O istorie trăită 9734501933, 9789734501939 [PDF]

Zitiervorschau

Coordonatorul colecţiei „Biblioteca de istorie contemporană a României" GEORGE G. POTRA

PAUL NICULESCU-MIZIL

O ISTORIE TRĂITĂ

EDITURA ENCICLOPEDICĂ Bucureşti, 1997

Redactor: Doina-Elena FĂGET

Fiiră a avea pretenţia la vreun monopol al adevărului, mă voi strJdui să fiu cât mai obiectiv, siJ pun în evidenţă în primul rând faptele, întâmplările reale, aşa cum s-au petrecut ele, ori cum s-au situat în reprezentarea mea. Singurul scop este acela de a-mi aduce contribuţia, fie ea cât de modestă, la cunoaşterea de către cititor a adevărului nedenaturat cu privire la evenimentele la care am participat direct sau indirect.

COPERTA: Simona DUMITRESCU ISBN: 973-45-0193-3

Respect faţă de istorie, faţă de adevăr

Înainte de 1989, tendinţa dominantă în scrierea istoriei era adaptarea ei la nevoile şi cerinţele Puterii. După 1989, aceeaşi tendinţă de adaptare, de data aceasta în sens invers, la nevoile şi cerinţele anticomunismului. Într-un anumit fel, adaptarea istoriei la nevoile politicii este un fenomen obiectiv. Politica subordonează totul, inclusiv scrierea istoriei. De aici şi interzicerea pentru un timp, mai lung sau mai scurt, în toate ţările, indiferent de orânduire, a accesului la documente de importanţă deosebită, la „secretele zeilor". Dar timpul, în scurgerea lui, este necruţător. Vrând nevrând, istoria îşi cere ce este al său, repunerea în drepturi a adevărului. Din aceste considerente decurge o concluzie. Este de dorit şi trebuie stimulată cercetarea faptelor, a evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele. Una dintre căi o reprezintă publicarea şi studierea documentelor. De-a lungul secolelor, documente importante pentru istoria poporului român au fost ţiriute prea multă vreme sub obroc, în diferite arhive din ţară sau străinătate. În această ordine de idei, astăzi, se impune o grijă şi o atenţie deosebite pentru buna păstrare a arhivelor care privesc istoria ultimelor decenii. Am în vedere arhivele partidului comunist, alte arhive politice şi economice, cele care privesc apărarea naţională şi activitatea organelor de asigurare a ordinii, inclusiv cele din 1989 şi din perioada următoare. O altă cale ar fi scrierile memorialistice. Oamenii care au jucat un rol oarecare în evenimentele din ultimele decenii ar trebui îndemnaţi să seric sau să-şi povestească amintirile. Bineînţeles. că acestea pot fi subiective. Dar ele constituie, în mod sigur, o sursă importantă de docu­ mentare istorică. Şi i toria are suficiente mijloace de a deosebi adevărul 7

de neadevăr, de a se apropia de cunoaşterea cât mai reală a faptelor, a evenimentelor. Din păcate, ambele căi arătate mai sus, cu deosebire memoriile oamenilor politici, nu au fost stimulate în orânduirea trecută. De prea multe ori ele veneau în contradicţie cu aşa-zisul cult al personalităţii, de fapt cu sistemul,care s-a dovedit istoriceşte ineficient şi păgubos, al monolitismului politic,al conducerii societăţii de către un singur partid. Constat că,după 1989,există,tot din păcate, o tendinţă nocivă de a se nega întreaga istorie a ultimei jumătăţi de secol. în presă,conferinţe, cuvântări politice se proclamă uneori neadevăruri grosolane, vădit aberante,necorespunzătoare realităţii. Aş putea spune că niciodată scrie­ rea istoriei nu a fost atât de subordonată intereselor de grup, partizane, politice. Aceasta dăunează nu numai cunoaşterii trecutului,ci şi găsirii soluţiilor care să scoată ţara din greaua criză politică,economico-socială şi morală în care se află. Sunt convins că această tendinţă nu va avea viaţă lungă. De altfel, sunt mulţi, din ce în ce mai mulţi, cei care au început să se dezmeticească şi să înţeleagă necesitatea unor aprecieri obiective, lipsite de patimă şi spirit de vendetă, a perioadei trecute. În acelaşi timp,nu pot să aprob nici tendinţa de a se da o apreciere total pozitivă acestei perioade, de a nu se vedea limitele obiective şi subiective,erorile serioase în domeniul teoriei,ca şi greşelile,abuzurile ori încălcările grave din practică. O analiză ştiinţifică obiectivă, nepărtinitoare, cere să se pună în evidenţă atât laturile pozitive, cât şi cele negative ale perioadei trecute. Mai mulţi prieteni, cunoştinţe, chiar adversari politici, în diferite ocazii,când le-am povestit aspecte din activitatea mea,m-au îndemnat să scriu. Aceasta coincide şi cu intenţiile mele. O voi face. Bineînţeles în limitele fizice şi intelectuale ale omului care sunt. Fără a avea pretenţia la vreun monopol al adevărului, mă voi strădui să fiu cât mai obiectiv, să pun în evidenţă în primul rând faptele, evenimentele reale, aşa cum s-au petrecut ele, ori cum s-au situat în reprezentarea mea. Singurul scop este acela de a-mi aduce contribuţia, fie ea cât de modestă, la cunoaşterea de către cititor a adevărului cu privire la evenimentele la care am participat direct sau indirect.

O linie politică naţională. Declaraţia din aprilie 1964. Un document de definire a liniei noastre generale*

Este,cred,un prilej fericit să amintesc împlinirea, în aprilie a acestui an, a 30 de ani de la „Declaraţia de independenţă", respectiv „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale", adoptată de Plenara lărgită din aprilie 1964 a CC al PMR. I. Poziţia adoptată în Declaraţia din aprilie 1964 nu este izolată, singulară, întâmplătoare. Ea face parte dintr-o suită de fapte şi poziţii politice care au precedat-o sau i-au urmat. Este vorba de un proces complex,deloc neted. Acumulările cantitative au dus la saltul calitativ. Declaraţia din 1964, temeinic pregătită,reevaluează întreaga istorie postbelică, are semnificaţia de bornă în dezvoltarea istorică. Ea con­ stituie o sinteză, un bilanţ şi, în acelaşi timp,un punct de plecare pentru viitor, un program. Ion Gheorghe Maurer, cu prilejul vizitei făcute în Franţa, în 1964, declara Agenţiei France-Press, nu întâmplător, că această Declaraţie ,,constituie un document de definire a liniei noastre generale". Carac­ teristica de bază a acestui proces, ca şi a Declaraţiei din aprilie, este afirmarea tot mai evidentă a unei linii politice naţionale în conducerea ţării. Această linie s-a manifestat în limitele permise de situaţia generală în care s-a aflat România după 23 August 1944. Aici voi prezenta, pe scurt, câteva evenimente ce au precedat nemijlocit Declaraţia de care ne ocupăm. • .,Vremea", 5-16 aprilie 1994 şi convorbire cu Mircea Moarcăş, în „Ordinea''. 15apr.-20mai 1994.

8

9

1. În anul 1958,după 14 ani, - la cererea conducerii române - sunt retrase trupele sovietice din România. Este singura ţară din Tratatul de la Varşovia care obţine această retragere. S-au creat noi condiţii pentru afirmarea poziţiilor de independenţă ale României. Iniţiativa acestei acţiuni aparţine lui Gheorghiu-Dej,iar omul care a discutat cu Hruşciov este Emil Bodnăras. 2. Între anii 1960 şi 1964, conducerea României şi-a cristalizat şi definii poziţiile sale în domeniul colaborării economice în cadrul Con­ siliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Respingând cu înverşu­ nare propunerile care vizau subordonarea economiei româneşti, sub pretextul aşa-zisei integrări sau diviziuni internaţionale socialiste a muncii,românii au statuat principiile colaborării pe baze economice avantajul reciproc -,ale întrajutorării între state suverane,independente şi egale în drepturi. Momentele principale ale acestei etape au fost: respingerea propunerilor ca România să se specializeze exclusiv pe produse agricole, chiar numai vegetale; disputa prilejuită de vizita lui Hruşciov în România din vara anului 1962; consfătuirile CAER din 1962-1963 de la Moscova; plenarele din aceiaşi ani ale CC, care au aprobat poziţia susţinută în organele de conducere ale CAER-ului de către reprezentantul României, Alexandru Bârlădeanu. Paralel cu respingerea propunerilor de aderare a României la „cauza comună", au fost dezvoltate relaţiile economice bilaterale cu ţările participante la CAER. Delegaţii la nivelul cel mai înalt semnează la Bucureşti,sau în alte capitale,tratate bilaterale de prietenie şi colaborare. Imediat după plecarea trupelor sovietice, Gheorghiu-Dej a pus în Biroul Politic problema diversificării relaţiilor internaţionale ale României. Pentru a preveni represiunile economice sau izolarea econo­ mică şi politică, s-au luat măsuri pentru lărgirea colaborării economice şi a alianţelor ţării. Direcţiile principale: ţările socialiste care nu făceau parte din CAER,statele capitaliste dezvoltate,cele în curs de dezvoltare. Ies în evidenţă în mod deosebit: îmbunătăţirea continuă a relaţiilor prieteneşti tradiţionale româno-iugoslave în anii când politica sovietică faţă de Iugoslavia era când vehement ostilă, când cu tendinţe de apropiere. În această perioadă se hotărăşte construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier (l 963). Are loc dezvoltarea relaţiilor economice şi prieteneşti cu China. Între 1960 şi 1963, câteva delegaţii chineze vizitează România şi se semnează un nou tratat comercial. China avea să

devină unul dintre aliaţii de bază ai României. Se restabilesc relaţiile diplomatice cu Albania - relaţii întrerupte în 1961 - şi se încheie, în 1963,un nou acord comercial. Se dezvoltă relaţiile cu R.P.D. Coreeană,

10

11

Vietnam, Cuba.

Perioada de după 1958 - până în anul 1964 şi ulterior - este carac­ terizată printr-o largă deschidere în relaţiile cu ţările capitaliste dezvoltate. Delegaţii guvernamentale române vizitează principalele ţări. Dintre acestea se remarcă: cea condusă de Alexandru Bârlădeanu,în 1959, în Franţa, Elveţia, Italia, Anglia, Belgia şi Olanda; cea condusă de Gheorghe Gaston Marin în S.U.A., în 1964, care are întâlniri cu nume­ roase personalităţi,inclusiv cu Averell Harriman şi se încheie cu un sub­ stanţial comunicat. România manifestă hotărârea de dezvoltare a rela­ ţiilor economice româno-americane, se exprimă cerinţa de a se achi­ ziţiona o centrală nucleară,se solicită un acord privind acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate (a fost acordată mai târziu). Tot în 1964, o puternică delegaţie merge în Franţa. Conducătorul ei, Ion Gheorghe Maurer,este primit de generalul De Gaulle. Delegaţia poartă convorbiri cu aproape toţi miniştrii Franţei. Comunicatul semnat vorbeşte despre hotărârea de dezvoltare şi diversificare a relaţiilor româno-franceze. Alte delegaţii merg în Italia (Gheorghe Rădulescu), Austria (Gheorghe Apostol),Japonia şi în alte ţări. Drept urmare,în balanţa relaţiilor economice ale României are loc o schimbare importantă. Creşte ponderea acestor ţări. Se construieşte rafi­ năria Brazi,cu tehnologie occidentală,se încheie acordul cu un consorţiu franco-englez pentru utilaje la Combinatul siderurgic Galaţi; se achizi­ ţionează din Vest numeroase instalaţii şi tehnologii industriale modeme. Are loc o puternică activitate a politicii externe româneşti. Primită în ONU în 1955, România desfăşoară,în perioada despre care vorbim,o activitate susţinută,prezintă numeroase iniţiative. Ministrul de Externe, Corneliu Mănescu,are o întrevedere semnificativă cu Dean Rusk (1963) şi întâlniri cu reprezentanţii altor ţări. Se ridică nivelul de reprezentare diplomatică la nivel de ambasadă în Franţa, Anglia, Italia, Japonia şi în numeroase alte ţări; se lărgesc relaţiile diplomatice cu o serie de state de pe toate continentele. Un rol important în deschiderea de noi căi pentru afaceri îl joacă acordurile pentru compensarea bunurilor naţionalizate, încheiate cu unele ţări capitaliste.

Însuşi Gheorghiu-Dej ia parte activă Ia deschiderea de noi uşi relaţiilor României. Menţionez doar participarea lui la sesiunea Adunării Generale a Naţiunilor Unite (1960), vizitele în Asia (1962), nenumă­ ratele contacte la nivelul cel mai înalt, realizate la Bucureşti. Toate aceste vizite şi convorbiri depăşesc cu mult cadrul economic şi dau un impuls puternic relaţiilor politice. Astfel se pun bazele avântului

pe care l-au cunoscut, după 1965, raporturile României cu aceste state.

