu, care sunt legaţi de lumea înaltei raţiuni, de toate fiinţele avansate din toate sistemele solare, aceşti oameni sunt acele suflete sublime, acele genii, acei Maeştri ai omenirii care s-au

manifestat în gradul cel mai înalt prin gândire şi acţiune în religie, ştiinţe, muzică, poezie, artă, în toate direcţiile. Acestea sunt minţile puternice care, în mod deschis sau în taină, împing omenirea să meargă înainte. Pe aceşti fraţi îi vom găsi în fiecare manifestare spirituală şi în spatele tuturor marilor oameni, tuturor marilor poeţi, muzicieni, pictori etc. Căci, pentru ca un om de geniu să se poată manifesta pe Pământ, trebuie ca mii de suflete geniale să se reunească într-o unitate şi să se exprime prin el. Pentru ca un Maestru să se poată manifesta, trebuie să se unească în el toate sufletele cu înaltă raţiune. Ce este Hristos? Hristos este un spirit colectiv. Hristos există ca unitate, dar este în acelaşi timp spirit colectiv. El este totalitatea tuturor Fiilor lui Dumnezeu ale căror suflete şi inimi sunt pline de iubire şi de viaţă. Toţi Fiii lui Dumnezeu reuniţi în „Unu”, toate acele suflete superior inteligente care trăiesc în unirea divină, acestea sunt Hristos. În acest sens El este Capul Măreţei Frăţii Universale. Şi steaua despre care se spune în Evanghelie că a apărut la naşterea lui Hristos era ceva viu, ea reprezenta un ansamblu de fiinţe vii coborâte de sus ca să-I anunţe venirea. Dar cei trei magi din Orient (înalţi iniţiaţi) au fost singurii care au văzut şi au recunoscut acea stea. Şi acei trei înţelepţi erau şi ei slujitorii Măreţei Frăţii Universale. Şi nu trebuie să uitaţi că Unica Mare Comunitate care există acum în lume este Măreaţa Frăţie Universală. Aceşti membri ai Măreţei Frăţii Universale care conduc dezvoltarea omenirii şi o fac să păşească spre un viitor limpede şi strălucitor nu formează o societate sau o organizaţie vizibilă pentru oameni. Ei constituie o colectivitate vie, o comunitate înţeleaptă care există în

afara mediilor corupte în care trăiesc oamenii. Astfel, este ridicol să se declare că sediul acestei frăţii se găseşte ici sau colo, la un popor sau la altul. Toţi aceşti Mari Fraţi care lucrează fac parte dintr-o ierarhie de şapte categorii. Unii aparţin Iubirii şi se numesc „Fraţii Iubirii”. Alţii aparţin înţelepciunii şi se numesc „Fraţii înţelepciunii”. Ei stimulează ştiinţa şi artele şi îi aduc omenirii cunoaşterea. Alţii se numesc „Fraţii Adevărului”. Ei aşază libertatea în mintea şi inima oamenilor. Ei pun acolo acea libertate care face mintea omului, sufletul şi inima sa în întregime libere, în sensul deplin al cuvântului. Alţii se numesc „Fraţii Dreptăţii”. Ei sădesc în om sentimentul echităţii şi se ocupă de dreapta repartizare a bunurilor invizibile de care are nevoie omenirea de astăzi. Al cincilea grup este format de „Fraţii Virtuţii”, al şaselea, de „Fraţii Frumuseţii”, urmat de cei ce se numesc „Fraţii iehovişti”. Dar nu acesta este numele adevărat al acestor fraţi. Nu îndrăznesc să-l rostesc, fiindcă este un nume sfânt. Aceşti Fraţi sunt departe de a fi ceea ce ne imaginăm în mod obişnuit. Şi, când unii oameni îşi închipuie că se pot opune acestor Fraţi, înseamnă că nu înţeleg sensul profund conţinut în ideea de „Frate Alb”. Dacă este vorba de forţă, aceşti Fraţi dispun de cea mai mare forţă. Sunt atât de bine informaţi despre legile gândirii omeneşti, încât le este posibil să adoarmă într-o zi întreaga omenire. Dar nu vor să folosească măsuri foarte severe; lasă oamenii să sufere fiindcă doar suferinţa îi poate corecta şi înnobila. Totuşi, dacă oamenii nu urmează astăzi calea cea bună, înseamnă că există o altă lojă de fiinţe inteligente care lucrează şi ele. Dar, prin activitatea lor, sunt contrariul Măreţei Frăţii Albe, căci n-au înţeles sensul profund al vieţii, având o concepţie diametral opusă. Ele

formează ceea ce se numeşte Frăţia Neagră, care este o ierarhie de fiinţe ce ocupă grade diferite determinate de inteligenţa lor. Ca să aveţi o idee clară despre felul în care funcţionează ea, v-aş spune că, în timp ce Frăţia Albă lucrează în crengile şi florile vieţii, Frăţia Neagră lucrează în rădăcinile vieţii; în timp ce Frăţia Albă lucrează în capul şi pieptul Omului cosmic, Frăţia Neagră lucrează în stomac, ficat şi intestine. Frăţia Albă este, în consecinţă, în relaţie cu forţele pozitive, cu binele, iar Frăţia Neagră, cu forţele negative, cu răul, în sensul cel mai extins al termenului. Totuşi, toate aceste forţe sunt, deocamdată, necesare manifestărilor vieţii. Sarcina lor este strict repartizată. În afara acestor două şcoli, există şi o a treia, Şcoala Marilor Fraţi, o ierarhie mai înaltă decât activitatea primelor două. Ea foloseşte metode de la ambele şcoli pentru scopurile ei elevate, fiind totuşi o şcoală separată. Este vorba despre Marii Maeştri ai Frăţiei Universale care conduc întregul cosmos şi care, după încheierea fiecărei evoluţii, creează valuri noi de evoluţie, după alt plan şi alt ritm. Sub conducerea minţii lor puternice au coborât, pe vremuri, înalte piscuri ale „Fiinţei”, acele spirite elevate care creează sisteme solare, din care face parte şi al nostru. Ele au creat şi au organizat Pământul „cosmic” primordial, „raiul” de altădată. Şi pe acest Pământ „cosmic” trăiesc până în prezent aceşti strămoşi perfecţi, care şi-au terminat dezvoltarea - ei sunt iluştrii Străbuni ai omenirii. Aceşti Creatori din trecut, aceşti sublimi Străbuni coboară şi ei astăzi pe Pământul nostru, vrând să facă din el iar un rai. Împreună cu ei vor veni şi cele 144.000 de suflete despre care se aminteşte în Apocalipsă, printre ele fiind reprezentanţi ai tuturor popoarelor din

trecut şi din timpuri imemoriale. Prin puterea minţii lor, vor face lucrători zeloşi din toate sufletele treze din cele patru colţuri ale Pământului şi, astfel, toţi împreună vor stabili o organizare şi o ordine perfectă în lume. După ce-şi vor termina sarcina, se vor retrage şi-i vor lăsa pe oameni să trăiască şi să muncească în condiţii noi. În acest fel se vor restabili relaţiile dintre lumea vizibilă şi lumea invizibilă. Şi astfel a lucrat, lucrează şi va lucra în lume Măreaţa Frăţie Universală. Şi va lucra până când Iubirea-Unu, ÎnţelepciuneaUnu şi Adevărul-Unu va cuprinde tot ce există. Şi, atunci, tot ce trăieşte, tot ce respiră îl va lăuda pe Dumnezeu într-o sfântă pace şi într-o armonie perfectă.

Maestrul În lume există Un Singur Maestru! Unic este Maestrul care are adevărata cunoaştere. El se manifestă în multe feluri în viaţă, dar, în esenţă, este Unu. Dacă omul reuşeşte să găsească unul dintre momentele manifestării Sale, se va găsi în acelaşi timp pe el însuşi. Căci aşa este legea: găsind Maestrul Unic, găsindu-L pe Dumnezeu, vă veţi găsi şi pe voi înşivă. Văzându-L pe Dumnezeu, vă vedeţi şi pe voi înşivă. Şi aL vedea pe Dumnezeu şi a se vedea pe sine înseamnă momentul cel mai sfânt din toate, în viaţa omului. Omul trăieşte tocmai pentru acest moment sublim. Doar Dumnezeu poate să fie Maestru în lume. Şi, când Hristos le spune ucenicilor Săi: „Tatăl vostru e Unu”, el înţelege prin asta Marele, Singurul Maestru. Maestrul este Tatăl. Dumnezeu se transformă în tată şi păstrează cu noi relaţii aparte conform legii înţelepciunii. Prin cuvântul „Maestru”, în sensul universal al termenului, înţelegem, aşadar, Măreaţa înţelepciune Divină care îi dăruieşte lumii adevărata cunoaştere, care introduce în viaţă toate ideile noi, toate formele noi, toate sentimentele noi şi toate impulsurile noi. Şi reţineţi că nu există pe lume decât un Mare Maestru, chiar dacă manifestările Lui sunt infinite. Căci, v-am spus şi vă repet, nu există decât o singură cunoaştere, o singură lumină. Dar cunoaşterea nu vine dintr-un singur loc şi lumina nu intră pe o singură fereastră. Numeroase sunt căile cunoaşterii şi ferestrele luminii sunt fără număr.

Cel care are misiunea să le anunţe oamenilor adevărul nu vorbeşte în numele lui. Vorbeşte în numele Maestrului Unic. De aceea, Hristos a zis: „N-am venit în lume să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”. Orice Maestru adevărat, orice Uns al lui Dumnezeu este trimis pe Pământ cu o misiune specială. Legile omeneşti sunt, la drept vorbind, doar reflexele legilor din lumea spirituală, care cer o anumită pregătire a maeştrilor obişnuiţi ce vor să intre în funcţie. La fel stau lucrurile şi în lumea spirituală. Doar Unsul Duhului lui Dumnezeu poate fi Maestru. Cel căruia nu i s-a revelat Duhul lui Dumnezeu n-are dreptul să propovăduiască, căci încalcă legea divină. Să nu credeţi că maeştrii n-au învăţat şi ei. Au fost nevoiţi să treacă prin şcolile a trei lumi (fizică, spirituală, divină) şi au avut revelaţia întregului cosmos. Ei cunosc legile secrete ale naturii. Ei cunosc structura lumii, structura omului, calea dezvoltării sale şi sublima lui predestinare. Cunosc acele raporturi strict determinate dintre minte şi suflet, dintre intelect şi inimă. Astfel, ei sunt singurii care pot să-l îndrume cu adevărat pe om pe calea dezvoltării sale. Recunoaşterea unui maestru este un proces pur spiritual. Maestrul nu poate să apară în lumea fizică drept un act încheiat, nici să intre în viaţă ca un fenomen exterior, ci vine ca om, ca manifestare interioară, inteligentă. Aşadar, în interior, în sufletul discipolului are loc această recunoaştere. Mulţi oameni primesc idei prin sugestie şi-şi imaginează că maestrul le vorbeşte din interior. Există totuşi o diferenţă enormă între vorbitul din interior al maestrului şi sugestie. Sugestia este un act de violenţă.

Vorbitul maestrului este un act liber şi de aceea discipolul se simte inspirat când maestrul vorbeşte în interiorul lui. Totuşi, când maestrul vorbeşte din exterior, prin cuvinte dintr-o anumită limbă, vorbitul lui are şi el calităţi perfect determinate. Maestrul pune fiecare cuvânt la locul lui. Ştie de ce a folosit un anumit cuvânt şi ce efecte vor produce vibraţiile lui. Reţineţi că ideea de maestru este strict determinată în Natura Vie. Este maestru doar cel în care nu există violenţă. El este puternic, dar nu foloseşte niciodată violenţa. Este maestru doar cel în care nu există minciună. Înalta lui raţiune exclude minciuna. Este maestru doar cel în care nu există rău. Bunătatea lui exclude orice rău. Omul în care există încă violenţă, minciună, răutate nu e maestru, ci discipol. Aceasta este definiţia cea mai simplă şi mai accesibilă a maestrului şi a discipolului. Prezenţa maestrului se recunoaşte prin faptul că dă viaţă, lumină şi libertate. Căci numai cel care acţionează conform legilor Iubirii, înţelepciunii şi Adevărului este maestru. Cel care nu respectă încă pe deplin aceste legi este doar discipol. Iubirea maestrului a fost pusă la încercare, nu poate fi încercată. Ştiinţa maestrului a fost pusă la încercare, nu e nevoie să mai fie încercată. Puritatea maestrului a fost pusă la încercare, nu mai este nevoie să fie încercată.

Maestrul în adevăratul sens al cuvântului este omul perfect. La el nu există nici măcar umbra vreunei ezitări, a vreunei îndoieli. Doar maestrul poate să fie numit, pe bună dreptate, mare şi puternic, fiindcă viaţa lui se reflectă în întregul cosmos. Şi, din moment ce viaţa şi gândirea unui maestru îşi trimite reflexele în întregul cosmos, înseamnă că ele sunt divine. Calitatea de maestru înseamnă o activitate care provine de la conştiinţa sa superioară. Între maestru şi discipol trebuie să aibă loc un proces pur spiritual. De asemenea, este indispensabil ca ei să fie pe deplin conştienţi de sarcina pe care trebuie s-o îndeplinească. Între maestru şi discipol trebuie să existe o relaţie la fel de apropiată ca între mamă şi copilul pe care ea îl poartă în pântec. Şi, aşa cum duhul omului lucrează înăuntrul mamei ca să definească trupul copilului şi se instruieşte în acest proces în care participă la lucrarea îndeplinită de duhul mamei, maestrul şi discipolul trebuie să lucreze simultan cu ajutorul Duhului Sfânt pentru a construi corpul spiritual al discipolului, locuinţa lui veşnică. Iată de ce, când spunem despre cineva că e „maestru”, înseamnă că are capacitatea de generare spirituală. În acest sens se spune în Sfânta Scriptură că oamenii nasc oameni. Omul trebuie să „zămislească”, adică să fie un bun maestru. Şi primul lucru pe care trebuie să-l facă un bun maestru este să-i dezvăluie discipolului său lumea spirituală, acea lume invizibilă pentru el până atunci, la fel ca mama care, după ce a purtat copilul nouă luni în pântec, îi dezvăluie o lume nouă pentru el. În consecinţă, sarcina maestrului spiritual este excesiv de delicată şi plină de responsabilităţi. Iată de ce

Hristos le-a spus ucenicilor Lui: „Nu cereţi să vi se spună maestre’. Dacă un om îşi asumă singur funcţiile de maestru şi schilodeşte astfel sufletele, va fi nevoit să răspundă în faţa Legii Supreme, care e blândă, dar dreaptă. Toţi cei pretinşi maeştri sunt aruncaţi în închisoare şi abia după ce şi-au ispăşit pedeapsa (ceea ce înseamnă mii de ani) păşesc pe adevărata cale a evoluţiei lor. Este nevoie să vă amintesc cazul lui Moise? El studiase în Egipt cu cei mai buni maeştri. Studiase mult timp. Şi, într-adevăr, minunile pe care le-a făcut în faţa faraonului au dovedit că avea anumite cunoştinţe. Dar, din cauza unui procedeu foarte condamnabil (asasinarea egipteanului), lucru absolut interzis discipolilor Frăţiei Albe, a fost nevoit să stea patruzeci de ani în singurătatea pustiului ca să-şi ispăşească pedeapsa. Pentru un asasinat, a fost obligat să înveţe şi să ispăşească patruzeci de ani. Abia după aceea a putut să primească o nouă iniţiere. Vorbindu-vă despre marea responsabilitate a iniţiatului care a comis o greşeală, vreau să vă atrag atenţia asupra responsabilităţii enorme pe care şi-o asumă acei maeştri neautorizaţi care schilodesc sufletele oamenilor. Mă întrebaţi cum pot fi deosebiţi adevăraţii maeştri de cei falşi, cum pot fi deosebiţi maeştrii Frăţiei Albe de cei ai Frăţiei Negre. Maestrul Frăţiei Negre nu cunoaşte Adevărul, ceea ce îl face să acorde o mare atenţie laturii exterioare a lucrurilor. Poartă hainele cele mai frumoase, ornamentele, bijuteriile cele mai preţioase şi le spune discipolilor săi: „Să mă ascultaţi doar pe mine, doar cu mine veţi găsi adevărul”.

Maestrul Frăţiei Albe este îmbrăcat modest, dar hainele lui sunt curate şi decente întotdeauna. Nu poartă niciun fel de podoabe şi le spune discipolilor săi: „Nu aşteptaţi mare lucru de la mine!” Pentru ca discipolul lui să nu fie indus în eroare, vrea să-l facă să descopere el însuşi bogăţia şi puritatea interioară a maestrului, nu strălucirea exterioară, ci splendoarea interioară. În plus, maestrul Frăţiei Albe nu restrânge prin nimic libertatea discipolilor, ci îi lasă pe deplin liberi. Maestrul Frăţiei Albe aduce cel puţin trei lucruri: libertate pentru suflet, lumină pentru intelect şi puritate pentru inimă. Falsul maestru aduce sclavia pentru suflet, întunericul pentru intelect şi viciul pentru inimă. Totuşi, ca să aveţi o imagine completă despre maeştri, vă voi spune că mai există o categorie - Marii Maeştri ai Măreţei Frăţii Universale, care cunosc metodele primelor două categorii şi le reglează activitatea. Ei conduc tot cosmosul şi, după sfârşitul fiecărei evoluţii, creează valuri noi de evoluţie cu un alt plan şi un alt ritm. Venirea unui maestru este un act înalt raţional al întregii Naturi Vii. Pentru ca un Mare Maestru să se poată manifesta, trebuie ca toate sufletele cu înaltă raţiune să se adune într-un singur loc. În acelaşi timp, condiţiile pe care le cere venirea lui trebuie să fie pregătite pe Pământ. Ca să întrezăriţi doar în treacăt drumul pe care sunt date, voi zice cele ce urmează. Trebuie să se nască două persoane geniale ca să se nască un sfânt în sensul pe care Natura Vie îl atribuie acestor cuvinte. Şi, ca să apară un Mare Maestru, trebuie să se nască zece sfinţi.

Devine astfel clar de ce viaţa întregului cosmos se reflectă în Marele Maestru, care e o unitate colectivă, şi de ce propria-i viaţă se reflectă în tot cosmosul. Maestrul şi-a dobândit cunoştinţele şi principiile din marea carte a Naturii, unde cea mai mică piatră, cea mai mică creangă sau floare, fiecare plantă, fiecare animal, fiecare fiinţă omenească, fiecare formă vie este o pagină scrisă. Când ia o frunză de copac şi o examinează, ea îi zice unde, când şi în ce condiţii s-a dezvoltat acea specie vegetală, cum erau oamenii atunci şi în ce stadiu se găsea sistemul solar. El vede multe evenimente ale vieţii actuale la care a fost martoră acea frunză. Căci trebuie să ştiţi că tot ce se întâmplă lasă urme, îşi lasă pecetea pe acea frunză. Frunzele unui copac sunt cronica fidelă a tot ce a avut loc în împrejurimi. Ele îi dezvăluie exact gândurile, dorinţele şi acţiunile oamenilor care au trecut pe acolo. Nimic din natură nu e mut pentru maestru, fiecare lucru îi vorbeşte în limba proprie. În urmă cu două mii de ani, un tânăr bogat l-a întrebat pe Hristos: - Bunule învăţător, ce trebuie să fac ca să am viaţă veşnică? Dar răspunsul primit l-a făcut să-şi plece capul. Ridicaţi toţi capul, îndreptaţi-vă privirea spre Marele învăţător (Maestru) şi ziceţi: „Bunule învăţător, vreau săŢi împlinesc legea!” Doar aşa veţi deveni discipolii Marelui Maestru şi slujitorii lui Dumnezeu Viu. (1936)

Focul sfânt Există în lume un foc sfânt care arde cu flăcările nemuririi. Înţelepţii din Antichitate şi profeţii au recunoscut în acest foc sfânt manifestarea supremă a lui Dumnezeu. Scrie în Sfânta Scriptură: „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Şi, într-adevăr, acest foc mistuie. Dar ce? Tot ce e muritor, perisabil, tot ce ţine de păcat. Când este vorba despre lume, dintre oameni unii se mistuie, alţii se topesc, iar alţii reîncep să trăiască şi să învie. Toţi marii oameni nemuritori, când ies din Dumnezeu, poartă în ei acest foc sfânt. Şi toate acele suflete au, în ceea ce le priveşte, aceeaşi idee: Focul sfânt este focul Iubirii. Iubirea poartă în sine focul sfânt. Şi focul sfânt dă viaţă. Viaţa este manifestarea focului sfânt. Aşadar, acolo unde arde focul sfânt se manifestă iubirea, viaţa nemuritoare, acolo cresc şi se coc roadele Duhului Sfânt. Acest foc umple tot spaţiul, fiindcă el întreţine viaţa. El arde şi în om. Şi, în timp ce arde, omul este sănătos, bine-dispus, vesel. Totul se petrece armonios în el (nutriţia, circulaţia şi respiraţia). Sentimentele, gândurile, acţiunile, totul la el este normal. Focul sfânt produce în om o căldură plăcută şi el se simte atunci deosebit de bine-dispus, având în vedere că se află într-o stare de armonie perfectă: se găseşte în plenitudinea păcii.

Dacă această pace dispare din sufletul omului, asta dovedeşte că a pierdut focul sfânt şi a intrat în focul obişnuit, care arde şi mistuie, dar face doar fum, funingine şi cenuşă. În focul sfânt nu există fum. El răspândeşte o căldură care emană viaţă. Astfel, nu poate să existe nicio nemulţumire, nicio îndoială, nicio apăsare în fiinţa în care arde focul sfânt. Dacă simte cea mai mică nemulţumire, cea mai uşoară indispoziţie, înseamnă că este în afara focului sfânt. În focul sacru, absolut totul este armonios: gândurile, sentimentele, dorinţele. Şi omul simte atunci ceea ce se numeşte „fericirea raiului”. Într-adevăr, este imposibil de admis ca omul să aibă în el pacea şi înalta raţiune şi să nu aibă focul sfânt. Iubirea, credinţa, speranţa, compasiunea şi blândeţea nu există fără el. Pe scurt, nicio virtute nu se poate manifesta fără focul sfânt. Toate aceste virtuţi evoluează şi se dezvoltă prin focul sfânt. Fără el, orice evoluţie se opreşte. Iată de ce omul nu poate să trăiască o viaţă bună, o viaţă în care se exprimă virtuţile, dacă focul sfânt nu e aprins în el. Nu omul aprinde focul sfânt. El trebuie să înveţe doar să-l întreţină. Şi iată ce întreţine mai bine focul sfânt în om: credinţa, iubirea, speranţa, cunoaşterea, înţelepciunea, adevărul. Lumea invizibilă acţionează, în prezent, prin foc. Se foloseşte de el ca de mijlocul cel mai puternic ca să purifice omul şi Pământul. Şi Pământul va intra într-o zonă nouă în care materia este în stare virgină. Fiecare lucru va fi purificat

şi modificat. Focul aflat acum pe Pământ va aprinde materia, o va purifica şi o va transforma ca s-o facă aptă să răspundă la vibraţiile cele mai intense ale vieţii noi. Tot ce va putea să reziste la curenţii puternici ai focului divin va rămâne pentru viaţă, iar tot ce nu va putea să susţină vibraţiile acestui val de foc va fi aruncat aşa cum se aruncă o cenuşă inutilă. Se înţelege de la sine că temperatura acestui foc nu poate fi măsurată de niciun instrument. Ea este mult mai ridicată decât temperatura Soarelui. Dar numai acest foc este în stare să purifice inimile şi minţile oamenilor şi să pregătească Pământul pentru înflorirea unei culturi noi. Abia după ce va trece prin acest foc (şi asta va dura secole) va intra Pământul într-o epocă nouă. Ceea ce este valabil pentru Pământ şi omenire, ca tot colectiv, e valabil şi pentru fiecare om în parte. Viaţa nouă nu poate să vină atâta timp cât focul sfânt nu e aprins în sufletul său. Gândiţi-vă la focul sfânt prin care Se manifestă Dumnezeu. Gândiţi-vă la focul sfânt pe care îl poartă în ele toate sufletele perfecte şi întreţineţi-1. Întreţineţi-1, pentru că el este şi modalitatea de a vă întreţine viaţa. (1936)

Starea actuală a omenirii Până în prezent, această problemă a fost privită din cele mai diferite puncte de vedere, dar este indispensabil şi oportun s-o examinăm dintr-un nou punct de vedere, ca s-o putem prezenta cât mai clar posibil. Oricât de înalt ar fi minaretul, hogea cântă tot ce ştie el, mereu acelaşi lucru. Nu trebuie să repetăm ce repetă hogea. În toate sferele vieţii, în manifestările ei individuale, sociale, politice şi spirituale s-a încetăţenit obiceiul să se tot repete, aşa cum face hogea. Şi în viaţa individuală a oamenilor nu există indicii care să arate că au renunţat la vechile concepţii şi abia dacă se remarcă pe ici, pe colo (în cazuri foarte rare) că oamenii sunt interesaţi de evoluţia personală. În domeniul educaţiei am rămas la vechea învăţătură a lui hogea. Începem o aşa-zisă reformare a vieţii politice, o aşa-zisă împingere a popoarelor pe un nou drum, dar, după exemplul lui hogea, repetăm acelaşi refren. Putem să propovăduim, să răspândim idei mari, să vorbim despre Dumnezeu, idealuri comune, popor, omenire, însă, pe urmă, fiecare se comportă întotdeauna după cum îl taie capul. Dar viaţa actuală a decis să nu mai urcăm în vechiul minaret. Viaţa nouă a hotărât să nu-l mai ascultăm pe hogea, având în vedere că, de mii de ani, ne face să auzim una şi aceeaşi voce, unul şi acelaşi cântec. Ca să modifice societatea actuală, natura se foloseşte de doar două metode. Una dintre aceste metode sau legi este legea filtrării, prin care se înţeleg condensarea, îngheţarea şi coborârea (în straturile solului unde trebuie lăsate) a tuturor depunerilor acumulate, pentru ca apa astfel purificată să poată apoi

curge în vreo vale. Dar acest proces cere întotdeauna o presiune mare: apa trebuie să coboare. Cealaltă metodă de care se foloseşte natura este vaporizarea, prin care picăturile de apă se dilată şi se transformă în vapori, care se ridică la mare înălţime. Şi aceasta se obţine prin legea căldurii sau legea atracţiei magnetice a vaporilor de apă în sus, în spaţiu. Aceste picături astfel răcite, reînnoite, reînsufleţite şi pline de energie se întorc pe pământ şi aduc din atmosferă binecuvântări pentru toate plantele prin faptul că le spală frunzele şi le ameliorează astfel sistemul respirator. Pe de altă parte, înmuind solul în jurul rădăcinilor, le fac pe acestea mai proaspete, mai viguroase şi le conferă sucurilor (care erau întâi reţinute) posibilitatea de a fi absorbite de plantă şi repartizate în întregul ei organism. Primul proces, de filtrare, este asemenea dorinţelor care se formează în inimă, iar al doilea corespunde gândurilor care apar în minte şi se îndreaptă în sus. Primul proces este necesar pentru ca picăturile din locurile înalte ale Pământului să poată trece spre părţile joase şi să dea tuturor seminţelor din sol posibilitatea de a încolţi, de a-şi manifesta viaţa şi a da roadele necesare oamenilor şi tuturor fiinţelor vii. Al doilea proces este indispensabil pentru ca umiditatea din câmpiile maritime să fie transportată spre pământ. Totuşi, aceste două metode trebuie să formeze una singură. În afară de ele există o a treia, metoda mişcării, ceea ce înseamnă că sus în spaţiu trebuie să se producă mişcări aeriene al căror rol este de a aduce vaporii dinspre ocean spre uscat. Fizica explică acest proces prin doi curenţi aerieni, unul cald şi altul rece. Curentul cald se deplasează de jos în sus, iar cel rece, de sus în jos. Aceşti doi curenţi desemnează voinţa care acţionează în inima omului şi

În mintea lui, Curentul inimii este cald, el se deplasează de jos în sus; curentul minţii este rece, el se deplasează de sus în jos. Acolo unde se întâlnesc aceşti doi curenţi apare viaţa. Acelaşi fenomen poate fi observat şi în spaţiu: când vaporii de apă se găsesc între aceşti doi curenţi (cald şi rece), se intersectează şi formează picăturile de ploaie. Astfel se produce ploaia, un mare bine, preţul inestimabil pentru dezvoltarea plantelor şi întreţinerea vieţii. În viaţa socială actuală, acest curent al inimii trebuie trimis în sus ca să împrospăteze şi să purifice atmosfera vieţii omeneşti. Aşa cum umiditatea atrage şi uneşte în spaţiu toate micile particule de praf, de funingine etc., la fel trebuie să se petreacă şi al doilea proces de îngheţare, procesul gândirii omeneşti (legea sacrificiului de sine), pentru ca toate picăturile să fie trimise pe Pământ; şi, în acelaşi timp cu ele, toţi oaspeţii neinvitaţi (praful mărunt din spaţiu) vor coborî ca să se facă utili. Prin analogie, se poate spune că toate elementele negative de care se plâng oamenii din zilele noastre ar fi tocmai acest praf mărunt pe care natura l-a atras în sus într-un anumit scop (ca să construiască picăturile de apă sau ca să le dea un schelet stabil). În condiţiile actuale, viaţa conştientă a trimis aceste elemente neorganizate (aşa cum vedem noi lucrurile) ca să formeze scheletul gândurilor noi, dorinţelor noi. Aşadar, în virtutea acestei legi, nu avem de ce ne plânge de situaţie, ci trebuie să conferim carne şi oase factorilor sociali existenţi. Reamintim aici o mărturie din Vechiul Testament. Unul dintre profeţii evrei, Ezechiel, a văzut un câmp plin de oseminte omeneşti. Şi Dumnezeu l-a întrebat pe profet: „Pot să trăiască din nou aceste oase?” Profetul a răspuns: „Pot, Doamne, dacă vrei Tu”. Atunci,

Dumnezeu i-a zis profetului: „Proroceşte acum despre aceste oase şi spune-le să se reunească”. Profetul a făcut precum i se ceruse şi a constatat atunci în viziunea lui că acele oase începeau să se apropie unele de altele, că se acopereau apoi de muşchi şi de piele, căpătând în final formă omenească. Atunci, Dumnezeu i-a zis profetului: „Proroceşte acum să vină Duhul Sfânt”. Şi, când profetul a rostit acel cuvânt puternic pentru Duh, aşa cum i se poruncise, a văzut toată acea mulţime ridicându-se şi formând o mare armată în marş. Omenirea din prezent seamănă cu acele oase uscate, împrăştiate pe toată faţa Pământului, fără nicio legătură interioară strânsă; între ele se ivesc continuu conflicte din cauza mişcării furtunilor pământeşti. Iată de ce se întreabă acum: De ce există conflicte între noi? Răspundem: Pentru că nu există nicio legătură între voi. Aceste oase sunt ca frunzele de toamnă pe care vântul le ia pe sus întruna şi le duce în toate direcţiile. Manifestările sociale actuale sunt rezultatul unor mari probleme care implică în mod stringent omenirea, dar la care nu s-a găsit soluţie. Şi, acum, Dumnezeu îl întreabă din nou pe profet: „Aceste oseminte ale omenirii de astăzi pot să trăiască din nou? Pot să se reunească, să formeze un tot ca să instaureze împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ?”. Şi profetul răspunde: „Se poate, Doamne, dacă vrei Tu”. Şi Dumnezeu îi spune profetului: „Rosteşte deci cuvântul puternic în numele Meu”. Şi profetul a rostit deja cuvântul magic şi noi vedem toate acele oase unindu-se şi organizându-se, le vedem acoperindu-se de muşchi şi de piele. Se naşte o nouă idee de frăţie. Ea se exprimă prin Societatea Naţiunilor, prin năzuinţa la apropierea dintre popoare, prin reciprocitatea de acţiune, prin înţelegerea economică dintre naţiuni, prin dorinţa de a-i

vedea pe toţi asupriţii bucurându-se de libertate etc. Se aşteaptă doar ultimul moment, acela în care profetul spune: „Să vină Duhul Sfânt!” Atunci, toate acele oase se vor ridica precum o mare unitate şi ne vom afla în faţa faptului împlinit al omenirii unite în legea frăţiei omeneşti. Şi aceea va fi ziua renaşterii universale pe toată suprafaţa Pământului. Acelor oase care au început să se unească şi să se acopere de muşchi şi de piele şi care se vor ridica în curând le recomandăm cei doi curenţi dinainte (cald şi rece). Ei vor reîmprospăta viaţa acestor nou-înviaţi, le vor da un impuls pentru o nouă activitate, ca să producă ramuri, muguri şi frunze, să formeze flori şi fructe. În consecinţă, este nevoie de maeştri inteligenţi şi buni, cu o detaşare absolută şi o integritate perfectă, care îşi vor asuma sarcina să trăiască pentru ceilalţi. Acele oase care se adună sunt oasele tinerilor, ale copiilor care se nasc acum, ale tinerilor şi tinerelor care se formează în acest moment, ale oamenilor activi din societate care, în prezent, îşi încep opera. Şi pentru ei întreaga filosofie constă în a nu se poticni în lucrarea lor. Totul se va petrece ca în timpul profetului. El vede că oasele se împreunează, dar nu le-a arătat în ce fel trebuie să se unească, nu le-a indicat muşchilor locul pe care trebuie să-l ocupe, nici sângelui în ce direcţie trebuie să se deplaseze, nici Duhului cum trebuie să coboare. Aşa cum a făcut acel vechi profet, fiecare să rostească acum cuvântul puternic cu toată credinţa gândirii, cu toată iubirea sufletului, cu toată speranţa inimii. Şi dacă, în astfel de condiţii, aceste cuvinte sunt rostite separat de un singur om, sau de o singură familie, sau de o anumită societate, sau de un popor, sau de întreaga omenire, n-are nicio importanţă, căci legea acţionează în acelaşi fel în toate cazurile. Viitorul

aduce o viaţă nouă şi toate oasele care se supun acestei mişcări a Duhului Sfânt îşi vor găsi calea, locul şi vor şti cum să lucreze. Profetul din timpurile noi întreabă: „Aceşti oameni uscaţi, aceste sălaşe seci, aceste societăţi, acest popoare uscate pot să trăiască din nou?”. Natura şi viaţa inteligentă îi răspund: „Pot”. Şi el rosteşte deja cuvântul puternic: „Oase uscate de pe toată suprafaţa Pământului, din cele patru colţuri ale lumii, adunaţi-vă şi uniţi-vă; acoperiţi-vă cu carne şi piele, fiindcă Duhul Sfânt vine şi va intra în voi! Şi vă veţi ridica precum un mare tot şi veţi cunoaşte că sunteţi trimişi ca să fiţi liberi, ca să lucraţi şi să slujiţi pentru marele bine al tuturor”. (1936)

Vechea şi noua omenire Involuţia şi evoluţia. Metodele vieţii noi Există în natură două procese mari care iau parte la tot ce face ea. Unul este dirijat dinspre centru spre periferie şi se numeşte involuţie, celălalt este dirijat dinspre periferie spre centru şi poartă numele de evoluţie. Acestea sunt două procese regeneratoare asemenea celui al circulaţiei sângelui care acţionează în fiecare organism; este mişcarea inimii spre periferie, care se numeşte arterială, şi de la periferie spre inimă, care se numeşte venoasă. Din aceste două procese se naşte energia indispensabilă pentru producerea condiţiilor de viaţă. Când apar deranjamente sau obstacole, nu este vina proceselor, ci a fiinţei în care au loc şi care nu le înţelege semnificaţia. Să presupunem că un om duce o viaţă contrară bunului-simţ, o viaţă care stârneşte în el o lăcomie smintită. Vom constata curând că unele materii inutile se adună în el, împiedicând circulaţia regulată a sângelui arterial, ceea ce va împiedica în mod obligatoriu mişcarea sângelui venos. Va apărea atunci o dizarmonie interioară, care va genera condiţiile favorabile dezvoltării bolilor organice. Putem constata faptele: mişcarea arterială nu se face regulat sau o anumită oprire a survenit în cea a sângelui venos şi spunem că tocmai aceasta a provocat respectiva dizarmonie. Dar, în realitate, cauzele constau în modul nechibzuit de hrănire, adică în folosirea unui anumit fel de alimente şi de substanţe pe care natura nu le-a destinat organismului acelei fiinţe. Şi, ca urmare a faptei sale nechibzuite, ea trebuie să înţeleagă că a încălcat

legile fundamentale, mişcarea regulată şi regulile schimbului natural de materii. În consecinţă, natura o face să treacă prin boli, prin suferinţe, ca s-o facă conştientă, ca să reflecteze şi să se abată de la calea greşită pe care a pornit. De exemplu, nu ne va fi posibil să forţăm o fiinţă vie, chiar un animal, care va fi înghiţit ceva otrăvitor şi îl va fi dat apoi afară, să accepte încă o dată aceeaşi hrană. Ceea ce dovedeşte că, în această privinţă, animalele profită mai bine de experienţe decât oamenii. Ceea ce este adevărat pentru organismul uman este şi pentru societăţile şi popoarele din zilele noastre. Aceste două procese funcţionează şi în cazul lor. Dacă vedem că apar la un popor sau într-o societate anumite anomalii, dacă obiceiurile degenerează, dacă apar un fel de declin general, o decădere a moralei publice, a credinţelor religioase, a gândirii oamenilor, urmările neputând fi decât rătăcirea raţiunii şi depravarea sau, ca să folosim un termen mai ştiinţific, descompunerea, cauzele acestei situaţii lamentabile trebuie căutate în substanţele străine pe care oamenii le-au îngrămădit în straturi groase în organismul social sau popular acumularea de gânduri şi dorinţe contra naturii. Analogia următoare ne va ajuta să înţelegem mai bine: dacă o locomotivă deraiază din cauza lipsei de siguranţă a căii ferate, nu cel care o conduce este de vină. Aşa cum nu copiii care fac greşeli sunt de vină, ci părinţii care au creat pentru ei condiţii proaste. În consecinţă, trebuie să examinăm aceste lucruri mai cu atenţie şi să ne întrebăm ce necesită aceste procese, şi ne vom convinge curând că procesul de involuţie cere un sânge pur, o inimă caldă, plămâni sănătoşi şi un creier energetic sau, ca să folosim

limbajul social, principii morale pure, o viaţă ireproşabilă, iubire dezinteresată şi gândire clară. Acestea sunt materialele care trebuie să stea la baza organismului pentru ca „duhul” trupului să poată reînnoi în mod regulat organele, deoarece acestea au nevoie de o reînnoire continuă în munca pentru care sunt folosite. În ceea ce priveşte evoluţia, aceasta cere o muncă cinstită şi o activitate conştientă, ceea ce înseamnă că fiecare lucru trebuie să fie făcut aşa cum trebuie, fără cea mai mică omisiune. Dacă membrii unei societăţi ar accepta să se supună acestor două mari procese atât de simple şi de clare prin ele însele, de câte suferinţe, de câte necazuri n-ar fi cruţaţi şi cât de mult ar câştiga viaţa lor în frumuseţe şi demnitate! Căci nu este vorba doar să se constate că locomotiva are ceva deranjat, după cum nu este important să se constate doar viciile societăţii. Important este să se găsească cele mai bune modalităţi de reparare a ceea ce este defect. Şi nu este de ajuns doar să se constate că religia este în stare de decădere, ci trebuie să se şi descopere cauzele care au produs această stare, iar ele să fie înlăturate. Ştiinţa din zilele noastre care studiază stările maladive ale organismului omenesc dispune de anumite remedii care nu numai că nu ameliorează situaţia bolnavului, când îi sunt administrate, ci o şi agravează. Acest moment se numeşte „criză”. După fiecare criză de acest gen, simptomele alarmante se reduc treptat, se face simţită o ameliorare şi organismul întreg se întăreşte. Totuşi, cel care nu cunoaşte legea va zice că acel remediu nu se potriveşte fiindcă produce o agravare, dar exact de asta depinde vindecarea. Şi un vechi proverb bulgar spune, pe bună dreptate: „Cât timp apa nu e tulburată până la fund, nu poate să se limpezească”. Dar despre ce apă este vorba? Nu despre

apa stătătoare, ci despre apa curgătoare. Ea trebuie să fie tulbure până la fund înainte să poată deveni limpede. În consecinţă, dacă nu luăm de la „fundul” vieţii noastre impurităţile care o împiedică să se dezvolte în mod regulat, ea nu va putea fi limpede sau, altfel zis, nu se va putea ameliora. Să explicăm mai exact. Toţi specialiştii din prezent declară că toate clădirile ce se construiesc trebuie să fie igienice, adică făcute din materiale care să nu menţină umiditatea, că trebuie să fie prevăzute cu ferestre largi care să lase să intre lumina şi cu camere mari cu mult aer. În plus, ei recomandă ca ferestrele să fie situate la est, sud sau vest şi ca în faţa fiecărei case să se afle o grădiniţă cu copaci şi flori. După părerea lor, acestea sunt casele cele mai sănătoase (Dar, după părerea noastră, casele la construirea cărora s-au folosit copaci sunt şi mai sănătoase. Urmează cele făcute din cărămidă şi apoi cele făcute din piatră. Totuşi, cele mai bune, cele mai salubre vor fi casele din sticlă (n.a.)). Să ne imaginăm o casă construită după toate aceste reguli şi că fiinţa care locuieşte acolo uită, din neglijenţă, să deschidă des ferestrele; după ce a locuit mult timp în acea casă atât de igienică, ajunge să se simtă ciudat de indispusă din cauza aerului viciat pe care îl respiră şi începe să creadă că s-a instalat acolo vreun duh rău. Dar acel duh e chiar ea însăşi. Şi, atunci, ce l-am putea sfătui pe acel om? Să deschidă uşile şi ferestrele ca să lase să intre aerul de afară şi să poată avea loc cele două procese, involuţia şi evoluţia. După acea mişcare a aerului, individul va simţi că în el se produce o oarecare ameliorare. Exact asta vrea să spună şi proverbul bulgar: după ce a devenit foarte tulbure, adică după ce a avut loc acea mişcare de afară înăuntru şi invers, apa se limpezeşte. Şi despre societăţile religioase din zilele noastre spunem că

ferestrele le-au rămas închise secole la rând şi că duhul rău care le chinuie este doar în ele însele. În consecinţă, le recomandăm acest proces simplu: să deschidă toate ferestrele şi uşa ca să poată intra aerul curat şi, odată cu aerul, să pătrundă în locuinţa lor şi lumina divină curată. Toate geamurile pătate trebuie înlăturate, totul trebuie să fie atât de limpede încât cel care priveşte din interior să vadă totul perfect, nimic să nu-l poată înşela. Toate acestea sunt expuse în termeni generali. Sunt principii generale proclamate de mii de ani, dar nu s-au concretizat încă şi nu sunt aplicate încă în forma lor naturală. Toate mediile, toate popoarele suferă de mii de ani. Pământul e plin de cimitire, timpul face să dispară un şir întreg de popoare, locurile devastate şi oraşele ruinate se numără cu miile, toate acestea fiind dovezi concludente ale vieţii prea puţin raţionale pe care o duc oamenii. În locul oraşelor dispărute, societatea din prezent a ridicat altele, care se pot aştepta însă să aibă acelaşi destin, dacă nu se schimbă felul de a trăi. Se va spune că asta e soarta omenirii. Nu! Aceasta era soarta tuturor acelor popoare vechi care nu înţeleseseră încă marea lege divină. Dar omenirea nouă, care a dobândit experienţa trecutului, îşi ridică deja glasul, îşi formulează gândirea corectă, se exprimă în cuvinte sănătoase şi concretizează primele formule necesare pentru adevărata dezvoltare a societăţilor şi a popoarelor. Or, prima formulă este că toţi oamenii trebuie să se simtă apropiaţi; trebuie să simtă că sunt părţi inerente dintr-un tot, asemenea organelor unui organism comun, care are deci nevoie şi de cele mai mici, şi de cele mari, toate îndeplinind la un moment dat lucruri foarte importante pentru acel organism. A doua formulă spune că moartea unuia e moartea tuturor şi viaţa unuia e viaţa tuturor.

Căci legea spune că binele provine din bine şi iubirea, din iubire; ştiinţa provine din înţelepciune şi succesul, din adevăr. Atunci, dacă religia este într-o stare de decădere, înţelegem că aerul ei este viciat şi că a adunat straturi enorme de depuneri nesănătoase. Şi-i spunem: „Tulbură-ţi apa, deschide-ţi ferestrele, şi atunci va veni viaţa, nu moartea”. Când este anunţat adevărul, nu trebuie să ne astupăm urechile. Cei care răspândesc idei nu trebuie să acopere inteligenţele cu vălul erorilor, ci să le ajute să vadă în mod liber lumina; nu trebuie să înconjoare inimile cu ziduri, ci cu grădini pline de flori şi cu cele mai frumoase gânduri omeneşti. În plus, să nu vorbească despre ei înşişi, ci despre ceilalţi; să nu urmărească binele personal, ci binele general. Poate fi vorba oare despre binele general acolo unde este sărăcie şi suferinţă? Şi există dreptul comun acolo unde domneşte violenţa? Acestea sunt produse ale vechii omeniri şi urmările lor (cetăţi ruinate şi nenumărate cimitire) sunt dovezi că natura nu-i iartă pe cei care îi încalcă legile. În consecinţă, omenirea nouă susţine că trebuie să i se dea fiecărei fiinţe locul şi munca potrivită, că fiecare fiinţă trebuie să aibă o locuinţă igienică, un corp sănătos, o inimă curată, o inteligenţă limpede, un suflet nobil, o minte puternică şi un spirit elevat. De asemenea, această omenire nouă consideră că nu trebuie să plângem la mormintele defuncţilor, ci să profităm de lecţia pe care au dat-o prin moartea lor, căci ei spun: „Am murit pentru că n-am trăit conform legilor naturii. Oraşele, idealurile ni s-au năruit din cauza vieţii noastre dereglate, din cauza avidităţii insaţiabile şi a neglijenţei stupide. Luaţi exemplu de la noi şi nu plângeţi, ci trăiţi raţional. Omenirea nouă spune: „Fratele trebuie să-şi iubească fratele, societatea trebuie

să iubească societăţile, poporul trebuie să iubească popoarele şi toate popoarele reunite într-un tot trebuie să iubească omenirea”. Infirmităţile societăţii din prezent nu pot fi vindecate cu unguente, aceasta e metoda veche. Omenirea nouă spune: „Fiecare rană trebuie să fie expusă la lumina soarelui; inteligenţa omenească trebuie să fie pusă în slujba omenirii, trebuie trimise mai multă lumină şi iubire în inima omului şi viaţa trebuie să fie în armonie perfectă cu natura vie”. Cel care se mulţumeşte doar săşi aştearnă pe hârtie proiectele nu merită să fie numit savant, ci doar cel care le aplică. Pentru reînnoirea societăţii, trebuie să fie adoptată metoda cea mai simplă. Dacă acela căruia îi este sete stă jos zi şi noapte lângă apă şi doar filosofează, întrebându-se dacă trebuie să bea sau nu, ce rezultat va produce acea apă în el, ce profit va avea el? Şi ce va câştiga un om înfometat care stă la o masă îmbelşugată dacă, în loc să mănânce, nu face decât să examineze ştiinţific bucatele şi să le analizeze? Este evident că trebuie să beţi apa şi să mâncaţi din bucate. În consecinţă, cea mai mică experienţă are o valoare mai mare decât vechile teorii care susţin că omul este păcătos şi că mama l-a zămislit în păcat. Forţa şi vigoarea unui popor constau în principiile morale vii manifestate în toate sferele existenţei. Principiile trebuie să fie aplicate peste tot, în toate sferele vieţii. Acestea sunt metodele vieţii noi. Toţi oamenii trebuie să fie cinstiţi, drepţi, inteligenţi şi buni. Cinstea va crea coloana vertebrală a caracterului omului, dreptatea va fi forţa lui, inteligenţa îi va imprima direcţia şi bunătatea îi va forma capitalul. (1936)

În pragul epocii noi Dezvoltarea popoarelor. Venirea celei de-a şasea rase Ghizii popoarelor din zilele noastre trebuie să se ocupe din nou şi foarte serios de legile care guvernează viaţa, pentru ca omenirea să nu se lase influenţată în activitatea ei socială de dispoziţii accidentale sau de interese temporare. Ei trebuie să reflecteze şi să-şi asume sarcina de a pătrunde adânc în legile biologice ale vieţii sociale şi ale culturii, de a se conforma lor şi de a le urma cu stricteţe, fără să se abată vreodată de la ele. Astăzi, vedem că toate popoarele europene rătăcesc în direcţiile cele mai diferite şi-şi risipesc energia materială şi morală ca să obţină rezultate inutile. Sau, cu alte cuvinte, locul ocupat de toate popoarele din Europa a devenit foarte nesănătos; e plin de otrăvuri, de miasme infecţioase. Şi metodele vieţii nu sunt conforme cu scopul urmărit şi, de aceea, aplicarea lor nu duce la niciun rezultat practic. În această privinţă, popoarele din Europa de astăzi seamănă cu unele persoane care îşi amână de la un an la altul plata datoriilor. Se înţelege de la sine că acele datorii cresc din ce în ce mai mult. Acest fel de a proceda le va ajuta oare să-şi atingă scopul? Nu, căci se vor vedea într-o zi în imposibilitatea de a o face. Singurul model pe care toţi trebuie să-l adopte, atât popoarele, cât şi guvernanţii şi cetăţenii, este modelul pe care ni-l oferă natura. Trebuie să observăm cu atenţia cea mai minuţioasă în ce fel aplică ea legile de dezvoltare organică şi metodele de care se foloseşte pentru atingerea anumitor scopuri. Şi astfel o vedem oferindu-şi

poziţia, condiţiile şi concursul tuturor persoanelor raţionale care au tendinţa să lucreze pentru binele general. În acest scop, ea cere de la fiecare condiţiile următoare: - sămânţa sau germenul de viaţă trebuie să aibă în sine forţă ca să se poată manifesta; - natura îi oferă acestei seminţe solul, umiditatea şi celelalte două elemente disponibile, căldura şi lumina. E lesne de înţeles că, dacă sămânţa sau germenul nare forţă şi inteligenţă în sine, dacă un popor sau un individ nu este înzestrat cu această inteligenţă, nu-i este posibil să se manifeste. În afară de această primă condiţie, mai este nevoie de condiţii materiale: pământ şi spaţiu ca să-şi poată da curs liber activităţii. Lumina este pentru organism principiul de care are nevoie orice om, orice popor ca să imprime o direcţie corectă gândirii sale, iar căldura înseamnă sentimentele nobile, aspiraţiile elevate ale inimii. Aceste sentimente, sprijinite de voinţă, împing la realizarea celor mai mari scopuri în viaţă. Până în prezent, toate popoarele s-au străduit să aplice aceste exigenţe ale naturii în funcţie de ştiinţa şi de forţa lor. Dar, în mersul lor spre progres, au neglijat condiţiile exterioare, ceea ce le-a împiedicat să ajungă la realizarea completă a intenţiilor lor. Şi, în aceste împrejurări, s-au pomenit în situaţia seminţei care creşte pe un sol mlăştinos şi, în consecinţă, n-au avut rezultate. Sau, dispărând umiditatea, au trăit în procesul invers, uscăciunea. Ori le-au lipsit căldura şi lumina, urmând o congelare generală şi oprirea creşterii. Corpul sau organismul unui om sau al unui popor este solul în care se seamănă seminţele. Umiditatea reprezintă viaţa materială, iar prin lumină şi căldură se înţelege, în sens foarte larg, întreaga viaţă spirituală.

