Personalitatea Infractorului [PDF]

Zitiervorschau

Tema: Personalitatea infractorului 1.Definirea conceptului si trsaturile caracteristice 2. Raportul dintre social si biologic in structura personalitatii infractorului 3. Personalitatea infractiunii in procesul de geneza a infractiunii 4. Clasificarea si tipologia infractorilor 1. Definirea conceptului si trsaturile caracteristice Personalitatea infractorului este tratata in criminologie din 2 perspective: - perspectiva rolului ei in procesul de geneza a infractorului, - a posibilitatii de influentare asupra ei pentru a nu admite manifestari infractionale. 24 In criminologie personalitatea infractorului este cercetata ca purtatoarea cauzelor infractionale, veriga principala a mecanismului comportamentul infractional si obiectul al profilaxiei. Criminologia cauta sa raspunda la urmatoarele intrebari: -Ce este personalitatea infractorului? -Exista oare ea? -Care sunt particularitatile specifice ale personalitatii infractorului si de ce el aproba modelul comportamentului infractional? -Care este rolul personalitatii infractorului in procesul de geneza al infractiunii? -Cum trebuie sa influentam asupra personalitatii infractorului pentru a nu admite manifestari infractionale? Conceptul operational al personalitatii infractorului Ea este tratata ca o varianta a personalitatii umane. In literatura de specialitate exista 2 viziuni principale de personalitate umana care sunt puse la baza definirii personalitatii infractorului. a)In literatura criminologica ruseasca in acest scop este utilizat conceptul filosofic de personalitate umana fixeaza numai trasaturile ei sociale, deci personalitatea este imaginea sociala a individului, adica ceea ce a devenit el in rezultatul dezvoltarii sociale, formarii si activitatii sociale. b)Personalitatea umana este inteleasa intr-un sens larg ca o unitate biopsihosociala. Autorii sustin ca adoptarea fiintei umane la lume si societatea este determinata intro masura importanta de componente biologice ale acesteia.Totodata astfel de componente a personalitatii cum ar fi aptitudinile, temperamentul si caracterul, au o natura preponderent biologica.Deci personalitatea umana este si o consecinta a eriditatii. Esenta sociala a personalitatii infractorului Personalitatea infractorului este un produs al procesului de socializare preponderent negativ,pe parcursul caruia are loc invatarea si insusirea denaturata a valorilor,normelor,modelelor de conduita caracteristice societatii respective din care ea face parte. Socializarea este un proces interactionist si deci nu se desfasoara sub influenta unilaterala a factorilor mediului social. 25 Personalitatea este o consecinta a interactiunii dialectice dintre caracteristicile organizarii interne a individului si ansamblu factorilor mediului extern. Relatiile sociale au un rol decesiv in formarea imaginei sociale generale a subiectului,precum si a trasaturilor lui moral psihologice (convingerilor,valorilor,asteptarilor,insusirilor intelective si volitive). Ansamblu respectiv de trasaturi si calitati caracterizeaza persoana infractorului si determina comportamentul ei infractional. Cu toate ca relatiile sociale decesiv influenteaza asupra personalitatii la rindul lor ele sunt determinate

de oameni ca fiinte sociale active,aceasta activitate umana ce schimba relatiile sociale poate fi atit constructiva cit si distructiva. Orientarea antisociala si pericolul social al personalitatii infractorului Personalitatea infractorului difera de personalitatea unui cetatean prin orientarea ei antisociala si pericolul ei social.Pericolul social al personalitatii reprezinta un sistem de interese si motive criminogene care au determinat comportamentul infractional.Pericolul social al criminalilor nu are un caracter general,dar se manifesta de regula prin anumite orientari sau motivatii criminogene dominante ale subiectului: De ex:agresivitate,lacomia. Aceste orientari criminogene dominante determina continutul pericolului social si a comportamentului infractional. Gradul pericolui social al personalitatii difera la diferite tipuri de infractori.El este determinat nu numai de caracterul faptei periculoase savirsite,dar si de locul si rolul pe care il detine motivatia criminogena si comportamentul infractional in intregu ansamblu de calitati a persoanei si in comportamentul ei general.Deci gradul de pericol social al personalitatii este determinat de raportul dintre trasaturile pozitive si negative ale ei.Totodata distincte personalitatii infractorului nu sunt caracteristice tuturor persoanelor care au savirsit infractiuni. De regula pericolul social al personalitatii infractorului apare cu mult inainte de comitere infractiunii ce se manifesta prin delicte disciplinare,contraventii.Pericolul social se pastreaza si dupa ce subiectul a ispasit pedeapsa el numai fiind o personalitate a infractorului. In ambele cazuri nu putem vorbi de personalitatea infractorului ci de o personalitate socialmente periculoasa. Asa dar conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalitati predestinate spre crima. Intre 26 delictenti si nedelecveni nefiind o diferenta de natura biologica, ci o diferenta de grad care are o deteminare multicauzala. Conceptul de personalitate a infractorului are un caracter relativ si este strict determinat in timp. Caracterul relativ a lui se explica prin aceea ca criminalizarea si decriminalizarea faptelor este determinata de legiuitor. Personalitatea infractorului este numai acea persoana care a savirsit infractiunea, din punct de vedere a dreptului penal este subiect al infractiunii si vinovatia ei a fost recunoscuta in baza unei sentinte judecatoresti definitive. Acest subiect este personalitatea infractorului pina la momentul executarii pedepse penale. Unii autorii considera ca utilizarea notiunii de personalitate a infractorului dauneaza psihologic persoana care a savirsit crima, deoarece ea este periclitata, se propune de a inlocui acest termen cu termenul „ personalitatea celui care a savirsit infractiunea”. Structura personalitatii Personalitatea infractorului fiind tot odata si subiect al infractiunii care include trasaturile subiectului conform legii penale in vigoare. Tot odata personalitatea infractourului este o notiune mai cuprinzatoare decit notiunea de subiect al infractiunii, in literatura juridica trasaturile personalitatii infractorului releva raporturile, sistemele si lanturile cauzale ale