3. În aceeaşi perioadă, înainte şi după 1964, se abordează câteva probleme în domeniul istoriei, în scopul tratării lor cât mai aproape de adevăr. Menţionez doar două. a. Rolul forţelor interne, al armatei române, deci al poporului român, în eliberarea Bucureştiului şi în războiul antifascist. încă de la 23 August 1944, apoi la Convenţia de Armistiţiu şi Tratatul de Pace de la Paris, s-au vădit clar tendinţele de subapreciere, de nerecunoaştere a jertfei de sânge date de poporul român pentru eliberarea patriei de fascism. încă din acea vreme, linia naţională s-a manifestat în lupta pentru acordarea statutului de cobeligeranţă pentru România, cu toate conse­ cinţele ce decurgeau din acesta. Din păcate, statele învingătoare, atât Uniunea Sovietică, cât şi aliaţii săi, îndeosebi S.U .A. şi Anglia, au respins, prin documentele amintite, acest statut cuvenit ţării noastre. În 1959 au avut loc dezbateri şi confruntări intense. Un mareşal sovietic, venit să ofere în dar steagul de luptă al unei unităţi sovietice, care ar fi eliberat Bucureştiul, a renunţat la această idee, când i s-a demonstrat că Bucureştiul a fost eliberat prin forţele proprii. Ca urmare a discuţiilor cu conducerea sovietică, la care am parti­ cipat, s-a reuşit chiar ca, într-una dintre ediţiile istoriei Partidului Comu­ nist al Uniunii Sovietice (1959-1960) să se introducă formulări mai aproape de adevăr în această problemă. b. Basarabia. În perioada de dinainte şi imediat după 1964, s-au pu­ blicat în România texte imbatabile în discuţiile cu sovieticii: cartea Marx - Însemnări despre români (prima ediţie de lucru pentru uz intern 1961, cea publicată în 1964), articolul lui Engels către socialistul Ioan Nădejde, volumul de uz intern Marx-Engels-Lenin despre România. Voi relata ulterior împrejur�le în care s-au publicat aceste lucrări. Spun că aceste documente erau imbatabile, deoarece Marx şi Engels recunosc că Basarabia este românească, iar Lenin subliniază caracterul colonial al ţarismului rus. 12

Este deosebit de important să se arate că, în această perioadă - când contactele româno-chineze deveneau extrem de strânse şi amicale este dată declaraţia istorică a lui Mao Zedong cu privire la caracterul românesc al Basarabiei şi la cotropirea ei de către Rusia. 4. În strânsă legătură cu Declaraţia din aprilie, trebuie situat edito­ rialul publicat în iunie 1964, în „Viaţa economică" cu titlul: Concepţii potrivnice principiilor de bază ale relaţiilor economice din ţările socia­ liste. Se ştie că el a fost scris de către Costin Murgescu. Hotărârea de a se elabora acest articol a fost luată de Gheorghiu-Dej. O contribuţie im­ portantă la orientarea conţinutului articolului a avut-o Alexandru Bârlă­ deanu. Eu am propus autorul, publicaţia în care să apară şi am participat la redactarea finală. Acest articol reprezintă o respingere energică, hotărâtă şi solid

fundamentată a teoriilor unor economişti şi geografi sovietici şi din alte ţări cu privire la aşa-zisele complexe economice interstatale. în mod

particular.este respinsă propunerea lui E.B. Valev de creare a unui astfel de complex, al Dunării de Jos. Acesta ar fi cuprins părţi din teritoriul României, Bulgariei şi Uniunii Sovietice. El este caracterizat ca un „proiect de încălcare a integrităţii naţionale a României, de dezmembrare a unităţii sale teritoriale şi de stat". Articolul a avut un ecou uriaş atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.

Derusificarea 5. Deşi structura de bază a vieţii economice şi social-politice nu se modifică esenţial, au loc evenimente semnificative şi pe plan intern. La cererea românilor se pune capăt instituţiei consilierilor sovietici în Securitate. În anii 1962-1964 se încheie acţiunea de eliberare a deţinuţilor politici; concomitent cu creşterea investiţiilor, a producţiei industriale şi agricole, se iau o serie de măsuri sociale care au drept urmare o îmbunătăţire continuă, deşi nespectaculoasă, a nivelului de trai al populaţiei. Sunt primite cu satisfacţie deosebită în interior şi cu interes marcat în străinătate o serie de măsuri în domeniul învăţării, culturii, ştiinţei şi

mass-media.

Aş începe cu cele denumite în străinătate ca „derusificare". În anul şcolar 1963-1964. se pune capăt obligativităţii învăţării limbii ruse în

13

şcoală; se închid: Institutul Maxim Gorki, Muzeul Româno-Rus, Institutul Româno-Sovietic, încetând şi publicarea analelor acestuia. Edi­ tura Cartea Rusă devine Editura pentru Literatură Universală şi dispare librăria Cartea Rusă; se schimbă denumirile unor străzi (strada Popov, pe care se află sediul Radiodifuziunii, primeşte denumirea de Nuferilor). Capătă o evidentă înviorare activitatea mass media: programul I al Televiziunii se extinde pe întreg teritoriul ţării şi se începe pregătirea pro­ gramului II, avem mai mulţi corespondenţi străini în România şi mai mulţi corespondenţi români în străinătate. În 1963 apare revista ,,Lumea", publicaţie românească de politică externă, care urma să elimine tradu­ cerea revistei „Timpuri noi", editată la Moscova. Se produce o schimbare vizibilă faţă de politica anterioară, chiar a anilor 1957-1958, în domeniile culturii şi ştiinţei. Se creează posibilităţi de activitate pentru o serie de oameni de cultură şi ştiinţă, prigoniţi în trecut, se începe o acţiune de punere în valoare a marilor personalităţi ale culturii române, proscrişi până atunci (Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade ş.a.). Revista „Secolul XX" se prezintă ca o reuşită revistă de literatură universală, din care nu lipsesc cei mai moderni scriitori, de oriunde ar fi fost ei. Se iniţiază ideea unui ciclu de filme istorice care să sublinieze ideea naţională. Creşte rolul Academiei Române. Sunt aleşi ca membri persoane care până atunci au fost ţinuţi pe linie moartă; se restabilesc legăturile cu eminenti oameni de stiintă români aflati în străinătate, unii dintre ei . revenind în ţară. Îmi amintesc emoţion°anta festivitate de acordare a titlului de doctor honoris causa savantului român, stabilit în Anglia, George (Gogu) Constantinescu. Se creează noi instituţii cultural­ ştiinţifice, cum este Asociaţia, apoi Institutul de Studii Est-Europene; se dezvoltă o bază şi un cadru pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu emigraţia română. În sfârşit, deşi lista ar putea continua, se iau măsuri pentru încetarea bruierii posturilor de r_adio străine. Semnificativă pentru noua atitudine a partidului este primirea în partid, fără stagiu de candidat, a unui mare număr de intelectuali de prima mână. În anul 1962 se publică scrisorile prin care aceştia solicită intrarea în partid. Amintesc, de asemenea, participarea conducătorilor ţării la strălucitul Festival „George Enescu", la piese de teatru româneşti, cum ar fi Scrisoarea pierdută, la concerte. expoziţii de artă plastică şi alte manifestări culturale prestigioase.

Marile schimbări săvârşite, chiar faţă de numai câţiva ani anteriori, în poziţia faţă de cultură, învăţământ şi ştiinţă, sunt uşor de recunoscut în cuvântarea lui Gheorghiu-Dej la conferinţa organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti (februarie 1964). Aprecieri calde, atitudine de respect, îndrumări prieteneşti, stimă şi onoare acordate maeştrilor cuvântului „Sadoveanu. Arghezi - acel Arghezi·ostracizat cu neruşinare de Sorin Toma în Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în «Scânteia» anului 1948 - George Călinescu, Demostene Botez". în acelaşi timp, încuraja­ re şi cuvânt bun pentru tinerii scriitori, dorinţa de a se vedea cunoscută creaţia română în străinătate, o dată cu cerinţa ca „operele valoroase ale altor literaturi (a se citi cu atenţie - alte literaturi - nu o anumită lite­ ratură) să fie larg cunoscute cititorului nostru". iată câteva idei enumerate sumar ale acestei cuvântări. Se dezvoltă relaţiile de colaborare între stat şi Biserica Ortodoxă Română. De altfel, trebuie arătat că România a fost ţara care a ştiut să creeze şi să întreţină astfel de relaţii de colaborare. În paginile de mai sus nu am făcut altceva decât să prezint o listă de fapte de netăgăduit. Toate acestea confirmă caracterizarea iniţială - o linie naţională în conducerea ţării. În zilele noastre, unii prezintă România din acea vreme ca fiind sovietizată. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere. Mult mai amar ar fi fost amarul dacă am fi fost sovietizaţi. A existat, în adevăr, o hege­ monie puternică, o menghină care ne-a strâns şi ne-ar fi strâns şi mai mult, au existat armate şi consilieri străini, declaraţi sau nedeclaraţi. Dar a existat şi o contraforţă - conducerea română, cu sprijinul poporului român. Aceasta, în condiţii complexe şi grele, impuse în bună măsură de factorii externi, de o nemiloasă şi ticăloasă înţelegere de tip Ialta între Marile Puteri, a promovat o linie de împotrivire faţă de hegemonism, faţă de strângerea menghinei, faţă de armatele şi consilierii străini, declaraţi şi nedeclaraţi. Faptele enumerate de mine mai sus concretizează şi compun această linie, cu precauţie, dar şi cu hotărâre, cu perseverenţă. Iar dacă s-ar accepta termenul de „sovietizare", faptele acestea pledează pentru termenul de ,.de ovietizare", acţiune pu ă la cale şi înfăptuită de conducerea română a acelei perioade. Este baza pe care se clădeşte Declaraţia de independenţă din aprilie 1964.

14

15

0

Dej cerea ofensivă II. Românii au ştiut să folosească, cu înţelepciune, tact şi diplomaţie, o conjunctura politică favorabilă. Pe plan intern se contura o nouă situaţie politică, economică şi socială. În anii precedenţi, din conducerea partidului fuseseră eliminate elementele care se opuneau liniei naţionale. Fuseseră lichidate sovro­ ·murile. România devenise membră a ONU. Annatele străine fuseseră scoase din ţară. Se afirma o conducere exclusiv naţională - fără amestec si comandă străină - a armatei române, a organelor care asigurau �rdinea de stat - Internele şi Securitatea. Linia naţională se afirmă cu tot mai multă putere, ceea ce aduce o tot mai largă adeziune populară. Pe plan extern, situaţia politică a Uniunii Sovietice era instabilă. Politica de reformă preconizată de Hruşciov, mai ales cea de demascare a cultului personalităţii lui Stalin, avea adversari puternici. Repre­ zentanţii politici ai armatei, industriei de armament şi ai complexului militar industrial sovietic câştigau poziţii tot mai puternice în conducerea partidului şi a ţării. Uniunea Sovietică, respectiv Hruşciov, suferă o serie de eşecuri pe plan internaţional, cum este cel privind criza rachetelor (Cuba). Este plină de şovăieli şi oscilaţii politica sovietică faţă de Iugoslavia, China şi Albania. De asemenea, Hruşciov şovăie în problema germană. El însuşi declară că soluţia în această problemă constă în „negocierea paşnică ce trebuie să conducă la unitatea Germaniei". La rândul său, Adjubei, ginerele lui Hruşciov, acceptă un compromis cu Bonn-ul în detrimentul Germaniei de Est. ,,Noi nu suntem căsătoriţi cu Ulbricht", afirma el. Aceste declaraţii sunt cenzurate la Moscova. Ele, ca şi multe altele, nu apar în ziarele sovietice. După răsturnarea lui Hruşciov, Brejnev spune la Berlin: ,,numai politicienii cu vederi scurte, care şi-au pierdut simţul realităţii, şi-ar putea imagina să poată încheia acorduri şi să ia decizii în spatele comuniştilor din Germania de Est. Nu, dragii mei, aceasta nu se va întâmpla". Chiar pe plan intern, recoltele agricole proaste sporeau dificultăţile. Nu întâmplător, România a oferit Uniunii Sovietice atunci 400 OOO tone de grâu. Această situaţie de instabilitate, bine sesizată şi fo losită de conducerea română, a dus la răsturnarea lui Hruşciov. În acelaşi an 1964. în octombrie, la numai câteva luni de la Declaraţia din aprilie, o delegaţie română formată din: Ion Gheorghe Maurer. Emil Bodnăraş şi Paul

Niculescu-Mizil, în drum spre China, pentru a participa la aniversarea R.P. Chineze, s-a oprit la Moscova. Hruşciov ne-a întâmpinat şi ne-a oferit o masă prietenească. A fost ultima întâlnire a lui Hruşciov cu o de­ legaţie străină. Voi avea prilejul să povestesc cum, după despărţirea de Hruşciov, cei trei români au constatat fiecare că în URSS şi, mai ales cu Hruşciov, se întâmplă ceva. După China am vizitat Birmania, Pakistanul si · Egiptul. La Cairo am aflat că Hruşciov şi-a dat demisia. După aceasta, am avut din nou prilejul să analizăm situaţia creată, de data aceasta la Moscova. Am făcut parte din delegaţia română ce a participat la festivităţile ce au avut loc la Moscova, în 1964, cu prilejul sărbătoririi Revoluţiei din Octombrie. De data aceasta, conducerea chineză a sugerat participarea tuturor ţărilor socialiste, ea însăşi trimi­ ţându-l la Moscova pe Zhou Enlai. Deci românii au sesizat bine momentul. Ei au înţeles că acţiunile lor de promovare a independenţei pot avea sorţi de izbândă. Astfel s-a decis elaborarea unui document clar, tranşant, care să prezinte poziţia României în problemele de bază ale relaţiilor cu URSS, cu ţările socia­ liste, cu partidele comuniste şi muncitoreşti. Iniţiatorul acestei acţiuni a fost Gheorghiu-Dej. El a procedat la fel cum a procedat şi în cazurile când se lua o poziţie politică ce implica riscuri serioase. Înainte de a pune problema în Biroul Politic, a întreprins o acţiune de consultare individuală. Principalii.oameni, pe care s-a bazat cu acest prilej, au fost: Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Alexandru Bârlădeanu, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Leonte Răutu. Printre cei chemaţi şi solicitaţi de Dej să lucreze la material, am fost şi eu. Îndeplineam atunci funcţia de prim-adjunct al Direcţiei de propagandă şi cultură şi şef al Secţiei de propagandă. Deşi făceam parte dintr-o generaţie mai tânără, în nenumărate rânduri Gheorghiu-Dej mă solicita, mai ales în legătură cu problemele internaţionale şi, în special, privind relaţiile cu Uniunea Sovietică, China, Iugoslavia şi mişcarea comunistă internaţională. Îmi amintesc argumentele lui Dej: ,,Noi suntem tot timpul în defensivă. Ceilalţi avansează tot felul de idei şi propuneri, la care noi suntem nevoiţi să spunem nu. Trebuie să ieşim din această situaţie. Să ne situăm noi în ofensivă. Ceilalţi să fie puşi în situaţia de a spune nu. De aceea e te necesar să elaborăm un document care să înfăţişeze. fără