Dacă văduviţi orice organism de una dintre aceste condiţii absolut indispensabile pe care trebuie să le utilizeze în activitatea sa, el îşi opreşte dezvoltarea. Cu alte cuvinte, dezvoltarea este urmarea unei serii de forme în care se manifestă viaţa. Toate formele care există în natură sunt întotdeauna încercări ce tind să amelioreze viaţa fiecărui organism. Şi această modificare permanentă n-a fost întreruptă, ci continuă. În consecinţă, dacă natura însăşi face experienţe în crearea şi perfecţionarea formelor, omul, în acord cu ea, trebuie să-i urmeze exemplul. Dacă o formă nu dă cel mai bun rezultat, trebuie să fie supusă unei schimbări, pentru ca el să fie obţinut mai târziu. Aşa procedează toţi inventatorii: fac încercări continue, până ajung la rezultatul dorit. La fel se realizează şi locuinţele: se începe cu o anumită formă, se construieşte clădirea (fundaţia, zidurile, acoperişul) şi se trece apoi la procesul interior (zugrăvitul casei, mobilarea ei), şi abia după aceea proprietarul se mută în ea. Popoarele de rasă albă din zilele noastre au atins deja vârful dezvoltării fizice exterioare. Trebuie să înceapă acum al doilea proces, dezvoltarea interioară. Niciun popor nu poate încă să evolueze. Popoarele din prezent pot să dea înapoi, dar nu mai pot să avanseze încă în aceeaşi direcţie. Toate aspiraţiile lor trebuie să aibă ca scop dezvoltarea interioară; trebuie, în măsura posibilului, să fie create pentru toţi indivizii condiţii care să le permită să lucreze. Întâi, popoarele din prezent trebuie să precizeze foarte clar care trebuie să le fie idealurile, credinţele, concepţia despre lume şi scopul spre care tind. Deoarece ştiu din experienţă ce este forţa materială, s-au bucurat până la saţietate de bogăţie şi de plăceri, pe scurt, au savurat tot ce se poate savura pe plan fizic. Nu există

mâncare din care să nu fi gustat, nici fructe din care să nu fi mâncat; nu există plăceri de care să nu se fi bucurat. Dar natura nu suportă uniformitatea, repetiţia (aceasta este legea); ei îi place diversitatea într-o mişcare progresivă şi ascendentă. În consecinţă, singurul lucru necesar în acest moment este dezvoltarea spirituală în toată puritatea ei, manifestarea forţei sufletului omenesc. Sentimentele cele mai elevate şi cele mai nobile, pe care se construieşte cultura spirituală a oamenilor, sunt în stare latentă încă. Totuşi, trebuie să apară în toată puterea lor pentru ca binele suprem pe care îl conţin să se poată răspândi peste tot. Toate popoarele, toate societăţile şi toţi indivizii, toate sistemele trebuie să aibă în vedere doar acest domeniu. Dacă popoarele din prezent nu păşesc mai curând pe această cale, natura le va constrânge s-o facă prin epuizarea sistemului lor nervos. Toţi vor deveni neurastenici şi astfel, vrând-nevrând, se vor vedea forţaţi să renunţe la vechile concepţii, la temeri, la aspiraţiile lor şi să apuce pe drumul nou. Să luăm ca exemplu un om bogat obişnuit să se hrănească doar cu bucatele cele mai alese. Ce se întâmplă? Sistemul nervos îi slăbeşte, stomacul şubrezit începe să dea afară alimentele. Omul înţelege că trebuie să pună capăt regimului vechi şi, de voie, de nevoie, se mulţumeşte cu o hrană mai simplă, bea numai lapte. Totuşi, doar copiii se hrănesc cu lapte. Marele Maestru al omenirii a zis: „Dacă nu deveniţi asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor”. Aceasta înseamnă că trebuie să primim „noul” care intră în viaţă aşa cum primesc copilaşii tot ce e nou. Se ştie că, atunci când apar într-o casă, copiii le aduc bucurie părinţilor şi celor apropiaţi, şi de aceea toţi îi iubesc. Poartă în ei viaţa nouă, aspiraţiile noi, puritatea şi o iubire naivă care nu este încă murdărită de bănuială,

violenţă şi alte procedee. Poartă în ei un spirit de modestie şi bunătate care îi face modeşti şi concilianţi. Popoarele europene trebuie să devină, aşadar, precum copiii, adică să se resemneze să accepte ordinea nouă impusă acum de natură. Oamenii cu aspiraţii obişnuite, de fiecare zi, nu sesizează încă aceste noi dispoziţii. Dar sufletele înalt evoluate şi foarte sensibile care, prin eforturi extraordinare, s-au ridicat deasupra nivelului concepţiilor şi înţelegerii obişnuite, care sunt în stare să priceapă acest „nou” ce intră în viaţă, sunt asemenea păsărilor trezite înaintea zorilor şi ca florile fragede care presimt apropierea primăverii şi răsăritul soarelui şi semnalează aceste lucruri îmbucurătoare, unele, prin cântece melodioase, celelalte, prin creşterea rapidă şi parfumul lor dulce. Este imperios necesar (şi timpul nou ne impune asta) să ne schimbăm vechiul fel de a vedea, să ne conformăm noului care progresează şi să începem să aplicăm noile metode pe care viaţa le cere în prezent. O comparaţie ne va ajuta să înţelegem mai bine. Când omul bogat devine sărac, trebuie să înceapă să muncească, când tânărul e lipsit de plăceri, trebuie să înceapă să studieze, când bolnavul îşi recapătă sănătatea, trebuie să părăsească spitalul, când deţinutul şi-a ispăşit pedeapsa, trebuie să iasă din închisoare fără să se preocupe de felul în care se va descurca în noile împrejurări care îl aşteaptă, căci condiţiile de viaţă ale deţinutului sunt diametral opuse celor din afara închisorii. Popoarele moderne s-au eliberat deja din închisoare, dar încă nu ştiu cum să se adapteze la condiţiile exterioare. În consecinţă, problema nu este să ne păstrăm închisorile şi să le reformăm, ci să ne conformăm noilor împrejurări exterioare ale vieţii, deoarece închisorile sunt produsul lipsei de organizare a

vieţii. Toate sistemele sociale trebuie să fie doar auxiliare, indicaţii pentru omenire, nu limitări, căci această ultimă modalitate nu duce la nimic pozitiv. Închisorile şi toate instituţiile moderne create în vederea limitării libertăţii anumitor indivizi ce nu se supun ordinii sociale existente nu numai că nu diminuează răul, ci îl şi sporesc, căci, în limitări, unele energii nefolosite se întăresc şi distrug formele care le limitează. Sau, cu alte cuvinte, când cursul unui râu este blocat într-un loc, fără i să se dea acestei ape o altă direcţie în scopul de a o utiliza pentru, de exemplu, stropitul grădinilor etc., împiedicarea curentului va provoca pagube mari atunci când digul se va rupe sub presiunea forţei tot mai mari a apei adunate. Oamenii îmbătrânesc şi mor fiindcă reţin prizoniere în ei unele forţe care rămân neutilizate. Aceste forţe distrug formele care le împiedică să funcţioneze şi această distrugere a formelor o numim „moarte”. Faptul nu este valabil doar la om, ci la toate fiinţele; toate trec prin acelaşi proces şi învaţă marea lege care spune să ne adaptăm la noile condiţii create de natură. Omenirii de astăzi i s-a dat de rezolvat o mare problemă şi trebuie s-o rezolve conform matematicii şi geometriei vii. Matematicienii moderni trebuie să proiecteze o lumină intensă asupra acestor legi şi ştiinţa lor socială le va indica direcţia de urmat în acest scop. Toţi ghizii omenirii trebuie să fie inspiraţi de Marele Suprem ca să poată reuşi în această sarcină nobilă. Dacă aşa stau lucrurile, popoarele moderne vor atinge în dezvoltarea lor gradul la care vor fi precursorii rasei noi. În timpul rasei negre, s-au dezvoltat sentimentele joase ale omului; în timpul rasei galbene, s-au dezvoltat forţele organice, iar, în rasa albă, se dezvoltă forţele intelectuale. Totuşi, rasa nouă care vine

acum are drept scop dezvoltarea forţei spiritului în realizarea idealurilor care i-au fost lăsate moştenire, ca să poată ocupa locul întâi şi să utilizeze toate forţele dobândite nu pentru a face rău, ci pentru a face bine. În consecinţă, rasa albă va deveni mama celei de-a şase rase, va purta în ea toate idealurile elevate despre care s-a vorbit în trecut şi despre care vorbesc şi acum poeţii, filosofii, savanţii şi predicatorii. Popoarele civilizate se pot pregăti pentru venirea celei de-a şasea rase. Rasa latină a creat Inchiziţia şi, prin urmare, nici ea nu şi-a atins scopul. Doar rasa anglo-saxonă şi cea teutonă sunt relativ mai liberale şi au astfel o legătură interioară mai puternică. Se înţelege că popoarele care ţin să aibă un viitor trebuie să fie inspirate de cele mai înalte idealuri, nu abstracte, ci idealuri care conţin legătura interioară dintre material şi spiritual şi care subordonează întotdeauna condiţiile materiale celor spirituale. Se înţelege de la sine că nu vorbim aici decât despre reprezentanţii cei mai avansaţi ai rasei engleze şi ai celei teutone. Popoarele nu trebuie să împiedice „noul” să-şi croiască drum, nu trebuie să se opună curentelor de idei purtătoare de iubire, frăţie, egalitate şi pace. Viitorul le aparţine tocmai acestor popoare nobile pline de entuziasm pentru idealuri înalte. În timpul vechiului regat bulgar, căpeteniile de atunci i-au alungat pe bogomili, a căror învăţătură sublimă tindea să reformeze viaţa şi ordinea socială prin modalitatea cea mai ideală. Dar jugul turcesc, sub care au fost obligaţi să se plece bulgarii timp de cinci secole, i-a făcut să-şi plătească scump greşeala: un popor care se opune Marelui Suprem şi nu primeşte Cuvântul Divin care îi este trimis de providenţă şi nu-l aplică în viaţa lui este fatalmente lăsat în voia sorţii ca să-şi ducă chinul purtării sale nechibzuite, şi trebuie să se aştepte atunci la toate

suferinţele. Alungaţi din Bulgaria, bogomilii şi-au purtat ideile şi cultura în Vestul Europei şi popoarele care i-au înţeles şi au pus în practică ideile lor în reforme sociale au putut să înflorească cu adevărat. Vedem că există puncte de contact între toţi oamenii activi ai societăţii. Ideile lor nu diferă în mod esenţial şi, în consecinţă, pot să găsească un mod comun de acţiune unde să se stabilească într-o armonie adevărată o convergenţă de idei al cărei rezultat ar fi binele general, binele pentru noi toţi. Este vorba despre a înţelege că toţi oamenii care se bucură de simţul văzului pot să perceapă lumina, dar nu toţi îi pricep semnificaţia şi beneficiile. Orice om care are urechi poate să audă muzica, dar nu toţi oamenii simt frumuseţea pe care o conţin această muzică şi vocea omenească şi nu pricep sensul profund al vieţii care se exprimă în muzică şi cuvinte. Orice om care are o inimă poate să simtă iubirea, dar nu toţi oamenii sunt în stare să înţeleagă elanul interior şi binele suprem cu care ea recompensează sufletele dispuse să-i aplice forţa vie în viaţa lor. Astfel, numărul celor care trăiesc în sensul deplin al cuvântului este destul de mic. În consecinţă, când această ultimă stare va fi starea conştientă obişnuită a societăţii, ne vom găsi în pragul noii epoci care aduce adevărata libertate pentru toată omenirea. Şi ea bate deja la uşa fiecărei „înţelegeri”, a fiecărei inimi şi a fiecărui suflet. Şi cel care ştie să gândească, care poate să simtă şi să aibă elanuri nobile o va înţelege şi-i va ieşi în întâmpinare. (1937)

Procesul biologic comparat Analogii şi deducţii. Oamenii noi Dezvoltarea întregii omeniri are loc după legi ale naturii strict determinate. Ceea ce se petrece sub ochii noştri, de un anume număr de ani, în viaţa popoarelor din prezent este doar rezultatul inevitabil al aplicării acestor legi. Şi, dacă le studiem cu atenţie, întreaga dezvoltare a omenirii (de la crearea omului până în prezent) ni se va părea clară, iar marile cataclisme distructive ce ne-au fost semnalate nu ne vor mira deloc. Ca să facem această idee mai uşor de înţeles, ne vom folosi de o analogie. Să luăm celula şi să vedem cum se divide. Se ştie că celula este acea formă vizibilă care alcătuieşte corpul tuturor felurilor de organisme: plante, animale, oameni. Diviziunea celulelor, numită cariochineză (de la cuvintele greceşti karyon, nucleu, şi kinesis, mişcare), este un proces foarte complex. Întâi, celula se află în stare de repaus: este perioada în care se pregăteşte pentru munca foarte importantă pe care o va face mai târziu în viaţă. Şi forţele acţionează atunci înăuntrul ei, fără să fie zărite în afară. În faza următoare, se produce ruperea filamentului nuclear, cele două corpuscule polare migrează spre cele două extremităţi ale celulei, unde se înconjoară de radiaţii asteriene. Alte filamente ocupă spaţiul cuprins între cei doi poli şi formează un fel de fus. Filamentele nucleare (cromozomii) se dezvoltă în formă de potcoavă şi se depun la ecuatorul fusului, formând astfel un fel de stea (aster). Filamentele nucleare se despică apoi longitudinal şi jumătăţile sunt atrase unele spre un pol, celelalte,

spre celălalt pol, formând în acel moment o stea dublă (diaster). Jumătăţile superioare se petrec atunci una după cealaltă şi formează filamentul nuclear al noului nucleu. Acelaşi proces are loc în jumătăţile inferioare. Între cele două nuclee apare o membrană de separaţie (între cele două celule-fiice). Vedem că divizarea celulei provoacă foarte mari perturbări: topirea membranei celulare, dispariţia nucleului, ruperea filamentului nuclear, migrarea corpusculilor polari şi alte mari deplasări şi schimbări. Cine nu este iniţiat poate să-şi spună că s-a zis cu celula, că nu mai avem ce să aşteptăm de la ea. Dar, în final, se obţine ceva admirabil: două celule noi. Adică toate acele perturbări, care ar putea să îndreptăţească teama ignoranţilor, ne duc, în realitate, spre ceva frumos, spre armonie, spre ceva înalt raţional. Între ceea ce tocmai am expus şi viaţa omului există o mare analogie. Să luăm ca exemplu starea omenirii din zilele noastre. Omenirea suferă, în acest moment, aceeaşi divizare din procesul biologic al dezvoltării sale: trece prin ultima fază, având în vedere că lumea primitivă a oamenilor din care este formată este aproape de ultima perioadă, cea de-a şasea, dedublarea. Ştiinţele oculte numesc asta „apariţia celei de-a şasea rase”. Dar, deoarece este de origine mai nobilă, pregătirile necesare venirii ei au o mai mare amploare şi asistăm la tot felul de modificări, deplasări, năruiri şi reconstrucţii în rândul popoarelor şi între popoare. Totuşi, asta nu trebuie să sperie pe nimeni, căci ceea ce ni se par a fi năruiri sunt, la urma urmelor, doar simple deplasări sau o transformare în care materialele trec dintr-o stare în alta. De exemplu, distrugeţi stânca unui munte, care era podoaba unui ţinut, dar o faceţi cu intenţia de a vă construi drumuri şi oraşe. Zgomotul provocat de

loviturile aplicate stâncii poate să stârnească îngrijorarea tuturor păstorilor din jur, care să se creadă îndreptăţiţi să presupună că se întâmplă ceva nenatural. Totuşi, oamenii civilizaţi care vor să-şi facă drumuri şi locuinţe vor găsi un sens acelui zgomot şi acelei distrugeri, căci în acest fel îşi procură materialele necesare realizării planurilor lor. Însă aceste materiale, dacă sunt doar transportate şi îngrămădite, fără a fi folosite, vor crea alte dificultăţi. Va trebui să fie transformate în pietre foarte mici cu care să se acopere drumurile. Peste acest strat de pietre se va răspândi nisip, iar, în urma cilindrului greu care va presa totul, va rămâne un drum neted, fără noroi, potrivit circulaţiei, o adevărată cale de comunicare. Pe de altă parte, cu materialele acumulate în oraşe se vor construi clădiri frumoase, locuinţe comode, şcoli şi alte edificii necesare culturii. În consecinţă, ceea ce observăm în lumea exterioară este manifestarea vieţii care conţine lumea oamenilor şi pe care am menţionat-o înainte. Vedem aceeaşi analogie la pictorul care nu se apucă să realizeze un tablou până nu vede că s-a copt, la soarele gândirii sale, ideea a cărei apariţie o salutase cu mare bucurie. Abia după lungi şi serioase reflecţii îşi pregăteşte pânza, culorile şi pensulele, apoi, instalat într-un atelier luminos şi comod, începe să-şi realizeze opera dinăuntru în afară. Când un artist ilustru începe să lucreze, nu se îmbracă în haine de sărbătoare, nu-şi pune pantofii cei mai frumoşi şi nu-şi aşază pe cap pălăria de ceremonie. Ţinuta lui este dintre cele mai simple, un veşmânt lung şi alb, strâns la mijloc cu o centură îngustă, are papuci în picioare şi o pălărie obişnuită peste părul răvăşit. În picioare în faţa şevaletului, privind pânza, ţinând în mâna dreaptă un penel şi în stânga paleta, el este

asemenea celulei primitive în stare de repaus şi se pune pe treabă. Dacă artistul vrea să reprezinte o persoană din profil, îi va picta un singur ochi (este prima stea); dacă vrea să ne-o arate din faţă (cea de-a cincea situaţie, numită bistelară), îi va picta ambii ochi şi, în cea de-a şasea, va fixa forma întreagă a figurii şi o va detaşa de fondul alb al tabloului. Exact asta are loc în prezent. Acel pictor măreţ, care a început să-şi realizeze opera colosală, îşi acoperă deja legile culorilor sale şi privitorii nu mai pot să citească exact aceste legi. În sufletul omului are loc o schimbare interioară, ceea ce face ca el să nu mai vadă ce vedea înainte, iar ceea ce era altădată plin de sens pentru el, acum nu mai e. Se înţelege de la sine că asta este doar o aparenţă, aşa cum aparente erau pentru păstori vacarmul şi demolarea stâncii de care am amintit înainte. Ştiinţa numeşte asta „degenerare”. De exemplu, dacă încălzim apă, ea se transformă în abur şi „dispare”. Degenerarea este procesul trecerii dintr-o stare în alta. Şi omenirea din zilele noastre, în procesul dezvoltării sale, trece şi ea, conform aceleiaşi legi, dintr-o stare în alta. Oamenii vor ajunge curând în starea fluturelui care nu se mai bucură de vederea frunzelor, aşa cum făcea înainte, având în vedere că, din necesitate, ele erau hrana lui. El se aşază încetişor pe ele, fără să le facă cel mai mic rău. Nu le deteriorează în niciun fel, fiindcă atenţia îi este îndreptată spre sucul „florilor”. Ele îi erau indiferente înainte, lipsite de conţinut pe când era omidă, dar, de când a părăsit acea stare ca să intre în cea „nouă”, au devenit ţinta vieţii sale. În consecinţă, trebuie pur şi simplu să recunoaştem că o forţă nouă a intrat în lume şi acţionează într-un mod evident. Schimbarea care are loc ne va deveni clară dacă luăm ca exemplu crearea omului. Când Dumnezeu l-a

făcut din lut, omul avea o conştiinţă foarte puţin dezvoltată. Dar, când Dumnezeu i-a suflat pe nări viaţă, a devenit un suflet viu, adică a fost înzestrat cu înţelegere, raţiune şi inteligenţă, ceea ce l-a făcut în stare să discearnă diferitele situaţii şi schimbările din manifestările minţii omeneşti. Aceasta înseamnă că omul a simţit că trăia altă „viaţă” din momentul în care a avut raţiune. Şi, prin raţiune şi capacitatea de înţelegere, prin conştiinţă şi acţiunea voinţei, s-a deosebit imediat de animale: intrase în altă cultură. S-a ocupat atunci de grădinărit şi i-a făcut plăcere să vadă crescând tot ce plantase şi să culeagă roadele; aceasta a fost arta pe care a învăţat-o în raiul pământesc. Când a ieşit de acolo, s-a apucat de agricultură şi a învăţat să taie copacii, să spargă pietrele şi să construiască locuinţe. În acea fază, omul a atins ultimele limite, a experimentat toate situaţiile vieţii, n-a rămas nimic neîncercat, a străbătut în toate direcţiile şi a cunoscut cele mai ascunse colţişoare ale acelui mic loc (mica lume a Pământului) în care a trăit. A băut, a mâncat de toate şi, negăsind ce să mai mănânce în acea lume mică, s-a expus la această foame modernă cunoscută sub numele de „neurastenie”; această boală nu este decât foamea spirituală. Caracteristic pentru diferitele faze ale bolii este că omului îi lipsesc toate elementele în care viaţa sa s-ar putea manifesta în mod regulat. În aceasta constă schimbarea survenită în om ca individ. În consecinţă, concepţiile noastre despre lume, felurile diferite în care vedem viaţa individuală şi socială, religia, familia, şcoala, Biserica etc. trebuie să sufere o schimbare radicală. Toate aceste lucruri trebuie să devină altele atât în privinţa formei, cât şi a conţinutului şi semnificaţiei lor. Dacă suntem raţionali, aceste schimbări se vor face după modul natural al evoluţiei,

adică fără bruscări sau catastrofe. Dacă din partea noastră va exista o reacţie, dacă vom recurge la forţă, ele se vor face după legea necesităţii, prin mijloace violente. Natura acţionează la fel. Când o persoană e bolnavă, îi spune să postească un timp, până când forţele care îi acţionează în organism revin la starea naturală. Dar, dacă acea persoană încalcă aceste reguli simple şi mănâncă aşa cum face în mod obişnuit, fără să ţină cont de starea ei, trebuie să se aştepte neapărat la rezultate proaste. Şi societatea din zilele noastre, care este şi ea foarte bolnavă fiindcă a înghiţit multe elemente nesănătoase, trebuie neapărat să le dea afară, să le respingă departe, dacă vrea să se vindece. Şi am putea aminti multe cazuri de analogie existente între diviziunea celulelor şi fazele prin care trece omenirea. Într-o maşină, munca este repartizată între părţi, dar nu maşina face acea repartizare, ci forţa inteligentă care lucrează. Şi în celulă avem o organizare în care o forţă inteligentă se ocupă de distribuirea lucrurilor. Astfel încât nu celula însăşi produce aceste schimbări, ci forţa inteligentă care se manifestă în ea. Această celulă este câmpul unde lucrează legile înţelepte ale naturii” (O biologie nouă este pe cale să-şi facă apariţia, o biologie care nu doar ia în considerare latura materială a proceselor, ci îşi îndreaptă atenţia şi spre forţele mai profunde care se manifestă acolo. Biologia nouă examinează deja latura psihică a proceselor fiziologice. Şi mulţi biologi foarte distinşi sunt deja adepţi ai neolamarckismului sau psiholamarckismului. „Noul” care se apropie se manifestă în toate domeniile, dar în biologie, deja în mod deosebit de puternic (n.a.).). Celula este o proiecţie a lumii spirituale în lumea fizică. Ea se modifică în urma activităţii unei forţe raţionale. Aceasta din urmă conduce trecerea celulei dintr-o fază în alta, ca

şi schimbarea metodelor sale de activitate. În acest fel, celula se perfecţionează. Ea trece de la o formă şi de la o structură mai simplă la ceva mai complex, aşa cum un ogor necultivat şi steril poate fi transformat în grădină fără să fi produs el însuşi această transformare. Starea de repaus a celulei pe care o aminteam la început este un proces subconştient. Celula este deja rezultatul unui trecut stabilit. Înmulţirea celulei este un proces inteligent. Primele faze, atunci când a ieşit din starea de repaus, corespund timpului în care omul trecea din starea subconştientă în cea conştientă. În tot acest proces al divizării celulei, avem forma cea mai elevată care răspunde cel mai bine scopului, exact în momentul fisurării cromozomilor, căci astfel se obţine repartizarea egală a calităţilor ereditare în cele două celule noi. Acest proces este dovada raţiunii înalte care îl dirijează. Acest proces, precum şi formarea stelei duble (diaster) corespund la om cu momentul în care intră în activitatea conştientă cea mai elevată. Vedem aici că subconştientul, care reacţionează în celula aflată în repaus, este înlocuit treptat, spre sfârşitul divizării celulare, cu o manifestare mai elevată a conştiinţei. Şi în dezvoltarea omenirii vedem că treptele cele mai de jos ale conştiinţei sunt înlocuite, încetul cu încetul, de altele mai de sus. Astfel, după ce începem cu subconştienţa, ne îndreptăm spre conştienţă, iar conştienţa de sine, spre supraconştienţă. Subconştienţa se găseşte la începutul unei forme, iar supraconştienţa, la sfârşitul ei. Omenirea a lăsat deja în urmă viaţa subconştientă şi conştientă. Intrăm treptat în contact cu o viaţă supraconştientă. Procesul supraconştient reuneşte în sine subconştienţa, conştienţa şi conştienţa de sine. Viaţa supraconştientă

este limita de care ne apropiem. Supraconştienţa va imprima o altă direcţie evoluţiei omului. Subconştienţa este viaţa involuţiei, iar supraconştienţa este procesul evoluţiei. Conştienţa şi conştienţa de sine slujesc doar la a lega aceste două procese. Conştienţa şi conştienţa de sine sunt planul care se formează între coborâre şi urcare şi care uneşte cele două mari procese, involuţia şi evoluţia. Mulţi savanţi nici măcar nu bănuiesc că există involuţia. Supraconştienţa se manifestă când o formă trece în altă formă, de exemplu când un animal trece într-o formă omenească sau când un om ia o formă mai elevată. Din adâncurile vieţii subconştiente, omul se ridică deja treptat până la o viaţă conştientă mai nobilă. El se ridică îndeosebi până la punctul de a se sacrifica, ceea ce arată că viaţa supraconştientă începe să strălucească în el, că divinul începe să se manifeste. Este tipul nou de om, este rasa nouă care se anunţă. După cum am spus, părţile acelei celule primitive şi-au repartizat lucrul: unele au format organele digestive, altele, organele respiratorii, altele, sistemul cerebral, altele, sistemul nervos simpatic, altele, muşchii şi ligamentele, altele, oasele. Şi astfel avem omul în forma lui actuală. Aceeaşi celulă, ale cărei părţi au reglat în acest fel distribuirea muncii lor, continuă să acţioneze în acelaşi sens şi face organismul uman să treacă la o formă mai perfecţionată. Ea este monada primordială care a organizat întreaga omenire colectivă. Şi tot în acest fel am văzut apărând diferitele clase, clasele sociale care lucrează în mod special la formarea anumitor organe ale omenirii. Toţi cei care cultivă pământul şi cei care distribuie produsele oamenilor formează un sistem stomacal. Ei furnizează sucurile şi

toţi cei care luptă pentru binele omenirii organizează muşchii şi oasele, ceea ce înseamnă că stabilesc ordinea în acel organism ca să se poată ţine pe picioare şi să lucreze cu mâinile; acestea din urmă sunt emblema voinţei omeneşti. Taţii, mamele, clerul, corpul profesoral, scriitorii şi moraliştii organizează sistemul cerebral; fraţii, surorile şi prietenii formează legăturile dintre sistemul cerebral şi sistemul nervos simpatic etc. Se vede astfel că lumea fizică are mişcările cele mai simple, după care urmează procesul apariţiei principiului vital, a sentimentelor şi apoi a gândirii. Întreaga omenire, adică ansamblul tuturor indivizilor, reprezintă diferenţierea de lumea primitivă care a trecut prin toate stările şi a dat toate formele actuale. Fiecare formă reprezintă în plus felul în care se manifestă energia ei în regiunea planului fizic, a planului vital (lumea forţelor), a planului astral şi a planului mental. Rasele, popoarele, societăţile, familia, individul, toţi sunt strâns legaţi. Tot ce se petrece în rasă are loc, păstrând proporţiile, în popor. Ceea ce vedem în popor observăm, la o scară mai mică, în mod mai restrâns, în familie, şi ceea ce vedem în familie remarcăm, în mic, la individ. Manifestarea energiei nu se face în mod uniform, ci este foarte variată. Când vrem să supunem la uniformitate acţiunea tuturor forţelor naturii, generăm răul, în timp ce, recurgând la diversitate, producem binele. Din acest punct de vedere, lucrurile imorale sunt cele care nu se schimbă, iar cele bune, cele care variază continuu. Uniformitatea este moartea diversităţii, a vieţii. Nu este vorba deloc despre un nonsens, fiindcă este evident că, dacă multe persoane vorbesc în acelaşi timp repetând mereu acelaşi lucru, nu vor produce decât zgomot şi va fi imposibil să înţelegem sensul cuvintelor. Dar, dacă aceleaşi persoane execută într-o orchestră

diferitele părţi ale unei singure şi aceleiaşi compoziţii, vor produce o armonie plăcută. Oamenii de astăzi au devenit imorali pentru că vorbesc în acelaşi timp şi toţi vor un singur şi acelaşi lucru: bani şi iar bani! Un om a studiat ca să devină profesor, dar vorbeşte doar despre bani, altul vrea să devină preot, dar e atras de bani etc. Toţi au acelaşi ideal. Întreaga omenire vorbeşte despre acelaşi lucru, banii. Şi astfel a fost creată uniformitatea în lume. Dar sensul vieţii nu constă în bani, căci ei sunt doar un mijloc tranzitoriu sau o formă în dezvoltarea omului. În consecinţă, dacă atribuim unei forme o valoare mai mare decât cea stabilită de natură, creăm răul. Putem lămuri şi altfel această idee. Toată lumea vorbeşte despre Dumnezeu, dar nu se gândeşte să-I împlinească voinţa; oamenii vorbesc ca şi cum ar vorbi despre un milionar, adică doar în raport cu banii lui. Şi noi, când vorbim despre Dumnezeu, avem în vedere doar forţa Lui de care avem nevoie, fără să ni-L imaginăm ca fiind Iubirea din care se naşte viaţa. Ar trebui să căutăm să nu profităm doar de forţa Lui, să înţelegem (este indispensabil) semnificaţia, conţinutul Iubirii Lui, care este izvorul a tot ce e bun. Astfel, este obligatoriu nu numai să ne pătrundem de această Iubire, ci şi s-o punem în aplicare. Şi Dumnezeu ne va apărea atunci în toată diversitatea, în toată măreţia Lui. Este necesar, aşadar, să imprimăm o direcţie cu totul diferită dezvoltării noastre în societatea din zilele noastre. Nu vom obţine acest rezultat decât înlăturând această inutilă uniformitate din manifestările sale şi înlocuind-o cu reconfortanta diversitate. Să luăm un exemplu mai lămuritor. Dacă locuim permanent într-o casă masivă bine construită, asemenea unui castel din Evul Mediu, şi nu facem decât să trecem dintr-o cameră în alta, care ar fi sensul unei astfel de vieţi? Castelul ne va deveni în

cele din urmă insuportabil şi vom încerca să scăpăm de acolo cât mai repede. În acest scop, va trebui să găsim uşa care să ne arate drumul spre natura vie. Şi de acolo, din acea natură atât de variată, vom lua toate elementele necesare elevării gândirii, inimii şi manifestării voinţei noastre. În acest moment ne aflăm în castelul cu pricina, unde doar trecem dintr-o cameră în alta. Castelul a fost deja străbătut în toate direcţiile, castelul rasei albe cu toate popoarele şi societăţile sale, şi acum are loc diviziunea care ne arată drumul spre natura vie. În viaţa europeană, această diviziune se exprimă prin împărţirea în bogaţi şi săraci, în slabi şi puternici. Şi lupta care se dă în acest moment prevesteşte ruperea ultimelor fire care ne leagă încă de vechea ordine a lucrurilor. În momentul rupturii definitive va apărea omenirea nouă; oamenii iubirii vor transforma viaţa actuală şi vor arăta că e posibil să trăim şi altfel. Ei vor face să se înţeleagă că popoarele trebuie să se ajute, că marile naţiuni trebuie să le protejeze pe cele mai mici, că între popoare trebuie să se stabilească o înţelegere reciprocă şi că trebuie să domnească peste tot Iubirea. (1937)

Inteligenţa, inima şi voinţa Influenţa lor asupra vieţii. Forma, conţinutul şi sensul vieţii Putem să caracterizăm aceste trei principii ale vieţii omului drept trei forţe care lucrează la edificarea lui. Prin ele însele, acestea sunt invizibile şi nu pot fi caracterizate şi simţite la fel ca forţele materiale. Dar ele se exprimă în cele trei sisteme principale ale organismului omenesc şi aceasta ne permite să le apreciem manifestarea şi activitatea. Principiul inteligenţei sau forţa vieţii intelectuale depinde de sistemul nervos cerebral, unde rolul principal este îndeplinit de creier şi de simţurile omului. Principiul inimii sau forţa sensibilităţii se află în relaţie cu aparatul respirator, aparatul circulator şi cel digestiv, unde plămânii, stomacul şi vasele sangvine joacă un rol foarte important: ele sunt în relaţie cu sentimentele omului. Voinţa omului, care depinde de cea mai înaltă facultate a sa (raţiunea), este forţa care se manifestă prin ceea ce se numeşte aparatul motor, în care oasele, muşchii, ligamentele şi extremităţile joacă rolul important. Omul nu este inteligent decât atunci când ştie să-şi folosească diferitele membre ale corpului. Manifestarea lor trebuie să fie armonioasă. Când organismul acţionează în acest fel, zicem că o forţă conştientă superioară se manifestă chiar în sânul naturii conform principiului finalităţii. Dar acest principiu acţionează doar în anumite momente, când se impune necesitatea. De exemplu, omul care se hrăneşte se conformează exigenţelor principiului, având în vedere că hrana îi domoleşte

foamea şi îl scuteşte de suferinţele la care ar fi expus dacă ea i-ar lipsi. Dar numai o hrană potrivită poate domoli foamea. Ea trebuie să fie în relaţie strânsă cu organismul. Şi, de fiecare dată când o hrană nu este conformă legii şi nu corespunde scopului, produce boli chiar după ce a satisfăcut apetitul celui care a folosit-o. În astfel de cazuri, oamenii instruiţi, savanţii declară că există anomalii care împiedică funcţionarea regulată a legilor naturii. Gândirea, ca forţă conştientă din natură, este legată de toate fiinţele vii care se străduiesc să găsească pentru ele o hrană potrivită, ceea ce înseamnă că ele caută condiţiile care să le permită să trăiască şi să-şi păstreze viaţa cât mai mult. În consecinţă, observăm că toate fiinţele au capacitatea de a observa şi de a face cercetări - este vorba despre primii pionieri ai ştiinţei. O mică experienţă va dovedi adevărul acestei aserţiuni. Dacă puneţi o undiţă cu cârlig într-o apă curgătoare foarte limpede şi vreun peşte muşcă momeala, în caz că reuşeşte să se elibereze de ea, începe să se rotească în jur ca s-o examineze. Peştele va păstra amintirea formei aceleia şi nu se va mai lăsa niciodată prins. S-au făcut şi alte experienţe. Au fost plasaţi melci într-o grădină înconjurată de o sârmă uşor electrizată. Fiecare melc care a simţit o dată curentul şi a suferit din cauza lui nu s-a mai apropiat de acea sârmă. Cei care n-au făcut aceste observaţii fine în natură consideră că fiinţele inferioare n-au niciun fel de inteligenţă. Adevărul este că vedem aceste fiinţe inferioare înţelegând uneori atât de corect lucrurile şi dând dovadă de o capacitate inventivă aşa de mare, încât îl depăşesc chiar şi pe om în unele privinţe. Încă un exemplu. Dacă îndepărtaţi un picior al unei stele-de-mare, ea ştie cum să şi-l recreeze, ceea ce omul nu poate să facă (omul care şi-a pierdut un picior).

S-ar zice că natura realizează aceste lucruri. Dacă acesta este adevărul, de ce nu face să crească la loc piciorul care îi lipseşte omului? Steaua-de-mare are, aşadar, o anumită specializare pe care omul n-o cunoaşte. Când un virtuoz interpretează o creaţie muzicală, cine este în realitate interpretul, natura, sau omul? Omul, bineînţeles. În cazul de faţă, el se distinge ca individ: nu toţi oamenii ştiu să cânte ca el, acea execuţie este specializarea lui. Dar n-a dobândit numai într-o zi acea pricepere, nici într-o lună, nici chiar într-un an. Ea s-a obţinut ca urmare a unui şir întreg de indivizi care au lucrat în aceeaşi direcţie. Totuşi, unul dintre ei a reuşit să exprime această specializare într-un act inteligent şi noi spunem că natura lucrează în el. În lume, fiecare fiinţă exercită până la un anumit punct o oarecare influenţă care produce o schimbare în mediul înconjurător şi, prin anumite eforturi conştiente, încearcă să apară într-un mod mai avantajos forţele depuse în ea. Şi nu într-o zi pot aceste eforturi să ajungă la cunoştinţa fiinţelor plasate mai sus din jurul său, ci este nevoie de secole lungi de activitate susţinută ca să se poată manifesta această inteligenţă tenace depusă în ea de la început şi care acţionează la un moment dat. În consecinţă, conform aceleiaşi legi a analogiei, luând în considerare structura creierului, aranjarea celulelor, repartizarea funcţiilor lor, prelungirea sistemului nervos, care se întinde în toate părţile corpului, putem aprecia munca acestei forţe individuale inteligente, interioare, care a lucrat preţ de secole în aceeaşi direcţie ca să reuşească să producă acel organ de primă necesitate în ceea ce priveşte exprimarea gândirii omului, crearea societăţilor actuale şi a culturii în toate manifestările ei. Acolo unde creierul este

dezvoltat, adică unde urmează calea ascendentă a dezvoltării sale, apare înalta cultură a omului, iar acolo unde urmează calea descendentă a dezvoltării se formează culturile inferioare. Şi numim „rău” tocmai acea cale descendentă a dezvoltării. Ne putem folosi de o comparaţie. Lupul urmează calea descendentă, iar oaia, calea ascendentă. Şi despre oamenii care urmează calea ascendentă spunem că sunt inteligenţi şi nobili, în timp ce despre cei care urmează cealaltă cale spunem că sunt lipsiţi de cultură şi că degenerează, iar eforturile pe care le fac ajung întotdeauna cauza răului. Anomaliile aparente care există în natură provin din fapte care dovedesc că aceste legi înţelepte au fost încălcate. Tocmai de aceste legi depinde viaţa, într-un sens sau în celălalt. Şi, astfel, când principiile înţelepte ale naturii urmează linia descendentă a dezvoltării lor, apar toate formele şi toate organismele inferioare care constituie baza de la care începe linia ascendentă, înalta cultură a omului. Istoria Pământului, precum şi ştiinţa din zilele noastre sunt de acord în această privinţă şi confirmă acest fapt. Timp de mii de ani, a existat o luptă cumplită, între aceste forţe inferioare, pentru supremaţie. Şi lor le datorăm mările, oceanele, munţii, vulcanii etc. Când această luptă interioară a ajuns la limita sa extremă, au apărut alte forme, formele mai elevate, una dintre ele fiind omul. Evoluţia formelor ia o altă direcţie, chiar dacă lupta n-a luat sfârşit. Totuşi, faţă de ce era în trecut, aceasta şi-a pierdut de mii de ori intensitatea. Şi când, la rândul ei, această înaltă dezvoltare îşi va atinge apogeul, vom avea o cultură nouă care se va sprijini pe o bază cu totul nouă şi pe cu totul alte legi decât cele care guvernează astăzi universul.

În prezent, orice activitate mentală a omului pe Pământ este concentrată asupra celulelor care formează creierul. În consecinţă, este util să le studiem igiena. Şi vom face o experienţă simplă. Dacă luăm ca exemplu celulele numite piramidale, care formează stratul superior al creierului, observăm că sunt legate, parcă agăţate, de extremităţi. Când creierul este normal, aceste legături ale celulelor sunt armonioase şi prin extremităţile lor se transmite energia cerebrală, al cărei rol este să fie vehiculul gândului. Zicem atunci că omul gândeşte şi simte corect, adică gândirea şi sentimentele omului se manifestă în mod regulat. Să ni se îngăduie o mică digresiune. Dacă examinăm creierul ca un tot, vom vedea că partea anterioară serveşte la manifestarea forţei pur intelectuale, partea posterioară, la manifestarea sentimentelor personale şi familiale; partea superioară este sediul sentimentelor morale, iar regiunile laterale servesc la manifestările impulsurilor volitive şi ale instinctelor combative, a căror acţiune este uneori distructivă, atunci când voinţa nu le controlează. Prin „voinţă” înţelegem principiul înalt inteligent care guvernează. Ceea ce înseamnă că, atunci când toate celulele piramidale funcţionează în mod armonios, intelectul, sentimentele şi voinţa funcţionează şi ele. Dar, dacă apar oboseala, surmenajul, dacă hrana nu este igienică sau viaţa nu este regulată, ceea ce cauzează deseori acumularea a ceea ce numim acid lactic, care, la rândul lui, paralizează activitatea acestor celule mutilându-le, atunci se observă că extremităţile se contractă şi între ele se formează interstiţii. Într-o astfel de stare, omul simte frecvent nevoia să doarmă, nu doreşte să muncească, e continuu într-o dispoziţie proastă, se enervează etc.

(1937)

Viaţa pentru Tot Legea socializării bunurilor comune În zilele noastre, viaţa nu este considerată în ansamblul ei, ci parţial. Ea nu este examinată din punct de vedere istoric, în dezvoltarea ei cosmică, ci în momentele ei distincte. Oamenii s-au limitat la cadrul îngust al vieţii individuale, viaţa părţilor, şi acolo caută sensul suprem al fiecărei existenţe. De aceea, indivizii, deşi grupaţi (prin forţa unei legi biologice) în familii, în societăţi, au întotdeauna tendinţa să intre în cochilia personalităţii lor. Dar, deoarece o viaţă pur personală care să-şi fie suficientă ei înseşi este absolut imposibilă în natură, indivizii separaţi se unesc în societăţi, formând astfel unităţi noi şi mai mari care, fidele principiului egoist, se închid din nou în sfera intereselor lor particulare. Şi oamenii continuă să fie divizaţi, să genereze societăţi distincte, naţionalităţi distincte, religii distincte, trecând astfel de la formele egoismului personal la formele egoismului colectiv. Este adevărat că diferenţierea organelor şi a sistemelor distincte cu funcţii bine determinate este o lege a lumii organice, dar diferenţierea nu implică separarea, izolarea. Prin aceasta se înţelege unitatea de funcţionare, coordonarea, ierarhia formelor şi a funcţiilor prin care se manifestă marea diversitate şi armonie a vieţii. Izolarea este însă expresia acelei uniformităţi monotone în care creaţia, dezvoltarea încetează. În zilele noastre, oamenii au căzut în starea indiferentă a uniformităţii. Ei repetă mereu aceleaşi idei.

Îşi întorc mereu privirile spre trecut, spre acele lucruri care nu numai că au fost, ci au şi încetat să mai existe, spre ceea ce a fost trăit şi răstrăit. Ei caută bunurile vieţii pe drumurile bătătorite pline de obstacolele insucceselor fără număr ale atâtor rase şi popoare care au trăit înaintea noastră. Şi până în zilele noastre, în pofida mărturiei elocvente a istoriei, oamenii tot n-au înţeles că violenţa, nedreptatea, arbitrariul personal stârnesc aceeaşi reacţie. Ei nu cred că în Natură există o Dreptate supremă care îi stabileşte fiecăruia locul. Fără a ne întoarce mult în istorie, avem exemple foarte vii încă ale acţiunii acestei legi în trecutul recent al popoarelor europene. În 1871, în Războiul FrancoPrusac, Germania, care ieşise învingătoare, i-a impus Franţei despăgubiri foarte grele. Dar, în timpul Primului Război Mondial, rolurile s-au schimbat: Franţa, victorioasă, i-a impus Germaniei despăgubiri zdrobitoare. Dacă Germania ar fi fost întâi echitabilă, Franţa s-ar fi comportat la fel. Este evident că nedreptatea nu poate să ducă decât tot la nedreptate. Dacă popoarele din Antantă ar fi dorit să domnească pacea adevărată şi să se conformeze legii înţelepte care acţionează în acest sens în natură, nu trebuia ca ele să impună niciun fel de despăgubiri. Singurul lucru pe care l-ar fi putut face ar fi fost să-i oblige pe învinşi să achite cheltuielile, fără a-i supune la despăgubiri oneroase. Dacă popoarele europene ar fi acţionat în acest fel, altele ar fi fost rezultatele. S-ar fi evitat un nou război care, acum, în ciuda tuturor eforturilor, pare că va izbucni, ca o consecinţă fatală a unei păci nedrepte. Ele au încălcat legea şi au prelungit astfel perioada războaielor, cu toate că, conform planului, războiul din 1914 trebuia să încheie ciclul.