infractiunii si criminalitatii. In literatura juridica, trasaturile personalitatii infractorului sunt grupate in 6 grupuri principale: 1)Trasaturile demografice (sexul, virsta, etnia), 2)Trasaturile juridico-penale (antecedente penale, recidivisti), 3)Trasaturile sociale ( cetatenia, profesia, studiile), 4)Trasaturile etico morale (lacunele din constiinta morala, denaturari care au generat conflictul cu normele morale dominante in societate, normele morale a unor grupuri sociale, atitudinea fata de morala si religie), 5)Trasaturile psihice (necesitatile deformate, interesele meschine, dezvoltarea nefavorabila a sistemului de valori), 27 6)Trasaturile biologice (particularitatile anatomice, patologiile, defectele, disfunctiile). Definitiile personalitatii infractorului Toate definitiile de personalitate a infractorului pot fi divizate in 2 grupuri mari: 1.Definitiile generale care nu indica anumite calitati distincte ale personalitatii infractorului: a)Personalitatea infractorului este o sinteza a trasaturilor biopsihosociale cu un grad de stabilitate caracteristic pentru individul care a savirsit o infractiune (Stanoiu, Bujor), b)Personalitatea infractorului reprezinta asnsamblul insusirilor ei dobindite in procesul de socializare care interactionind cu conditiile externe determina comportamentul infractional. 2.Definitiile care incearca sa deosebeasca personalitatea infractorului de nonifractor: a)Personalitatea infractorului difera de personalitatea noninfractionala prin aptitudine anti sociala care este determinata de sinteza trasaturilor biopsihosociale (Narcis Giurgiu), b)Personalitatea infractorului este ansamblul trasaturilor psihice negative caracteristice personalitatii infractorului de o anumita orientare antisociala. Trasaturile psihice negative deosebesc personalitatea infractorului de noninfractor si sunt un produs al interactiunii dintre social si biologic. Particularitatile pur sociale si pur biologice favorizeaza comportamentul infractional, dar nu-l genereaza.Trasaturile psihice sunt cauze ale comportamentului infractional. 2 Raportul dintre social si biologic in structura personalitatii infractorului Componentul biologic din structura fiintei uname este o premiza materiala in dezvoltarea esentei ei sociale. Anume acest comportament serveste ca baza ce determina individualitatea personalitatii. Astfel structura psihologica a individului nu poate fi inteleasa fara infrastructura biologica pe care ea se cladeste si in afara suprastructurii sociale in care ea se integreaza. Individul bolnav psihic, iresponsabil nu este capabil de a percepe programul social si deci nu poate fi considerat personalitate infractorului de aceea acesti indivizi savirsesc fapte social periculoase dar nu infractiuni. 28 Trasaturile biologice ale personalitatii infractorului nu sunt cauze ale comportamentului infractional. In calitate de cauze ale comportamentului respectiv sunt insusirile si particularitatile moral negative a personalitatii ce au fost dobindite in procesul socializarii, persoana nu se naste ci devine infractor. Trasaturile biologice ale fiintei umane sunt niste conditii care favorizeaza formarea personalitatii, precum si influenteaza

asupra comportamentului infractional inlesnind si stimulind orientarile criminogene ale societatii. De exemplu: impedica adoptarea favorabila la conditiile externe ale mediului social, servesc ca obstacole in aparitia anumitor trasaturi social utile a personaei, reduc rezistenta individului in raport cu impactul situatie, favorizeaza savirsirea de catre individ a unor actiuni intimplatoare ce pot fi si ilicite. Actualmente orientarea bilogica din criminologie explica interactiunea dintre componentul biologic al persoanei si comportamentul infractional bazinduse pe datele genetice, biochimiei sistemului nervos, neurologiei, endocrinologiei. Un interes prezinta cercetarile cauzelor savirsirii infractiunii de persoane cu anomalii fizice si psihice. Din cele psihice asupra carora se trage mai multa atentie sunt: alcoolizmul,etc. Aceste anomalii deseori sunt dobindite, uneori fiind inascute (psihopatia, alcoolizmul) pot aparea in urma dereglarilor de cromozomi a metabolizmului a particularitatilor sistemului nervos central. In aceste cazuri trasaturile biologice respective sub impactul negativ al mediului favorizeaza psihopatizarea personei care ulterior sub impactul negativ al educatiei si comunicarii poate sa se criminalizeze. 3 Personalitatea infractorului in procesul de geneza a infractiunii Geneza infractiunii este compusa din 2 elemente: 1)Formarea personalitatii infractorului, 2)Mecanizmul comportamentului infractional. Formarea personalitatii infractorului la prima etapa a genezii infractiunii sub impactul negativ al mediului extern are loc dezarmonizarea si deformarea necesitatilor, intereselor si sistemelor de valori a personalitatii ce devin o premiza a motivatiei criminogene. Trebuie de mentionat ca legatura dintre formarea denaturata a personalitatii si decizia de a savirsi infractiunea nu este inevitabila ci una statistica, procesul de 29 fromare a personalitatii nu este obiect de studiu criminologic, acesta este studiu primordial de psihologie si pedagogie si reprezinta interes pentru criminologie numai sub aspectul influentei acestuia asupra nasterii motivului, planificarii infractiunii si luarii deciziei de a o savirsi. Formarea personalitatii este un proces interactionist, este important sa nu fie admisa supraaprecierea sau subaprecierea factorilor endogeni si exogeni, in cadrul procesului respectiv valoarea acestori grupuri de factori este egala fiecare avindu-si importanta sa la formarea personalitatii. Socializarea negativa difera de cea pozitiva prin continutul informatiilor receptate si valoarea acordata acestora de catre subiect. In cadrul socializarii negative subiectul asimileaza preponderent informatie cu caracter negativ. Din acest punct de vedere pentru criminologie au importanta astfel de componente ale mediului social, psihologic cum sunt: Familia - Scoala - Prietenii - Locul de munca. In literatura de specialitate sunt evidentiate si descrise urmatoarele modele de formare a personalitatii infractionale: - Alienarea - Frustrarea - Inadaptarea si invatarea Alienarea: este rezultatul stabilirii unor astfel de relatii de conflict dintre subiect si societate prin care

