Omorul [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENŢĂ DREPT PENAL – PARTEA SPECIALĂ

Bucureşti 2012 1

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Bucureşti 2012

2

PLANUL LUCRĂRII INTRODUCERE CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE OMOR. REFERINŢE ISTORICE

CAPITOLUL II. OMORUL – INFRACŢIUNE CONTRA VIEŢII PREVĂZUTĂ ÎN ART.174 DIN CODUL PENAL ÎN VIGOARE A. CONŢINUT LEGAL B. CONDIŢII PREEXISTENTE

B.1. Obiectul infracţiunii de omor simplu B.1.1. Obiectul juridic generic B.1.2. Obiectul juridic special B.1.3. Obiectul material B.2.

Subiecţii infracţiunii B.2.1. Subiectul activ B.2.2. Subiectul pasiv

C. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE OMOR

C.1. Latura obiectivă C.1.1. Elementul material C.1.2. Rezultatul socialmente periculos C.1.3. Legătura de cauzalitate C.2. Latura subiectivă C.2. l. Intenţia ca formă de vinovăţie în cazul infracţiunii de omor C.2.2. Consideraţii suplimentare cu privire la latura subiectivă D. FORME, MODALITĂŢI D.1. Formele infracţiunii de omor D.2. Modalităţile infracţiunii de omor E. SANCŢIONAREA INFRACŢIUNII DE OMOR

3

CAPITOLUL III. CORELAŢII ALE INFRACŢIUNII DE OMOR CU ALTE INFRACŢIUNI 3.1. Corelaţii cu infracţiunile de vătămare corporală 3.2. Corelaţii cu infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte 3.3. Corelaţii cu celelalte infracţiuni de omor

CAPITOLUL IV. ASPECTE CRIMINOLOGICE ŞI PROCESUALE PRIVITOARE LA INFRACŢIUNILE CONTRA VIEŢII 4.1. Aspecte criminologice 4.2. Aspecte procesuale

CAPITOLUL V. EUTHANASIA - PROBLEMĂ SPECIALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACŢIUNILE DE OMOR

CAPITOLUL VI. ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INFRACŢIUNEA DE OMOR

REGLEMENTAREA INFRACŢIUNII DE OMOR ÎN PREVEDERILE PROIECTULUI DE COD PENAL 2009. MODIFICĂRI ADUSE DE LEGEA 27/2012 CONCLUZII

4

INTRODUCERE Viaţa este o valoare fundamentală inalienabilă, apărarea acesteia reprezentând una din îndatoririle fundamentale ale statului. În vederea realizării acestui obiectiv statul foloseşte toate mijloacele, inclusiv legea penală. Dreptul la viaţă ca drept fundamental este protejat prin Constituţia României, prin articolul 22, iar toţi cetăţenii trebuie să manifeste respect faţă de viaţa celorlalţi membri ai societăţii. Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate, transmise din generaţie în generaţie aceste valori au asigurat şi asigură progresul continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de celelalte fiinţe, este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze critic comportarea, să se lase influenţat de regulile de conduită din societate (elaborate în decursul timpului tot de oameni) şi să acţioneze cu devotament şi pasiune pentru realizarea marilor idealuri ale omenirii.1 Astfel, legea penală, ca expresie a voinţei societăţii umane, protejează această valoare supremă nu ca un bun individual, ci ca un bun social, aceasta reprezentând o valoare supremă pentru toţi oamenii. Apărarea persoanei constituie o preocupare constantă a tuturor sistemelor de drept întrucât în orice formă de convieţuire socială viaţa a fost ocrotită ca un fenomen social, nu ca un fenomen biologic. În acest sens trebuie înţeles faptul că viaţa 1

Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, Bucureşti, pg. 11

5

reprezintă o valoare socială primară şi absolută a oricărei societăţi, ca şi condiţie indispensabilă însăşi existenţei acesteia. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă.2 Viaţa omului îşi dobândeşte adevărata ei semnificaţie şi valoare numai în cadrul relaţiilor sociale, fiind strâns legată de interesele grupului social. Dreptul nu reglementează doar relaţii sociale, numai raportată la aceste relaţii viaţa devine un drept al omului. O persoană nu poate stabili relaţii sociale cu sine însăşi, ca urmare, lipseşte obiectul juridic special al ocrotirii penale.3 Infracţiunile contra persoanei au, în general, un grad mai ridicat de pericol social determinat, pe de o parte, de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârşirea acestor infracţiuni, iar pe de altă parte de faptul că infracţiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor procedee sau mijloace violente şi au o frecvenţă mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni. Faptele incriminate sub denumirea de infracţiuni contra vieţii constituie un capitol distinct în complexul grupului de infracţiuni contra persoanei. Caracteristica acestui gen de infracţiuni o reprezintă atingerea pe care o aduce fiinţei umane, pericolul social având un grad ridicat, întrucât se aduce atingere uneia dintre valorile sociale importante, respectiv viaţa umană. Punerea în pericol sau suprimarea vieţii unei persoane

afectează însăşi

temelia societăţii umane şi implicit convieţuirea paşnica a membrilor acesteia.4 2 3

Vincenzo Manzini, Trattato di diritto penale italiano, volume Ottavo, Torino, 1937, pg. 8 Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, Bucureşti, op. cit., pg. 15

4

Alexandru Boroi, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991, pg. 23

6

Prin incriminarea acestui gen de infracţiuni se realizează ocrotirea existenţei şi securităţii fizice a persoanelor, de aceea trebuie să se constituie preocupări generale pentru toţi cetăţenii şi îndatoriri speciale pentru persoanele investite prin lege cu puteri în vederea protejării acestei valori.

CAPITOLUL l CONSIDERAŢIII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE OMOR. REFERINŢE ISTORICE Infracţiunea de omor constă în fapta persoanei care ucide, cu intenţie, o altă persoană. Gradul de pericol social pe care-l prezintă omorul este deosebit de ridicat, această faptă aducând atingere celui mai important atribut al persoanei - viaţa. Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii a constituit şi constituie o preocupare constantă a tuturor popoarelor. În orice societate viaţa a fost ocrotită de lege, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca fiind formată din indivizi în viaţă. Cei care suprimau viaţa unui membru al grupului social erau alungaţi din comunitate şi, atunci când acest lucru nu prezenta un pericol

pentru

trib,

părţile

interesate

aveau

la

îndemână

posibilitatea răzbunării (iniţial, nelimitată). Făptuitorul alungat din cadrul tribului şi lipsit de protecţia grupului era, practic, condamnat la dispariţie. Cea mai străveche lege care are la bază legea talionului este Codul lui Hammurabi din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Astfel, legea prevedea că: • dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; • dacă o construcţie se prăbuşea dintr-un viciu de construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului;

7

•

dacă un om liber, deţinut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis, pentru neachitarea datoriilor.4 În Grecia antică omorul era pedepsit, fie că era premeditat, fie că

era involuntar. Omorul premeditat se judeca în Areopag, în complet alcătuit din mai mulţi arhonţi aleşi pe viaţă şi prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligaţi să se rezume la expunerea faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentinţele cuprindeau fie o soluţie de condamnare la moarte, fie o soluţie de achitare. În caz de paritate de voturi, preşedintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. În Roma antică, exercitarea dreptului la viaţă şi la moarte de către un ascendent asupra descendenţilor supuşi autorităţii sale nu constituia fapta de omucidere astfel că, până în epoca împăratului Constantin cel Mare, era posibilă uciderea fiului supus puterii părinteşti de către acela care era învestit cu o asemenea autoritate. Era însă apărat de pedeapsă cel care a ucis pe ruda adulterină. În vechile obiceiuri latine pedeapsa pentru omucidere (răzbunarea sângelui) era lăsată în seama părinţilor victimei, dar cu autorizarea anticipată a comunităţii5. Potrivit celei mai vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privită ca o crimă contra colectivităţii. Cel mai vechi cuvânt roman pentru a denumi omuciderea era "parricidium" care însemna orice ucidere intenţionată a unei persoane. Numai spre finele Republicii acest termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crimă pentru care s-a păstrat vechea pedeapsă pentru omucidere în general. Legea Iui Sylla asupra ucigaşilor plătiţi şi otrăvitori ("lex Cornelia de Sicariis et Veneficiis") a rămas fundamentală în această materie, în timp ce Legea lui Pompei asupra uciderii unei rude nu a făcut decât să modifice sancţiunile. La început a fost exclusă din noţiunea de omucidere uciderea sclavilor, 4

Vladimir Hanga, Marii legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică, 1977, Bucureşti, pg. 75

5

Andrei Marin, Pagini alese din oratori greci, Ed. Ştiinţifică, 1969 Bucureşti, pg. 20

8

considerată numai ca o faptă producătoare de daune, dacă era comisă de o altă persoană decât proprietarul, ulterior (sub împăratul Claudiu) s-a recunoscut că un asemenea fapt putea fi urmărit şi ca omucidere. Sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenţionată a unei persoane libere, chiar săvârşită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui cetăţean fără o judecată anterioară era considerată omucidere, tot astfel, otrăvirea sau uciderea prin vrăjitorie sau magie; la fel incendiul intenţionat, ca şi infracţiunile comise cu ocazia unui naufragiu. Deci, exercitarea dreptului la viaţă şi la moarte, în Roma antică, de către un ascendent asupra descendenţilor supuşi autorităţii sale, nu constituia o faptă de omucidere; până în epoca lui Constantin era posibilă uciderea fiului supus puterii părinteşti, de acela care era învestit cu această autoritate. De asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată aceluia care omora o persoană, aflându-se în legitimă apărare sau ucidea adversarul, în timp de război, ori dacă suprimarea vieţii unei persoane s-a comis în executarea legii sau din ordinul autorităţii; la fel nu se aplica vreo pedeapsă aceluia care a ucis pe ruda sa adulteră6. Omuciderea voluntară care nu beneficia de asemenea justificări era pedepsită ca o crimă publică; delictul de omucidere din culpă atrăgea numai obligaţia de despăgubire. Era pedepsită ca faptă consumată tentativa şi chiar simpla manifestare a voinţei de a ucide; numai în timpurile din urmă s-a prevăzut o pedeapsă mai redusă în aceste cazuri, decât pentru omuciderea consumată. În dreptul barbar, spre deosebire de dreptul roman, numai începând cu sfârşitul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea şi omorul agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire ce era dată iniţial omorului prin mandat, dar care a fost extinsă apoi şi la omorul premeditat). În ceea ce priveste legiuirile româneşti, o deosebire între actul spontan de ucidere şi actul premeditat s-a făcut încă din primele astfel de reglementări, 6

Al. Boroi, op. cit., pg. 34

9

precum Cartea românească de învăţătură. Tot aici, paricidul se referea la uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor, soţiei sau soţului şi se pedepsea cu moartea, judecătorii hotărând numai asupra modului în care se va executa pedeapsa. În perioada de cristalizare şi formare a statelor feudale române continuă să aibă aplicare dreptul cutumiar sau nescris. Cele dintâi legiuiri româneşti au fost "Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti", tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi "Îndreptarea legii", tipărită în 1652 la Târgovişte. În aceste legi omorul era pedepsit cu asprime şi discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în raport cu categoria socială căreia îi aparţine vinovatul; erau prevăzute unele cauze care apărau de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauze de micşorare a pedepsei (mânia, beţia, somnambulismul, somnul şi dragostea). Omorul era considerat infracţiunea cea mai gravă fiind judecat, la început, de căpeteniile obştii, după aceea de către domn, făcându-se deosebire între omorul intenţionat şi cel fără de voie. Anterioară Codului penal, Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală, ea cuprinzând dispoziţii despre omorul cugetat ("omorul cugetat, singur sau dimpreună cu altul, să se omoare..."). Legea penală română în vigoare, după cum se ştie, incrinimează faptele contra vieţii într-o secţiune distinctă, numită generic: omuciderea. Aşa cum se observă, legiuitorul roman din 1969 a simplificat mult această materie, sistematizând mai bine diferitele ipoteze legislative ale omorului, pe lângă faptul că a incriminat numai cele mai semnificative fapte care se săvârşesc contra vieţii. Aceasta a însemnat un progres evident faţă de legile penale române anterioare. Astfel, Codul penal din 1865 incrimina ca fapte contra vieţii: 10

- omorul simplu; - omorul comis cu precugetare sau gândire (asasinat); - părintuciderea; - pruncuciderea; - otrăvirea; - omorul fără voie. Tot astfel, Codul penal intrat în vigoare în 1936, cuprinde mai multe ipoteze de fapte contra vieţii. Astfel, erau incriminate: - omorul simplu; - omorul în forme agravate; - pruncuciderea; - oferta de omor; - omorul din culpă; - omorul la rugămintea victimei; - determinarea la sinucidere; - omorul din milă pentru suferinţele victimei; - sinuciderea prin tragere la sorţi. La l ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracţiunea de omor simplu, inclusă în cadrul infracţiunilor de omucidere, e reglementată sub chiar această titulatură, în cadrul Titlului II privitor la Infracţiuni contra persoanei, în articolul 174 C. pen. Schimbarea Codului penal se pune în discuţie de mai mulţi ani, au existat chiar mai multe comisii de lucru care au realizat proiecte în această privinţă. Un alt cod a mai fost chiar publicat în Monitorul Oficial, respectiv Legea nr. 301/2004. Noul Cod penal a fost adoptat la 26 iunie 2009 prin Legea nr. 286/2009 şi a fost publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 510 din 24 iulie 2009. Nici acest cod nu are o dată sigură de intrare în vigoare. Ne aflăm în faţa unei legi ample, prin care sunt sancţionate cele mai grave infracţiuni, care promovează noi instituţii, dar le şi modifică substanţial 11

pe cele deja existente. Implementarea acestor modificări de esenţă necesită timp, resurse, educarea unui personal specializat. Inovaţiile privesc şi gradul de armonizare a acestui cod cu legislaţia europenaă în materie: să nu uităm că actualul Cod penal datează dintr-o epocă care presupunea alte realităţi sociale care nu se mai regăsesc astăzi, acest Cod, elaborat sub egida marelui profesor Vintilă Dongoroz, a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969, adică acum mai bine de 40 de ani. Necesitatea unui Nou Cod penal rezidă, potrivit legiuitorului român, şi în readucerea celei mai importante legi penale la o formă unitară;chiar dacă după 1990 s-au operat multe modificări în Codul penal, sau poate tocmai de aceea, actuala reglementare este neuniformă sub acest aspect. O altă latură a aceleiaşi probleme constă în apariţia a multiple legi speciale care incriminează infracţiuni ce ţin de un domeniu aparte: de multe ori, aceste legi interferează cu norme anterioare existente în Codul penal. De asemenea, s-a pus un accent special pe verificarea unor piloni esenţiali, cum ar fi Constituţia, principiile fundamentale ale dreptului penal, pactele şi tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, dar şi „traducerea” normelor europene în sistemul de drept românesc. Titlul al II-lea din Partea specială a Codului penal în vigoare este consacrat protecţiei atributelor fundamentale ale persoanelor. Faptele de natură să aducă atingere acestor valori sunt grupate în mai multe capitole şi secţiuni, după cum urmează: •

Omuciderea art. 174 - 179

•

Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii art. 180 - 184

•

Avortul art. 185

•

Infracţiuni contra libertăţii persoanei art. 189 - 196

•

Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală art. 197 - 204

•

Infracţiuni contra demnităţii art. 205 - 207 12

Omorul, aşa cum apare definit în art. 174 Cod Penal, constă în uciderea unei persoane, mod de exprimare care nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracţiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii. În definirea omorului legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acţiunii (manifestarea de violenţă faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cât şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi.7 În definirea omorului legiuitorul se foloseşte de însuşirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acţiunii (manifestarea de violenţă faţă de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cât şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat şi de a exprima concludent aceste realităţi.8 Este interesantă şi definiţia omorului dată de juristul englez I. Coke în secolul al XVII-lea "când un om cu memoria sănătoasă şi la vârsta la care răspunde de faptele sale ucide pe nedrept, cu premeditare sau intenţionat orice fiinţă raţională".9 Deşi textul art. 174 Cod penal nu poartă ca denumire marginală expresia "omor simplu", se acceptă această noţiune pentru a se delimita de formele agravante, prevăzute şi pedepsite de articolele 175 şi 176, respectiv omorul calificat şi omorul deosebit de grav. Legea penală română, întocmai ca marea majoritate a legislaţiilor penale, nu incriminează sinuciderea, dar incriminează pe cel care determină sau înlesneşte sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de 7 4

A. Boroi, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991, Bucureşti, pg. 23 8

A. Boroi, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991, Bucureşti, pg. 23 9

V. Dongoroz şi colab., op. cit, pg. 180

13

sinucidere a avut loc. Raţiunea neincriminării încercării de sinucidere are la bază nu ideea după care individul ar dispune liber de corpul său, şi implicit ideea de autosuprimare a vieţii, ci aceea în conformitate cu care dreptul nu se implică într-o astfel de hotărâre, întrucât el reglementează relaţiile sociale dintre individ şi semenii săi, nu cele cu sine însuşi.