Deoarece n-au respectat legea Naturii, popoarele europene au retrogradat spre viaţa izolată, care se închide în formele egoismului colectiv naţional, în loc să meargă progresiv spre realizarea frăţiei între popoare. Totuşi, popoarele vor fi forţate să recunoască că sunt indisolubil şi organic legate, deci nu doar în mod mecanic, prin forţa intereselor politice şi economice, întotdeauna foarte fluctuante. Ele trebuie să recunoască faptul că toate popoarele (mici sau mari) au aceleaşi drepturi pe Pământ, că fiecare popor are dreptul să trăiască după exigenţele interioare ale misiunii istorice pentru care a fost chemat pe Pământ de Natura Vie. Totuşi, încă se susţine în general că fiecare popor trebuie să trăiască doar pentru el însuşi şi să năzuiască să devină puternic şi bogat chiar în detrimentul celorlalte. Ideea că fiecare trebuie să trăiască pentru sine este ideea vieţii vechi. Şi, în pofida a toate, această idee va dispărea în mod irevocabil. Ideea că fiecare trebuie să trăiască pentru Tot - aceasta este baza grandioasă a vieţii noi, a culturii noi. Această idee fundamentală reorganizează în prezent viaţa omenirii. Lumea actuală trece la o formă nouă. Se creează o morală nouă. Această morală nouă, a cărei primă cerinţă este „viaţa pentru Tot”, va schimba lumea în mod radical. Astfel, omenirea nu se mai poate folosi astăzi de mijloacele utilizate până acum. Într-un trecut îndepărtat, când a fost creată lumea animalelor, ea avea la bază alt principiu, altă morală, diferită de cea care acţionează în lumea oamenilor. Odată cu omul, în lume a apărut o altă morală. Omenirea intră acum într-o epocă nouă. Ea trece de la epoca creaţiei mecanice la epoca dezvoltării organice, de la stadiul transformării mecanice la cel de renaştere

interioară a fiinţei. Şi, deoarece trec de la procesul mecanic la procesul organic al vieţii colective, oamenii trebuie să suporte mari suferinţe. Astăzi, orice om care a făcut vreo greşeală se recunoaşte imediat vinovat de o anumită încălcare şi e cuprins de tulburare, e chinuit de suferinţă. Toată rasa albă şi fiii ei spirituali cei mai elevaţi simt în străfundul fiinţei o tulburare profundă, o anxietate chinuitoare. Această stare este, de altfel, firească. Şi suferinţele mari pe care le îndură rasa albă arată că este aproape de a genera o idee sublimă. Tocmai rasa albă va da naştere celei de-a şasea rase, rasa oamenilor iubirii. Şi, cu cât suferinţele sporesc, cu atât mai mult ne apropiem de momentul naşterii. Toate comorile dobândite de rasele anterioare (inclusiv de cea albă) vor trece la cea de-a şasea rasă. Şi oamenii vor înţelege atunci că formează un tot în dezvoltarea perpetuă a raselor şi a popoarelor. Ceea ce a fost dobândit de toate popoarele din toate timpurile şi epocile istorice va fi pentru toţi. Este marele proces al socializării bunurilor comune care există în Natura Vie. Natura are un anumit plan în ceea ce priveşte naţionalizarea bunurilor, dar acest plan este aplicat conform unei legi foarte înţelepte. În zilele noastre, s-a înţeles această idee a naturii (căci marea şi inteligenta Natură este şi va rămâne sursa tuturor ideilor), dar este pricepută mai degrabă în mod mecanic. În consecinţă, este clar că fiecare om (dacă privim mai cu atenţie) lucrează pentru redresarea colectivă a întregii omeniri şi că întreaga omenire lucrează pentru fiecare individ în parte. Această idee, care i-a inspirat şi îi inspiră încă, în opera lor, pe cei mai iluştri fii ai omenirii, va deveni întro zi (prin forţa socializării bunurilor) o idee proprie

tuturor locuitorilor de pe Pământ. Şi atunci se va instaura acea ordine care este visul oamenilor de astăzi şi pe care ei se străduiesc s-o realizeze, dar prin mijloace jalnice, foarte puţin potrivite. La baza noii ordini de pe Pământ se va afla principiul care stă şi la baza lumii cosmice: viaţa pentru Tot. (1937)

Principiile fundamentale ale Statului Universal Există un stat care se creează, se construieşte, se organizează în prezent. Teritoriul acestui stat are dimensiuni foarte mici: în jur de 19 centimetri lungime, 15,5 centimetri lăţime şi 15 centimetri înălţime. Dar acest stat mic este extraordinar de populat, are peste 3 bilioane şi jumătate de locuitori. În ciuda numărului mare, aceşti locuitori reuşesc totuşi să trăiască în bună înţelegere. Este adevărat că acest stat nu este încă în întregime organizat, deşi a început să se formeze în urmă cu milioane şi milioane de ani, dar a atins un grad relativ ridicat de dezvoltare şi cultură. Veţi întreba care este acest stat şi unde se află el. Acest stat se găseşte în capul omului, e creierul lui. Întreaga Natură Vie ia parte la edificarea creierului omenesc, întreaga Natură Vie, adică acea ierarhie de fiinţe superioare avansate, de inteligenţe înalte, ale căror creiere şi inimi sunt organizate în mod armonios. Tocmai acele fiinţe formează acel stat universal pe care Hristos l-a numit „împărăţia lui Dumnezeu” şi faţă de care statele de pe Pământ din toate timpurile sunt doar palide reflexe. Din acest punct de vedere, toate culturile din trecut, împreună cu religiile şi ordinea lor socială, cu artele şi ştiinţa lor, nu sunt nimic altceva decât laboratoare în care aceşti locuitori înţelepţi ai „împărăţiei lui Dumnezeu” au lucrat la organizarea creierului şi inimii omului. Iată de ce, atâta timp cât creierul omului nu va fi organizat după planul trasat dintotdeauna de înţelepciunea Divină, vom vedea domnind pe Pământ doar dezordinea, distrugerea şi crima. Aşadar, putem să

spunem, în acelaşi sens, că tot răul de pe Pământ provine de la structura defectuoasă a creierelor şi a inimilor prost organizate ale oamenilor, considerate poli ai fiinţei omeneşti. Asta nu înseamnă totuşi că creierele şi inimile oamenilor ar fi în ele însele prost organizate. Natura Vie realizează treptat un plan sublim. Răul se găseşte în faptul că oamenii strică permanent ceea ce organizează natura. Ei seamănă cu unii locatari nu prea conştiincioşi care administrează prost bunul dat lor pentru a-l fructifica. Se poate spune deci că răul din lume provine de la forţele creierului folosite în mod nesocotit şi de la forţele inimii dirijate în mod nechibzuit. El provine din faptul că bărbatul şi femeia nu utilizează în mod raţional forţele intelectului şi ale inimii şi dau astfel o direcţie greşită voinţei lor. Dacă observăm viaţa de pe Pământ, vom vedea că din mintea omului ies toate fărădelegile: violenţe, războaie, distrugeri. Intelectul omului urmează încă drumul blestemat al lui Cain. Şi popoarele europene, deşi profesează creştinismul, au rămas tot pe calea Vechiului Testament. N-au urmat toate popoarele europene drumul lui Cain în Războiul Mondial? Şi în zilele noastre li se profilează în faţă, din nou, ispitirea lui Cain. Oamenii cei mai buni, cei mai prevăzători, cei mai echilibraţi se străduiesc să reţină braţul lui Cain, care începe din nou să-şi arate pumnul. Ei văd cu claritate rezultatele războiului şi le vorbesc tuturor limba sănătoasă şi imparţială a cifrelor: datele obiective ale pierderilor de război furnizate de statistici. În aceste date nu există nici „subiectivism psihologic”, aşa cum am putea găsi la scriitori precum Erich Maria Remarque, nici tendinţe moralizatoare de felul celor ale pacifiştilor utopişti. La ei răsună doar limba obiectivă a

cifrelor, singura care se bucură de autoritate, care se impune celor a căror mentalitate recunoaşte doar „mentalitatea practică”. Ca şi cum această „realitate” în care trăiesc, suferă şi se chinuie oamenii n-ar fi creată de ei înşişi! Se înţelege de la sine că pentru acest gen de activitate umană se va impune criteriul Naturii, până la urmă, prin puternica ei autoritate. Ea ne arată războiul ca fiind produsul unei vieţi imperfecte pe cale de organizare. Cât priveşte pacea, aceasta este expresia unei vieţi înalt organizate şi guvernate după legile armoniei. Toate celelalte moduri de a privi lucrurile sunt doar deviaţii personale şi interesate de la acest criteriu al Naturii. Astfel, toate persoanele raţionale care trăiesc experienţa dobândită de mii şi mii de generaţii au o singură părere despre acest subiect. Ele ştiu că toate luptele, toate conflictele provin din faptul că creierele şi inimile oamenilor nu sunt încă organizate în mod ideal. Într-o zi, când vor fi aşa, viaţa oamenilor se va construi după principiile pe care se bazează viaţa nemuritoare din „împărăţia lui Dumnezeu”. Şi iată ce declară ele: Există o Iubire veşnică ce poartă în sine binele tuturor fiinţelor. Există o înţelepciune veşnică a cărei cunoaştere cuprinde totul. Există un Adevăr veşnic care implică libertatea tuturor fiinţelor în funcţie de gradul lor de dezvoltare şi înţelegere. Aceste trei principii fundamentale sunt esenţa intimă şi sfântă a tuturor religiilor. Formele se schimbă, cultul se transformă în funcţie de epocă, dar aceste trei principii fundamentale rămân imuabile, căci pe aceste trei fundamente sublime se sprijină lumea divină. Aceste principii funcţionează în întregul cosmos, iar acţiunea lor se face deci simţită pe Pământ în toate

regnurile. În esenţă, ele nu se schimbă. În consecinţă, indiferent de felul în care este privită, în care este divizată şi subdivizată, iubirea rămâne imuabilă şi indivizibilă. Iubirea nu este nici angelică, nici omenească, nici animalică. Atunci când vorbim despre iubirea animalică, înţelegem că animalul, care nu poate să înţeleagă iubirea, o manifestă în felul lui. Prin „iubire omenească” înţelegem modul aparte al omului de a-şi manifesta iubirea, care este totuşi iar foarte puţin înţeleasă. Iubirea rămâne totuşi neschimbată în toate împrejurările. Relaţiile ei sunt aceleaşi cu toţi, cu cei drepţi şi cu cei răi, cu oamenii şi cu animalele. Iubirea susţine viaţa tuturor fiinţelor, ceea ce nu înseamnă că forma li se păstrează. O modificare interioară survine întotdeauna acolo unde acţionează ea. Şi, dacă înţelegem bine legile iubirii, această reconstrucţie se face în mod normal; dacă nu le înţelegem, ea duce doar la convulsii şi ruină. Iubirea exclude orice fărădelege. Iubirea exclude violenţa de orice fel, orice crimă, excluzând deci şi acea organizare a masacrului în masă care se numeşte război. Din punct de vedere al moralei absolute, pe care o proclamă iubirea, nimeni n-are dreptul să ia viaţa pe care Dumnezeu a aşezat-o într-o fiinţă. Conform ordinii divine a lucrurilor, fiecare fiinţă vie are dreptul să trăiască. Şi cel care îşi permite să lipsească pe cineva de viaţă sau să justifice un asemenea act încalcă ordinea divină a lucrurilor. Când încălcăm această ordine divină, când încălcăm dispoziţiile sublime ale Naturii, trebuie să ne aşteptăm în viaţă la urmările cele mai supărătoare. Acesta este un mare adevăr, anunţat întotdeauna de Marii Maeştri ai omenirii şi de geniile cele mai luminate; nu este deloc o

concepţie personală arbitrară a unor oameni cu creierele prost organizate. Şi toţi oamenii conştienţi trebuie să susţină astăzi acest mare adevăr, dacă doresc în mod sincer evoluţia lor ca indivizi, dacă doresc evoluţia naţiunilor lor, evoluţia întregii omeniri. Trebuie să introducă în viaţa lor cele trei mari principii care formează baza vieţii universale: Iubirea, care poartă iubire pentru toţi, înţelepciunea, care răspândeşte peste tot cunoaşterea şi lumina, şi Adevărul, care le dăruieşte tuturor libertatea. Dacă aceste principii lipsesc, viaţa individuală şi viaţa socială nu pot avea niciun rezultat. Este o consecinţă inevitabilă care acţionează în univers. Şi aceste legi nu se înclină în faţa niciunei voinţe personale, acţionând în pofida dorinţelor personale şi a concepţiilor indivizilor distincţi. Oamenii pot să se opună oricând ordinii divine, să respingă cât vor mărturia inteligenţelor luminate care o proclamă, ea se va impune întotdeauna. Multe culturi au pierit, lumi întregi au fost distruse, sorii se sting, dar această ordine divină rămâne pentru totdeauna. De aceea, e lipsit de sens să vrem să facem iar încercări care nu duc la nimic. Şi tot inutil este să amânăm, să lăsăm pe seama viitorului. În prezent trebuie să năzuim la această viaţă, nu să aşteptăm, ca so trăim, să ajungem în „lumea cealaltă”. N-ar fi înţelept. Lumea cealaltă este lumea iubirii, este lumea cunoaşterii, a adevărului şi a libertăţii. Şi, dacă gândurile şi sentimentele noastre vor putea să se schimbe, dacă vom începe să gândim, să simţim şi să acţionăm aşa cum gândesc, simt şi acţionează marile fiinţe ale căror creiere şi inimi sunt organizate şi sunt „unu” prin voinţă, vom intra imediat în „lumea cealaltă”,

care se află aici şi în prezent. Trăim continuu în această lume şi în cealaltă. Astfel trebuie să gândească oamenii astăzi, dacă doresc cu adevărat să fie oameni ai prezentului, nu oameni cu concepţii învechite. Acesta este felul în care trebuie să trăiască. Toţi oamenii buni, indiferent de religie, indiferent de popoarele din care fac parte, trebuie să-şi întindă mâna ca să vină în ajutorul omenirii suferinde. Popoarele nu trebuie să se izoleze în vederea intereselor lor particulare, aşa cum se întâmplă azi. Din contră, este necesar ca ele să se unească în numele principiului Iubirii, al înţelepciunii şi al Adevărului, manifestări ale Dumnezeului Viu în care totul se unifică. (1938)

Idei divine şi omeneşti Ideea care organizează oamenii în unităţi colective (familii, societăţi, naţiuni) este o idee pur biologică. Viaţa îi organizează pe oameni. Unde există viaţă, există organizare: ceea ce este viu se organizează, unităţile biologice (fiinţele) se organizează. Părţile unei maşini sau ale unui aparat nu se pot organiza. Mecanismele, spre deosebire de fiinţele vii, nu sunt rezultatul unui proces organic, ci al unei juxtapuneri şi al unei ajustări mecanice. Odată făcute, rămân aşa cum sunt, fără să poată nici să crească, nici să se dezvolte ulterior. Societăţile, naţiunile nu sunt mecanisme, deoarece se nasc, cresc şi se dezvoltă după legi pur biologice. Şi, îndată ce anumite organizări omeneşti încep să intre în declin, aceasta arată că viaţa este pe cale să le părăsească şi că au intrat într-un proces mecanic. Iată de ce, când vorbim despre ceea ce se organizează, înţelegem viaţa. Şi, dacă viaţa funcţionează în mod regulat, procesul de organizare merge şi el la fel. Ca orice proces, organizarea are manifestarea ei. Manifestarea organizării regulate la om sunt sănătatea şi forţa, sentimentele armonioase şi bine echilibrate, gândirea corectă. Acesta este criteriul de care se foloseşte Natura Vie ca să stabilească în ce fel se realizează procesul de organizare atât în omul luat ca individ, cât şi în societăţi. Totuşi, se poate spune că, la omul din zilele noastre, în societăţile contemporane, acest criteriu fundamental nu funcţionează normal. Numeroasele boli care chinuie omenirea, durata scurtă de viaţă (dacă luăm o sută douăzeci de ani ca limită de vârstă a unei vieţi lungi),

suferinţele care sporesc fără încetare, gândirea materialistă şi dogmatică ce împiedică dezvoltarea omenirii, toate acestea sunt date care sprijină ce am enunţat înainte. În această stare de lucruri, viaţa omului nu se poate dezvolta în mod regulat. Atâta timp cât nu se vor crea condiţii având ca scop menţinerea sănătăţii şi a forţei omului, canalizarea sentimentelor omeneşti şi regularizarea gândirii omului, ameliorarea vieţii atât de universal dorită nu va putea avea loc. Această ameliorare nu este un proces exterior, mecanic, ea implică nu doar condiţiile materiale şi existenţa fizică a omului, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci şi viaţa sufletului, sfera emoţională şi cea intelectuală a omului. Şi exact în aceste trei direcţii lucrează fiinţele înalt inteligente care conduc dezvoltarea omenirii. Marile suferinţe pe care le îndură în acest moment omenirea sunt rezultatul muncii realizate de aceste fiinţe elevate, pentru a canaliza, înainte de orice, sentimentele omeneşti. După ce sentimentele omului vor fi canalizate, abia atunci vor putea fi folosite pentru a se atinge înalta cultură pe care o vom vedea dezvoltându-se pe Pământ, cultura Iubirii şi a Frăţiei dintre naţiuni. După părerea noastră, Iubirea nu este pentru oameni bolnavi, ci pentru oameni perfect sănătoşi şi puternici. Iubirea nu este pentru oameni cu sentimente denaturate, pentru oameni cu pasiuni nestăpânite, ci pentru cei care sunt în stare să simtă corect. Iubirea nu este pentru ignoranţi, ci pentru oamenii cei mai inteligenţi, cei mai înţelepţi din lume. Fiindcă doar omul inteligent şi înţelept poate să iubească; ignorantul, niciodată! În linii mari, omenirea a trecut în mod ciclic prin trei feluri de culturi: culturi în care şi-a dezvoltat forţa şi

voinţa, puterea musculară şi dinamică (militarismul a mai rămas din aceste culturi); culturi în care şi-a dezvoltat inima, sentimentele, credinţa (din acele epoci ne-au rămas religiile dogmatice, cu toată diversitatea formelor lor); în fine, au apărut culturi (precum cultura din Europa Occidentală) în care rezultatele ne-au fost transmise sub formă de teorii ştiinţifice, sisteme filosofice, doctrine sociale etc. Tocmai aceste creaţii omeneşti, aceste acumulări, aceste reziduuri ale unei vieţi normale în timpul ei şi al căror scop era să organizeze intelectul, inima şi voinţa omului sunt astăzi un obstacol pentru procesul regulat al vieţii, care a organizat şi va organiza veşnic forme din ce în ce mai noi. Astfel, de exemplu, în societatea contemporană, din punct de vedere social şi economic, oamenii s-au separat în clase; din punct de vedere al ştiinţei, în şcoli; din punct de vedere al religiei, în diferite confesiuni. La baza acestei diferenţieri se află ceva ce vine de la natură, dar există şi multe amestecuri omeneşti cărora trebuie să le atribuim toată ura, toate luptele şi toate conflictele. Astfel, în ceea ce priveşte religia, oamenii s-au divizat la urmă în două tabere mari: credincioşi şi necredincioşi. Totuşi, sunt divizări artificiale în raport cu un sistem de credinţe şi de concepţii omeneşti, în raport cu instituţiile omeneşti. Din punctul de vedere al naturii, credincioşii şi necredincioşii acţionează la fel: şi unii, şi ceilalţi mănâncă, respiră, simt, gândesc. Dar, în afară de aceasta, cele două categorii de indivizi nu se deosebesc prin nimic esenţial din punct de vedere al moralei: şi unii, şi ceilalţi folosesc aceleaşi metode, aceeaşi iscusinţă, căci pot fi văzuţi şi credincioşii, şi necredincioşii folosind în egală măsură violenţa. Este posibil ca primii să rostească de douăzeci de ori pe zi

numele lui Dumnezeu, în timp ce alţii să-L hulească de douăzeci de ori, dar, în fond, aceşti oameni nu se deosebesc radical între ei. În general, oamenii de astăzi nu deţin criteriul care le-ar permite să afirme că o persoană este religioasă în adevăratul sens al cuvântului. Ei estimează credinţele religioase ale oamenilor în raport cu un sistem de credinţe stabilit oficial, cu un cult recunoscut în mod oficial. Şi am putea să spunem la fel şi despre divizările sociale, politice, ideologice etc. Toate aceste divizări şi lupte sunt provocate de ideile de al doilea ordin, care au pătruns mai târziu în lume. Totuşi, există în viaţă câteva idei fundamentale, divine, care se află în armonie absolută între ele, care nu pot niciodată să fie în conflict unele cu altele, căci asta ar însemna ca viaţa să intre în conflict cu ea însăşi. Aceste idei s-au manifestat şi se vor manifesta veşnic. Omul se naşte cu aceste idei. De aceea, el trebuie să susţină aceste idei mai înainte şi mai presus de orice. Toate celelalte idei pe care le-a acceptat după aceea, fie prin forţa legăturilor cu un anumit mediu, fie prin forţa unei sugestii colective, fie din consideraţii personale şi materiale, sunt toate idei omeneşti. Indiferent care sunt, în ce fel sunt ajustate şi indiferent de patosul cu care sunt recomandate, aceste idei sunt trecătoare, tranzitorii. Ele sunt farfuria de linte pentru care, după cum citim în Biblie, Esau i-a vândut fratelui său Iacov dreptul de primogenitură, cu care se născuse. Şi orice om care şi-a vândut ideile divine, cu care s-a născut, ca să ia în schimb idei trecătoare, omeneşti, şi-a pierdut „dreptul de primogenitură”, şi-a pierdut moştenirea divină, condiţiile unei dezvoltări regulate, singurele care îi permit să-şi organizeze inteligenţa, inima şi voinţa. În

consecinţă, şi-a pierdut sănătatea şi forţa, abundenţa şi nobleţea sentimentelor şi lumina gândirii. Acestea sunt idei sfinte şi divine la care omul nu trebuie să renunţe niciodată. A fi sănătos şi puternic, a simţi normal şi a gândi corect sunt fundamentale, şi la ele trebuie să năzuiască omul. Fiindcă sănătatea este ceva divin, gândirea care pătrunde în intelectul omului este ceva divin, sentimentele care pătrund în inimi sunt ceva divin. Felul nepotrivit în care ne folosim sentimentele şi gândurile formează partea omenească a lucrurilor. Astfel, omul are datoria să-şi păstreze capitalul de forţă, puritatea şi echilibrul sentimentelor, puritatea şi lumina gândirii. În consecinţă, trebuie ca toţi oamenii (şi mai ales cei ce sunt chemaţi să construiască edificiul social) să fie în stare să stabilească în mod clar diferenţa dintre ce este divin, primordial în viaţă şi ideile care sunt introduse mai târziu şi doar pentru a îndeplini o sarcină temporară. Toate insuccesele, toate flagelurile, toate suferinţele personale şi colective provin din faptul că oamenii nu deosebesc divinul, care e veşnic şi cu adevărat actual, de omenesc, care se încovoaie sub povara infirmităţilor trecutului. Iată de ce, astăzi mai mult decât oricând, celor care construiesc viaţa socială li se cere o conştiinţă trează, o concepţie largă care să cuprindă toate detaliile problemelor pe care viaţa le dă de rezolvat. Ei trebuie să ia în considerare nu punctele de vedere particulare şi interesele unor grupuri sociale distincte, nu exigenţele formale ale unor instituţii distincte care vor să-şi păstreze, prin mijloace exterioare, autoritatea şi situaţia socială. Ei trebuie să ia în considerare starea conştientă a poporului în ansamblu, starea conştientă integrală din punct de vedere al vieţii

sociale, al politicii şi al dreptului; trebuie să ţină cont de starea conştientă religioasă în totalitatea ei. Dacă se opresc la formele exterioare, tradiţionale, apărate doar de un anumit număr de persoane, dacă se lasă câştigaţi de zelul lor de a păstra cu orice preţ acele forme, atunci se vor ivi prejudecăţi funeste care vor vedea în toţi cei care nu susţin, cel puţin prin formă, punctele de vedere ale acestei minorităţi, duşmani ai statului, ai societăţii, ai religiei. Dar statul nu este o minoritate. Statul este expresia naţiunii. El este forma în care funcţionează şi se manifestă viaţa şi conştiinţa completă a unei naţiuni. Şi, atunci, formele vieţii statului, în care se manifestă această conştiinţă totală, vor fi vii, lipsite de rigiditate, capabile să progreseze şi să se dezvolte. Se vor naşte din sufletul acelei naţiuni. Aşadar, trebuie reţinut că, în ansamblul conştiinţei generale a unei naţiuni (nu în formele temporale ce pot fi copiate din afară), funcţionează şi năzuiesc să se manifeste acele idei divine primordiale care, dinăuntru, îi organizează existenţa. Şi nu pot fi numiţi înţelepţi, nu pot fi recunoscuţi ca adevăraţi slujitori ai poporului lor decât oamenii de stat care îşi pleacă urechea nu la interesele particulare ale claselor, ale organizaţiilor distincte, ci la ce spune totalitatea conştiinţei populare. (1938)

Gândiţi! Cerul este lumea bucuriei, fiindcă toţi cei care se află acolo gândesc. Pământul este lumea durerii, fiindcă cei care gândesc aici sunt încă în număr foarte mic. Dacă îi întrebaţi pe oameni ce este realitatea, vă vor răspunde cu definiţiile cele mai variate. Oamenii religioşi vă vor spune una, savanţii, alta, filosofii, cu totul altceva. Dar putem să spunem ce este real, dacă nu gândim? Doar omul care gândeşte poate să spună ce este real. Astfel, nu există nicio realitate în afara gândirii. Şi o căutăm zadarnic. Nu există realitate în afara inteligenţei. Inteligenţa este primul principiu, cel ce se află la baza universului manifestat. În lume, totul se realizează, devine deci real prin gândire. Gândirea este măreţul principiu creator de care depinde fiecare manifestare din lume. Şi, când vorbim despre Iubire, înţelegem prin asta gândirea primordială a lui Dumnezeu, gândirea care s-a realizat mai întâi în creaţie. Dumnezeu este primul care a început să gândească, al doilea fiind omul. Gândirea divină realizată în noi este iubirea noastră pentru Dumnezeu. Gândirea noastră realizată la ceilalţi este iubirea pentru aproapele nostru. Iubirea de Dumnezeu realizată este iubirea de aproapele nostru şi iubirea pentru noi înşine. Aceasta proclamă în lume măreaţa lege a Gândirii pure. De ce suferă oamenii pe Pământ? Fiindcă nu gândesc. Din punct de vedere al gândirii, durerea este rezultatul unei gândiri confuze, nesocotite, aşa cum bucuria este rodul unei gândiri corecte, raţionale. Şi, efectiv, tot ce înţelegem este plăcut. Ce nu înţelegem este

neplăcut. Durerea este ceva ce nu înţelegem; bucuria este ceva ce înţelegem. Conform legii corespondenţelor, în lumea emoţiilor, bucuria corespunde înţelegerii, iar durerea corespunde neînţelegerii. Aşadar, cu cât înţelegem mai puţin, cu atât suferim mai mult. E de ajuns un mic început de înţelegere, ca imediat să apară o mică bucurie. În consecinţă, omul care vrea să scape de suferinţă să înceapă să gândească. Gândirea generează înţelegere şi aceasta produce bucurie, conform legii corespondenţelor. În acest sens al cuvântului trebuie să apreciem suferinţa şi s-o considerăm un prim impuls spre gândire! Şi, în realitate, fiecare suferinţă face să se nască alt gând. Acesta este esenţialul, realul în viaţă: a trăi înseamnă a gândi! De ce suferă omul când e bolnav? Pentru că, în el, organele atacate nu se supun gândirii sale. S-au individualizat; vor să trăiască separat, după „ideea” lor, care nu este în armonie cu interesul general al organismului. Dar aceste organe sunt vii, fiecare celulă din ele este conştientă. Învăţaţi celulele să gândească asemenea vouă. Proiectaţi în ele gândirea voastră şi faceţi-le să vibreze în armonie cu voi. Şi boala va dispărea atunci de la sine. Celulele vor trebui să înţeleagă că voi sunteţi stăpânul. Omul este cu adevărat stăpân atunci când gândeşte. Orice om care gândeşte este stăpân. Cel ce nu gândeşte este sclav. Ce este sclavia? Lipsa de gândire! Dacă vreţi să scăpaţi de toate neplăcerile, de toate inconvenientele vieţii, începeţi să gândiţi. Doar prin gândire veţi reuşi să scăpaţi de dificultăţile vieţii. Prin gândire puteţi să reuşiţi orice. Dacă nu gândiţi, nu veţi realiza nimic. Îndată ce începeţi să gândiţi, vă aflaţi deja în realitate. Şi realul tinde întotdeauna să se manifeste. În

consecinţă, îndată ce veţi începe să gândiţi, realitatea se va manifesta! Dacă sunteţi cumva în întuneric, începeţi să gândiţi. Fiecare gând este un nou „Să se facă lumină!” Şi lumina va străluci efectiv în întuneric. Întunericul, ignoranţa, durerea îi corespund unei părţi, iar altei părţi îi corespund lumina, înţelegerea şi bucuria. Vă simţiţi veseli fiindcă gândiţi. Vă simţiţi trişti fiindcă nu gândiţi. Sunteţi instruiţi pentru că gândiţi şi ignoranţi pentru că nu gândiţi. Sunteţi buni fiindcă gândiţi şi răi fiindcă nu gândiţi. Dacă vă simţiţi mulţumiţi, înseamnă că gândiţi. Dacă sunteţi nemulţumiţi, înseamnă că nu gândiţi. Iubiţi oamenii, ceea ce dovedeşte că gândiţi; nu-i iubiţi, ceea ce arată că nu gândiţi. Dacă vă zbateţi continuu în contradicţii, înseamnă că nu gândiţi. Deoarece în principiul mental nu există contradicţii. Contradicţiile se află în afara acestui principiu, în afara realităţii. Acolo unde e absentă gândirea, apar contradicţiile, luptele, conflictele din viaţă. De ce purtăm războaie unii împotriva altora? Pentru că nu gândim. De ce comitem crime, de ce sunt impuse pedepse, de ce există închisori? Pentru că nu gândim. Lumea de astăzi este lumea din care gândirea a fost exilată. Este adevărat că există printre oameni o tendinţă de a gândi, dar încă nu este cea corectă, adevărata gândire! Căci a reflecta asupra lucrurilor, a le analiza, a examina, a studia ce realizează cei ce gândesc nu înseamnă încă gândire, nu înseamnă raţiune. Inteligenţa pură este mai presus de orice examinare atentă, de orice triere, de orice critică. Principiul mental este principiul creator. Prin el se face totul.

A venit timpul ca fiecare să înveţe să gândească. Când toţi vor începe să gândească, între toţi oamenii se va stabili legătura Iubirii, singura care îi poate uni cu adevărat. (1938)

Noua naştere Acum două mii de ani, când Hristos a vorbit despre împărăţia lui Dumnezeu, adică despre acea măreaţă ordine divină pe care se sprijină lumea acelui grandios stat al dreptăţii unde trăiesc sufletele mari, El, în acelaşi timp, a determinat, a precizat în ce fel se poate intra în acea împărăţie a lui Dumnezeu şi cum puteţi fi admişi în ea. El zice: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi adaugă: „Dacă nu se naşte din apă şi din Duh”. Acestea sunt formule, sunt expresii simbolice enunţate în limbajul iniţiaţilor. Fiindcă nu trebuie să pierdem din vedere că Hristos a rostit aceste cuvinte în prezenţa unuia dintre oamenii cei mai învăţaţi din acel timp, Nicodim, unul dintre cei consideraţi de autorităţi „doctori în Israel”, deci savanţi în problemele referitoare la religie şi viaţă. Este de ajuns să citim capitolul 3 din Evanghelia după Ioan - după toate aparenţele, un scurt fragment din lunga convorbire avută de Nicodim cu Hristos, când a venit la El noaptea - ca să vedem cum acel om învăţat rămâne perplex când aude cuvintele lui Hristos despre „noua naştere”. Oare cei mai mari savanţi din zilele noastre n-ar fi şi ei la fel de uimiţi dacă cineva le-ar vorbi despre procesul grandios prin care se deschid în faţa omului porţile împărăţiei lui Dumnezeu? Trăind permanent cu reprezentările pe care şi le-au creat ei înşişi despre „naştere” aşa cum se petrece în lumea organică, cu siguranţă că ar cere lămuriri

detaliate, argumente logice şi dovezi despre această „naştere” de neînţeles. Dar cum să dovedeşti lucruri care se află în afara sferei obişnuite a simţirii omeneşti? Ar fi ca şi cum i-am vorbi unui orb despre splendoarea curcubeului, despre minunăţia culorilor sale. S-ar putea ridica o obiecţie: De ce să vorbim despre lucruri atât de inaccesibile oamenilor, care nu sunt, să recunoaştem, „actuale”? Pentru că, în realitate, nu există în viaţa omului eveniment care să fie mai „actual”, mai important şi mai esenţial decât noua naştere. A te naşte din nou este un eveniment care marchează puternic viaţa omului, un eveniment care inaugurează o eră nouă în toată dezvoltarea lui. Dacă omul nu se va naşte din nou, nu-i va fi niciodată posibil să pătrundă misterele adânci ale Naturii, nici să înţeleagă legăturile strânse dintre ele. Dacă nu se naşte din nou, lumea, pe care vrea s-o înţeleagă într-un mod cu totul exterior, îi va rămâne pe vecie de neînţeles, închisă. Oamenii sunt atât de ocupaţi cu interesele lor materiale, încât consideră viaţa pe care o trăiesc în prezent cea mai importantă şi lumea în care li se derulează existenţa pământească drept singura pe care o pot avea. Totuşi, nici viaţa prezentă nu este cea mai importantă (deoarece are doar o semnificaţie trecătoare), nici lumea dezvăluită nouă nu este singura care există. Pământul este pentru om o şcoală temporară, unde nu va rămâne pentru totdeauna. Căci, asemenea unui elev care a stat trei ani consecutiv în aceeaşi clasă şi este trimis acasă ca incapabil, un om care a stat pe Pământ trei epoci consecutive nu poate rămâne mai mult, fiind trimis într-o lume inferioară. Dacă luăm în considerare acest fapt, problema noii naşteri devine deosebit de

importantă. Mai ales că omenirea se află în pragul unei epoci noi, în care va domni o ordine cu totul diferită de ceea ce avem în acest moment. S-a ajuns în punctul în care se impune necesitatea de a renunţa la vechiul fel de a înţelege lucrurile. Felul vechi de a vedea reprezintă o zonă de ceaţă care nu ne permite să distingem cu claritate conturul precis al obiectelor, cărările care duc la scopul măreţ al vieţii. În pofida marii sale diversităţi, viaţa are un scop comun tuturor şi, din centrul grandios pe care îl ocupă, el îi dirijează toate funcţiile, cele mai complicate, cele mai subtile. Oamenii din zilele noastre nu recunosc acest centru comun, nici legătura cu el. Ei tăgăduiesc acest centru, îl tăgăduiesc pe Dumnezeu. Totuşi, tăgăduindu-L pe Dumnezeu, se consideră ei înşişi divinităţi. Atunci, de ce suferă aceste divinităţi, de ce se plâng de nedreptăţile sorţii, de ce se revoltă împotriva răului, de ce se indignează la vederea fărădelegilor şi a păcatului? Nu-i aşa că nu există Dumnezeu? întradevăr, Dumnezeu nu Se află acolo unde e fărădelege, unde e chin, unde e păcat. Dumnezeu nu trăieşte în oamenii impuri. Filosofii ar putea să obiecteze că Dumnezeu este peste tot, în tot spaţiul. Dar ar trebui să ştie că locurile impure, locurile crimei şi ale păcatului, nu ocupă niciun spaţiu. Singura modalitate, pentru om, de a fi conştient de unicul centru al vieţii comune, de a se lega de el şi de a dobândi mişcarea corectă a cercului maiestuos al vieţii este de a se naşte din nou. Atunci va cunoaşte splendoarea împărăţiei lui Dumnezeu, frumuseţea şi armonia lumii în care trăiesc sufletele mari. Atunci îi vor fi dezvăluite legile acelui loc suveran de care depind viaţa şi existenţa a toate din univers.

Va înţelege atunci de ce trebuie să meargă în cealaltă lume. (1938)

Marele Om Când vorbim de marii oameni, trebuie să cunoaştem mai întâi drumul pe care l-au parcurs, fiindcă marii oameni au valoare în ochii noştri în măsura în care ne este posibil să le urmăm calea. Cum a început viaţa Marelui Om în univers? Înainte de orice, el a început să gândească. Gândirea lui a trasat limitele în care trebuia să se manifeste viaţa. Astfel, Marele Om a stabilit cercul gândirii, care fixează limitele vieţii şi implică toate posibilităţile, toate formele în care ea se poate manifesta. Marele Om a avut nevoie de mult timp ca să creeze acel cerc al gândirii. Abia după aceea a început să simtă că gândirea este ceva real şi are conţinutul ei. Cu alte cuvinte, a început să-şi umple gândurile, să le dea conţinut. Ca rezultat al acestei activităţi mentale a marilor oameni, a apărut creierul în lumea organică; prin gândirea lor, au organizat creierul. Pe de altă parte, ca rezultat al activităţii sentimentelor, au apărut în lumea organică plămânii şi inima. Fiindcă a venit vorba despre inimă, vom oferi o scurtă lămurire. Se ştie că, la omul de astăzi, inima este deplasată în stânga. Cauza acestei deplasări provine din faptul că, pe vremuri, într-o epocă foarte îndepărtată, sa produs o divergenţă, un dezacord între marii oameni, unii au luat-o la „stânga”, alţii, la „dreapta”. Şi, cum cei de stânga au avut mai întâi preponderenţa, au deplasat inima la stânga. Totuşi, pe viitor, când marii oameni de pe drumul din dreapta vor obţine din nou supremaţia în

dezvoltarea omenirii de pe Pământ (ceea ce se şi întâmplă deja), gândurile şi sentimentele oamenilor îşi vor redobândi echilibrul şi inima îşi va recăpăta locul normal. Când (în involuţia lor) marii oameni au coborât pe Pământ ca să-l organizeze, au format stomacul, sistemul digestiv în general. Ţinem să amintim că această coborâre a marilor oameni pe Pământ a fost pentru ei doar un episod. Era una dintre ultimele etape ale activităţii lor creatoare în lume. Iniţial, în acea lume invizibilă, aceşti mari oameni, aceste creaturi puternice erau adevăraţi zei, care au luat parte la crearea lumii cu toate universurile ei înstelate. Şi, după ce activitatea lor creatoare din imensitatea cosmosului a luat sfârşit, doar unii dintre ei au coborât pe Pământ ca să-l organizeze şi să ordoneze aici totul. După ce şi-au terminat sarcina, s-au retras din nou în lumea spirituală, astfel încât, în acest moment, nu mai există mari oameni în sensul în care erau zugrăviţi înainte. Nu se mai găsesc aici decât reprezentanţi ai marilor oameni. Cei care sunt numiţi în mod obişnuit „mari oameni” (poeţi, scriitori, muzicieni, savanţi, oameni politici) sunt doar manifestări parţiale ale marilor oameni, reprezentanţii lor temporari. Şi, întradevăr, ce reprezintă un mare muzician de pe Pământ, un Beethoven, de exemplu, în comparaţie cu acei sublimi creatori iniţiali ai muzicii lumii? Este abia un copil care bâiguie încă şi de acum încolo începe să înveţe să vorbească limba muzicii. La fel stau lucrurile în toate celelalte sfere ale vieţii spirituale ale omenirii de pe Pământ. În prezent, nu avem pe Pământ condiţiile indispensabile manifestării complete a unui adevărat Mare Om. Şi, dacă ar coborî, n-ar putea să se manifeste

pe deplin. Hristos, care era în realitate un Mare Om, a putut să Se dezvăluie locuitorilor de pe Pământ? Abia dacă a putut să arate a mia parte din ce era cu adevărat, din iubirea şi înţelepciunea pe care le purta în suflet. Şi niciun Mare Om, niciunul dintre reprezentanţii marilor Fiinţe pe care îi numim oameni de geniu nu s-a putut manifesta pe deplin pe Pământ. Conform legilor evoluţiei, acum abia apar condiţii pentru manifestarea marilor fiinţe pe Pământ. Ele vor veni, pe viitor, printre oameni. Şi, când vor veni, fiecare om va avea nevoie de o inteligenţă pătrunzătoare, de o inimă trează ca să le recunoască. Fiindcă un Mare Om nu se dezvăluie niciodată el însuşi, nu-şi arată niciodată măreţia, ştiinţa. Acoperă lumina pe care o radiază cu şapte văluri, căci ştie că nu i-am putea suporta strălucirea orbitoare. Singura modalitate care l-ar putea face pe un Mare Om să se arate este iubirea. Purtător al măreţei gândiri divine, Marele Om se dezvăluie doar celor care îl iubesc şi îl cunosc. Îşi ridică atunci o clipă cele şapte văluri şi lasă razele luminii sale să lumineze inteligenţa şi inima celor care au reuşit să se apropie interior de el. Se spune în mod obişnuit că marii oameni au devenit aşa graţie împrejurărilor exterioare favorabile, sau că s-au născut aşa conform legii eredităţii. Marii oameni nu devin şi nu se nasc astfel. Marii oameni sunt mari deoarece cultivă, dezvoltă în ei gândurile divine aşezate în mintea lor, în sufletul lor. Tocmai aceste gânduri divine elaborate de ei îi fac mari. Dacă mă întrebaţi cum puteţi deveni mari, vă voi răspunde că, îndată ce veţi începe să lucraţi în voi înşivă la o idee divină, veţi pune deja baza măreţiei voastre; îndată ce începeţi să cultivaţi un sentiment divin. Restul este o chestiune de timp.

Pentru ca această bază să devină fermă în om, trebuie înainte de orice ca gândirea sa să fie corectă. Gândurile trebuie să fie strict determinate, nu rătăcitoare, fanteziste. Ele trebuie să fie manifestarea unei realităţi, nu reflexia unor idei fictive. Apoi, fiecare sentiment care se naşte în om trebuie să aibă în spate, ca să-l susţină, un gând fundamental. Sentimentele care nu se sprijină pe un gând esenţial sunt efemere. În spatele fiecărui gând trebuie să se găsească principiul primordial care a acţionat în creaţie, iar în spatele fiecărui sentiment trebuie să se găsească gândirea. Aşa se întâmplă la marile fiinţe. Marii oameni au o trăsătură distinctivă: iubirea pentru duşmani. Ei cunosc această artă dificilă. Orice mare fiinţă are propria metodă interioară pe care o aplică în relaţiile cu duşmanii săi, acţionând întotdeauna conform spiritului Iubirii. Această artă este dificilă şi, la drept vorbind, este proprie doar marilor fiinţe. Dar cel care vrea să devină mare trebuie să înceapă s-o studieze. Vorbind despre această lege (iubirea pentru duşmani), Hristos a zis în mod expres că doar cu această condiţie va fi omul asemenea lui Dumnezeu, care îşi trimite soarele, ploaia, umiditatea tuturor, fără deosebire, şi celor buni, şi celor răi. Iubirea pentru duşmani este, în mod evident, o trăsătură a grandorii. Nu se dobândeşte cu uşurinţă, dar cel care vrea să meargă pe drumul marilor suflete este obligat să reflecteze la această lege şi să se străduiască să facă cel puţin o aplicaţie „microscopică” a sa în timpul vieţii. Cel ce vrea să devină mare trebuie să se gândească la cei care sunt mari, la acele modele de muncă,

perseverenţă şi rezistenţă. Ei ne oferă exemplul iubirii, al cunoaşterii, al iubirii de adevăr, al dreptăţii şi al libertăţii. Să le iubim, aşadar, pe aceste Mari Fiinţe şi să lucrăm pentru ele! Toţi locuitorii de pe Pământ pot, cât de puţin, să lucreze pentru ele. (1938)

Contractele omeneşti şi divine Cel mai nou Testament Poate că nu s-au semnat niciodată atâtea contracte şi nici nu s-au încheiat atâtea pacte ca în zilele noastre. Dar poate că nici n-au fost chiar atât de mult încălcate şi rupte fără milă ca astăzi. Această violare a tratatelor (în viaţa privată a particularilor şi în viaţa internaţională) a devenit un fapt atât de obişnuit, încât s-a pierdut orice încredere în acest mod de a se aranja relaţiile reciproce dintre oameni, dintre ţări. S-ar zice că aceste tratate sunt doar simple petice de hârtie ce pot să fie rupte când ne aranjează mai bine. Este adevărat că există tratate şi tratate. Tratatele de pace încheiate între puterile beligerante nu pot fi considerate convenţii consimţite voluntar şi liber, deoarece semnătura le-a fost foarte des smulsă prin forţă, impusă împotriva voinţei lor. Nedreptatea unor astfel de tratate, violenţa şi constrângerea care stau la baza lor le fac în mod necesar efemere. Este evident că nu în exterior trebuie căutată forţa unui tratat, în peticul de hârtie pe care este scris, în semnături, ci în interior, în starea conştientă a părţilor contractante, în probitatea şi valoarea lor morală. Tratatul, privit din punct de vedere istoric, are o origine sfântă. În viaţa omenirii, datează din timpuri îndepărtate, când conştiinţa de sine s-a trezit în om şi raţiunea a început să acţioneze în el. Pentru că în Natură un contract adevărat nu poate să existe decât între oameni raţionali, între fiinţe cu o conştiinţă morală superior dezvoltată. Şi, cu cât fiinţele sunt mai raţionale,

cu atât sentimentele lor sunt mai constante, cu atât valoarea lor morală e mai mare, cu atât contractul semnat de ele e mai durabil şi mai sigur. În cărţile sfinte unde, sub formă simbolică, este expusă dezvoltarea conştiinţei omeneşti, se vorbeşte şi despre tratate încheiate între Dumnezeu şi om, între Dumnezeu şi aleşii Lui. Cu alte cuvinte, se vorbeşte despre legătura conştientă care se stabileşte între omul cu conştiinţa de sine trează şi Izvorul veşnic de unde curge viaţa lui. Tratatul dintre Dumnezeu şi om sau, mai degrabă, dintre Dumnezeu şi o colectivitate de oameni formând „poporul ales” este denumit în Scrierile Sfinte „legământ”. De exemplu, în Biblie stă scris că „Domnul Dumnezeul nostru a făcut legământ cu noi pe Muntele Horeb”. Aceste cuvinte spun că şefii spirituali ai poporului israelit exprimă un act de înaltă conştiinţă de sine naţională, o cunoaştere clară a predestinării acestuia, a misiunii sale istorice. Legământul despre care se vorbeşte este linia directoare ce arată calea principală pe care se mişcă, în ansamblu, dezvoltarea poporului în împlinirea sarcinilor sale istorice. Ea determină axa în jurul căreia se mişcă întreaga viaţă a unui popor. Şi, dacă deschideţi Vechiul Testament, veţi vedea relatat cronologic, prin- tr-o serie de simboluri istorice, mersul interior al dezvoltării poporului israelit pentru împlinirea misiunii sale istorice. Veţi vedea menţionate acolo toate rătăcirile, toate ezitările, paşii înapoi şi deviaţiile care s-au îndepărtat de marea linie directoare trasată chiar de la începutul vieţii istorice a lui Israel. Şi apariţia atâtor profeţi, care la un moment dat erau întruparea vie a înaltei conştiinţe populare ataşată de ceea ce patriarhii lăsaseră moştenire poporului lui Israel, nu este altceva decât efortul interior al sufletului acelui popor de a evita devierile fatale şi de

a reveni la linia directoare fundamentală care avea să-l ducă la scopurile lui sfinte. Legaţi între ei, ca puncte vii, profeţii lui Israel din primele timpuri ale vieţii sale istorice până la cei din urmă, şi veţi obţine linia fundamentală urmată de dezvoltarea lui. Dar, ca să ajungeţi acolo, trebuie să înţelegeţi altfel cartea atât de profund simbolică, ezoterică, care este Biblia. Dacă este considerată doar o culegere de mituri şi legende naive, de fragmente ale unor fapte istorice, se înţelege de la sine că va rămâne negreşit o carte închisă cu şapte peceţi. Dar scopul nostru nu este să interpretăm ezoteric Biblia. Dorim doar să arătăm cum a apărut cea mai înaltă formă de tratat care există în lume, legământul dintre Dumnezeu şi om. Toate celelalte tratate sunt doar rezultatul acestei prime şi înalte forme. Şi, într-adevăr, nu există act mai sublim pe lume decât să închei un tratat, un legământ cu Dumnezeu. Nu este un act temporar, asemenea tratatelor omeneşti, din care nu rămâne nimic. Acest contract este un proces veşnic, neîntrerupt, care se îndeplineşte moment de moment între măreţul principiu al vieţii şi sufletul omenesc. E un pact care se reînnoieşte permanent. Şi, atâta timp cât rămâne fidel acestui angajament interior, cât timp rămâne fidel sfântului său legământ, cât are un ideal înalt la care năzuieşte, omul îşi poate alimenta speranţa de a-şi atinge scopurile sfinte. Oricât de grele ar fi condiţiile în care se află, indiferent de încercările la care ar fi expus, dacă păstrează legământul interior încheiat cu Dumnezeu în adâncul sufletului, va învinge până la urmă şi va primi ce i s-a promis. Şi, când spunem că omul va fi judecat, se înţelege că va fi supus judecăţii din cauza încălcării contractului interior, care este baza vieţii sale conştiente.

Şi, astfel, pactul încheiat între om şi Dumnezeu este un act de înaltă conştiinţă de sine. Cel ce vrea să se înalţe în lume trebuie să aibă un contract, un legământ cu măreţul Principiu al vieţii. Doar prin acest legământ, doar prin această unire conştientă cu Marele Viu poate dobândi calităţile necesare şi poate atinge scopul suprem. Dacă se leagă doar prin contracte omeneşti, trebuie să se aştepte la cele mai mari deziluzii. Dar, dacă vrea să încheie un tratat care să dureze secole, să facă un legământ sfânt între sufletul lui şi Izvorul Suprem de unde a primit viaţă şi, profund în conştiinţa lui, să reînnoiască perpetuu această unire sublimă. Ceea ce am spus pentru fiecare om în parte este valabil şi pentru fiecare popor. Dacă un popor vrea în mod conştient să-şi îndeplinească predestinarea istorică, trebuie să încheie, înainte de orice, un legământ sfânt cu Dumnezeu. Unit astfel cu El, va avea revelaţia direcţiei fundamentale pe care trebuie s-o urmeze şi va scăpa de rătăcirile care îl abat de la datoriile sale. Fiecare popor a avut indivizi distincţi care au fost adevăraţi purtători ai conştiinţei sale de sine şi care i-au adus la cunoştinţă adevărata sa predestinare istorică. Şi dacă, prin zgomotul confuz iscat de conducătorii lui politici neiniţiaţi, ascultă cu atenţie vocea celor care îi dezvăluie viitorul, va deveni un popor cu adevărat conştient de el însuşi. Până atunci este doar o masă în bătaia vânturilor din afară; şefii lui politici, neştiindu-i adevărata misiune istorică, pot doar să-i risipească energia, căci, dacă privim mai cu atenţie, vedem că sufletul lui e departe de ei, că le este străin. Măreţul Principiu al Vieţii care lucrează în prezent în toate popoarele le invită să facă un contract nou, un legământ nou. Acest legământ nou este legământul

Iubirii Divine, care îi va uni pe toţi oamenii într-o admirabilă frăţie. (1938)

Trăirea Iubirii Lumea are nevoie astăzi de puncte de vedere noi. Nu există nimic de reproşat celor vechi, care erau foarte bune, dar pentru trecut. Vor rămâne în muzeele naturii ca nişte antichităţi prin care se va studia trecutul. Pentru generaţiile viitoare, aceste concepţii vechi sunt ceva cunoscut. Sufletele care vor veni în aceste generaţii sunt extraordinar de avansate. Ele au trăit şi au cunoscut toate lucrurile pe care omul le trăieşte astăzi. Şi iată de ce vor să aducă ceva nou. Tot ce este vechi a fost experimentat şi rezultatele se cunosc. Şi cum s-a exprimat asta în conştiinţa omului? Prin faptul că omul s-a iubit pe el însuşi înainte de şi mai presus de orice. „Noul” în care intră în prezent se exprimă prin aceea că vrea să-i iubească şi pe ceilalţi. A ieşit din el însuşi şi-şi îndreaptă iubirea spre aproapele lui, pe care vrea să-l iubească aşa cum se iubeşte pe sine. În asta constă ideea fundamentală a noului care va aduna oamenii, îi va uni şi îi va organiza într-un mod cu totul nou. Ideea de „aproape al nostru” se găseşte în structura omului. Ea este legătura dintre spirit şi suflet, dintre intelect şi inimă. Este manifestarea interioară a acestei idei în viaţa omului. Exterior, se manifestă prin legătura care există între bărbat şi femeie. Şi, dacă mă întrebaţi de ce bărbatul trebuie să iubească femeia, vă voi răspunde că bărbatul trebuie să iubească femeia (această fiinţă apropiată) fiindcă este conducătoarea iubirii. Şi din iubire se naşte viaţa. Şi, deoarece viaţa este o necesitate pentru om, dacă nu iubeşte femeia, va fi lipsit de ea. La rândul ei, femeia trebuie să iubească bărbatul fiindcă reprezintă intelectul omenesc şi lumina

ce provine de la înţelepciune. Dacă femeia nu-l iubeşte, va fi lipsită de lumină şi va merge în întuneric. Şi, fără lumină, nu va putea niciodată să înţeleagă viaţa. Atâta vreme cât omul nu are lumină în el, nu-i este cu putinţă să cunoască universul. Dar şi el va rămâne necunoscut dacă nu emite lumină. Dacă vrea să fie cunoscut, trebuie neapărat să dăruiască, trebuie să emane ceva. Îndată ce se închide în el însuşi, seamănă cu sorii negri, fiindcă există şi aşa ceva în lume. În lumina noilor concepţii, înţelegem altfel bărbatul şi femeia, tatăl şi mama, fratele şi sora. Îi vom înţelege nu după formă, aşa cum era cazul până în prezent, ci în sensul lor cel mai profund. Deoarece sunt imagini ale unor idei, ale unor forme de idei prin care lumea raţiunii vrea să ne arate relaţiile iniţiale care există în iubire. În aceste forme se află cuprinse metodele după care trebuie să trăim aplicând iubirea faţă de aproapele nostru. Căci ce este fratele pentru soră? îi este o fiinţă foarte apropiată. El este o formă specială a iubirii pentru aproapele nostru. Astfel, nu-l putem numi frate decât pe acela care îşi consideră sora ca pe un alt el însuşi. Şi o soră este doar aceea care îşi tratează fratele ca pe sine însăşi. Ca forme de idei ale lumii raţiunii, tatăl şi mama, fratele şi sora ne arată felul în care trebuie să ne comportăm în viaţă. Dacă cineva vă întreabă cum trebuie să se comporte în viaţă, răspundeţi-i fără cea mai mică ezitare: „Comportă-te ca şi cum ar fi vorba de tatăl tău, de mama ta, de fratele tău, de sora ta”. Dar când va putea să fie aşa? Doar atunci când bărbatul şi femeia se vor înălţa spiritual, când vor deveni slujitori conştienţi ai iubirii. Atunci, tatăl, în calitate de conducător de lumină, va putea să aşeze legile în intelectul fiilor şi fiicelor sale, iar mama, în calitate de conducătoare de iubire şi căldură, va putea să

implanteze legile în inima fiilor şi fiicelor sale. În această stare de lucruri, fiul şi fiica ce se nasc într-o familie vor fi cunoscuţi de părinţii lor. Vor comunica cu ei chiar înainte de a veni pe lume. În căminul în care copiii vin în acest fel vor domni afecţiunea reciprocă şi buna înţelegere între toţi membrii, va fi pace şi armonie. Şi, atunci, fratelui şi surorii care fac parte dintr-o astfel de familie li se poate recomanda să se comporte ca tatăl şi mama lor. Totuşi, astăzi, în multe familii, asta nu se poate încă aplica. Fiul nu trebuie să facă întotdeauna ce face tatăl, şi pe bună dreptate. Putem construi viaţa de familie într-un mod exterior. Iubirea, singura care determină adevăratele relaţii din familie, singura care o poate construi, este înlocuită de o morală din exterior. Tatăl şi mama le fac deseori morală copiilor, vrând să-i determine să adopte ceea ce le lipseşte lor înşile. Este o greşeală evidentă. Ceea ce este adevărat pentru viaţa de familie este adevărat, în general, pentru viaţă. Nu se poate trăi în afara iubirii, fiindcă principiul din care decurge viaţa este iubirea. Ce trebuie să se înţeleagă oare când spunem că omul trăieşte? Pentru ca un om să trăiască, trebuie să întreţină în el o afluenţă de iubire. Dacă vrea să-şi prelungească viaţa, trebuie să întărească iubirea. Dacă iubirea lui scade, va muri. Creşterea iubirii duce la o creştere a vieţii. O diminuare a iubirii are drept consecinţă o diminuare a vieţii. Se poate spune, exprimându-ne matematic, că viaţa este direct proporţională cu iubirea. Această lege se referă şi la viaţa fizică, şi la viaţa spirituală. Astfel, credinţa omului depinde de iubire. Cu cât are mai multă iubire, cu atât are mai multă credinţă. Şi, cu cât va avea mai multă credinţă, cu atât va avea mai multă speranţă. Aceste forţe iniţiale din sufletul

omului sunt inseparabil legate între ele. Aşadar, este clar că iubirea întăreşte sau diminuează viaţa şi, în consecinţă, toate funcţiile ei. Ea întăreşte sau diminuează forţele psihice. Observaţiile dovedesc că diminuarea iubirii la om se reflectă şi în toată natura sa organică - organele se reduc şi degenerează treptat. Capătul final al acestei diminuări a iubirii este moartea. Aici se opreşte orice dezvoltare, care este un proces al vieţii şi, în consecinţă, şi al iubirii. Mulţi oameni aşteaptă astăzi să vină cineva să-i salveze de neplăcerile vieţii. Dar numai iubirea îi poate salva. Iubirea trebuie să pătrundă în lume şi să lucreze în toate inimile, în toate minţile, în toate sufletele. Trebuie să pătrundă peste tot, să lucreze peste tot. Despre aceste timpuri se spune în Sfânta Scriptură: „Locuinţa Mea va fi între ei... şi ei vor fi poporul Meu”. Asta înseamnă că iubirea îşi va stabili sălaşul printre oameni şi-i va uni într-un tot. Atunci se vor realiza toate aspiraţiile sufletului omenesc, care lâncezesc în adâncul lui. Am încercat multe drumuri în viaţă, am făcut multe experienţe. Şi mai putem să facem câte vrem, dar vom înţelege până la urmă că adevărata eliberare de neplăcerile vieţii vine de la iubire. Trebuie chiar de astăzi să se sădească în fiecare năzuinţa irezistibilă de a trăi iubirea aşa cum se manifestă în prezent. (1939)

Manifestarea divinului din om Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie de o concepţie corectă despre viaţă. Dar este imposibil să înţelegem exact viaţa dacă nu înţelegem Iubirea, fiindcă Iubirea este măreţul principiu din care decurge ea. Toate tentativele făcute în scopul de a înţelege viaţa în afara iubirii şi construirea ei pe altă bază trebuie fatalmente să eşueze. Experienţa dobândită până astăzi în această privinţă dovedeşte aceasta cu prisosinţă. Iată de ce, dacă nu înţelegem Iubirea Divină, din care s-a născut viaţa şi care a aşezat în ea toate condiţiile de dezvoltare, vom fi departe de realitatea vieţii, de esenţa ei, nu vom putea decât să rătăcim după umbrele sale. Pe iubire, nu pe umbre (instinctul de continuare a rasei, instinctul de autoconservare, de asociere etc.) se bazează, dacă privim mai cu atenţie, relaţiile dintre bărbaţi şi femei, dintre taţi şi mame, dintre copii şi părinţi, dintre fraţi şi surori, dintre profesori şi elevi, dintre societăţi şi popoare. Iubirea este şi va rămâne adevărata bază a vieţii. Şi exact asta trebuie să recunoaştem astăzi. Nu trebuie să mai vedem viaţa din punctul de vedere al animalului, ca pe o luptă, ci trebuie să i se înţeleagă esenţa profundă, care este conţinută în iubire. Tocmai în acest scop a venit omul pe Pământ, ca să înveţe să vadă viaţa în lumina iubirii, ca să-i aplice legile şi să se pună în slujba binelui, care este întreţinut de iubire. O mare parte din omenire doreşte astăzi ca lumea să devină mai bună. Dar, în ea însăşi, lumea este în stare bună.