rezultatele, produsele activitatii sale el personal, alti indivizi sau grupuri de persoane le constientizeaza ca contrare lui insasi. Alienarea este un rezultat al unor dificultati ce apar la intrarea individului in sfera relatiilor sociale. Se manifesta ca prin tulburari ale individului,sentimentul izolarii,parasirii,singuritatii,pierderi eului personal.Pentru prima data notiunea de alienare a fost relizata de Zigmund Froid pentru a explica reactia patologica a persoanei in mediul social dusmanos.Autorul considera ca alienarea se manifesta 30 prin 2 forme: 1 subiectul pierde simtul privind desfasurarea reala a evenimentelor, 2 pierderea de catre subiect a individualitatii. Savantul Erich Fromm evedentiaza 5 forme de manifestare a instrainarii: - fata de sine, -fata de apropiatii sai, -fata de stat si societate, -fata de munca(invatatura), -fata de necesitati. In grupurile de persoane instrainare este exprimata prin denaturarea continutului si valorilor activitati in comun,pierdera simtului solidaritatii.Alienarea este o premiza a antisociabilitatii persoanei si a comportamentului ei infractional,ea ramine doar ca o conditie a formarii personalitatii antisociale,(persoanele care sunt separate de colectiv devin alienate). Frustrarea-starea psihica a individului determinata de obstacolele obiectiv invizibile sau subiectiv percepute care apar in cale spre atingerea scopului sau solutionarea problemelor de ordin personal. Frustrarea reprezinta un sir de framintari a insuccesului si este considerata ca o varianta a stresului psihologic.Procesul dat este insotit de regula de emotii negative puternice ,sentimentul fricii,infirioritatii etc.In cadrul procesului dat se evedentiaza factorul frustrant ,situatie de frustrare si reactia persoanei frustrate,conceptul este a lui Froid Adler. Nivelul de frustrare este determinat de puterea si intensitatea factorului frustrant, de starea psihologica a persoanei nimerita in situatia de frustrare si de faptul daca ea este inzestrata cu modalitatile de reactii emotinale stabile fata de greutatile vietii. Nivelul sporit al frustrarii produce o dezichilibrare asupra persoanei care in anumite circumstante poate adopta comportamentul infractional. Frustrarea ca si alienarea este un proces dezadoptiv(persoana nu se poate adapta),care se exprima prin depersonalizarea individului. Aceste 2 procese cu toate ca nu sunt identice se afla in legatura reciproca. Astfel frustrarea este una din cauzele care genereaza instrainarea. Deosebirea intre ele consta in urmatoarele: 31 -alienarea este un proces dezadoptiv indelungat mai putin tensionat in schimb frustrarea este un proces intens,tensionat si conflictual. Deasemenea trebuie de mentionat instrainarea poate fi generata atit de frustrarea propriu zisa cit si de alte cauze.In schimb frustrarea intodeauna se manifesta prin alienare. Inadaptarea-este incapacitatea individului de a rectiona armonios la stimulu mediului social extern si de a-si satisface cerintele,necisitatile si nazuintele. Inadaptarea spre deosebire de cele precedente este determinata de factorii launtrici si-n special de dificultatile de ordin psihofizic a individului: -lipsuri,insuficiente,defecte fizice,inadaptari de ordin

individual. Rolul factorilor sociali externi la generarea inadaptarii este neesential.Autorul teorii inadaptarii sociale este criminologul Suedez Olof Kinberg. Conform autorului inadaptarea sociala a individului este determinata de astfel de factori launtrici care sunt dereglarile endocrine, anomaliile morfostructurale(figura),inadaptare psihologica si psiho-patologica ,tulburarile,disfunctiile kinberg considera ca premizele de natura biologica sau psihologica desinistatator nu pot declansa comportament infractional,penru aceasta este necesara o interactiune a lor cu factorii individuali si sociali. Factorii de ordin biologic sunt: -afectiunile cerebrale, -probleme ce tin de viata sexuala, -deficitul mental. Factorii sociali,individuali sunt: -saracia, -alcolul, -stupifiantele. Invatareareprezinta interes criminologic ca una din caile de formare a prsonalitatii deviante si de adoptare a comportamentului infractional. Unul din primii autori ai teorii criminologiei de insusire este sociologul francez Gabriele Tarde. 32 Autorul considera ca nu exista infractori inascuti prin eriditate pot fi trnsmise aptitudinile individuluide a se ivata ,anume aceasta predispozitie permite subiectului de a invata orce comportament cit social acceptabil atit si cel infractional.Pornind de la ideia comportamentului infractional.Tarde elaboreaza 2 teorii: -teoria tipului de infractor profisionist, -teoria imitarii criminale. Gabriele Tarde a relevat 3 legalitati a invatarii prin imitare: -mai usor si mai bine are loc invatarea de catre indivizi unii de la altii a comportamentelor in procesul contactarii la permanente, -imitarea este deosebit de raspindita in societate,strabatind-o de la paturile superioare pina la cele inferioare, -in procesul imitarii comportamentul precedent imbraca o forma noua ii intensifica continutul celei vechi sau il schimba complet.Este important ca comportamentul precedent devine o baza pentru dobindirea comportamentului nou . In literatura de specialitate sunt 3 abordari ale invatarii normelor si modelelor de conduita de catre indivizi: -1- formarea reflexului conditionat clasic –se bazeaza pe rezultatul cercetarilor efectuate de fiziologul rus Иван Петрович Павлов principiul de baza al procesului refluxului conditionat este inlocuirea unui excitant prin alt excitant. Savantii Eysing si Trasler a elaborat teoria criminalitatii in baza formarii reflexului conditionat. Ei considerau ca comportamentul deviant(criminal) este ceva natural sau obiectiv pentru subiect si se intareste la persoana care se comporta respectiv ,daca aceasta ii aduce o anumita satisfactie. Copii care pentru comportament deviant sunt pedepsiti in mod repetat de parinti se invata de a evita prin acea conduita care se asociaza cu durerea,neplacerea etc. Asa dar eficienta unui comportament social depinde de aptitudinile individului de a i se forma reflexe conditionate ,teoria data neaga complentamente influenta inconstientului asupra comportamentului uman. -2- formarea refluxului conditionat instrumental . 33 Individul se invata in baza succeselor si insucceselor proprii fiind pedepsit sau stimulat.Se invata totul cei aduce subiectului succese,placere si dipotriva nu se