CAPITOLUL II OMORUL – INFRACŢIUNE CONTRA VIEŢII PREVĂZUTĂ ÎN ART.174 DIN CODUL PENAL ÎN VIGOARE

A.

CONŢINUT LEGAL

Incriminarea şi sancţionarea omorului în sensul că „uciderea unei persoane” constituie infracţiunea de „omor” este stipulată de legiuitor în art. 174 din Codul penal în vigoare. B. CONDIŢII PREEXISTENTE B.1. OBIECTUL INFRACŢIUNII DE OMOR B.1.1. Obiectul juridic generic Infracţiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic, ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viaţă, integritate corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea etc.). Fiecare din aceste însuşiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are menirea şi obligaţia să le ocrotească, să le asigure existenţa şi dezvoltarea.

14

Obiectul juridic generic constă în relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă, drept recunoscut şi ocrotit de norma penală oricărei persoane. Acesta îl constituie fasciculul relaţiilor sociale protejate prin sancţionarea faptelor ce alcătuiesc grupul infracţiunilor contra persoanei. Am putea adăuga că obiectul juridic comun infracţiunilor contra vieţii este dat de acel mănunchi de relaţii sociale ce se formează, se dezvoltă şi se desfăşoară în jurul valorii sociale reprezentate de viaţa omului, incriminânduse faptele care aduc atingere acesteia. Legea penală ocrotind, aşadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingerea persoanei, valorile sociale legate de existenţa persoanei, apără totodată relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul acestei valori. Săvârşirea oricărei infracţiuni pune în pericol social sau vatămă o anumită valoare socială şi prin aceasta ameninţă sau aduce atingere relaţiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea valorilor sociale respective10. Fiind strâns legată de interesele grupului social, viaţa omului îşi dobândeşte adevărata ei valoare şi semnificaţie numai în cadrul relaţiilor sociale, numai raportată la aceste relaţii viaţa devine un drept, fără respectarea vieţii individului nu poate fi concepută însăşi existenţa colectivităţii şi convieţuirii între oameni.11 Dreptul la viaţă există şi este ocrotit de legea penală din momentul în care ia sfîrşit procesul naşterii naturale, momentul în care copilul este expulzat şi îşi începe viaţa extrauterină. Dreptul la viaţă este protejat indiferent de titular, de vârstă, de starea sănătăţii etc. În doctrină se acceptă aproape în mod unanim ca moment al începerii vieţii, momentul expulziei copilului şi începerii vieţii extrauterine, iar ca moment al morţii cel al morţii cerebrale.

10

V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg. 7

11

V. Manzini, op. cit., pg. 8

15

Obiectul juridic generic al infracţiunii de omor prevăzută şi pedepsită de art. 174 este comun cu cel al tuturor infracţiunilor contra persoanei având în vedere faptul că, la fel ca şi celelalte infracţiuni care sunt incluse în categoria celor contra persoanei, şi infracţiunea de omor simplu are ca obiect juridic generic ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea şi inviolabilitatea sexuală.12 B.1.2. Obiectul juridic special În afară de obiectul juridic generic, care e comun tuturor infracţiunilor contra persoanei, infracţiunile de omucidere au de asemenea comun şi obiectul lor juridic special în sensul că toate, şi deci fiecare dintre ele, contribuie la ocrotirea tuturor relaţiilor sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea respectului vieţii umane.13 Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al fiecărei persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere. Obiectul material este corpul în viaţă al victimei. Nu interesează dacă victima era sănătoasă ori într-o fază avansată de boală şi nu ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost ucisă; chiar dacă ar fi acţionat şi cauze naturale care ar fi dus ulterior la moartea victimei, fapta constituie omor. Este lipsit de importanţă şi dacă victima ar fi fost o persoană tânără sau în vârstă, ori dacă era sau nu în plenitudinea facultăţilor fizice şi psihice. Din literatura de specialitate reiese faptul că legea ocroteşte nu numai viaţa individului ca atare, dar în acelaşi timp apare firesc interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie respectată de ceilalţi. Legea penală română, întocmai ca marea majoritate a legislaţiilor penale, nu incriminează sinuciderea, dar incriminează pe cel care determină sau înlesneşte sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de 12

V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994, pg. 90

13

V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 11

16

sinucidere a avut loc. Raţiunea neincriminării încercării de sinucidere are la bază nu ideea după care individul ar dispune liber de corpul său, şi implicit ideea de autosuprimare a vieţii, ci are la bază ideea în conformitate cu care dreptul nu se implică într-o astfel de hotărâre, întrucât reglementează relaţiile sociale apărute între individ şi semenii săi, nu cu sine însuşi. Legislaţia noastră nu permite euthanasia, astfel încât dreptul la viaţă este protejat chiar şi împotriva voinţei victimei, pentru a pune capăt suferinţelor prelungite şi inutile, deoarece nu există niciun procedeu care să permită ridicarea vieţii unui muribund. Soluţiiile care s-ar întrevedea ar putea fi: • sancţionarea în limitele penale mai blânde a persoanei menţionate; • sancţionarea ca şi infracţiune de omor, urmând ca la individualizarea pedepsei să se acorde atenţie mobilului infracţiuni • neincriminarea acestor fapte În concluzie, omul este o valoare socială fundamentală fiindcă prin om şi în jurul său se formează şi se dezvoltă imensa majoritate a relaţiilor sociale, ocrotind aceste valori implicit sunt apărate toate relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare implică respectul acestei valori sociale, care este viaţa omului.14 B.1.3. Obiectul material Toate infracţiunile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoană în viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică. Obiectul material al omorului constă din corpul unui om în viaţă, indiferent de vârstă (copil sau nou-născut, tânăr sau adult şi bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos, bolnav, muribund) sau a 14

A. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, pg. 54

17

normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice etc). În doctrină s-a exprimat părerea că, cel puţin din puncte de vedere teoretic, atât în cazul omorului cât şi în cazul celorlalte infracţiuni contra vieţii, se poate foarte bine contesta existenţa unui obiect material în sensul pur al noţiunii, opinie care suscită însă discuţii. În primul rând, dacă pornim de la definirea conceptului de obiect material, acesta este format din bunul, lucrul, persoana sau valoarea socială împotriva cărora se îndreaptă acţiunea sau inacţiunea incriminată şi asupra cărora se răsfrâng urmările provocate de săvârşirea faptei, aducându-se atingere relaţiilor sociale apărate de norma de drept penal. În al doilea rând, în cazul infracţiunilor pe care le analizăm, acţiunea sau inacţiunea nu priveşte un drept subiectiv al persoanei, ci un drept material reprezentat de corpul unei persoane. Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este persoana a cărui viaţă a fost suprimată ori s-a încercat să i se suprime. După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv şi devine o victimă; din subiect pasiv devine numai obiect material al infracţiunii, în acest caz, obiectul material al infracţiunii este corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise, în caz de tentativă însă, persoana continuând să trăiască, trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.15 În problematica definirii obiectului material al infracţiunii de omor, doctrina şi practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut şi în alte ţări şi anume: considerarea ca tentativă de omor a unei situaţii care, cel puţin în dreptul nostru penal de până acum, era considerată un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material) a infracţiunii de omor. S-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiţie sine qua non faptul că subiectul pasiv să fi fost în 15

Ion Dobrinescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, 1987, Bucureşti, pg. 21

18

viaţă în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei.16 Problema este, în primul rând, ridicată de practică, având în vedere faptul că ea prezintă un interes cert. În privinţa momentului în care începe viaţa unei persoane au fost formulate două teorii. Într-o primă teorie s-a considerat moment al naşterii desprinderea fătului de uterul mamei, teorie îmbrăţişată de doctrinele italiană şi germană, considerând infracţiunea de omor uciderea fătului în timpul desprinderii de uterul mamei. Cea mai larg acceptată soluţie în privinţa naşterii o reprezintă desprinderea fătului de cordonul ombilical al mamei, momentul în care devine copil, începând să ducă o viaţă independentă de cea a mamei. Momentul când se sfârşeşte viaţa, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost pe deplin elucidată, în ciuda aparenţelor şi cu excepţia unor cauze rare, moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întreaga emisferă cerebrală şi cu atât mai puţin celelalte organe sau ţesuturi.17 Există situaţii de tranziţie ale dispariţiei vieţii, caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfăşoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morţii.18. Pentru a stabili momentul încetării vieţiii, cercetarea medicală ia în considerare două situaţii: •

moartea clinică determinată de funcţiile aparatului respirator şi ale aparatului circulator;

• moartea cerebrală sau biologică, determinată de încetarea activităţii cerebrale. 16

A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor - Rev. Dr. Penal nr. 2/94, pg. 54 17

Gh. Scripcaru, M. lerbancea, Patologia medico-legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1978, pg.33

18

A. Kraus-Manolescu, l. Preda, Tanatologie medico- legală, Ed. Medicală, 1967, pg.63

19

După confirmarea morţii cerebrale este posibilă efectuarea de transplanturi de organe şi ţesuturi în scop terapeutic, cu consimţământul defunctului (voinţă exprimată în scris înainte de moarte) sau al soţului ori a rudelor. În ipoteza în care inculpatul procedează la dezmembrarea sau incendierea cadavrului, urmărind în acest mod ascunderea faptei de omor comise anterior de el, se vor reţine concursul real între infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte, prevăzută de art.319 Cod Penal. În raport cu acest spectru larg de situaţii concrete în care se desfăşoară procesul morţii unei persoane este dificil de adoptat reguli absolute; totuşi, medicii iau în considerare două situaţii distincte şi anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi ale aparatului circulator şi moartea cerebrală sau biologică, care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de cauza morţii.19 Între aceste două momente, deşi funcţiile sistemului nervos central, respirator şi circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca viaţa să fie salvată,20 dar aceasta nu mai posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică. B.2. SUBIECŢII INFRACŢIUNII B.2.1. Subiectul activ Subiect activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de omor, poate fi orice persoană fizică responsabilă, deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume. Uneori, fapta este comisă de o singură persoană; dar există adeseori, cazuri de pluralitate de subiecţi, când omorul este săvârşit prin participarea mai multor persoane (coautori, instigatori, complici) deci în participaţie ocazională. 19

A. Kraus-Manolescu, l. Preda, op. cit., pg.65

20

Vladirnir Beliş, Curs de medicină legală, 1997, pg. 13

20

La unele infracţiuni subiectul activ este calificat. Astfel, de exemplu, subiectul activ are calitatea de soţ sau rudă apropiată în raport cu victima, în cazul infracţiunii de omor calificat, calitatea de mamă a nou născutului la infracţiunea de pruncucidere, calitatea de persoană care exercită o profesie sau o meserie, în cazul uciderii din culpă în formele agravante prevăzute la alineatele 3 şi 4. Omorul poate fi comis de o singură persoană sau prin contribuţia mai multor persoane, rezultând faptul că infracţiunea de omor se poate comite în oricare din formele de participaţie. Coautoratul, ca formă de participaţie penală, presupune cumularea unor condiţii specifice, vizând trăsăturile de bază ale infracţiunii. O primă condiţie o reprezintă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De esenţa participării, deci implicit şi a coautoratului, este săvârşirea unei fapte la care îşi aduc contribuţia direct, nemijlocit, autorii. Condiţia săvârşirii faptei se realizează în cazul faptei consumate, precum şi al tentativei pedepsibile. O altă condiţie este cooperarea din partea coautorilor. Această condiţie se referă la specificul activităţii înfăptuite de coautori, care nu este de determinare sau înlesnire la săvârşirea faptei, ci de realizare nemijlocită a acesteia, de efectuare a actelor de executare ce vor conduce la producerea rezultatului periculos. Pentru a putea delimita coautoratul de forma de participaţie a complicităţii trebuie să se stabilească sensul expresiei de "săvârşire nemijlocită a faptei", pentru a determina ce acte se includ în cuprinsul său, dupa care se va putea aprecia dacă activitatea unui participant este de coautorat sau de complicitate Astfel, în cazul coautorului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei contribuţii nemijlocite la faptă a coautorului (faptă consumată 21

ori faptă tentată). Există o asemenea contribuţie nemijlocită a coautorului când acesta săvârşeşte acte care aparţin acţiunii tipice, specifice laturii obiective a infracţiunii, date descrise sau indicate de verbum regens din norma incriminatoare. În cazul omorului vor fi, deci, considerate ca astfel de acte orice activităţi susceptibile să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea de ucidere. Dar, chiar atunci când actele materiale ale unui coautor nu îndeplinesc aceste cerinţe, ele ar putea constitui acte de coautorat dacă sunt săvârşite în anumite condiţii. Coautoratul la infracţiunea de omor presupune existenţa unei intenţii comune a participanţilor la comiterea faptei, hotărâre ce poate fi luată înaintea săvârşirii faptei sau concomitent comiterii acesteia. Intenţia coautorilor la săvârşirea faptei presupune realizarea împreună a acţiunii tipice, fiecare dintre făptuitori fiind consştient că participă şi acceptă participarea alături de ceilalţi la producerea rezultatului comun prezăzut, urmărit şi acceptat, responsabilitatea penală revenindu-i pentru întreaga faptă, respectiv cât a comis prin propria faptă cât şi ceea ce au realizat ceilalţi coautori.21 Tot astfel, s-a considerat că reprezintă o contribuţie nemijlocită la fapta de omor şi actele persoanei care înlătură obstacolele din faţa autorului. Astfel, din analiza practicii judiciare s-a reţinut că sunt coautori la omor atât aceia care lovesc mortal victima, cât şi cei care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze, sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei, ori conduce cu viteză vehiculul, pentru a împiedica victima pe care celălalt coinculpat o lovea cu cuţitul, să se salveze, sau dacă loveşte cu pumnul în faţă victima, împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.22 21

V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992-1993. 22

V. Papadopol, op. cit., pg. 69

22

Această comportare a coautorului este de natură să exercite o presiune psihică asupra victimei, o dezarmează în faţa agresorilor, îi insuflă ideea neputinţei şi a imposibilităţii oricărei rezistenţe. De aceea, pe drept cuvânt în asemenea situaţii, fapta coautorului a fost asimilată cu a aceluia care acţionează direct şi nemijlocit asupra corpului victimei, lovind-o concomitent şi cu instrumente apte să producă moartea. Este lipsit de importanţă dacă coautorii au efectuat acte materiale separate sau numai loviturile unuia au cauzat moartea victimei.23 În aceste condiţii faptele inculpaţilor nefiind concordante sub aspectul intenţiei la omor, este exclusă existenţa coautorului. Există instigare la omor, când o persoană a determinat cu intenţie o altă persoană să săvârşească o asemenea faptă. Anterior intervenţiei instigatorului, cel instigat se află inactiv, indiferent sau nedecis, pentru ca, ulterior (şi ca urmare a intervenţiei instigatorului), să se decidă să săvârşească o faptă atât de gravă cum este omorul.24 Particularitatea instigării constă în aceea că, deşi instigatorul este persoana care ia cea dintâi hotărârea săvârşirii unei infracţiuni, el nu trece la înfăptuirea acesteia, ci recurge la intermediul unei persoane, căreia îi transmite, printr-un proces intelectual de determinare, hotărârea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Instigatorul, prin activitatea efectuată, face să nască în mintea instigatului hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală. Prin această activitate se contribuie la formarea laturii obiective a infracţiunii. Instigatorul se mai numeşte şi autorul moral al unei infracţiuni, fiindcă el are ideea de a săvârşi o infracţiune, idee pe care apoi o strecoară în conştiinţa altei persoane, ce şi-o însuşeşte şi o pune în practică.