Din păcate, în ea s-au strecurat multe lucruri create de om. Şi tocmai aceste lucruri trebuie să fie îndepărtate din rădăcină, cu orice preţ. Există în lume o mulţime de greşeli omeneşti de natură atât fizică, cât şi psihică şi emoţională. Dacă oamenii s-ar putea elibera de ele şi ar lăsa să lucreze în ei doar divinul, adică Iubirea, domnia lui Dumnezeu s-ar instaura imediat pe Pământ. Toţi cei care au putut să ajungă la această înţelegere a lucrurilor sunt, în această lume, oamenii cu adevărat raţionali. Nu demult, preşedintele SUA le-a trimis şefilor de state autoritare un mesaj în care le punea următoarea condiţie: să consimtă să nu atace statele mici şi slabe, iar el va face tot posibilul să fie ajutate economic. Dumnezeu le-a trimis demult popoarelor mesajul Lui, care zice: „Dacă îmi daţi ascultare şi nu vă mai chinuiţi unii pe alţii, vă voi binecuvânta. Dar, dacă îmi încălcaţi Legea, voi lăsa să vi se aplice legea pe care o aplicaţi voi celorlalte popoare”. Toate suferinţele, toate bolile şi infirmităţile (personale sau sociale) care chinuie omenirea sunt rezultatul încălcării legii Iubirii. Omul trebuie, o dată pentru totdeauna, să recunoască acest lucru şi să nu mai încalce această lege. Faptul că ceilalţi nu valorează mai mult decât el nu trebuie să fie o piedică. Căci toate imperfecţiunile celorlalţi sunt în el, la fel ca toate calităţile. În consecinţă, omul n-are dreptul să vorbească despre defectele aproapelui său. Singurul drept pe care îl are este acela de a se corecta pe el însuşi. Şi este ceva indispensabil, având în vedere că ameliorarea indivizilor distincţi va avea drept consecinţă ameliorarea întregii lumi a oamenilor. Dar, dacă indivizii nu se corectează, nu se va produce nicio schimbare în bine a lumii oamenilor.

Astfel, Marii Maeştri ai omenirii au propovăduit înainte de orice reformarea individuală. Aceasta este sarcina fiecărui suflet. Totuşi, mulţi oameni religioşi, ca să facă această reformă, aşteaptă să vină în ei Duhul Sfânt. Asta înseamnă o înţelegere greşită a problemei. Dumnezeu a aşezat totul în om chiar din momentul în care l-a creat. Venirea lui Hristos a avut ca scop să trezească divinul aşezat la început în fiecare om, să-i dea impulsul de a se manifesta, pentru ca el să păşească din nou pe adevăratul drum al vieţii. Oamenii din zilele noastre s-au abătut de la acest drum. Trebuie ca ei să parcurgă în sens invers unghiul deviaţiei şi să pornească din nou pe calea cea dreaptă. Aşadar, înainte de orice, este necesar să-i facem pe oameni să înţeleagă că trebuie să-i dea divinului, care este aşezat în ei de la început, posibilitatea de a se manifesta fără piedici. Trebuie să-i dea frâu liber. Toate fiinţele bune, toate marile fiinţe care au realizat reeducarea omului lucrează la această trezire a divinului. Şi toţi oamenii de stat din zilele noastre, a căror misiune este să călăuzească destinele popoarelor în timpurile grele de astăzi, trebuie să asculte sugestiile divinului şi să se supună lor. Este adevărat că, în acest moment, situaţia guvernanţilor nu e uşoară, toată lumea îşi dă bine seama de asta. Mulţi dintre ei înţeleg cu claritate că un război viitor ar fi un flagel înspăimântător. Ştiu că e posibil să nu mai rămână nici măcar amintirea unor mari oraşe unde se găsesc adunate de secole valorile materiale şi culturale ale popoarelor. Ştiu că, într-un război, e posibil să piară floarea naţiunii, adică tot ce este mai sănătos, mai capabil şi mai apt în ceea ce priveşte viaţa şi munca productivă. Ştiu că un astfel de război plin de oroare (spre care se îndreaptă totuşi popoarele, ca şi cum ar fi

împinse de o fatalitate) va fi, probabil, urmat de o mare decadenţă şi va fi nevoie de mult timp ca să se recreeze totul. În aparenţă, nici statele care formează blocul democratic, nici statele autoritare nu doresc războiul. Guvernele marilor puteri profită de orice ocazie ca să-şi manifeste prin cuvinte sforăitoare ataşamentul faţă de pace. În realitate, nici democraţiile, nici dictaturile nu fac nimic esenţial ca să prevină un viitor conflict armat. Pentru că toţi îşi apără interesele egoiste. În fruntea popoarelor trebuie să se afle conducători care să aibă în vedere nu numai interesele poporului lor, ci pe ale tuturor popoarelor. Trebuie să apară guverne care, fiind ghidate de un sentiment de înaltă Dreptate, să ducă o politică internaţională bazată pe concepţia că popoarele (mici şi mari) sunt organe ale aceluiaşi organism omenesc general şi că, în consecinţă, un popor nu se poate dezvolta în detrimentul altuia. De altfel, dacă omenirea ar fi fost lăsată de capul ei, dacă li s-ar fi dat popoarelor voie să se guverneze singure, de mult n-ar mai fi rămas urmă din ele pe faţa Pământului. Dar nu s-a întâmplat aşa fiindcă există o lume a înaltei raţiuni deasupra lumii oamenilor. Ea regularizează orice activitate umană şi ţine în echilibru sistemul lumii oamenilor. Această lume este invizibilă pentru oameni, dar asta nu înseamnă că nu există. Această lume se află înăuntrul nostru. Fiinţele raţionale care o populează dispun de o forţă atât de mare, au mijloace atât de extraordinare, încât este imposibil să ne putem face o idee despre ele. Dacă ar dori, ar putea să adoarmă omenirea din prezent şi s-o facă inofensivă. Dar ştiu că este inutil, pentru că, imediat după ce se va trezi, va continua pe acelaşi drum, din punctul unde s-a oprit. Lumea spirituală vrea să ne constrângă să începem, cât mai repede, să gândim altfel. Vrea să ne

oblige să acţionăm conform legilor ei nu prin violenţă, ci liberi şi din convingere interioară. Dacă am reuşi să intrăm în legătură cu această lume, am înţelege că este absolut corectă şi că are în vedere drepturile tuturor oamenilor, ale tuturor popoarelor. Ea vrea ca toţi oamenii, toate popoarele să fie libere. Popoarele care vor libertatea doar pentru ele însele, fără să ezite să subjuge alte popoare, se află în opoziţie evidentă cu această lume. Şi voia acestei lumi este ca fiecare om să aibă libertatea să se manifeste. Prin „libertate” înţelegem că trebuie să-i dăm fiecăruia posibilitatea să manifeste divinul din el. Manifestându-l în mod liber, manifestând divinul aşezat în el de la început, omul va fi cu adevărat util poporului său, întregii omeniri, întregului univers. Divinul are nevoie de condiţii ca să se manifeste în om, are nevoie să i se dea curs liber în viaţa omului, dar asta înseamnă timpuri noi. (1939)

Legea întineririi Mulţi oameni caută modalitatea de a fi întotdeauna tineri pe Pământ. Ei vor să găsească metode de întinerire şi elixirul tinereţii veşnice. Dar pe Pământ nu pot să evite bătrâneţea, aşa cum nu se poate evita tinereţea. Ele sunt două faze ale aceluiaşi proces de creştere şi dezvoltare care se realizează în natură cu o constanţă imuabilă. Pentru natură, tinerii sunt începutul lucrurilor, bătrânii fiind sfârşitul lor. Tinerii sunt floarea; bătrânii sunt fructul. Dacă floarea nu se transformă în fruct şi se ofileşte, ce sens are pentru ea să fi existat? Şi, dacă fructul (sâmburele lui) nu cade în pământ, dacă nu „moare”, de ce s-a mai copt? Bătrânul trebuie să treacă prin moarte ca să întinerească. Tânărul trebuie să treacă prin procesul de maturizare ca să îmbătrânească. Pentru natură, un bătrân pe Pământ este un om care trăieşte într-o sferă a conştiinţei de sine. El îşi vede nu doar propriile greşeli, ci şi greşelile a sute şi mii de generaţii de dinaintea lui. Dar le vede şi virtuţile. Profită şi de unele, şi de celelalte, reparând greşelile şi lucrând cu virtuţile ca fiind o moştenire preţioasă. Aşadar, din punctul de vedere al naturii, un om bătrân este cel care repară greşelile generaţiilor trecute. Şi cel care se indignează în privinţa strămoşilor, considerând că nu iau lăsat nimic bun, dă dovadă de o lipsă evidentă de înţelegere. Căci aşa e legea: numărul de greşeli comise de generaţiile trecute este egal cu numărul de virtuţi pe care le-au dezvoltat. Natura păstrează întotdeauna echilibrul.

Când vorbim despre întinerire, înţelegem în general că întinerim fără să trecem prin procesul morţii. Nu exact la asta voiau să ajungă alchimiştii când căutau cu atâta râvnă elixirul vieţii? Dar întinerirea (indiferent cum este obţinută) este o achiziţie nepreţuită, deoarece, dacă reuşim să întinerim fie chiar şi cu o zi, în acea zi există o energie extraordinară. Nu ne vom ocupa de indicarea mijloacelor artificiale de întinerire (foarte diferite în funcţie de şcolile oculte din toate timpurile), nici nu vom aminti experienţele ştiinţifice întreprinse pentru atingerea acestui scop. Vom face însă cunoscută modalitatea naturală de întinerire care există în natură, precum şi legea pe care se bazează ea. Această modalitate, ca, de altfel, toate modalităţile naturii, are avantajul de a le fi accesibilă tuturor. Legea întineririi este Binele. Răul este legea îmbătrânirii. Aşadar, cel ce vrea să fie tânăr n-are decât să facă binele, cel ce vrea să fie bătrân, să facă răul. Totuşi, răul este doar pentru un număr mic de persoane. El face omul înţelept. Nu eşti „bătrân” decât după ce ţi-ai terminat studiile la şcoala răului. Dar, înainte de a trece prin şcoala răului, a trebuit să treci prin şcoala binelui. E ceva normal în natură: se trece întâi prin şcoala binelui şi apoi prin cea a răului. Dacă începem cu răul, tot procesul va urma o mişcare contrară. Potrivit Apocalipsei, nu există în lume decât douăzeci şi patru de bătrâni. O fiinţă inteligentă trebuie să ducă o viaţă intensă vreme de miliarde de ani pentru a dobândi câteva trăsături de bătrâneţe în sensul înţeles de natură. Omul, care este încă un copil în cosmos, vede drumul binelui larg deschis în faţa lui. Binele este legea veşnicei întineriri. Cel ce vrea să fie tânăr n-are decât să urmeze acest drum.

Voi aminti aici câteva reguli practice aflate în relaţie cu procesul de întinerire. O primă regulă spune să nu păstrăm imaginile răului în conştiinţa noastră. Nu încercaţi să aflaţi ce este răul. Lăsaţi-le această problemă „bătrânilor”. Când un învăţat din vechiul Egipt a fost întrebat ce este răul, el sa mulţumit să strângă din buze. Reţineţi binele în gândirea voastră ca pe o puternică forţă colectivă universală, care întinereşte constant gândurile, sentimentele şi voinţa omului, care îi întinereşte trupul. Binele întreţine armonia în ansamblul organismului şi îl păstrează sănătos. Dacă n-ar fi binele, organismul omenesc s-ar dezagrega imediat în părţile sale componente. Mulţumită lui, omul evoluează sub razele binefăcătoare ale soarelui divin. Dar lucrul de care trebuie să ne ferim cu grijă este nemulţumirea. Ea este un înveliş opac care împiedică acele raze să pătrundă în om şi, în consecinţă, opreşte creşterea. Când intrăm în mod conştient în bine, observăm că este o lume sublimă, unde trăiesc şi lucrează multe fiinţe. Binele este un laborator grandios pentru cel care învaţă. A învăţa să ştii să te foloseşti de elementele binelui, de forţele şi legile sale este o întreagă ştiinţă. Privim, în general, binele în mod foarte obişnuit şi nici măcar nu bănuim că formează o întreagă lume. Omul nu înţelege asta decât după ce intră într-un laborator. Şi exact atunci încep relaţiile lui cu fiinţele elevate care lucrează în acest laborator şi de la ele va învăţa. În bine se găseşte totul! Altă regulă spune să vă bucuraţi de tot ce e bun! Când citiţi opera unui poet, fiţi mulţumiţi de poezia lui. Când ascultaţi un muzician, bucuraţi-vă că îi auziţi muzica. Bucuraţi-vă în faţa creaţiilor pictorului, în faţa lucrărilor unui savant, ale unui filosof. Să simţiţi

bucurie la vederea inginerului constructor, a muncitorului, a agricultorului! Apreciaţi munca peste tot unde se manifestă, ea să vă umple sufletul de bucurie! Fiecare om are o energie tainică, raţională, pe care natura a aşezat-o în el ca să îndeplinească o anumită muncă. La fel stau lucrurile cu orice fiinţă vie. Luaţi parte la operele naturii. Tot ceea ce creează ea să vă bucure şi să învăţaţi de la ea. Nu există un profesor mai mare. Să nu admiteţi, în niciun caz, să vă substituiţi naturii în voi. Dacă o veţi face, veţi îmbătrâni. Toţi cei care au îmbătrânit s-au substituit întotdeauna naturii în ei. Lăsaţi-o să lucreze ea însăşi. Natura a trăit mult, are în spate o viaţă de o întindere incomensurabilă. Ce bătrână e natura! Şi, în pofida bătrâneţii sale, e mai tânără decât noi. Şi pe bună dreptate se poate spune despre ea că este veşnic tânără în manifestările sale. Învăţaţi întotdeauna de la natură, şi veţi obţine ceva preţios. Natura nu îmbătrâneşte niciodată, nu-şi pierde niciodată forţa, nu se descurajează niciodată, iubirea ei nu se schimbă niciodată. În ciuda tuturor modificărilor, această iubire rămâne imuabilă. Când ajungeţi la o anumită vârstă, începeţi să vă gândiţi că sunteţi bătrâni. Amintiţi-vă că Natura a trăit ani fără număr şi că n-a îmbătrânit. Lumea este creată pentru tineri. În lume, tot ce învaţă e tânăr. Omul bătrân, asemenea bătrânilor din Apocalipsă, este un tezaur divin. El este trezorierul achiziţiilor divine. Altă regulă esenţială: să aveţi întotdeauna inima recunoscătoare. Unul dintre sentimentele care întreţin procesul de întinerire este recunoştinţa. Când suferiţi, mulţumiţi că natura v-a găsit demni de atenţia ei. Suferinţele sunt loviturile de maestru pe care dalta

sculptorului naturii ni le aplică cu o dibăcie minunată. Din fiecare om vrea să sculpteze ceva perfect. Astfel, trebuie să aveţi întotdeauna încredere deplină în natură. Ea are cele mai bune intenţii pentru a ajuta omul în evoluţia lui. Dar vrea să fie ascultată. Îi plac discipolii silitori şi le vine în ajutor. Trebuie să-i mulţumiţi clipă de clipă pentru ce vă dăruieşte şi ce nimeni altcineva nar putea să facă. Şi, astfel, exprimaţi-vă recunoştinţa pentru fiecare bun pe care îl dobândiţi, indiferent cât e de mic. Omul are o trăsătură frumoasă dacă ştie să mulţumească şi să se bucure de un lucru cât de mic. Recunoştinţa voastră să treacă zilnic prin mii de forme. Veţi întreţine astfel veşnic activ procesul interior al întineririi. (1939)

Sufletul omenesc Viaţa pe Pământ este supusă unor limitări continue. Omul este legat în întregime de ordinea care există în prezent în lume. Întreaga sa natură (şi corpul, şi inima, şi voinţa) resimte această limitare. Şi supremele principii nemuritoare din om sunt în aşa măsură limitate în manifestările lor pe Pământ, încât pentru cei mai mulţi oameni nici măcar nu există drept ceva real. Şi, întradevăr, pentru cel mai mare număr de oameni, divinul din ei, sufletul, este în stare de somnolenţă, trezindu-se doar din când în când, ca un impuls interior profund care acţionează periodic. S-ar putea spune că, în viaţa sa pe Pământ, inima omului nu trăieşte, ci se află în sclavie, la fel şi intelectul, care nu face altceva decât să slujească. Viaţa liberă a inimii, a intelectului, a sufletului, acesta este „paradisul pierdut”. Fiindcă, zicând „paradis” sau „Cer” în sensul ocult al termenului, înţelegem lumea inimii, a capacităţii de înţelegere, a sufletului fiinţei omeneşti, lumea care conţine toate posibilităţile unei dezvoltări libere şi complete a omului. În consecinţă, când vorbim despre „Cer”, înţelegem acea lume de înaltă raţiune unde domneşte legea Iubirii în toată plenitudinea, în toată forţa ei. Şi iubirea este principiul primordial din care decurge totul. Ea a existat înainte de a începe să existe orice în lume, a existat înainte de orice există! Pământul, în sensul ocult al termenului, este locul unde Iubirea nu domneşte încă. Şi iată de ce este locul dezordinii, al anarhiei, al egoismului, al dezbinărilor şi al luptelor interminabile.

În acest sens al cuvântului este el locul „ateismului”. Pentru că, în afara Iubirii, Dumnezeu rămâne de neînţeles pentru om. Putem să vorbim despre El, putem să creăm religii şi culte religioase în numele Său, putem să discutăm filosofic despre esenţa, atributele Sale etc., dar toate acestea n-au niciun sens în afara Iubirii. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în afara Iubirii. Şi principiul din om, singurul care poate să-L cunoască pe Dumnezeu ca Iubire, în esenţa Sa cosmică, este sufletul. Nici inima, nici intelectul nu pot să aibă despre Dumnezeu decât cunoştinţe limitate, parţiale. Şi, când se spune că Dumnezeu vine în om, este vorba despre sufletul lui. Sălaşul lui Dumnezeu nu este nici inima, nici mintea omului, ci sufletul lui. Ideea adevărată pe care ne-o facem despre Dumnezeu este ideea Iubirii, care trăieşte în sufletul omului. Această idee nu este „familiară” la noi, ca la oamenii religioşi, care sunt mai ales oameni de inimă; nici nu este abstractă, ca la oamenii de intelect. Aceasta este o idee sfântă şi vie care formează un nucleu iniţial în jurul căruia se mişcă viaţa sufletului. Şi, pentru ca în om să se trezească această sublimă viaţă a Iubirii, trebuie înainte de orice ca sufletul lui să se trezească. În el se găseşte centrul acelei esenţe divine iniţiale. Ce lucru sublim este sufletul omenesc, pentru ca Dumnezeu să trăiască în el! Şi, într-adevăr, el este acel principiu divin despre care se spune: „Şi Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa”. Sufletul omului pătrunde tot corpul lui. Îi pătrunde inima, intelectul, dar se află în acelaşi timp în afara lor. El pătrunde cosmosul întreg, dar se află în acelaşi timp în afara cosmosului.

Sufletul se află mai presus de tot ce ne putem reprezenta. Nu poate fi descris în cuvinte. Despre acest suflet vorbeşte Învăţătura Nouă. Acest suflet va fi baza pe care se va construi în viitor cultura Iubirii. Şi, orice am putea spune în prezent despre Dumnezeu, despre Iubire, despre Adevăr, despre înţelepciune, despre scopurile înalte ale creaţiei, despre sensul vieţii omeneşti, toate acestea rămân inimaginabile. Doar sufletul înţelege limbajul acestei măreţe realităţi, fiindcă face el însuşi parte din ea. Deoarece sufletul poartă în el Iubirea, o va realiza în viaţa întreagă a omenirii. El va crea cultura nouă care are drept deviză: „în lume, totul este pentru binele tuturor”. Aceasta este o mică licărire a ceea ce ne spune învăţătura despre suflet, locul în care sălăşluieşte Dumnezeu. (1940)

Cele trei mari forţe Cei mai mulţi oameni se descurajează uşor în zilele noastre. De ce se descurajează? Mulţi vor spune că, bunăoară, condiţiile actuale sunt foarte grele, că la fiecare pas ei întâmpină doar insuccese, ceea ce face credinţa să dispară şi omul să se descurajeze. Totuşi, cauza profundă a descurajării nu sunt condiţiile exterioare; ea se găseşte în speranţa prea slabă, credinţa prea slabă şi slaba iubire de oameni. De aceea, este necesar, ca să nu ne lăsăm doborâţi tot timpul, să întărim în noi cele trei surse din care decurg iubirea, credinţa şi speranţa. Unde se află aceste surse? în capul omului, în creierul lui. În el se află trei centri speciali ce sunt conducătorii acestor trei forţe cosmice puternice. Şi s-a observat că, atunci când oamenii se descurajează, îşi prind în mod obişnuit capul între mâini şi pipăie în mod inconştient anumite părţi ale craniului. Se înţelege de la sine că şi cei la care credinţa, speranţa şi iubirea sunt deja bine dezvoltate îşi pipăie capul. Dar există o mare diferenţă între felul de a palpa al unora şi al altora. Atunci când cei care au credinţă îşi ating capul, faţa le este imediat luminată de un zâmbet, se bucură că au în ei ceva ce le dă siguranţă deplină: au pe ce conta. Dar, când cei care au o slabă credinţă şi speranţă îşi ating capul, ei devin imediat încruntaţi şi nemulţumiţi de ei înşişi, ca şi cum ar fi pipăit un buzunar gol. Simt că nau pe ce să conteze. De aceea vă spun: Frecventaţi-i pe oamenii care au credinţa puternic dezvoltată. Aceştia sunt bogaţi, dar şi foarte generoşi. Frecventaţi-i pe oamenii care au speranţa puternic dezvoltată. Ei aduc elan şi încurajare. Frecventaţi-i pe oamenii în care

iubirea este puternic dezvoltată. Ei vor contribui la întărirea în voi a izvorului iubirii şi vieţii. Întreţineţi relaţii cu oamenii care au credinţa, speranţa şi iubirea bine dezvoltate, deoarece viaţa acestor oameni se sprijină pe baze solide, de nezdruncinat. Iubirea, credinţa şi speranţa sunt cele trei baze ale vieţii. Speranţa rezolvă doar problemele de o zi. Credinţa rezolvă problemele de secole. Şi iubirea este forţa care cuprinde întreaga eternitate, întreaga omenire. Dacă nu puteţi să iubiţi oamenii cel puţin mental, înseamnă că pentru voi n-a venit momentul să începeţi cu iubirea. Dacă nu vă este posibil să credeţi că vi se vor da într-o zi condiţiile de a vă înălţa, nu începeţi cu credinţa. Trebuie să credeţi în asta în ciuda tuturor contradicţiilor care există în lume. În fine, trebuie să speraţi că zilnic există ceva care vă este special destinat. Credeţi oare că acea cantitate de aer pe care trebuie s-o respiraţi nu este stabilită? Credeţi oare că acea cantitate de hrană, de lumină, de sunet pe care trebuie s-o primiţi zilnic nu este bine determinată? Totul e determinat. Dar asta li se pare atât de absurd oamenilor încât aceste lucruri nici măcar nu le trec prin minte. O ştiinţă nouă trebuie să dezvăluie aceste adevăruri. Credincioşii se laudă uneori că au o credinţă fermă în Dumnezeu. Dar, dacă se descurajează şi ei atât de uşor, unde le este iubirea, unde le este credinţa în Dumnezeu? Omul trebuie să aibă înainte de toate o iubire absolută pentru Dumnezeu, dar şi o credinţă absolută şi o speranţă absolută în Dumnezeu. Se înţelege de la sine că, atunci când vorbesc despre Dumnezeu, nu înţeleg un Dumnezeu care stârneşte certuri, discordie între oameni. După părerea mea, Dumnezeu este cel care armonizează totul. În lumea în care Se află El, nu există nici carnivore, nici ierbivore,

nici criminali, nici regi, nici stăpâni, nici servitori. Acolo toţi sunt egali. Egalitatea constă în faptul că toţi sunt bogaţi. Acolo, fiecare posedă mai mult decât are nevoie. Toţi cei care trăiesc lângă Dumnezeu au dorinţa să dăruiască, nu să ia. Ei iubesc întreaga lume şi vor doar să dăruiască. Sunt fiinţe care îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu. Fiinţele care au credinţă merg printre oameni ca să le inspire credinţa. Ele zic: „Să credeţi că există binefaceri pentru voi, că există bogăţii destinate vouă”. Şi cei care au speranţă zic: „Să speraţi în tot ce pot să aducă iubirea şi credinţa”. Să credeţi sută la sută că totul este adevărat. Ceea ce doriţi se va împlini. Păgânul care s-a dus la Hristos să se roage Lui pentru fiul său bolnav a probat această lege. Hristos i-a zis: „Du-te, fiul tău se va vindeca. Când a ajuns acasă, şi-a găsit fiul vindecat şi a putut să se convingă că el îşi redobândise sănătatea exact în momentul în care Hristos rostise cuvintele de dinainte. În zilele noastre, oamenilor le este teamă să urmeze calea iubirii deoarece consideră iubirea o forţă periculoasă care le va aduce suferinţe. Dar aceste suferinţe provin din faptul că nu pot să accepte complet iubirea. Fiindcă iubirea în sine este indivizibilă. Trebuie ori s-o accepţi total, ori s-o respingi. Totuşi, cei mai mulţi oameni cred că trebuie să iubească doar o persoană. A iubi o persoană şi a dori s-o ai permanent în faţa ochilor înseamnă orbire. Nu vorbesc despre iubirea care orbeşte. Iubirea este o forţă care le deschide tuturor mintea şi inima. Cel care iubeşte în acest fel este gata să le vină în ajutor tuturor celor pe care îi întâlneşte în jur. Un astfel de om va crea pentru fiecare o bună-dispoziţie spirituală. Oamenii din zilele noastre dau dovadă de aceeaşi înţelegere greşită a credinţei. Ei se împart în credincioşi

şi necredincioşi. Dar această împărţire n-are niciun sens, fiindcă nu trebuie să confundăm credinţa cu credinţele şi ideile religioase. Credinţa este o forţă universală sublimă care este legată în lume de principiul mental. Ea susţine intelectul omului. Dacă credinţa omului este slabă, la fel va fi şi puterea lui de înţelegere. O astfel de corespondenţă există şi între speranţă şi inimă, precum şi între iubire şi spirit. Dacă speranţa omului este slabă, la fel îi este şi inima. Dacă iubirea omului este slabă, la fel îi este şi spiritul. În consecinţă, pentru ca spiritul să se manifeste, are nevoie de iubire. Fără această forţă supremă, nu se ajunge la nimic. Este clar că există o diferenţă enormă între această iubire şi amestecul omenesc de sentimente şi dorinţe care se numeşte în mod obişnuit „iubire”. Omul trebuie să poarte în interior trei veşminte: iubirea este veşmântul divin, credinţa, veşmântul angelic, speranţa, veşmântul omenesc. Numesc „sfânt” orice om care poartă veşmântul iubirii, al credinţei şi al speranţei. Numai cel care poartă veşmântul angelic poate să înţeleagă ce înseamnă „a sluji” în lume. Cel ce nu poate să se pună în slujba tuturor nu ştie ce este credinţa. Şi omul care nu este gata să iubească pe toată lumea nu poate fi numit Fiul lui Dumnezeu. Ca să fii Fiul lui Dumnezeu, trebuie să simţi o tresărire sfântă în faţa a tot ce a creat Dumnezeu. Nu vorbesc despre lucrurile pe care le-a creat omul, pe ele le exclud. Nu putem iubi decât Divinul. Nu putem crede decât în Divin. Nu putem avea speranţă decât în Divin. Zadarnic ne străduim astăzi să fim iubiţi. Ca să iubiţi pe cineva, acela trebuie să aibă iubire, credinţă şi speranţă. Dacă două persoane nu se iubesc, nu le este posibil să transmită forţa iubirii. Iubirea se manifestă între doi poli: unul trebuie să fie pozitiv şi să dăruiască, celălalt,

să fie negativ şi să ia. Numai în acest fel apare mişcarea vieţii în om. A iubi, a crede şi a spera înseamnă a ne construi un corp excelent condiţionat, care va fi în stare să realizeze tot ce năzuieşte. Ca să reuşim realizarea acestui corp, trebuie să renunţăm la noi înşine. Dar nu este vorba despre acea renunţare ce sperie oamenii. Când Hristos a vorbit despre abnegaţia de sine, a înţeles prin asta că trebuie să se renunţe la acele stupidităţi care le cauzează necazuri tuturor. Din moment ce renunţăm la ele, vom putea să acceptăm tot ce e frumos şi mare, tot ce poate să înnobileze omul. Primiţi orice lucru care vă aduce frumuseţe. Primiţi orice lucru care vă face puternici şi inteligenţi. Acceptaţi orice lucru care naşte în voi lumina, cunoaşterea, pacea. Acceptaţi tot ce e frumos, indiferent de unde vine. Să credeţi că lumea a fost creată pentru oamenii raţionali, pentru oamenii buni, că a fost creată pentru toţi aceia cărora Dumnezeu le-a destinat o anumită sarcină. Să credeţi, fiindcă aceia care nu cred devin ei înşişi obstacole care le întârzie evoluţia. Dacă vedeţi o fiinţă nefericită, dar care crede că va scăpa de nefericire, susţineţi-o în credinţa ei. Trimiteţi-i gânduri bune. Este de-ajuns să le doriţi bine celorlalţi ca şi ei să vă dorească vouă. Bucuraţi-vă de ştiinţa oamenilor, şi ei se vor bucura de a voastră. Bucuraţi-vă de fiecare lucru frumos pe care îl vedeţi, fiindcă vă va aparţine într-o zi. Legea spune: tot ceea ce oamenii dobândesc individual va deveni într-o zi un bun comun. Şi, astfel, înainte de toate, trebuie să aduceţi în viaţa voastră o iubire absolută de Dumnezeu, o credinţă absolută şi speranţa în El. Şi atunci veţi auzi întotdeauna vocea Lui blândă vorbindu-vă. Pentru că fiecare poate să audă vocea lui Dumnezeu. Şi cel care va

reuşi asta îşi va aminti că aceasta îi fusese anunţată pe vremuri şi se va convinge de adevărul faptului. Când omul are un necaz mare, când e complet deznădăjduit, când se simte părăsit de toţi, să se retragă un moment în sinea sa. Va auzi atunci o voce blândă care îi va murmura: „Nu te teme de nimic, totul se va rezolva!” îndată ce auziţi acea voce, veţi constata că treburile încep să vi se „aşeze”. Cel ce aşază continuu în voi credinţa este Dumnezeu. Cel care vă dăruieşte continuu speranţa este Dumnezeu. Acest Dumnezeu le vorbeşte tuturor. El le-a vorbit şi le-a venit în ajutor tuturor şi în trecut, şi în prezent, şi îi va ajuta şi în viitor. Ascultaţi-I vocea, şi viaţa voastră va avea sens. Nu veţi reuşi asta foarte repede, dar veţi vedea că totul în viaţa voastră se va petrece cu bucurie şi veţi suporta uşor încercările şi dificultăţile ei. Ascultaţi vocea Celui ce creează continuu în voi iubirea, credinţa şi speranţa. (1940)

Pacea dorită Astăzi mai mult decât oricând, lumea are nevoie de pace. De ce? Fiindcă pacea este o garanţie pentru toate marile achiziţii ale culturii. Rasa albă este pe cale de a asigura pacea. Astăzi mai mult decât în toate celelalte timpuri, întâlnim oameni chibzuiţi care sunt deja conştienţi că pacea este prima condiţie a dezvoltării normale a omenirii. Iată de ce toţi oamenii inteligenţi şi conştienţi lucrează ca să domnească pacea. În timpurile de demult şi la rasele din trecut, conducătorii credeau că doar războiul putea să pună ordine în lume. Totuşi, mai târziu, aceşti şefi s-au convins că felul lor de a înţelege era cu totul greşit. Rasa albă, care poartă în ea ideea de pace, luptă pentru ca această pace să devină mama celei de-a şasea rase, rasa frăţiei între popoare. Şi toţi vor trăi atunci unii pentru alţii, asemenea membrilor unei familii mari. Marile popoare vor fi fraţii mai mari, iar micile popoare, fraţii cei mici. Şi unii, şi ceilalţi vor trăi în pace şi în bună înţelegere. Aceasta este voia lui Dumnezeu, Creatorul lumii. Dar când va veni acest timp? într-un viitor apropiat. Omenirea din zilele noastre se află în pragul noii epoci, având în vedere că sistemul solar a intrat deja în regiunea aurorei divine. Când va exista acel timp, nu vor mai exista condiţii de viaţă pentru cei răi. Vor muri unii după alţii şi Pământul va fi eliberat de prezenţa lor. Condiţiile noi care vor veni nu vor tolera răul. Îl vor extermina ele însele. Întunericul îşi va lua cu el perdelele şi va pleca în altă parte. Răul îşi va lua capitalurile şi va

pleca în alt loc, unde îşi va putea înfiinţa bănci şi sucursale. Cum veţi recunoaşte venirea epocii noi? Aşa cum recunoaşteţi răsăritul soarelui. Este oare necesar să le demonstrăm oamenilor că, după ce au văzut prima lumină a zorilor, trebuie să se aştepte la răsăritul soarelui? Când zorii vieţii noi vor începe să apară, soarele va fi gata să răsară. În Sfânta Scriptură se spune că, atunci când va veni acea epocă pe Pământ, soarele se va întuneca şi luna îşi va pierde lumina. Atunci, „Fiul omului va manifesta ştiinţa pe Pământ. Aceste cuvinte sunt simbolice. În acest caz, soarele înseamnă ordinea politică a statului, organizarea socială exterioară (în toate formele sale, ca până în prezent), care a domnit pe Pământ din timpurile cele mai îndepărtate până acum. Luna simbolizează diferitele religii şi diferitele sisteme religioase. În consecinţă, când se spune că „soarele se va întuneca”, trebuie să înţelegem prin aceasta timpul în care ordinea exterioară a lucrurilor se va schimba. Nimeni nu va mai gândi atunci că un popor se poate impune altuia prin forţă. Cuvintele „luna îşi va pierde lumina” se referă la timpul în care religiile şi sistemele religioase nu vor mai domina conştiinţa oamenilor vrând să le impună dogmele şi cultul lor exterior. Şi, astfel, atunci când toate popoarele, toate statele, toate religiile nu vor mai crede că au puterea de a guverna lumea, Fiul omului va apărea pe Pământ cu ştiinţa lui. Nu va fi necesar să se dovedească aceasta, oamenii vor vedea singuri. Omul trebuie să lase să se nască în el o inimă nouă dintr-o materie foarte sensibilă, nu făcută din „piatră”, ca acum. Inima sensibilă este plămădită din materia compătimirii. Şi cel care are inima compătimitoare este candidat la noua rasă.

Blândeţea inimii este unul dintre semnele oamenilor din cea de-a şasea rasă. Inimile sensibile vor continua să bată în viitor, ele vor manifesta ce este mare şi frumos în viaţa divină. Şi tocmai despre aceste timpuri se spune în Biblie că Dumnezeu Îşi va aşeza Duhul Lui în inimile sensibile ale oamenilor şi atunci toţi îl vor cunoaşte, de la cel mai mic la cel mai mare. Conştiinţa oamenilor se va trezi treptat, aşa cum se deschid mugurii primăvara ca să înflorească şi să formeze fructul. A venit timpul în care toţi oamenii inteligenţi şi conştienţi trebuie să se unească prin minte, inimă şi voinţă ca să lucreze la instaurarea păcii. Şi toţi oamenii, fără să se ţină seama dacă sunt credincioşi în sensul obişnuit al cuvântului sau „mundani”, trebuie să fie pătrunşi de această idee. Omul din viitor, omul iubirii, va avea o forţă atât de mare, încât nimic nu-i va rezista. Va putea să-şi crească (după dorinţă) căldura şi lumina astfel încât să devină de mii de ori mai puternice decât căldura şi lumina Soarelui aşa cum se formează pe Pământ. Şi omul care are o căldură şi o lumină de mii de ori mai puternice decât cea a Soarelui poate să orbească cea mai puternică, cea mai numeroasă armată şi să-i topească toate armele. Poate să topească seifurile tuturor bancherilor, să încălzească toate inimile îngheţate, să facă să dispară toate obstacolele pe care egoismul uman le-a aşezat în calea lui. O căldură mare şi o lumină mare pătrund astăzi în lume. Ele sunt acea forţă divină care va încălzi şi va lumina inimile şi minţile oamenilor. Când lumina şi căldura Iubirii vor intra în lume, ele vor topi, vor mistui toate fiinţele rele şi criminale. Doar cei drepţi şi cei buni vor rămâne în viaţă, ca să se ştie că nu-i este permis nimănui să se joace de-a iubirea.

Despărţindu-Se de ucenici, Hristos le-a zis: „Pace vă las vouă”. Fiindcă Hristos iubeşte pacea. Acea pace care are ca bază iubirea, frăţia dintre toate popoarele, societăţile şi oamenii de pe toată suprafaţa Pământului. Sentimentele de iubire ale omenirii (când toţi se consideră fraţi şi surori) nu sunt nimic altceva decât ramurile unui copac al culturii viitorului. Această iubire are un caracter mai elevat decât iubirea maternă, pentru că, oricât de mare ar fi iubirea maternă, în ea se mai găseşte încă egoism. Ea reprezintă rădăcinile iubirii. Iubirea Divină reprezintă fructele copacului vieţii. Îndeosebi cu aceste fructe se vor hrăni oamenii viitorului şi vor dobândi nemurirea. Aceste fructe vor răspândi viaţa nouă. Oamenii aşteaptă în prezent să-L vadă venind pe Hristos pentru a doua oară pe Pământ ca să schimbe lumea. Nu, lumea nu poate fi schimbată în bine prin mijloace exterioare. Hristos trebuie să vină interior în fiecare dintre noi. Doar în acest fel va fi reformată lumea. Hristos trebuie să vină în inimile şi gândul oamenilor ca o forţă interioară care îi va uni într-un tot. Această forţă interioară este iubirea. Doar prin iubire vor putea oamenii să lucreze într-o adevărată uniune. Doar prin iubire vor realiza pacea. Viitoarea împărăţie, cultura viitorului vor veni din interior, nu din afară. Prin iubirea întregii omeniri se vor realiza toate planurile divine care au ca scop redresarea ei. Şi numai atunci se va instaura în rândul oamenilor pacea dorită cu atâta ardoare. (1940)

Micile impulsuri ale Iubirii Când citim ziarele de Crăciun sau de Paşti, găsim în ele lucruri admirabile despre Hristos sau despre Paşti. Toată lumea recunoaşte totuşi că, în ciuda acestor scrieri superbe, învăţătura lui Hristos rămâne tot neaplicată pe Pământ. Nu că nu s-ar fi făcut nimic în privinţa acestei aplicări, dar ceea ce s-a făcut are mai degrabă un caracter pregătitor. S-ar putea spune în general că cei două mii de ani care au trecut de la venirea lui Hristos sunt doar o perioadă de pregătire care precede adevărata aplicare a învăţăturii Sale. Oamenii religioşi menţionează deseori cuvântul „mântuire”. Acest cuvânt se potriveşte culturii creştine de două mii de ani trecuţi. În acest timp, mulţi s-au mântuit, aşa cum sunt salvaţi cei care se îneacă. Dar problema creştinismului nu se rezolvă prin această mântuire. Omului nu-i este de ajuns să treacă prin procesul de mântuire ca să devină creştin. Ca să devină astfel, trebuie să înveţe. După ce a fost eliberat, mântuit, trebuie să aibă condiţii care să-i permită să lucreze. Aproape toţi consideră doctrina lui Hristos nu o învăţătură, ci pur şi simplu o religie obişnuită. Una dintre dogmele acestei religii este că Hristos a murit pentru păcătoşi, ca să le ispăşească păcatele. Dar cei pentru care a murit Hristos şi cărora le-a răscumpărat păcatele nu acordă nici cea mai mică atenţie cuvintelor Sale, ci continuă să se lupte între ei, să se înfrunte în războaie fratricide. Multe fapte dovedesc nu numai că oamenii nu înţeleg învăţătura lui Hristos, ci şi că n-au nici cea mai mică idee despre El. Astfel, ziarele au prezentat (e destul de mult de atunci) un portret al lui

Hristos, opera unui pictor. Dar, dacă n-am fi citit în partea de jos că acela era Hristos, am fi putut foarte firesc să-L luăm drept un conducător de armată. Cel puţin până în prezent, în tablouri se observa ceva mai delicat, un plus feminin, dar ceea ce frapa imediat în acel portret era expresia extraordinar de aspră a feţei. Foarte probabil, multe persoane şi-L închipuie astfel pe Hristos, pe care popoarele creştine şi îndeosebi cele care se află în război îl invocă pentru a le dărui victoria. Dar care ar fi oare situaţia unui tată care îşi surprinde cei zece fii luptându-se între ei pentru patrimoniu, din care fiecare vrea să-şi însuşească partea cea mai mare? îi găseşte cu capul despicat, cu mâinile şi picioarele rupte. Ce va spune acel tată? Va fi mulţumit de fiii lui? Toţi oamenii sunt împărţiţi acum în două mari tabere. Unii au simpatii pentru cei care sunt numiţi democraţi (englezii şi francezii aliaţi), alţii, pentru Germania şi Rusia. Dar problema este: care cauză e dreaptă? Dreaptă este cauza celor care lucrează pentru întreaga omenire. În urmă cu câteva luni, ziarele reproduceau articolul unui arhiepiscop englez. El recunoştea că, prin tratatele de pace, englezii au comis o mare greşeală pe care trebuie s-o repare. „Suntem poporul cel mai bogat”, spunea el, „şi iată de ce trebuie să facem ceva pentru omenire. N-avem nevoie de nimic, şi de aceea trebuie să nu mai oprimăm celelalte popoare. Dacă vom continua să le oprimăm, nu trebuie să ne aşteptăm la nimic bun”. Acestea sunt aproape textual cuvintele unui englez care îndrăzneşte să recunoască greşelile poporului său. Şi el a prezis o aventură sumbră Angliei şi englezilor dacă nu-şi vor repara greşelile. Totuşi, numeroşi englezi nu cred în predicţiile compatriotului lor, amăgindu-se cu iluzia că nimic nu este în stare să aducă atingere Imperiului Britanic.

Fiecare naţiune trebuie să aibă oameni însufleţiţi de un curaj nobil, care să denunţe greşelile oamenilor de stat. Pe de altă parte, este necesar să se scoată în evidenţă calităţile preţioase prin care se disting toate popoarele, fiindcă sunt demne de a fi imitate. Ca să dobândeşti calităţile unui popor, trebuie să-l iubeşti. De exemplu, dacă cineva vrea să dobândească cinstea, trebuie să-i iubească pe englezi. Dacă vrea să devină muncitor, trebuie să-i iubească pe germani. Germanul este foarte muncitor. Când i se spune să facă o treabă, o face în mod conştiincios şi la timp, fără să fie nevoie să-l supraveghezi. Dacă un om vrea să-şi dezvolte sentimentul religios, trebuie să-i iubească pe slavi, îndeosebi pe ruşi. Dacă vrea să fie plăcut şi distins în relaţii, trebuie să-i iubească pe francezi. Popoarele sunt organe distincte ale omenirii. Şi planul divin se exprimă în mod aparte în fiecare popor. Sarcina popoarelor de astăzi este să fie în coordonare cu acest plan divin. Toţi se vor uni, atunci, şi vor forma un tot. Pe viitor, va exista doar un popor care va cuprinde întreaga omenire, un popor mare şi înţelept. Suferinţele prin care trecem astăzi, oricât ar fi de grele, sunt o pregătire pentru viitor. Într-o zi, când le vom înţelege sensul, le vom aprecia şi-i vom mulţumi Cerului că a trebuit să le suportăm. Doar prin suferinţe putem să înţelegem ce este sacrificiul pe care se bazează întreaga noastră viaţă. Şi, în fond, dacă oile nu s-ar sacrifica pentru noi, am putea să trăim? Dacă grâul, pomii fructiferi nu s-ar sacrifica pentru noi, ne-ar fi posibil să trăim? Dacă aerul, apa, lumina şi o mie de alte bunuri nu s-ar sacrifica pentru noi, cum am progresa? Totul este sacrificiu în lume, totul este supus sacrificiului de sine. Totuşi, în sacrificiu lucrurile şi fiinţele nu dispar, se metamorfozează, trec printr-o serie

de transformări ca să vină în ajutor vieţii lor pentru care s-au sacrificat. Exemplul perfect de sacrificiu ne este dat de sacrificiul sublim al lui Dumnezeu. Ne-a copleşit cu toate bunurile, dar auzim peste tot doar vorbe de nemulţumire. Toţi murmură împotriva lui Dumnezeu, însă El are răbdare şi ajută mereu. Nici măcar nu ne putem închipui cât de sublimă este indulgenţa lui Dumnezeu. Să privim mai atent. Oamenii murmură şi sunt nemulţumiţi de diferitele modalităţi care ni-L fac cunoscut pe Dumnezeu. Bolile, de exemplu, vin doar în scopul de a ni-L face cunoscut pe Dumnezeu. Îndată ce sunteţi bolnavi, străduiţi-vă să-L recunoaşteţi în spatele bolii. Din momentul în care îl recunoaşteţi, boala slăbeşte. Dacă îl recunoaşteţi pe Dumnezeu în bogăţia voastră, deveniţi generoşi şi învăţaţi să dăruiţi. Dacă nuL recunoaşteţi, inima vi se închide şi sunteţi doar nişte avari jalnici ce nu ştiu ce să facă cu averea lor. Dacă sunteţi instruiţi şi-L recunoaşteţi pe Dumnezeu în ştiinţa voastră, vă realizaţi ideile pentru binele vostru şi al tuturor. Chiar dacă totul ne dovedeşte că Dumnezeu Se manifestă în toate şi chiar acolo unde ne este cel mai greu să-L recunoaştem, se tot susţine că Dumnezeu Se află în Cer. Şi astfel ne facem despre Cer o idee foarte materială! Astăzi, este important ca omul să sesizeze prezenţa sfântă a lui Dumnezeu în viaţă şi să-L recunoască în toate manifestările Sale. Este important să vadă că măreţul Său Duh lucrează în lume. Fiindcă tot ce a fost şi este frumos şi mare în lume, atât în trecut, cât şi în prezent, este Duhul Sfânt. Şi, când admirăm trecutul, când ne amintim toate lucrurile sale frumoase, nu trebuie să uităm că aceste lucruri

frumoase sunt rezultatul muncii Duhului. Ce este mare şi sublim în lume este Duhul Sfânt. Când acesta este prezent în mintea lui, omului i se pare că are aripi, se simte inspirat. Emană o lumină plăcută. Când Duhul Sfânt lucrează în inima omului, acesta se simte puternic, însufleţit de sentimente şi pregătit sa facă orice. Din inima lui emană o căldură plăcută care încălzeşte totul în jur. Forţa Duhului Sfânt îi pătrunde şi voinţa şi omul este dispus să realizeze totul cu bucurie şi abnegaţie, chiar lucrurile cele mai grele care îi apar în cale. Prin învăţătura nouă se înţelege venirea Duhului Sfânt. El vine să lucreze în minţile noastre, să ne dăruiască acea lumină, singura care ne ajută să dăm o soluţie corectă la toate problemele personale, familiale şi sociale. De la el provin acele mici impulsuri ale iubirii care apar în mintea, în inima şi în voinţa omului. Şi trebuie să fim deosebit de sensibili tocmai la aceste mici impulsuri ale iubirii, pentru că ele ne vor salva de inconvenientele vieţii. Dacă oamenii ar asculta şi ar da curs acestor mici impulsuri, cel puţin nouăzeci la sută dintre neplăcerile lor s-ar rezolva cu bine. Dar, când apare micul impuls, omul îl respinge zicând: „Nu asta aştept”. El se aşteaptă să primească ceva mare, grandios, fără să bănuiască în vreun fel că micul impuls conţine divinul. Fiţi foarte atenţi la micile impulsuri ale iubirii, fiindcă prin ele lucrează Duhul Sfânt la înălţarea sufletului vostru. (1940)

O jumătate de oră pe zi Nu există nimic mai sublim pe lume decât viaţa. Dar acest lucru sublim a generat atâtea suferinţe omului, încât a ajuns să fie deseori un motiv de lacrimi. Dacă am fi pesimişti, am descrie viaţa în cele mai sumbre culori. Dacă am fi optimişti, am descrie viaţa în cele mai strălucitoare culori. Pesimismul şi optimismul se găsesc la doi poli opuşi, aşa cum sunt întunericul şi lumina. Întunericul şi lumina sunt polii conştiinţei noastre. În consecinţă, întunericul nu există decât în creierele oamenilor. Când savanţii şi filosofii, chiar şi din cele mai îndepărtate timpuri, la fel ca cei din zilele noastre, vorbesc despre lumină şi despre întuneric ca despre două forţe opuse în lume, trebuie să ştim că această opoziţie există doar în conştiinţa noastră. În virtutea acestei opoziţii, înţelepţii din Antichitate au creat două divinităţi, Ormuzd şi Ahriman din religia lui Zoroastru, în care această idee a atins personificarea cea mai caracteristică. Totuşi, întunericul nu există, la drept vorbind. Nu există o astfel de realitate în lume. În lumea divină, întunericul nu există, este o lume a luminii absolute. Şi totuşi, această idee de lumină şi întuneric, ca două principii opuse, însoţeşte în prezent viaţa oamenilor, fiindcă a prins rădăcini în conştiinţa lor. Ea este întreţinută de condiţiile din lumea fizică, lume dintr-o materie foarte densă care proiectează umbre. Tocmai aceste „umbre” le numim întuneric. Deoarece ideea de luptă contra luminii şi a întunericului se repetă veşnic, la fel se repetă nenumărate credinţe religioase de origini diferite. De

exemplu, în religia creştină, auziţi deseori repetându-se aceleaşi lucruri. De mii de ani, ni se spune: „Trebuie să credem în Domnul nostru Iisus, să credem că El este fiul lui Dumnezeu, că a fost trimis pe Pământ să răscumpere prin sânge păcatele oamenilor, ca să-i mântuiască. Oamenii Bisericii obiectează, poate, că nu ne comportăm cu destul respect faţă de religie, faţă de Dumnezeu. Suntem de acord că, atunci când este vorba despre asta, trebuie să se vorbească nu numai cu respect, ci şi cu veneraţie. Totuşi, vă întreb: Când un om nu trăieşte în armonie cu viaţa, dă dovadă de veneraţie faţă de marele infinit? Pentru că a trăi cum se cuvine este cea mai mare dovadă de respect ce se poate da. Şi e mai bine să trăieşti cum se cuvine decât să vorbeşti cu respect despre Mântuitor, cu care n-avem nicio legătură vie, şi despre acel Dumnezeu care e sus în „cer”. Iată un exemplu dat ca să arătăm diferenţa care există între cei care sunt simpli credincioşi şi cei care trăiesc în armonie cu legile vieţii. Un persan, predicator mahomedan în Persia, îşi făcuse în puţin timp un număr mare de adepţi. El simţea totuşi că acei oameni aveau doar un ataşament exterior, fără să fie interesaţi de învăţătura pe care o propovăduia. Într-o zi, s-a hotărât să-i pună la încercare, ca să afle câţi dintre ei erau cu adevărat credincioşi. I-a adunat, aşadar, şi le-a dat de înţeles că, dacă doreau să merite viaţa cerească, era nevoie să se sacrifice ei înşişi. În acest scop, i se poruncise să-i jertfească pe toţi până la ultimul. Credincioşii au început să se întoarcă în toate părţile, să se uite unii la alţii, să se închidă în ei. Predicatorul i-a invitat la această jertfire voluntară mai întâi pe cei care aveau credinţa cea mai fermă. După un moment, din grup au ieşit un tânăr şi o tânără şi s-au apropiat de predicator. I-a poftit să intre