invata ceia ce ii aduce suferinte.Spre deosebire de invatarea lui Pavlov in rezultatul careia este invatata comprtarea social acuptabila ,aici in acest reflex pot fi invatate atit formele social utile cit si cele deviante de conduita. Reflexul conditional instrumental poate fi format in baza pedepsei cit si in baza stimularii sau lipsei pedepsei,astfel eficienta invatarii in cazul refluxului conditionat instrumental sporeste atit in cazurile cind dupa reactia individului urmeaza stimularea lui cit si-n cazurile cind el evita comportamentul deviant pentru a nu fi pedepsit. -3- Teoria sociala a constituirii-conform acestei teorii invatarea e un proces spiritual activ de cunoastere dirijata de prelungirea,experienta de viata si a cunostintelor acumulate.Comportamentul uman nu este o reactie automata.In baza lui se afla un proces activ in cadrul caruia rolul principal revine motivatiei perceperii si proceselor complicate de gindire. Mecanismul comportamentului infractional Personalitatea infractorului este veriga principala a sistemului conditiile mediului social –personalitatea infractorului-infractiunea. Analiza interactiunii ditre personalitate si situatie concreta de viata,literatura de specialitate specifica 2 pozitii: -de regula orientarile antisociale ale personalitatii sunt cauza infractiunii , indiferent de impactul produs de situatia asupra savirsirii infractiunii ia poate fi numai conditie,iar in calitate de cauza este gradul de intensitate al pericului social a personalitatilor respective.( Kузнецова, Costica Bulai,Nistoreanu) Conform acestor autori, orice situatie ofera subiectului posibilitatea de a delibera si a opta intre mai multe variante de comportament, de aceea decizia de a comite infractiunea depinde de infractor, situatia concreta de viata avind in acest sens un rol secundar. 4 Clasificarea si tipologia infractorilor In literatura de specialitate poate fi intilnita o sumedenie de clasificari a infractorilor: Clasificarea lui Froidholeric, sagvinic, flegmatic si melancolic 34 In dependenta de faptul daca pesoana este concentrata spre interior sau spre exterior Karl Gustav Long. In dependenta de structura corpului: atletic,asteinei, psihic si dispastic Insa toate aceste clasificari nu ne ajuta sa delimitam criminalii de noncriminali. Cele mai importante clasificari criminologice a criminalilor se bazeaza pe doua criterii si anume dupa caraterul si gradul prejudiciului social al acestuia. 1)Dupa caracterul si continutul pericolului social exista urmatorii infractori: - Tip agresiv- acel care nu respecta cinstea, demnitatea, integritatea corporala a alte persoane. - Tip eupidnat- motivatie de profit, este dominanta pentru aceasta categorie de infractori actiunile carora capata forma furturilor de lapidarilor, excrochariilor. - Tip agresiv cupidant- spre deosebire de cel precedent, persoana isi satisface dorintele sale materiale recurgind la acte de violenta (jaf, tilharie, banditism), omor din interes material - Criminal de tip huliganic- careia ii este caracteristic dezaspectul, ordinea publica si regulile de convetuire sociala (huliganism, vandalism, dezordine in masa. - Criminal de „necesitate”- acesta persoana comite infractiuni pentru satisfacerea cerintelor sale

vitale. - Criminal neatent usuratic- comite infractiuni din imprudenta si se caracterizeaza prin nedisciplinarea si neconcentrarea. 2)In dependenta de rgradul si intensitatea pericolului social: - Criminal din intimplare- aceasta persoana se caracterizeaza pozitiv si comite infractiuni sub presiunea circumstantelor de viata. Criminal situational- se caracterizeaza prin ponderent pozitiv insa deja a avut conflicte minore cu legea si morala, savirseste crime numai in situatii convinabile necreindule intentionat. - Criminalul instabil a avut conflicte cu legea si moravul, sau aplicat sanctiune nepenale (administrative, disciplinare), care insa au avut un efect temporar. - Criminal inrait se caracterizeaza preponderent negativ, a avut conflicte cu legea peneala si este complicat de influentat asupra lui. - Criminal profesionist- savirsirea infractiunii este ceva firesc, normal poate avea multiple antecedente penale, din aceasta categorie la fel fac parte hotii in lege criminali, hotii de autovehicule, excroci. 35 Clasificarea trebuie sa fie deosebita de tipologie, ultima este o clasificare care se fcae in baza mai multor criterii, asa dar clasificarile infractorilor in dependenta de caracter si gradul pericolului social al acestora au un caracter tipologic, deoarece pericolul social al personalitatii este compus din mai multe trasaturi: - Nazuinte - Interese - Scara de valori De aceea lucrul criminologic este preferabil sa se bazeze pe caracteristica tipologica a personelor. AUTOR: Eugen Florea

Criminalitatea organizată. Abordări doctrinare și instrumente juridice internaționale Criminalitatea organizată este un concept dificil de definit şi, pe cale de consecinţă, este la fel de dificil de evaluat, întrucât nu poate fi asimilată unei forme exacte de criminalitate. În cea mai mare parte a statelor membre ale Uniunii Europene nu există texte legislative specifice care să definească şi să pedepsească criminalitatea organizată. Mai mult decât atât, se poate vorbi şi de o inconsecvenţă terminologică în literatura juridică internaţională, concretizată în utilizarea deopotrivă a următoarelor sintagme: „criminalitate organizată”, „crimă organizată”, „grup infracţional organizat”, „criminalitate transfrontalieră”, „criminalitate organizată transnaţională”.

În sens larg, prin „criminalitate” se înţelege un ansamblu de manifestări anti-sociale care încalcă prevederile normei de drept şi atrag intervenţia forţei coercitive a statului, în timp ce „crima” este definită în dreptul penal ca fiind orice violare a legii penale. Apare ca evident faptul că noţiunea de „criminalitate” se relaţionează la fenomen în general, iar noţiunea de „crimă” se relaţionează la orice violare a legii penale. Cu toate acestea, noțiunea de „criminalitate” a făcut şi face obiectul a numeroase definiţii considerate utile, dar lipsite de universalitate. Acesta este motivul pentru care unii dintre autorii analizaţi afirmă că a evalua conceptul şi dreptul criminalităţii organizate înseamnă să vrei să urmăreşti o anghilă[1]. Studiile de început dedicate crimei organizate identifică criminalitatea organizată cu organizaţia criminală, sindicatul crimei, cartelurile criminale etc. În prezent, analiza definiţiilor întâlnite în literatura juridică internaţională relevă faptul că unii autori utilizează conceptul de criminalitate organizată pentru a defini relaţiile dintre organizaţiile ilegale, în timp ce alţii utilizează conceptul pentru a defini un grup de activităţi ilegale efectuate de către anumiţi agenţi. Criminalitatea organizată este definită astfel ca o întreprindere non-ideologică în care sunt implicate mai multe persoane, organizată pe bază ierarhică cu cel puţin trei niveluri, constituită cu scopul de a obţine profit şi putere, cu implicarea în special în activităţi ilegale, dar şi legale[2]. Tot prin raportare la ideea de întreprindere, criminalitatea organizată este definită ca o întreprindere criminală cu durată în timp, care lucrează raţional în scopul obţinerii de profit din activităţi ilicite, existenţa sa continuă fiind menţinută prin folosirea forţei, ameninţări, controlul monopolist şi/sau corupţie a funcţionarilor publici[3]. Se acreditează astfel ideea potrivit căreia criminalitatea organizată a devenit sinonimă cu întreprinderile economice organizate, în scopul desfăşurării de activităţi ilegale. Sunt autori care se raportează la activităţile desfăşurate, sens în care definesc criminalitatea organizată ca fiind acele activităţi infracţionale şi alte activităţi ilegale săvârşite de organizaţii mari şi continue de tip multi-întreprindere, care au în principal scopuri criminale şi care utilizează corupţia şi violenţa în activităţile lor[4]. Alţi autori au considerat că noţiunea de criminalitate organizată poate fi lămurită prin enumerarea caracteristicilor sale relevante. Se consideră astfel a fi relevant faptul că activitatea este desfăşurată de un grup de indivizi care se angajează în acţiuni legale sau ilegale ce implică capitaluri mari, folosirea violenţei, coruperea oficialilor publici, cu scopul de a obţine venituri mari, venituri ce vor fi spălate în sectoare legale ale economiei. În literatura juridică internaţională se poate vorbi de existenţa a două teorii principale cu privire la criminalitatea organizată, și anume, teoria organizaţională şi teoria reţelei[5]. Teoria organizaţională utilizează anumite concepte care definesc organizaţia criminală, respectiv: mărimea (numărul de persoane), formalizarea (regulile stricte aplicabile în cadrul organizaţiei), diferenţiere pe verticală (conducători ierarhici), diferenţiere pe orizontală (subordonaţi)[6].