16

17

echivocuri, poziţia noastră. Să o facem cunoscută tuturor, atât prietenilor, cât şi adversarilor"? Dej avea obiceiul să ironizeze pe colegii săi când făceau observaţii incoerente şi nesusţinute la un material. ,,Tovarăşul - zicea Dej - vrea ca materialul să fie complet, să nu-i lipsească nimic, să miroasă plăcut, să fie rotund şi frumos ca o poezie". La fel mi-a spus şi mie. Şi a accen­ tuat: ,,Mizil, frumos ca o poezie! ..." Am înţeles că Dej era în vervă, ideea îl pasiona, îi era dragă. Am răspuns: ,,ca una dintre cele mai frumoase poezii tovarăşe Gheorghiu". M-a bătut pe umăr şi a spus scurt: ,,văd că ai înţeles bine..." S-au constituit mai multe colective şi subcolective de lucru, pe probleme. S-a lucrat în diferite locuri, în sediul CC, la Snagov, la Predeal. S-a lucrat, parţial, acasă la Dej. El invoca, pentru a sta acasă, motive de sănătate. Însă eu am intuit că, în afara motivelor de sănătate, Dej stătea acasă pentru a nu se duce la Moscova, la a 70-a aniversare a lui Hruşciov, ce avea loc în acelaşi aprilie 1964. Această aniversare a fost boicotată de oameni de marcă: Mao Zedong, Ho Şi Min, Tito, Palmiro Togliatti. Printre aceştia şi Gheorghiu-Dej. Au fost trimişi în Jocul lui, Maurer şi Chivu Stoica. De altfel nu era prima oară când Dej nu răspundea la apelul lui Hruşciov. Cu numai câteva luni înainte, în iunie 1963, el lipseşte de la convocarea primilor-secretari la Berlin. Între cazurile deosebite amintesc anul 1957, când Dej nu a plecat la Moscova la sărbătorirea zilei de 7 Noiembrie, dar, mai ales, la consfătuirea partidelor comuniste şi munci­ toreşti. Atunci s-a petrecut acel tragic accident, când avionul cu delegaţia română, avion oficial, condus de un echipaj format din cei mai expe­ rimentaţi aviatori sovietici, s-a prăbuşit chiar înainte de aterizare. A pierit Grigore Preoteasa, cel care, dacă ar fi trăit, ar fi jucat, după părerea mea, un rol deosebit în lupta pentru promovarea şi victoria liniei naţionale. Dezbaterile colectivului redactional s-au desfăsurat în biroul lui Ceauşescu - era atunci secretar cu �roblemele orga�izatorice. În afara celor enumeraţi mai sus, în diferite faze, fie în colectivul redacţional, fie pe capitole, au lucrat la material. după câte îmi amintesc: Gheorghe Badru , Manea Băbuţ, Nicolae Corbu, Constantin Florea, Gheorghe Gaston Marin, Ada Gregorian, Constantin Ionescu, Con tantin Mitea, Ilie Rădulescu. Vasile Rausser, Ştefan Voicu.

Gheorghiu-Dej urmărea cu atenţie şi în amănunt lucrările colec­ tivului redacţional. De regulă, după discuţiile din colectiv, Ceauşescu mergea la Dej, îl inf�rma şi aducea înapoi indicaţiile acestuia. De trei­ patru ori am fost şi eu la Dej, fie cu Ceauşescu, fie singur, pentru a-l încunoştiinţa de mersul lucrărilor. Lucrările s-au desfăşurat în spirit de unitate. La aceasta au contribuit, în mod esenţial. îndrumările date de Gheorghiu-Dej. Dar, bineînţeles, au fost şi discuţii aprinse, de multe ori în contradictoriu. Componenţa atât de eterogenă a colectivului redacţional nu putea să nu ducă la asemenea discuţii. Uneori se auzeau păreri care subliniau rolul deosebit al PCUS sau se cerea ca acesta să nu fie pus pe acelaşi plan cu PC Chinez. Dezbaterea constituia o clarificare pentru autorii înşişi. Era greu să se iasă din obişnuinţă, din şabloane şi formule sacrosancte, care au fost rostite nu o dată chiar de redactorii Declaraţiei din aprilie, chiar de către Gheorghiu-Dej. De câte ori nu am folosit eu însumi asemenea şabloane şi formule? Aceasta explică, poate, o serie de formulări mai puţin reuşite, care distonează faţă de ideile directoare, formulări care după, 1965, le-am precizat, le-am cizelat, le-am definit mai exact. În forma sa finală, materialul a fost redactat în biroul meu, cu ajutorul unora dintre cei enumeraţi mai sus. Mi-amintesc că eram tot timpul în întârziere. Plenara începuse şi noi nu eram gata. Dar aceasta se întâmpla des. Totdeauna când sunt moaşe multe, naşterea este mai grea. După terminarea plenarei, în noaptea de 25/26 aprilie, am participat la „Scânteia", la pregătirea pentru publicare, citind filă cu filă şi făcând ultimele finisări.

18

19

Autonomie sau subordonare III. Împrejurarea imediată, nemijlocită - pretextul aş putea spune -, care a detenninat elaborarea Declaraţiei - a fost cererea conducerii române de a se pune capăt polemicii publice din mişcarea comunistă internaţională. Principalii protagonişti ai disputei erau PCUS şi PC Chinez. Fondul real. esenţial al disputei era însă definirea carnctemlui relaţii­ lor dinlre partidele comuniste şi muncitoreşti. Autonomie şi egalitate între partide sau subordonarea faţă de un centru de conducere. Aceasta

era problema de bază ce se punea în faţa mişcării muncitoreşti după cel de al doilea război mondial. Având în vedere că partidele comuniste erau la putere într-un număr de ţări, fondul real al disputei se transpunea automat la relaµile inter­ slatale. Deci, state socialiste suverane, independente şi egale în drepturi sau subordonarea ţărilor „lagărului socialist" unui şef, în cel mai bun caz, ,,suveranitate limitată".

După cum se cunoaşte, revoluţia socialistă nu a învins în ţările capitaliste dezvoltate şi nici simultan, aşa cum prevăzuse Marx. Ea a învins într-o ţară rămasă în urmă din punct de vedere economic, social şi politic. Se adăuga un element extrem de important - această ţară era promotoarea unei politici de mare putere. Rusia ţaristă a fost de-a lungul secolelor un mare imperiu, cu apetituri de cuceriri teritoriale, cu tendinţe de dominare. Acest fapt şi-a pus amprenta cu totul negativă pe structura şi obiceiurile primului stat socialist. Ideile generoase ale socialismului au coexistat şi, până la urmă, s-au împletit în mod organic cu autocraţia şi lipsa de democraţie, specifice ţarismului, cu politica de hegemonie, de mare putere. Aceste trăsături negative s-au transmis, aş putea spune ereditar, viitoarelor societăţi socialiste, ce urmau să se construiască, după cel de-al doilea război mondial. După părerea mea, în aceste împrejurări istorice îşi au originea limitele, erorile şi abuzurile grave care au caracterizat prima şi urmă­ toarele revoluţii socialiste. O manifestare puternică a hegemonismului a constituit-o organi­ zarea centralizată a relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti în Internaţionala III (Komintern). Deşi exista o conducere colectivă alcătuită din reprezentanţii diferitelor partide -, în realitate, deciziile au devenit treptat apanajul PCUS. Simpatia neţărmurită şi adeziunea faţă de prima revoluţie victorioasă au fost deturnate şi folosite pentru consolidarea rolului conducător, hegemonic al Uniunii Sovietice în mişcarea comunistă, pentru confundarea intereselor mişcării revolu­ ţionare internaţionale cu interesele acestei ţări. Încă din anii de după venirea la putere a lui Hitler, în Germania, această structură strict centralizată a început să vină în contradicţie cu interesele reale ale luptei contra fascismului. Era tot mai clar că ea dăuna intereselor naţionale ale partidelor comuniste, ale ţărilor din care făceau parte. Contradicţia de mai sus a devenit antagonică în anii celui de-al

20

doilea război mondial. Ea împiedica partidele comuniste să mobilizeze forţele naţionale cele mai largi, în condiţii dintre cele mai variate, la lupta contra cotropitorilor fascişti. În acelaşi timp, venea în contradicţie cu ţelurile alianţei antihitleriste. De aceea, Kominternul s-a autodizolvat. Aceasta a fost o decizie efectivă, nu fonnală. Sfârşitul războiului a adus puterilor coaliţiei antihitleriste un presti­ giu enorm. Uniunea Sovietică, pe bună dreptate, s-a prezentat cu o uriaşă autoritate, pe care i-au dat-o rezistenţa şi victoriile obţinute pe front, cât şi grelele jertfe de sânge date în lupta împotriva fascismului. Dar aceste împrejurări au prilejuit o nouă manifestare brutală a politicii imperiale. Cu sprijinul şi complicitatea celorlalte puteri ale coaliţiei antihitleriste, Uniunea Sovietică, uitând şi încălcând principiul „pace fără anexiuni teritoriale", şi-a rotunjit binişor graniţele. Ea s-a extins în Vest şi Est, în Europa şi Asia, inclusiv pe teritoriile româneşti:Basarabia,Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Paradoxul istoric constă în aceea că tocmai Uniunea Sovietică - stat socialist - a ieşit din război cu anexarea şi cotropirea de teritorii.

În aceste condiţii, PCUS a pus problema unor noi forme de orga­ nizare a relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti. Astfel, în 1947, s-a înfiinţat Biroul Informativ al partidelor comuniste şi munci­ toreşti. Formula avea toate asigurările de rigoare. Era doar o nevinovată organizare a schimbului de informaţii între partidele comuniste şi mun­ citoreşti. Cu toate acestea, ea a eşuat lamentabil. În 1956 a încetat să mai existe. Cauza principală - ea constituia o nouă formă de realizare a he­ gemoniei. Prin Biroul Informativ a fost impusă, de către Moscova, con­ damnarea Iugoslaviei, a Uniunii Comuniştilor conduse de IosifBroz Tito. S-a căutat apoi o nouă formulă. Aşa s-a ajuns la organizarea consfă­ tuirilor internaţionale ale partidelor comuniste şi muncitoreşti. S-au ţinut două astfel de consfătuiri - în 1957 şi 1960. Acestea nu au cunoscut încă o evaluare critică, cel puţin în ţara noastră. Este, cred, sarcina istoricilor şi a politologilor s-o facă. Eu, aici, mă limitez doar a sublinia câteva idei. Ele consfinţesc ideea unu.i centru, mai ales prin formula: ,, ...în frunte cu..." Principiile de realizare a relaţiilor sunt cele monolitice. Se adoptă hotărâri cu caracter obligatoriu pentru partidele participante, ceea ce încalcă nu numai necesitatea de a se respecta condiţiile şi particularităţile naţionale, ci şi dreptul fiecărui partid de a hotărî de sine stătător asupra strategiei şi tacticii, liniei politice proprii. Se impun 21

partidelor teze şi nonne ideologice rigide, dogmatice, cum sunt cele care privesc legile generale ale revoluţiei şi construcţiei socialiste (vezi consfătuirea din 1957). Se înlocuiesc schimbul de experienţă şi discu­ tarea principalelor probleme divergente cu etichetarea, calomnierea şi condamnarea partidelor. La ambele consfătuiri s-au proferat atacuri şi blamări inadmisibile. În loc de obţinerea unităţii, fiecare consfătuire a adâncit disensiunile şi controversele între partide. Vechilor conflicte li s-au adăugat cele noi. Au început să devină tot mai evidente deosebirile de păreri, apoi divergenţele chino-sovietice. Elementelor ideologice, celor de organizare a relaţiilor, li s-au adăugat cele de ordin statal, inclusiv cele de frontieră. Avea să se ajungă la conflictul armat de la graniţele chino-sovietice. Conflict militar, război între două ţări socialiste, în timp ce documentele consfătuirii proclamau teza inadmisibilitătii conflictelor între două tări socialiste. În aceste condiţii a început să se crist�lizeze poziţia conducerii române în problema relaţiilor între partidele comuniste şi muncitoreşti.

În noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej a prezentat la Consfătuirea Biroului Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti raportul intitulat: ,,Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni". La acest raport românii nu au scris nici un cuvânt, nu au pus nici măcar o virgulă. Dar ei „l-au prezentat". A fost una dintre cele mai mari erori comise de conducerea română, de Gheorghiu-Dej. România şi Iugoslavia, care nu au avut în trecut conflicte interstatale, au fost opuse militar, ridicându-se la frontieră fortificaţii armate. A trebuit să vină socialismul pentru a se ajunge la o situaţie atât de gravă. Desigur evenimentele nu pot fi privite în mod simplist, ele sunt mai complexe, contradictorii. O analiză a situaţiei din acea vreme pune în evidenţă unele circumstanţe, care pot contribui la o mai bună înţelegere: a) Prezenţa sovietică, inclusiv militară, pe teritoriul României; b) Ra­ portul de forţe în conducerea partidului defavorabil liniei naţionale; c) În acea perioadă. în alte ţări erau împuşcaţi ecretarii generali şi alţi con­ ducători ai partidelor respective. Chiar în timpul când se ţinea reuniunea Biroului Informativ, în Bulgaria avea loc procesul „trădătorului" şi .,criminalului" Traicio Kostov - fostul conducător al PCB - şi al corn-

plicilor săi. Unul dintre principalele capete de acuzare: agent titoist. Chiar oamenii care au participat la acea reuniune a Biroului Informativ, aveau ulterior să-şi sfârşească viaţa condamnaţi la moarte, cum este cazul lui R. Slansky - fostul conducător al PC Cehoslovac. În ţara noastră, nu o dată s-au făcut apropouri cu privire la persoana sau persoanele care erau agenţi străini în organele de conducere române şi se sugera ideea răfuielii cu ei; d) Dacă Dej nu accepta să susţină acest raport, fără îndoială că, în conducerea română a anului 1949, se găsea cineva care să-i ia locul. Acest fapt ar fi avut consecinţele cele mai nefaste pentru perspectivele liniei naţionale; e) Tovarăşi mai în vârstă mi-au povestit că Gheorghiu-Dej a propus ca, la Consfătuirea Biroului Informativ, să fie invitat şi Tito. A fost informat Stalin, care a decis ca tocmai Gheorghiu-Dej să fie acela care să prezinte raportul de con­ damnare a partidului iugoslav. În 1956, în drum spre Moscova, oprin­ du.-se două ore în gara Mogoşoaia, Tito a confirmat lui Dej că are cunoştinţă de acest episod. Dacă pentru această eroare se pot găsi, cum am arătat mai sus, circumstanţe, ele nu pot fi găsite pentru abominabila faptă care a fost asa­ sinarea comunistului şi patriotului Lucreţiu Pătrăşcanu. Se ştie că în arestarea lui Pătrăşcanu sunt amestecate organele de represiune sovietică. Dar este greu să se susţină că, în 1954, când Stalin nu mai era, iar Beria fusese demascat, Gheorghiu-Dej nu are responsabilitatea sa pentru asasinarea lui Pătrăşcanu, în care vedea potenţialul contracandidat la funcţia de secretar general al partidului. În anul 1968, Pătrăşcanu şi alţi comunişti au fost reabilitaţi, supu­ nându-se unei critici aspre activitatea lui Dej şi a lui Drăghici. Doresc însă să exprim părerea că evenimentele erau prea apropiate, iar unii dintre judecătorii anului 1968 erau aceleaşi persoane care l-au secondat pe Dej, în 1954. Considerând cercetarea din anul 1968 deosebit de valoroasă, dar, cel puţin parţială, cred că ea ar trebui continuată, bineîn­ ţeles nu pe plan penal, ci pe plan politic şi moral.pentru a se cunoaşte cât mai aproape adevărul istoric. Asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, ca şi alte asasinate politice, cum sunt cele săvârşite înainte de-al doilea război mondial, cele de după război şi chiar după decembrie 1989, pun în evidenţă o problemă de principiu. De regulă, chimbările radicale. revoluţionare, petrecute în istorie au fost însoţite de răfuieli politice sângeroase. Acum se subliniază