23 24

T.S., s. pen., d. nr. 1362, 1983 (R3), p. 202 Al. Boroi, op. cit., pg. 63

23

Instigarea, ca formă de participaţie morală, trebuie deosebită de complicitatea morală prin aceea că prima determină hotărârea infracţională, iar secunda ajută la întărirea sau întreţinerea ei. Instigarea este posibilă, în general, la orice infracţiune, pentru că aceasta presupune existenţa unei hotărâri infracţionale, ce poate fi luată de autorul însuşi sau poate fi transmisă acestuia de către instigator. În practica judiciară s-a decis că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor implică existenţa unui îndemn la săvârşirea omorului şi împrejurarea că executantul a fost determinat la luarea rezoluţiei infracţionale din acest îndemn. Procesul instigării nu constă numai din contribuţii cu caracter imaterial, deoarece instigatorul întreprinde adesea şi o activitate fizică, materială (acte de convingere a celui instigat, procurarea de informaţii), prin care acesta îşi exteriorizează intenţia de instigator şi îşi realizează scopul urmărit. Deşi instigatorul exercită, sub un anumit aspect, o influenţă puternică asupra celui instigat, aceasta nu poate fi asimilată unei constrângeri psihice (morale) din partea instigatorului, deoarece, în final, hotărârea de a acţiona pe care o ia autorul, chiar sub influenţa instigatorului, este rezultatul propriei sale voinţe; de aceea, el va răspunde ca autor al infracţiunii. Dacă se exercită acte de constrângere fizică sau morală asupra celui instigat, acesta din urmă nu va răspunde penal, răspunderea revenind aceluia care a exercitat constrângerea. Voinţa de a instiga la omor nu presupune existenţa unui acord al părţilor şi nici nu cuprinde, în mod necesar, comunicarea intenţiei de instigare către cel instigat; făptuitorul poate fi instigat şi din umbră, fără ca acesta să-şi dea seama de influenţa exercitată asupra lui devenind, fără să ştie, un executant docil al voinţei altuia. Contribuţia complicelui are caracter secundar (accesoriu) faţă de activitatea autorului la omor - care săvârşeşte actul de ucidere şi faţă de 24

activitatea instigatorului la omor care determină pe altă persoană să ucidă victima. Acest caracter secundar este deosebit de important, pe de o parte, pentru că nu se poate concepe complicitatea în lipsa unei activităţi principale de executare a omorului, iar pe de altă parte, pentru că aportul complicelui la rezultat apare ca o activitate indirectă şi imediată spre deosebire de cea a autorului, care este directă şi imediată. În cazul complicităţii, complicele urmăreşte să ajute sau să înlesnească acţiunea unuia sau a mai multor făptuitori, acţionând în mod conştient că ajută sau înlesneşte săvârşirea faptei, pe când coautorii acţionează în comun, acţiunea tipică fiind cea descrisă în norma de incriminare, şi fiecare dintre ei e conştient că participă în comun cu ceilalţi la producerea rezultatului25. Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral. Constituie complicitate materială, activitatea de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire materială Ia pregătirea sau executarea faptei săvârşite de autor. Actele de complicitate materială la omor constau, în general, din procurarea mijloacelor de ucidere (arme, instrumente, otravă, aparate explozive, vehicule ori bani pentru procurarea lor sau a altor bunuri materiale care servesc autorului pentru aducerea la îndeplinire a faptei sale); din înlăturarea piedicilor din calea săvârşirii actului de ucidere; din înlăturarea riscurilor ca autorul să fie prins, ori din orice asemenea acte, care relevă contribuţia expresă şi substanţială a complicelui la uciderea unei persoane. Între fapta existentă în reprezentarea celui care a instigat şi fapta săvârşită de autor, ca urmare a instigării, trebuie să existe o anumită identitate, întrucât excesul autorului în săvârşirea faptei, nu se repercutează în sarcina instigatorului, acesta răspunzând doar pentru că a instigat. B.2.2. Subiectul pasiv 25

I. Dobrinescu, Cu privire la raportul cauzal în materie de complicitate, "Justiţia nouă" nr. 1,1965.

25

Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activităţii subiectului activ; aceasta înseamnă că subiect pasiv al infracţiunii nu poate fi decât o persoană în viaţă (este exclusă infracţiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru). Uneori omorul poate avea mai mulţi subiecţi pasivi (de exemplu, omorul săvârşit asupra mai multor persoane deodată sau succesiv). În acest caz însă, fapta este calificată de lege ca fiind un omor deosebit de grav - săvârşirea asupra a două sau mai multor persoane.26 Legea nu pretinde prin norma sa ca subiectul pasiv să aibă vreo calitate determinată şi nu interesează sexul, vârsta, condiţiile fizice şi psihice în care se afla victima şi aceasta pentru că legea penală ocroteşte viaţa în sine, nu viaţa unei anumite persoane. Nu poate deveni subiect pasiv al infracţiunii de omor decât un om în viaţă, adică o persoană căreia i s-a suprimat sau s-a încercat să i se suprime viaţa. După săvârşirea faptei, subiectul pasiv devine victima infracţiunii. Aceasta din urmă, poate avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracţional, studierea rolului victimei în provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei. În cazul infracţiunii de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174 C. pen., subiectul pasiv este persoana ucisă ca urmare a activităţii făptuitorului, deci cea care suferă răul cauzat prin comiterea infracţiunii. După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană ci o victimă. De aceea, pentru existenţa infracţiunii de omor, se cere condiţia esenţială ca subiectul pasiv al acestei infracţiuni să fi fost o persoană în viaţă în momentul săvârşirii faptei, având în vedere faptul că este exclusă infracţiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru.27 26

V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice, voi. l, Ed. Academiei, 1969, Bucureşti, pg. 54

27

V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Ed. Atlas lex, Bucureşti 1994, pg. 115

26

În literatura de specialitate, s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii, adică cu persoana care a suferit paguba din infracţiune.28 C. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII DE OMOR C.1. LATURA OBIECTIVĂ Latura obiectivă reprezintă una dintre cele două laturi ale infracţiunii constând din manifestările exterioare prin care se realizează acţiunea sau interacţiunea şi se produc urmările socialmente periculoase. Ea face parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii. In structura laturii obiective intră: elementul material (acţiunea sau inacţiunea), urmarea imediată şi legătura de cauzalitate. Prin acţiune sunt violate normele juridice cu caracter prohibitiv, care interzic săvârşirea unor fapte sau acte, cum ar fi: a nu trăda, a nu ucide, a nu şantaja, a nu fura, a nu falsifica etc. Prin inacţiune (omisiune) sunt încălcate norme care impun în mod expres să se facă ceva, să se săvârşească anumite acţiuni (ex.: a ajuta familia în cazul abandonului de familie, a acorda ajutor celui aflat în primejdie, în cazul lăsării fără ajutor, îndeplinirea serviciului militar de către cei obligaţi la aceasta, în cazul infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare). Urmarea imediată constă în producerea unor pagube şi prejudicii materiale şi morale subiectului pasiv al infracţiunii. Ea este concertizată în consecinţele şi urmările sociale periculoase ale infracţiunii. La latura obiectivă vor fi avute în vedere şi locul săvârşirii faptei (ex.: furtul devine calificat dacă este comis într-un loc public); timpul comiterii (ex.: violarea de domiciliu, săvârşită în timpul nopţii sau în timp de război, în 28

Al. Boroi, op. cit., pg. 64

27

cazul sustragerii de la recrutare); mijloacele utilizate (ex. furtul este calificat dacă este săvârşit de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică); modalităţile concrete de săvârşire a faptei. Unele din acestea se constituie în circumstanţe agravante şi sancţiunea ce se aplică făptuitorului este mai aspră. C.1.1. Elementul material Elementul material al infracţiunii de omor simplu, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174 C. pen., se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitatea materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate consta dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o inacţiune (omisiune); în oricare din ipotezele menţionate, acestea se referă la incriminare nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care să posede o anumită forţă distructivă, adică, să fie apt obiectiv să provoace moartea persoanei în condiţiile date. Acţiunile sunt cele mai frecvente modalităţi de săvârşire a omorului, putând consta, de exemplu, în: •

fapta conducătorului de autovehicul care, la insistenţele victimei de a opri altfel va sări din mers, nu dă curs acestei cereri ci, dimpotrivă, măreşte viteza în momentul deschiderii portierei de către victimă, ceea ce duce la lovirea şi apoi decesul victimei;

•

aruncarea de pe terasa unui bloc cu 10 etaje a unei cărămizi, într-o zonă intens circulată, fapt ce a dus la lovirea unei persoane şi implicit la decesul acesteia;

•

lovirea repetată cu pumnii şi picioarele în zonele vitale, cu intensitate deosebită, iar în urma leziunilor suferite a survenit decesul victimei. Acţiunea poate fi îndreptată atât asupra corpului, cât şi a psihicului

victimei. Astfel se consideră infracţiunea de omor şi în cazul în care autorul i-

28

a creat victimei o stare emoţională puternică, deşi cunoştea că aceasta suferă de afecţiuni cardiace şi astfel persoana a decedat. Infracţiunea se poate comite atât prin acţiuni directe, cât şi indirecte ori puse în mişcare de către autor (de exemplu: folosirea unui animal sălbatic, folosirea unei maşini infernale). Indiferent de natura acţiunii, respectiv modalitatea prin care se realizează elementul material, între elementul material şi urmarea imediată există o legătură de cauzalitate, întrucât infracţiunea de omor este o infracţiune de rezultat. Cea mai cunoscută situaţie în cazul actelor omisive o reprezintă aceea în care autorul avea obligaţia să intervină pentru a salva viaţa unui om dar acesta nu intervine, fapt ce a condus la decesul victimei. Inacţiunea poate constitui deci o modalitate a elementului material atunci când făptuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia sa, fapt ce a dus la decesul victimei, de exemplu un medic care nu îi acordă asistenţă medicală bolnavului, fapt ce conduce la decesul acestuia. Fapta constituie infracţiune şi atunci când făptuitorul pune victima într-o situaţie periculoasă şi nu face nimic pentru a împiedica survenirea decesului. De exemplu, în practica judiciară s-a statuat infracţiunea de omor în cazul în care fiind cu victima întrun apartament la etajul 10 şi urmărind să întreţină relaţii sexuale, nu încearcă să o salveze în momentul în care victima nu doreşte să întreţină relaţii sexuale şi sare pe geam dar se prinde de o grindă, iar în cele din urmă alunecă şi se accidentează mortal. Infracţiunea de omor implică o activitate de ucidere (de suprimare a vieţii) unei persoane fizice, adică o activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Activitatea - acţiune ori inacţiune - trebuie să aibă o anume forţă distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condiţiile date. Mijloacele sau instrumentele cu ajutorul cărora se poate săvârşi activitatea ucigătoare, nu sunt prevăzute de lege totuşi, acestea pot fi clasificate în: mijloace fizice - corpuri contondente, arme albe, arme de foc, instrumente 29

tăioase, înţepătoare etc.; mijloace chimice - substanţe chimice ce provoacă o acţiune toxică sau corozivă cauzatoare de moarte pentru organismul uman; mijloace psihice - prin care se provoacă un şoc psihic sau stări intense care produc moartea victimei, ca de exemplu: ameninţarea gravă, sperierea, intimidarea, etc. Nu există cerinţe speciale privind timpul şi locul comiterii infracţiunii. C.1.2. Rezultatul socialmente periculos Urmarea imediată reprezintă cea de-a doua componentă obligatorie a laturii obiective, întrucât actul de violenţă (acţiunea sau inacţiunea generatoare de rezultat) devine relevant sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor numai în momentul în care se produce moartea victimei. De aceea, în literatura de specialitate, se consideră că această infracţiune este una materială, de rezultat, neproducerea acestei urmări ducând la o altă încadrare juridică. Prin urmare, infracţiunea de omor fiind o infracţiune materială este necesar ca să se producă o urmare imediată, respectiv moartea victimei, ea putând avea loc în timpul activităţii de ucidere, imediat sau mai târziu, iar existenţa legăturii de cauzalitate între elementul material şi rezultat trebuie demonstrată. Numai producerea rezultatului întregeşte latura obiectivă a acestei infracţiuni. Se ştie că descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde, pe lângă descrierea acţiunii (inacţiunii) incriminate, şi arătarea rezultatului acolo unde legiuitorul condiţionează existenţa faptei incriminate de producerea unui rezultat material conceput ca o entitate exterioară conduitei, diferită cronologic şi logic de acţiune şi cauzată de acesta. În acest caz, rezultatul face parte din descrierea acţiunii, (din elementul material al laturii obiective) şi constituie consecinţa, urmarea acesteia; rezultatul face parte împreună cu acţiunea (inacţiunea) din descrierea faptei incriminate şi se înfăţişează în cazul infracţiunii de omor sub forma 30

unei modificări a substanţei obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane. În cuprinsul descrierii faptei incriminate rezultatul, de care legiuitorul condiţionează existenţa incriminării, este arătat de regulă în mod explicit, prin anumite expresii. În mod excepţional, rezultatul poate să nu fie descris explicit, ci să apară ca o consecinţă a modului cum este descrisă acţiunea; aceasta sugerează, prin ea însăşi, necesitatea unui rezultat diferit de acţiune în timp şi spaţiu, în acest mod se înfăţişează rezultatul material la infracţiunea de omor; în acest caz, substantivul folosit nu redă numai acţiunea, ci şi rezultatul, uciderea

victimei,

consecinţă

a

acţiunii

(incriminarea

cu

rezultat

comprimat).29 Incriminările în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat în norma de incriminare se numesc incriminări de rezultat, spre deosebire de cele unde lipseşte o atare cerinţă şi care se numesc incriminări de simplă acţiune (formale).30 Actul de violenţă devine relevant sub aspectul infracţiunii de omor în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei. În lipsa lui actul de violenţă poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracţiuni de violenţă, dar nu ca element constitutiv al infracţiunii de omor.31 Infracţiunea de omor fiind o infracţiune de rezultat se cere, deci, producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activităţii de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.32 29