şi a închis uşa în urma lor. Când i-a văzut agitaţi şi tremurând, i-a întrebat de ce hotărâseră să se lase sacrificaţi. „Ne iubim şi aveam de gând să ne facem, curând, căminul nostru, dar, dacă asta e voia lui Allah, în loc să ne căsătorim aici pe pământ, ne vom căsători în lumea cealaltă”. Predicatorul a zâmbit blând şi le-a recomandat să rămână în cameră, să nu se arate afară. Doi berbeci erau culcaţi la picioarele lui. A luat unul, l-a sacrificat şi sângele a şiroit imediat până afară. „Iată, tânărul a plecat dintre noi, şi-au zis credincioşii, care aşteptau curioşi să vadă ce se va întâmpla cu cei doi tineri. Predicatorul a sacrificat şi al doilea berbec şi a lăsat să şiroiască din nou sângele. „S-a terminat şi cu fata”, au murmurat oamenii. Când a ieşit afară, după un anumit timp, predicatorul n-a mai zărit nici măcar pe unul dintre adepţii lui. Dispăruseră toţi. „Slavă Domnului”, şi-a zis el, „că s-a găsit totuşi un cuplu de credincioşi adevăraţi. Aceste două fiinţe vor crea lumea nouă. Ceilalţi sunt irevocabil bătrâni”. Nu putem conta pe ce este bătrân în noi, pe ceea ce a jucat deja un rol şi ale cărui forţe vitale sunt epuizate. Orice impuls bun, indiferent care ar fi el, provine de la Dumnezeu, care Se găseşte în tot ce există. Dumnezeu Se află în toate fiinţele. Se găseşte în cea mai măruntă materie, în cea mai infimă forţă şi în cea mai slabă intensitate. Dumnezeu pătrunde toate lucrurile. Astfel, nu se întâmplă nimic în lume fără voinţa Lui. Atunci, apare întrebarea: Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu pune Dumnezeu totul în ordine în lume? Această întrebare conţine tocmai întreaga greşeală omenească. În viaţa omului, răul nu provine din faptul că lumea nu e în ordine, ci pentru că, întotdeauna, în viaţă se prezintă două posibilităţi. Ceea ce ne dăruieşte bunătatea divină poate fi folosit ori în bine, ori în rău. Binele prost-folosit

este răul, însă, folosit cu înţelepciune, conştiincios, e bine. În primul caz, conştiinţa omului vede lumea plină de contradicţii, „nearanjată”, în cel de-al doilea, o vede „aranjată”. Cel care nu înţelege crede că răul există ca o substanţă oarecare, aşa cum consideră întunericul o anumită realitate. Un astfel de om îşi poate pierde cu uşurinţă credinţa: nu mai crede în Dumnezeu, în providenţa Lui, în Iubire, în Dreptate. Dar la ce trebuie să se aştepte, în fond? La sclavie. Căci la asta duc lipsa de credinţă, lipsa de iubire, lipsa de cinste şi toate elementele negative. Aceste lucruri creează un adevărat iad omenesc. Oamenii şi-au creat singuri iadul; baza lui e lipsa de iubire. Este deci inutil să căutăm iadul undeva, el se găseşte în viaţa omului. Mergeţi pe câmpurile de luptă, unde avioane enorme, asemenea unor păsări ale nenorocirii, îşi aruncă din aer ouăle morţii, bombe de o tonă şi chiar mai mult. Acolo, în aerul întunecat de sute de bombardiere, acolo e iadul, fiindcă e locul din care iubirea a fost exclusă. Dar cum s-ar putea ieşi din această situaţie? Modalitatea de a ieşi din ea se află în viaţa raţională. Ca să se manifeste, oamenii posedă centri bine dezvoltaţi în creiere bine organizate. Şi nu este necesar astăzi să reprezentăm în predici lungi lumea cealaltă ca pe un adăpost fericit după chinurile iadului din această lume. Învăţaţi-i pe oameni să devină stăpânii capului lor şi ai gândurilor lor. Capul e lumea divină din om; el conţine toate aparatele de comunicare cu lumea divină. Oamenii trebuie să devină şi stăpânii inimii lor, ai sentimentelor lor. Trebuie să devină stăpânii stomacului şi ai dorinţelor lor. Totul se află în creierul omului: centrii senzoriali şi centrii inteligenţei obiective, de observaţie, cei ai tonului, ai timpului şi ai măsurii, cei ai

memoriei lucrurilor specifice, centrii raţionamentului şi ai ideii de cauzalitate, cei ai milei, ai credinţei în Dumnezeu, ai iubirii de aproapele nostru, precum şi centrii sentimentelor personale, ai fricii, ai lăcomiei, ai distrugerii şi ai construcţiei, ai celor multor altor capacităţi şi forţe deja manifestate şi pe care le vom vedea manifestându-se îndeosebi în viitor. Creierul îşi îndeplineşte sarcina de minune. El excelează în primirea vibraţiilor eterogene care provin din diferitele lumi şi în transformarea şi adaptarea lor în aşa fel încât să fie acceptate de om. Lucrează perfect cu lumina solară, fiind pentru ea un adevărat transformator. Pe de altă parte, plexul solar lucrează şi el cu căldura solară. Aceste două creiere ale luminii şi căldurii, ale electricităţii şi magnetismului percep prin vibraţiile energiei solare tot ce se petrece în Soare. Şi omul, indiferent că vrea sau nu, percepe totul, cel puţin în subconştient. Dar a percepe tot ce se petrece în Soare şi în tot sistemul solar este privilegiul Maeştrilor. Aceştia sunt cei care percep Soarele aşa cum este. Şi sfinţii percep Pământul aşa cum este. Îl văd de peste tot ca un glob. Materia este transparentă pentru ei. De aceea, soarele nu apune pentru sfinţi; pentru ei este veşnic ziuă. Aşa încât, dacă, pentru un ascet, soarele răsare şi apune, atunci nu este încă sfânt. Tocmai sfinţii, pentru care soarele nu apune, vin acum pe Pământ ca să-l reconstruiască. Vreţi să ştiţi când se va face asta? Lumea aşteaptă această zi de mii de ani. Totul se va întâmpla cât se poate de firesc. Cum se va recunoaşte că soarele trece în emisfera boreală? Apele se umflă, plantele se trezesc şi cresc, florile se deschid, fructele se coc în pomi şi întreaga natură îmbracă straie noi. Conform aceleiaşi legi, când

vor veni pe pământ aceşti fraţi deja desemnaţi acum, va avea loc o schimbare completă. O schimbare asemănătoare va avea loc şi în voi. Când intelectul se găteşte cu cea mai frumoasă podoabă (gândurile cele mai clare şi mai elevate), când inima se găteşte cu cea mai frumoasă podoabă (sentimentele cele mai nobile şi mai elevate), ziua aceea a venit deja pentru voi. Atunci se va trezi în voi noua vedere şi veţi vedea o lume vastă, o lume de mii de ori mai vastă şi mai clară, şi mai splendidă decât cea în care aţi trăit până în prezent. Iată de ce spunem: intraţi în cerul vostru (capul vostru). Urcaţi în punctul cel mai de sus. Nu-L căutaţi pe Dumnezeu în afară: aveţi în cap radioreceptorul cel mai fin. Gândiţi-vă la Dumnezeu cel puţin o jumătate de oră pe zi. Dacă aveţi la dispoziţie un loc liber şi liniştit, retrageţi-vă acolo şi meditaţi calm, profund la Cel care va dăruit toate bunurile. Atunci, binecuvântările vieţii vor pogorî asupra voastră. Dumnezeu zice: „Căutaţi-Mă din toată inima, cu toate gândurile, din tot sufletul”. Şi mai zice: „Dacă Mă iubiţi din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul, Mă voi arăta vouă şi binefacerile Mele se vor revărsa asupra voastră”. Unde vi Se va arăta Dumnezeu? Unde îl veţi vedea pe Hristos? în capul vostru, în strălucirea luminii divine care îl va scălda în scânteierea ei. Acolo îi veţi vedea pe Hristos şi pe Tatăl Lui, şi atunci îi veţi manifesta în exterior. Veţi putea zice atunci: „I-am văzut”. Dar îi veţi vedea cu acei ochi la care am făcut aluzie mai înainte. Prin ei veţi vedea lucrurile sublime cu care Dumnezeu a umplut universul. (1940)

Realul în viaţă Trebuie să vedem viaţa aşa cum este. Toţi am venit pe Pământ ca să învăţăm. A învăţa este tot ce e mai frumos. Întâi, trebuie să ne eliberăm de înţelegerile greşite. O persoană studiază un obiect sau o ştiinţă, dar, după un timp, nu e mulţumită, obiectul nu-i mai place. Un pictor face un tablou, dar curând nu mai e mulţumit de el, are multe să-i reproşeze. Un muzician cântă o anumită bucată, dar, după aceea, nu mai e mulţumit. Orice ar face omul, până la urmă e dezamăgit. Şi asta pentru că nu e în stare să aplice ceea ce a învăţat şi nu se mai văd rezultatele reale. Cunoaşterea pe care o dobândeşte omul trebuie să-i aducă ceva. Dacă toate cunoştinţele sale nu devin parte integrantă din mintea sa, nu poate să obţină niciun profit. Binele şi forţa trebuie să facă parte din om ca să le poată utiliza. Nu poate să profite decât de ce este în armonie cu forţele lui, cu organismul lui. A venit pe Pământ să înveţe să devină puternic, dar înainte de orice trebuie să devină inteligent. Obiectul gândului poate fi atins. Gândul trebuie să aibă o mare intensitate ca să fie realizabil. De exemplu, vreţi să fiţi sănătoşi. În acest scop, trebuie să credeţi intens că puteţi să fiţi sănătoşi. Lumea fizică este locul unde se verifică dacă gândurile noastre sunt reale sau nu. Dacă gândul omului este real şi intens, poate să facă orice. Şi cuvintele lui Hristos (că putem să facem ce gândim) sunt adevărate doar dacă gândul este real şi intens. Cu un astfel de gând reuşim să mutăm munţii din loc. Nu

există dificultate pe care omul să nu fie în stare s-o deplaseze. O dificultate poate să fie la fel de mare ca un munte, dar e posibil să fie deplasată cu gândul. Un gând pătruns de Iubire e puternic. Când vorbim despre Iubire, înţelegem că ea este începutul vieţii. Este manifestarea vieţii conştiente. Iubirea este peste tot baza vieţii. Dacă Iubirea există în toate gândurile, toate sentimentele şi toate faptele lui, omul poate să reuşească orice. Dacă nu reuşeşte, înseamnă că nu e inteligent. Nu trebuie să se lase oprit de obstacolele şi dificultăţile vieţii, fiindcă şi le creează el însuşi. Dificultăţile sunt ca picăturile de ploaie. Cât timp cad una câte una, nu pot să facă pagube, dar, când se unesc cu miliardele şi pătrund într-o vale îngustă, devin periculoase şi produc pagube. Nu trebuie să adunăm dificultăţile într-o vale îngustă, ca să formeze torente. Aceste torente sunt dorinţele noastre. Suferim de dorinţe inutile. Dorim multe lucruri şi ne înghesuim în acelaşi timp ca să le avem. Omul inteligent nu doreşte nimic inutil. Poartă un singur rând de haine, care îi este indispensabil; omul îngust la minte vrea multe haine. Corpul omului reprezintă o haină divină. Mulţumită schimbării continue care are loc în corp, ne simţim sănătoşi şi bine-dispuşi. Dacă nu ştim cum să ne schimbăm haina, îmbătrânim. În propriul său corp, omul reprezintă un râu viu care curge. Apa care curge este mereu aceeaşi? Omul vrea să fie mereu acelaşi. Priveşte corpul şi întreabă: „Ce s-a întâmplat cu malurile mele?” S-au surpat. Dacă e inteligent, va învăţa ceva de la aceste maluri surpate şi va folosi noroiul din fundul râului. Nu se va gândi că a îmbătrânit. Îmbătrânirea provine din dizarmonia dintre gânduri şi sentimente. O persoană îmbătrâneşte fiindcă

gândurile şi sentimentele ei sunt tot timpul în discordanţă, nu există acord între ele. Nu trebuie să aşteptăm niciun ajutor de la gândurile ce nu ne pot lumina şi de la sentimentele ce nu ne pot încălzi. Se spune despre o persoană că sentimentele ei sunt reci. Când gândirea este preponderentă, sentimentele devin reci. Când sentimentele sunt preponderente, gândirea devine caldă. Aceasta este o lipsă de conformitate între gânduri şi sentimente. Căldura trebuie să se găsească întotdeauna în sentimente; lumina trebuie să fie întotdeauna prezentă în gânduri. Există o corespondenţă între lumină şi căldură. Căldura nu trebuie niciodată să facă gândurile calde; lumina nu trebuie niciodată să facă reci sentimentele. Căldura este lumina interioară a sentimentelor, iar lumina este căldura exterioară a gândurilor. Când se reunesc, ele formează lumea divină. Adică lumina exterioară şi căldura interioară, unite într-un tot, formează lumea divină. Cea mai bună căldură este întotdeauna acolo unde e lumină. În lumea divină, căldura şi lumina sunt egale. Nu-i putem iubi pe ceilalţi decât atunci când lumina este haina intelectului lor şi căldura haina inimii lor. Aceasta este calea pe care se pot realiza aspiraţiile omului. Sarcina noastră pe Pământ este să dobândim viaţă veşnică şi să ne eliberăm de moarte. Ca să ne eliberăm de moarte, trebuie să ne războim. Natura foloseşte războiul ca ultimă modalitate de a atinge un scop. După ce a recurs la toate mijloacele şi la toate metodele fără să atingă scopul, abia după aceea urmează războiul. În această luptă, moartea seceră acum treizeci şi cinci de milioane de suflete, iar viaţa aduce patruzeci de

milioane. Până la urmă, lupta va fi favorabilă vieţii, ea va învinge. Aceeaşi luptă există şi între gândurile şi sentimentele noastre. Gândurile inferioare luptă cu gândurile elevate. Potrivit legii, ce este superior trebuie să se impună şi să educe inferiorul. Gândirea e ca un foc mistuitor care arde tot ce e inutil. În prezent, suntem cu toţii pe câmpul de luptă şi trebuie să fim eroi murind şi trăind. Există un război la care ia parte fiecare dintre noi. Şi toţi cei care vor învinge moartea în acest război vor fi liberi. Hristos a spus: „Cel ce va rezista până la sfârşit va fi salvat”. Există unii care vor ca ceilalţi să se bată, să câştige victoria şi numai ei să profite de ea. Omul trebuie să fie puternic ca să lupte în lume. Trebuie să lupte ca să-şi câştige existenţa. Doar învingătorii au dreptul la iubire. Cei puternici înţeleg iubirea; cei slabi nu pot decât să profite de ea. Legea iubirii cere sacrificii. Ca să obţinem Iubirea, trebuie să fim gata să sacrificăm totul. Lumea de astăzi are nevoie de oameni întăriţi de Iubire. În Iubire, omul nu simte niciun fel de suferinţă. Nicio forţă din lume nu-l poate zdruncina. Aceasta este Iubirea. În ceea ce priveşte înţelepciunea, gândirea omului trebuie să aibă o vigoare atât de mare încât să nu-l poată face să ezite, chiar şi în cazul în care ar fi năpădit de cele mai mari dificultăţi. Pentru ca binele să vină la el, trebuie să fie ferm în adevăr. Dacă nu simte că devine de o fermitate de nezdruncinat în Iubirea divină, dacă nu se simte devenind puternic în înţelepciunea divină şi în Adevărul divin, nu poate avea niciun câştig. Pentru ca gândurile, sentimentele şi faptele sale să fie armonioase,

trebuie să fie pătruns de Iubirea divină. Ea este impulsul vieţii. Iubirea divină se manifestă în întreaga Creaţie, de la cele mai mari adâncimi până la altitudinile cele mai ameţitoare, întâi, trebuie să învăţăm Iubirea. Ea se învaţă în prima clasă, în clasa a doua se învaţă înţelepciunea. În clasa a treia se învaţă adevărul. După terminarea acestor trei clase, se trece la a patra, în care se va învăţa împlinirea voinţei lui Dumnezeu. (1940)

Noul care se naşte Dacă examinăm viaţa, vom vedea că există o ordine, un aranjament în întreaga natură. Aici, fiecare lucru este la locul lui. În ea nu există nici tulburare, nici contradicţie. Totuşi, deoarece oamenii nu-i înţeleg ordinea, au creat ordinea lor şi vor să i-o impună. Dacă s-ar putea face asta, peste Pământ s-ar abate cele mai mari nenorociri. Ca să lămuresc această idee, mă voi folosi de un exemplu. Un celebru muncitor grec, considerat maestru în specialitatea lui, tocmai terminase o clădire. Pe când lucra pe acoperiş, a căzut, din neatenţie, şi şi-a rupt ambele picioare. Şi a început să protesteze, să considere că lumea nu era bine făcută şi i s-a adresat în cele din urmă lui Zeus, cu ruga de a schimba legea şi a face în aşa fel încât omul să nu-şi rupă picioarele. Zeus i-a ascultat ruga şi a schimbat legea. Picioarele omului s-au vindecat şi el s-a dus să-şi termine treaba. A urcat pe construcţie şi a început să lovească cu ciocanul ca să bată cuiele. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că acele cuie, oricât de tare le-ar fi bătut, nu intrau deloc. Văzând că nu reuşea, s-a înfuriat şi a aruncat ciocanul, dar acesta a rămas suspendat în aer. Furios la culme, a sărit el însuşi jos, dar a rămas suspendat în aer. Şi a început din nou să protesteze împotriva zeilor. Dar, după ce s-a mai gândit puţin, a văzut că Zeus făcuse exact ce îi ceruse. A înţeles atunci că prima ordine era de preferat şi l-a rugat pe Zeus să revină la ea; era mai bună, chiar dacă îşi putea rupe picioarele. Oamenii îşi imaginează răul aşa cum nu este. Deoarece nu-l pot înţelege, vor să-l îndepărteze. Dar răul

este o necesitate în lume. În lumea culturală de astăzi, toţi luptă pentru obţinerea unor avantaje. Oamenii de pe Pământ cred că vor aranja ei lumea. Lumea e liberă. Oamenii nu sunt stăpânii ei. Sunt doar slujitori. Cei care guvernează Pământul au venit şi l-au asediat. Dacă ochii oamenilor s-ar deschide, ar vedea că Pământul este asediat de fiinţe care au venit să lucreze aici şi să-l readucă în stare bună. Şi toţi cei care vor rămâne aici îşi vor îndeplini vrerea lor. Aceste fiinţe zic: „Va fi pace pe Pământ. Pe viitor, doar cei care au inima plină de iubire, care iubesc adevărul, cei care au virtuţi vor putea să trăiască aici şi aceştia vor moşteni Pământul. Viitorii moştenitori ai Pământului vor fi oameni sfinţi, cu mintea luminată, cu inima şi voinţa nobile. Vor fi oameni liberi şi puternici”. Gândirea omului trebuie să facă bine celorlalţi. Gândurile trebuie să existe spre profitul oamenilor, să-i ajute să se înalţe, nu să-i facă să se poticnească. Dacă fiinţa omenească ar fi putut să-şi însuşească această stare normală care i-a fost dată iniţial de natură, ar fi simţit manifestându-se în ea un simţ de receptivitate şi de înţelegere, ar fi putut să aibă relaţii cu lumea invizibilă. Credinţa este „un simţ” care ne arată ce se află în cealaltă lume. Dacă am înţelege credinţa, am putea vedea. Credinţa este o lege care ne face să vedem. Am observat că, în afara ordinii noastre, există o altă ordine care o va organiza pe a noastră. Ne aflăm, aici pe Pământ, în procesul de reorganizare. Există în Sfânta Scriptură un verset care zice: „Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează pentru că i-a sosit ceasul; dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume”. Trăim într-o epocă în care rasa albă zămisleşte o idee. Sângele care se varsă acum, toate suferinţele pe

care le suportă oamenii de astăzi sunt durerile naşterii. Oare câte milioane de celule sunt sacrificate când naşte o femeie? Legea e aceeaşi în natură. Spunând aceasta nu facem decât să constatăm un fapt. Asta înseamnă că tot ce se petrece în natură este raţional şi bun. Sau, cu alte cuvinte, la tot ce a creat, Dumnezeu a reflectat îndelung şi, în cele din urmă, totul va merge bine. Credeţi în asta! Toţi suferim în acest moment, având în vedere că participăm la suferinţele omenirii care naşte. Trăim pe Pământ şi, când se naşte ceva mare, luăm şi noi parte. Dacă vrem să participăm în viitor la tot ce e bine, trebuie să luăm parte şi la suferinţele care sunt îndurate astăzi. Vom profita de lucrurile bune în măsura în care am luat parte la suferinţe. Cu cât sunt mai mari suferinţele prin care am fost nevoiţi să trecem, cu atât mai mari vor fi şi lucrurile bune care vor veni. Suportăm necazuri fiindcă ceea ce se naşte apare în acelaşi timp în toate sufletele. Divinul vine şi se naşte în fiecare suflet. Acesta va fi binele viitor. Se va naşte în toate fiinţele care trăiesc pe Pământ. Sfânta Scriptură spune: „Cel ce se naşte din Dumnezeu nu păcătuieşte”. Ceea ce trebuie să se nască e în noi. Atâta timp cât nu ne naştem din Dumnezeu, nu putem fi fericiţi. Femeia nu-şi poate uita durerea până când nu s-a născut copilul. Oamenii au încă idei învechite. Cred că, imediat după moarte, vor merge în Cer, că le va ieşi înainte Sfântul Petru şi aşa mai departe. Cât timp nu-L iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul, cu toată puterea minţii şi din toată inima, nu pot să ajungă în Cer. Dacă nu-şi iubesc aproapele ca pe ei înşişi, nu pot să intre în cealaltă lume. Dacă omul care moare nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său, va ajunge în condiţii şi mai rele. Toţi cei care n-au învăţat să-L iubească pe

Dumnezeu şi pe aproapele lor se vor întoarce în vechea viaţă şi suferinţele lor vor creşte. Fără iubire, nicio idee nu se poate naşte în lume; fără iubire, niciun sentiment nobil, niciun procedeu nobil nu se poate naşte. Nici progres, nici fericire, nimic nu se poate naşte în lume fără iubire. Omenirea din zilele noastre trebuie să dea naştere celui mai elevat sentiment din lume: toţi oamenii trebuie să trăiască precum fraţii şi surorile. Trebuie să se nască noul frate şi noua soră. Atâta timp cât noul frate şi noua soră nu vin în lume, iubirea nu se poate manifesta. Când va veni acest nou frate, ne va aduce la cunoştinţă de ce a fost creată această lume. Când va veni sora, ne va face să înţelegem sensul intim al vieţii şi vom pricepe de ce soarta noastră a fost plină de suferinţe. Să dea Cerul ca fiecare dintre noi să aibă un frate adevărat, de care să fie iubit, şi o soră adevărată, care să-l iubească! Şi să trăim împreună cu ei secole de-a rândul! (1941)

Binele şi răul în viaţă Viaţa este tot ce e mai preţios pentru oameni şi de aceea toţi sunt interesaţi de ea. Viaţa are două laturi. Ştiinţa din zilele noastre, ca, de altfel, toate ştiinţele din timpurile cele mai îndepărtate, dovedeşte că viaţa se manifestă în două direcţii: în direcţia binelui şi în direcţia răului. Lucrul cel mai frumos în lume este viaţa, dar şi cel mai îngrozitor. Viaţa este cea mai mare fericire, dar şi cea mai mare nefericire. Ea a creat raiul, dar şi iadul. Frumoasa şi nobila viaţă a făcut raiul; viaţa rea a făcut iadul. Viaţa bună a dat oameni buni, viaţa rea a dat oameni răi. Din viaţă provin toate contradicţiile din lume. Ca manifestare a iubirii, viaţa se prezintă în două feluri: face să apară o iubire în ură şi face cealaltă iubire să apară în afecţiune. Nu iubirea este cauza acestui fapt, ci viaţa deţine arta de a transforma iubirea în ură. Cum se întâmplă oare? Aceasta este arta vieţii, şi numai ea cunoaşte secretul. Nu este necesar ca omul să ştie cum preschimbă viaţa răul în bine şi binele în rău. Viaţa care încorsetează omul este rea; cea care îl eliberează este bună. Viaţa care face lumina să pătrundă în intelect este bună; cea care face să intre întunericul este rea. Viaţa care introduce forţă în om e bună; cea care introduce în el neputinţă şi slăbiciune este rea. Omul care devine rău poate oare să fie puternic? Oamenii cred în general că pot să fie puternici devenind răi. E imposibil. Şi oamenii cei mai puternici îşi pierd forţa din momentul în care intră în ei viaţa rea. Şi cei mai buni oameni devin treptat răi când intră în ei viaţa

rea. Şi oamenii cei mai inteligenţi devin stupizi când acceptă viaţa rea. Când omul iubeşte, în el domneşte viaţa bună. Când nu iubeşte, domină viaţa rea. Un om rău nu poate să iubească. O oaie nu se poate aştepta să fie iubită de un lup. O persoană care vizitează tribunalele şi închisorile sau intră într-o măcelărie îşi poate face o idee despre iubirea oamenilor din zilele noastre şi despre cultura de astăzi. Lumea a fost făcută astfel încât să existe şi viaţă bună, şi viaţă rea. Când este vorba despre viaţă, nu putem să facem nicio obiecţie. Nimeni nu poate să-i spună vieţii rele de ce se comportă astfel. Nimeni n-are dreptul să întrebe viaţa bună de ce se poartă aşa. Cele două vieţi sunt independente, se înţeleg şi se iubesc. În ce privinţă se înţeleg? Răul şi binele se iubesc. Sunt două lucruri incompatibile, dar se iubesc. Se iubesc atât de mult, încât sunt inseparabile. Nimeni în lume nu le poate despărţi. Unii vor să ştie ce este în esenţă viaţa rea. Este o problemă prost înţeleasă. Prima femeie dintre fiinţele omeneşti a vrut să separe viaţa bună de cea rea. Şi noi, până astăzi, continuăm să facem această împărţire şi ne creăm astfel propriile necazuri. Alţii vor să ştie ce este dincolo de viaţa bună. Dincolo de viaţa bună este viaţa rea. Atunci, care va fi sfârşitul? Sfârşitul va fi şi rău, şi bun. Viaţa se manifestă şi în lumea binelui, şi în lumea răului. Răul în lume este elementul care serveşte la întărire. Pentru ca omul să-şi poată întări virtutea, trebuie să treacă prin împărăţia răului. Ca să-şi reducă relele, omul trebuie să treacă prin împărăţia binelui. În consecinţă, dacă vrea să întărească binele în el, omul trebuie să treacă prin împărăţia răului. Iubirea are controlul în viaţa bună şi în cea rea. Doar iubirea poate să exercite un control asupra vieţii.

Iubirea nu transformă viaţa bună în viaţă rea şi viaţa rea în viaţă bună, ci doar controlează, pur şi simplu, aceste două vieţi. Când ne referim la iubire, înţelegem acea forţă care controlează, care poate să introducă armonia în viaţă şi să salveze omul de inconvenientele, de suferinţele la care este expus. Ne chinuim uneori pentru nimic sau pentru aproape nimic. Singurul lucru ce poate linişti omul este iubirea. Sfânta Scriptură zice: „Aceasta este viaţa veşnică, de a te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”. Trebuie să înţelegem prin asta că singura viaţă fericită este cea în care am cunoscut iubirea. Îndepărtându-se de iubire, omul îşi creează suferinţe. Apropiindu-se de iubire, omul îşi creează fericirea. Viaţa rea vine atunci când ne îndepărtăm de iubire. Acolo este lumea răului. Când ne îndepărtăm de iubire, îi creăm o bază răului. Moartea se apropie deja. În viaţa sa de suferinţe, omul va cunoaşte moartea. Dar ce este moartea? Moartea este viaţa cea mai rea. Ce este fericirea? Este cea mai bună viaţă. Iadul este viaţa rea, minciuna. Raiul este adevărul. Când oamenii spun că nu se pot lipsi de minciună, înţeleg că nu se pot lipsi de ea în viaţa rea. În el însuşi, omul este şi rău, şi bun. Este jumătate bun şi jumătate rău. Apostolul Pavel zice că spiritul şi trupul sunt în luptă. Viaţa rea şi viaţa bună se luptă în om. Când spunem că spiritul şi trupul sunt în luptă, trebuie să înţelegem că spiritul se străduieşte într-un fel să înalţe trupul. El conduce acel trup. Dacă trupul s-ar transforma în spirit, cum s-ar manifesta spiritul? Trupul este o lume care slujeşte la manifestarea spiritului. Dacă olarul n-ar avea lut, din ce şi-ar face ulcelele? Dacă grădinarul n-ar avea seminţe, cu ce şi-ar însămânţa grădina? Acolo unde oamenii fac rău, pot să fie şi buni.

Greşeala presupune o faptă bună şi fapta bună, o greşeală. Vorbind astfel, s-ar putea crede că încurajez răul în lume şi pervertirea oamenilor. Viaţa rea strică oamenii. Viaţa bună înnobilează oamenii. Nu putem critica, judeca nici viaţa rea, nici viaţa bună. Când vine viaţa, trebuie să fim plini de veneraţie în faţa ei şi să nu întrebăm de ce este rea. Trebuie să fim plini de veneraţie în faţa vieţii care se manifestă în bine şi în rău. Când va veni viaţa, ne vom ţine gura închisă, fără să rostim o vorbă. Când unul dintre înţelepţii Egiptului a fost întrebat ce este răul, el doar a strâns din buze. În această privinţă, chiar şi oamenii cei mai înţelepţi tac. Oamenii spun deseori că îi chinuie diavolul. Nu-i chinuie niciun diavol. Îi chinuie viaţa rea. Îndată ce omul intră în viaţa rea, ea îl chinuie. Unii întreabă de ce există răul în lume. Dacă răul n-ar fi fost necesar, n-ar fi existat. Din moment ce există, el îi este necesar vieţii. Şi binele, şi răul sunt indispensabile în lume. Iubirea trebuie să ne regleze viaţa. Numai legea iubirii poate să regularizeze binele şi răul, viaţa bună şi viaţa rea. Dacă putem să acceptăm iubirea care ne regularizează viaţa, vom intra în contact cu Principiul Suprem care ne călăuzeşte. Dacă individul acceptă iubirea, îşi poate organiza viaţa. Dacă societatea şi poporul acceptă iubirea, îşi pot organiza, de asemenea, viaţa. Să acceptăm deci şi noi iubirea, ca să ne organizăm viaţa. (1941)

Viaţa în trecut, în prezent şi în viitor Viaţa, în manifestarea ei pe Pământ, a trecut prin plante, prin animale şi acum apare într-o formă mai elevată, omul. Noi, oamenii, ne deosebim de plante şi animale prin aspiraţii. Animalele învaţă să trăiască; a trăi este o ştiinţă pentru ele. Noi suntem născuţi să gândim. Chiar prin faptul că viaţa noastră a trebuit să treacă prin plante şi animale, purtăm viaţa lor în noi. Spunem deseori: „Animalul care trăieşte în noi”. Distingem în noi viaţa animalului. Din forma plantelor, am învăţat legea plantei de a creşte în sus şi în jos. Şi, până în acest moment, avem dorinţele plantei: vrem să devenim personaje mari, să ne ridicăm fruntea până la nori. Din forma animalelor, am învăţat să trăim: să mâncăm, să bem, să ne mişcăm, să alergăm. Şi abia în forma omenească începem să gândim. Prin ce se deosebeşte gândirea omenească? Dacă am încărca un animal cu o povară, el ar lua-o la fugă, ar începe să ţipe. Nu ar înţelege ce se întâmplă cu el. Ar recunoaşte că există o oarecare dizarmonie care stă ca un obstacol în calea sentimentelor lui, ar încerca să se elibereze şi de aceea ar fugi. Când omul se află în această situaţie, nu se gândeşte să fugă, ci începe să reflecteze, să se întrebe prin ce modalitate îşi va înlătura povara de pe umeri. Viaţa se poate exprima în forma unei plante, în forma unui animal, a unui om (fiinţă care gândeşte) şi se poate exprima într-o formă pe care conştiinţa noastră actuală nu o poate imagina şi care ne apare ca viitor. Dacă am putea să vedem viaţa din punctul de vedere al animalului, viaţa omenească ni s-ar înfăţişa ca viitor, iar viaţa plantelor, ca trecut. Viaţa plantelor şi a

animalelor înseamnă pentru noi trecutul, viaţa actuală a gândirii este prezentul. Când apare în noi dorinţa de a trăi, adică de a mânca, a bea, a ne oferi plăceri, aceasta este viaţa animalelor, trecutul nostru. Prin această viaţă, intrăm în contradicţie cu viaţa noastră actuală de fiinţe gânditoare. Lucrul esenţial care ne deosebeşte, ca oameni, este gândirea. Dacă renunţăm la a gândi, vom semăna cu acea fetiţă pe care tatăl a trimis-o la şcoală ca să studieze şi care, în timp ce profesorul preda lecţia, a scos oglinda şi s-a distrat cu părul, hainele, panglicile ei. Sarcina noastră cea mai importantă (pentru noi, care suntem oameni) este să învăţăm şi să gândim. Dacă ne ocupăm de suferinţele noastre, dacă povestim peste tot cât suntem de nefericiţi, vom semăna cu acea fetiţă care nu studiază, ci se interesează de lucruri secundare. Suferinţele pe care le-am suportat sunt rezultatul unor treburi neterminate în domeniul plantelor, în domeniul animalelor sau în domeniul oamenilor. Nu trebuie să ne preocupe creşterea, căci ea este de domeniul plantelor. Nu trebuie nici să punem prea tare la inimă dorinţa de a trăi, căci asta e treaba animalelor. Să lăsăm deoparte treaba plantelor şi a animalelor şi să avem grijă să facem ceea ce ne revine. Sarcina noastră este să gândim. Dacă ne îndeplinim sarcina, am acţionat bine. Alte fiinţe au alte sarcini în lume. Dacă nu gândim, nu ne îndeplinim sarcina, ci facem ce le este impus altor fiinţe. Trebuie întâi să reţinem că ideea fundamentală din viaţa noastră este să gândim. Un profesor american, vorbind despre una dintre experienţele sale, a spus că na ştiut până la vârsta de treizeci de ani ce este gândirea. Când a început să devină conştient că putea să

gândească, că avea posibilitatea să reflecteze şi să rezolve unele probleme, s-a simţit cuprins de o mare bucurie. Suferinţele şi dificultăţile ne sunt date ca să învăţăm să gândim. Acestea sunt condiţii care îi permit gândirii noastre să evolueze, să se dezvolte. Observând legea gândirii, îndepărtăm de la noi chinurile şi necazurile. Când suferim, ne descurajăm, ne enervăm. Atunci, să ne zicem că nu gândim. Când vin dezamăgirea, descurajarea, lipsa de încredere şi toate stările negative, să facem din ele subiecte de meditaţie. Când ne simţim descurajaţi, să ne întrebăm de ce suntem aşa. Când gândim, ştim cum să acţionăm. Doar dacă gândim vom avea o idee despre viitorul nostru, o idee corectă despre Dumnezeu. În lume există o raţiune înaltă. Fiecare dintre noi poate să-şi amelioreze destinul dacă admite şi conştientizează următoarele: crede că trăieşte în Dumnezeu, crede că viaţa este înţeleaptă, crede că nicio fiinţă nu-l poate lipsi de binele pe care i-l dăruieşte Dumnezeu în lume. Orice ni se întâmplă în viaţă, chiar dacă suntem constrânşi să părăsim lumea oamenilor, Dumnezeu ne va dărui o altă formă, în condiţii mai bune. După ce am părăsit viaţa plantelor, am devenit animale; după ce am părăsit viaţa animalelor, am devenit oameni; după ce vom părăsi viaţa oamenilor, vom deveni îngeri. De aceea, Hristos a zis: „Cel ce-şi iubeşte viaţa o va pierde. Cel ce-şi urăşte viaţa din această lume o va păstra pentru viaţa veşnică”. Dacă părăsim viaţa actuală, vom primi alta mai elevată. Când gândim, trăim în prezent; când vrem să trăim, manifestăm viaţa din trecut; când căutăm fericirea, sensul vieţii, nemurirea, exprimăm viitorul. Dacă ne simţim nefericiţi, aceasta este viaţa trecutului. Trebuie să fim în stare să ridicăm fiecare gând din trecut până la

o idee din viitor, ca să putem rezolva problemele vieţii. Există o viaţă care exclude gândirea; există o viaţă care o închide în sine. Ca să controlăm nefericirea, trebuie să acceptăm iubirea. Îndată ce-L iubim pe Dumnezeu, se produce o schimbare în starea noastră. Când zicem că trăim şi ne mişcăm în Dumnezeu, această idee nu ne este clară încă, deoarece este viitorul pentru noi. Viaţa care decurge din Dumnezeu se manifestă în trecut, în prezent şi în viitor. Dumnezeu reuneşte aceste vieţi întrun tot. A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L vedea pe Dumnezeu în cei pe care-i iubim, a-L vedea pe Dumnezeu în noi înşine. Dacă nu-L vedem pe Dumnezeu în noi, înseamnă că vedem trecutul. Nu trebuie ca idealul nostru să fie fără formă, ci trebuie să fie o fiinţă vie raţională în care să putem recunoaşte un tovarăş şi un ajutor. Dacă o fiinţă raţională ne poate ajuta în viaţa gândirii, acea fiinţă ne poate fi utilă. Să fim conductori prin care gândirea divină va intra în noi. Atunci, toate situaţiile din lume vor putea să se amelioreze, să suporte corecţii. Dacă întâlnim un om care gândeşte ca noi, problema e rezolvată; relaţiile sunt posibile între noi. Două persoane care gândesc pot să se înţeleagă. Dacă navem gândirea pe care Dumnezeu a aşezat-o în noi, nu vom ajunge la nimic. Deocamdată, gândirea este lucrul esenţial pentru noi; ne-a fost lăsată de la Dumnezeu. El zice: „Fiule, dă-Mi inima ta!”. Dumnezeu nu vrea de la noi intelectul, ci inima, acea inimă care ne-a cauzat atâtea suferinţe şi neplăceri. Dumnezeu vrea inima noastră ca s-o purifice. Ne lasă intelectul ca să ne slujească la lucru. A lucra cu gândirea este cea mai frumoasă dintre ocupaţii. Restul va fi rezolvat. Îndată ce începem să

gândim, găsim binele la ceilalţi. Îndată ce gândim, manifestăm iubirea divină. (1941)

Omul perfect Fiecare dintre noi consideră unele lucruri bune şi altele rele. Lucrurile ne par astfel fiindcă nu suntem perfecţi. Dacă treburile ni se rezolvă după cum dorim sau după cum nu dorim, lucrul acesta trebuie să ne afecteze în egală măsură. Ca să poată fi astfel, trebuie să fim liberi. Şi vom fi liberi după ce vom învăţa să-i comandăm răului din noi sau după ce totul în noi va fi supus divinului. Această supunere trebuie să se facă de bunăvoie, cu iubire. O supunere fără iubire este sclavie. Dacă cineva ne face un serviciu fără iubire, ne aserveşte, şi, dacă noi facem ceva fără iubire, îi aservim pe ceilalţi. Ca să fim liberi, trebuie să facem totul cu iubire. Când facem lucrurile cu iubire, îi eliberăm pe ceilalţi; când ei fac ceva pentru noi cu iubire, ne eliberează pe noi. Să fim deci liberi atunci când dăruim şi când ni se dăruieşte sau să fim perfecţi dăruind şi primind. Ce este perfecţiunea? Ea nu este ceva static. Perfecţiunea poate să fie mecanică - un corp e format în mod perfect. Perfecţiunea poate să fie organică - acest corp se află în stare de funcţionare perfectă, de îndeplinire perfectă a sarcinii sale. Perfecţiunea poate să fie psihică - atunci când acţionează conform raţiunii, o fiinţă nu comite nicio greşeală. Perfecţiunea este un scop nelimitat al vieţii divine. Năzuim permanent la perfecţiune. Aceasta dovedeşte că trebuie să avem dorinţa neîntreruptă de a învăţa şi de a ne da seama de ceea ce a fost aşezat în noi. Omul perfect nu se descurajează niciodată. El ştie întotdeauna ce trebuie să facă şi nu întreabă niciodată de ce anume trebuie să se ocupe. Minciuna şi violenţa

sunt excluse din viaţa omului perfect. Nu-i constrânge niciodată pe ceilalţi, nu vrea să lupte, nu se foloseşte de gândurile, sentimentele şi faptele oamenilor. E sincer în sinea lui. Prezintă întotdeauna lucrurile aşa cum sunt. Omul perfect nu se scuză niciodată pentru greşelile lui, fiindcă nu-şi permite să le facă. Omul perfect nu face greşeli, e mulţumit toată viaţa, e mulţumit cu totul. El nu cunoaşte nemulţumirea, nu bombăne niciodată. Omul perfect face totul exact la timpul şi locul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu. Omul obişnuit face totul ori prea devreme, ori prea târziu. Omul perfect pune fiecare gând, fiecare sentiment şi fiecare acţiune la locul potrivit. El este înzestrat cu un ritm care regularizează gândurile, sentimentele şi faptele. Acest ritm generează în el armonia şi-l pune în acelaşi timp în armonie cu întreaga natură. Şi astfel poate să reuşească orice. De ce am venit pe Pământ? Am venit ca să îndeplinim o sarcină. Sarcina noastră este să ne aducem lumină în intelect, căldură în inimă şi forţă în corp. Din momentul în care avem suficientă lumină, vom gândi corect; când vom avea suficientă căldură, vom avea sentimente nobile; când vom avea destulă forţă, vom reuşi să realizăm tot ce dorim. Duhul lui Dumnezeu se manifestă în gândurile corecte, în sentimentele şi în procedeele pline de nobleţe. Când aveţi destulă lumină în gândire, destulă căldură în inimă şi destulă forţă în corp, sunteţi perfecţi. Ca să fim perfecţi, voinţa noastră trebuie să fie în acord cu voinţa înţeleaptă a naturii. Înalta raţiune trebuie să ne slujească întotdeauna drept măsură în viaţă. Greşelile provin din faptul că nu avem relaţii corecte cu ea. Două procese au loc în noi: trezirea conştiinţei şi manifestarea propriei supraconştiinţe. Când ni se

trezeşte conştiinţa, înţelegem sensul contradicţiilor din viaţă şi îndrăgim tot ce le produce. Când ni se manifestă supraconştiinţa, înţelegem de ce a fost creată lumea şi care îi e predestinarea. Ea ne va învăţa ce este iubirea, ce este înţelepciunea. Acestea sunt două căi prin care vom dobândi perfecţiunea. Hristos a venit pe Pământ şi Şi-a manifestat perfecţiunea. Când Se afla pe cruce, I s-a spus: „Nu eşti Tu fiul lui Dumnezeu? Nu eşti perfect? Coboară, atunci, de pe cruce!” Perfecţiunea lui Hristos constă în faptul că, atunci când era ţintuit pe cruce şi avea forţa să coboare, l-a ascultat pe Cel ce Se afla în El, care I-a zis: „Să Te răstignească, să vadă cum vei muri, să Te îngroape, şi vei cunoaşte atunci că Eu sunt Dumnezeu, Cel care Te călăuzeşte şi Te mântuie”. Perfecţiunea lui Hristos se află în înviere. Nu poate exista perfecţiune fără Dumnezeu. El nu Se poate manifesta atâta timp cât voinţa noastră nu este în acord cu voinţa Sa. Când voinţa noastră va fi conformă cu a Lui, vom fi perfecţi. Nimeni nu poate fi perfect fără Dumnezeu. Fără El nu există înviere. Perfecţiunea lui Hristos se arată şi în îndeplinirea misiunii Sale, în răbdarea de care a dat dovadă şi în faptul că a ştiut să rezolve şi să aplice iubirea divină. Perfecţiunea lui Hristos se vede şi în faptul că n-a murit pentru cei care îi erau prieteni, ci a murit pentru păcătoşi, şi acesta este semnul abundenţei Iubirii Divine - soarele străluceşte la fel şi pentru unii, şi pentru ceilalţi. Omul s-a născut în mod pur fizic şi de aceea păcătuieşte. Ca să nu mai păcătuiască, trebuie să se nască spiritual, în mod divin. Cel ce este născut în acest fel se distinge prin iubirea pe care o posedă.

De ce trebuie să iubim? Iubirea ne duce spre perfecţiune. Iubim ca să ne corectăm toate greşelile. Iubirea este un foc care mistuie orice lucru inutil. Va repara toate greşelile şi va aduce noul în lume. Dacă iubim doar o singură persoană, suntem oameni obişnuiţi. Ca să fim perfecţi, trebuie să-i iubim pe toţi oamenii. Trebuie să evoluăm în lume şi să dobândim acea ştiinţă care ne învaţă să iubim toate fiinţele. Ca să fim perfecţi, trebuie să înţelegem iubirea pe care o putem avea faţă de toţi. Dumnezeu îşi manifestă peste tot perfecţiunea. Toate aspiraţiile noastre merg spre El şi ne apropie de perfecţiunea noastră. Trebuie să ne apropiem zi de zi de perfecţiune. Să facem permanent eforturi pentru a deveni perfecţi. Cum devenim perfecţi? Urmând drumul iubirii, unde totul este în cea mai bună stare, fără cel mai mic defect. Pentru ca divinul să se poată manifesta în noi, trebuie să fim perfecţi. (1941)

Unica realitate Una dintre problemele prost înţelese este cea a iubirii. Vorbim deseori despre iubire, dar nu ştim să acţionăm din iubire. Iubirea din romane, unde vedem eroina prăbuşindu-se leşinată sau eroul punându-şi capăt vieţii, este iubire neînţeleasă. Putem să leşinăm de frică atunci când ne gândim că am pierdut ceva. Alţii se sinucid, dar nu din iubire, ci din cauza lipsei de iubire. Când o tânără intră într-o casă şi face curat, pune totul în ordine, aprinde focul, frământă pâinea, o coace, confecţionează haine, ea dă dovadă de iubire. La fel când poate să înveţe un tânăr neştiutor să scrie şi să citească. Când un tânăr se plânge că o tânără l-a înşelat, nu este vorba de iubire. Iubirea nu înşală niciodată. Oamenii fără iubire se înşală. Când tânărul îi spune fetei că o iubeşte, că nu poate trăi fără ea, că e pentru el lumina, că fără ea viaţa lui n-are niciun sens, declamă ca un actor. Este artă, nu iubire. Tânărul se preface că o iubeşte fiindcă vrea să ia ceva de la ea. Dacă un tânăr iubeşte, nicio tânără nu-l poate înşela; dacă tânăra iubeşte, tânărul n-o poate înşela. Nu există cazuri în care cineva să fi făcut rău persoanei pe care o iubea sau s-o fi înşelat. O persoană zice că iubeşte altă persoană. Cea din urmă crede această declaraţie. Dar este doar un fel de a vorbi. Cel care iubeşte nu ştie de ce iubeşte. Iubim pe cineva pentru că e pur. Când îşi pierde puritatea, nu-l mai iubim. Iubim pe cineva fiindcă e bogat. După ce-şi pierde bogăţia, nu-l mai iubim. Cât e bun, e sănătos, îl iubim (acestea sunt binecuvântări ale lui Dumnezeu). Când îşi pierde sănătatea, bunătatea, nu-l mai iubim.

Există o iubire pe care o putem numi „iubire de cârciuma”. Cârciumarul invită o persoană să guste din vinul lui excelent, având în vedere că vrea să i-l vândă. Cel pe care l-a chemat vine, bea din vin şi-l plăteşte. Devine oaspetele obişnuit al cârciumii şi tot vine până îşi lasă acolo tot avutul. În acest caz, câştigă doar cârciumarul. Ce câştigă cel care bea? Care e iubirea cârciumarului care îşi vinde vinul pe bani? Care e iubirea celui care bea vinul? îl iubeşte pe cârciumar? îi iubeşte vinul, nu pe el. Cârciumarul iubeşte banii, nu pe cel care bea vinul. Să ne ferim de o astfel de iubire! Auzim deseori o persoană zicând că iubeşte altă persoană, dar vrea să-i ia ceva. Vrea să ia şi crede că dăruieşte. Când omul vorbeşte despre iubire, trebuie să ştie ce urmează: vrea să iubească, sau vrea ca ceilalţi săl iubească pe el? Dacă vrea să iubească, să-şi deschidă punga, să dăruiască; să-şi deschidă hambarul şi să dăruiască; să meargă să lucreze la cei pe care îi iubeşte şi să-i slujească. Când iubeşte, omul dăruieşte. Când vrea să fie iubit, problema se prezintă altfel. Când este iubit, el trebuie să mulţumească pentru ce i se dăruieşte. Auzim deseori: „Iubesc!”. Această idee nu e corectă. Când o persoană declară că iubeşte, trebuie să ştie că iubirea nu vine la ea. În lume, doar Dumnezeu iubeşte. Toţi ceilalţi suntem conductori ai Iubirii Sale. Când o persoană iubeşte, este conductor al Iubirii lui Dumnezeu. Cel care iubeşte profită primul de Iubire. Cel care iubeşte este un om sănătos. Când iubeşte, ceilalţi nu sunt pentru el decât o modalitate de a manifesta iubirea. Cel care iubeşte nu se interesează dacă ceilalţi îl iubesc sau nu. Important pentru el este să iubească, să fie conductor al iubirii. Dacă aceia pe care-i iubeşte primesc iubirea lui, au de profitat. Cel care nu acceptă

iubirea moşteneşte boala. Cei care primesc iubirea vor fi sănătoşi şi totul le va reuşi. Cel ce nu iubeşte îşi dăunează lui însuşi; cel ce nu primeşte iubirea îşi face rău sieşi. Cel care iubeşte îşi face bine lui însuşi. Cel care primeşte iubirea pe care ceilalţi o manifestă îşi face bine sieşi. Această lege nu admite nicio schimbare. O persoană vrea să fie iubită de ceilalţi şi îi întreabă ce poate să facă. Omul se poate obliga să iubească, poate să devină un conductor al Iubirii Divine. Devenind astfel, evoluează mai întâi el însuşi şi-şi rezolvă situaţia, îşi pune viaţa în armonie cu legea supremă a vieţii, intră astfel în ordinea stabilită de Dumnezeu şi viaţa i se aranjează în mod firesc. Vrem să ştim dacă suntem iubiţi de ceilalţi. Asta nare niciun sens. Omul nu poate iubi de la sine. Cine iubeşte primeşte acest impuls de la Dumnezeu. Dacă e fidel acestui impuls, este binecuvântat. Când primeşte iubirea, este vorba despre un impuls de la Dumnezeu. Iubirea se manifestă în două feluri: ori omul iubeşte, ori ceilalţi îl iubesc. Dacă nu iubeşte şi nu primeşte iubire, nu poate să facă nimic şi nu profită de nimic. Astăzi, oamenilor le este ruşine de iubire. Se jenează să spună că iubesc. Consideră că doar tinerii trebuie să se ocupe de iubire. Unii filosofi îi tăgăduiesc chiar existenţa. Pretind că nu există iubire în lume. Iubirea se manifestă în diferite feluri. Prima manifestare este trezirea intelectului, a inimii şi a activităţii corporale a omului. Când acesta studiază, urmează din nou un impuls al iubirii. Când simte iubirea în el, omul nu trebuie să vorbească despre asta. Putem vorbi despre iubire după ce am pus-o în practică. Putem vorbi despre pâine după ce am gustat-o. Putem vorbi despre lumină după ce am primit-o. Omul nu se poate pronunţa în privinţa iubirii

atâta vreme cât n-a simţit-o. Când iubeşte, să nu întrebe nimic despre iubire. Să nu menţioneze nimic despre asta. Până în prezent, Dumnezeu n-a zis că ne iubeşte, şi totuşi a creat lumea pentru noi. Din iubire ne-a dăruit soarele care ne luminează, vântul pe care îl simţim cum bate, apa pe care o vedem curgând. Pământul se mişcă din iubire. Ce împinge pasărea să-şi facă cuibul, să clocească, să-şi crească puii? Impulsul vine din iubire. Când iubirea vine la om, acesta devine sănătos şi suferinţele îi dispar. Iubirea transformă suferinţele în pietre preţioase. Astfel, nimic rău nu i se poate întâmpla celui care iubeşte. Iubirea transformă orice rău în bine. Când intervine raţiunea omenească, îi strică condiţiile. Iubirea pe care omul o manifestă şi binele care decurge din ea îi creează aura. Aura e ca pielea. Omul suferă de o rană la piele, dar suferă şi când aura are rupturi. Iubind, îşi repară aura. Iubind, ţine arma dăruită lui de Dumnezeu ca să se păzească. Când nu săvârşeşte binele şi nu iubeşte, aura i se rupe. Iată de ce se spune că iubirea aduce sănătate. Este scris: „Iubiţi-vă duşmanii”. Iubindu-şi duşmanii, omul îi dezarmează. Şi de aceea nu vor iubirea lui. Mulţi oameni cred că, atunci când iubesc pe cineva, trebuie să-l strângă în braţe şi să-l acopere cu sărutări. Îmbrăţişarea şi sărutul nu sunt încă iubire. Iuda L-a sărutat pe Hristos, dar a făcut-o oare din iubire? îmbrăţişările şi sărutările trebuie să fie aidoma cu ce primim de la soare. Soarele ne mângâie, dar, odată cu mângâierile lui, ne dăruieşte şi lumină, şi căldură, şi putere. Dacă gândim bine despre cineva, aceasta este o sărutare. Cu cât gândul este mai luminos, cu atât contribuie mai mult la binele omului. Când iubeşte o persoană şi-şi îndreaptă spre ea sentimentele, aceasta este o îmbrăţişare.