22

23

Nici o crimă politică

Revenind la tema noastră de bază, Gheorghiu-Dej a regretat profund prezentarea raportului din 1949. El a vorbit despre aceasta de repetate ori şi a ezitat mult în poziţia faţă de cele două consfătuiri, ca şi în disputa sovieto-chineză. Am amintit mai sus că Dej nu s-a dus în 1957 la Moscova - la Consfătuirea internaţională. Delegaţia română, condusă de Chivu Stoica, a avut acolo o poziţie ştearsă, neieşind în evidenţă cu nimic propriu. Nici la Consfătuirea din 1960, la care a participat Gheorghiu-Dej, nu s-a conturat clar o poziţie românească. Dar, procesul de clarificare Începuse. În anul 1960, paralel cu Congresul Partidului Muncitoresc Român, sovieticii au organizat ad-hoc o reuniune a conducătorilor partidelor comuniste şi muncitoreşti. Convocarea unora dintre aceştia a fost făcută chiar de la Bucureşti, după sosirea lui Hruşciov. Acesta a indicat nominal pe cei ce trebuiau să reprezinte partidele comuniste şi muncitoreşti la Congres şi deci la miniconsfătuirea respectivă. Îmi amintesc că Gomutka

a venit la Congres după câteva zile, deşi delegaţia anunţată sosise la timp şi nu-l avea în componenţa sa. S-a organizat un atac frontal şi vehement împotriva Partidului Comunist Chinez. încercarea a eşuat. În primul rând din cauza rezistenţei dârze a conducătorului delegaţiei chineze Pîn-Cijen. Partidul albanez s-a pronunţat categoric împotriva condamnării Chinei, iar partidele maghiar şi polonez au ezitat să susţină acţiunea sovietică. În sfârşit, Gheorghiu­ Dej, care îndeplinea oficiul de gazdă, a rostit un cuvânt.mai ales, tehnic, de pe poziţia celui care dădea cuvântul vorbitorilor. Nu s-a adoptat nici un fel de hotărâre de condamnare, a rămas stabilit că fiecare partid îşi va face cunoscută poziţia sa direct chinezilor. Am fost chemat de Gheorghiu-Dej să redactez această scrisoare. A fost cea mai grea redactare a unui document. Îndicaţiile lui Dej nu-mi erau clare, se vedea cât de colo că ezita. Dej nu era Dej. Îl cunoscusem totdeauna ca omul care ştie ce vrea. Acum nu ştia. În sfârşit, scrisoarea respectivă a fost aprobată, la Eforie, de către Biroul Politic. Era o scrisoare oscilantă, care făcea mai mult teorie politică decât să pronunţe condamnări. De asemenea, m-a surprins faptul că, după aprobarea scrisorii, Dej a hotărât ca, a doua zi, să prezint textul ei la Moscova, la CC al PCUS. Am îndeplinit misiunea. Îmi amintesc condiţiile de roman poliţist în care am efectuat această vizită. Seara am plecat din Eforie. La Dunăre am ajuns noaptea. Mă aştepta un vapor, era întuneric beznă. La rostirea de către mine a unui cuvânt - parola -, totul s-a luminat brusc, iar după câteva minute eram pe malul celălalt al Dunării. A doua zi, dimineaţa, am fost condus la aeroport - , de acolo la Moscova şi primit imediat la CC al PCUS. Scri­ soarea a fost citită de Leonid Ilicev. Din nou surprindere! Se citeşte textul. Nici o observaţie. Doar remarca: ,,fiecare partid hotărăşte asupra conţinutului". La întoarcere, am raportat lui Dej. Era ca un cazan sub presiune. ,,Nu-mi miroase a bine" a spus el. ,,Ăştia ne vor implica în condamnarea chinezilor, aşa cum ne-au implicat în cazul lugoslaviei. Dar, noi, nu mai suntem românii din 1949. Nu vom mai repeta greşeala de atunci". Ulterior s-a cerut o nouă scrisoare, a doua, a treia. Se solicita o scri­ soare dură. Între timp, Gheorghiu-Dej a aflat că Hruşciov a trimis o scrisoare „blândă", şi ar fi exprimat opinia că tactic ar fi mai bine ca scrisoarea PCUS să fie rezonabilă, iar celelalte dure, bmtale. Acest fapt

24

25

cele săvârşite în perioada de după război. Există, desigur, o justificare. Dar nu există nici un fel de justificare pentru a se trece cu vederea crime, unele în masă, săvârşite înainte de venirea la putere a comuniştilor. Nu trebuie să se uite că una dintre cele mai sângeroase revoluţii a fost cea franceză. Lozinca a fost să curgă sânge, sânge de orice fel, de orice culoare, atât al nobilimii cât şi al comunarzilor, al conducătorilor iacobini şi al celor girondini. Înfăţişez aceste fapte istorice fără cea mai mică tendinţă de justi­ ficare. Dimpotrivă. Cred că societatea omenească, oamenii care joacă un rol în orientarea ei, ar trebui să ajungă la o concluzie fermă. Nici o crimă politică! Nici un fel de justificare pentru a pedepsi activităţile politice prin moartea adversarului! Activităţile politice să fie soluţionate cu mijloace politice, nu cu cele represive, judecătoreşti sau extrajude­ cătoreşti. O asemenea concluzie ar reprezenta un salt uriaş în dezvoltarea socială. România ar câştiga un merit nepieritor, dacă, la sfârşitul acestui mileniu, ar proclama şi ar traduce cu hotărâre în viaţă acest principiu. O asemenea iniţiativă ar reprezenta esenţa unei politici reale, autentice, de reconciliere naţională.

,,Noi nu mai suntem românii din 1949"

l-a înfuriat grozav pe Dej. El a hotărât să nu se mai scrie nici o scrisoare. Hotărârea respectivă ne-a fost adusă la cunoştinţă, aproximativ în urmă­ torii termeni: ,,Să ne ocupăm de treburile noastre de acasă. Avem destule de făcut, m-am săturat să tot scot cu mâinile mele castanele din foc, pentru ca alţii să le mănânce". Cu toate acestea, ezitările nu au luat sfârşit. La Congresul XXII al PCUS, din octombrie 1961, a fost atacat brutal şi deschis partidul albanez. Acesta a răspuns de asemenea brutal. Albania a fost excomu­ nicată din lagărul socialist. În aceste condiţii, la plenara din decembrie 1961, CC al PCR a condamnat şi el „acţiunea fracţionistă" a albanezilor. Se vede deci că drumul spre adevăr, spre elaborarea poziţiei proprii, independente a PMR nu a fost neted, ci sinuos, cu poticniri şi obstacole. Merită să ne oprim puţin asupra acestei plenare din 1961. Gheorghiu-Dej a folosit prilejul de a informa despre lucrările Con­ gresului XXII al PCUS pentru a dezlănţui o demascare puternică a grupărilor fracţioniste, inclusiv Pauker şi Luca, Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Aceştia fuseseră înlăturaţi demult din conducere şi din partid. Ei nu mai reprezentau nici un fel de forţă politică. Unii erau decedaţi. Totuşi, acestei probleme i s-a acordat o atenţie deosebită. Au fost mobilizaţi să ia cuvântul în plenară un mare număr de foşti ilegalişti. S-a abordat istoria luptelor fracţioniste din partid. Timp de mai multe zile s-au publicat pe larg aceste cuvântări. În întregul partid s-au dezbătut documentele plenarei. Scopul esenţial al acestei acţiuni a fost sublinierea rolului lui Gheorghiu-Dej în istoria partidului, pro lăvirea şi preamărirea lui. Consider că a fost cea mai crasă manife tare a cultului personalităţii lui Dej. Şi nu este lipsit de interes că această proliferare a cultului personalităţii era însoţită de sublinierea faptului că Dej ar fi fost adversar al acestui cult. Astfel, un vorbitor a amintit că Gheorghiu-Dej, încă în 1952, la o şedinţă cu lucrătorii din presă şi propagandă, s-a pronunţat contra manifestărilor de preamărire a secretarului general. Mi-amintesc că, în 1956. la o adunare electorală la clubul „Griviţa Roşie'". Gheorghiu­ Dej şi-a început cuvântarea cu o critică aspră la adresa manife lărilor care-i ubliniau excesiv meritele. Acea tă parte din cuvântare nu s-a publ_icat. Dar eu o am în biblioteca mea.

Anul 1963, îl consider nodal în cotitura pe care a făcut-o PMR în problema polemicii între partidele comuniste şi muncitoreşti. Până în acest an, deosebirile de vederi între PCUS şi chinezi erau mai mult sau mai puţin ţinute în cadrul intern. Am menţionat atacarea Chinei în 1960. Atacurile contra Albaniei erau, în acelaşi timp, şi atacuri contra Chinei. În 1963, PCUS şi PC Chinez au publicat un schimb de scrisori, în câteva reprize. S-a ajuns la o înţelegere privind o întâlnire sovieto­ chineză la nivel înalt. După o amânare, întâlnirea a avut loc Ia Moscova, în iulie 1963. Chinezii au trimis în fruntea delegaţiei lor pe Deng Xiaoping, sovieticii pe M. Suslov. Tratativele nu au avut succes, s-au întrerupt cu anunţul că se vor relua. Poziţiile sovietice şi chineze au fost date pe larg publicităţii. Era absolut evident că va urma o ascuţire considerabilă a relaţiilor între cele două partide, între cele două ţări. Cu scopul de a obţine alinierea românilor de partea sovietică, revista „Problemele păcii şi socialismului" a cerut conducerii române un articol. Problema s-a discutat la Dej. Au participat Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăras, Nicolae Ceausescu, Leonte Răutu si eu. . Îmi �mintesc cât de preocupat era Dej. Din nou s-a pus problema greşelii săvârşite de români prin condamnarea Iugoslaviei. Din nou, Dej a atras atenţia că această greşeală nu mai trebuie repetată. El a subliniat caracterul grav al situaţiei. De data aceasta era vorba de cele două mari partide. de cele două mari ţări socialiste. Noi nu trebuie să ne alăturăm

26

27

Acest episod, această dublă faţă a omului politic Gheorghiu-Dej în problema cultului personalităţii au impresionat negativ pe mulţi dintre activiştii partidului. Un moment important al tatonării poziţiilor partidelor faţă de diver­ genţele sovieto-chineze l-a constituit participarea, în 1962, la Congresul PC Italian a delegaţiei române conduse de Nicolae Ceauşescu, delegaţie din care am făcut parte. Deşi în cuvântarea respectivă, PMR a evocat consfătuirile din 1957 şi 1960 şi s-a aliniat la condamnarea partidului albanez, sarcina noastră a fost definită, extrem de precis, drept o misiune exploratorie, de informare.