În cadrul teoriei reţelei nu se pune accent pe structura formală a organizaţiei criminale, ci pe modul de relaţionare, respectiv, interacţionare al indivizilor, indivizi care au, fiecare dintre ei, un rol specific în funcţionarea reţelei[7]. Indiferent de divergenţele manifestate cu privire la definirea conceptelor mai sus enunţate, determinate în principal de relaţionarea la teoria organizaţională sau la teoria reţelei, există totuşi un consens cu privire la următoarele trăsături[8] ale criminalității organizate: – organizare ierarhică continuă; – obţinerea profitului prin crimă; – utilizarea forţei sau ameninţării cu forţa; – corupţia funcţionarilor publici în vederea menţinerii imunităţii; – specularea nevoii publice de servicii; – monopolul asupra anumitor pieţe; – limitări în ceea ce priveşte aderarea de noi membri; – lipsa unei ideologii sau, metaforic vorbind, ideologia obţinerii profitului cu orice preţ; – specializarea activităţilor, atât la nivelul asociaţiei, cât şi la nivelul membrilor; – caracterul ocult al asociaţiei, respectiv, existenţa unui cod de păstrare a secretului. II. Criminalitatea organizată transfrontalieră în contextul globalizării şi agravării crizei economico-financiare Globalizarea, în accepţiunea sociologului Ulrich Beck, este cuvântul cel mai des folosit, dar şi cel mai rar definit şi, probabil, cel mai neînţeles, nebulos şi spectaculos[9]. Controversa dacă globalizarea este o realitate politică sau economică pare să devină o poveste fără sfârşit care amână, sine die, un eventual consens cu privire la definiţia globalizării. Independent de controversele de la nivelul conceptual, este lipsit de orice dubiu faptul că globalizarea a produs o schimbare de paradigmă în abordarea fenomenului criminalităţii organizate. Lumea contemporană se află într-un proces pe alocuri impredictibil de schimbare, caracterizat prin accelerarea interdependenţelor economice, politice şi de securitate dintre state. În acest context, problemele de securitate devin din ce în ce mai complexe şi multi-dimensionale, iar actorii statali nu mai au posibilitatea să prevină şi să combată ameninţările la adresa securităţii înlăuntrul propriilor graniţe. Putem vorbi astfel despre o globalizare a riscurilor şi ameninţărilor, respectiv, despre o criminalitate organizată transnaţională care utilizează toate facilităţile pe care globalizarea le-a creat, dar în egală măsură, valorifică toate vulnerabilităţile inerente acestui proces. A devenit evident faptul că fenomenul criminalității organizate reprezintă o amenințare neconvențională la adresa securității statelor, încalcă drepturile omului și subminează dezvoltarea economică, culturală, socială și politică a societății. Criminalitatea organizată a devenit globală, a căpătat proporții macroeconomice, iar relațiile dintre rețelele de crimă organizată au devenit din ce în ce mai sofisticate. Astfel fiind, în opinia unor autori, societatea contemporană este o „societate a riscului global”, caracterizată prin mai multe straturi de riscuri, și anume, crizele ecologice, crizele economiei globale şi marea criminalitate.

Alți autori, arată însă că, dimpotrivă, globalizarea determină o micşorare a lumii, datorită creşterii posibilităţii de schimburi rapide de mărfuri şi creării civilizaţiei globale[10]. Aceste dezbateri cu privire la consecinţele fenomenului de globalizare au generat o schimbare de paradigmă în abordarea fenomenului criminalităţii organizate, centrul atenţiei fiind mutat pe actorii globali ai criminalităţii. Se evidențiază o formă aparent nouă a grupurilor de crimă organizată constituite în rețea care sunt mai puțin definite de o apartenență etnică sau națională, fiind caracterizate de capacitatea de a acționa în plan internațional. Structurile tradiționale piramidale ale acestor organizații au evoluat în rețele de celule ale căror parteneri și chiar implantarea acestora se schimbă în mod constant. Această modificare de structură a grupurilor infracționale organizate determină un alt tip de acțiuni, centrate pe domenii de criminalitate și mai puțin pe grupurile infracționale etnice. Astfel fiind, sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea sunt caracterizate pe de-o parte, de o globalizare a criminalităţii, iar, pe de altă parte, de o puternică conştientizare a gravităţii acestui fenomen de către instituţiile internaţionale, societatea civilă şi mass-media. În acest context se consideră că marea problemă a politicii penale a acestui secol constă în efortul de a stăpâni forţele criminale care slăbesc funcţionarea regimurilor democratice şi le condamnă la dispariţie[11]. Apare în mod firesc întrebarea care sunt cauzele care au generat această creştere şi, respectiv, globalizare a criminalităţii. Literatura de specialitate analizată relevă mai multe cauze, fără pretenţia ca enumerarea acestora să aibă caracter exhaustiv. O primă cauză este relaţionată la schimbările politice ce au avut loc în Europa, urmare a căderii comunismului şi sfârşitului Războiului Rece. Cu privire la aceste cauze se acreditează opinia potrivit căreia coaliţia anti-comunistă creată după cel de-al Doilea Război Mondial în jurul democraţiei creştine a întreţinut şi justificat compromisuri atât cu marile grupuri economice licite, cât şi cu cele de tip ilicit[12]. Paradisurile fiscale şi preţurile de transfer fac parte, de exemplu, din sfera compromisurilor mai sus enunţate. O altă explicaţie este dată de incapacitatea democraţiei occidentale de a face faţă, prin mijloace democratice tradiţionale, marii criminalităţi organizate globalizate. Căderea barierelor comerciale, urmare a prăbuşirii sistemului comunist în Europa, a făcut ca grupurile criminale să profite în primul rând de liberalizarea fluxurilor de bunuri, servicii, persoane şi de capital. Pe de altă parte, progresele în tehnologia comunicaţiei au generat noi perspective de acţiune grupurilor criminale, e-mail-ul, telefonia mobilă au eliminat problemele de spaţiu şi de timp, devenind în anumite situaţii mijloace concrete de realizare a infracţiunilor. Actorii globali ai criminalităţii valorifică plenar infrastructura creată la nivel global pentru desfăşurarea unor activităţi economico-financiare licite, astfel cum companiile multinaţionale deschid sucursale şi/sau filiale în zonele în care mâna de lucru şi materia primă sunt mai ieftine, cu scopul de a-şi maximiza profitul[13]. Mai mult decât atât, aceşti mari actori ai criminalităţii folosesc experţi cu o înaltă pregătire profesională, pregătiţi la cele mai reputate universităţi[14].