Când vine la oameni, iubirea împacă toate contradicţiile dintre ei. Nu face nicio diferenţă. Sfântul îl consideră pe păcătos fratele lui. Iubirea transformă fiecare greşeală în piatră preţioasă. Omul nu trebuie să regrete că a păcătuit până în prezent, ci trebuie să regrete că n-a aplicat iubirea în viaţa lui, acea iubire care este în stare să-l scape de toate contradicţiile. Când omul devine conductor al iubirii, o schimbare are loc în gândurile, sentimentele, acţiunile lui şi în condiţiile proaste din mediul în care trăieşte. Când iubirea vine la om, gândirea i se luminează, inima i se îmbogăţeşte, se simte sănătos, circulaţia sângelui i se ameliorează, faţa îi străluceşte, e plin de veselie. Iubirea aduce cea mai mare armonie în lume. Ea este unica realitate. Poate să umple singură viaţa. Dacă omul este inteligent, iubirea va veni la el. Să primim iubirea şi să nu ne apucăm să filosofăm despre ea. Să nu vorbim despre iubire, s-o manifestăm. Facă-se voia Iubirii! (1941)

Fiul bun În cel de-al cincisprezecelea capitol al Evangheliei după Luca, începând de la versetul unsprezece până la sfârşit, găsim parabola „fiului risipitor”. Ea ne înfăţişează doi fii cu calităţi total opuse. Celui mai tânăr i-a venit ideea să plece de-acasă. Era o idee bună! Tatăl, privindu-şi fiul, a simţit ivindu-i-se în inimă un sentiment de iubire pentru el. Acel fiu îi era drag. Şi şi-a zis: „Ce băiat frumos! Şi ce inteligent! îl voi lăsa să plece unde vrea”. La început, tânărul s-a înscris la universitate. Se înţelege de la sine că oraşul în care avea să petreacă câţiva ani nu era lipsit de distracţii: teatre, cinematografe şi altele. Băiatul s-a lăsat atras în poveşti de dragoste. O viaţă destrăbălată este o treabă amoroasă, începi să scrii zilnic scrisori pline de declaraţii înflăcărate, porţi zilnic costume noi, pălării frumoase, pantofi eleganţi. Te întâlneşti cu tot felul de prieteni, consumi tot felul de băuturi, fumezi, cânţi la vioară. Băiatul nu cunoscuse aceste lucruri acasă la tatăl lui. Semănând mai mult cu mama, voia să guste din toate. După ce a cutreierat lumea şi a cheltuit toată averea dată de tată, când a văzut că era nevoit să îngrijească porcii şi că nu avea voie nici măcar să împartă mâncarea cu ei, şi-a amintit că servitorii tatălui său aveau o situaţie mai bună. Şi-a recunoscut greşeala şi a hotărât s-o repare întorcându-se la tatăl lui. Nu şi-a acuzat mama pentru că moştenise de la ea astfel de înclinaţii şi n-a considerat-o vinovată de starea în care se afla, declarând că, dacă ea ar fi fost mai bună, şi el ar fi fost mai bun. S-a întors la tatăl său, plin de umilinţă, şi i-a zis: „Nu sunt demn să fiu numit fiul tău, dar

primeşte-mă ca pe unul dintre servitorii tăi. Voi îndeplini de-acum înainte tot ce-mi vei porunci”. Fiul cel mare semăna cu tatăl lui, era nemulţumit şi orgolios. Acesta este principiul masculin. Fiul cel mare s-a înfuriat când a văzut că tatăl pregătise un ospăţ ca să sărbătorească întoarcerea celui de-al doilea fiu. Şi i-a zis tatălui: „Ţi-am îndeplinit voia încă de la început şi până acum nu mi-ai îngăduit să ucid nici măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii. Dar pentru ăsta, îndată ce s-a întors acasă, ai sacrificat viţelul cel gras”. Tatăl i-a răspuns: „Fiule, tot ce am e al tău. Dar fratele tău era pierdut şi l-am regăsit”. Fiul cel mic a început rău şi a sfârşit bine. Fiul cel mare a început bine şi a sfârşit rău. Noi, oamenii de pe Pământ, suntem acei fii. Oamenii credincioşi sunt fiii cei mari, care îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu, care Ii păzesc legile, care se roagă, postesc, trăiesc în pietate şi se consideră drepţi. Dar, când văd clemenţa lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, devin nemulţumiţi şi I se plâng: „Doamne, ne rugăm tot timpul, îţi dăm ascultare, dar Tu nu ne-ai dat nimic. Acestor păcătoşi însă le-ai dat şi bogăţie, şi case, îi copleşeşti cu toate bunurile”. Când fiii cei mici au venit pe Pământ, au dus o viaţă veselă şi toţi s-au împotmolit. Noi suntem acei fii cărora tatăl le-a dat bunuri şi i-a lăsat să se comporte după cum le era voia. Şi nouă, tatăl ne-a dat multă forţă pe care o putem dezvolta. Organismul uman este atât de maleabil, este plin de o energie atât de mare, încât omul poate dezvolta în el o forţă enormă. Omul este fiinţa cea mai elevată de pe Pământ şi nicio altă fiinţă n-are însuşirile pe care le-a primit el. Chiar şi omul cel mai puţin abil este înzestrat cu capacităţi extraordinare. Am venit pe Pământ ca să trăim viaţa pământească. După ce vom avea în spate experienţa tuturor bunurilor

de aici, după ce ne vom pierde toate bogăţiile şi vom trece printr-un număr mare de suferinţe şi chinuri, în noi se va trezi o altă conştiinţă: vom dobândi o conştiinţă interioară profundă a Tatălui nostru ceresc. Înţelegem că există o fiinţă care ne iubeşte, care ne impulsionează gândirea spre tot ce este mare, sentimentele, spre tot ce este nobil, şi voinţa, spre tot ce este elevat. Este atât de bună, încât nu ne consideră vinovaţi pentru greşelile comise. Îndată ce conştiinţa ni se trezeşte, simţim că se trezeşte şi natura înaltă şi nobilă pe care Dumnezeu a aşezat-o în noi. Ne dăm seama că, pentru a reveni la El, trebuie să ne manifestăm natura divină. Şi aceasta va avea loc atunci când ne vom hotărî să îndeplinim cu iubire voinţa Fiinţei Supreme în lume, s-o slujim din toată inima. Nu există nimic mai nobil decât să-L iubim pe Dumnezeu în noi! Nu e nimic mai nobil decât să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Slujind astfel, ne apropiem de Tatăl nostru ceresc. Există şi exemplul fiului bun. Hristos este fiul bun. Nimic nu e mai frumos decât fiul bun. El este întotdeauna gata să facă ce vrea Tatăl lui. Hristos zice: „Tată, facă-se voia Ta. N-am venit ca să fac voia Mea, ci pe a Ta”. Fiul bun se comportă după gândirea Tatălui său. El îndeplineşte în întregime Voinţa Lui, fără să ia în consideraţie felul de a se comporta faţă de alţi fraţi, fiind gata să le vină în ajutor tuturor celor iubiţi de Tatăl lui, chiar dacă sunt păcătoşi. Omenirea din zilele noastre are nevoie de astfel de fii. Putem să fim ca Hristos, să-I urmăm exemplul. Nu putem să fim aşa dintr-odată, dar putem să începem cu lucrurile cele mai mărunte. Tatăl ne-a dăruit toate posibilităţile şi condiţiile pentru a ne număra printre fiii buni. Avem în noi sămânţa fiului bun. Trebuie s-o

ajutăm să se dezvolte, ca să-şi înfigă rădăcinile în lumea divină şi să crească. Hristos a zis: „Eu sunt via, voi sunteţi mlădiţele”. Să fim mlădiţele roditoare ale acestei viţe vii. Dacă gândim, simţim şi acţionăm bine, suntem fii buni. Dacă ne iubim aproapele, suntem fii buni. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, suntem fii buni. (1941)

Legea fundamentală Astăzi, oamenii au multe idei care nu sunt corecte. Un copil născut de o mamă bolnavă nu poate să fie sănătos. Este o situaţie anormală. Un om care crede în Dumnezeu, dar care se tulbură şi se nelinişteşte permanent are o credinţă ca aceea a bolnavilor. Crede că va muri, că va rămâne beteag, că va rămâne sărac, că nu va ajunge la nimic. Crede că lumea e rea, că oamenii sunt răi. Dacă păstrăm în noi toate aceste gânduri, tot acest noroi, nu se poate să fim sănătoşi. În ce trebuie să credem? în ceea ce vrem să vedem realizându-se. Din moment ce nu vreţi să fiţi bolnavi, nu vă gândiţi la boală. De ce nu v-aţi ocupa de altceva? Credeţi în sănătatea voastră, credeţi în inteligenţa voastră lucidă, credeţi că o să vă îmbogăţiţi, credeţi că puteţi reuşi totul. Credeţi că lumea este creată în mod înţelept şi că oamenii sunt buni. Multe dintre ideile noastre nu sunt reale, sunt ca păpuşile copilelor. Vrem ca Raţiunea supremă să le acorde atenţie păpuşilor noastre. Ce copil am putea să convingem de faptul că mama lui a adus pe lume păpuşi? Ştie că le-a cumpărat de la magazin. Unele dintre gândurile şi sentimentele noastre sunt păpuşi din care vrem să facem fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Mulţi oameni suferă de gânduri şi dorinţe inutile, care n-au nicio legătură cu viaţa lor din prezent. Dorinţele multor oameni sunt ca ale animalelor antediluviene. Un om foarte bogat vrea astăzi mai multe miliarde. De ce-i trebuie acei bani? Poate să înlăture cu ei moartea, să-şi cumpere vreo virtute, să dobândească nemurirea?

Omul îşi închipuie că are drepturi în lume. Când vulpea intră în coteţul de păsări şi fură o găină, proprietarul dă fuga cu puşca, pentru a o ucide. Dar, când fiul lui omoară o găină, nu-i trece prin minte să-l ucidă. În acest caz, nu se gândeşte deloc la suferinţele găinii. Este condus doar de interesul personal. În lume există o lege care reglează toate aceste lucruri. Există relaţii, legături între toate fiinţele. Binele unei fiinţe depinde deseori de o alta. Nu putem să tăiem indiferent ce arbore sau să omorâm orice animal. Există în viaţă fapte care arată că, după ce un om a tăiat un arbore sau a ucis un animal, i s-a întâmplat un necaz mare. Unii vă vor spune că nu cred asta. Nu e important dacă cred sau nu; important e ce există în natură. Trebuie să înţelegem marea lege care dirijează viaţa gândirii noastre, care dirijează viaţa inimii noastre şi trebuie să înţelegem legea care ne dirijează corpul. Fiecare lucru ce ne pare raţional trebuie să fie în acord cu Marea Lege care dirijează totul. Această lege se manifestă întotdeauna în noi şi ne şopteşte ce trebuie să facem. Ne-am gândit uneori să facem ceva, şi iată că ni se spune în interiorul nostru să n-o facem. Ni se sugerează asta de trei ori, apoi vocea amuţeşte. Noi, oamenii, suntem violenţi, folosim violenţa împotriva vocii lui Dumnezeu din noi. Deseori, după ce am făcut ceva ce a dat rezultate proaste, prin minte ne trece acest gând: „Ceva îmi spunea să nu fac asta, dar n-am ascultat”. Există oameni care, neascultând vocea lui Dumnezeu, nu se consideră vinovaţi ei înşişi, ci văd cauza greşelii lor în împrejurări exterioare: familie, prieteni, societate, popor, credinţe etc. Cauza se află în noi, cei care n-am vrut să ascultăm vocea lui Dumnezeu, care ne vorbea în interior. Trebuie să ne ascultăm întotdeauna mintea

lucidă, inima nobilă şi corpul. Sunt, permanent, buni sfătuitori. Noi, oamenii, ne imaginăm că, atunci când ne aranjăm propriile treburi, le aranjăm, în acelaşi timp, şi pe cele ale lumii. Este o greşeală. Lumea este atât de bine organizată de natură, încât totul este aranjat. Nu e de căderea noastră s-o corectăm. Lumea este atât de armonioasă, atât de bine organizată, încât tot ce se întreprinde astăzi referitor la cosmosul întreg este doar amuzament. Pentru lumea raţională, care dirijează totul în univers, fiecare lucru are raţiunea lui de a fi. Şi, când oamenii fac chiar ce e mai rău, această lume raţională vede că asta e spre binele lor. Oamenii învaţă astfel să se cunoască. Fiecare fiinţă va culege roadele vieţii sale şi va înţelege până la urmă că, dacă nu trăieşte în lume după legea fundamentală, ci se lasă ghidată doar de propria voinţă, rezultatele vor fi proaste. Întreaga natură este înţelept organizată. Trebuie să ştim în ce relaţii suntem cu toate lucrurile. Facem parte din această natură şi trebuie să fim în armonie perfectă cu ea. Viaţa noastră depinde de viaţa ei, gândirea noastră depinde de gândirea ei, forţa noastră depinde de forţa ei. Mâna nu este ce trebuie să fie dacă nu se conformează cu întregul corp în stare de funcţionare. Fiecare dintre noi trebuie să trăiască conform legii fundamentale a universului, din care e o mică parte. Binele nostru depinde de binele acestui Tot. Când suntem în armonie cu el, avem totul la dispoziţie. Din moment ce trăim conform acestei legi, putem să dispunem de tot ce ne este indispensabil. Vrem ca noul să vină în lume. Şi în acest fel va veni. Dacă trăim în armonie cu acest Tot, vom fi tineri, vom dobândi cunoaştere şi forţă. Impulsurile cele mai

frumoase şi cele mai nobile din viaţa noastră vor veni de la el. Totul în lume (pietrele, apa, aerul, vegetalele, animalele, oamenii) este o manifestare a acestui Tot. Când o persoană ne priveşte şi zâmbeşte, zâmbetul ei este zâmbetul sfânt al raţiunii supreme. Într-un gând luminos, într-un sentiment nobil vedem divinul. Începând din momentul în care se manifestă ce este omenesc, apare dezacordul. Când divinul se manifestă în om, acesta dă dovadă de abnegaţie, de forţă, de cunoaştere şi iubire. În ceea ce este omenesc există întotdeauna ezitare. Trebuie să înţelegem cu toţii că suntem o parte din „Unu”. Viaţa noastră este o parte din viaţa colectivă. Când muncim pentru Tot, muncim pentru noi. Când muncim pentru Tot, nu e loc de muncă pentru sine, având în vedere că el se gândeşte la toate părţile sale. Dacă nu lucrăm pentru el, nici el nu poate să lucreze pentru noi. Acesta este modul cel mai nou de a înţelege problema. Sunt lucruri pe care fiecare dintre noi le poate verifica. Să lucrăm pentru Tot aşa cum lucrăm pentru noi înşine. Din momentul în care lucrăm pentru Tot, viaţa ni se va ameliora şi vom avea tot ce ne trebuie. Vom fi sănătoşi, puternici, vom întineri şi vom fi plini de veselie. Oamenii îmbătrânesc fiindcă nu sunt uniţi cu acest Tot. Cine rupe legăturile cu acest Tot va îmbătrâni. Cine nu iubeşte „Unu” îşi pierde forţa. Cine nu este în relaţie corectă cu acest Tot are parte de multe şi mari necazuri. În lume, există Unu care ne iubeşte. Este Unica Fiinţă pură din lume. Binele pe care i-l trimitem ni-l întoarce cu dobândă. Suferim de gândurile şi sentimentele impure pe care Dumnezeu ni le întoarce. Suntem noi înşine cauza fericirii şi nefericirii noastre în

această lume. Acest Tot vrea fericirea fiecărei părţi a lui. Prin suferinţă, vrea să ne înveţe cum nu trebuie să acţionăm. Ne spune: „Nu face asta, pentru că vei suferi. Fă ce te bucură”. Astăzi, oamenii nu sunt mulţumiţi de ce au. Omul se bucură de o bogăţie imensă în inimă şi în minte; corpul lui are peste trei sute de miliarde de celule care se sacrifică pentru el şi, cu toate acestea, e nemulţumit. Nemulţumirea este dovada că omul vrea bunurile numai pentru el. Se separă de viaţa colectivă, din care este o parte, şi vrea ca numai această mică parte să fie fericită şi ca toate celelalte să lucreze pentru el, ceea ce este imposibil. O astfel de fericire nu există în lume. Atâta timp cât Totul este fericit, fiecare parte este şi ea fericită. Aceasta este legea fundamentală pe care fiecare om trebuie s-o înţeleagă şi s-o aplice în viaţă, dacă vrea să trăiască conform raţiunii şi să se simtă bine. Suntem uniţi cu întregul univers, el e patria noastră. Aceasta este ideea rasei noi care vine în lume. Totul va fi conform legii fundamentale a universului, aşa cum a fost stabilită de la început. Nu este posibil ca doar un popor, sau doar o societate, sau doar un om să fie mare. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu e mare. Cine poartă în el cunoaşterea divină e mare. Cine poartă în el adevărul divin e mare. În acest sens, fiecare dintre noi poate fi mare. (1941)

Relaţii raţionale Având în vedere evenimentele (Este vorba despre războiul mondial în desfăşurare la vremea aceea (n.ed.)), încercăm astăzi să vedem ce se va întâmpla. Oamenii întreabă deseori cine va învinge şi cine va fi învins. Cei mai mulţi critică şi protestează văzând ce se întâmplă în jurul lor. Consideră că lumea nu este bine ordonată, că ceilalţi nu acţionează aşa cum ar trebui. Toate aceste proteste nu vor schimba nimic din ordinea lucrurilor. Putem să protestăm vara cât vrem împotriva căldurii, tot va fi cald. Protestele nu fac vremea mai răcoroasă. Există în lume multe lucruri pentru care suntem doar factori. Lumea, aşa cum se manifestă acum şi aşa cum o cunoaştem, va suferi mari schimbări. Vor fi create condiţii noi şi vom observa apărând o epocă nouă. Din ceea ce vedem nu va rămâne nimic. Totul va dispărea. În viitor, soarele, luna, stelele se vor modifica. Vor fi un nou Pământ şi un nou cer. Se va schimba şi starea omenirii din zilele noastre. În prezent, situaţia în care se află oamenii seamănă cu starea omizii ce se transformă în fluture. Trebuie să-şi facă coconul şi va deveni fluture. Va avea atunci condiţii şi posibilităţi complet diferite şi va putea să se bucure de alte bunuri, de noi bunuri ale naturii. Teoriile diferite care sunt susţinute astăzi sunt experienţe, încercări. Oamenii întreabă deseori cui ar trebui să dea dreptate, comuniştilor, fasciştilor sau democraţilor. O parte dintre ideile susţinute de aceste sisteme au frumuseţea lor, dar ar mai trebui adăugate multe alte lucruri. O doctrină e bună când prin ea se

răspândesc iubire, înţelepciune şi adevăr. Toate aceste teorii vor fi reformate, căci Cel care a creat lumea va veni să le reorganizeze. Noi nu susţinem niciuna fiindcă, indiferent de partea cui am fi, am putea să fim induşi în eroare. Ca să poată profita de încrederea pe care i-a acordat-o natura, fiecare popor trebuie să-şi pună raţiune în intelect, dreptate în inimă şi binefacere în corp. Poporul care are aceste virtuţi este ales să aducă binele în lume. Poate să primească ce i-a destinat natura. Un popor nu poate să depăşească limita destinată de natură. Bulgarilor nu le este dat să fie un popor mare, de o sută de milioane de oameni. Dar ce au primit le este de-ajuns ca să-şi îndeplinească sarcina ce le-a fost încredinţată. Mărimea poporului este bine determinată. Cel care a creat lumea a dat tuturor popoarelor condiţii de dezvoltare. El le va arăta şi că Pământul nu este locul în care trebuie să se dezlănţuie războaie, ci locul unde oamenii trebuie să se dedea agriculturii, industriei, ştiinţei, locul unde trebuie să se dezvolte o cultură frumoasă. Există, pentru fiecare, tot ce este necesar ca să trăiască şi să muncească. În lume va fi instaurată o ordine nouă. Nimeni să nu se împotrivească „noului”. Va veni vremea când „frumosul” se va manifesta în viaţă şi va elibera toţi oamenii din sclavia răului. Să acceptăm noul care vine şi să fim manifestarea lui. Frăţia va domni între oameni. Vom fi toţi fraţi. Această idee stă la baza ordinii noi. Binele este baza naturii. Frăţia există printre vegetale, fraternitatea există printre animale, fraternitatea se găseşte peste tot. Această idee de frăţie vine dintr-un singur loc. Ceea ce vine din două locuri nu aduce frăţie. Frăţia vine dintr-o sursă unică. Trebuie să slujim cu toţii această idee.

(1941)

Foamea Când este vorba despre foame, o considerăm în general o nenorocire care loveşte un om şi multă lume în acelaşi timp. Dar înseamnă s-o înţelegem greşit. Vom examina foamea din alt punct de vedere, o vom vedea aşa cum a aşezat-o natura în lumea organică, în manifestarea ei elementară. Ne întrebăm ce este foamea, de ce vine şi care este sensul, menirea ei. Menirea ei este să provoace în om dorinţa de a se hrăni. Foamea este primul impuls care îl împinge la muncă. Dacă n-ar exista foamea în lume, nimeni n-ar munci, s-ar gândi doar la odihnă. Când simte foamea, fiinţa începe să se mişte, să caute hrană, să muncească. Foamea face oamenii vioi, muncitori. Altfel, ar fi leneşi. Când foamea se manifestă la om, este un semn bun. Oamenii sănătoşi o simt, nu şi cei bolnavi. Când îi este foame, un om sănătos începe să muncească. Unii cred că ne putem lipsi de foame în lume. Dar ne-am putea imagina ce ar fi lumea fără foame? Câte sentimente contra naturii ar apărea atunci! Multe contradicţii provin din neînţelegerea legilor naturale care guvernează intelectul, inima şi corpul omului. Dacă nu înţelegem sensul foamei, ne întrebăm de ce există şi de ce trebuie să suferim de ea. Foamea este unul dintre cele mai bune lucruri dăruite de natură. Ea trezeşte în noi dorinţa de a mânca, ne împinge spre hrană, care este una dintre marile binecuvântări de pe Pământ. Mâncând, intrăm în contact cu realitatea vieţii şi putem să înţelegem astfel această latură a ei, care nu poate fi înţeleasă în niciun alt fel. Ce-am şti despre

mere, pere, prune, toate fructele, toate lucrurile bune pe care natura le-a creat pentru noi, fiinţele vii, dacă nu am simţi nevoia de a mânca? Ce cunoştinţe am avea despre ele? În natură, foamea este primul şi cel mai sigur impuls care ne face să înţelegem care îi sunt binefacerile. Când apare foamea, nu trebuie să ne speriem, ci să ne bucurăm şi s-o primim în cea mai bună dispoziţie. Ea ne împinge să mâncăm, să găsim lucruri bune în natură; după aceea, urmează mulţumirea. Când se hrăneşte, o fiinţă simte o satisfacţie pe care n-o poate avea în niciun alt fel. La toate fiinţele organice, foamea este cauza care creează o serie de organe destinate s-o satisfacă. Sistemul digestiv, în toată diversitatea sa la diferite persoane, are aceeaşi sarcină. Un număr mare de alte organe ale corpului iau parte şi ele la potolirea foamei. Ne putem întreba ce ne aduce foamea. Ea ne aduce viaţă. Oamenii vor să trăiască, dar nu-şi pot imagina cu claritate cum se dobândeşte viaţa. Ea nu poate să vină decât dacă suferim de foame. Faptul că suntem nemulţumiţi de foame dovedeşte că nu înţelegem ce este. Mulţumită ei, intrăm în posesia multor lucruri bune, şi de aceea ar trebui s-o apreciem. Când ea este potolită, se face simţită mulţumirea. Şi, în această stare, putem să îndeplinim o muncă raţională: muzicianul începe să cânte, pictorul, să picteze, omul bun face fapte bune, oratorul începe să vorbească şi aşa mai departe. Există foamea fizică, foamea inimii, foamea intelectului. Dacă omul n-ar fi simţit foamea fizică, nu şi-ar fi dat osteneala să caute hrana, n-ar fi cunoscut pâinea. Dacă nu e dornic de cunoştinţe, nu caută cunoaşterea. Dacă nu i-ar fi foame de iubire, iubirea nar veni, sau, dacă ar veni, doar ar trece şi ar pleca. Cel

care e înfometat încearcă un simţământ foarte plăcut când foloseşte hrana şi învaţă atunci s-o cunoască bine. Hrana conţine forţele divine care ne pot satisface nevoile. Foamea este impulsul prin care încercăm să aflăm ce este viaţa bună şi raţională. Fără ea, am fi mereu nemulţumiţi de viaţă. Foamea este un principiu feminin legat de sistemul nervos simpatic. Creierul dirijează nutriţia, al cărei centru se găseşte lângă tâmple, de ambele părţi ale capului. Foamea este cel mai puternic dintre motoare. S-a dorit să fie făcută să dispară, astăzi, şi s-a ajuns astfel la mari necazuri. Se pune problema nu a suprimării, ci a satisfacerii ei. Foamea este mijlocul cel mai puternic prin care natura acţionează în lumea organică. În toate domeniile vieţii, ea este motorul cel mai puternic. Dacă o privim în sens mai larg, vedem că există peste tot în natură. Mişcarea fizică este rezultatul foamei, reacţiile chimice au loc mulţumită foamei, iar foamea de lumină a ochilor o atrage pe aceasta din urmă şi ea intră în om. Oamenilor le este teamă, ei cred că vor muri dacă vor suferi de foame. Nu se moare de foame. Murim când nu satisfacem foamea, murim în urma lipsirii de hrană. Foamea ne oferă lucruri bune. Dacă o satisfacem, înţelegem sensul vieţii. Ea anunţă mai întâi viaţa. Unii o consideră un chin, dar ea este stimulentul divin căruia nimic nu i se poate opune. Dacă îi opunem ceva, ne creăm propria nenorocire. Trebuie să nu fie împiedicată prin nimic, ci satisfăcută, lăsată să acţioneze liber. Să-i dăm foamei ce doreşte. Să nu-i refuzăm ce ne cere, ci să fim generoşi faţă de ea. Este adevărat că i s-a dat o cu totul altă semnificaţie, i s-au atribuit calităţi pe care nu le are. Ea întăreşte organismul omului, îl reînnoieşte.

Cel ce îndură foamea întinereşte. Ca să revină la viaţă, omului trebuie să-i fie foame. Ca să ne putem însuşi ce ne aduce frumos foamea, nu trebuie să fim încărcaţi de lucruri secundare. Foamea este ceva cât se poate de pur. Se zice că lupul devorează oaia când e împins de foame. Aici e vorba însă nu despre foame, ci despre violenţă. Să nu confundăm aceste două lucruri. În organism, foamea este impulsul fundamental care ne face să acceptăm bunul care ne-a fost dat în viaţa primordială. Celor cărora le este teamă să nu moară de foame le spun să se gândească la cum au rezolvat plantele această problemă. Ele şi-au lăsat rădăcinile să se înfigă în pământ, unde au găsit sucurile de care aveau nevoie. Acolo unde noi nu vedem nimic preţios, plantele descoperă hrana care le face să crească şi produc cele mai frumoase roade. Noi, cei care credem în Dumnezeu, să le urmăm exemplul. Din punct de vedere fizic, foamea este centrul care face omul activ. Există apoi alte moduri de a ne arăta activi, iar intelectul, inima şi voinţa vin atunci în ajutor. În natură, lumina, căldura şi forţa ne aduc şi ele ajutorul lor. Foamea este primul semn precursor al vieţii. Este primul pionier care îi deschide uşa, pentru ca oamenii să poată trăi. Natura a creat foamea ca să poată să dăruiască mai apoi cea mai mare dintre comori. Foamea este una dintre manifestările cele mai raţionale ale naturii. Toate nevoile pe care ea le provoacă în om au fost prevăzute de natură şi aceasta pune la dispoziţia fiecăruia modalităţile de a o satisface. Dacă acest rezultat nu este obţinut, cauza suntem numai noi. Comitem o greşeală din care provin contradicţiile. Trebuie să mâncăm, dar a mânca fără foame nu este de

nicio utilitate. Doar cel căruia îi este foame poate să aprecieze hrana şi o primeşte ca pe o binefacere a vieţii. Când mâncăm fără să ne fie foame, îndeplinim doar un act mecanic. Foamea este impulsul care duce la o relaţie corectă între natură şi fiinţa omenească. (1941)

Ce ne trebuie Când omul este nemulţumit de viaţa lui sau de el însuşi, când consideră că-i lipseşte ba una, ba alta, când se crede sărac, să-şi privească corpul şi să recunoască cu ce mari bogăţii l-a înzestrat natura, fără ca el să le aprecieze şi să le utilizeze, măcar. Dar un om care dispune de un corp sănătos ca să poată munci, de ochi buni ca să poată privi, de urechi ca să audă şi de o inimă ca să iubească se poate considera oare sărac? Are dreptul să fie nemulţumit când ochii lui buni îi permit să admire frumuseţile naturii? La ce preţ i-ar vinde, cu ce avuţie i-ar schimba? Are dreptul să se plângă, din moment ce are posibilitatea să asculte cântecul păsărilor, susurul apelor sau cuvintele raţionale ale omului? Se poate admite oare că este nefericit când deţine mijlocul, prin propriile-i cuvinte, să se înţeleagă cu semenii sau să-şi exprime, printr-un cântec, bucuria ori durerea? Este sărac cel ale cărui mâini sunt atât de înţelept modelate şi se adaptează la fiecare gen de ocupaţie? Dintre toate corpurile produse de natură, corpul omenesc este cel mai aproape de perfecţiune. Mulţumită lui, omul poate să se mişte, să se bucure de mii de bunuri puse la dispoziţia lui, fiind el însuşi în stare să lucreze şi să creeze. Trebuie să recunoască faptul că are un corp care valorează mai mult decât toate celelalte corpuri de pe Pământ şi, în consecinţă, să nu-l trateze cu neglijenţă, ci să-l preţuiască. Unii spun: „Când pot să scap de corpul ăsta şi să merg în cealaltă lume?”. Dar şi acolo este nevoie de corp. Fără corp, nu te poţi prezenta în faţa lui Dumnezeu. Avem nevoie de ochi ca să-L vedem, de urechi ca să-I auzim vocea şi de gură

ca să-I vorbim. Oamenii de astăzi nu-L văd pe Dumnezeu fiindcă sunt orbi. Celor care vor să le dovedim existenţa lui Dumnezeu le spunem: „Este imposibil de dovedit asta unor oameni orbi. Oamenii trebuie să aibă ochi ca să-L vadă”. Nu preţuim la adevărata ei valoare viaţa care ni s-a dăruit. Nu există acord, la om, între intelect şi inimă. Sunt în război, deoarece n-au aceeaşi aspiraţie: intelectul caută frumuseţea, inima caută plăcerea şi distracţiile. Când intelectul şi inima vor sluji acelaşi principiu, atunci vor fi în acord. Iubirea trebuie să fie călăuza lor. Savanţii spun că, într-un acces de furie, în om mor milioane de celule. Trebuie să fim plini de respect pentru corpul nostru, pentru inima şi intelectul nostru şi să nu ne murdărim intelectul cu gânduri impure, inima, cu sentimente impure, sau să ne lăsăm corpul să devină impur. Omul nu preţuieşte bogăţiile pe care le are. Are cap şi nu se întreabă pentru ce i-a fost dat. Se miră uneori că natura a aşezat atât de multe lucruri într-un cap atât de mic. Acolo se află bogăţiile cele mai preţioase. Acolo se află organele senzoriale superioare, creierul prin care se exprimă raţiunea omului. Inima este maşinăria cea mai minunată. Ea lucrează zi şi noapte timp de cincizeci, şaptezeci, nouăzeci sau o sută douăzeci de ani şi se reînnoieşte, se repară singură. Nu există pe lume o maşinărie care să poată rezista astfel la atâta oboseală, la atâta muncă. În o sută douăzeci de ani, ea pompează în jur de trei sute de mii de tone de sânge, un lac întreg. Ideile oamenilor în privinţa inimii sunt ridicole când spun: „Inima mea e gata să se rupă”. Sau: „E atât de suplă, că nimic n-o poate rupe”. Oamenii se plâng deseori că suferă de o boală de inimă. O astfel de boală nu există. Inima este o

lume atât de imensă încât boala n-o poate atinge. În ceea ce priveşte inima ca organ prin care ritmul universului i se transmite omului sau ca organ care simte pulsaţiile vieţii a tot ce trăieşte, ea nu poate fi supusă bolii. Nu trebuie doar să preţuim în mod deosebit bogăţiile pe care le avem de la natură, ci să le şi dezvoltăm, să le menţinem şi să profităm de ele. Noi, aici pe Pământ, lucrăm asupra corpurilor noastre. Ceea ce fiinţa omenească gândeşte, simte, felul în care trăieşte şi munceşte, toate acestea îşi lasă amprenta asupra corpului. Omul este artistul care îşi sculptează corpul. Dacă nu lucrează cu mână de maestru, poate să şi-l distrugă. Va arăta astfel că n-a fost raţional nici în viaţă, nici în muncă. La fel şi dacă ne distrugem corpul fără niciun scop. Toate bolile de care suferim vorbesc împotriva noastră. Sângele impur al cărui viciu afectează atât de penibil oamenii este o acuzaţie împotriva noastră. Ochii tulburi, tenul nesănătos, toate sunt în defavoarea noastră. Omul trebuie să trăiască atât de corect încât să poată reuşi să recunoască nobleţea spiritului, demnitatea sufletului, demnitatea gândirii, a inimii sale şi să recunoască faptul că trăieşte într-un corp care le întrece în frumuseţe pe toate celelalte. În lumea divină, sufletul omului reprezintă o floare deschisă al cărei parfum încântă fiinţele cele mai avansate. Spiritul este ce are mai puternic omul. Este forţa supremă al cărei rod este Iubirea. Spiritul nu se poate manifesta atâta timp cât omul nu acceptă şi nu exprimă Iubirea. Omul să accepte Iubirea, ca să devină asemenea Celui care l-a creat. Să-şi manifeste Iubirea, ca să fie făcut după chipul şi asemănarea Creatorului său.

(1941)

În pragul epocii noi Ştiinţa divină anunţă apariţia celei de-a şasea rase. Această fiică fiind de origine înaltă, se fac pregătiri mari pentru primirea ei: deplasări, demolări şi reconstruiri înăuntrul popoarelor şi între popoare. Are loc şi o schimbare interioară în sufletul omului. Ceea ce altădată era plin de sens pentru om, acum este total lipsit de sens. Concepţiile noastre în ceea ce priveşte viaţa individuală şi socială, religia, familia, şcoala, biserica etc. trebuie să sufere modificări radicale atât în formă, cât şi în conţinut şi semnificaţie. Dacă oamenii sunt raţionali, aceste schimbări se vor produce prin modalitatea naturală a evoluţiei, fără şocuri. Omenirea a trecut prin viaţa subconştientă şi prin cea conştientă. În prezent, se dezvoltă viaţa conştiinţei de sine. Vom intra treptat în contact cu o viaţă supraconştientă, care reuneşte în sine şi subconştiinţa, şi conştiinţa, şi conştiinţa de sine. Supraconştiinţa va imprima o altă direcţie evoluţiei omeneşti. Din profunzimile vieţii subconştiente, omul se ridică deja treptat spre o viaţă conştientă superioară. Sacrificiul de sine arată că viaţa supraconştientă, divinul, începe să strălucească în om. Fiecărui om trebuie să i se dea locul la care are dreptul şi munca potrivită pentru el; fiecare om trebuie să aibă o locuinţă igienică, un corp sănătos, o inimă curată, un intelect limpede, un suflet nobil şi un spirit puternic şi elevat.

Intelectul omenesc trebuie să se înhame la treabă ca să fie util omenirii. Este necesar să i se trimită inimii omului mai multă lumină şi iubire, pentru ca viaţa să poată fi în acord perfect cu natura vie. Rasele, popoarele, societăţile, indivizii, locuitorii Pământului sunt strâns legaţi între ei. Ceea ce se întâmplă în cadrul rasei are loc, în proporţie mai mică, în societate; ceea ce are loc în societate se întâmplă, în proporţie mai mică, în familie şi, la fel, tot în proporţie mai mică, în individ. Şi, acum, lupta pe care o avem de susţinut este semnul prevestitor al unei rapide lichidări a tot ce este vechi, ca să se pregătească venirea omenirii noi, a oamenilor iubirii, care va transforma viaţa de astăzi şi va arăta că este posibil să trăim în alt fel, de exemplu prin înţelegere şi ajutor reciproc între popoare. Cele mai mari popoare le vor proteja pe cele mai mici şi între ele se vor stabili o înţelegere reciprocă şi iubirea. Castelul rasei albe, împreună cu toate rasele şi societăţile, a fost străbătut de om în toate direcţiile. A devenit deja plictisitor, cu amenajarea lui din timpurile trecute. Trebuie să găsim poarta care să ne indice drumul spre „natura vie”. Şi de acolo, din marea diversitate pe care ne-o oferă ea, vom putea lua toate elementele indispensabile ca să reuşim să ne înălţăm intelectul şi inima şi să ne manifestăm voinţa. În viitor, vom trăi după legile noului Pământ, ale omenirii noi. Niciun popor nu trebuie să folosească violenţa faţă de altul; nicio societate nu trebuie să folosească violenţa faţă de alta; niciun om nu trebuie să folosească violenţa faţă de alt om; toţi trebuie să trăiască după legea supremă a Iubirii. Hristos va veni din nou şi va invita din nou rasa albă să adopte învăţătura nouă.

Ce poruncă a lăsat Hristos omenirii? „Iubiţi-vă unii pe alţii”. „Iubiţi-vă duşmanii”. Şi, mai presus de toate: „Iubiţi-L pe Dumnezeu”. Fiţi pregătiţi să sacrificaţi totul pentru El. Oamenii suferă astăzi şi, ca să se elibereze de suferinţe, trebuie să se nască din nou. Prin „noua naştere” se înţelege ruperea legăturilor care ne sunt în prezent o piedică. Ea înseamnă eliberarea noastră de lanţurile destinului şi ale necesităţii. Ea înseamnă restabilirea acelei legături iniţiale a omului cu Dumnezeu, care există din momentul apariţiei noastre în lume, restabilirea libertăţii. Adevărata libertate este libertatea spirituală. Ea vine dinăuntru. În libertatea interioară ne apreciem la adevărata noastră valoare. Aceasta este legea. Omul trebuie să-şi aşeze adevărul în suflet, şi dobândeşte atunci libertatea pe care o caută. În lume, puţini oameni trăiesc în deplinul sens al cuvântului. Unii trăiesc, dar viaţa lor e doar suferinţă; alţii trăiesc şi doar vegetează. Altă categorie de oameni trăieşte şi moare, iar alţi oameni trăiesc şi învie. Aceştia din urmă au cunoscut Iubirea, au văzut chipul lui Dumnezeu. Toate ideile înalte, toate sentimentele şi faptele elevate se manifestă într-o lumină abundentă nu exterioară, ci interioară. Oamenii cu adevărat superiori, cei pe care îi numim sfinţi, sunt oamenii luminii. Când toţi se vor afla în această stare de fiinţe luminoase, când societăţile şi popoarele vor dobândi capacităţile care provin din lumina vie, abia atunci vom avea o cultură înaltă. Şi, când zicem că trebuie să fim purtătorii ideilor noi, a tot ce este elevat şi nobil, a tot ce contribuie la progresul familiei (în lucrarea sa pregătitoare), al

societăţii (în opera sa organizatoare), al poporului (în activitatea sa crescândă) şi al omenirii (în evoluţia ei, în împlinirea idealurilor sale înalte), înţelegem că, pentru a primi o lumină abundentă, trebuie să deschidem larg ferestrele cunoaşterii omeneşti. Atunci, binele va înflori şi va da roade pe Pământ, viaţa superioară se va manifesta, gândirea înaltă se va naşte, vom vedea apărând în lume caractere mari şi nobile. Iubirea se va arăta în supraconştiinţa omului într-o infinitate de forme, susţinută de înţelepciunea Divină. Va lumina drumul sufletului omenesc strălucirea care decurge din Adevăr. Prin coborârea Sa pe Pământ, Hristos a inaugurat o epocă nouă în dezvoltarea omenirii. El a trasat calea pe care sufletul omenesc se poate înălţa spre Dumnezeu. Şi de aceea zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. El vine ca o lumină interioară în intelectul şi inima oamenilor. Această lumină îi atrage unul spre altul şi îi va uni interior. Când ea ne va străluci în inimă, nu ne vom mai îndoi, nu vom mai ezita. Este unul dintre cele mai sublime momente din viaţa omului. Un sentiment nobil şi delicat se naşte în el, ca să strălucească apoi blând şi continuu. Va veni timpul în care cei blânzi şi cu inima umilă vor moşteni pământul şi-l vor guverna. Socotim că Hristos şi învăţătura Lui sunt veşnicul prezent. Este Hristos viu care poartă în El viaţă, cunoaştere şi lumină, care poartă adevărul şi libertatea. El aduce toate metodele de edificare a unei vieţi raţionale. Este Hristos cel nemuritor, cu răbdare şi smerenie fără pereche - Capul Frăţiei Universale. Marele învăţător al omenirii a zis: „Dacă nu deveniţi asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”.

Şi prin asta trebuie să înţelegem că este necesar să primim noul care vine în viaţă aşa cum primesc copiii tot ce e nou. Când apar într-o casă, copiii aduc bucurie părinţilor şi întregului anturaj, şi de aceea sunt iubiţi de toţi. Ei poartă viaţa nouă, năzuinţa nouă. Aduc cu ei iubirea inocentă şi curată, spiritul de smerenie. În consecinţă, popoarele din zilele noastre trebuie să devină asemenea copiilor, adică să accepte ordinea nouă pe care natura ne-o impune. Oamenii cu tendinţe obişnuite (de toate zilele) nu percep ordinea nouă. Doar sufletele înalt dezvoltate şi sensibile, care s-au înălţat prin eforturi extraordinare deasupra nivelului general de înţelegere, doar aceste suflete presimt noul care intră în viaţă, aşa cum păsările trezite dis-de-dimineaţă şi florile delicate presimt apropierea primăverii şi răsăritul soarelui. (1942)

Venirea iubirii O poveste spune că exista undeva o ţară cu oameni săraci. Toţi locuitorii erau extrem de săraci şi locuiau în colibe lipsite total de igienă. Singura lor ocupaţie era să vâneze iepuri, păsări şi alte animale; nu practicau agricultura, nici grădinăritul, nici altă meserie. Odată cu trecerea timpului, numărul animalelor a scăzut, ele au început să devină tot mai rare şi toţi se aşteptau să moară curând de foame. Dar iată că în ţara lor a venit un înţelept şi s-a mirat când i-a văzut cum trăiau. Nefericiţii i-au spus că asta le era soarta. El le-a dat de înţeles însă că, dacă-l ascultau, îi va învăţa lucruri care îi vor face să-şi schimbe complet destinul. Şi înţeleptul ia învăţat să lucreze pământul, să semene, să planteze arbori fructiferi, să cultive legume. Toţi au devenit vegetarieni. Fiind un om instruit, i-a învăţat să fabrice un material transparent din care i-a pus să-şi construiască locuinţe sănătoase, care lăsau să pătrundă lumina din toate părţile. Şi, astfel, acel înţelept a reuşit să transforme viaţa acelor oameni săraci, care au trăit de atunci în prosperitate şi bună-dispoziţie. O astfel de schimbare se produce când iubirea apare la om. Îndată ce vine şi omul îi dă posibilitatea să se manifeste în viaţa lui, corpul îi întinereşte, inima i se înnobilează, inteligenţa i se luminează, se lasă cu adevărat călăuzit de raţiune. Schimbarea are loc atât în viaţa lui exterioară, cât şi în viaţa lui interioară. Există oameni care se tem de iubire, deoarece o consideră o cauză de suferinţe. Într-adevăr, există o iubire care aduce suferinţe, dar nu despre ea vorbim. Iubirea se manifestă în grade. Dacă facem să treacă un curent

electric de slabă intensitate prin corpul unui om, acesta va muri. Dacă facem să treacă un curent de intensitate mai mare, acel om se va simţi proaspăt şi bine-dispus. Şi, când curentul iubirii trece printr-un om, în el se produce o schimbare completă. Oamenii la care a venit iubirea se deosebesc de ceilalţi în sensul că sunt mulţumiţi de toate. Sunt mulţumiţi orice ar face şi indiferent de felul în care se comportă ceilalţi cu ei. Şi, fie că mănâncă, lucrează, suferă, ei sunt recunoscători. Câţi oameni sunt în lume al căror suflet recunoscător este pregătit să mulţumească? Acum există în general o revoltă interioară, o nemulţumire, fiecare se plânge, consideră că îi lipseşte ba una, ba alta. Omul la care a venit iubirea este mulţumit şi, pe oriunde trece, poartă în el mulţumirea şi recunoştinţa. Lasă o binecuvântare peste tot unde intră; oamenii şi natura îl ascultă. Dacă primim şi manifestăm iubire, totul se va aranja în viaţa noastră şi nu vom fi lipsiţi de nimic. Dacă nu-i respectăm legile, vom întâmpina o mulţime de obstacole, de dificultăţi. Ne gândim atunci că această stare de lucruri este cauzată de trecutul nostru: o moştenire lăsată de moşii şi strămoşii noştri. Dacă îi respectăm legile, iubirea poate să se servească de trecutul nostru. Cel care acceptă iubirea poate să reuşească orice. Are toate posibilităţile să reuşească. Oamenii vor să devină regi sau filosofi eminenţi, vor să ajungă cei mai bogaţi şi mai vestiţi. De ce nu cere omul să devină medic, ca să descopere, ca atare, leacul pentru vindecarea unor boli, să fie util omenirii? De ce nu studiază legea după care apar în noi gânduri luminoase, sentimente şi dorinţe nobile? De ce nu doreşte să fie sănătos, bun, ca să poarte bunătatea peste tot unde îşi îndreaptă paşii? De ce nu se consacră studierii legii prin care ne vin toate bunurile din această lume?