V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Ilie Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Al. Boroi, Drept penal, partea generală, Ed. Atlas lex, Bucureşti, 1994, pg. 97 30

Al. Boroi, op. cit., pg. 66

31

V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român. Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti 1992, pg. 58. 32

O. Loghin, T. Toader, Drept Penal Român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1994, pg. 110.

31

Nu are importanţă, pentru realizarea conţinutului infracţiunii de omor, dacă moartea victimei a survenit imediat după realizarea elementului material al infracţiunii sau dacă între acţiune şi producerea rezultatului trece un interval mai mic sau mai mare. La latura obiectivă vor fi avute in vedere şi locul săvârşirii faptei, timpul comiterii, mijloacele utilizate, modalităţile concrete de săvârşire a faptei. Unele din acestea se constituie în circumstanţe agravante şi sancţiunea ce se aplică făptuitorului este mai aspră. Omorul este, de regulă, o infracţiune comisivă şi elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, printr-o acţiune de ucidere a unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om: împuşcare, strivire, înjunghiere, otrăvire, electrocutare etc. Acţiunea de ucidere poate fi săvârşită direct şi nemijlocit, prin energia proprie a făptuitorului sau indirect, prin intermediul altei energii folosite de către făptuitor (asmuţirea unui câine, constrângerea victimei să se împuşte etc.). Există infracţiunea de omor şi atunci când acţiunea făptuitorului este îndreptată asupra psihicului victimei. Este situaţia în care făptuitorul cunoştea suferinţa cardiacă a victimei şi, pentru a o ucide, îi produce o emoţie puternică. Elementul material al infracţiunii de omor se poate realiza şi prin inacţiune, când făptuitorul are obligaţia de a acţiona pentru împiedicarea morţii unei persoane şi, cu ştiinţă, nu acţionează pentru evitarea decesului acesteia (de exemplu, mama care nu-şi hrăneşte copilul sau medicul care nu acordă asistenţă bolnavului aflat în îngrijirea sa). Infracţiunea de omor există şi atunci când făptuitorul pune victima într -o situaţie periculoasă şi nu face nimic pentru a împiedica producerea morţii acesteia. Indiferent dacă se realizează prin acţiune sau prin inacţiune, activitatea făptuitoruluitrebuie să aibă ca rezultat moartea unei persoane.

32

Dacă acest rezultat nu se produce, fapta constituie o tentativă la infracţiunea de omor. Între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi moartea victimei trebuie să existe un raportde cauzalitate. În practică s-a considerat că va exista legătura de cauzalitate şi când, la producerea morţii victimei, pe lângă acţiunea făptuitorului au concurat şi alte cauze anterioare (existenţa unei boli), concomitente (fenomene naturale) sau survenite (complicaţii în timpul tratamentului medical). C.1.3. Legătura de cauzalitate Fiind infracţiuni condiţionate de producerea unui rezultat infracţiunile contra vieţii implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultat (moartea victimei). Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândeşte anumite trăsături specifice datorită împrejurării că se referă la fapte socialumane, la relaţii între oameni. Această legătură există chiar dacă la producerea rezultatului socialmente periculos concură şi alţi factori preexistenţi (o boală de care suferea victima), concomitenţi (lovituri aplicate victimei de o altă persoană) ori posteriori (internarea cu întârziere a victimei în spital). Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă ulterior intervine o cauză care prin ea însăşi şi independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei.33 De exemplu, atunci cand victima se internează în spital şi din cauza unui tratament medical eronat administrat survine decesul. Ca atare, între acţiunea omisivă ori comisivă a autorului de a ucide şi rezultatul produs, moartea, trebuie să existe o legătură de cauzalitate dovedită. Existenţa decesului victimei nu conduce la concluzia automată că ne aflăm în faţa unei infracţiuni de omor, întrucât nu orice deces poate fi cauza infracţiunii cercetate.

33

Tiberiu Vasiliu, D. Pavel, ş. a., opt. citat, vol. 1, p. 73

33

Raportul de cauzalitate trebuie dovedit de aceea, în literatura de specialitate, există mai multe teorii:34 •

teoria echivalenţei condiţiilor, care consideră drept cauză a rezultatului, condiţiile care l-au precedat şi în absenţa cărora nu s-ar fi produs;

•

teoria cauzei adecvate, care ţine seama de condiţia capabilă care, prin natura ei, să dea naştere efectului ori posibilitatea efectivă de producere a efectului;

•

teoria cauzalităţii necesare, care consideră drept cauză orice condiţie care a precedat efectul şi care a produs cu necesitate urmarea;

• teoria posibilităţii concrete, care evidenţiază influenţa pe care împrejurări diferite o exercită asupra producerii unui efect ilicit. Potrivit acestei teorii, răspunderea este angajată în momentul în care conduita ilicită a determinat posibilitatea concretă a producerii rezultatului. Din practica judiciară a reieşit faptul că refuzul de a opri autovehiculul, conducându-l cu viteză mărită, deşi victima a ameninţat că se va arunca din mers, gestul acestuia având ca urmare decesul ei, constituie infracţiunea de omor, nu infracţiunea de ucidere din culpă, întrucât între acţiunea conducătorului de a menţine maşina în viteză în timp ce victima deschidea portiera şi s-a aruncat şi decesul acesteia există legătură de cauzalitate, iar din punct de vedere subiectiv autorul a acţionat cu intenţie, a prevăzut rezultatul şi a acceptat consecinţele acţiunii sale. Hans Heinrich Jescheck arăta că relaţia dintre acţiune şi rezultat nu trebuie să fie întotdeauna cauzală pentru a atrage răspunderea agentului, pe lângă faptul că o atare relaţie nu este întotdeauna suficientă pentru atribuirea răspunderii penale agentului. După părerea sa, relaţia cauză efect nu este esenţială pentru dreptul penal ci numai chestiunea dacă s-ar putea imputa agentului rezultatul din punctul de vedere al unei sancţionări echitabile; ori, aceasta presupune o verificare a realităţii după criterii normative nu cauzale. 34

Matei Basarab şi colaboratorii, op. cit. p. 70

34

Atribuirea obiectivă a unui rezultat agentului nu trebuie să aibă la bază întotdeauna cauzalitatea;35 uneori imputabilitatea trebuie recunoscută chiar în afara cauzalităţii; aceasta nu constituie o condiţie necesară imputabilităţii. Acela care împiedică pe altul să dea ajutor unui accidentat lăsând să se producă rezultatul mortal, nu reprezintă o cauză reală a rezultatului, ci o cauză ipotetică, probabilă.48 Alteori este imputabil un rezultat chiar dacă numai parţial există şi o legătură cauzală ori dacă rezultatul a fost provocat de agent împreună cu alte persoane, acţiunea sa neavând caracter necesar. Doctrina şi practica judiciară sunt unanime în situaţia în care se adaugă alte fapte şi/sau împrejurări, alţi factori preexistenţi, concomitenţi sau supraveniţi, considerând că raportul de cauzalitate nu se întrerupe daca se stabileşte că însăşi acţiunea sau inacţiunea era aptă să conducă la moartea victimei. C.2. LATURA SUBIECTIVĂ Examinând conţinutul infracţiunii de omor se poate constata că norma de incriminare are un conţinut foarte clar şi precis referindu-se la uciderea unei persoane. Astfel, coroborând cele de mai sus, se poate afirma că uciderea unei persoane constituie o faptă comisă printr-o acţiune comisivă sau omisivă şi, în lipsa unei menţiuni a culpei, se poate statua că se poate savârşi numai cu intenţie. C.2.1. Intenţia, ca formă de vinovăţie în cazul infracţiunii de omor Prin urmare, forma de vinovăţie cu care se poate săvârşi infracţiunea de omor este intenţia cu cele modalitaţi ale sale, directă sau indirectă, după cum autorul a prevăzut şi urmărit moartea victimei sale ori, deşi nu a urmărit acel rezultat, a acceptat producerea lui.

35

Hans Heinrich Jesheck, Lehrbuch des Strafrechts AllgemainerTeil..., 1988, pg. 65

35

Din examinarea litaraturii de specialitate36 rezultă că, pentru reţinerea formei de vinovăţie specifică infracţiunii de omor, trebuie să existe atât voinţa autorului de a acţiona (factorul volitiv) cât şi prevederea că acţiunea sau inacţiunea comisă va produce moartea persoanei, rezultat pe care autorul îl urmăreşte sau, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (factorul intelectiv). Uneori intenţia rezultă din materialitatea faptelor (dolus ex re), alteori nu. În practica judiciară, deşi se reţine just existenţa intenţiei de omor, nu se face o distincţie clară, în raport cu probele administrative, între săvârşirea faptei cu intenţie directă ori cu intenţie eventuală, considerându-se probabil că, producând efecte juridice identice, nu ar apare necesară o motivare specială privind stabilirea acestor modalităţi ale intenţiei, ele putându-se substitui una celeilalte. Dar o asemenea delimitare ar fi necesară şi pentru o aplicare unitară şi consecventă a dispoziţiilor legale care diferenţiază conţinutul celor două modalităţi ale intenţiei, definindu-le în art. 19 Cod penal în mod distinct. Ar fi greu de admis că, de pildă, o faptă constând din aplicarea mai multor lovituri cu cuţitul în regiuni vitale ale omului şi cu intensitate, să fie încadrată în legea penală ca infracţiune de omor săvârşită cu intenţie indirectă, iar alteori ca infracţiune de omor săvârşită cu intenţie directă, deşi cunoaşterea activităţii materiale exterioare desfăşurată impune diferenţieri evidente în plan subiectiv. Eroarea asupra persoanei victimei nu influenţează vinovăţia făptuitorului şi nu înlătură răspunderea penală. Lovitura deviată, abberatio ictus, există în situaţia în care faptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, însă, datorită unei manipulări greşite a instrumentului folosit ori datorită unor alte cauze accidentale, rezultatul de produce asupra unei alte persoane. Şi în acest caz fapta reprezintă o 36

T. Vasiliu şi colaboratorii, vol. 1, op. Cit. p. 71

36

infracţiune de omor întrucât, chiar dacă a ucis o altă persoană, intenţia autorului a fost să suprime o viaţă, ceea ce este suficient pentru existenţa infracţiunii. În concepţia doctrinei penale, dar şi a jurisprudenţei, pornind de la faptul că legea incriminează uciderea unei persoane, oricare ar fi victima, întrucât viaţa oricărei persoane este ocrotită, eroarea asupra persoanei, atât error in persona, cât şi devierea acţiunii, aberratio ictus, prin mânuirea greşită mijloacelor de execuţie fiind lovită o altă persoană decât cea vizată, nu au nicio influenţă asura vinovăţiei autorului. Există şi autori care nu sunt de acord cu opinia exprimată arătând că, în această situaţie, ar trebui să se reţină concurs de infracţiuni: tentativă de omor în raport cu victima aflată în reprezentarea autorului şi o infracţiune din culpă în raport cu victima efectivă. Într-o altă opinie se susţine că nu se poate reţine cumulul de infracţiuni (omor prin imprudenţă în raport cu victima efectiv ucisă şi tentativă de omor cu victima iniţial vizată). Aceste argumente par să justifice teza contrară în soluţionarea ipotezelor de "error in personam" şi anume, existenţa tentativei la omor în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului şi infracţiunea de ucidere din culpă în ce priveşte victima efectiv suprimată.37 Infracţiunea de omor există şi atunci când făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei greşite manipulări a instrumentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresivă). Tot astfel, când datorită cauzelor de mai sus are loc moartea, atât a victimei aflată în reprezentarea agentului, cât şi o altă persoană

37

Al. Boroi, op. cit., pg. 77

37

(aberratio ictus, ipoteza bioagresivă), sau când agentul a lezat mai multe persoane pe lângă victima iniţială (aberratio ictus, ipoteza pluriagresivă).38 În concepţia unor autori, "aberratio ictus" în forma sa monoagresivă, ar trebui să fie asimilată cu "error in personam" şi să primească aceeaşi soluţie juridică. Agentul va răspunde, în raport cu victima reală, pentru infracţiunea consumată de omor şi care s-ar fi reţinut şi dacă nu se producea eroarea de execuţie în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului. C.2.2. Consideraţii suplimentare cu privire la latura subiectivă Infracţiunea de omor, în forma tip, simplă, nu este condiţionată prin norma de incriminare de existenţa unui mobil sau scop. După cum nu prezintă relevanţă nici consimţământul victimei de a i se suprima viaţa, întrucât viaţa este o valoare socială fundamentală, iar victima nu poate dispune de ea. Latura subiectivă a omorului nu include cerinţa săvârşirii faptei dintrun anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracţiunea există chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârşirii faptei. Cu toate acestea, instanţa de judecată va fi preocupată ca să stabilească, în fiecare caz, mobilul faptei, deoarece acesta influenţează gravitatea faptei şi, prin urmare, poate contribui la realizarea unei juste individualizări juridice a pedepsei. Dacă pentru existenţa omorului simplu este indiferent mobilul săvârşirii faptei în schimb, săvârşirea omorului din interes material, de pildă, este o împrejurare care atribuie infracţiunii caracter calificat (art. 175 lit. c, Cod penal). Omorul nu este condiţionat, în forma sa simplă, nici de săvârşirea faptei într-un anumit scop. Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor constă, de exemplu, în curmarea suferinţelor fizice ale victimei, care suferă de o boală incurabilă, fapta va constitui infracţiune. Astfel că, legislaţia română s-a situat ferm pe poziţia pedepsirii omorului, chiar în condiţiile euthanasiei.

38

V. Dongoroz şi colab., op. cit., pg. 225

38

Mobilul nu constituie o cerinţă pentru existenţa laturii subiective a infracţiunii de omor in varianta sa simplă. Totuşi instanţa de judecată trebuie sa fie preocupată de stabilirea în fiecare caz a infracţiunii de omor, deoarece aceasta influenţează gravitatea concretă a faptei, contribuind la realizarea unei juste individualizări judiciare a predepsei. Mai mult, în momentul în care se stabileşte că mobilul omorului a fost unul special, se poate schimba încadrarea juridică a faptei. Exemplu: când mobilul l-a constituit interesul material, fapta va fi încadrată în articolul 175 Cod Penal, pentru că o astfel de împrejurarea atribuie faptei un caracter mai grav, devenind omor calificat. Scopul infracţiunii de omor nu are valoare de element obligatoriu al laturii subiective a acestei infracţiuni, dar cunoaşterea lui va ajuta instanţa de judecată la efectuarea unei corecte individualizări a pedepsei. D. FORME, MODALITĂŢI D.1. FORMELE INFRACŢIUNII DE OMOR O analiză generală a infracţiunilor contra vieţii prin prisma cauzelor penale cercetate ar putea releva faptul că această categorie de infracţiuni sunt susceptibile, de regulă, de o desfăşurare în timp; ca urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa. Infracţiunea de omor, fiind o infracţiune comisivă (care poate fi realizată atât prin acţiune cât şi prin inacţiune) şi o infracţiune materială condiţionată de producerea unui rezultat material distinct de acţiune în timp şi spaţiu şi determinat de aceasta, este susceptibilă de desfăşurare în timp şi deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii şi tentativa. Actele pregătitoare, deşi posibile la majoritatea infracţiunilor contra vieţii, totuşi nu sunt incriminate ca atare. Nici în cazul infracţiunii de omor simplu, actele pregătitoare nu se pedepsesc.