Conflictele armate regionale au determinat, la rândul lor, o escaladare a cererii şi, respectiv, ofertei de arme. Este bine cunoscut faptul că grupurile etnice şi/sau religioase angajate în conflicte armate sunt alimentate cu arme nu numai pe căi legale şi în atare condiţii este evident faptul că aceste conflicte au favorizat traficul ilicit de arme, dar şi alte forme ale criminalităţii organizate determinate de nevoia finanţării achiziţiei de armament. Conflictele armate, dar şi discrepanţele dintre state în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare economică au condus la dezvoltarea fenomenului migraţiei. Odată cu migraţia legală s-a dezvoltat şi fenomenul migraţiei ilegale, fenomen care a condus la crearea şi dezvoltarea unor reţele transnaţionale. Odată cu exportul de persoane s-a realizat şi un export de infractori și teroriști[15], persoane care odată stabilite în ţările receptoare, au creat adevărate grupuri criminale organizate. Criza economică, la rândul ei, a reprezentat o cauză a dezvoltării criminalităţii organizate. Deşi majoritatea autorilor consideră că una dintre cauzele crizei economice a fost tocmai dezvoltarea fără precedent a operaţiunilor criminale transnaţionale, mai ales a celor de natură economico-financiară şi de corupţie, aceiaşi autori arată că relaţia cauză-efect s-a inversat. Astfel fiind, este unanim acceptat faptul că în perioadele de criză, operaţiunile grupurilor criminale sunt mai frecvente, reacţia autorităţilor este mai diluată, iar nevoia cooperării la nivel interstatal devine imperioasă. III. Criminalitatea organizată din perspectiva instrumentelor juridice internaționale Statele membre ale ONU au fost de acord încă din anul 1994 că trebuie să stabilească o definiţie comună pentru criminalitatea organizată, pentru a face cât mai omogene măsurile luate la nivel naţional şi pentru a asigura eficacitatea cooperării internaţionale. Astfel fiind, o primă definiţie a „crimei organizate” se regăseşte în Planul Mondial de Acţiune contra criminalităţii transnaţionale organizate[16]. Adunarea Generală a ONU a încercat astfel să dea o primă definiţie prin raportare la activităţile ilegale comise, pornind de la furtul internaţional de autovehicule până la vânzarea produselor nucleare, activităţile de imigrare ilegală, crimele contra mediului, crimele de piraterie informatică, traficul de femei şi copii şi ajungând până la corupţie. Ulterior, instituţiile internaţionale nu au definit conceptele de „crimă organizată” sau „criminalitate organizată”, dar au înţeles să se raporteze la acest fenomen prin conceptul de „organizaţie criminală”. În linii generale, atât Interpol, cât şi Europol, definesc „organizaţia criminală” ca fiind o întreprindere sau grup de persoane angajate în activităţi ilegale permanente, angajate dincolo de frontierele naţionale şi care au ca principal obiectiv obţinerea de profit. În anul 1998, Consiliul Uniunii Europene – Justiţie şi Afaceri Interne definea la rândul său conceptul de „organizaţie criminală” ca fiind „o asociere structurată, a mai mult de două persoane, stabilită în timp, care acţionează concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă privative de libertate de maximum patru ani, sau de o pedeapsă mai severă, indiferent dacă aceste infracţiuni reprezintă un scop în sine sau un mijloc de obţinere a unor avantaje materiale şi, după caz, de influenţare ilegală a funcţionării autorităţilor publice”[17].