Talmudismul lui Mizil

în condamnarea nici a unuia, nici a celuilalt. Trebuie să milităm pentru rezolvarea politică a divergenţelor, prin discuţii calme, răbdătoare, cu argumente, nu cu anatemizări. Se aştepta ca articolul să fie scris de Gheorghiu-Dej. Acesta a decis însă să fie scris de Ion Gheorghe Maurer. S-a publicat în revista sus-citată şi apoi în „Scânteia". Fiind implicat în elaborarea acestui articol, cunosc bine conţinutul lui. S-a plecat de la Consfătuirile din 1957 şi 1960. Bineînţeles că s-a pus accent pe acele părţi care slujeau ţelului nostru - relaţii egale între partide, rezolvarea prin discuţii tovărăşeşti a divergenţelor. S-a ales deci din documentele consfătuirilor ce ne convenea. Acest lucru era deplin posibil. Făcând o paranteză, nici nu era greu de făcut. Mi-amintesc de o lungă discuţie, de două zile, avută mai târziu cu S. Mikunis, secretarul general al CC al Partidului Comunist din Israel. După discuţie, acesta, la Ceauşescu, a scos în evidenţă în mod pozitiv talmudismul lui Mizil. Am replicat lui Mikunis că nici nu-i greu să fii talmudist: ,,cu Biblia, cu Marx şi cu statistica poţi să faci dintr-un om, pentru aceleaşi fapte, fie erou, fie criminal". Lui Ceauşescu i-a plăcut replica mea, dar nu s-a putut abţine să-i spună lui Mikunis că eu judec precum un intelectual mic-burghez. Aşa s-a procedat şi cu citarea în articolul lui Maurer din declaraţiile consfătuirilor. Nu se doreau criminali, ci mai curând eroi. S-a expus punctul de vedere cu privire la principalele probleme teore­ tice. Dar accentul principal s-a pus pe ideea încetării polemicii publice, deschise între cele două mari partide. S-a atras atenţia că această polemică se extinde cu influenţe negative asupra relaţiilor între ţările socialiste. S-a arătat că, după părerea noastră, polemica trebuie suspendată. Disputa trebuia înlocuită de tratative. Convorbirile sovieto-chineze trebuie să fie reluate. S-au susţinut propunerile în acest sens ale altor partide, cum a fost cel din Marea Britanie. Am spus că anul 1963 este nodal în definirea acestei poziţii. În adevăr, din acest an, după acest articol, România nu s-a mai aliniat nicăieri, în nici o împrejurare, la condamnarea vreunui partid. În condiţiile acestei noi înăspriri a relaţiilor sovieto-chineze, ale anunţării unor atacuri dure din partea ambelor tabere, conducerea română a iniţiat un demers. În februarie 1964, CC al PMR a hotărât să adreseze o propunere de încetare imediată a polemicii publice. Un apel insistent a fost adresat CC al PCUS şi CC al PC Chinez. S-a obţinut chiar oprirea publicării unor materiale, cum sunt cele ale Plenarei PCUS. respectiv raportul lui Suslov. Polemica s-a întrerupt un anumit timp. În context. s-a decis trimiterea la Beijing şi la Moscova a unei puternice 28

delegaţii române. Conducătorul ei era Ion Gheorghe Maurer, membrii: Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica. Delegaţia română a avut convorbiri cu o delegaţie chineză, condusă de Liu Shaoqi, şi alcătuită din Deng Xiaoping, Pîn Cijen, Kan Şen. Ea a fost primită şi a avut convorbiri cu Mao Zedong. Apoi a făcut o vizită în R.P.D. Coreeană, unde a participat la convorbiri cu Kim Ir Sen. Între 15-16 martie, la Gagra, delegaţia s-a întâlnit cu N.S. Hruşciov, A.I. Mikoian, V.P. Mjavanadze şi I.V. Andropov. Îmi amintesc că poziţia demnă, principială şi hotărâtă a delegaţiei române în discuţiile cu conducerile sovietică şi chineză, s-a bucurat de un ecou pozitiv în ţară. Se ştie că, la un moment dat, Mao-Zedong ar fi spus: ,,La urma urmelor aş putea să întreb, voi, românii, de partea cui vă aflaţi"? Răspunsul a fost prompt: ,,noi, de partea marxism-leninismului. Reprezentăm Partidul Comunist Român". Acest episod a avut atunci o largă circulaţie în rândurile partidului. Din păcate, eforturile făcute de conducerea română nu au dat rezultate. Polemica publică, divergenţele, conflictele au continuat şi s-au adâncit. S-a recurs la mijloace represive, economice şi politice, inclusiv la arme pentru soluţionarea lor. Mai târziu s-a ajuns la situaţia tragică a invaziei militare împotriva Cehoslovaciei, pentru a i se impune un model, nedorit de popor, de organizare a vieţii economice, sociale şi politice. Privind retrospectiv - după prăbuşirea orânduirii socialiste în ţările europene -, se poate afirma că una dintre cauule care a creat conditiile producerii acestui eşec a fost existenţa hegemonismului în mişc�ea muncitorească, tendinţa de a se impune, cu orice mijloace, un model care, în ciuda unor realizări economice şi sociale, s-a dovedit ineficient şi păgubitor pentru organizarea noii societăţi. Meritul conducerii române constă în aceea că, în Declaratia din 1964 a prevăzut situaţia deosebit de gravă, perspectivele întun�ate pentn: partidele comuniste şi pentru ţările socialiste, urmare a cursului impus de politica hegemonistă.

O concepţie bine articulată I . Aşadar problema principală abordată de această declaratie a fost

definirea caracterului relaţiilor dintre partidele comuniste sf munci­ toreşti. Este vorba de principii noi. de noi relatii le total · internatio�a ·

opuse celor vechi.

29

a) În locul unei mişcări strict centralizate pe plan internaţional, Declaratia afirmă: ,, Un centru internaµonal n u mai coresp unde stadiul u i de dezv�ltare a mişcării comuniste şi m uncitoreşti mondiale". b) În loc de o mişcare: ,,în frunte cu ...". Declaraţia proclamă: ,,Nu există si n u poate exista u n partid «părinte» şi « u n partid fi u ». partide «inferi�are» sau partide «superioare» şi partide «s u bordonate», nici un partid nu are şi n u poate avea u n loc privilegiat, n u poate imp une linia şi părerile sale". Este o proclamare, ce nu poate fi pusă la îndoială, a

a deosebirilor de vederi sa u a divergenţelor. Iar pentru cazul când nu se poate ajunge la un punct de vedere unitar, .. p utem lăsa ca viaţa, practica socială să demonstreze ju steţea u neia sau alteia dintre poziţii".

g) Declaraţia subliniază necesitatea colaborării cât mai largi a partidelor comuniste, studierea reciprocă, fie şi colectivă, a experienţei, solidaritatea internaţională bazate toate însă pe independenţă, egalitate în drepturi şi neamestec în treb u rile interne ale altor partide. Din cele de mai sus rezultă clar că este elaborată o no uă concepţie privind natura şi caracterul relaţiilor între partidele comuniste. PMR vedea în partid, în primul rând, un partid naţional, ale cărui obligaţii primordiale

dreptului la egalitate al tuturor partidelor. c) În loc de hotărâri luate de diferite conclave, cu un caracter obligatoriu pentru partide, Declaraţia afirmă: ,,Este drept u l excl u siv al fiecărui partid de a-şi elabora de sine stătător linia politică, obiectivele concrete, căile şi metodele atingerii acestora", ,,drept u l excl usiv al fiecărui partid de a-şi rezolva problemele politice şi organizatorice, de a-şi desemna conducerea, de a-şi orienta membrii as upra problemelor politice interne şi internaţionale". d) În loc de „suveranitate limitată", de justificarea amestecului străin sub motive ideologice internaţionale etc., condamnarea clară a oricărui amestec în treb urile interne. Declaratia critică sever condamnarea şi excluderea comuniştilor iugoslavi din°Biroul Informativ, şi a Iugoslaviei din rândul ţărilor socialiste, precum şi numeroasele excluderi din partid, arestări, procese şi reprimarea multor cadre de conducere de partid şi de stat. Este înscris răspicat prin­ cipiul respectării neamestecului în treburile interne ale altor partide. e) în locul dreptului de a interveni în componenţa organelor de conducere naţională, Declaraţia previne „Nici u nui partid nu-i este îngă­ d uit a 1rece peste capul cond ucerii de partid dintr-o ţară sa u alta şi, c u atât mai m u lt, n u -i este îngăd uit a face apeluri la înlăt urarea sa u schimbarea cond u cerii u n ui partid". A se citi cu atenţie acest text scris în 1964. El este un avertisment, cu vocaţie de oracol, care pare să prevină arestarea, cu patru ani mai târziu, a conducerii Cehoslovaciei, şi înlocuirea ei cu o conducere dorită de factorii de putere din afară. Merită de asemenea să se menţioneze critica, în timp u l l ui Dej, a practicilor Komintem ul u i, care „au mers până la înlăturarea şi schim­ barea unor cadre, chiar a unor comitete centrale în întregul lor, la impu­ nerea din afară a unor conducători". f) În locul acuzaţilor reciproce, jignirilor, invectivelor şi etiche­ tărilor. Declaraţia e pronunţă penliu o dezbatere calmă, plină de respect,

planificare, comun pentru toate ţările membre. uniunile interstatale teh­ nico-productive de ramură, întreprinderile proprietate comună a mai

30

31

constau în apărarea intereselor naţionale, iar responsabilitatea principală este cea faţă de propria ţară, de propriul popor.

Desigur că şi alte partide - aş menţiona pe cel chinez, iugoslav, italian, japonez, coreean, spaniol - au trăit procese de clarificare asemănătoare. Este meritul românilor de a se situa între acele partide care, în ciuda riscurilor asumate, au fost iniţiatori şi promotori ai acestui curs naţional.

2. De la relaţiile între partide, lucrurile ajung în mod firesc la relaţiile între ţările socialiste. Poate chiar acestea din urmă au prioritate, deoarece

interesele naţionale nu puteau fi apărate decât prin măsuri cu caracter statal. Pe primul plan al acestor relaţii stau cele economice. a) În loc de sublinierea unei singure economii mondiale, regle­ mentate după un plan general unic, Declaraţia subliniază: ,,condiţiile concrete de o mare diversitate, potrivit stadiul u i sa u etapei de dezvoltare a fiecărei ţări socialiste , partic u larităţile ei istorice". Ea arată că aceste deo ebiri şi particularităţi se vor menţine multă vreme. Sistemul mondial socialist - subliniază Declaraţia - este „alcăniit din economii naţionale ale unor ţări s u verane şi independente".

b) Din cauza diversit:"iţii condiţiilor de construcţie socialistă, ,.nu pot exista tipare sau reţete unice, nimeni nu poate hotărî ce este ju st şi ce n u penlru alte ţări şi partide". Este proclamat „dreptul suveran al fiecărui stat socialist în elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor şi meto­ delor construcţiei socialiste". c) În legătură cu relaţiile în cadrul CAER, se stabileşte drept formă principală de colabornre, coordonarea planwilor pe baza înţelegerilor bi şi multilaterale. Se respinge ideea planului unic şi organul unic de

V. Publicarea Declaraţiei din aprilie 1964, ca şi măsurile ce au pre­ cedat-o sau i-au urmat s-au bucurai de o largă adeziune şi sprijin popular. Un prieten mi-a amintit de un spectacol festiv ce a avut loc imediat după publicarea Declaraţiei. A participat întreaga conducere română. S-au cântai cu deosebire cântece patriotice. inclusiv „ Deşteaptă-le

române", ,,Trei culori". Un fior a cuprins sala. Atunci Ghe orghiu-Dej s-a ridicat, a salutat publicul cu mâinile ridicate. Numai la adunarea din Piaţa Palatului din august 1968 am mai trăit asemenea momente de subliniere a demnităţii naţionale, a sprijinului dai acestei politici. Adeziunea populară s-a manifestat până şi în bancurile politice ale mii. vre La atmosfera amintită mai sus a contribuit o uriasă activitate de prelucrare în mase a ideilor Declaraţiei. În acea perio�dă, Dej a dat o indicaţie plină de prudenţă, dar şi de eficienţă. El a subliniat că în toate acţiunile noastre, începând cu plecarea trupelor sovietice, nu trebuie să subliniem prea zgomotos succesele în afirmarea poziţiilor naţionale. A cerut să facem cât mai puţine valuri. A pref e rat activitate a de pro­ pagare verbală a tezelor noastre, mai puţin pe cea scrisă. Iată de ce, după publicarea De claraţiei din aprilie, în cuvântarea de la l Mai, în cuvân­ tarea rostită în iunie de re prezentantul PMR la Congresul Partidului Polonez, la 23 August, de asemenea, în cuvântarea lui Gheorghiu- Dej, nu se pomeneşte Declaraţia din 1964. În schimb, sunt evocate ce le două conferinţe din anul 1957 şi 1960. Declaraţia din aprilie a fost amintită, cum am arătat, în vizita lui Maurer în Franţa. Şi nu întâmplător. Maurer a subliniat această declaraţie deoarece trebuia să se înţeleagă cât mai clar în Vest semnificatia schimbărilor ce aveau loc în tara noastră. Îmi îngădui� mică digre siune. După 1965, Ceauşe scu nu prea s-a mai referit la Declaraţia din aprilie. Acest fapt se explică din tendinţa acestuia de a tre ce sub tăcere realizările din perioada lui Dej. Aici se manifestă, în ge rmene, cultul personalităţii noului conducător, care, în ciuda uriaşei deschideri în politica internă şi externă realizată în primii ani, lăsa să se înţeleagă că istoria începe cu el, mai ales istoria unei politici naţionale independente. Orientarea tactică privitoare la modul în care trebuie desfăşurată propaganda a izvorât din talentul politic al lui Gheorghiu- Dej. El a învăţat din experienţa înăbuşirii opoziţiei în R. D. Germană, Ungaria, Polonia, Albania. Ţinând cont de raportul de forţe existent, s-a străduit să nu enerveze fără rost adversarul. Totodată, Dej a avut talentul şi . tiinţa de a atrage de partea sa oamenii, care, fie obiectiv, fie subiectiv, ar fi pulul să fie contra lui în conflictul cu URSS. Gheorghiu- Dej era un om politic curajos. Dar, totodată, extrem de prudent. El analiza. cu răbdarea omului care şi-a trăit o parte din viaţă în

32

33

multor ţări, complexele economice interstatale etc. Trecerea unor aseme­ nea pârghii în competenţa unor organe superstatale ar transforma suve­ ranitatea într-o noţiune lipsită de sens. d) Declaraţia propune un tip de relaţii în cadrul CAER, care să atragă din punct de vedere economic, pe baza interesului, celelalte ţări socialiste, chiar şi alte ţări nesocialiste.

e) Conducerea română nu preconizează izolarea ţărilor socialiste de ansamblul relatiilor economice mondiale . Dimpotrivă, se pronunţă pentru „relaţii �conomice normale, reciproc avantajoase, fără condiţii politice, fără restricţii şi discriminări", cu toate ţările indiferent de

orânduirea lor socială.

f) Şi în ace st domeniu, Declaraţia se pronunţă împotriva consecinţelor negative ale divergenţelor şi polemicilor, care se răsfrâng asupra relaţiilor între ţări, cere normalizarea grabnică a relaţiilor interstatale, reintrarea lor în făgaşul normal.

g) în sfârşit, sunt proclamate repetat principiile de inde pendenţă şi suveranitate, egalitate în drepturi, neamestec în treburile interne, avantaj reciproc şi întrajutorare . Am înfăţişat aici sumar, fără largi comentarii, principiile elaborate de acest document cu privire la relaţiile între partide şi între state. Este de de parte vizibil că suntem în faţa unei concepţii bine articulate, noi, diferite de cea din trecut. Declaraţia din aprilie este aceea care a dat baza principială, teoretică şi practică pentru relaţiile României. Pe ace ste principii, finisate ulterior, s-a clădit întreaga politică externă a ţării, care a permis să se evite subordonări şi înfeudări economice sau politice către străini, a permis o dezvoltare economică şi politică în concordanţă cu interese le nationale. Fără ace astă Declaraţie, nu se pot înţelege anii 1965-1968, poziţia faţă de invazia în Cehoslovacia, statornicia cu care România s-a opus oricăror acte de subordonare a ei unor interese străine.