39

Actele pregătitoare la infracţiunea de omor sunt incriminate totuşi în legea română doar dacă sunt comise chiar de autorul faptei. Relativ la această problemă, trebuie menţionat fără rezerve că ele sunt absorbite în fapta consumată, în ipoteza în care autorul a continuat executarea faptei până la consumare. Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de altă persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de complicitate anterioară, în cazul în care autorul, după ce a actul de pregătire la omor, nu a continuat; el nu va răspunde pentru nici o infracţiune. Spre exemplu, dacă autorul a cumpărat un cuţit pentru a omorî victima, însă nu a mers mai departe, autorul va fi absolvit de orice răspundere. Dacă actele pregătitoare la infracţiunea de omor nu se pedepsesc, totuşi legiuitorul prin art. 174 alin. 2 subliniază faptul că tentativa, ca formă imperfectă, se pedepseşte, fiind posibilă în toate formele sale. Tentativa la infracţiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare din cauze exterioare voinţei făptuitorului. Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, prin Decizia nr. 340/1992 a reţinut tentativă întreruptă la infracţiunea de omor simplu în sarcina unei persoane care a aplicat victimei două lovituri de cuţit în zona toracelui, după care a fost imobilizat de cei prezenţi. Infracţiunea de omor poate îmbrăca şi forma tentativei perfecte, care se realizează atunci când acţiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul - moartea victimei - nu s-a produs. Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a 2-a penală, Decizia nr. 255/1991, a reţinut în sarcina inculpatului tentativa perfectă la infracţiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a acţionat asupra victimei, infractorul a pus intenţionat în pericol viaţa acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea victimei, nu s-a produs datorită intervenţiilor medicale prompte şi calificate.

40

Tentativa la infracţiunea de omor poate îmbrăca şi modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum şi prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se afla. Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 881/1980 a decis că există această modalitate a tentativei în situaţia când făptuitorul, pentru a suprima viaţa victimei, i-a administrat o doză de otravă insuficientă. Tentativa de omor poate fi comisă şi cu intenţia directă, dacă inculpatul, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 1400/1988 a Tribunalului Suprem, Secţia penală, a aplicat mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, şi cu intensitate, prevăzând posibilitatea morţii victimei, rezultat pe care 1-a acceptat. Este discutabil dacă tentativa se poate comite şi cu intenţie indirectă. Într-o opinie s-a motivat că, în cazul tentativei, există acelaşi conţinut subiectiv ca şi în cazul infracţiunii consumate deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acţiunea tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracţiunii; ca atare, întocmai ca infracţiunea consumată, tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea susţine că, potrivit art. 20 Cod penal în redactarea actuală, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracţiunea, de unde se deduce că numai actele care relevă intenţia directă a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infracţiuni şi ar fi susceptibile, în caz de întrerupere ori neproducere a rezultatului, să constituie tentativă la infracţiunea respectivă.39 Hotărârea de a comite infracţiunea face parte din conţinutul psihic al intenţiei directe. Numai într-o asemenea modalitate a intenţiei, autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita exterioară, a hotărârii de a 39

V. Dongoroz şi colab., op. cit. pg. 142

41

comite o faptă determinată, în cazul hotărârii indirecte, autorul urmăreşte (este hotărât) să obţină un alt rezultat (care poate fi şi licit), însă admite posibilitatea survenirii şi a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală. Pe acesta, deşi îl prevede, nu îl urmăreşte, ci numai îl acceptă ca o consecinţă posibilă a actelor de executare îndreptate spre obţinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obţinerea unui rezultat care este numai acceptat şi nu urmărit), s-ar părea că nu se înscrie în conţinutul art. 20 Cod penal şi nu ar trebui să atragă răspunderea penală, dacă au fost întrerupte ori nu şi-au produs efectul. Deosebirea dintre infracţiunea consumată şi cea tentată fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ (relaţia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea opune condiţiile subiective de tragere la răspundere pentru săvârşirea întregului acelora care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrată şi în cuprinsul art. 20 C. pen. Prin modificarea corespunzătoare a acestor prevederi. Aşa de pildă, s-ar putea înlocui expresia "punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea" cu expresia "punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea".40 Infracţiunea de omor se consumă în momentul în care activitatea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei. Până la producerea acestui rezultat, care, poate surveni la un oarecare interval de timp după efectuarea activităţii de ucidere, fapta constituie o tentativă de omor şi va fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării în cazul când, ulterior se va produce consumarea. Infracţiunea de omor de omor e considerată în mod unanim ca o infracţiune instantanee. Acţiunea, prin care se execută această infracţiune, ia sfârşit în momentul în care se produce rezultatul constând în moartea persoanei, moment în care are lor

40

V. Papadopol, Tentativa în reglementarea noului Cod penal, în R.R. D. nr. 4/1969, pg. 3

42

Intervalul de timp ce a trecut din momentul când acţiunea a luat sfârşit şi până s-a produs rezultatul nu e de natură a aduce vreo modificare caracterului instantaneu al infracţiunii, în acest interval, nu s-a prelungit nici acţiunea şi nici nu s-a prelungit procesul dinamic de producere a rezultatului căci acesta nu a fost încă produs. Atunci când în caracterizarea infracţiunilor instantanee, se arată că acţiunea ia sfârşit odată cu producerea rezultatului, trebuie înţeles că după producerea acţiunii, rezultatul nu se mai prelungeşte în timp. Producerea rezultatului e momentul final al întregii dinamici infracţionale. După acest moment, nici o formă de executare a acţiunii infracţionale nu mai poate avea Ioc. D.2. MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII DE OMOR Infracţiunea de omor prevăzută în art. 174 C. pen. constituie forma tipică, modalitatea simplă a acţiunii de ucidere. Această infracţiune, în forma sa tipică, poate prezenta numeroase şi variate modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost săvârşită. Pentru sublinierea acestei idei, practica judiciară oferă numeroase exemple. Astfel, în ceea ce priveşte mijloacele folosite, se poate afirma că acestea sunt variate aşa cum reiese din cauzele cercetate: cuţit, ciomag, piatră, lemne, mâinile, picioarele, unelte agricole, diverse instrumente improvizate etc.; toate fiind folosite pentru aplicarea de lovituri în zonele vitale ale corpului, în ceea ce priveşte locul şi timpul săvârşirii infracţiunii de omor, acestea diferă de la caz la caz, ele neavând relevanţă juridică cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii de omor. Pe aceeaşi poziţie se situează şi împrejurările reprezentate de relaţiile dintre făptuitor şi victimă sau mobilul faptei. Sunt anumite împrejurări în care omorul săvârşit, capătă întotdeauna un grad de pericol social sporit. De aceea legiuitorul, în actualul Cod penal, a prevăzut prin dispoziţii specifice aceste împrejurări, dispoziţii ce privesc modalităţile normative ale infracţiunii de omor. Aceste modalităţi au fost incriminate în 43

texte separate ca variante agravate, devenind astfel, infracţiuni de sine stătătoare (art. 175 şi 176 Cod penal). Analizând dispoziţiile articolelor 175 şi 176 Cod penal, se poate observa că omorul calificat cât şi cel deosebit de grav, nu sunt decât incriminări ale omorului simplu, atunci când acesta este comis în anumite condiţii care îi conferă un pericol deosebit, condiţii descrise limitativ m norma de încriminare.41 E. SANCŢIONAREA INFRACŢIUNII DE OMOR Infracţiunile contra vieţii fiind cele mai grave infracţiuni contra persoanei au avut ca şi consecinţă (în urma săvârşirii lor), stabilirea de către legiuitor pentru aceste fapte a celor mai aspre sancţiuni. Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieţii s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Sancţiunile aplicate persoanelor ce suprimau viaţa altor persoane difereau în funcţie de gradul de civilizaţie a diferitelor popoare. La început, un rol mare ia revenit răzbunării nelimitate, locul ei fiind luat treptat de răzbunarea limitată. Aceasta era reprezentată de legea talionului; răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depăşească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte). În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii faptelor de suprimare a vieţii pe teritoriul actualului stat român, se impune cu necesitate sublinierea unor particularităţi. Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în Dacia; locuitorii erau judecaţi de guvernator sau de locţiitorul acestuia. El avea "ius gjadii", adică dreptul de a pedepsi cu moartea; atunci când cel judecat era un fruntaş din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunţată decât de împărat.Chiar după 41

Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996, pg. 83

44

retragerea armatelor romane, în perioada năvălirii populaţiilor migratoare, continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul acestuia luându-1 treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul secolelor. O contribuţie la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o colecţie de legi civile şi penale elaborată treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Pedepsele prevăzute pentru infracţiunile de omor erau moartea şi mutilarea făptuitorului. Totuşi în situaţia când făptuitorii aparţineau nobilimii, ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani.42 În Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită în 1646 şi îndreptarea legii, tipărită în 1652, uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în raport cu categoria socială căreia îi aparţinea vinovatul. Legiuirea Caragea, ce a intrat în vigoare la l septembrie 1818 şi a ieşit din vigoare la l decembrie 1865, arăta faptul că cine va omorî "cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare". Codul penal din 1865 incriminează în art. 225, omorul săvârşit cu voinţă, pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit. Primul nostru Cod penal ce a avut o contribuţie hotărâtoare la elaborarea unor dispoziţii modeme privitoare la sancţionarea omorului a fost cel din 1937. El a constituit punctul de plecare pentru elaborarea unor dispoziţii modeme şi sistematizate, introducând un spirit novator şi ştiinţific. La l ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal, a cărui dispoziţii au fost modificate ulterior datorită condiţiilor geo-politice din ţara noastră.

42

Al. Boroi, op. cit., pg. 83

45

Conform art. 174, infracţiunea de omor în forma sau varianta sa tipică se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi din cele prevăzute în art. 64 C. penal. Tentativa se pedepseşte, potrivit cu regulile arătate în art. 21 alin. 2, cu închisoare de la 5 la 10 ani.

CAPITOLUL III CORELAŢII ALE INFRACŢIUNII DE OMOR CU ALTE INFRACŢIUNI 3.1. CORELAŢII CU INFRACŢIUNILE DE VĂTĂMARE CORPORALĂ Este discutabil în practica judiciară modul de delimitare a tentativei de omor de infracţiunea de vătămare corporală. Opinia dominantă este în sensul că actele de punere în executare a omorului, comise până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin natura lor şi în raport cu împrejurările în care au fost săvârşite, că infractorul a avut intenţia specifică de omor, nu intenţia generală de a vătăma sau de a săvârşi o infracţiune nedeterminată, împrejurarea constatată medical că victima a suferit leziuni care necesită un număr de zile pentru îngrijiri medicale nu este convingătoare pentru încadrarea faptei îft vătămare corporală şi nu în tentativă de omor. în asemenea situaţii, instanţa de judecată, pe baza analizei circumstanţelor concrete ale speţei, ar trebui să stabilească gravitatea ipotetică a acrului de violenţă şi anume, dacă vătămarea corporală ar fi evoluat sau nu spre producerea morţii victimei şi dacă făptuitorul a avut în reprezentarea sa

46

această evoluţie, ceea ce ar releva că făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, nu de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei.43 Suntem în prezenţa tentativei de omor şi nu a vătămării corporale ori de câte ori făptuitorul acţionează, în aşa mod, încât provoacă leziuni Ia nivelul organelor vitale ale organismului victimei, ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voinţa acestuia. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi exprimă dinamismul interior al actului. Astfel, relevă intenţia de ucidere şi nu de vătămare corporală: aplicarea unei lovituri puternice în abdomen - regiune vitală a corpului - cu un cuţit care a cauzat o plagă înjunghiată penetrantă abdominală, paraombilicală cu hemiperitoneu masiv, ce a necesitat operaţie de urgenţă; posibilităţile mai mari de vindecare, create la un moment dat de cuceririle ştiinţei medicale, nu constituie un factor care ar putea să influenţeze încadrarea juridică esenţial fiind caracterul activităţii desfăşurate de agent şi ceea ce şi-a reprezentat acesta. Spre exemplu: răspunde de tentativă de omor inculpatul care loveşte victima şi aceasta cade într-un loc prăpăstios, rămânând acolo în nesimţire şi dacă inculpatul nu acordă nici un ajutor victimei, lăsând-o în frig pradă animalelor sălbatice; mai mult, împiedică şi pe altă persoană să-i acorde ajutor. Prin sentinţa penală nr. 17/5.03.2008 pronunţată de Tribunalul Covasna, în baza art. 334 C.pr.pen., s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174 C.pen., în infracţiunea prev. de art. 182 al. 2 C.pen. Diminuarea intensităţii loviturilor aplicate asupra capului cu un arac soldate cu leziuni grave care însă nu au pus în primejdie viaţa victimei - prin pararea lor cu braţele de victimă, care la rândul lor au suferit o fractură,

43

Vasile Papadopol - Tentativa în reglementarea noului cod penal - Revista Română de Drept, nr. 4/1969

47

constituie o tentativă la infracţiunea de omor şi nu o vătămare corporală deoarece s-a acţionat cu intenţia indirectă de a suprima viaţa victimei. Inculpatul P.C. a fost condamnat în primă instanţă prin sentinţa nr. 83/2003 a Tribunalului Olt la pedeapsa închisorii de 7 ani si 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiun ii prev. de art. 174 - 175 lit. f şi i Cod penal, cu aplic. art. 64 Cod penal şi la 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b Cod penal, deoarece a lovit-o pe partea civilă P.D. în mod repetat cu un arac, în cap, pâna ce aceasta a căzut la pământ. Victima a necesitat 30-35 zile de îngrijiri medicale, leziunile constând în fractura osului parietal drept, hemoragie meningo-cerebrală şi fractură de metacarpian III drept. Împotriva sentinţei a formulat apel inculpatul care, printre altele, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 - 175 lit. f şi i cod penal în infracţiunea prevăzută de art. 181 Cod penal. Curtea de Apel Craiova a respins apelul inculpatului ca nefondat cu motivarea că acesta nu a săvârşit, aşa cum a susţinut, infracţtiunea prevăzută de art. 181 Cod penal, deoarece sub aspectul laturii subiective acesta a acţionat cu intenţie indirectă, din moment ce a manifestat o atitudine de indiferenţă faţă de rezultatul faptei sale, în condiţiile în care a lovit victima în mod repetat cu un instrument apt de a produce decesul şi în zone corporale vitale şi a abandonat-o în câmp. Intensitatea loviturilor a fost diminuată prin acţiunea victimei, care a reuşit să pareze cu mâna sau să diminueze în acest mod intensitatea unora dintre lovituri astfel că, rezultatul letal nu a survenit, nu datorită intenţiei inculpatului de a produce acesteia doar o vătămare corporală, ci datorită modului în care s-a apărat aceasta. 3.2.