Dacă luăm un bilet la loterie, vrem să câştigăm milioane. De ce vrem să devenim atât de bogaţi? Iubirea de bani îl leagă pe om de moarte. Un englez foarte bogat a coborât în camera subterană unde îşi ţinea comorile şi, din neatenţie, a lăsat cheile în broască, dar în exterior. Uşa s-a închis şi a rămas singur, fără speranţa de a ieşi din acea situaţie cumplită; şi a murit acolo de foame, în mijlocul bogăţiilor. A lăsat o scrisoare în care afirma că era gata să-i dea jumătate din avuţia lui celui care-i va aduce o bucată de pâine. Murea - şi nu era pregătit să sacrifice tot. Natura îi dă totul omului, dar îi şi ia totul. Oamenii stăpâniţi de iubire sunt gata să sacrifice totul, fără să reţină nimic pentru ei. Când iubirea ne cere ceva, trebuie să-i dăm totul, căci nenumărate sunt binefacerile pe care ni le-a pregătit. Să fim gata să facem toate sacrificiile pentru iubire. Când vorbim despre sacrificii, nu înţelegem prin asta că ar fi necesar să murim, ci să facem ce este necesar pentru fericirea noastră şi pentru fericirea celorlalţi. Lumea nu poate fi reînnoită fără iubire. Lucrul cel mai raţional în lume este iubirea. Lumea raţiunii se bazează pe iubire. Omul nu poate fi raţional dacă iubirea nu are loc în inima lui; nu poate fi puternic fără iubire. Iubirea are puterea să transforme totul. Lumina, căldura, ştiinţa, arta, frumuseţea, tot ce face farmecul diversităţii în lume se datorează iubirii. Lucrurile denaturate care există astăzi au apărut mai târziu, în urma încălcării legilor iubirii. Când păcătuim, ne pierdem inteligenţa, bunătatea. Trebuie să ne hrănim intelectul cu cunoştinţe, inima, cu afecţiune, cu bunătate, pentru ca iubirea să poată acţiona în noi. Să încercăm să înţelegem cum se manifestă iubirea. Să învăţăm să iubim. E o întreagă ştiinţă să ştii să iubeşti. Până în prezent, n-am înţeles iubirea. Trăim

într-o lume negativă şi trebuie să începem să studiem iubirea. Trebuie să ne dezbărăm de vechiul fel de a o înţelege, când consideram iubirea ce nu era. Hristos a venit în lume şi a manifestat iubirea. El a zis: „Dacă primeşti o palmă pe un obraz, întoarce-l şi pe celălalt. Dacă ţi se ia veşmântul de deasupra, dă-l şi pe cel de dedesubt”. Doar omul care are iubire poate să respecte această lege. El poate să dăruiască şi să ierte. Vom fi mai întâi slujitorii iubirii care vine în lume, ca să devenim apoi discipolii ei iubiţi. Când va veni iubirea, bolile şi neînţelegerile vor dispărea. Şcolile, bisericile, familiile, totul va fi ideal. Condiţiile se vor schimba pe Pământ: aerul va fi curat, va fi o mare fertilitate, crimele nu vor mai exista. Fiecare va fi mulţumit şi va vedea fraţi în toţi oamenii. Oamenii se vor strădui să cunoască natura şi o vor studia. Să ştim să iubim este unul dintre lucrurile cele mai frumoase. Când iubim o persoană, suntem gata să facem ceva pentru ea. Dacă e bolnavă, dorim, în numele iubirii, să se însănătoşească; dacă e ignorantă, dorim să se instruiască. Iubirea dăruieşte întotdeauna ceva real. Cel ce ne iubeşte ne va dărui ce avem nevoie. Trebuie să ştim că iubirea nu vine de la o singură persoană. Când ni se va arăta prin diferite persoane, ne va aduce diferite binefaceri. Un muzician care ne iubeşte ne va insufla gustul pentru muzică. Dacă un savant ne iubeşte, va face atrăgătoare pentru noi cunoaşterea. Iubirea dăruieşte fiecăruia ce-i este indispensabil. Să ne bucurăm de ce ni s-a dat şi de ce li s-a dat şi celorlalţi. Să ne bucurăm de zâmbetul strălucitor de pe buzele oricărei persoane cunoscute sau necunoscute care ne priveşte. Să ne bucurăm de vederea unei flori deschise al cărei parfum ajunge până la noi. Să ne bucurăm când ne simţim încălziţi de soare. Să ne bucurăm când bate

vântul. Să ne bucurăm de tot ce se petrece pe Pământ, fiindcă legea unică şi veşnică din lume se manifestă în fiecare lucru. (1942)

Limbajul iubirii Vorbitul este partea exterioară a ceea ce poartă în sine fiecare. În vorbit trebuie să se găsească sensul care exprimă direcţia mişcării fiinţei care grăieşte. În Epistola către Corinteni se spune: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea iubire, aş fi o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor”. Vorbitul care seamănă cu un clinchet arată că nu este conform cu raţiunea. Lucrurile goale fac să se audă un clinchet. Vasele pline sunt calme. Nu fac zgomot din cauza conţinutului. Mai departe, apostolul spune: „Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea iubire, nu sunt nimic”. Credinţa este o calitate a oamenilor, iar cunoaşterea, o calitate a îngerilor. Dar, chiar dacă aţi avea toată credinţa oamenilor şi toată cunoaşterea îngerilor, dacă n-aţi avea iubire, n-aţi fi nimic. Ce ar reprezenta omul fără iubire? Nimic! Poate să fie de o mare importanţă după unităţile de măsură pământeşti, poate să fie impozant şi puternic ca un mamut sau precum cele mai mari nave care străbat în prezent oceanele, dar, dacă nare iubire, nu reprezintă nimic. Unde este acum mamutul antediluvian? A dispărut de pe scena vieţii, e doar o amintire reconstituită în urma săpăturilor paleontologilor. Iar marea navă nu reprezintă nimic dacă este fără combustibil şi fără busolă. Atâta timp cât ceva arde în ea, cât maşinile ei sunt în mişcare, despică valurile

oceanului, dar, îndată ce se opreşte focul, e trasă în port. „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea iubire, nu-mi foloseşte la nimic”. Nici cel care dăruieşte, nici cel care primeşte nu vor putea dobândi ceva dacă dau sau primesc fără iubire. Care este profitul săracului care ar primi hainele frumoase ale bogatului? Va primi el ceva esenţial pentru viaţa lui? Va deveni nemuritor? Indiferent că primeşte o haină nouă sau veche, tot va muri. Dacă e fericit o zi, a doua zi e bolnav; dacă e instruit o zi, a doua zi e ignorant; dacă se simte tânăr, se va simţi apoi bătrân. Ce poate să întinerească un om? Doar iubirea. Iubirea îl face nemuritor, îi dăruieşte toate posibilităţile de reuşită. Cel ce n-are iubire nu poate să întreprindă nimic. Doar va deplasa lucrurile fără niciun scop, fără cel mai mic sens. Dacă e pictor, doar va mâzgăli, nu va picta. Dacă e sculptor, creaţiile sale vor fi lipsite de valoare şi nu-l vor duce la nimic. De ce sunt oamenii astăzi nemulţumiţi, de ce sunt dezamăgiţi unii de alţii, de ce spun că lumea e rea? Este astfel fiindcă în lume nu există iubire. „Iubirea este îndelung răbdătoare”, spune mai apoi apostolul. Răbdarea este baza vieţii. Dacă n-are răbdare, omul nu poate să reuşească în nicio treabă. Doar răbdarea ne conferă calmul necesar ca să suportăm totul. Omul răbdător nu este afectat de condiţiile exterioare ale vieţii şi ale naturii. Dacă vă simţiţi afectaţi de suferinţe şi de moarte, înseamnă că vă găsiţi încă acolo. Dumnezeu n-a plasat omul în moarte, ci în viaţă. Dumnezeu n-a plasat omul în suferinţe, ci în bucurii. Moartea şi suferinţele sunt ceva exterior. Ca să

înţelegem toate astea, trebuie să avem în noi răbdarea, una dintre cele mai sublime calităţi ale lui Dumnezeu. „Iubirea e plină de bunătate”. Şi bogatul, şi săracul provin din Dumnezeu. Şi savantul, şi cel considerat de noi ignorant provin din Dumnezeu. Iubirea nu face diferenţă între ei. Diferenţa este doar exterioară. Iubirea, care este plină de bunătate, ştie că săracul şi ignorantul, îndată ce vor deveni răbdători, vor dobândi bogăţia şi cunoaşterea. „Dragostea nu pizmuieşte”. Omul invidios este sărac. El este lipsit de sentimentul muzical al armoniei şi e în stare să se plaseze între două suflete care se iubesc ca să le strice relaţiile. Ca să se elibereze de invidie, trebuie să lucreze asupra lui ca să-şi îmbogăţească şi să-şi înnobileze inima. Omul care are frumoase posibilităţi fizice şi spirituale seamănă cu un arbore verde admirabil şi bine dezvoltat, care a crescut la soare, la aer şi la o umiditate moderată. Iar omul care i-a permis altuia să se interpună între el şi Dumnezeu trăieşte în umbra acelei alte persoane, nu se alimentează de la sursa supraabundenţei divine şi nu poate fi înveşmântat în măreţia ei. Aşadar, dacă aveţi dificultăţi şi suferinţe, să ştiţi că altcineva s-a interpus între voi şi Dumnezeu şi vă ţine în umbra lui. Ca să ieşiţi din această situaţie, trebuie neapărat să vă înălţaţi cu un grad. Dacă şi acolo acel altcineva încearcă să vă acopere cu umbra lui, urcaţi mai sus. Şi veţi urca astfel până veţi rezolva problema. Cel care vă iubeşte nu va dori să vă lipsească de razele soarelui divin. Se va trage puţin într-o parte şi veţi primi amândoi darul acestei lumini. „Prorocirile se vor sfârşi”, zice cel ce a scris epistola. Orice cunoaştere dobândită şi aplicată fără iubire va dispărea. Nu poate să reziste mult timp, fiindcă tot ce se

face Ură iubire este condamnat la moarte. Adevărata cunoaştere se naşte şi trăieşte în iubire. Este nemuritoare ca şi sufletul omenesc. „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc”. Ideea exprimată în aceşti termeni înseamnă: de când am început să gândesc, am renunţat la ce este temporar, provizoriu. A renunţa la ce este provizoriu înseamnă a renunţa la rău. Răul este o otravă din care trebuie să gustăm noi înşine. Veţi bea voi înşivă otrava pe care aţi turnat-o în paharul vostru. Lucraţi, înălţaţi-vă, dar nu vă ocupaţi de rău, nici de răul din voi, nici de răul din ceilalţi. Ocupându-vă de rău, îl atrageţi şi-i daţi frâu liber. Există un secret pe care nu-l cunoaşteţi, de aceea e mai bine pentru voi să treceţi pe lângă rău fără să aveţi de-a face cu el. Există în lume ceva ce merită să vă atragă atenţia: binele. Predestinarea omului este să lucreze, să se instruiască şi să pregătească în el un loc demn pentru iubire. Întrebaţi la ce folosesc suferinţele, dacă sunt necesare. Vă întreb: „Loviturile de daltă ale sculptorului sunt necesare?”. El a ales o piatră şi a început s-o lovească cu ciocanul. Cad din ea bucăţi, dar ele nu sunt necesare. Acel sculptor este o fiinţă raţională. El a plănuit să facă un lucru frumos din acel bloc de piatră. Îi va da o formă frumoasă de care toţi se vor bucura. Ce sunt loviturile acelui sculptor, pentru piatră, sunt suferinţele pentru om. Mâna înţeleaptă a providenţei ne eliberează de lucrurile inutile pentru ca eul nostru să apară în adevărata lui măreţie. „Dar deasupra tuturor se află iubirea”. Cel în care este iubire e atotputernic. El poate să îndepărteze toate greutăţile şi suferinţele. Dacă aveţi iubire, veţi reuşi totul. Dacă nu reuşiţi să vă aşezaţi deasupra a tot ce

tulbură viaţa, nu aveţi iubire. Prin ce se va exprima iubirea pe care o dobândim? Mai întâi, prin gânduri luminoase şi sentimente nobile. Dacă le aveţi, veţi fi oamenii cei mai fericiţi de pe lume. Sufletul unui astfel de om va străluci ca soarele şi-i va lumina pe cei din jur. Va vorbesc despre o iubire care învie morţii, care exclude orice contradicţie, orice îndoială. Vă vorbesc despre o iubire din lumea fizică, lumea angelică şi lumea divină. Nu cunoaşteţi decât ce iubiţi, dar nu-i cunoaşteţi pe cei care vă iubesc. Vă cunoaşteţi tatăl, mama, fraţii şi surorile, dar nu-i cunoaşteţi pe îngeri, nu-L cunoaşteţi pe Dumnezeu, izvorul celei mai mari Iubiri. Există o mare, o incomensurabilă Iubire, o Iubire care nu vorbeşte, ci doar se manifestă. Este Iubirea lui Dumnezeu. Gândiţi, simţiţi şi acţionaţi bine. Veţi cunoaşte atunci marea Iubire Divină. (1942)

După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Când este vorba despre Dumnezeu, oamenii întreabă deseori: „Unde e Dumnezeu?” Cel care pune această întrebare are o înţelegere cu totul materială. Este imposibil să-L găsim pe Dumnezeu în mod material. Dacă ar fi fost posibil, am fi găsit un Dumnezeu asemenea nouă. Ca să dea mai mare greutate aserţiunii lor, ei citează din Biblie: „Şi Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa”. Astăzi, omul este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu tot atât cât seamănă eschimosul a om când e atât de încotoşmănat în blănuri de urs încât nu i se mai distinge nici faţa. Cei mai mulţi dintre noi suntem înfăşuraţi în diferite piei de urs, astfel încât abia dacă se poate întâlni un om care să aibă chipul eschimosului. Chiar şi pe chipul unui sfânt poate fi surprinsă rareori această imagine. Se întâmplă uneori să putem vedea la unii copii acea inocenţă, acea puritate reprezentată de razele chipului lui Dumnezeu. La oamenii maturi, se vede minciuna, disimularea; ei vor să treacă drept ceea ce nu sunt. Lucrul cel mai puternic este să fii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Un astfel de om este liber în lume; nu există limitări pentru el. Omul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu devine după voie vizibil şi invizibil, se poate deplasa peste tot în univers. Nu este posibil nici să fie împiedicat, nici să fie închis. Nu se plânge de sărăcie sau de boli. Unii pretind că sunt după chipul şi asemănarea Lui şi nu fac decât să se plângă, tot timpul, de sărăcie şi de suferinţe. Nu poate fi aşa.

Noi, oamenii de astăzi, purtăm noroiul interior al trecutului, noroi care murdăreşte gândirea, inima şi corpul omului. Ne-am pierdut chipul originar. Trebuie acum să ne curăţăm, să ne debarasăm de noroi, şi abia atunci vom avea chipul şi asemănarea Lui. Cel care va reuşi va radia lumină. Este oare posibil? Când o lampă este conectată la electricitate, poate să lumineze toată casa. Când un om s-a debarasat de noroiul interior, a obţinut imaginea Creatorului; lumina divină trece prin el şi poate să strălucească. De aceea Hristos a spus: „Sunteţi lumina lumii”. Citim în Sfânta Scriptură că, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a aşezat în rai în cele mai bune condiţii. Raiul era o grădină splendidă în care omul trăia, comunica cu îngerii, era slujit de toate plantele şi animalele. Şi totuşi, era nemulţumit, credea că, interzicându-i să mănânce fructe din pomul ştiinţei binelui şi răului, Dumnezeu îl lipsise de un mare bine, de o posibilitate extraordinară. Şi a hotărât să guste din fructe, aşa cum fusese sfătuit, ca să devină asemenea lui Dumnezeu. Adam şi Eva au gustat din fructul pomului oprit, dar, în aceeaşi clipă, s-au văzut goi, deoarece şi-au pierdut veşmintele paradiziace şi s-au simţit plini de teamă în faţa lui Dumnezeu. Adam şi Eva au fost aşezaţi în rai ca să exprime noua învăţătură, dar acolo n-au putut să reziste. De aceea, au fost alungaţi din rai şi au întemeiat lumea noastră. Ceea ce există în prezent a fost creat de Adam şi Eva. După ce au ieşit din rai, au adus pe lume doi fii, dintre care unul şi-a ucis fratele. Niciunul dintre noi n-a păstrat legea lui Dumnezeu şi, asemenea lui Adam şi Evei, am pierdut toţi chipul şi asemănarea Lui. Hristos a venit pe Pământ ca să repare acea greşeală a nesupunerii din partea lui Adam şi a

Evei şi ca să refacă relaţiile destul de anevoioase dintre oameni şi Dumnezeu. Sarcina lui Hristos era să formeze o nouă legătură de dependenţă. De aceea a zis: „N-am venit să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. Hristos a venit ca să ne arate calea pe care putem repara nesupunerea. Trăim cu toţii lipsiţi de docilitate şi neglijăm micile impulsuri pe care Dumnezeu ni le dă permanent în interior. Un mic impuls poate să genereze o schimbare completă în noi şi să ne salveze de la multe dificultăţi. Se spune că un om care fusese ofensat a hotărât săl omoare pe cel care-l jignise, ca să se răzbune. Şi-a luat revolverul şi a plecat. Pe drum, a întâlnit o tânără frumoasă care Ta privit în aşa fel încât dorinţa de a ucide i-a dispărut pe loc. A înţeles imediat nesocotinţa faptei pe care voia s-o săvârşească. A început să reflecteze. În gând îi rămăsese fixată imaginea tinerei cu privire pură şi îşi vedea propria urâţenie şi acea frumuseţe pe care o admira. Şi a început să-şi dorească din adâncul inimii să aibă şi el, într-o zi, aceeaşi frumuseţe. Dacă am fi întâlnit Iubirea (chipul lui Dumnezeu), ea ne-ar fi reflectat urâţenia; am fi văzut frumuseţea şi puritatea chipului lui Dumnezeu. Ne face plăcere să vedem puritatea copilului. Este adevărat că nu e nimic mai atrăgător decât puritatea. Lumea este admirabilă acolo unde domneşte gândirea pură. Bucuria care se poate simţi acolo e pură. Gândul pur, sentimentul pur şi acţiunea pură ne pot elibera de noroiul acumulat de secole. În puritate, toate lucrurile sunt armonioase. Acolo, totul este înmiresmat, razele soarelui scânteiază, nu există nici floare ofilită, nici fir de praf, nici pata cea mai mică. Tuturor ni se cere puritate. Acesta este scopul vieţii.

Indiferent de condiţiile în care ne-am afla, nu trebuie să pierdem chipul lui Dumnezeu care trăieşte în noi. Să păstrăm cu sfinţenie acest chip. Şi Dumnezeu îi spune fiecăruia dintre noi: „Soarele străluceşte, profitaţi de lumina lui. Lumea este creată pentru voi, instruiţi-vă. Folosiţi toate binefacerile, sunt pentru voi”. Aşa cum suntem astăzi, am putea să-i fim plăcuţi Tatălui nostru ceresc? Violonistul care nu ştie să cânte bine poate să facă plăcere? Ca să fim demni de bunăvoinţa Lui, trebuie să ne eliberăm de tot noroiul trecutului, să renunţăm pentru totdeauna la viaţa în păcat, să ne manifestăm natura divină şi să dobândim chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (1942)

Marii oameni Când este vorba despre marii oameni, atenţia noastră se îndreaptă în special spre originea lor şi calea pe care au urmat-o. Ne interesăm de ei în măsura în care putem şi noi să le urmăm calea şi să profităm de experienţele lor. În această privinţă, este important să ştim ce le-a dat primul impuls să lucreze asupra lor şi să devină astfel mari. Primul impuls în om pentru o muncă conştientă vine de la gândire. Gândirea, prin intermediul creierului, conferă o formă capului omenesc şi fixează limitele în care se poate mişca fiecare. Prin intermediul gândirii, omul îşi determină sfera activităţii în lumea intelectului. Este prima sferă de activitate a marilor oameni la coborârea lor pe Pământ. Din lumea intelectuală, au coborât în inimă, în lumea sentimentului, şi au format acolo o altă sferă de activitate. Gândurile reprezintă formele ideilor. Pentru ca aceste forme să aibă un sens, omul a aşezat acolo sentimentele, ca să fie conţinutul gândurilor. Creierul este rezultatul activităţii intelectuale a marilor oameni. Plămânii şi inimile lor sunt rezultatul sentimentelor lor. Marii oameni au coborât treptat şi mai jos şi au ajuns la pământ; au creat stomacul, care este a treia sferă a activităţii lor manifestate în lumea fizică. Stomacul este câmpul unde fiecare lucrează energic în scopul dobândirii bunurilor vieţii. Vorbind despre marii oameni, avem în vedere ceea ce au creat prin gândirea lor, sentimentele şi aspiraţiile lor din punct de vedere al alimentaţiei şi al satisfacerii nevoilor gustului.

Aşadar, marilor oameni le suntem datori pentru crearea creierului, plămânilor, inimii şi stomacului. Astfel, primul lucru pe care ni-l arată omul este gândirea corectă, care trebuie să fie strict determinată şi să răspundă realităţii. Realitatea se află în spatele gândirii corecte. Al doilea lucru care determină omul sunt sentimentele drepte. Trebuie să aibă în spate cel puţin un gând fundamental. Sentimentele trecătoare sunt complet lipsite de fundament. Omul poate fi mare când principiile divine formează baza gândurilor sale şi sentimentele sale sunt susţinute de gânduri divine. La început, în perioada creării lumii, marile fiinţe au luat parte la crearea ei. În cer, erau divinităţi. După ce şi-au terminat opera sus, au coborât pe Pământ ca să-l organizeze. Când studiaţi viaţa marilor oameni, vedeţi că au trăit în mari lipsuri. De aceea, n-au putut să se manifeste pe deplin. De exemplu, Hristos. Era mare, purta în El Cuvântul Sfânt, lumina şi înţelepciunea, cunoaşterea şi Iubirea, dar n-a putut să Se manifeste pe deplin. Abia acum apar treptat condiţii favorabile manifestării marilor fiinţe. Ele vor coborî pe Pământ ca să se arate în plenitudinea şi măreţia lor. Vin şi acum astfel de fiinţe pe Pământ, dar puţini le primesc cu iubire şi foarte puţini sunt cei care le cunosc. Ca să înţelegeţi ce om este mare, inima voastră trebuie să fie receptivă şi conştiinţa mereu trează. Când marile fiinţe întâlnesc un om iubitor, se deschid imediat şi-i dăruiesc din lumina lor. Marile fiinţe au un număr mare de calităţi inalterabile. Ele cunosc omenirea. Smerenia subînţelege legea micşorării. Se spune că Buddha a aplicat această lege. Pe când se odihnea într-o grădină, printre flori, de el s-a apropiat şarpele astral, s-a încolăcit după el şi a

vrut să-l sufoce. Ca să scape, Buddha a început să se micşoreze, ajungând astfel să alunece din acea strânsoare. Astfel aplică marii oameni smerenia. Se fac mici şi evită în acest fel toate marile necazuri. Şi voi, când vă apar greutăţi în cale, urmaţi-le exemplul. Învăţaţi de la apă şi de la aer să treceţi prin cele mai mici interstiţii. Marile fiinţe mai au o calitate importantă: tăria, stabilitatea. În natură, diamantul este mineralul cel mai dur şi cel mai frumos. Marile fiinţe domină şi pe apă, alt element simbolic al forţelor cosmice. Hidrogenul, a cărui combinaţie cu oxigenul produce apa, are proprietatea de a se mişca şi a pătrunde totul. Astfel pătrund peste tot marile fiinţe şi vin în ajutorul celui care le cheamă şi a cărui inimă este deschisă Iubirii. Ele domină şi aerul, al treilea element simbolic al celor din vechime. În aer predomină azotul. El este inactiv. Marile fiinţe sunt inactive în ceea ce priveşte răul. Sunt ca azotul, care devine activ şi se combină cu alte elemente doar când este supus acţiunii focului, al patrulea element simbolic al vechilor înţelepţi. Marii oameni nu sunt stabili în unirea lor cu răul, dar sunt foarte stabili în unirea cu binele. Şi voi, care năzuiţi la o viaţă mai elevată, fiţi tari ca diamantul, activi, mereu pregătiţi de acţiune ca oxigenul, instabili ca azotul în unirea cu răul şi rezistenţi în unirea cu binele. Fiecare dintre aceste elemente ocupă şi un loc bine determinat în organismul omului: oxigenul, în sânge, azotul, în sistemul nervos, hidrogenul, în stomac, carbonul, în oase. Fiecare om pune bazele viitoarei sale măreţii dacă lasă să-i intre în minte un gând divin şi în inimă, un sentiment. Lucraţi în mod conştient asupra gândurilor şi sentimentelor divine şi nu vă întrebaţi când veţi deveni mari. E o chestiune de timp. Gândurile şi sentimentele

divine se pot manifesta în orice moment, dar trebuie să ne debarasăm de inutilităţile vieţii, care joacă rolul de paraziţi. Ele distrug posibilităţile pe care le are Principiul Divin de a se manifesta în om. Trebuie să lucraţi asupra inimii voastre, s-o hrăniţi cu cele mai nobile sentimente, s-o faceţi fermă şi perseverentă. Acest rezultat nu poate fi atins decât prin Iubire. Doar Iubirea conferă fermitate inimii omeneşti. Ca să dobândiţi Iubirea, trebuie să faceţi încercări să iubiţi oamenii. Hristos a zis: „îţi vei iubi aproapele ca pe tine însuţi”. Şi adăuga că trebuie să ne iubim şi duşmanii, dar fără să spună cum trebuie îndeplinit acest precept. N-a spus-o fiindcă nu este un lucru la îndemâna oricui. Doar marii oameni pot să-şi iubească duşmanii. Ca să devenim mari, trebuie să ne iubim duşmanii. Omul care îşi iubeşte duşmanii este asemenea lui Dumnezeu, care trimite lumina şi căldura soarelui, ploaia şi vântul şi celor buni, şi celor răi. Nu există nimic mai nobil decât să-ţi iubeşti duşmanii şi să fii gata să-i ierţi. Un om sărac datora o sumă mare de bani unui bogat, care nu voia să-i amâne datoria şi-l sâcâia tot timpul. Săracul, plimbându-se odată pe malul râului, a observat că un om se îneca, a sărit în apă şi l-a scos la mal. Acesta era creditorul lui. Bogatul, recunoscător, l-a îmbrăţişat pe omul sărac şi i-a amânat toată datoria. Când ne-a spus să ne iubim duşmanii, Hristos a avut în vedere că, în lunga viaţă pământească a omului, poate va veni o zi în care duşmanul îi va salva viaţa. Şi, astfel, gândiţi-vă la marii oameni, la lucrurile ideale. Dacă reflectaţi la ce poartă în sine o idee în viaţă, veţi începe s-o aplicaţi. Gândiţi-vă la Dumnezeu, care înalţă şi înnobilează inima omului. Şi, gândindu-vă la

marii oameni, vedeţi în ei personificarea activităţii, perseverenţei, iubirii, cunoaşterii, adevărului şi libertăţii. (1942)

Spre o lume nouă Pentru ca omenirea să se elibereze de contradicţiile şi suferinţele actuale, trebuie să vină gândirea nouă. Şi ea ne spune: „Viaţa trebuie să fie considerată o unitate şi toate fiinţele să fie ramuri şi frunze ale acestui organism cosmic”. Omul va intra astfel în armonie cu marele Tot. Şi expresia completă a acestei armonii este iubirea. Ea ne apare astăzi ca ziditoarea culturii noi. Iubirea a creat cerul şi pământul, susţine universul, se manifestă în plante, în cursurile de apă, în aer, în lumină, în mişcarea stelelor. Dacă studiem lumea actuală din punct de vedere al iubirii, vom înţelege ce relaţii au cu noi soarele, stelele, luna, Pământul întreg etc. Sunt relaţii de iubire. Lumina are iubirea ei. Natura înţeleaptă ne arată în mii şi mii de feluri că ne iubeşte, dar omul se îndoieşte şi se întreabă dacă este cu adevărat aşa sau dacă nu cumva totul e doar o întâmplare. Vorbim despre o iubire care, în epoca actuală, abia începe să se manifeste cu o claritate slabă. Tot ce luăm drept iubire nu este iubire. Nu avem încă, astăzi, o idee despre ce este iubirea divină. De exemplu, cineva iubeşte o persoană, dar, într-o zi, observă că aceasta nu mai are tot atâtea atenţii pentru el şi atunci îşi schimbă imediat dispoziţia faţă de ea: iubirea lui devine atunci mai slabă. Sau iubiţi pe cineva, însă, dacă la intrarea voastră în cealaltă lume, iubirea nu intră şi ea în acelaşi timp, înseamnă că nu aveţi o înţelegere corectă a iubirii. Care este trăsătura distinctivă a iubirii? Omul în care se află iubirea, orice ar face, o face cu integritate

deplină pentru binele celui pe care-l iubeşte şi evoluţia acestuia din urmă îl bucură nespus. Pentru ca oamenii să se cunoască trebuie să existe o legătură interioară cu cei pe care îi iubesc. Iubirea are trei grade, pe care le putem numi iubirea omenească, iubirea îngerească şi iubirea divină. Iubirea omenească se manifestă în puritate şi smerenie, iubirea îngerească constă în a sluji Totul, iar iubirea divină, în a distribui tot ce-i este dăruit omului. Se spune: „Binele nu este apreciat”. Unii îl apreciază. Şi cel mai mic bine pe care îl facem, chiar în taină, este apreciat şi notat de natura înţeleaptă. Fiecare gând frumos, oricât de mic, este notat în analele naturii. Trebuie să ne bucurăm când vedem un om iubind un copac, o piatră, un câine şi orice altceva, fiindcă iubirea este imuabilă. Cel ce poate să iubească un animal poate să iubească şi un om. Viaţa are sens când în ea se găseşte iubirea. Omul trăieşte cu adevărat când are iubirea în el. Iubirea face omul sănătos, bun, puternic. Iubirea întăreşte intelectul şi dă o dispoziţie bună gândirii, inimii şi corpului. Când iubirea vine la om, acesta simte că lumea întreagă e a lui. Acest sentiment transformă suferinţele în bucurie, în timp ce lipsa iubirii transformă bucuria în suferinţă. Cu iubire, totul se face uşor. Ea are forţa magică de a înlătura orice obstacol. Noul care vine în lume constă în faptul că vom face totul cu iubire. Când vorbim despre bine, înţelegem tot ce se face cu iubire. Ce este răul? Tot ce se face fără iubire. Trei lucruri sunt necesare pentru ca omenirea să iasă din situaţia actuală: să gândească, să simtă şi să acţioneze cu echitate. Şi ce poate să ducă la acest rezultat? Ce poate să canalizeze energiile gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor într-o direcţie ascendentă?

Iubirea! Ea trebuie să vină şi să se manifeste dând un impuls gândirii, sentimentului şi voinţei. Trebuie să fie impulsul secret interior al gândurilor şi sentimentelor noastre, să le imprime o direcţie corectă şi să le insufle un caracter de nobleţe. Singura forţă care ne poate introduce în lumea reală este iubirea. Când nu iubim, ne aflăm în afara lumii divine. Când iubim, ne găsim înăuntrul ei. Dacă un om apucă pe calea Iubirii divine, nu a iubirii care durează un an, un an şi jumătate, ci a acelei iubiri pe care nici moartea n-o poate învinge, aceasta îi va da toate posibilităţile, îl va face să străbată întregul univers, îi va satisface toate nevoile. Şi atunci omul va avea totul la dispoziţie, lumea i se va deschide şi va auzi o muzică la care urechile omeneşti rămân surde. Dar, ca să se întâmple aşa, trebuie să înveţe să slujească iubirea. Astăzi, oamenii vor să aibă o siguranţă în viaţă, dar au în această privinţă o înţelegere complet mecanică. De ce au nevoie de această asigurare când nava se scufundă? Iubirea este barca de salvare care poate să ducă omul în portul dorit. Hristos a spus: „Strângeţi comori”. Dar comorile se strâng doar cu iubire. Avem nevoie de ştiinţa iubirii ca să putem aplana contradicţiile întâlnite în viaţă. Ea va aduce cunoaşterea nouă şi libertatea nouă. Ne va elibera de limitările în care ne găsim în prezent. Se spune deseori că lumea este rea. Nu este rea, deoarece conţine condiţiile necesare unei vieţi frumoase şi armonioase. Luând în considerare astăzi efervescenţa din lume, nu trebuie să ne neliniştim şi să ne întrebăm ce va deveni! Lumea nu se va sfârşi. Se va forma o lume nouă. Şi orice om conştient este invitat să ia parte la această operă edificatoare.

Iubirea are o aplicaţie socială. Ea va înălţa lumea în toate privinţele. Nimic nu e mai apt pentru asta decât iubirea. Este unica modalitate. Acest gând trebuie să stăruie în mintea tuturor. Dacă iubirea nu este pusă în aplicare, întreaga cultură va dispărea şi va fi nevoie de mii de ani până la venirea unei noi ordini. Totuşi, dacă iubirea intră în inima oamenilor, această cultură se va reînnoi aşa cum se însănătoşeşte omul bolnav. Ne aflăm în pragul unei lumi noi. Iubirea ne va ajuta să intrăm în ea. (1942)

Ce vine în lume Există trei lucruri care pot să servească drept bază vieţii noastre şi pe care putem conta. Acestea sunt fermitatea, blândeţea şi lumina. Prin „fermitate”, înţelegem binele care nu se schimbă niciodată. Prin „blândeţe”, înţelegem ceea ce nu provoacă neajunsuri, ea exprimându-se exterior prin dreptate. Ceea ce luminează şi dă un sens la toate este raţiunea. Şi, astfel, raţiunea este Lumina, dreptatea se exprimă prin blândeţe şi binele este fermitatea, fundamentul. Omul lipsit de bunătate nu are fundament. Construim pe lucruri ferme, tari. Tot ce este construit pe o bază tare rezistă; tot ce nu este construit pe ce e ferm (adică pe bine) se năruieşte. Viaţa care nu este construită pe blândeţe sfârşeşte prin a se usca. Viaţa care nu este construită pe lumină rămâne în întuneric. Trebuie să păstrăm cu grijă lumina, această forţă a intelectului, având în vedere că lumea este încă în stadiu de construcţie. Binele vine în lume. Este singura bază pe care ne putem construi viaţa. Fiecare trebuie să lase cale liberă binelui, fiindcă e puternic. Dacă nu-l vom lăsa să treacă în deplină libertate, ne va strivi. Binele ne va învăţa să fim fermi. Omul trebuie să fie ferm, să nu-şi trădeze convingerile. Omul ferm este constant în iubire, constant în dreptate şi constant în ceea ce a hotărât inteligenţa lui! Pe baza tare se sprijină lucrurile lichide. Şi în natură, lichidele curg pe materiile solide. Ce este lichid se strecoară peste tot. Şi lumina se strecoară peste tot. Lumina este o calitate a intelectului nostru. Fără lumină, nu putem avea cunoştinţe. Fără lumină, bucuria nu poate intra nici ea în suflete. Să ne bucurăm

văzând lumina, dat fiind că bunurile ne vin prin ea. Să ne bucurăm când vedem apa, care ne spune că în lume e dreptate şi blândeţe. Când vedem lucrurile ferme, tari, trebuie să ştim că ele sunt baza. Când vorbim despre stânca veşnică de care a fost desprins omul, avem în vedere ideea de fermitate. Lumina este indispensabilă creşterii noastre. Ceea ce este lichid este blândeţea interioară fără de care nu poate exista dreptate. Una dintre calităţile dreptăţii este compasiunea. Nu avem dreptul să lipsim omul de bunurile sale. Fiecare să ia cei aparţine. În gândirea, în inima, în procedeele noastre să nu luăm ce este al altuia, să nu-i lipsim pe alţii de condiţiile pe care li le-a acordat natura. Unele persoane se înşală gândind că pot să conteze pe avere, pe bani. Nimic nu e mai instabil decât banul. În lume, nu putem conta decât pe omul ferm, în care se află binele. Fermitatea este ceva conştient. Omul ferm recunoaşte că se sprijină pe un anumit principiu. Prin „fermitate” se înţelege Dumnezeu, singurul care rămâne întotdeauna acelaşi, pe care nimic nu-L poate schimba. Singura care rămâne neschimbată este fermitatea. În lume vine iubirea, care este fermă, solidă. În lume vine iubirea, care este lichidă. În lume vine iubirea, care dăruieşte lumină. Iubirea care vine pe aceste trei căi va transforma omul aşa cum omida se transformă în fluture. Deoarece nu lăsăm să se manifeste raţiunea din noi, ducem o viaţă proastă care ne împiedică să primim binecuvântările pe care lumina le aduce de la soare. Dacă nu luăm binele ca bază, dacă nu primim dreptatea ca modalitate de repartizare, dacă nu aplicăm ce ne indică raţiunea, nu este posibil să evoluăm. Trebuie să acceptăm aceste trei principii ca să nu semănăm cu animalele dresate şi să avem o cultură exterioară.

Toate religiile din trecut se bazează pe dreptate şi compasiune, dar oamenii au devenit cruzi. Hristos a zis: „Eu sunt lumina lumii”. Creştinismul n-a fost înţeles corect. Creştinii au început să aplice dreptatea, au vorbit despre pedepsele din cealaltă lume şi au creat iadul. Creştinătatea nu este interesată să judece omul, ci să creeze condiţiile ca să se incarneze sufletele avansate, ca să vină pe Pământ fiii lui Dumnezeu. Fiecare creştin să devină templul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt aduce lumii tot ce este raţional. Noi, oamenii de astăzi, contăm mai mult pe corp, ne bizuim mai degrabă pe intelect şi pe inimă, decât pe suflet şi pe spirit. Sufletul şi spiritul sunt două principii din noi. Dumnezeu Se manifestă complet prin suflet şi spirit. Dacă fiecare dintre noi este în slujba sufletului şi a spiritului, vom simţi că formăm o unitate: o viaţă socială bună se va stabili între noi, vom auzi vocea lui Dumnezeu şi-I vom îndeplini voia. Dacă îi îndeplinim voia, viaţa noastră va diferi total de ce este astăzi. Cel care îi va îndeplini voia va fi tânăr, plin de prospeţime şi forţă chiar şi la nouăzeci de ani. Ca să fie tânăr, să rămână tânăr, omul depinde de lumina din spiritul lui. Îmbătrânim fiindcă ne umplem spiritul doar de lucruri obişnuite: ne gândim doar să bem, să mâncăm, să ne îmbrăcăm. Ca să păstrăm prospeţimea corpului, mobilitatea inimii şi lumina minţii, trebuie să avem binele ca bază, dreptatea ca material de construcţie şi raţiunea ca principiu conducător. Fiind buni, drepţi şi raţionali, deschidem calea iubirii, care ne va aduce binele pe care-l aşteptăm cu toţii. (1942)

Împărăţia lui Dumnezeu O mare bogăţie de idei se găseşte în fericirile pe care Apostolul Matei le aminteşte în Evanghelia sa (capitolul 5). Dacă aplicăm aceste reguli în viaţă, dobândim ceva preţios. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia Cerurilor!” (Matei 5, 3). Cei săraci în duh sunt cei care muncesc. Cei care muncesc vor moşteni împărăţia Cerurilor. Toţi se întreabă astăzi ce se va întâmpla cu lumea. Atâta timp cât nu ne întindem mâna pentru o muncă comună, atâta timp cât nu ne unim virtuţile şi nu ne bizuim unii pe ceilalţi, lumea nu va putea deveni mai bună. Ca să mergem pe calea cea bună, trebuie să avem drept călăuze oameni adevăraţi, care să ne înveţe să facem binele. În acest scop, omul trebuie să dezvolte capacitatea de a deosebi lucrurile. Trebuie să se antreneze să stabilească o diferenţă între bine şi rău, între lumină şi întuneric. În această diferenţiere se află principiul care ne duce pe calea binelui, în lumină. „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia Cerurilor!” Aceasta înseamnă că fericiţi sunt cei pentru care bunurile şi bogăţiile pământeşti nu sunt subiect de ispită. Ce va învăţa, ce va dobândi cel care se gândeşte tot timpul doar cum să se îmbogăţească? Acest gând îl va îmbătrâni. Îşi va pierde frumuseţea şi tinereţea. A fi tânăr în exterior şi în interior, a trăi cu plăcere, a profita de condiţiile bune, toate acestea depind de însăşi viaţa omului. Nu vă lăsaţi mintea şi inima oprite. Hrăniţi-vă cu gânduri luminoase şi sentimente elevate, care aduc

bucuria şi veselia. Astăzi, oamenii au nevoie de puritate în gânduri, sentimente şi acţiuni. În viaţă, feriţi-vă de contraste în ceea ce priveşte hrana, gândurile, sentimentele şi procedeele. Ca să nu suferiţi, nu stabiliţi nicio legătură între gândurile bune şi cele rele, între sentimentele bune şi cele rele. Această unire îl face pe om nemulţumit, aduce dizarmonie în viaţă. El are ochi, dar e nemulţumit; are urechi, nas, gură, şi tot e nemulţumit; se bucură de sănătate, şi tot e nemulţumit. Aceasta arată că este încă la o treaptă de jos. Omul este un discipol prost. I s-a dăruit totul, dar nu ştie să profite, nici să se bucure de bogăţia lui. Întreaga natură (mineralele, plantele, animalele) lucrează pentru el. Ar trebui oare să fie nemulţumit când în natură totul lucrează pentru el? Primeşte bunurile de la natură sub formă de sentimente nobile şi gânduri luminoase şi se simte astfel plin de forţă. Nimic nu-l poate învinge pe omul care se hrăneşte cu lumina şi căldura gândurilor şi sentimentelor sale. În asta constă adevărata muncă. Şi cei care muncesc vor moşteni împărăţia Cerurilor. „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni Pământul!” (Matei 5, 5) Se spune că nu cei puternici vor moşteni Pământul, ci cei blânzi, adică cei călăuziţi de raţiune, fiinţele bune, utile lor şi aproapelui lor. Cel care îşi este util sieşi şi aproapelui său îi este util şi lui Dumnezeu. Şi este cu adevărat un om blând. Lucrează pentru lumea lui Dumnezeu şi pentru Slava Sa. Lucrează pentru împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ. De asemenea, lucrează pentru împlinirea voinţei divine. Omul blând înţelege sensul vieţii. Îndeplinind voinţa lui Dumnezeu, omul lucrează pentru el însuşi. Căutând împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, omul lucrează pentru aproapele lui. Slăvind numele lui Dumnezeu, omul

lucrează pentru întregul univers. Lucraţi astfel pentru voi înşivă, pentru aproapele vostru şi pentru tot universul, pentru ca fiinţe bune şi înalt inteligente să vă înconjoare şi să dobândiţi fericirile vieţii. Îndepliniţi voinţa lui Dumnezeu ca să fiţi sănătoşi. Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui ca să le fiţi de folos semenilor voştri. Sfinţiţi numele lui Dumnezeu ca să intraţi în relaţie cu oamenii buni şi inteligenţi. În afara acestor lucruri, omul este doar un străin şi în această lume, şi în cealaltă. Întipăriţi-vă în minte, în inimă şi în voinţă următoarele gânduri: vreau să împlinesc voinţa lui Dumnezeu ca să fiu sănătos şi să-mi fiu de folos mie însumi; vreau să găsesc împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui ca să fiu de folos aproapelui meu; vreau să sfinţesc numele lui Dumnezeu pe Pământ ca să fiu în legătură cu toate sufletele bune, inteligente şi elevate din lumea întreagă. Scrieţi ultimul şi cel mai important gând: fără Adevăr, nu puteţi îndeplini voinţa lui Dumnezeu; fără înţelepciune, nu vă este cu putinţă să găsiţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui; fără Iubire, nu puteţi sfinţi numele lui Dumnezeu! (1942)

Calea nouă Calea nouă este cea pe care omul poate să ajungă la tot ce îi doreşte sufletul. Oamenii de astăzi suferă întotdeauna ca urmare a unor dorinţe nerealizate. Nu pot să-şi realizeze dorinţele fiindcă urmează continuu calea cea veche. În zilele noastre, toată lumea caută o cale nouă, dar se trăieşte încă după modul vechi. Calea nouă înseamnă o gândire nouă şi sentimente noi. În viaţă, calea nouă sfătuieşte oamenii să nu-şi încarce mintea cu gânduri inutile, inima, cu sentimente inutile, corpul, cu demersuri inutile. Eliberaţi-vă de tot ce e inutil! Păstraţi în suflet doar esenţialul de care e nevoie. Din moment ce nu ştim la ce pot să slujească lucrurile, ele sunt inutile. Nu constituie ceva esenţial. Şi gemem sub această povară. Esenţialul îi conferă omului o bucurie profundă. Şi, îndată ce păşeşte pe drumul nou, se debarasează de suferinţele pe care le crede necesare, se eliberează de o povară inutilă. Astfel, abia trezit, trebuie să stabilească un acord perfect între minte, inimă şi voinţă, aşa cum facem cu corzile de la vioară înainte de a începe să cântăm. Şi astfel, când totul este pe deplin de acord în el, omul intră în armonie cu voinţa divină, cu inima divină şi cu Duhul Sfânt şi este în acelaşi timp în armonie cu spiritul, inima şi voinţa tuturor fiinţelor înalt raţionale. Un astfel de om se poate considera fericit. Cel ce nu se află în armonie cu totul general al vieţii este nefericit şi se plânge permanent că nu e iubit de nimeni. În realitate, nefericirea lui provine din faptul că se află în iubire, dar nu reuşeşte să-şi dea seama de asta. Nu-i mai rămâne

altceva de făcut decât ca, în fiecare dimineaţă, îndată ce se scoală, să mulţumească pentru faptul că se vede în picioare şi putând merge, căci asta este o mare fericire. Atâta timp cât omul are vechiul cap, nu poate să înţeleagă ideile înalte şi luminoase care vin din lumea Raţiunii. Tocmai în aceste idei se găseşte calea nouă. Şi are nevoie cu orice preţ de un cap nou, o inimă nouă şi un corp nou ca să înţeleagă, să accepte şi să aplice ideile noi. În această privinţă, primul lucru care i se cere oricărei fiinţe omeneşti este să manifeste binele aflat în ea. Fără bine, viaţa e lipsită de fundament. Când vă treziţi dimineaţa, semănaţi sămânţa binelui, udaţi-o, ca să încolţească şi să crească, iar seara culegeţi rodul, pe care îl veţi oferi în dar pe altarul lui Dumnezeu. Când intraţi într-o locuinţă, aduceţi ceva frumos, după posibilităţi. Muzicianul va dărui ce are mai bun în muzica lui, altul va dărui altceva, dar omul bun va dărui ce e bun în el, care este asemenea miresmei florilor deschise care atrage de departe albinele harnice. Şi orice om venit pe Pământ ca să înveţe este şi el o plantă ce trebuie să înflorească şi să dea rod. În aceasta se găseşte bogăţia. Fiecare gând este o floare care se deschide în minte, fiecare sentiment este o floare care se deschide în inimă, fiecare procedeu este o floare care se deschide în corp. Şi, când acest fel de a înflori se împlineşte în toată plenitudinea lui, fără lacune, omul se bucură de o sănătate perfectă. Şi, dacă vă este dat să înfloriţi mereu şi să daţi rod, şi dacă vă este dat vouă şi apropiaţilor voştri să folosiţi roadele, veţi simţi că în asta constă viaţa veşnică. Înfloritul este un proces veşnic, care cuprinde gândirea, sentimentele şi acţiunile. Cuprinde şi Iubirea. Căci Iubirea înfloreşte şi ea în corpul, în inima, în sufletul şi în mintea tuturor. Când oamenii vor simţi în ei aceste procese de înflorire, se vor cunoaşte ca fraţi

şi surori dintr-un singur şi acelaşi Tată, pe când, în prezent, sunt străini unii de ceilalţi. Pe calea nouă, oamenii vor şti cum să păstreze frumuseţea, muzica şi sensul vieţii. În această privinţă, fiecare gând trebuie să aibă suficientă lumină, sonoritate, parfum, suavitate şi blândeţe. Dacă gândurile nu au aceste calităţi, nu se poate gândi corect. A gândi corect este sarcina fiecărui locuitor al Pământului. Prin gândirea corectă, se poate înţelege fericirea. Ca să fim fericiţi, ca să găsim ce dorim, trebuie să ne deschidem gândirea, inima şi corpul către nou şi să auzim vocea lui Dumnezeu, care îşi trimite Iubirea la toate fiinţele vii şi le învaţă cum să trăiască. Or, ca să trăiască, omul trebuie să iubească şi să fie iubit. Acesta este măreţul drept divin al sufletului omenesc şi ceea ce dă impuls vieţii. Trăind, avem nevoie de Iubirea lui Dumnezeu, de iubirea aproapelui şi de propria iubire. Avem nevoie de iubirea plantelor şi a animalelor, de iubirea luminii, a aerului, a apei şi a pământului. Omul are nevoie de fiecare fel de iubire, şi asta îi conferă superioritate faţă de animale. El poate să iubească şi să facă în aşa fel încât să fie iubit. Există o mare lege a vieţii: dacă iubiţi, veţi fi iubiţi, şi nu e posibil să nu iubiţi dacă sunteţi iubiţi. Natura ne dăruieşte totul din abundenţă, dar ne cere în schimb ceva. Natura se bucură când vede că preţuim bunurile pe care ni le dăruieşte şi ele ne incită recunoştinţa. Preţuiţi mult frumuseţea, astfel vă veţi dezvolta ochii. Înhămaţi-vă mâinile la muncă, ca să vă manifestaţi dreptatea. Iubiţi parfumul florilor dacă vreţi să fiţi sănătoşi. Manifestaţi binele şi urmaţi drumul nou. Omul nou, omul viitorului va avea un corp perfect, o inteligenţă perfectă, o inimă perfectă. Ca să-şi creeze acel corp, trebuie să lucreze încă de pe acum la

corectarea defectelor. A te purifica complet are sensul de a te naşte din nou, din apă şi Duh. Iată de ce se zice că cel ce se naşte din Dumnezeu nu păcătuieşte. Ca să ne naştem din nou, trebuie să facem totul cu iubire, fiindcă doar iubirea îndreaptă lucrurile. Aşezaţi Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul ca bază a vieţii voastre, şi veţi fi întotdeauna puri şi vă veţi bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceasta este calea nouă. (1942)

Răbdarea Doi asceţi (filosofi) studiau răbdarea. Un cerşetor lea servit drept persoană care să le pună la încercare răbdarea. Acesta mergea zilnic la primul ascet şi era bine primit întotdeauna. S-a dus şi la al doilea, care l-a primit de mai multe ori cu amabilitate. Totuşi, în cea dea cincea zi, ascetul s-a înfuriat şi i-a zis: „Nu mă mai deranja. Mai sunt mulţi cerşetori cărora nu le-am dat încă nimic”. Cerşetorul s-a înclinat politicos şi a răspuns: „Frate, vei avea nevoie să lucrezi mult la răbdarea ta. Am fost nouăsprezece zile la rând la vecinul tău, dar nu s-a supărat niciodată. Mă primea întotdeauna foarte amabil, ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima dată”. Epictet, filosof grec de renume, era sclav la un patrician roman, care se comporta foarte grosolan şi chiar cu cruzime cu servitorii. Epictet era singurul care suporta cu răbdare şi în tăcere asprimea şi cruzimile stăpânului. Toţi ceilalţi îşi arătau nemulţumirea. Acest comportament al lui Epictet îl exaspera pe stăpân, care era uimit de un asemenea caracter. Într-o zi, scos din sărite, a început să apese puternic cu piciorul pe piciorul lui Epictet. Acesta din urmă l-a privit cu blândeţe şi i-a zis: „Stăpâne, sprijinindu-te astfel pe piciorul meu, ai putea să-l rupi. Dacă-l rupi, tu vei fi primul care va suferi, fiindcă nu voi mai putea să muncesc pentru tine”. Stăpânul a continuat totuşi să apese până când i-a rupt piciorul. Din acel moment, în mintea patricianului roman s-a petrecut o iluminare, l-a eliberat pe Epictet din sclavie, i-a dat o sumă mare de bani şi l-a trimis în Grecia. Acolo, Epictet a devenit

curând celebru ca un filosof foarte distins. Iată ce face răbdarea. Răbdarea e un lucru foarte important. În noua cultură, oamenii se vor distinge prin răbdare. Este ceva foarte important, dar care le lipseşte astăzi multora dintre semenii noştri. Sunt foarte puţini cei care practică răbdarea. Cei mai mulţi au doar o umbră de răbdare. Din necesitate suportă chinul şi suferinţa, crezând că sunt răbdători. În realitate, sunt tot nemulţumiţi şi murmură. N-au deloc răbdare. În zilele noastre, oamenii sunt în general nemulţumiţi de lume şi se miră că a fost creată într-un mod atât de puţin practic. Dacă i-am da fiecăruia posibilitatea de a crea o lume nouă, s-ar pune singur pe primul loc! O astfel de lume fiecare a creat-o deja pentru sine, punându-se pe primul loc. Ce rezultat se poate obţine într-o lume în care toţi ocupă primele rânduri? Lumea suferă întotdeauna din cauza acestor notabilităţi. Primul lucru necesar omului este răbdarea. Cât timp este în întuneric, omul trebuie să fie răbdător. Când întunericul dispare, răbdarea nu mai este indispensabilă. Atâta timp cât există obstacole în drumul omului, el trebuie să fie răbdător. Atunci când obstacolele dispar, răbdarea cedează de la sine. Omul poate să se mişte liber deja. Cel care e nerăbdător se mişcă în întuneric, printre obstacole, ceea ce are drept consecinţă nemulţumirea. Răbdarea este pentru oamenii raţionali, care încearcă mai întâi lucrurile, şi apoi se pronunţă în privinţa lor. Pe Pământ, oamenii sunt nerăbdători până la exces. Cât erau în lumea invizibilă, au pus la cale mari tulburări. Ca ea să scape de ei, au fost trimişi pe Pământ ca să înveţe să dobândească răbdarea. Şi, astfel, omul a coborât pe Pământ cu scopul de a învăţa legea răbdării. Toate dificultăţile şi neplăcerile de care se loveşte sunt

pentru el modalităţi de a evolua. Prin ele, învaţă răbdarea. În acest sens, sunt binevenite. Şi de la pietre trebuie să învăţăm răbdarea. Indiferent cum vă folosiţi de ele, niciuna nu murmură. Au aşteptat milioane de ani şi vor aştepta tot atât până va veni ziua eliberării. Urmaţi exemplul lui Epictet în ceea ce priveşte răbdarea. Care este cauza nerăbdării omului? Lipsa de fermitate a caracterului. Fără răbdare, caracterul este lipsit de fundament. Spunem despre un astfel de om că n-are fermitate morală. Fermitatea omului este o calitate morală. În lumea divină, este ariergarda ei. Se aminteşte deseori de răbdarea lui Dumnezeu. El îl suportă pe om cu toate slăbiciunile şi defectele lui şi caută modalitatea de a le preschimba în ceva preţios. În lume, bărbatul şi femeia sunt polarizaţi în privinţa răbdării. O femeie are răbdare, alta n-are răbdare. La fel şi bărbaţii. Când femeia fără răbdare se întâlneşte cu bărbatul fără răbdare, apar neînţelegerile. Dar femeia răbdătoare a venit în lume ca să aducă prudenţa în rândul bărbaţilor şi să-i obişnuiască cu răbdarea. Doar prudenţa este în stare să aducă bună înţelegere între două elemente eterogene. Omenirea actuală a pierdut imaginea iniţială a răbdării. Ea are o anumită formă la femei, ca la bărbaţi să ia alta. Toate celelalte modele de răbdare sunt copii ale primelor două imagini. Răbdarea este calitatea acelei Fiinţe primordiale care poate suporta totul. Fiecare om trebuie să tindă spre acest model de răbdare. Răbdarea este o calitate a Iubirii. Prima calitate a Iubirii este răbdarea. Ea este fundamentul vieţii. Fără ea, nu se poate realiza nimic. Poate fi numit „răbdător” cel care suportă totul cu calm şi nu poate fi afectat nici de condiţiile exterioare ale vieţii şi ale naturii, nici de suferinţe şi moarte. Răbdarea este una dintre marile

calităţi ale lui Dumnezeu. Răbdarea este dovada măreţei Iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni. Răbdarea lui Dumnezeu dovedeşte că e doar Iubire. Nu putem suporta totul cu răbdare decât dacă iubim. Răbdarea are şi o latură socială. Ca să fii răbdător, trebuie să fii înconjurat de oameni răbdători. Şi oamenii sunt răbdători când nu le lipseşte nimic, ceea ce înseamnă că trebuie să aibă mamă, tată, frate, soră, profesor etc., apropiaţii lor. Totuşi, în interior trebuie săşi găsească omul apropiaţii. Când i-a găsit, a devenit răbdător. De ce există suferinţă în lume? Suferinţele şi bucuriile vieţii sunt o muncă pentru om. Suferinţa este o muncă interioară, munca divină, iar bucuria este munca exterioară. Atâta timp cât n-are o idee corectă despre căile divine, omul nu poate să înţeleagă sensul suferinţelor şi al bucuriilor. Suferinţele sunt sarcini date omului în şcoala grandioasă a vieţii. De rezolvarea lor corectă depinde succesul omului. În stadiul în care se găseşte în prezent, el nu ştie că, dacă se lipseşte de suferinţă, se lipseşte şi de bucurie. Atâta timp cât există bucuria, există şi suferinţele şi, din moment ce există suferinţe, va exista şi bucuria. Pentru omenirea din zilele noastre, suferinţa este indispensabilă ca un mare bine al vieţii. Răbdarea dă sens suferinţei. Sensul vieţii se găseşte în Iubire. Dar Iubirea adevărată se manifestă doar când între fiinţe se stabileşte o relaţie corectă în privinţa actului de a dărui şi de a primi. Când această relaţie corectă lipseşte, oamenii nu se pot suporta, fiindcă nu înţeleg căile divine. Un artist face un tablou şi voi vă pronunţaţi asupra operei înainte de a fi terminată. E o greşeală din partea voastră. Fiecare persoană reprezintă o imagine neterminată la care lucrează Dumnezeu. Pentru ca

oamenii să reuşească să se suporte, trebuie să se reprezinte şi să înţeleagă că se află în atelierul lui Dumnezeu. El corectează cu Iubire şi răbdare liniile greşite ale oricărei figuri omeneşti. Fiecare să-şi zică în sinea lui: „Aşa cum Dumnezeu mă suportă pe mine, şi eu trebuie să-mi suport aproapele”. Dumnezeu va lucra încă mii de ani la om până îl va face perfect. Când intrăm într-o locuinţă, trebuie să aducem daruri, pietrele preţioase ale Iubirii. Vom fi atunci bine primiţi. Şi prima piatră preţioasă a Iubirii Divine este răbdarea. (1942)

Imaginea zâmbetului perfect Astăzi, oamenii se ocupă mai mult de imperfecţiunile vieţii. Este oare mai important să ştim cât praf va scoate sculptorul dintr-o piatră sau dintr-o statuie pe care o va dăltui? Este important să ştim nu ce defecte există în lume, ci câte virtuţi sunt. Prin cuvântul „perfecţiune”, unele persoane îşi închipuie ceva inaccesibil. Există unii oameni care pot să-şi manifeste mila în mod perfect şi alţii care pot să facă bine în lume în mod perfect. Omul perfect munceşte, cel care nu este perfect face eforturi, îşi dă osteneala, dar cel care trăieşte în dezordine se chinuie. Omul perfect este mulţumit de tot. Lui nu-i lipseşte nimic! Omul perfect are totul şi încă un mic surplus, un excedent cu care vrea să creeze o lume nouă. Ce este viaţa, în ce constă ea? Unul se chinuie, altul se bucură; unul plânge, altul este întristat; unul moare şi altul se naşte. Manifestările vieţii nu sunt viaţa însăşi. Evanghelia zice: „Viaţa veşnică înseamnă a Te cunoaşte pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu”. Ce greu este să cunoaştem tot universul, cu cele zece miliarde de sori şi un număr infinit de planete şi luni! Oare cât timp ne-ar trebui ca să reuşim să ne facem o idee parţială despre viaţă? Şi mai auzim întrebarea: „Ce este Dumnezeu?”. Când va veni pentru voi timpul să ştiţi cine este Tatăl vostru, îl veţi cunoaşte. Toţi luptă acum să găsească soluţia la ce este Dumnezeu!