Talentul politic al lui Dej

puşcărie, fiecare pas, fiecare replică a partenerului. Îmi amintesc un asemenea moment. în anul 1960 am condus o delegaţie de activişti de partid în Uniunea Sovietică. La sfârşitul vizitei, fără o programare anterioară, am fost strânşi în mare grabă şi introduşi la CC al PCUS. Am fost primiţi de M. Suslov. Era o atenţie foarte mare faţă de delegaţia Partidului Muncitoresc Român. Eu am retinut în mod deosebit, din toată această primire, o apreciere făcută de Susiov: ,,Între partidele noastre nu există nici o problemă, nici chiar cât negrul sub unghie. Chiar dacă cineva ar dori să inventeze ceva, nu ar avea ce". Bineînţeles că la întoarcerea acasă, m-am prezentat imediat la Dej şi i-am raportat. Frazele de mai sus au fost întoarse pe faţă şi pe dos. S-a căutat sensul fiecărui cuvânt. În mod deosebit, Dej se întreba „ce să inventeze", ,,cine să inventeze". Analiza minuţioasă a raportului meu a durat mai mult de două ore. Dar nici nu am plecat bine din biroul lui Dej, că am fost rechemat. Era acum de faţă şi Emil Bodnăraş. Şi a început din nou pritocirea cuvintelor, căutarea tâlcului lor real. Era clar pentru noi că primirea la Suslov a avut drept scop transmiterea mesajului amintit mai sus. Ce reprezenta el? Un avertisment, o ameninţare? În discuţie, nici o preocupare pentru soarta personală. Totul se concentra asupra poziţiei pe care trebuia s-o adopte partidul, ţara. Încă aproape trei ore de analiză a celor spuse de Suslov. De data aceasta, a avut loc coroborarea cu alte împrejurări ale raporturilor româno-sovietice sau din mişcarea comu­ nistă internaţională. Să nu uităm, 1960 era anul în care nu ne-am aliniat, aşa cum ni s-a cerut. Era anul condamnării repetate a Iugoslaviei, pregătirii condamnării Albaniei şi Chinei. Unde se va situa România? Pe ce bancă se va afla? Pe cea a acuzaţilor? Atunci am înţeles că analiza atentă la care am participat era o parte componentă a procesului de clarificare şi de precizare a poziţiei României. Arăt cu toată sinceritatea că acest episod a sporit stima mea pentru Gheorghiu-Dej şi pentru Emil Bodnăraş. Graţie orientării date de Gheorghiu-Dej, noi am dezvoltat o formă eficientă de propagandă politică. Este vorba de organizarea, de către lectorii CC, de către cei ai comitetelor de partid a expunerilor pe pro­ blemele externe, expuneri urmate, de regulă, de întrebări şi răspunsuri. Pe această cale s-au dezbătut. în cele mai largi medii populare. poziţia României faţă de CAER, anul 1962-1963, Declaraţia din aprilie 1964. tezele lui Marx şi Engels despre Basarabia, problemele legate de consfătuirile partidelor comuniste . i muncitore. ti .i multe altele.

Nu întâmplător în presa internaţională s-a subliniat larga campanie în reuniuni, în uzine, în săli de teatru, concert sau de studii, făşurată des în toate ocaziile, campanie care prezenta pe larg politica de apărare a independenţei naţionale. Subliniez participarea la aceste activităţi a cadrelor de bază ale partidului, începând cu membrii Biroului Politic, primii-secretari şi secretarii comitetelor judeţene de partid etc. în virtutea sarcinilor de partid pe care le aveam, am fost organizato­ rul acestei acţiuni pe care, după 1965, am perfecţionat-o şi am lărgit-o. în timpul când eram închis la Jilava, Gheorghe Rădulescu - încă în viată - m-a întrebat cum de reuşeam, nefiind membru al Biroului Politic, să mobilizez şi să trimit pe teren membrii conducerii de partid? Am răspuns simplu: ,Jl aveam în spate pe Gheorghiu-Dej". Metoda expunerilor publice, a întrebărilor şi răspunsurilor era o formă de comunicare extrem de sinceră, cu transparenţă maximă, permisă de ideea lui Dej de a nu face nimic imprudent. Oamenii participau cu interes. Nu eram numai organizator, ci şi participant activ. Am acasă notele de la expunerile făcute în diferite adunări, în legătură cu poziţia noastră în CAER, Declaraţia din 1964, Valev şi alte probleme. Îmi amintesc o secvenţă. Vorbeam în faţa studenţilor şi profesorilor de la Universitate sau Politehnică. Era perioada când, din cauza excluderii Iugoslaviei, Albaniei sau Chinei, cifra ţărilor sistemului mondial socialist oscila. M-am referit la acest fapt, spunând că nici nu ştiu măcar câte sunt ţările care alcătuiesc lagărul socialist. Când sunt 12, când 13, când 14. Acum este o asemenea situaţie în care fie că eşti „băgat în lagăr", fie că eşti „scos din lagăr". Asocierea făcută între lagărul ţărilor socialiste şi un lagăr penitenciar a plăcut enorm, a fost apreciată în mod deosebit de auditoriu şi aplaudată frenetic. Am simţit o satisfacţie imensă. Era satisfacţia omului politic care putea crea o asemenea comuniune de idei cu oamenii în faţa cărora vorbea.

34

35

Se petrece o revoluţie VI. S-ar putea aduce multe critici tezelor formulate de acest docu­ ment, mai ales celor care se pronunţau categoric contra proprietăţii comune sau contra unor acţiuni de oarecare integrare economică. S-ar putea ca aceste critici să aibă o justificare. Mai degrabă aş spune că. mult mai târziu, în anii '80. s-a promovat o politică cu un caracter autarhic.

care a dăunat dezvoltării economice normale. Dar, atunci, în anii '60, când se propunea României să se mărginească doar la producţia de porumb, iar carnea şi produsele industriale să ne fie fumizate de parteneri externi, nu exista nici un fel de justificare sau fundamentare pe criterii economice. Nu era nici o deosebire între această concepţie şi concepţia hitleristă care acorda României „privilegiul" de a fi un hinterland agricol şi furnizor de produse petroliere. Când Hruşciov vede negru înaintea ochilor, în loc de a vedea, în 1962, la Craiova, una dintre cele mai moderne locomotive electrice fabricate de români, pe baza colaborării cu firma elveţiană „Szultzer", nu au jucat nici un rol considerentele de eficienţă economică. Rolul principal l-au avut considerentele politice. ,,De ce aveţi nevoie să fabricaţi asemenea locomotive. Voi, românii, vreţi să fiţi independenţi?" Acesta a fost reproşul principal făcut de Hruşciov în cursul vizitei. În sfârşit, pentru a-mi prezenta cât mai clar opiniile, dau exemplul construcţiei Hidrocentralei de la Porţile de Fier. Este o construcţie, gi­ gant, cu un înalt nivel tehnic pentru acea vreme, cu un rol uriaş în asigu­ rarea energiei electrice şi modernizarea transportului pe Dunăre. În acelaşi timp, această acţiune reprezintă un exemplu de colaborare pe principii economice moderne între România şi Iugoslavia. Chiar în pe­ rioada când se proclama poziţia faţă de proprietatea comună şi integrare, românii şi iugoslavii au găsit formele de realizare a acestei colaborări, de integrare a eforturilor materiale, tehnice, de inteligenţă şi muncă. Nu este nici un secret că s-a respins, fără echivoc, propunerea lui Hruşciov ca Uniunea Sovietică să participe, ca terţ, la această mare investiţie. ,,Porţile de Fier se află pe teritoriul românesc şi iugoslav, de aceea construcţia marelui baraj şi a hidrocentralei este o chestiune exclusivă a celor două ţări" au fost argumentele româneşti. Şi în acest caz însă s-au găsit fonnele corespunzătoare pentru livrarea de către industria sovietică a unor mari agregate, cu asigurarea concomitentă a posibi­ lităţilor ca industria românească să le producă ulterior ea însăşi. Deci, să nu punem carul înaintea boilor. Problema de bază care a preocupat şi trebuia să preocupe conducerea română a fost, în acea perioadă, evitarea introducerii /ării într-un ,.cazan comun··. asigurnrea tuwror pârghiilor pentru ca hăţurile conducerii economiei române. li, a ţării în general, să fie în mâinile organelor naţionale de conducere.

Este obligatoriu să mai abordez un aspect legat de conţinutul acestei Declar aţii. Nu toate tezele au fost confirmate de istorie. Am în vedere îndeosebi supraaprecierea forţelor şi perspectivelor socialismului, ale sistemului mondial socialist, subaprecierea sferei şi a posibilităţilor de acţiune ale capitalismului, aprecierea dogmatică privind conţinutul principal al epocii contemporane, prezentarea triumfalistă, lipsită de contradicţii, tare şi inegalităţi ale socialismului şi alte teze teoretice tributare unei concepţii despre socialism ce s-a dovedit a fi nerealistă. Printre cedările, compromisurile acceptate de această Declaraţie, de autorii ei, a fost menţinerea unor aprecieri pozitive despre consfătuirile din 1957-1960 ale partidelor comuniste şi muncitoreşti. Dar nu ai ce face! Politica implică şi compromisuri, iar drumul către adevăr este de multe ori plin de poticniri şi ocolişuri. Orice critici s-ar aduce documentului din 1964, poziţiei adoptate de conducerea română, ele nu pot micşora, sub nici o formă, importanţa lor pentru istoria României. Voi cita în acest sens o mărturie ce nu poate fi, în nici un caz, bănuită de sentimente procomuniste: V. Frunză, Istoria stalinismului în România. Iată ce scrie el: ,,Era evident: se petrecea o revoluţie. Deşi nu fusese înfăptuită de popor (aş adăuga că a fost susţinută de popor - P.N.M.), ci avusese loc de sus în jos, ea nu purta mai puţin amprenta unei cotituri revoluţionare. Scuturându-se de tutela sovietică, PMR se transformase pe sine însuşi. Şi se transformase con­ damnând exploatarea la care ţara fusese supusă de la 12 septembrie 1944 încoace, dându-se în vileag fapte şi cifre care altădată nici în şoaptă nu puteau fi comentate fără pericolul de a fi taxat de duşman şi condamnat la ani grei de închisoare". Întrucât, peste mai puţin de un an, Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, se poale spune, fără a greşi, că această Declaraţie reprezintă testamentul politic lăsat de conducătorul român. Declaraţia a fo t urmată, imediat după alegerea noii conduceri române, de vizita, în 1965, a unei delegaţii la nivel înalt în U.R.S.S. Evenimentul are o impo1tanţă deosebită. Am făcut parte din această delegaţie, care a avut sarcina de a preciza în faţa şi pentru conducerea ovietică modul în care înţelegcan1 să dezvoltăm relaţiile cu ţara vecină. Este cred deo ebit de util ca această poziţie să fie cuno cută de opinia publică. Pe baza Declaraţiei din 1964, s-a clădit politica României după anul 1965. Ea a fost. o bună perioadă de timp. deosebit de benefică penim

36

37

ţară. Este vorba de politica promovată cu succes, sub conducerea lui Ceauşescu, de largă deschidere în interior, ca şi de politica externă, care a adus un mare prestigiu şi autoritate ţării. Din nefericire, rezultatele pozitive ale acestei politici au fost folosite pentru promovarea, într-o perioadă ulterioară, mai ales în ultimii ani ai vieţii lui Ceauşescu, a unei politici subiective, voluntariste, de conducere de tip dictatorial, uniper­ sonală, sau, mai bine zis, bicefală. Aceasta a anihilat o bună parte dintre rezultatele pozitive ale Declaraţiei pe care am amintit-o. Dar nici aceste încălcări nu au anulat un fapt esenţial. În această ţară, nu s-a permis sub nici o formă ca politica României să fie definită sau hotărâtă în alte capi­ tale, sau de diferite foruri internaţionale. Politica României s-a hotărât aici, la Bucureşti, de organele legale de conducere a ţării, de oamenii aleşi în acea perioadă în aceste organe. O conducere caracterizată de demnitate şi responsabilitate naţională, acesta este principalul rezultat al Declaraţiei din aprilie 1964. În acelaşi timp, ideile acestei Declaraţii au jucat un rol important în procesele ulterioare de afirmare a noilor principii de raporturi între partidele comuniste, între ţările socialiste, a regulilor de organizare a relaţiilor între state egale şi suverane. Ele au căpătat astfel o valoare ce a depăşit graniţele ţării, o valoare internaţională. Nota bene: În primul serial al acestor amintiri, am seri că nu am pretenţia de a fi depozitarul adevărului. Sunt şi alţi oameni în viaţă care au participat personal la evenimentele ce au dus la Declaraţia din aprilie. Mă adresez lor, pe această cale, solicitându-le contribuţia la scrierea cât mai obiectivă şi mai completă a acestei pagini din istoria ţării.