CORELAŢII

CU

INFRACŢIUNEA

CAUZATOARE DE MOARTE

48

DE

LOVIRI

Este, de asemenea, discutabilă deosebirea dintre infracţiunea de omor şi cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, astfel că se impune evidenţierea diferenţelor. O primă deosebire rezultă chiar din însăşi terminologia folosită de legiuitor, în cazul infracţiunii de omor se foloseşte expresia ''uciderea unei persoane", ceea ce denotă că acţiunea (infracţiunea) ce a condus la decesul victimei (ar putea reprezenta nu numai cauza primară declanşatoare, ci şi cauza conexă, dar nu în mod necesar), în alte condiţii sau împrejurări, este aptă a produce prin ea însăşi rezultatul letal. În cazul lovirii sau vătămării cauzatoare de moarte, legiuitorul foloseşte expresia "dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 180-182 C. pen. a avut ca urmare moartea victimei", deci avem, pe de o parte, o lovire (vătămare, cu caracteristicile prevăzute de articolele precedente, care nu provoacă, în mod obişnuit, prin ea însăşi, rezultatul letal), iar pe de altă parte moartea - condiţie specifică de existenţă a acestei infracţiuni - elementul său circumstanţial. Un criteriu distinctiv se desprinde şi din specificul raportului cauzal. La infracţiunea de omor, procesul cauzal este liniar, în sensul existenţei unei legături imediate de la cauză primară la efect; în cazul concurenţei unor cauze echivalente (de natură violentă şi de natură patologică), dacă în determinismul decesului fiecare cauză, luată independent, ar putea produce rezultatul letal, fapta va trebui încadrată la infracţiunea de omor şi nu la cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Se poate spune că, în acest caz, efectul primar (vătămarea) este absorbit în mod natural de efectul mai grav care este efectul secundar, urmând ca fapta inculpatului să fie încadrată la omor intenţionat, neputându-se reţine culpa, în cazul unui astfel de raport de cauzalitate, agentul nu s-ar putea prevala de preexistenţa ori apariţia unor elemente pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă sau, prevăzându-le a socotit, fără temei., că nu se vor produce, pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să 49

îndeplinească vreun rol de cauză sau condiţie, de exemplu, în ipoteza survenirii morţii ca urmare a unei puternice lovituri la cap, generatoare de traumatisme cranio-cerebrale cu dilacerare, este irelevant faptul că victima era în vârstă şi suferindă, eventual şi sub influenţa alcoolului, aceste elemente fiind extrinseci raportului cauzal, deoarece lovitura prin intensitatea ei ar fi avut acelaşi efect dacă ar aplicată la o persoană mai tânără şi viguroasă.44 Determinarea psihică a infractorului pentru vătămare se va extinde, în mod necesar, în situaţia de mai sus şi asupra ultimului efect (rezultatul letal) sub forma putinţei de a prevedea potenţialul rezultat mortal al acţiunii iniţiale; aici trebuie avut în vedere nu numai ipoteza morţii produse prin vătămarea unui organ vital, ci şi a unei regiuni a corpului nevitale, unde am constatat o anumită eterogenitate a jurisprudenţei. Astfel, când leziunile sunt potenţiale, apte a produce în mod nemijlocit moartea, deşi au afectat organe nevitale (braţ, coapsă, antebraţ, gambă, deget, falangă), tendinţa dominantă este de a încadra fapta la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte arunci când moartea s-a produs sau la vătămare corporală (gravă) atunci când rezultatul letal nu a intervenit O a doua tendinţă este în sensul reţinerii intenţiei de a ucide când, în urma lezării unor organe nevitale, victima a decedat, în funcţie de producerea sau neproducerea morţii, fapta fîind încadrată ca omor consumat. În fapt, inculpatul G.A.E. şi concubina acestuia, C.C. au locuit împreună cu fiica lor G.A.M. în vârstă de 3 ani, într-o baracă amplasată pe raza oraşului Sinaia, în zona blocurilor A.N.L. aflate în construcţie, în cartierul Platou-Izvor. Baraca este de tip rulotă metalică, prezentând la exterior o uşă de acces pe latura de vest. Aceasta are o lungime de circa 5 m şi o lăţime de circa 2 m accesul în baracă se face pe un podeţ improvizat, din lemn. Conditţile de

44

Tiberiu Dianu, Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, cap. 2, Ed. Lumina Lex, 1996, pg. 20

50

locuit sunt insalubre, baraca nefiind racordată la energie electrică, sursă de apă şi canalizare. Inculpatul şi concubina sa obişnuiau să consume băuturi alcoolice. Între aceştia aveau loc certuri frecvente, în timpul carora inculpatul o lovea pe concubina cu pumnii, spunându-i ca "îi face masaj". În după-amiaza zilei de 19.09.2009, la baraca respectivă a venit martorul A.F.N., care obişnuia să-i viziteze pe inculpat şi concubina acestuia. Cei trei au consumat băuturi alcoolice - votcă (1 litru) şi vin (3 litri). Martorul a declarat că, în timpul cât a stat în baracă, inculpatul a lovit-o de mai multe ori cu pumnii pe concubina spunându-i că "îi face masaj". După plecarea martorului, când afară se înserase, inculpatul i-a cerut concubinei să îi dea să mănânce. Deoarece aceasta a vărsat cratiţa cu mâncare, inculpatul s-a enervat şi a lovit-o cu pumnul, în piept. C.C. a căzut, iar inculpatul a continuat să o loveasca cu pumnii şi picioarele, pe tot corpul. Aceasta a reuşit să se ridice şi să fugă din baracă. Inculpatul a închis uşa de la baracă şi s-a culcat. C.C. s-a aşezat pe bordura trotuarului din faţa blocurilor aflate în apropiere. Aici, aceasta a fost văzută de martorii G.F. şi M.N., care locuiesc în zona respectivă. C.C. se văita, acuzând dureri în zona pieptului şi abdomenului, spunând că a fost bătută de concubin. La faţa locului au venit poliţia şi salvarea (urmare apelului martorilor la numărul de urgenţă 112), C.C. fiind transportată mai întâi la Spitalul din Sinaia, apoi la Spitalul Municipiului Câmpina, iar de aici la Spitalul Judeţean de Urgenţă Ploieşti, unde a fost internată în noaptea de 19/20.09.2009, la ora 00,34. În dimineaţa zilei de 20.09.2009 la ora 04,30, la spital, C.C. a decedat. În drept, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, prevăzutăde art.174 alin.1 Cod penal.

51

În privinţa încadrării juridice a faptelor, în cursul cercetării judecătoresti, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor prevăzută de art.174 alin.1 Cod penal, în infracţiunea de vătămări sau lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art.183 Cod penal, motivat în principal de faptul că inculpatul, sub aspect subiectiv, nu a acţionat cu intenţia de a ucide, precizând totodată că victima avea în sânge o alcoolemie de 1 gr./l. Sub acest aspect, instanţa reţine că, potrivit art.183 Cod penal, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte există atunci când vreuna dintre faptele prevăzute de art.180-182 a avut ca urmare moartea victimei. Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se realizează prin acţiuni sau inacţiuni identice cu cele prin care se realizează infracţiun ile de loviri sau alte violeţte, vătămare corporală şi vătămare corporală gravă, care trebuie să aibă ca urmare moarte victimei, fiind necesar ca între acestea şi rezultatul produs să existe o legătură de cauzalitate. Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiun e praeterintenţionată. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se savârseste cu intentie, iar urmarea mai grava produsa - moartea victimei - i se atribuie faptuitorului pe baza culpei. Cu alte cuvinte, faptuitorul îsi da seama si vrea sa loveasca victima sau sa-i produca o vătămare corporală, dar se produce moartea acesteia, rezultat pe care, fie că l-a prevăzut dar a crezut că nu se va produce, fie că nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să-l prevadă. Sub acest aspect, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, s-a subliniat că poziţia subiectivă a făptuitorului – intenţia de a ucide sau de a lovi sau vătăma integritatea corporală - se stabileşte în fiecare caz ţinându-se seama de instrumentul folosit de făptuitor, de zona corpului vizată, numărul loviturilor, 52

intensitatea acestora, precum şi de toate celelalte împrejurări concrete în contextul cărora a fost săvârşită fapta. 3.3. CORELAŢII CU CELELALTE INFRACŢIUNI DE OMOR Omorul calificat este incriminat în art. 175 C. pen. şi constă în omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări: •

cu premeditare (lit. a);

•

din interes material (lit. b);

•

asupra soţului sau unei rude apropiate (lit. c);

•

profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra (lit. d);

•

prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane (lit. e);

•

în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (lit. f);

•

pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori, de la executarea unei pedepse (lit. g);

•

pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni (lit. h);

•

în public (lit. i). Omorul devine deosebit de grav daca este săvârşit în vreuna din

următoarele împrejurări: prin cruzimi; asupra a doua sau mai multor persoane; de către o persoană care a mai săvârşit un omor; pentru a comite sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii; asupra unei femei gravide; asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori militar, în timpul sau în legatură cu îndeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora. Omorul devine deosebit de grav în prezenţa vreuneia din circumstantele agravante prevăzute de art. 176 Cod penal. Dacă omorul este săvârşit în mai multe din aceste

53

circumstanţe, infracţiunea nu îşi pierde caracterul unitar, dar instanţa de judecată le va avea în vedere la individualizarea pedepsei. Decizia nr. V din 20 februarie 2006 a ÎCCJ cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal în cazul actelor de violenţă săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, stabileşte că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi imprejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor - simplu, calificat sau deosebit de grav - comisă asupra unei singure persoane, cât si tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs. Agravanta prevăzută în art. 176 alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este aplicabilă în cazul faptelor menţionate. Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei funcţi sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Când uciderea din culpa a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanica, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta săvârşită din culpă, de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate. Dacă prin fapta savârşită s-a cauzat moartea a doua sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor de până la 3 ani.

54

CAPITOLUL IV ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVITOARE LA INFRACŢIUNILE CONTRA VIEŢII 4.1. ASPECTE CRIMINOLOGICE Apărarea persoanei, şi îndeosebi a vieţii, a constituit şi constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi şi a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii individuale fiind

55

hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă.45 În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic. Una din cele mai importante legi, Corpus iuris canonici (1140) reglementa infracţiunile sub un dublu aspect : al nesocotirii ordinii divine şi al legiuirii aduse ordinii umane. Mai târziu, în secolul XVII, încep să apară, ca o consecinţă şi a schimbărilor determinate de revoluţiile burgheze, primele elemente ale doctrinei clasice. Astfel, Şcoala clasică, al cărei promotor a fost Cesare Beccaria, a fundamentat şi sistematizat principiile dreptului penal modern. Astfel, în anul 1764 apărea la Livorno lucrarea lui Cesare Beccaria „Dei delitti e delle pene”, operă reprezentativă pentru evoluţia ulterioară a ştiinţei penale. În ea erau formulate pentru prima oară principiul legalităţii incriminării şi pedepselor,cel al legalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, principiul umanizării pedepsei ş.a.; de asemenea, erau examinate probleme de reeducare a infractorului şi de morală. Dacă fundamentul dreptului de a pedepsi este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigenţelor morale.46

Tot în sec. al XVIII-lea era formulată teoria

autonomiei pedepsei, potrivit căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare, de un imperativ categoric al raţiunii care derivă din ideea de dreptate, respectiv a ispăşirii pentru orice faptă, binele să fie răsplătit cu bine, iar răul cu rău. Şcoala pozitivistă, fondată de Cesare Lombroso, Rafaele Garofalo şi Enrico Ferri, considera că fiinţa umană dispune de voinţa autonomă şi deci, infractorul răspunde pentru actul voluntar săvârşit de el şi care încalcă dispariţia legii. Ea promova ideea că infracţiunea, înainte de a fi un fenomen 45

Vincenzo Manzini – Trattato di diritto penale italiano, volume Ottavo Torino, 1937, pag.8.

46

Cesare Beccaria – Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1965.

56

juridic este un fenomen natural şi social,iar infractorul, departe de a fi liber în manifestările sale, este determinat în mod absolut de factori criminogeni de ordin biologic, social şi cosmo-telurici47. La început aceasta a purtat denumirea de şcoală antropologică (Cesare Lombroso, L’uomo delinquente, Milano, 1876), apoi de şcoala italiană (Enrico Ferri). O contribuţie esenţială adusă de acest curent pentru evoluţia ştiinţei dreptului penal a reprezentat-o introducerea, pentru prima dată, alături de pedepse, a măsurilor de siguranţă cu menirea de a combate starea de pericol social a infractorului şi de a preveni săvârşirea infracţiunilor. Şcoala sociologică, reprezentată de G. Tarde şi E. Durkheim, accentuează asupra naturii sociale a omului şi încerca să explice fenomenul infracţionalităţii prin factori sociali: şomaj, alcoolism, lipsă de locuinţă etc. Din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entităţile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Sinele cât şi Supereul. La nivelul Sinelui, comportamentul violent este un rezultat al declanşării necontrolate (iraţionale) ale pulsurilor organice antisociale care, în anumite condiţii înlătură cenzura impusă de EU şi Supereu. La acest nivel, orice persoană este considerată a fi capabilă să săvârşească infracţiuni grave, cu violenţă. Manifestarea spontană şi nespecifică a instinctelor abisale distructive nu exclude vinovăţia penală sub forma intenţiei directe sau indirecte. Totuşi, Freud insistă asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este Supereul, în funcţie de tipul său de structurare.