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptate la New York la 15 noiembrie 2000 (denumită în continuare „Convenția de la Palermo”), înlocuieşte sintagma de „organizaţie criminală” cu cea de „grup infracţional organizat”. Astfel fiind, conform art. 2 lit. a) din această Convenţie, „grupul infracţional organizat” este: „ un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere, în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material”. Se poate considera relevantă în definirea conceptului şi cea de-a cincea Conferinţă ONU, care a elaborat Rezoluţia „Crima ca formă de afaceri”. Rezoluţia evidenţiază patru criterii considerate a fi definitorii pentru criminalitatea organizată, şi anume: – scopul, respectiv, obţinerea de câştiguri substanţiale; – legăturile, respectiv, existenţa unor relaţii bine structurate şi delimitate ierarhic în cadrul grupului; – specificul, respectiv, valorificarea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu ale participanţilor la grup; – nivelul, respectiv, ocuparea de către participanţii la grup a unor funcţii superioare în economie şi societate. Consiliul JAI, prin Decizia-cadru nr. 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei organizate, a abrogat Acţiunea comună nr. 98/733/JAI şi a redefinit organizaţia criminală după cum urmează: „asociaţie structurată, stabilită în timp, de mai mult de două persoane, care acţionează concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă privative de libertate cu o durată maximă de cel puţin patru ani, sau de o pedeapsă mai severă, pentru a obţine, direct sau indirect, un beneficiu financiar sau de altă natură materială”. În accepţiunea Deciziei, asociaţia structurată este acea asociaţie care nu este formată la întâmplare pentru comiterea imediată a unei infracţiuni şi care nu prezintă în mod necesar roluri definite formal pentru membrii săi, continuitatea membrilor sau o structură dezvoltată. IV. Concluzii Analiza instrumentelor juridice internaţionale, dar şi a celor adoptate la nivel european relevă faptul că fenomenul criminalității organizate nu poate fi definit şi lipsa unei definiţii acreditate juridic poate fi eventual explicată prin dinamica fenomenului în ansamblu, dar şi a formelor sale de manifestare. Crima organizată, respectiv, criminalitatea organizată transfrontalieră, din perspectivă conceptuală, pare că rămâne apanajul preocupărilor doctrinarilor, fără ca definiţiile acreditate de către aceştia să dobândească valenţele juridice necesare impunerii unei definiţii cu valoare de universalitate. Convenţia de la Palermo, chiar dacă conţine în titlul său sintagma „criminalitate organizată transfrontalieră” şi este principalul instrument juridic internaţional care are ca scop combaterea şi prevenirea criminalităţii organizate transfrontaliere, nu prevede o definiţie a acestui fenomen. Lipsa unei definiţii legale este explicată prin nevoia de a se asigura o aplicabilitate generală a prevederilor Convenţiei de la Palermo, în contextul în care fenomenul are o dinamică fără precedent şi omenirea se confruntă cu noi forme de manifestare a infracţionalităţii, dificil de previzionat. Convenţia de la Palermo, enunţă însă exhaustiv faptele care trebuie să fie incriminate ca infracţiuni de către statele părţi, stabilind că aceste infracţiuni intră în sfera de aplicare

a Convenţiei, în măsura în care au caracter transnaţional şi în comiterea lor este implicat un grup infracţional organizat. Astfel fiind, sunt enumerate ca fapte care trebuie să fie incriminate de către statele părţi: participarea la un grup infracţional organizat, corupţia, spălarea de bani, obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei şi infracţiunile grave. În ceea ce priveşte infracţiunile grave, Convenţia nu face o enumerare a acestora, lăsându-se la latitudinea statelor membre posibilitatea ca în funcţie de regimul sancţionator stabilit prin legile penale naţionale să determine acele infracţiuni care vor intra în categoria infracţiunilor grave şi care, în măsura în care au caracter transnaţional şi implică un grup infracţional organizat, vor intra în sfera de aplicare a Convenţiei. La nivel european, primul act legislativ cu caracter obligatoriu este Decizia-cadru 2008/841/JAI din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate. Similar Convenţiei de la Palermo, nici acest instrument juridic european nu prevede o definiţie pentru crima organizată transfrontalieră. Ceea ce diferenţiază Decizia-cadru de Convenţia de la Palermo este însă sintagma de „organizaţie criminală”, preferată de către legiuitorul european în locul celei de „grup infracţional organizat” utilizată de Convenţia de la Palermo, deşi definiţiile propriu-zise ale celor două sintagme sunt cvasisimilare. Considerăm important a semnala faptul că Decizia-cadru a fost adoptată la data de 24 octombrie 2008, ulterior semnării Convenţiei de la Palermo de către Uniunea Europeană, situaţie în care, cel puţin din punct de vedere terminologic, între cele două instrumente juridice ar fi trebuit să existe identitate. Mai mult decât atât, Decizia-cadru se limitează la a obliga statele membre să incrimineze participarea la organizaţiile criminale în una sau ambele modalităţi prevăzute de Decizie, spre deosebire de Convenţia de la Palermo, care enumeră exhaustiv infracţiunile care intră în sfera criminalităţii organizate transfrontaliere, aşa cum am arătat mai sus. Comparând cele două instrumente juridice se naşte o întrebare firească şi logică şi anume dacă suntem în prezenţa unei simple necorelări sau, dimpotrivă, s-au avut în vedere modalităţi diferite de reglementare. În opinia noastră, voinţa reală a părţilor semnatare ale Convenţiei internaţionale este de a se asigura incriminarea în legislaţiile penale naţionale a următoarelor fapte, respectiv, participarea la grup infracţional organizat, spălarea de bani, obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei, corupţia, independent de regimul sancţionator aplicat, infracţiuni care vor fi subsumate criminalităţii organizate transfrontaliere, în măsura în care au caracter transnaţional şi implică un grup infracţional organizat. Sumarizând, putem spune că în timp ce Convenţia de la Palermo include în sfera criminalităţii organizate transfrontaliere o serie de infracţiuni enunţate exhaustiv, inclusiv cele menţionate generic prin sintagma „infracţiuni grave”, Decizia-cadru include în sfera criminalităţii organizate numai participarea la o organizaţie criminală într-una din cele două modalităţi reglementate. Concluzia de mai sus se fundamentează şi pe prevederile art. 83, alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, prevederi care reglementează crima organizată ca un domeniu al criminalităţii transnaţionale, alături de terorism, trafic de persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor, traficul internaţional de droguri, traficul internaţional de armament, spălarea de bani, corupţia, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică.