Televiziunea Română. Emisiunea „Pro memoria", 199� 1996. Convorbire cu Nedic Lemnaru

I

NedicLcmnaru: - Stimate d-le Paul Niculescu-Mizil, aţi îndeplinit, în ultima jumătate de veac, diverse funcţii în viaţa politică şi de stat a României. Putem aprecia că dvs. cunoaşteţi direct, de la sursă, şi acele multe faţete neştiute, ascunse nouă, faţete ce caracterizează existenţa, miezul, adevărurile marilor evenimente petrecute în destinul tragic, dar şi eroic al poporului român, destin declanşat în acel august 1944 şi încheiat în 1989. Înainte însă de a purcede la derularea amintirilor dumneavoastră, vă rog să-mi permiteţi să vă adresez un buchet de întrebări scurte: PaulN°JCUlescu-Mizil: - Poftim! Nedk:Lemnaru: - Cine sunteţi, d-le Paul Niculescu-Mizil? Din ce stirpe a neamului românesc vă trageţi obârşia, pe ce melea­ guri şi când aţi venit pe lume, de ce aţi îmbrăţişat încă de tânăr politica de stânga, ideile socialiste? Cine v-au fost mentorii sau călăuzitorii în formarea dumneavoastră? Ce pregătire universitară aveţi? Vă solicit toate aceste succinte date în peranţa că ele vor creiona telespectatorilor noştri, în special celor tineri, un portret al omului politic Paul Niculescu­ Mizil. A fost sau nu a fost acest om politic slujitor credincios ţării şi neamului său? Vă oferim microfonul. Paul?f1CUlcscu-Mizil: - Domnule Nedic Lemnaru, în primul rând vreau să vă mulţumesc dv. personal, Televiziunii, pentru iniţiativa pe care aţi avut-o de a lua acest interviu. Nu cred că unt depozitarul sau că deţin monopolul adevărurilor despre perioada care a trecut din istoria acestui popor. Totuşi, am fost participant activ la evenimentele din ultima aproape jumătate de secol. Într-adevăr. am avut. soarta a făcut aşa, 39

o serie de funcţii şi demnităţi în partidul şi în statul român, ceea ce îmi dă astăzi posibilitatea să spun câteva lucruri despre ele. Apreciez iniţiativa dumneavoastră ca o iniţiativă curajoasă. În acelaşi timp, doresc să declar că eu o înţeleg într-.un singur fel. Ca un prilej de aducere în actualitate a unor amintiri din istoria acestui neam. Eu am vrut să propun pentru această emisiune un motto: NcdicLcmnaru: - Da, vă rog! PaulN°:u:ulcscu-Mizil: - ,,Nu se poate şterge o jumătate de secol de istorie. Ar fi cea mai mare blasfemie pentru poporul român". Am exprimat această idee, încă atunci când eram închis la Jilava, într-un me­ moriu adresat conducerii ţării, memoriu care a fost dat publicităţii de către revista „România Mare" sub titlul Un document pentru istorie. Am aici acest memoriu. NcdicLcmnaru: - În ce an? Paul N'lCUlescu-Mizil: - În anul 1990, luna august. Am spus că această perioadă este o perioadă şi de realizări şi de neajunsuri. Ea nu poate fi ştearsă din istorie. Ea trebuie să fie interpretată obiectiv, cu laturile pozitive, cu laturile sale negative. Ncdic Lemnaru: - De aceea, vă invităm să fiţi obiectiv şi să ne relataţi tot ce ştiţi despre evenimentele şi momentele cruciale ale istoriei României din aceşti ultimi 50 de ani, la care dumneavoastră aţi participat. Dar, mai întâi, vă rog să răspundeţi la acele întrebări. Paul N'iculescu-Mizil: - Domnule Lemnaru, mă voi strădui să fac acest lucru. NcdicLcmnaru: - Vă rog să răspundeţi la acele scurte întrebări. Paul Niculescu-Mizil: - Cine sunt eu? Sunt omul din faţa apara­ tului de televiziune. Un om care a avut mari satisfacţii în viaţă, dar şi mari nemulţumiri. Unul care a avut şi succese şi nerealizări. Cum am spus, oarta a vrut să îndeplinesc o serie de funcţii în partidul şi statul român. Încă de tânăr am fost înrolat în rândurile mişcării democratice studenţeşti. În anul 1955, am fost ales membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Am îndeplinit o bună perioadă de timp funcţii de răspundere în conducerea propagandei. După 1965, am fost ale secretar al Comitetului Central, apoi membru în Comitetul Politic Executiv. membru al Prezidiului Permanent al CC. Am îndeplinit funcţii pe linie de stat: ministru al Învăţământului, o perioadă preşedintele Consiliului bunurilor de larg con um. altă perioadă, ministru al

Finanţelor, preşedinte al Centrocoop şi, în sfârşit după 1989, după decembrie, am fost aproape două luni, ministru al Comerţului Interior. Ncdicu:mnam: - Stimate d-le Mizil. Totuşi telespectatorii noştri, în special cei tineri, aşa cum spuneam la început, vor să ştie despre dum­ neavoastră, unde v-aţi născut, când? Paul N°lCUlescu-Mizil: - Am să răspund, chiar îmi face plăcere. NcdicLmmam: - Care este obârşia dumneavoastră? Paul N°:u:ulcscu-Mizil: - Mama mea este fiică de ţărani, de ţapinari din Munţii Neamţului, dintr-o comună de lângă Bicaz. Tatăl meu a fost fiul unui mic negustor din târgul Mizilului, astăzi este oraş. Nu demult am fost la Mizil la înmormântarea ultimului frate al tatălui meu. Pe crucea unui mormânt mai vechi era scris numele Costică Niculescu-Mizil mort Ia Turtucaia. Un frate al mamei mele a murit, de asemenea, în răz­ boiul din Moldova. Tatăl meu a luptat în primul război mondial. El mi-a povestit cu multă dragoste amintirile lui. Am un frate care a luptat până Ia Odessa, unde a fost grav rănit. Eu însumi am participat la luptele din jurul Ploieştiului împotriva nemţilor, a hitleriştilor, după august 1944. NcdicLc:mnaru: - Deci, unde v-aţi născut? PaulN°JCUlescu-Mizil: - Sunt născut în Bucureşti şi pot să vă relatez două momente. Primul. Mama şi tata s-au cunoscut mai bine în închi­ soare, ca militanţi socialişti. După eliberare, m-au conceput pe mine. După aceea, mama a fost din nou arestată. De data aceasta fiind în burta mamei, am fost şi eu închis pentru prima oară. NcdicLcmnaru: - De unde numele de Mizil? Paul Niculescu-Mizil: - Numele de Mizil este numele meu din acte. El este căpătat de tatăl meu. NcdicLcmnaru: - Părinţii s-au născut cumva la Mizil? Paul N°lCUlescu-Mizil: - Tatăl meu s-a născut la Mizil. El a căpătat acest nume în urma faptului că, în 1917-1918, a fost arestat în Mizil şi ţinut în puşcărie pe considerente politice, pentru idealuri socialiste. Atunci a fost o largă campanie pentru eliberarea lui Mizil din puşcărie. În felul ăsta şi-a adăugat numele Mizil. Eu sunt născut însă în Bucureşti. Unul dintre izvoarele care m-au condus către ideile socialismului a fost mediul familial. Când eram copil, deasupra patului aveam portretul unui bărbat frumos, cu mustaţă răsucită în sus, pe care nu-l chema nici Marx, nici Engels, ci, îl chema Ştefan Gheorghiu. Era ocialistul român care a militat pentru aceste idealuri încă înainte de primul război mondial.

40

41

într-o altă cameră, în care stăteau părinţii, era un alt portret: era cel al lui Ion C. Frimu, unul dintre conducătorii muncitorilor români. Deci.eu am crescut sub aceste portrete ale unor fruntaşi ai mişcării socialiste româ­ nesti. Miscarea socialistă românească nu este inventată nici după 23 Au­ gu�t, nici.în anii de curând. Ea are o istorie de peste o sută şi ceva de ani. Am cunoscut această istorie. Iar mentorii mei au fost, de asemenea, muncitorii din cartierul muncitoresc în care stăteam. NedicLcmnaru: - Unde? PaulN"iculescu-Mi.zil: - Am stat undeva spre Călăraşi, spre Bariera Vergului. Am avut prieteni. Parcă-i văd pe maistrul de înaltă specialitate de la IOR, care a făcut specializare în Franţa, socialistul Gruiţă, pe muncitorul cizmar Stefan. În anii războiului din Spania am împărţit manifeste în favoare.a republicanilor spanioli. Spre socialism m-a adus cunoaşterea stării de mizerie în care trăiau ţăranii români. NedicLcmnaru: - Nu numai ţăranii. PaulN°JCWCICD-Mizil: - Şi muncitorii, fireşte. NcdicLcmnaru: - Deopotrivă. Paul Niculescu-Mizil: - Tatăl mamei mele a fost muncitor pe domeniile Coroanei, o familie cu mulţi copii. Mama mea a fost nevoită la vârsta de 16-17 ani să plece din vârful munţilor, din Moldova, să devină în Bucuresti muncitoare la S.T.B. (Societatea Tramvaielor Bucureşti) şi, ulterior, înainte de război, lider al tineretului socialist muncitoresc, mai ales al tinerelor fete. În sfârşit, vreau să spun că spre aceste idei m-a condus cititul, cartea. Când eram în clasa a VI-a de liceu l-am citit pentru prima oară pe Marx, într-o traducere a lui Carlo Cafiero. Cartea am luat-o de la biblioteca ora, ului Bucureşti, de pe strada Bati. te. NcdicLemnaru: - Unde aţi făcut liceul? PaulN"1COlcscu-Mizil: - Am făcut liceul comercial din Bucureşti. de pe strada Traian. NedicLemnaru: - Nu cumva Liceul Kreţulescu? PaulN"JCUlescu-Mi.zil: - Nu, Liceul Regele Mihai. Îmi aduc aminte că în clasa a VI-a de liceu, când era mişcarea legionară la putere, pe baza lecturilor mele, am luat în clasă apărarea teoriei lui Marx despre valoare. În cartea de economie politică acea tă teorie era ridiculizată. Am fost un cititor asiduu. Mi-a plăcut poezia. în copilărie l-am citit pe Eminescu, dar l-am citit şi pe Neculuţă. Am citit, m-a impresionat Germinalul lui Zoia. M-au impresionat .i călăuzit reportajele lui Bogza, articolele lui Stancu.

ale lui Mircea Damian, din „Lumea românească", din revista „Azi". În sfârşit, vedeţi aici o bibliotecă întreagă. Încă de copil am fost omul care a iubit cartea, care a avut o bibliotecă personală. Domnule Lemnaru, în primul rând vreau să spun că ghemul acesta de amintiri este foarte mare şi depănarea lui îmi va lua timp. Nu ştiu cât timp aveţi. NedicLmmaru: - Vă stăm la dispoziţie. Paul N"JCUlescu-Mizil: - Mă voi strădui să spun ce cred eu că este semnificativ pentru telespectatorii noştri. Ncdic Lemnaru: - Oricum vă invit să ne vorbiţi despre momentele, întâmplările şi problemele la care aţi fost martor, la care aţi participat direct. Paul Niculescu-Mizil: - Cu multă plăcere. Trebuie să spun că o întâmplare fericită face ca aceste declaraţii ale mele să se producă în preajma unei zile care are o anumită semnificaţie în istoria ţării noastre. Ncdic I.m:maru: - Domnule Mizil, mă iertaţi că vă corectez. Nu sunt declaraţii, sunt amintiri, sunt mărturii. PaulN"lCUlescu-Mizil: - Amintiri. Cu atât mai bine. Sunt total de acord. Acum 30 de ani, la 15 aprilie, o plenară a CC a adoptat un docu­ ment pe care eu îl consider de însemnătate istorică pentru această ţară. Documentul a avut un titlu mai lung: ,,Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale". Dar el a fost cunoscut în popor, în presă şi în lumea internaţională sub numele de „Declaraţia de independenţă a României". NedicLcmnaru: - Faţă de Uniunea Sovietică. Paul Niculescu-Mizil: - Nu numai faţă de Uniunea Sovietică; o declaraţie de independenţă faţă de orice hegemonie, faţă de orice fel de subordonare. NcdicLcmnaru: - Mă bucură precizarea dvs. Paul Niculescu-Mizil: - Eu aş vrea să fie foarte clar. Noi nu am luptat împotriva Uniunii Sovietice, noi nu am luptat împotriva poporului sovietic. Noi am luptat împotriva unor principii care se promovau: de dominaţie, de subordonare, de hegemonie din partea unui stat asupra al­ tui stat. Or, acestea au fost caracteristice nu numai pentru Uniunea So­ vietică. Şi astăzi există principii de hegemonie, tendinţe de hegemonie, tendinţe de dominare din partea celor puternici asupra celor slabi. Această Declaraţie a fost pregătită de un şir de fapte, de evenimente pe care Ic numesc „elaborarea unei linii na�onale în conducerea acestei ţări".

42

43

Eu susţin că această linie naţională are rădăcini adânci în trecutul istoric. Istoria PCR este istoria luptei dintre linia naţională şi adversarii ei. Încă în anii dintre cele două războaie mondiale, o bună parte a comuniştilor români nu au fost de acord cu hegemonia Internaţionalei a III-a, Internaţionala comunistă sau Komintem, c'u numirea conducerii din afară,cu o serie de teze politice,teoretice ale sale. Am să menţionez doar teza privind problema naţională şi anume aceea că România ar fi fost un stat multinaţional. Doresc să evoc aici un fapt care se referă la istoria familiei mele. Tatăl meu,care era secretar al secţiunii Bucureşti a Partidului Socialist Comunist,şi mama mea,care era militantă a acestui partid, au fost excluşi, în 1924-1925, împreună cu alte elementele naţionale legate de această ţară,care se opuneau politicii hegemoniste a Komintemului. Chiar actul de la 23 August 1944 a constituit obiectul acestei lupte între cele două tendinţe sau cele două linii din partidul comunist. Se ştie că grupul Pauker-Luca, la întoarcerea în ţară, a făcut un reproş aspru comuniştilor din interior pentru realizarea actului de la 23 August. Punctul de vedere al acestui grup era că ar fi fost mai bine să fi lăsat tăvălugul sovietic să treacă peste ţara noastră. În felul acesta am fi scăpat de monarhie,am fi scăpat şi de partidele adverse. Unii ignoră astăzi faptul că România a fost în acea perioadă, în război şi după război,obiect de târguială între Marile Puteri. Parametrii de bază ai determinării statale a ţării noastre,inclusiv frontierele,au fost stabilite de Uniunea Sovietică,cu susţinerea activă a Statelor Unite şi Angliei. Timp de 14 ani,pe teritoriul României au fost trupe trăine. Tre­ buie să punem clar că prezenţa acestor trupe străine s-a realizat cu complicitatea puterilor occidentale. Adversarii liniei naţionale aveau atunci, în perioada respectivă, poziţii-cheie în conducerea de partid şi de stat. Existau consilieri străini, sovietici,în armată,în Securitate,în domeniul economic şi în alte dome­ nii de activitate socială. Ţara era distrusă de război,era împovărată de despăgubirile grele puse pe grumazul ei de către statele învingătoare cu prilejul încheierii Convenţiei de Am1istiţiu şi a Tratatului de Pace de la Paris. Era împovărată de susţinerea, în afara armatei naţionale, a unei armate străine. În sfârşit,trebuie să menţionez că o bună parte a econo­ miei naţionale era înstrăinată sub forma Sovromurilor.