47

Ilie Pascu – Drept penal – partea generală, București, Editura Hamangiu, 2007, pag.29

57

Astfel, insuficienta structurare a Supereului permite acceptarea nediferenţiată a instinctelor şi tendinţelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită din necunoaştere, nepricepere, indiferenţă ori lipsă de maturitate socială. Acesta este motivul pentru care, de altfel, infractorii minori se bucură de un tratament penal atenuat. Structurarea

negativă

a

Supereului

sugerează

existenţa

unei

personalităţi profund antisociale care, în timp, a asimilat norme şi valori total opuse celor general acceptate de societate. Pe aceeaşi linie etiologică se află argumentarea teoretică a criminologului John Dollard, care consideră că agresiunea este un comportament deviant ce reprezintă o reacţie la o situaţie frustrantă. Reacţia poate fi atât spontană, cât şi decalată în timp (premeditată).48 Criminologul belgian Etienne de Greef accentuează rolul socialului în formarea personalităţii antisociale cu caracter agresiv, în opinia autorului, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă, la săvârşirea actului infracţional.49 În evoluţia acestui proces se disting trei etape, în prima etapă, individul suferă o degradare progresivă a personalităţii, ca urmare a unor frustrări repetate. Din momentul în care se convinge de injustiţia mediului său social, el nu mai găseşte nici o raţiune pentru a respecta cadrul legal al acestui mediu, în a doua etapă a procesului criminogen, individul acceptă comiterea crimei, îşi caută justificări, precum şi un mediu mai tolerant, în a treia etapă, se produce "trecerea la act". Trăsătura psihică fundamentală care permite săvârşirea infracţiunii violente ar fi indiferenţa afectivă. De altfel, acest punct de vedere a fost preluat de criminologul francez Jean Pinatel care a formulat teoria personalităţii criminale. Autorul consideră 48

John Dollard, L. W. Dood, Emiller und R. Sears, Frustration and agression, New Haven, Yale Univ. Press, 1939 49

E. de Greef, Introduction a la Criminologie, Bruxelles, Ed. Van Den Plank, 1946

58

că trăsăturile frecvent întâlnite Ia infractori (egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea şi indiferenţa afectivă) nu conduc la constituirea personalităţii criminale decât prin reunirea lor într-o constelaţie care reprezintă nucleul acestui tip de personalitate.50 În consecinţă, între personalitatea infractorilor şi cea a non infractorilor ar exista o diferenţă cantitativă şi nu una cantitativă. Secolul XX a fost caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filosofic, ca: existenţialismul, neoclasicismul, neopragmatismul, teoria apărării sociale51. Teoriile menţionate au avut meritul de a proceda la analize mai nuanţate şi a scoate în evidenţă unele particularităţi ale actului infracţional52. Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce atingere vieţii, deoarece continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane. O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii a infracţiunilor contra vieţii cu perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieţii în societatea actuală. Se ştie că violenţa este un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi să-şi facă respectate normele. 4.2. ASPECTE PROCESUALE

50

P Bouzat et J. Pinatel - Trăite de droit et de criminologie, tome III, Paris, Dalloz, 1963

51

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal – partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2006, pag.40 52 Gh. Nistoreanu, C. Păun - Criminologie, Editura Europa Nova, 1996

59

Datorită gravităţii sale în cazul infracţiunii de omor urmărirea penală se realizează obligatoriu de procuror, potrivit art.209 alin.3 din Codul de procedură penală, în timp ce judecata în primă instanţă este deferită tribunalului, potrivit art.217 alin.1, pct.1, lit.a) din Codul de procedură penală. Curtea de apel, ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale (hotărâri privind infracţiuni de omor). Competenţa reprezintă sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal. Formele fundamentale de competenţă sunt: - competenţa funcţională care desemnează categoriile de activităţi pe care le poate exercita un organ judiciar în cadrul competenţei sale generale; - competenţa materială este cea care stabileşte categoriile de cauze penale pe care le poate instrumenta un organ judiciar, sau sfera atibuţiilor unui organ judiciar în raport cu celelalte organe de grad superior sau inferior; -competenţa teritorială este acea formă a competenţei care stabileştecărui organ îi revine sarcina soluţionării unei anumite cauze dintre organele de acelaşi grad; - competenţa personală este criteriul oferit de lege în conformitate cu care un anumit organ judiciar soluţionează anumite cauze penale în raport cu calităţile făptuitorilor; - competenţa specială este competenţa exclusivă recunoscută de lege unor anumite organe judiciare de a soluţiona cauze penale privindinfracţiuni care aduc atingere anumitor valori sociale ocrotite de lege; - competenţa excepţională este competenţa temporară, limitată la un anumit interval de timp, pe care o primesc anumite organe judiciare.

60

CAPITOLUL V EUTHANASIA - PROBLEMĂ SPECIALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACŢIUNILE DE OMOR Originea noţiunii o găsim în cuvintele greceşti "EU", care înseamnă "bine, bun" şi "THANATOS", prin care se înţelege "moarte", într-o traducere liberă, euthanasia ar însemna provocarea unei morţi uşoare, scurtarea suferinţelor, uneori îngrozitoare ale sfârşitului fizic. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte euthanasia astfel: " terminarea activă, intenţionată a vieţii unui pacient de către un medic care consideră această acţiune în beneficiul pacientului, iar dictionarul juridic penal defineşte eutanasia ca fiind: uciderea săvârşită sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferă de o boală incurabilă şi a cărei moarte este din această cauză, inevitabilă Noţiunea de eutanasie: Eutanasia (în traducere "moartea bună") - terminarea activă, intenţionată a vieţii unui pacient de către un medic care consideră această acţiune în beneficiul pacientului. •

Eutanasia voluntară - eutanasia la cererea sau cel puţin cu consimţământul pacientului.

•

Eutanasia involuntară - eutanasia împotriva dorinţei unei persoane competente (care îşi poate exprima voinţa).

61

•

Eutanasia non-voluntară - eutanasia unui pacient non-competent, precum persoane suferind de demenţă senilă sau copii mici.

•

Eutanasia activă – terminarea intenţionată a vieţii unui pacient de către un medic care crede că moartea este în beneficiul pacientului.

•

Eutanasia pasivă - terminarea vieţii unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin retragerea tratamentului.

•

Sinuciderea asistată medical (SAM) - terminarea de către un pacient a propriei vieţi, cu ajutorul medicului (în practică diferenţa faţă de eutanasia voluntară este minimă). Profesorul V. V. Stanciu susţinea că elementele unei veritabile

euthanasii sunt: - o boală incurabilă cu evoluţie fatală - suferinţe atroce - cerere repetată a bolnavului, care imploră moartea ca o eliberare. Chiar şi când aceste trei elemente sunt reunite, omorul din milă nu constituie un fapt justificativ, în nici una din legislaţiile ţărilor civilizate, susţine acelaşi autor.53 Potrivit Codului penal în vigoare, euthanasia nu are nici o eficienţă juridică. Eutanasia si SAM sunt ilegale în aproape întreaga lume. Pentru situaţia la zi a legalităţii eutanasiei şi SAM. Eutanasia este actul deliberat de a pune capăt vieţii unui pacient cu intenţia de a curma suferinţa acestuia. Sinuciderea asistată medical (SAM) reprezintă moartea unui pacient ca urmare directă a "ajutorului" dat de un medic. Indiferent cum s-ar numi, problema de ordin etic rămâne - nu poate fi niciodată bine să ucizi, chiar cu intenţia de a alina suferinţa. Jurământul lui Hipocrate afirmă acelaşi principiu: să nu prescrii un medicament mortal, să nu dai sfaturi care ar putea provoca moartea nici să nu 53

V. V. Stanciu, La fausse euthanasie, in "la vie Judiciare" nr. 866,1962, pg. 1

62

provoci un avort. Hipocrate a trăit în secolul al 5-lea IC şi deci principiul sfinţeniei vieţii datează dinaintea învăţăturilor creştine. Doctorii trebuie să decidă dacă un tratament prescris este adecvat sau nu. Medicul îl va găsi, de obicei, pe cel potrivit făcând o analiză corectă a metodelor folosite în tratament, a gradului de complexitate sau de risc, a costurior. Medicul compară aceste elemente cu rezultatele aşteptate, luând în considerare şi starea de sănătate a persoanei bolnave şi resursele fizice şi psihice ale acesteia. Refuzul, venit din partea pacientului, al unui tratament agresiv nu este considerat sinucidere. Deşi eutanasia şi sinuciderea asistată medical ar putea părea, la prima vedere, atrăgătoare, legalizarea acestora are efecte negative profunde, deja constatate în ţările unde se practică. 1. Eutanasia, odată legalizată, nu va putea fi controlată. Vor fi ucişi şi pacienţi care nu şi-au dorit acest lucru. Iniţial gândită pentru grupuri strict delimitate cum ar fi pacienţii cu boli în fază terminală, eutanasia ar fi mai devreme sau mai târziu folosită şi pentru alte grupuri de pacienţi cum ar fi persoanele în vârstă, pacienţii cu handicap, pacienţii cu probleme afective, cei cu infirmităţi şi chiar copii sau nou-născuţi cu infirmităţi. Astfel se va ajunge la o desconsiderare a vieţii umane, în general a membrilor vulnerabili dintr-o societate. Olanda este un exemplu nefast în acest sens: initial, legea avea în vedere curmarea suferinţelor insuportabile asociate bolilor incurabile. Acum, este permisă eutanasierea batrânilor, persoanelor cu handicap, a invalizilor, depresivilor, precum şi a nou-născuţilor cu malformaţii. 2. Legalizarea eutanasiei sau SAM ar impune o presiune asupra celor bolnavi şi a acelora care simt că din cauza bolii, infirmităţilor sau bătrâneţii, au devenit nefolositori sau o povară pentru societate şi în special pentru rude. Ei se simt constrânşi moral să accepte eutanasierea, care costă cu mult mai puţin decât tratamentul pentru cancer, spre exemplu.

63

3. Autonomia pacientului va scădea odată ce eutanasia sau SAM va fi legalizată. Dorinţa de a muri este rareori o decizie într-adevăr autonomă. Ea este mai degrabă expresia depresiei, durerii sau a unui control slab al simptomelor, decât o dorinţă autentică. Dorinţa de a muri şi de a trăi se schimbă frecvent în timp, în special dacă durerea sau depresia au fost tratate. 4. Legalizarea eutanasiei sau SAM va aduce modificări profunde în atitudinile sociale faţă de boală, infirmităţi, moarte, vârsta înaintată şi în ce priveşte rolul profesiei medicale. Odată ce eutanasia este legalizată, va deveni din ce în ce mai mult o "opţiune de tratament" printre celelalte tratamente medicale şi chirurgicale obişnuite. Valori umane fundamentale precum răbdarea, compasiunea, solidaritatea, devotamentul se golesc de sens. De asemenea, în baza percepţiei larg răspândite că "ceea este legal este şi moral" pot apărea consecinţe deosebit de grave prin acceptarea ideii că uciderea este o soluţie care poate funcţiona şi în multe alte situaţii. 5. Legalizarea eutanasiei şi SAM va submina îngrijirea medicală, în special îngrijirea paliativă şi va submina serios relaţiile doctor-pacient. Legalizarea eutanasiei va aduce o schimbare fundamentala în relaţia doctorpacient, când pacienţii se vor întreba dacă medicul care intra în salon poartă hainele albe ale unui tămăduitor sau pe cele negre ale unui călău. 6. Moartea nu e chiar aşa de "bună" după cum se spera. Unul din argumentele principale în favoarea eutanasiei şi a sinuciderii asistate medical este acela de a-i oferi pacientului o "moarte bună". Totuşi, realitatea este total diferită. Experienţa arată apariţia unor complicaţii deloc rare. În loc să moară rapid, unor pacienţi le-a luat câteva zile să moară! Îngrijirea paliativă reprezintă îmbunătăirea calităţii vieţii pacienţilor şi a familiilor acestora în faţa problemelor de sănătate pe care le asociază bolile letale prin prevenţia şi uşurarea suferinţei, prin identificarea precoce şi evaluarea şi tratamentul durerii, precum şi a altor probleme fizice, psihologice şi spirituale. 64

În Europa, îngrijirea paliativă reprezintă o parte integrantă şi pe cale de extindere a îngrijirilor medicale. Avantajele îngrijirii paliative: •

Uşurează durerea şi alte simptome supărătoare

•

Afirmă viaţa şi priveşte moartea ca pe un proces normal

•

Nu încearcă nici să grăbească şi nici să amâne moartea

•

Integrează specte psihologice şi spirituale ale îngrijirii pacientului

•

Oferă sprijin pentru o viaţă cât se poate de activă până la sfârşit

•

Oferă familiei un ajutor pe timpul bolii aparţinătorului, totodată pentru alinarea propriei suferinţe

•

Creşte calitatea vieţii şi poate influenţa pozitiv evoluţia bolii Aplicată devreme în evoluţia bolii, împreună cu alte mijloace

terapeutice, poate să prelungească viaţă şi suportabilitatea complicaţiilor clinice Deşi autorii care susţin euthanasia invocă lipsa de "umanism a legii penale", se poate susţine că nu există garanţii că într-o zi, un medic sau oricare altă persoană nu va practica euthanasia din alte considerente decât cele de compasiune. Până când nu se va reuşi stabilirea unui control eficient asupra practicării euthanasiei, este mai prudent ca EA SĂ FIE ŢINUTĂ ÎN AFARA LEGII.

65

CAPITOLUL VI ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INFRACŢIUNEA DE OMOR Dreptul la viaţă al tuturor oamenilor a fost proclamat solemn odată cu revoluţiile burghezo-democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile năzuinţe ale omenirii. Aceleaşi idei au fost exprimate şi prin Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948. În art.3 din Declaraţie se arată că "orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile şi politice prevede în art.6 pct.1 că "dreptul la viaţă este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar". Acest drept figurează şi în alte importante documente internaţionale şi anume, atât în Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţtilor fundamentale (art.2), cât şi în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

66

Constituţia României, adoptată în decembrie 1991 şi modificată la 19 octombrie 2003 în urma referendumului, reglementează si garantează "dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică" în art.22: "Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică si psihică este recunoscut tuturor persoanelor; nici o persoană nu poate fi supusă la tortură, precum şi nici unei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisă". Legea penală italiană incriminează ca fapte contra vieţii: omorul simplu, omorul agravat, omorul comis în alte circumstante agravante, infanticidul, omorul cu consimtamântul victimei, instigarea sau înlesnirea sinuciderii, omorul praeterintenţionat si omuciderea din culpă. Legea penală germană incriminează ca infracţiuni contra vieţii: omorul agravat, loviturile mortale, omorul comis în condiţii atenuante, omorul la cerere, avortul, genocidul, abandonul şi omorul din culpă. Deşi legea penală italiană şi germană se situează pe aceeaşi pozitie în ceea ce priveşte momentul începerii vieţii, atitudinea faţă de infracţiunea de avort, de exemplu, este diferită. Astfel, legea germană consideră avortul o infracţiune contra vieţii, pe când legea italiană sistematiza această infracţiune până în 1978, în titlul 10, intitulat "infracţiuni contra integrităţii corporale si sănătăţii neamului". După 1978, acest titlu a fost abrogat prin lege, reglementările în materie făcând obiectul unei legi speciale. Soluţia italiană este apropiată de cea a legii penale române care reglementează avortul nu în cadrul infracţiunilor contra vieţii, ci a celor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii. Legea penală franceză incriminează sub denumirea de "infracţiuni contra vieţii": omorul simplu, omorul în formă agravată (sunt prevăzute trei categorii de circumstanţe agravante), atentatul la viaţa altuia prin otrăvire text care nu a figurat în proiectul iniţial fiind introdus de Parlament prin reproducerea art.301 din Codul penal anterior - şi omorul din culpă. 67

Infracţiunea de "provocare la sinucidere" (asemănătoare celei prevăzute de legea penală româna în art.179, în cadrul capitolului referitor la infracţiunile contra vieţii), este incriminată în capitolul al III-lea sub denumirea de "punerea