Anual se nasc 40 de milioane de oameni şi mor 35 de milioane. Cine are grijă de aceşti oameni? Cine are grijă de animale, de copaci, cine are grijă de iarbă? Cine are grijă de tot Pământul, de Soare, de Marte, de Saturn, de Venus, de Mercur? Cine are grijă de toate? Frumuseţea vieţii constă în marile contradicţii care există. Răul în lume este principiul creator care a avut forţa să transforme materia inertă din natură şi să creeze din ea o lume. Urmează binele, care lucrează asupra lumii ca să instaureze o ordine. Nu căutaţi iubirea ca pe un amuzament. Iubirea nu este doar un stimulent, ci cea mai importantă hrană furnizată omului. Fără iubire, nu ne putem procura niciun fel de hrană. Fără iubire, nu putem să dăm hrană nici inimii, nici sufletului, nici minţii. Hristos Şi-a purtat crucea cu iubire, dar numai până la jumătatea drumului. Ne-a lăsat jumătate din suferinţele fizice, pe care trebuie să le purtăm noi înşine. Ele sunt o binecuvântare. Oamenii vor să plângă cât mai puţin cu putinţă. Ei îşi imaginează că sunt compătimitori dacă aprind o lumânare la Dumnezeu, dăruind din când în când o cămaşă veche, o pere- che-două de pantofi vechi, trei bancnote mototolite. Încearcă să scape ieftin. De ce iubim lucrurile? Iubiţi un fruct, o carte pentru conţinutul lor. Evanghelia zice: „Ai iubit Adevărul din om”. În adevăr se află alte două elemente, iubirea şi înţelepciunea. Adevărul este în lume tot ce e mai puternic şi prin el Se manifestă Dumnezeu. În esenţă, Dumnezeu e Iubire. Dar fără Adevăr nu ne este cu putinţă să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Doar în Adevăr putem să avem o idee

corectă despre Iubire. Şi cunoaşterea fără adevăr este pentru noi ceva de neînţeles. Dar Adevărul ne face să înţelegem Iubirea. Înţelegem înţelepciunea doar graţie Adevărului. Ce este Adevărul? Ceea ce face lucrurile inteligibile în lume, ceea ce le face accesibile şi aplicabile în viaţă. Adevărul exprimă realitatea însăşi. Toţi suntem comoştenitorii acestei realităţi. Adevărul nu acordă nicio atenţie formei exterioare a oamenilor. Când găseşte un cărbune, Adevărul face din el diamant. Când găseşte o piatră, Adevărul o transformă în piatră preţioasă. Când găseşte un mort, Adevărul îl cheamă la viaţă. El înlătură suferinţele celui care suferă. Acolo unde apare, Adevărul stabileşte o bună ordine în lume. Lumea noastră va fi organizată de Adevăr. Cum o va organiza? Doar el ştie. În consecinţă, toţi cei care vor să evolueze trebuie să iubească Adevărul. Cum veţi iubi Adevărul? Dacă sunteţi agitaţi, neliniştiţi pentru că aţi pierdut ceva, din momentul în care zăriţi Adevărul, uitaţi de toate suferinţele. Din clipa în care Adevărul se apropie de voi, tot ce este pierdut se va întoarce. La ce bun, atunci, să plângeţi şi să vă întristaţi? Cum ne-am reprezenta lipsa de iubire? Ca pe o lume care n-are nicio formă, nicio posibilitate, în care lipsesc toate condiţiile. Nu uitaţi această lege. Dumnezeu, care vrea să ne iubească, ne va face mai întâi să trecem prin încercarea focului. Şi vom suferi în această purificare. După ce ne vom purifica, va aşeza în noi ce e mai frumos în El. Va aşeza Adevărul în om. Adevărul nu poate fi aşezat într-o fiinţă impură.

Ce este Adevărul? îndată ce vă gândiţi la Adevăr, dacă aveţi inima curată, necazurile vor dispărea instantaneu. Dacă nu aveţi inima curată şi vă gândiţi la Adevăr, veţi rămâne cu necazurile. Dacă ele nu vă părăsesc, trebuie să ştiţi că există ceva impur. Existăm graţie afecţiunii avute pentru noi. Graţie Iubirii cu care ne înconjoară, Dumnezeu ne priveşte cu indulgenţă şi ne zâmbeşte. Trăim acum în cele mai rele condiţii, într-o lume în care Iubirea nu este înţeleasă. O astfel de iubire nu ne poate elibera. Adevărul ne vine în ajutor ca să ne elibereze de vechea sclavie a lumii. Pentru noi nu este interesant să ştim cum a fost aservită lumea, ci cum va fi eliberată. Nu e nimic mai frumos pentru om decât să trăiască în Adevăr. Nu e nimic mai frumos decât să dăm un singur sens cuvintelor! Ceea ce spuneţi trebuie să aibă o singură semnificaţie. Ce trebuie să înţelegem prin „iubire”? A iubi înseamnă a da naştere adevărului. Lucrul esenţial este să iubim Iubirea şi să dăm aşa naştere Adevărului. Astfel, vi se va da posibilitatea să deveniţi oameni. Ce este un om? Putem să-l numim om pe acela care îndrăgeşte Iubirea, care s-a născut din Adevăr şi a fost crescut de înţelepciune. Este important în lume să avem conştiinţa trează pentru Adevăr, ca să intrăm în contact cu el. Trebuie să fim pregătiţi pentru „noul” care vine în lume. Noul care vine este nemurirea. Câţiva sfinţi s-au adunat cu intenţia de a arăta cum credeau toţi în Dumnezeu şi cum îl iubeau. Unul dintre ei a zis că nu putea să spună nimic, dar a luat o piatră, a presat-o puternic şi din acea piatră a ieşit în jos apă şi în sus foc. Ceilalţi nu făcuseră decât să spună cum îl

iubeau pe Dumnezeu, dar, când au presat piatra, n-a ieşit din ea nici apă, nici foc. Dacă nu sunteţi în stare să luaţi o suferinţă şi, presând-o, să faceţi să iasă din ea bucuria în partea de jos şi lumina în partea de sus, vă aflaţi încă departe de Adevăr. Sfânta Scriptură zice: „Dumnezeu va fi soarele vostru”. Şi noi trebuie să fim sori pentru cei care suferă, să mergem alături de ei şi să le luminăm lumea! Ne trebuie sorii Iubirii noi şi ai Adevărului, ai acelui Adevăr care ne va face liberi şi stăpâni ai vieţii, şi trebuie să-L slujim pe Dumnezeu aşa cum ne cere El. (1943)

Recunoştinţa Recunoştinţa trebuie să intre în inima omului ca o necesitate nu doar pentru un moment, ci pentru totdeauna. Cel ce este mereu recunoscător este cu adevărat erou. Recunoştinţa aduce nemurirea, iar ingratitudinea, moartea. Când omul este încontinuu mulţumit şi recunoscător, a dobândit deja nemurirea. Viaţa divină nu se poate dobândi decât prin Iubire şi recunoştinţă. Fiţi mulţumiţi de toate şi în toate situaţiile. Aţi fost jefuiţi? Mulţumiţi că vi s-a luat tot. Aţi fost vorbiţi de rău? Mulţumiţi. V-aţi îmbolnăvit? Mulţumiţi. Acestea sunt umbre ale vieţii prin care veţi trece în mod cert. Mulţumiţi pentru toate, şi pentru un bine mărunt, şi pentru un bine foarte important. Ingratitudinea trebuie să se transforme în recunoştinţă. Dacă omul nu este în stare să realizeze această transformare, nu poate să ajungă la nimic altceva. Pentru el, nimic nu e mai important în viaţă decât să fie mulţumit. Recunoştinţa deschide drumul Iubirii. Răul se datorează nemulţumirii. Când omul îşi debarasează de nemulţumire întreaga fiinţă şi lasă mulţumirea să-i intre în suflet, îi vede pe Dumnezeu şi pe Hristos. Îi vede în manifestările Iubirii. Se spune că Dumnezeu e Iubire. Deschideţi-vă, aşadar, larg inima ca să intre căldura divină şi să simţiţi astfel bucuria lui Dumnezeu. Deschideţi-vă larg intelectul ca să intre lumina divină şi să vă ajute să mergeţi drept pe calea cea bună. Deschideţi-vă larg sufletul ca să intre forţa divină şi să vă facă îndrăzneţi şi hotărâţi. Dumnezeu trăieşte în intelectul, în inima şi în sufletul vostru. Iată de ce trebuie să vă priviţi sufletul cu pioasă

veneraţie, ca pe sălaşul lui Dumnezeu, intelectul, ca pe un altar sfânt, şi inima, ca pe o cameră sfântă. Veţi dobândi astfel şi forţă, şi înţelepciune şi veţi înţelege că bolile, suferinţele, sărăcia sunt nişte manifestări prin care Dumnezeu vă ţine în mâinile Lui şi vă pune iubirea la încercare. Vă supăraţi, sunteţi nemulţumiţi fiindcă nu ştiţi că prin ele vi se arată un drum nou spre Iubire. Se cuvine deci să mulţumiţi pentru ele! În prezent, nemulţumirea şi ingratitudinea domnesc netulburate în viaţa oamenilor. Pe viitor, vor deveni servitoare, iar stăpâne vor ajunge mulţumirea şi recunoştinţa. Doar cel care a învăţat să slujească poate să devină stăpân. Astăzi, prin recunoştinţă învaţă oamenii să slujească. Dacă cel care a creat lumea slujeşte toate fiinţele, ce trebuie să facă omul, care n-a creat nimic? Trebuie să-i urmeze exemplul, să devină în interior slujitor, ca să fie în slujba Iubirii. Dacă recunoştinţa nu-i intră în inimă, omul nu poate să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu. Recunoştinţa duce la Iubire. Doar prin recunoştinţă putem găsi drumul spre Iubire. Lumea care se creează în prezent este lumea Iubirii. Din moment ce vă aflaţi în această lume, Iubirea trebuie să fie tovarăşa voastră de drum. Tot ce înfăptuiţi trebuie să fie dictat de Iubire. Şi, când veţi întâlni un om, iubiţi-L pe Dumnezeu în el şi fiţi gata să-l slujiţi. Învăţaţi să mulţumiţi pentru tot. Mulţumiţi şi când sunteţi ofensaţi, şi când sunteţi lăudaţi. Nu trebuie, bineînţeles, să mulţumiţi mecanic, ci în mod conştient, preschimbând ce este amar în ceva dulce. Omenirea din zilele noastre suferă fiindcă nu înţelege ce se întâmplă în interiorul lumii. Privirea i se opreşte doar la partea exterioară a lucrurilor, nu şi la partea interioară.

Exterior, viaţa este uşurătate, dar este deja timpul să se stabilească şi o ordine interioară şi să se regleze astfel viaţa interioară a oamenilor. Divinul aduce aranjamentul interior tuturor oamenilor, tuturor societăţilor, tuturor popoarelor. Ordinea interioară va face oamenii veseli şi bucuroşi. Fiecare chip va fi surâzător. Şi bucuria este expresia recunoştinţei. Dumnezeu vă sfătuieşte să mulţumiţi pentru sărăcia şi goliciunea în care vă găsiţi. Doar prin recunoştinţă vă veţi elibera de sărăcie. Dacă sunteţi satisfăcuţi şi mulţumiţi pentru tot ce vi s-a dat, sunteţi bogaţi. Cel care nu este dispus să mulţumească şi doar protestează este sărac. Recunoştinţa are ca bază trei lucruri: bunătatea, raţiunea şi dreptatea. Acolo unde se află bunătatea, raţiunea şi dreptatea, se găseşte şi Iubirea. Acolo unde nu se află, avem doar ordinea omenească şi tranzitorie a lucrurilor. De aceea, Sfânta Scriptură zice: „Mulţumiţi mereu”. Mulţi oameni se întreabă în ce trebuie să creadă şi ce credinţă e mai corectă. Nu este vorba de asta. Fiecare trebuie să se întrebe dacă este mulţumit de tot ce i s-a dat şi dacă a mulţumit Cerului. Dacă toţi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce le-a dat, se vor înţelege între ei. Credinţa lor este adevărată. Cred într-un singur şi acelaşi Dumnezeu. Dacă oamenii îşi exprimă continuu recunoştinţa, multe lucruri le vor fi dăruite şi multe mistere le vor fi dezvăluite. Totuşi, dacă doar nemulţumirea, dacă doar ingratitudinea le umple inima, acestea sunt pentru ei înşişi cele mai mari obstacole. Fiţi recunoscători pentru toate ca să vi se dea tot ce are nevoie sufletul vostru. Şi, mulţumind astfel pentru tot în viaţă, veţi intra în împărăţia Iubirii şi veţi fi fericiţi. Şi fericirea constă în

aceea că Dumnezeu Se bucură în om şi omul va fi plin de bucurie, de pace interioară. (1943)

Punctele de sprijin ale vieţii Viaţa şi impulsul iubirii Viaţa pe care Iubirea n-o luminează rămâne veşnic în întuneric. Când contestările şi neînţelegerile vor înceta, va apărea Iubirea. Iată de ce se spune că Iubirea vine la urmă. Dacă vreţi să profitaţi de condiţiile vieţii, faceţi în aşa fel ca toate eforturile voastre să tindă spre Iubirea care luminează şi înalţă totul în lume. În viaţă, cel mai puternic impuls este cel al Iubirii. Ea face lumina să intre în intelect, căldura, în inimă, şi forţa, în sufletul omului. Când impulsul Iubirii acţionează în om, se formează toate lucrurile mari şi frumoase. Acordaţi întotdeauna locul întâi Iubirii. Orice discuţie se opreşte îndată ce ea este prezentă. Şi adevărata Iubire se recunoaşte prin faptul că ne dăruieşte şi viaţă, şi lumină. Pentru a-şi prelungi zilele, omul trebuie să trăiască în Iubire. Viaţa lui încetează îndată ce-l părăseşte Iubirea. Păstraţi în voi Iubirea, ca să nu suferiţi de contradicţiile vieţii şi să nu vă pierdeţi astfel pacea interioară şi mulţumirea. Una dintre marile erori ale omului este că vrea să caute Iubirea într-un loc anume şi în condiţii specifice. În realitate, Iubirea este peste tot. Nu există loc în lume unde Iubirea să fie absentă. Iubirea este peste tot şi în toate. Oamenii mai fac o greşeală. Ei se plâng constant şi zic că Iubirea n-a venit la ei. Se aşteaptă să primească vizita Iubirii, s-o aibă la ei ca oaspete. Ei nu ştiu că iubirea a apărut demult în lume şi cel care o doreşte trebuie să meargă el însuşi s-o găsească. Gândind altfel,

omul a creat contradicţii. Şi e puţin probabil să primească vizita Iubirii, după cum soarele nu-i poate fi oaspete. Să se trezească dimineaţa şi să asiste la răsăritul lui. Deschideţi-vă ferestrele, şi soarele vă va lumina cu razele lui. Impulsurile iubirii pot fi remarcate în lucrurile mărunte. Iubirea se manifestă în cazuri care par puţin importante; trebuie s-o descoperim în lucrurile cele mai mici. Pârâul este manifestarea unui izvor mare. În micile manifestări ale Iubirii se găseşte aceeaşi forţă ca în cele mari. E preferabil ca apa izvorului să curgă în cantitate mai mică, dar fără întrerupere. Dacă toată apa curge odată, izvorul seacă. Vrem să vedem marile manifestări ale Iubirii, dar asta este imposibil. Iubirea se manifestă cam peste tot. Cel care are ochi care văd va observa toate micile manifestări al Iubirii ca pe un tot şi va avea o idee despre manifestările marii şi sublimei Iubiri. Ea se manifestă în acelaşi timp în toate fiinţele. Nu trebuie să uitaţi că Iubirea lui Dumnezeu este aceeaşi pentru toate fiinţele, pentru cele care sunt perfecte şi pentru cele care nu sunt perfecte. Iubirea lui Dumnezeu este veşnică şi imuabilă, dar în acelaşi timp specifică pentru fiecare fiinţă, ca s-o putem accepta şi înţelege. Pe de altă parte, Iubirea este „una” şi indivizibilă. Iubirea fiecărui om, a fiecărei fiinţe vii este şi iubirea voastră. Atâta timp cât se opune Iubirii lui Dumnezeu, omul este expus la contradicţii şi suferinţe. Această opoziţie faţă de Iubire aduce toate relele, neînţelegerile, contradicţiile din viaţă şi război între oameni. Viaţa lipsită de Iubire creează aceste lucruri. Ele sunt excluse din viaţa armoniei şi a Iubirii, prezenţa lor acolo este cu totul imposibilă. Doar Iubirea dăruieşte abundenţă,

îndepărtează disensiunile şi războaiele şi poate să rezolve toate contradicţiile. Iubirea este un izvor nesecat de forţă şi de lucruri bune. Iubirea există în lume şi este întotdeauna şi peste tot în mişcare în jurul nostru. Ne păstrează aşa cum pământul păstrează toată iarna seminţele încredinţate. Nimeni nu poate să iasă de pe orbita Iubirii. Ea creează binele în viaţa noastră şi conferă dreptăţii o aureolă de sfinţenie, iar raţiunii, un sprijin, în aceasta trebuie să vedem impulsurile şi punctele de sprijin ale Iubirii. Viaţa având binele ca punct de sprijin, viaţa având dreptatea ca punct de sprijin, viaţa având raţiunea ca punct de sprijin, aceasta este viaţa Iubirii. (1943)

Iubirea de Dumnezeu Întrebaţi deseori de ce Dumnezeu nu aranjează lumea. Dar vedem că lumea este aranjată. Dumnezeu a stabilit o ordine bună. Din moment ce vă plictiseşte să fiţi sănătoşi, Atotputernicul zice: „Ia să-i dăm o boală”. Ajungem bolnavi fiindcă gândirea, sentimentele şi voinţa omenească sunt amestecate cu materie impură. Este vorba despre greşelile din trecut de care trebuie să ne purificăm. Dar cum? Trebuie să-i iubim pe toţi oamenii, fără deosebire între ei. Trebuie să-i iubim în virtutea adevărului din ei. A iubi un om bun în lume face mai mult decât a avea o sută de milioane de leva. Bogăţia din lume este iubirea pentru oameni. Şi toată nefericirea din lume vine din lipsa iubirii. Iubirea deschide toate izvoarele vieţii: gândirea curge, sentimentele se exprimă, corpul este sănătos. Nu luptaţi deci împotriva răului. Răul e puternic, e o furtună care răstoarnă totul. Folosiţi răul în vederea binelui. În stadiul în care vă aflaţi, vă întrebaţi deseori ce este Dumnezeu. Dar un orb, un surd sau un mut ce vă va spune despre Dumnezeu? Nu pot să vă spună nimic. Pentru că venind la voi, dacă sunteţi sclavi, Dumnezeu vă eliberează din sclavie, dacă sunteţi slabi, vă face puternici, dacă sunteţi bolnavi, vă vindecă. Acolo unde Se află Atotputernicul, totul se aranjează. Iată de ce trebuie să-L iubim pe Dumnezeu. Indiferent de fiinţa pe care o iubiţi, nu aduceţi nicio schimbare în bine în lume. Dar, dacă îl iubiţi pe Dumnezeu, lumea va deveni mai bună. Existăm fiindcă Dumnezeu ne-a avut în gândirea Lui şi a imaginat pentru noi tot ce e mai frumos.

Bunurile pe care le posedăm sunt în gândirea divină. Ea a creat condiţiile bune în care putem să trăim şi nu ne rămâne decât să împlinim planul lui Dumnezeu: să purtăm în noi şi să răspândim în jurul nostru ideile Lui. Cu toate acestea, suferiţi. L-aţi respins pe Dumnezeu din inima voastră, din mintea voastră; v-aţi respins aproapele, aţi rămas singuri, şi de aceea suferiţi. Nu puteţi să aveţi în lume un prieten mai bun decât Dumnezeu. El este fidel în toate timpurile şi în toate existenţele. Nu ne putem îndoi niciodată de El. Astfel, îl puteţi iubi. Să aveţi pentru El o iubire în care să nu încapă nici cea mai mică îndoială, o iubire pe care să puteţi conta întotdeauna. Iubirea să stea la baza tuturor faptelor voastre, Iubirea e întotdeauna puternică! Sfânta Scriptură spune: „Mâna lui Dumnezeu nu osteneşte să facă bine”. Iubirea nu se împarte, este întotdeauna „una”. Ea se manifestă fizic, spiritual şi divin, dar în Iubirea însăşi există întotdeauna o unitate; indiferent cu ce veşminte o îmbrăcaţi, ea va fi veşnic una şi aceeaşi. Când veţi ajunge în sfârşit la Iubire, viaţa voastră va avea sens. Drumul pe care se ajunge la ea este drumul libertăţii. Cel ce nu urmează drumul iubirii va cădea curând pradă suferinţelor. Ele sunt ecoul care dovedeşte că iubirea n-a fost aplicată la timp. Faceţi totul din iubire şi pentru iubire, şi vă veţi simţi întotdeauna împinşi spre Cel care trăieşte în voi. Să aveţi o gândire sfântă şi ea să fie puternică. Atunci, veţi putea să veniţi în ajutor celorlalţi, având în vedere că veţi fi purtători a ceea ce este divin. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să aibă viaţă bună şi să păstreze în ei gândurile Lui. Oamenii trebuie să fie convinşi că, dacă îl iubesc pe Dumnezeu, totul se va aranja, totul va fi în perfectă stare în lume. Acest gând trebuie să fie puternic înrădăcinat în noi. Aşa cum ne-a

iubit Dumnezeu, şi noi trebuie să ne iubim apropiaţii şi să le insuflăm Iubirea divină aşa cum ne-a fost transmisă. Iubirea poartă întotdeauna lumină, şi lumina formează frumuseţea. Iubirea dă căldură, şi în căldură totul creşte şi rodeşte. Iubirea dă forţă, şi forţa întreţine dreptatea, egalitatea şi frăţia. Iubirea are ca scop să organizeze viaţa şi trebuie să fim convinşi că aceasta este singura modalitate ca lumea să se schimbe în bine. În iubire, toate tulburările dispar. Este de ajuns săL iubim pe Dumnezeu pentru ca toate problemele să se rezolve. Când îl vom iubi pe Dumnezeu, când vom trăi în iubire, karma va fi înlăturată, toate greşelile vor fi şterse. Deoarece n-avem iubire, voia lui Dumnezeu nu se împlineşte pe Pământ. Dumnezeu nu vrea să-Şi impună domnia cu forţa. Vrea să-L cunoaştem în toate ca Iubire. Astfel, trebuie să urmăm calea binelui. Aplicaţi Iubirea, şi totul va fi în perfectă stare, veţi suporta atunci mai uşor chinurile şi suferinţele. Toţi oamenii din lumea creştină sunt în întârziere în aplicarea Iubirii, de aceea avem iadul din prezent. Să-I rezervăm lui Dumnezeu un loc sfânt în sufletul nostru. Să aplicăm Iubirea divină liber, fără reguli şi legi exterioare. Fiţi independenţi şi manifestaţi Iubirea aşa cum o manifestă şi Dumnezeu faţă de noi. Iubirea divină ne este necesară ca să ne aducă pace în gândire şi linişte în inimă. Cea mai frumoasă ocupaţie din lume, cea mai frumoasă operă este Iubirea de Dumnezeu. Ştiinţa cea mai frumoasă este Iubirea de Dumnezeu. Lumea cea mai frumoasă este Iubirea de Dumnezeu. Cea mai frumoasă lumină este Iubirea de Dumnezeu. Până în prezent, aţi trăit într-o evoluţie a lipsei de iubire. Va trebui să trăiţi într-o nouă epocă ce va purta

în ea evoluţia Iubirii. În această evoluţie se va manifesta tot ce este divin. Iubiţi-L pe cel care v-a iubit întotdeauna. Veţi trăi atunci într-o lume perfectă, unde totul este cel mai bine ordonat. Şi veţi înţelege că există Unu care este calea pentru toţi, care este viaţa pentru toţi, care este calea pentru Iubire, pentru înţelepciune, pentru Adevăr, pentru toate virtuţile. Şi doar urmând calea lui Unu veţi dobândi adevărata lumină. (1943)

Sensul vieţii Oamenii se întreabă deseori dacă viaţa are vreun sens. Viaţa are sens pentru cei care o înţeleg. Viaţa bine înţeleasă nu este, la drept vorbind, decât bucurie; viaţa neînţeleasă este doar durere şi suferinţă, iar viaţa prost aplicată e numai chin. Şi doar lovindu-ne de dificultăţi şi suferinţe începem să-L căutăm pe Dumnezeu. El a fost căutat din timpuri imemoriale şi este căutat şi astăzi. Credincioşii cred că L-au găsit şi-şi închipuie că-L cunosc. Cunoaşterea care n-are ca efect transformarea omului este doar o cunoaştere superficială, asemenea zugrăvelii exterioare a clădirilor. Prin moarte este pusă la încercare credinţa oamenilor. Omul care L-a cunoscut pe Dumnezeu va evolua. În această cunoaştere, în această schimbare interioară prin care omul evoluează se află sensul măreţ al vieţii. Trebuie să aruncăm gândurile inutile şi să le păstrăm doar pe cele ce pot să ne fie de folos ca material de construcţie. Omul bătrân trebuie să înţeleagă calitatea materialului de construcţie şi să-l folosească acolo unde trebuie. În asta va găsi sensul vieţii. Să trăieşti e o mare artă. Omul trebuie să înveţe să trăiască normal conform cerinţelor acestei arte. Una dintre modalităţile de a respecta această artă este aceea prin care nu sunt lăsate să-i scape ocaziile de a face bine de către cel căruia i se oferă. El va vedea că există un mare sens interior în a face bine. Viaţa e lipsită de sens dacă binele lipseşte. Doar viaţa bună cu gânduri frumoase, cu sentimente frumoase, cu forţă are sens. Oamenii de astăzi suferă, se plâng de viaţă, dar nu ştiu că suferinţele le sunt cauzate de neînţelegerea

lucrurilor. Au confundat locurile şi suferă. Iarna, locul grâului este în hambar, dar primăvara este pe câmp. Dacă semănaţi grâul iarna, nu va produce nimic. La fel stau lucrurile cu privire la Cuvânt şi adevăr. Dacă Cuvântul şi adevărul nu se aplică în locul potrivit, ele nu pot să aducă pace sufletului, nici lumină minţii, nici bucurie inimii. Pentru ca viaţa să aibă cu adevărat sens, omul trebuie să fie ataşat din toată inima de Adevăr. Când va ajunge să iubească în mod sincer Adevărul, va intra în lumea reală, unde totul e veşnic şi adevărat. Atâta timp cât trăieşte în lumea ireală, în lumea tranzitorie, se află în umbra Adevărului. Năzuiţi la realitate ca să dobândiţi viaţa adevărată, cunoaşterea adevărată şi libertatea adevărată. Adevărul este acel principiu atotputernic care salvează omul de toate necazurile. El eliberează omul de servitute şi limitare, de ignoranţă şi violenţă. Îl eliberează şi de moarte. Adevărul îi dezvăluie drumul care duce la iubire. Singurul lucru care dă sens vieţii este Iubirea. Ea înalţă gândirea, sentimentele, trezeşte forţa şi corpul. În spatele gândirii omeneşti se află iubirea. Ea este primul impuls al vieţii divine. Iubirea este lumea tuturor posibilităţilor. Doar în Iubire ne putem cunoaşte şi înţelege. Dacă omul n-a cunoscut iubirea, înţelepciunea şi adevărul, atunci rupe legătura cu rădăcinile vieţii. Dacă nu iubeşte viaţa, cunoaşterea şi libertatea, nimeni nu-l poate iubi; dacă nu iubeşte mişcarea, instruirea şi munca, nimeni nu-l poate iubi şi nu ajunge la nimic. Să ne bucurăm că suntem în stare să facem mişcări, că putem să învăţăm, să dobândim cunoaştere. Să ne bucurăm că putem lucra şi intra în relaţii cu cei apropiaţi. Vom lucra şi în lumea aceasta, şi în cealaltă.

Cel care pleacă spre lumea cealaltă trebuie să fi produs ceva în el şi să-l ducă dincolo. Şi în asta este mult sens. Fiecare trebuie să-şi îmbrace intelectul, inima şi sufletul în veşminte făcute din materia cea mai frumoasă şi cea mai fină. Oamenii cred că Hristos îi va acoperi cu veşmintele mântuirii. Nu, doar cel care este gata să lucreze se mântuie, cel a cărui întreagă fiinţă a putut să devină ceva, astfel încât, mergând în cealaltă lume, să ducă rodul muncii sale. Unele dintre aceste frumoase roade sunt smerenia şi devotamentul deplin pentru Cauza Primordială. Fără Iubire nu există mântuire. Niciun veşmânt nu poate fi ţesut fără iubire. Iubirea şi afecţiunea sunt forţe puternice asupra cărora lucrează Duhul lui Dumnezeu. Veşmântul nemuririi este de o mare frumuseţe, dar trebuie să fie ţesut cu iubire. Mulţi oameni vor să fie fiii lui Dumnezeu, dar pot deveni doar fiind conductorii Iubirii Divine. Ei pot să fie atunci şi discipoli, şi maeştri, şi mame, şi taţi. Atâta timp cât nu este în stare să fie un conductor de Iubire, omul nu va ajunge la nimic. Iubirea îl va umple de viaţă şi mişcare, înţelepciunea îi va dărui cunoaştere şi lumină, Adevărul îl va elibera. Iubirea va aşeza în sufletul lui compasiunea, care îl va face să-şi ajute aproapele ca pe sine însuşi. Şi, deoarece le lipseşte o înţelegere corectă a lucrurilor, oamenii continuă să se întrebe care este sensul vieţii omeneşti. Răspunsul este foarte simplu: Omul trăieşte ca să dezvolte în el o gândire corectă şi pură, ca să-şi înnobileze inima şi să-şi întărească voinţa. Gândirea corectă şi pură exclude orice tulburare, orice îngrijorare. De ce ar trebui să ne îngrijorăm pentru ce se întâmplă în lume? Există Unu care domneşte în lume, Dumnezeu. Credeţi în Dumnezeu şi slujiţi-L împlininduI voia. Credeţi în viaţă, nu în umbrele ei. Credeţi în

bucurii şi suferinţe ca purtătoare ale binecuvântărilor lui Dumnezeu. Lucraţi asupra voastră şi în lume şi faceţi să treacă de la unul la altul bunurile vieţii. Şi veţi înţelege atunci unicul, înaltul sens al vieţii exprimat în aceste cuvinte: „Viaţa veşnică este să Te cunosc pe Tine, singurul adevărat Dumnezeu, şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Ceea ce înseamnă: Viaţa veşnică este să cunoaştem Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul. Viaţa veşnică este să cunoaştem că Dumnezeu este Duhul care domneşte peste tot. (1943)

Drumul mântuirii Nu există om pe lume care să nu fi suferit mai mult sau mai puţin. Fiecare îşi primeşte suferinţele lui. Marii oameni au suferinţe mari. Cel ce suferă şi-şi suportă raţional suferinţa este un erou. Hristos a zis: „Cel ce nu-şi ridică crucea ca să Mă urmeze nu e demn de Mine”. Hristos înţelege prin aceasta suferinţele: „Cel ce nu-şi suportă suferinţele şi nu Mă urmează nu poate să primească viaţă veşnică”. Prin suferinţă suntem puşi la încercare. Este piatra de încercare a forţei şi caracterului omului. Cel care rezistă la suferinţe este un om puternic. Fiţi recunoscători pentru suferinţele pe care vi le dă lumea raţionalului, dar nu vă creaţi niciodată voi înşivă suferinţe inutile. Ridicaţi-vă crucea şi mulţumiţi-I lui Dumnezeu că va considerat demni să suferiţi. Dacă vreţi să deveniţi mari oameni şi să vă numiţi copiii lui Dumnezeu, trebuie să treceţi prin suferinţe, cum ar fi drumul ce duce la Iubire, drumul ce duce la mântuire. Cu excepţia suferinţei, nu există alt mijloc care să vă poată oferi acest mare bine. Străduiţi-vă să ajungeţi la drumul Iubirii, acolo unde contradicţiile nu există. Din moment ce suferiţi, înseamnă că nu urmaţi încă drumul Iubirii. Suferinţele şi necazurile fac viaţa mai lungă. Fără ele, viaţa omenească ar fi mai greoaie şi mai scurtă decât e în realitate. Când este vorba despre suferinţe, nu le evitaţi, ci, asemenea bulgarului, ziceţi: „Veniţi, suferinţe, căci fără voi e şi mai rău!” Dacă Hristos n-ar fi suferit, şi el, şi omenirea ar fi fost lipsiţi de binefacerile vieţii. Ba chiar o mare

suferinţă este de preferat unui chin mic. Suferinţa este drumul care îl duce pe om la mântuire. Suferinţele fiecăruia sunt după gradul lui de dezvoltare. Dacă suferinţele unui om sunt mari şi le suportă cu calm, înseamnă că intelectul lui e mai bine dezvoltat. Drumul suferinţelor este inevitabil şi fiecare trebuie să-l străbată, singur şi pe jos, fără mijloc de transport. Mulţumiţi, aşadar, pentru suferinţele care vă sunt date, fiindcă aduc numai bine sufletului vostru. În acest fel, nu veţi exagera când e vorba despre suferinţele voastre şi nu veţi mai crede că soarta voastră e insuportabilă. Să nu credeţi că providenţa este mai crudă cu voi decât cu ceilalţi. Cu cât suferinţele sunt mai mari, cu atât mai mari sunt şi bucuriile. Lucraţi asupra voastră şi amintiţi-vă deseori că omul nu se poate dezvolta fără suferinţe. Cultivaţi-vă capacităţile şi însuşirile cu care aţi fost înzestraţi. Veţi simţi atunci că Harul lui Dumnezeu, că lumina Lui şi bunătatea Lui părintească iau parte la viaţa voastră. Doar pe drumul suferinţei veţi ajunge până la Iubire, care vă va dezvolta capacităţile şi însuşirile. Şi veţi înţelege că drumul suferinţei este drumul care duce la mântuire. (1943)

Ne vine o nouă cultură Este deja timpul ca vechea cultură să dispară şi să avem bucuria să vedem oameni noi, care se gândesc la binele aproapelui ca la propriul lor bine. Fiinţele rele vor fi înlocuite cu fiinţe bune. Cei slabi vor deveni puternici ca să manifeste Iubirea. Până în prezent, doar cei slabi au manifestat Iubirea, şi de aceea toţi au fost nefericiţi. Oamenii slabi vor primi toată căldura, toată lumina Iubirii, ca să lumineze întreaga omenire, în lume trebuie să fie şi flacără, şi lumină. Astăzi, lumea nu face decât să scoată fum! Iubirea vine în lume! Lumina şi căldura ei purifică totul. Când se spune despre un om că trece prin lumina şi căldura Iubirii, se înţelege că trece prin suferinţe care au ca scop mai cu seamă reînnoirea. Iubirea poartă viaţă în ea. Dumnezeu a pus puterea în Iubirea, înţelepciunea şi Adevărul care lucrează deja. Cei care le aplică trag profit din lumină, cunoaştere şi libertate. Doar aşa se va crea legătura adevărată cu Cauza Primordială. Omul e puternic doar dacă este unit cu Cauza Primordială. Braţul îi e puternic atâta timp cât e legat de corp. Forţa omului depinde de legătura lui cu Iubirea. În supunerea faţă de Dumnezeu şi în împlinirea voinţei Sale se află forţa omului. Oamenii credincioşi vorbesc despre cealaltă lume, despre îngeri. Dar nu ştiu că, fără iubire, fără cunoaştere şi libertate, nimeni nu poate intra în cealaltă lume. Nimeni nu e primit acolo doar cu lucrurile omeneşti. Acolo nu este admis nimic impur. Se va spune că Hristos a răscumpărat cu sângele Lui păcatele

oamenilor. Sângele lui Hristos este şi Cuvântul. El însuşi e exprimat prin Iubire, înţelepciune şi Adevăr. Omul suferă când se îndepărtează de Iubire. El îşi pierde atunci şi sănătatea, şi sentimentele, şi gândurile, şi bogăţia. Încă de la primii oameni, omenirea a neglijat să respecte această lege şi de aceea suferă până în ziua de astăzi. Acei primi oameni au trecut prin încercarea fructului oprit şi au văzut cât costă libertatea şi cât de preţuită e iubirea. Iar omenirea de astăzi pune mai mare preţ pe bogăţia exterioară decât pe cea interioară. A venit timpul ca omenirea să accepte Iubirea. A venit deja timpul să renunţăm la vechea ordine şi la vechiul aranjament al vieţii. Ordinea nouă înseamnă crearea unei lumi noi în care se va regenera Iubirea. De ce a venit Hristos pe Pământ acum două mii de ani? Ca să pregătească condiţiile pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Ordinea nouă va dura mii de ani divini, nu omeneşti. De aceea, este zis: „Domnia lor este pentru secole de secole”. Cei drepţi vor dobândi forţa de a învinge moartea. Mulţi oameni întreabă de cât timp mai avem nevoie ca să ajungem la mal. Malul se vede deja. Şi primăvara s-a apropiat. Omenirea se află acum în ultimele zile ale iernii. Lucraţi ca să vină mai repede primăvara. Vine o nouă cultură, cultura Iubirii. (1943)

Cele patru reguli ale Iubirii Cea mai importantă în viaţă este cunoaşterea. Toţi oamenii cred în ceva ce nu poate fi totuşi numit credinţă. Este nevoie de o credinţă care să se extindă la întreaga omenire, dar şi la animale, plante, minerale, la tot. Această credinţă există, dar noi n-o cunoaştem încă. Singurul lucru în care cred toţi şi pe care toţi îl cunosc este lumina. Trebuie întâi să cunoaşteţi legile luminii. Acestea poartă în ele pacea şi conferă amploare sufletului omenesc. Când omul nu mai primeşte lumină, suferă deja, face mulţi paşi greşiţi în viaţă, este prostdispus. Lumina este o forţă cu care trebuie să putem lucra. Dacă vreţi să înţelegeţi viaţa fără lumină, însemnă că n-aţi priceput că e cu neputinţă să fie înţeleasă în acest fel. Lumina pe Pământ conferă toate posibilităţile intelectului, sufletului şi inimii omului. Posibilităţile trebuie să fie studiate. În epoca noastră, oamenii se „hrănesc” foarte puţin cu lumină. Noi, oamenii de astăzi, mergem seara cu lumânările aprinse, dar lumina divină n-a ajuns încă la noi. Primul articol din noul Crez ne spune: „Cred în lumina care îmi oferă toate posibilităţile”. Nu vă lăsaţi mângâiaţi de lumină, dar vreţi s-o mângâiaţi şi s-o acaparaţi. Este un comportament egoist. Nu încercaţi niciodată să acaparaţi lumina, ci, cu un respect sfânt, aşteptaţi să vă mângâie. Prima manifestare a Iubirii este lumina din lume. Lumina este cea care ne permite să vedem totul, e cunoaştere.

Suntem cufundaţi în lumină. Trebuie s-o punem să mângâie fiecare celulă, ca să-i lase binecuvântarea pe care o poartă în ea. Nu încercaţi să ţineţi lumina „depozitată” undeva. Lăsaţi-o să circule liber şi învăţaţi-i vocea. Al doilea articol al crezului ne spune să primim aerul. Aerul este legat de gândirea omului. Nu putem avea niciun câştig de la lumină dacă nu ştim să respirăm. Dacă nu ştiţi să respiraţi, viaţa nu se poate manifesta. Aerul conduce căldura divină prin care începe viaţa să se exprime. Suntem cufundaţi în aer. Este mediul în care trăim. Mai avem apa şi hrana. Ele sunt condiţii. Apa ne aduce viaţă. Trebuie să intre şi să realizeze purificarea organismului omenesc. Cel care nu face în interior trei băi de apă pe zi nu se poate bucura de o viaţă igienică. Mâncaţi un fruct dulce asupra căruia au lucrat lumina, apa şi aerul, asupra căruia a lucrat viaţa. Este pâinea vie asupra căreia a lucrat Dumnezeu. N-aţi ghicit ce se găseşte închis în acel fruct. Fructul poartă în el viaţă. A mânca este un act foarte important pe care trebuie să-l îndeplinim bine. Se întâmplă uneori să mâncaţi în grabă sau să nu fiţi mulţumiţi de mâncare. Acea apă pe care n-aţi avut grijă s-o iubiţi nu face treabă utilă în voi. Aşa ne creăm singuri o stare maladivă. Pâinea care nu vă place nu face nimic util în voi. Astfel creăm otrăvuri în noi înşine. Toţi trebuie să avem încredere în prima binecuvântare cu care a fost creată lumea (lumina), în aer, care este un înveliş pentru Pământ şi un conductor de viaţă, în apă, care poartă viaţa ascunsă ca o condiţie şi ajută la evoluţia sufletului omenesc, în pâine, care conţine materialul necesar construirii corpului nostru.

Gândiţi-vă cel puţin dimineaţa la lumina care vine la voi şi la aerul pe care îl respiraţi. Când beţi apă sau vă gândiţi la mâncare, reflectaţi doar la asta. Dacă primim apa şi pâinea aşa cum trebuie, dacă primim lumina şi aerul aşa cum trebuie, nu va fi niciun fel de boală în lume. Vom trece în lumea armoniei. Şi această viaţă este o viaţă bună, doar că drumul pe care trecem este foarte lung. Conform legii libertăţii, trebuie să acceptaţi lumina. Şi să vă placă să trăiţi în lumină. Conform legii libertăţii, trebuie să primiţi şi aerul. Să vă placă să respiraţi şi să simţiţi căldura divină cum vă pătrunde în suflet. Când mergeţi, nu vă gândiţi de unde luaţi aerul, dar să vă fie plăcut că Dumnezeu v-a dăruit o astfel de lume, că v-a acordat încredere. Fiţi recunoscători şi că simţiţi setea şi că aveţi ocazia să beţi apă de la fiecare izvor, domolindo. Lumina, aerul, apa şi pâinea sunt cele patru manifestări ale Iubirii în lume. Primiţi lumina cu iubire, şi mintea vi se va elibera de tot ce o apasă. Primiţi aerul cu iubire, şi inima vi se va elibera de sentimentele rele. Primiţi apa cu iubire, şi veţi avea o circulaţie a sângelui excelentă, sângele şi vasele capilare vă vor fi sănătoase. Primiţi hrana cu iubire, şi stomacul vă va da întotdeauna dovezi de sănătate. Respectaţi aceste patru reguli ale Iubirii, şi veţi avea toate binecuvântările pe care le poartă în ele. (1943)

Viaţa Adevărului şi a Frumuseţii Mă întrebaţi ce este viaţa Adevărului şi a Frumuseţii. S-au dat răspunsuri la asta de nenumărate ori, şi dintre cele mai diferite, dar nu există decât un singur Adevăr. Iubirea face frumuseţea unei vieţi bune şi raţionale. Înţelepciunea face frumuseţea unei vieţi bune şi pure. Într-o viaţă bună şi sfântă, cel mai frumos este Adevărul. Fiţi fideli frumuseţii Iubirii. Fiţi fideli purităţii înţelepciunii. Staţi cu fermitate în lumina Adevărului, şi veţi fi întotdeauna bucuroşi şi fericiţi, pentru că acolo Se află Dumnezeu. Prin frumuseţea ei, Iubirea umple toată lumea divină. Prin puritatea ei, înţelepciunea pătrunde întregul univers. Prin lumina lui, Adevărul păstrează în libertate toate fiinţele din lumea divină. Iubiţi Iubirea, iubiţi înţelepciunea, iubiţi Adevărul. Acestea să vă fie candelabrele sufletului, căci prin ele Se arată Dumnezeu celor care-L caută. Chemaţi-L pe Dumnezeu în Iubire. Chemaţi-L în înţelepciune. Chemaţi-L în Adevăr. Doar aşa veţi auzi vocea blândă a Duhului Său vorbindu-le minţii, sufletului şi inimii voastre.

Bunătatea lui Dumnezeu sălăşluieşte întotdeauna în Iubirea Lui, în înţelepciunea Lui, în Adevărul Lui. Acolo se manifestă bunătatea Lui nemărginită. Slujiţi-L pe Dumnezeu cu iubire, slujiţi-L cu înţelepciune, slujiţi-L cu adevăr, şi veţi avea viaţă, lumină şi libertate. Să sălăşluiască în voi frumuseţea Iubirii, puritatea înţelepciunii şi lumina Adevărului. Acestea sunt viaţa nouă pe care Dumnezeu o trimite în lume. Compasiunea doreşte Duhul lui Dumnezeu, nu sacrificiul. Doar aşa veţi ajunge la viaţa Adevărului şi a Frumuseţii şi vă veţi elibera de confuzia care domneşte în prezent. (1944)

CUPRINS Viaţa ............................................................................. 2 Sufletul ......................................................................... 7 Înţelepciunea............................................................... 11 Dreptatea .................................................................... 15 Binele .......................................................................... 21 Libertatea .................................................................... 29 Dumnezeu ................................................................... 34 Lumina ....................................................................... 43 Miezul învăţăturii divine .............................................. 49 Duhul ......................................................................... 51 Natura Vie ................................................................... 58 Cele patru lucruri ........................................................ 64 Măreaţa Frăţie Universală ........................................... 70 Maestrul ...................................................................... 78 Focul sfânt .................................................................. 85 Starea actuală a omenirii ............................................ 88 Vechea şi noua omenire .............................................. 94 În pragul epocii noi.................................................... 101 Procesul biologic comparat ........................................ 109 Inteligenţa, inima şi voinţa ........................................ 120 Viaţa pentru Tot ........................................................ 126 Principiile fundamentale ale Statului Universal ......... 131 Idei divine şi omeneşti ............................................... 137 Gândiţi! ..................................................................... 143 Noua naştere ............................................................. 147 Marele Om ................................................................ 151 Contractele omeneşti şi divine ................................... 156 Trăirea Iubirii ............................................................ 161 Manifestarea divinului din om ................................... 165

Legea întineririi ......................................................... 170 Sufletul omenesc ....................................................... 175 Cele trei mari forţe .................................................... 178 Pacea dorită .............................................................. 184 Micile impulsuri ale Iubirii ........................................ 188 O jumătate de oră pe zi ............................................. 193 Realul în viaţă ........................................................... 199 Noul care se naşte ..................................................... 204 Binele şi răul în viaţă ................................................ 208 Viaţa în trecut, în prezent şi în viitor ......................... 212 Omul perfect ............................................................. 217 Unica realitate ........................................................... 221 Fiul bun .................................................................... 226 Legea fundamentală .................................................. 230 Relaţii raţionale ......................................................... 235 Foamea ..................................................................... 238 Ce ne trebuie ............................................................. 243 În pragul epocii noi.................................................... 247 Venirea iubirii ........................................................... 252 Limbajul iubirii ......................................................... 257 După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ................ 262 Marii oameni ............................................................. 266 Spre o lume nouă ...................................................... 271 Ce vine în lume ......................................................... 275 Împărăţia lui Dumnezeu ............................................ 278 Calea nouă ................................................................ 281 Răbdarea ................................................................... 285 Imaginea zâmbetului perfect...................................... 290 Recunoştinţa ............................................................. 295 Punctele de sprijin ale vieţii ....................................... 299 Iubirea de Dumnezeu ................................................ 302 Sensul vieţii .............................................................. 306 Drumul mântuirii ...................................................... 310 Ne vine o nouă cultură .............................................. 312

Cele patru reguli ale Iubirii ........................................ 314 Viaţa Adevărului şi a Frumuseţii ............................... 317