Prin urmare, în accepţiunea legiuitorului european, crima organizată, respectiv, participarea la o organizaţie criminală aşa cum aceasta este definită de către Deciziacadru este un domeniu al criminalităţii transnaţionale alături de domeniile mai sus enunţate. Este lesne de observat că se face distincţie între criminalitatea transfrontalieră care are ca domeniu de manifestare crima organizată şi că atât Tratatul de la Lisabona, cât şi Decizia-cadru nu utilizează sintagma „crima organizată transfrontalieră”, sintagmă utilizată însă în Convenţia de la Palermo. De asemenea, Tratatul de la Lisabona prevede faptul că traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de armament etc. reprezintă domenii, alături de crima organizată, domenii în care se poate manifesta criminalitatea transnaţională. Analiza instrumentelor juridice nu este pur teoretică, ci are o finalitate practică de necontestat. Astfel fiind, în statele membre ale Uniunii Europene, erau deja incriminate sau au fost incriminate, urmare a adoptării actelor legislative cu caracter obligatoriu la nivel european şi semnării convenţiilor internaţionale, următoarele fapte: fie participarea la organizaţie criminală, fie participarea la un grup infracţional organizat sau asocierea în vederea comiterii unei infracţiuni. Considerând că obligaţia de incriminare a acestor fapte stabilită prin instrumentele juridice analizate urmărea armonizarea legislaţiilor naţionale, astfel încât să se realizeze premisele pentru cooperare judiciară în materie penală, este aproape evident faptul că acest fundament pare viciat de inconsecvenţele terminologice cu importante consecinţe practice. Pe de altă parte, este de asemenea important de subliniat faptul că o serie de state părţi semnatare ale Convenţiei de la Palermo au formulat declaraţii prin care au înţeles să dea anumite interpretări prevederilor acesteia sau au formulat rezerve prin care au modificat şi, respectiv, exclus, aplicarea unor prevederi ale Convenţiei de la Palermo. Din această perspectivă, devine evident că dincolo de necorelările terminologice mai sus enunţate existente între instrumentele juridice internaţionale, europene, dar şi cele adoptate la nivel naţional, se poate vorbi cu temei şi despre o aplicare neunitară a acestora urmare a declaraţiilor şi rezervelor formulate. La rândul său, Consiliul Europei aprecia că atât la nivel internațional, cât și la nivel european, principala problemă este dată de modul deficitar în care instrumentele juridice elaborate la nivel internațional și european sunt puse în practică, în special în ceea ce privește cooperarea polițienească și judiciară. Astăzi, problema esenţială nu este dată de nevoia elaborării de noi convenții sau alte instrumente juridice, ci de problema ratificării, aplicării şi asigurării eficacităţii instrumentelor juridice deja existente.

[1] Ch.L. Blakesley, Sistemele de justiţie penală în faţa provocării crimei organizate, Revue international de droit pénal, nr. 1-2/1998, p. 36. [2] H. Abadinsky, Organized crime, 7th ed., Ed. Wadsworth Thomson Learning, Belmont, CA, 2007, p. 6. [3] J. Albanese, The causes of organized crime: do criminals organize around opportunities for crime or do criminal opportunities create new offenders?, Journal of Contemporary Criminal Justice, nr. 16(4), 2000, p. 411; J. Albanese, Risk assessment in organized crime, Journal of Contemporary Criminal Justice, nr. 3(24), 2008, p. 263. [4] M.D. Maltz, Measuring the effectiveness of organized crime control efforts, OICJ Publications, Huntsville, Texas, 1990, p. 24. [5] Klaus von Lampe, The interdisciplinary dimensions of the study of organized crime, Trends in Organized Crime, nr. 9(3), 2006, pp. 77-95.

[6] Ibidem. [7] G.W. Potter, Criminal organizations: vice, racketeering, and politics in an American city, Prospect Heights, IL: Waveland Press, p. 116. [8] Florin Daniel Căşuneanu, Criminalitatea organizată în legislaţiile penale europene, Ed. Universul Juridic, 2013, pp. 17-18. [9] Ulrich Beck, What is globalisation?, Cambridge, Polity Press, 1999, pp. 5-15. [10] R. Robertson, Globalization. Social theory and global culture, London, Sage, 1992, pp. 8-9. [11] D. Szabo, La corruption: Aspects socio-culturels et etudes compares des strategies de prevention et repression, în Annale Internationales de Criminologie, vol. 31-1/2, 2001, p. 3 şi p. 45. [12] P. Lascoumes, Corruptions, Paris, Presses de Science Po, 1999, pp. 55-60; Della Porta, Y. Meny, Democratie et corruption en Europe, Paris, La Decouverte, 1995. [13] E. Oliveira, Globalization and crime, the transnational network of drug trafficking in the Amazon region, Upsit Publications, Orlando, Florida, 2010, p. 9. [14] V. Peillon, Les milliards noirs du blanchiment, Paris, Hachette, 2004, pp. 29-30. [15] Florin Daniel Căşuneanu, op.cit., p. 32. [16] Planul Mondial de Acţiune adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 49/159 din 23 decembrie 1994. [17] Acţiunea Comună din 21 decembrie 1998 (98/733/JAI) adoptată de Consiliu în temeiul Art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind incriminarea participării la o organizaţie criminală în statele membre ale Uniunii Europene.

Avocat Alina Lefter

Definirea noţiunii de „crimă organizată” şi mai ales definirea acesteia în structura de ansamblu a criminalităţii au constituit şi constituie subiectul numeroaselor studii ale specialiştilor în domeniu. Preocupările multiple pentru explicarea acestui fenomen sunt justificate de necesitatea imperioasă de a cunoaşte dimensiunile şi implicaţiile sale în societate şi, pe această bază, să se poată stabili acţiunile şi măsurile cele mai eficiente de prevenire şi combatere atât pe plan legislativ, cât şi în cel practic de către organele de drept. Noţiunile date diferitor tipuri de criminalitate au generat exisţa definiţiilor normative, dar şi a definiţiilor formulate din perspectivă criminologică, sociologică, politologică ori a definiţiilor operaţionale date de practicienii dreptului, de organele de aplicare a legii. Cercetătorii, juriştii şi lucrătorii organelor de drept recunosc că crima organizată este o realitate ce pune în pericol însăşi existenţa statului democratic, fiind însă departe de ar fi ajuns la un acord în ceea ce priveşte definirea „crimei organizate” şi a esenţei acestui fenomen [1, p. 761]. În materialele organelor internaţionale

şi ale organizaţiilor de aplicare a legii atestăm tentative de a fixa repere coerente privitoare la difinirea crimei organizate, pornind de la cunoaşterea empirică a acestui fenomen şi de la considerentele teoretice [2]. Una din cele mai reuşite, în viziunea noastră, este cea formulată de Grupul ad-hoc pentru Crima Organizată al Uniunii Europene: „Crima organizată este prezentă ori de câte ori două sau mai multe persoane sunt implicate într-un proiect infracţional comun, de-a lungul unei perioade de timp mai extinsă sau nedeterminată, cu scopul de a obţine putere şi profituri şi atunci când unui asociat i se dau sarcini pe care trebuie să le îndeplinească, în interiorul organizaţiei prin:1) afaceri sau activităţi corelate afacerilor; 2) folosirea violenţei sau a intimidării;3) influenţa mediilor politice, a mijloacelor de informare în masă, a economiei, a guvernului sau a organelor judiciare;4) controlul exercitat asupra unui teritoriu concret, dacă este necesar, în scopul comiterii în colectiv sau individual a infracţiunilor planificate care, din punct de vedere legal, vor putea fi considerate infracţiuni grave [3]. Parlamentele ţărilor membre ale Consiliului Europei au declanşat în ultimii ani o