în

pericol

a

persoanei",

într-o

secţiune

autonomă

intitulată provocarea la sinucidere. Tot acolo sunt incriminate şi faptele de "propagandă sau publicitate în favoarea produselor, obiectelor sau metodelor preconizate ca mijloace de sinucidere". În sfârşit, Codul penal spaniol incriminează în "omuciderea şi formele sale": omorul simplu, omorul în circumstanţe agravante, omorul din culpă, îndemnul la sinucidere şi omorul la cerere. REGLEMENTAREA INFRACŢIUNII DE OMOR ÎN PREVEDERILE PROIECTULUI DE COD PENAL 2009 MODIFICĂRI ADUSE DE LEGEA NR. 27/2012 Elaborarea şi adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluţia legislativă a oricărui stat. Decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu este o simplă manifestare a voinţei politice, ci reprezintă, în egală măsură, un corolar al evoluţiei economico-sociale dar şi a doctrinei şi jurisprudenţei. Elaborarea unui cod (penal, civil, comercial etc.) presupune, aşadar, mai multe premise: o evoluţie a relaţiilor sociale, care face ca vechile reglementări să apară ca depăşite; o activitate de cercetare ştiinţifică laborioasă, desfăşurată în prealabil şi menită să identifice necesităţile de reglementare relevate de doctrină şi practică; cunoaşterea aprofundată a celor mai recente tendinţe ale legislaţiilor naţionale din Europa şi a normelor europene în domeniul considerat. Profundele transformări în plan politic, social şi economic, suferite de societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la 68

adoptarea Codului penal în vigoare, şi mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc pentru nici o îndoială în privinţa necesităţii adoptării unui nou cod penal. În elaborarea proiectului s-a urmărit, pe de o parte, valorificarea tradiţiei legislaţiei penale române, iar pe de altă parte, racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referinţă în dreptul penal european. Aceste două direcţii avute în vedere la elaborarea proiectului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atentă a evoluţiei legislaţiei penale române. Astfel, în valorificarea tradiţiei legislaţiei noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele menţinute şi de Codul penal în vigoare. Aşa cum este cunoscut, codul din 1936 a avut două surse de inspiraţie principale – codul penal italian şi codul penal din Transilvania (în esenţă, de inspiraţie austriacă). În acelaşi timp, este o realitate că, în prezent, reglementările penale cu cea mai largă influenţă în dreptul european aparţin în continuare spaţiului german şi italian. Convergenţa reglementărilor propuse de proiect cu cele din aceste legislaţii, şi cu cele pe care ele le-au inspirat (dreptul spaniol, elveţian, portughez), a permis valorificarea creativă a tradiţiei naţionale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate la tendinţele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea faţă de tradiţia italo-germană nu presupune însă preluarea unor dispoziţii din aceste legislaţii în forma în care ele se regăseau la momentul elaborării Codului penal din 1936, ci, dimpotrivă, luarea în considerare a evoluţiilor intervenite în aceste sisteme, a teoriilor şi reglementărilor moderne dezvoltate între timp. Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat opţiunii comisiei de elaborare a Legii nr.301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru penal în 1936) ca principală sursă de inspiraţie pentru reglementările nou introduse. Această orientare a comisiei de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea soluţiilor 69

adoptate de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez sau cel al unora dintre ţările scandinave. Au fost, în egală măsură, păstrate o serie de instituţii specifice legislaţiei penale române, unele introduse prin Codul penal în vigoare, care şiau dovedit funcţionalitatea (spre exemplu, a fost menţinută participaţia improprie, deşi majoritatea legislaţiilor operează în aceste ipoteze cu instituţia autorului mediat). Nu în ultimul rând, au fost preluate din Legea 301/2004, dar mai ales din anteproiectul întocmit de Institutul de Cercetări Juridice care a stat la baza elaborării proiectului respectivei legi, o serie de elemente în acord cu tendinţele actuale ale legislaţiilor penale europene (renunţarea la instituţia pericolului social, consimţământul victimei etc.). În ceea ce priveşte partea specială, sub aspectul sistematizării, s-a renunţat la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate mai întâi infracţiunile care aduc atingere persoanei şi drepturilor acesteia şi abia după aceea infracţiunile care aduc atingere atributelor statului. Această structură se regăseşte la majoritatea codurilor europene recente Austria, Spania, Franţa, Portugalia, etc. şi reflectă concepţia actuală privind locul individului şi al drepturilor şi libertăţilor acestuia în ierarhia valorilor care se bucură de protecţie, inclusiv prin mijloace penale. În acelaşi timp, proiectul aduce o reaşezare, în limite normale, a tratamentului sancţionator pentru infracţiunile incriminate în partea specială. Noile prevederi nu trebuie înţelese ca o simplă diminuare a limitelor de pedeapsă, ce ar determina o slăbire a represiunii penale. Ele sunt expresia unei viziuni moderne asupra rolului pedepsei în reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni. Practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii. Astfel, deşi pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancţiune legală – nemaiîntâlnită în nici un alt sistem de drept din Uniunea Europeană - nu a dus 70

la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004, 2005 şi 2006 aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt şi furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanţele de judecată nu au simţit nevoia să aplice sancţiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege ( 12 ani în cazul furtului simplu respectiv 15 ani, 18 ani şi 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altă parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă şi cea maximă a pedepsei ( unu la 12 ani, 3 la 15 ani, 4 la 18 ani) a dus în practică la soluţii mult diferite în ceea ce priveşte pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracţiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiţie. Soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică (spre exemplu, furtul unui autoturism ce valorează mai mult de 200.000 RON este sancţionat de legea astăzi în vigoare la fel ca omorul). Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care permit o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru concurs şi recidivă. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că limitele pedepselor propuse de proiect sunt în concordanţă cu limitele prevăzute de majoritatea codurilor penale europene pentru infracţiuni similare, dar şi cu limitele de pedeapsă prevăzute în mod tradiţional în dreptul nostru, atât de codurile anterioare cât şi de codul penal în vigoare, anterior modificărilor efectuate de Legea nr.140/1996.

71

O altă trăsătură a reglementărilor din partea specială este încercarea de simplificare a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea suprapunerilor cu textele părţii generale. Astfel, în cazul în care o circumstanţă este prevăzută de partea generală ca şi circumstanţă agravantă generală, ea nu a mai fost reluată în conţinutul incriminărilor din partea specială, urmând a se aplica textul general. Aşa se explică faptul că, în condiţiile prevederii în partea generală a agravantei comiterii faptei de trei sau mai multe persoane, s-a renunţat la elementul circumstanţial agravant contând în săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane, diferenţierea între unul şi doi făptuitori putând fi făcută cu suficientă acurateţe în planul individualizării judiciare. TITLUL I al Părţii speciale este consacrat infracţiunilor contra persoanei, grupate în mai multe capitole. •

Capitolul 1 cuprinde infracţiunile contra vieţii, aducând o serie de modificări faţă de textele actualmente în vigoare.

•

Capitolul 2 este consacrat infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii.

•

Capitolul 3 conţine reglementarea unor infracţiuni comise asupra membrilor de familie.

•

Capitolul 4 cuprinde incriminările prin care se protejează viaţa fătului, ca valoare socială.

•

Capitolul 5, referitor la asistenţa celor în primejdie

•

Capitolul 6, consacrat infracţiunilor contra libertăţii persoanei, cuprinde doar incriminările prin care se ocroteşte în mod direct libertatea fizică şi psihică a persoanei.

•

Capitolul 7, consacrat infracţiunilor împotriva libertăţii şi integrităţii sexuale a fost complet revizuit, pe baza unei noi concepţii în acord cu

72

soluţiile diferitelor coduri europene în materie, privind relaţiile dintre infracţiunile înscrise în aceasta categorie. •

Capitolul 8 regrupează infracţiunile ce aduc atingere domiciliului, vieţii private şi corespondenţei. În acest context remarcăm faptul că, în ceea ce priveşte

reglementarea

infracţiunilor contra vieţii, aceasta îl priveşte pe om fară

celelalte atribute, ci numai acelea legate de viaţa sa. Pentru că viaţa este una dintre cele mai preţioase valori, iar fapta de omor este una dintre cele mai cunoscute infracţiuni, legiuitorul a folosit şi în legislaţia actuală o exprimare eliptică în a defini această infracţiune deoarece: substantivul provenit din verb (uciderea) comprimă în el atât descrierea infracţiunii (manifestarea de violenţă faţă de victimă, rezultatul imediat, moartea victimei), cât şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi rezultat. Legea nr. 27/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal a fost adoptată de Camera Deputaţilor la finalul lunii februarie şi promulgată pe 15 martie 2012. Ca o primă observaţie, o schimbare vizibilă în noul Cod penal s-a realizat la nivelul numerotării pe articole a infracţiunilor. Astfel, în actualul Cod penal, omorul simplu este prevăzut la art. 174 Cod Penal, în timp ce, în noul Cod Penal acesta este reglementat la art. 186. Omorul simplu a fost preluat fără modificări de noul Cod penal: Art. 186 Omorul (1) Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Tentativa se pedepseşte.

73

Actul normativ prevede că infracţiunile de omor, comise cu intenţie, fie ea directă, ori indirectă, nu se mai prescriu. Totodată, din Codul penal se elimină şi prescripţia pedepselor în cazul acestor infracţiuni. Conform noului Cod penal, uciderea la cererea victimei se va pedepsi cu inchisoare de la 3 la 7 ani. Mai mult decat atât, daca instanţa va reţine şi circumstanţe atenuante judiciare, conform art. 76 alin. 1, pedeapsa va putea fi redusă cu o treime, limitele devenind închisoare de la 2 ani până la 4 ani şi 8 luni. Pentru o astfel de pedeapsă se va putea dispune şi suspendarea executării ei subsupraveghere . Colegiul Medicilor din România (CMR), consideră că introducerea eutanasiei în noul Cod Penal este o reglementare "bine-venită", menită să diferenţieze omorul la cerere de cel calificat. "Actualul cod nu prevede eutanasierea pacienţilor care suferă de o boală incurabilă şi cer să nu li se mai prelungească acest chin, în schimb este menţionat faptul că poate fi considerată drept o circumstanţă atenuantă. "Uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani. În actualul cod penal o astfel de faptă constituie infracţiunea de omor calificat ( neputinţa victimei de a se apăra ).

74

CONCLUZII Această infracţiune, respectiv omorul, aduce o atingere gravă relaţiilor sociale referitoare la unul din drepturile absolute ale persoanei, dreptul la viaţă, drept încălcat prin săvârşirea faptei incriminate. Analizând societatea actuală din România observăm că, începând cu anul 1990, criminalitatea contra vieţii în ţara noastră îşi are cauze şi motivaţii aflate în strânsă legătură cu perioada de criză pe care o traversăm. Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluţionare în general şi rezidă în declanşarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecinţe greu evaluabile pe termen mediu şi lung.

75

Starea de anomie, înţeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată de crize de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să aparţină unei epoci trecute. O altă cauză a fost lipsa de reacţie a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice şi economice, fapt care a permis iniţierea, desfăşurarea şi amplificarea unor conflicte majore, soldate cu morţi şi răniţi. Am în vedere conflictele politice mutate în stradă, cele interetnice precum şi conflictele economice grave (de exemplu: nenumăratele mineriade). Tot la nivelul ansamblului social post - revoluţionar se remarcă apariţia unei cauzalităţi economice din ce în ce mai pronunţate, determinată pe de o parte - de "furia devastatoare" a goanei după o îmbogăţire rapidă, - iar pe de altă parte - de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în anumite cazuri. Alte cauze ale infracţiunilor săvârşite cu violenţă sunt de ordin individual (cum ar fi: alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul etiologici generate de evoluţia ansamblului social. Pe viitor, în combaterea faptelor antisociale şi mai ales a celor îndreptate contra vieţii, trebuie acordată o atenţie mult mai ridicată mijloacelor juridice, dreptul nostru penal constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime de asigurare a securităţii persoanei. În soluţionarea cauzelor, se impune o lămurire a tuturor aspectelor legate de conţinutul concret al infracţiunii săvârşite şi de împrejurările comiterii ei, pe de o parte, precum şi consecinţele şi scopul urmărit, iar, pe de altă parte, examinarea mai temeinică a persoanei făptuitorului, fapt ce este de natură a ajuta la stabilirea unor sancţiuni care să corespundă nevoilor de îndreptare a inculpatului, luând în considerare şi faptul că sistemul penal român nu conţine şi dispoziţii relative la pedeapsa cu moartea.

76

BIBLIOGRAFIE I. 1.

LEGISLAŢIE

Constituţia României din 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. O. , Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003;

2.

Codul penal român de la 1864;

3.

Codul penal român de la 1936;

4.

Codul penal român de la 1948;

5.

Codul penal Carol al II-lea adnotat de G. Rătescu, Editura Librăriei Socec & Co S.A., Bucureşti 1937;

6.

Codul penal român de la 1968, cu modificările şi completările ulterioare;

7.

Codul penal român din 2009;

77

8.

Codul penal francez din 1994;

9.

Codul penal german din 1871, modificat în 1989;

10.

Codul penal spaniol din 1973, modificat în 1992;

11.

Codul penal italian din 1930;

12.

Codul penal portughez din 1982, modificat în 1992;

13.

Codul de procedură penală publicat în B. Of. nr. 145 – 146/12 noiembrie 1968, republicat în M. O. nr. 78/30 aprilie 1997;

II. TRATATE, CURSURI, MANUALE 1.

Beccaria Cesare - Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965

2.

Beleiu Gheorghe - Drept Civil Român, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, 1992

3.

Boroi Alexandru - Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile de omor şi loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991

4.

Bulai Costică - Curs de Drept Penal. Partea specială, vol. I, Bucureşti, 1975

5.

Bulai Costică - Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992

6.

Dobrinescu Ion - Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti 1987

7.

Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Valerică Lazăr, Boroi Alexandru - Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992

8.

Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Valerică Lazăr, Boroi Alexandru - Drept penal, Partea generală, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994

9. 10.

Dongoroz Vintilă - Drept Penal, Bucureşti, 1939 Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Costică, Stănoiu Rodica - Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, vol. I - Ed. Academiei, Bucureşti, 1969

11.

Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Costică, Stănoiu Rodica, Roşea Victor - Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială, vol. III - Ed. Academiei, Bucureşti, 1971

12.

Loghin Octavian, Toader Tudorel - Drept Penal Român, Partea Specială, Ed. "Şansa" 1994

13.

Manzini Vicenzo - Trattato di diritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937

78

14.

Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel - Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1992

15.

Padovani Tullio - Diritto penale, Giuffire editore, Milano, 1990

16.

Pradel Jean - Droit penal general, Editions Cujas, Paris, 1991

17.

Stancu Emilian - Criminalistică, voi. I, II, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993

18.

Suceavă Ion, Mărcii Viorel, Constantin Gheorghe - Omul şi drepturile sale, Ed. M.I. 1991

III. ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI 1.

Antoniu George - Eroarea de drept penal, Revista de drept penal nr. 1/1994

2.

Bulai Constantin - Premise teoretice şi metodologice ale cercetării criminologiei, Studii şi cercetări juridice nr. 3/1970

3.

Dobrinescu Ion - Cu privire la raportul cauzal în materie de complicitate, Justiţia nouă nr. l, 1965

4.

Filipaş Avram - Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor, Revista de drept penal, nr. 2/1994

5.

Papadopol Vasile - Tentativa în reglementarea noului Cod penal, Revista română de drept nr. 4/1969

6.

Stoica Oliviu - Apărarea intereselor persoanei în lumina prevederilor Codului penal, Revista Română de Drept nr. 6,1971

IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ 1.

Antoniu G., Bulai C., Stănoiu R., Filipaş A., Mitrache C., Papadopol V. - Practica judiciară penală, vol. I, II, III, IV - Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1988-1993

2.

Dobrinoiu V., Conea N. - Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. M.I., 1987

3.

Papadopol V. - Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de Editură şi Presă "Şansa" SRL, 1992 şi 1993.

4.

Papadopol V., Popovici Mihai, Daneş Şt. - Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală 1969-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, 1982,1988

V. ALTE SURSE 79

http://provitabucuresti.ro/bioetica/eutanasia-sinuciderea-asistata http://www.descopera.org/eutanasia-intre-compasiune-si-crima/ http://www.jurisprudenta.com/

80