În aceste împrejurări, în acest cadru istoric, s-au produs o serie de excese,de încălcări grave, de acte reprobabile. Nu este obiectul acestei emisiuni, al acestor amintiri ale mele. Dar nu pot să nu le menţionez, pentru că gândirea mea în acest fel îşi urmează firul. Am în vedere, în această ordine de idei, înscenarea de procese oliti p ce,unele dintre ele dictate de către învingători,atât în ţara noastră, cât şi în alte ţări,învinse. Întemniţarea,pe baza acestor procese înscenate, chiar lichidarea unor lideri politici, desfiinţarea partidelor politice. Eu consider, pe baza experienţei istoriei ultimilor ani, că ideea monolitis­ mului politic,ideea conducerii sau ideea existenţei unui singur partid a fost una dintre marile erori teoretice, tactice şi practice ale dictaturii socialiste. Am în vedere, de asemenea,blamarea, în unele cazuri chiar repri­ marea unora dintre intelectualii de frunte ai acestei ţări. Acţiunea de forţare a colectivizării a fost însoţită de unele măsuri de constrângere şi de represiune împotriva ţăranilor care se opuneau. Am în vedere şi alte ilegalităţi care s-au comis. Aş vrea să menţionez două idei legate de responsabilitatea personală a lui Gheorghiu-Dej. În pri­ mul rând faptul că Gheorghiu-Dej,respectiv conducerea partidului,a sus­ ţinut,în 1949,la Reuniunea Biroului Informativ al partidelor comuniste, un raport prin care a fost condamnat Tito, Partidul Comunist din Iugos­ lavia şi ţara vecină şi prietenă, Iugoslavia. Deşi împrejurările din acea vreme pot explica ţinerea acestui raport, ele nu scutesc conducerea de atunci a partidului şi pe Gheorghiu-Dej de responsabilitatea pe care o au. De asemenea, menţionez faptul că s-au produs acte de represiune chiar împotriva membrilor partidului sau conducerii partidului comunist. Nu evoc prea multe lucruri. Dar trebuie să spun că,în 1949,mama mea a fost pentru a doua oară exclusă din partidul comunist. În această ordine de idei,doresc să subliniez faptul că Gheorghiu-Dej are o responsabilita­ te pentru omorârea comunistului şi patriotului Lucreţiu Pătrăşcanu. Dacă arestarea lui Pătrăşcanu este rezultatul acţiunilor forţelor din afară, respectiv rezultatul acţiunii sovietice,nu mai există nici o explicaţie care să-l scutească pe Gheorghiu-Dej de răspundere pentru împuşcarea lui. NcdicLemnaru: - A lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Paul Niculescu-Mizil: - Ea a avut loc în 1954, când Stalin nu mai trăia şi, mi se pare, că nici Beria nu mai era la putere. Subliniez aceste acte, pe care nici un om cu mintea întreagă, indiferent de convingerile lui

44

45

politice, nu le poate accepta sau aproba. Adevărul nu ar fi complet - nici nu ar fi adevăr - dacă nu am sublinia că o bună parte dintre aceste abuzuri şi încălcări au fost dezvăluite şi condamnate, încă în timpul lui Dej, de către conducerea partidului comunist ca o expresie a manifestă­ rilor aceleiaşi linii naţionale, a faptului că treptat, treptat, această linie, forţele care o susţineau s-au consolidat, au devenit precumpănitoare în conducerea română. Vreau să trec acum la unul dintre evenimentele majore, ce au creat condiţiile sau au impulsionat procesul care a dus la Declaraţia din aprilie. Este vorba de scoaterea trupelor sovietice din România, sau retragerea trupelor sovietice. D-le Lemnaru, aci sunt mai acasă. Din această perioadă pot să vorbesc nu atât despre ideile sau părerile mele, ci mai mult despre amin­ tirile mele, despre participarea mea la unele acţiuni. Fenomenul cel mai caracteristic şi cel mai important care a deschis drumul către Declaraţia din aprilie a fost retragerea trupelor sovietice. Citesc multe dintre lucrurile care s-au scris sau se scriu în prezent. Mulţi se întreabă: Cum s-a întâmplat? NedicLemnaru: - Cum a fost posibil? PaulN°J.CUlcscu-Mizil: - Care este misterul? Eu nu văd că acest lucru este inexplicabil. După moartea lui Stalin, în Uniunea Sovietică a venit la cârmă Hruşciov. El a fost un reformator. Hruşciov nu era altceva decât sistemul sovietic, a fost creat de acest sistem. Dar el a dorit o reformare, cred că în multe domenii în sens pozitiv. Hru. ciov a avut şi tendinţe hegemoniste, cu care noi am luptat. Despre ele am să vorbesc. D ar, el a fost un reformator. Un act de mare curaj al lui Hruşciov a fost recunoaşterea greşelii săvârşite de Uniunea Sovietică faţă de Tito, faţă 'de Iugoslavia. În general, el a recunoscut mai multe greşeli ale Uniunii Sovietice în relaţiile cu ţările socialiste. În aceste condiţii românii au decis să ridice problema retragerii trupelor sovietice. Domnule Lemnaru, eu trebuie să spun un adevăr pe care-l cunosc deşi nu eram atunci în conducere - de la sursă, din fapte, din realitate. Niciodată conducerea naţională a partidului comunist nu a agreat prezenţa trupelor sovietice, a trupelor străine în România. Una dintre problemele de bază ridicate în 1944, la Convenţia de Annistiţiu, de către delegaţia română, condusă de comunistul şi patriotul Lucreţiu

Nedic Lemnaru: - Să mergem mai departe. Problema CAER. Bătălia pentru clarificarea principiilor de colaborare şi întrajutorare în cadrnl acestui organism - ca etapă premergătoare Declaraţiei. Dar, vă rog, pe scurt. PaulN°J.CUlescu-Mizil: - Am să spun următoruf lucru: lupta pentru clarificarea principiilor privind relaţiile în cadrul CAER a fo t unul dintre momentele cele mai importante ale clarificării poziţiei române în

46

47

Pătrăşcanu, a fost: ,,Când pleacă trupele sovietice din România? La terminarea războiului ele trebuie să se retragă!". Dar nici nu s-a acceptat măcar discutarea acestei chestiuni de către Molotov şi de către Vîşinschi. Ar fi greşit să spunem că numai de Molo­ tov şi Vîşinschi. Nici de către reprezentanţii Angliei şi S.U.A., domnii Clark şi Harriman, care au susţinut, la unison, că această problemă nu se poate discuta. După aceea, un şir de împrejurări la care nu vreau să mă opresc. Din cauza complicităţii dintre Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Anglia, trupele sovietice s-au menţinut în România un timp îndelungat, fără nici un fel de reglementare juridică. Eu voi scrie despre acest lucru mai pe larg. Acum mă opresc la plecarea trupelor sovietice. Cred că în 1955, Bodnăraş a pus această problemă în fata lui Hruşciov. El a primit mandat din partea lui Gheorghiu-Dej. Bod�ăraş însuşi mi-a povestit cu umor, de multe ori, că dacă lucrurile ieseau bine era bine. Dacă ieşeau prost, atunci iniţiativa nu era a partidului, nu era� ţării, era a lui Bodnăraş, o iniţiativă personală. Şi el avea să tragă conse­ cinţele. Bodnăraş a avut curajul, meritul şi inteligenţa să-i prezinte lui Hruşciov această problemă. Hruşciov scrie în „memoriile" lui, pe care le am aici, despre convorbirea cu Bodnăraş. Hrusciov a avut initial O atitudine de respingere, dar, după ce a ascultat argumentele româ�ilor, pe care nu le voi explica acum, a avut o altă atitudine. În mai 1958 desi . avuseseră loc evenimentele din Ungaria în 1956, s-a decis ple� area trupelor sovietice. Este pe de o parte meritul românilor, iar pe de altă parte meritul lui Hruşciov. Vreau să subliniez că plecarea unor trupe străine care aveau statutul de ocupant a însemnat un lucru uriaş pentru ţara noastră. A descătuşat politica naţională a acestei ţări.

II

legătură cu Declaraţia. Ce s-a întâmplat? După lichidarea Sovromurilor, după alte măsuri cum au fost retragerea specialiştilor ş.a., s-a emis ideea unui organism de colaborare în CAER. Cu acest prilej, s-au făcut şi pro­ puneri de organizare a acestuia. Propunerile de organizare erau inaccep­ tabile pentru români, cum erau inacceptabile pentru oricine ţinea la independenţă. Nu voi intra în amănunte, dar pot să vă dau, unul, două exemple. NcclicLemnaru: - Punctati esentialul. PaulN'lCUlescu-Mizil: - Î� prim�) rând se vorbea despre o anumită diviziune a muncii între ţările socialiste. Ce ar fi trebuit să producă românii? Sub nici o formă industrie. Nu tractoare, nu locomotive. Nici măcar carne nu eram abilitaţi să producem. Trebuia să producem un singur lucru: porumb. Porumbul să-l dăm nemţilor sau polonezilor şi de acolo să luăm carne. Ncclicl...emnam: - Asta dorea şi Hitler. Paul Niculescu-Mizil: - Eu am spus, într-o expunere pe care am făcut-o în anul 1963 în faţa activului de partid, că nu era nici o deosebire între teza lui Hitler, conform căreia România era hinterland agricol şi producătoare de petrol. Această teorie nu o puteam accepta. Se preco­ nizau forme şi măsuri de organizare în care economia românească era scoasă de sub autoritatea, de sub conducerea naţională a Guvernului, a Parlamentului României şi urma să fie decisă de organisme supra­ naţionale. Se preconizau complexe interstatale proprietate comună. Noi n-am putut fi de acord cu asemenea lucruri. Un alt exemplu. În 1963, noi am început, împreună cu iugoslavii, să constmim Hidrocentrala de la Porţile de Fier. Deodată, brusc, toţi au dorit ă primească energie de aici. În presa cehoslovacă s-a scris despre asta, în presa bulgară, în cea sovietică. Porţile de Fier, energia de acolo, asta era ceea ce interesa. De ce? Pentru că energia de la Porţile de Fier era cea mai ieftină sursă energetică pe Dunăre. CAER n-a devenit o organizaţie de subordonare sau dominare a altor ţări, ci a devenit o organizaţie de colaborare şi întrajutorare. NcclicLcmnaru: - Să precizăm. Acest lucru se datorează, în primul rând României. PaulNiculescu-Mizil: - Este fără nici un fel de dubiu. Mai vreau să spun o singură frază: că aceste propuneri s-au făcut nu numai pe frontul economic. ci şi pe frontul ideologic.

Ncdk Lemnaru: - Şi tocmai de aceea. Paul N'roulescu-Mizil: - De care eu am răspuns. NcdkLemnaru: - Ştiu. PaulN'roulescu-Mizil: - Şi pe acest front ideologic ni s-au propus întreprinderi comune care să facă filme, întreprinderi comune care să editeze cărţi, întreprinderi comune care să facă televiziune ş.a.m.d. Deci nu mai exista nici un fel de specific naţional. Nici un fel de identitate naţională. În cultură, domnule! Este imposibil aşa ceva. Nici în economie nu-i posibil, dar în cultură, în ştiinţă, în învăţământ? S-a ajuns până la monstruozitatea să ni se propună o singură editură, comună, pentru editarea manualelor şcolare. Noi n-am fost de acord. Mi-aduc aminte despre reacţia oamenilor cu care lucram pe tărâmul ideologic la aceste propuneri. N-am avut nici un fel de defecţiune. Însemna că punctul de vedere al conducerii române din acea perioadă era larg îmbrăţişat. Avea adeziunea tuturor. Una dintre problemele majore care a determinat conducerea română să elaboreze această Declaraţie a fost polemica sau disputa sovieto­ chineză. Ţin minte că, în anul 1963, i s-a solicitat lui Gheorghiu-Dej, de către revista „Problemele păcii şi socialismului", un articol în care, bineînţeles, el trebuia să se pronunţe împotriva chinezilor. Era o revistă internaţională. Am fost dintre cei convocaţi la Dej să discutăm această cerere. Unu. Dej a refuzat să scrie articolul. L-a desemnat pe Maurer. Doi. Dej a stabilit o orientare categorică; nu ne mai aliniem la nici un fel de condamnare. Din acel moment, Partidul Comunist Român n-a mai condamnat nici un alt partid. Trei. Îndemnăm la încetarea polemicii, îndemnăm la rezolvarea problemelor dintre China şi Uniunea Sovietică, nu pe calea luptei, ci pe calea negocierilor. Acesta este un moment hotărâtor, premergător în formarea concepţiei care a fost expusă în Declaraţia de independenţă. NcclicLcmnaru: - Să mergem mai departe. Paul Niculescu-Mizil: - Un alt moment - dacă mergem mai departe - , de. i nu în ordine cronologică, este vizita lui Hruşciov. În 1962, o delegaţie puternică, în frunte cu N.S. Hrnşciov a vizitat România. Era exact la 8-10 zile după ce noi, la Moscova, nu am fost de acord cu propunerile lui privind CAER-ul. Primirea din partea românilor a fost extrem de prietenească. Mă ocupam atunci de problemele pregătirii

48

49

acestei vizite. Gheorghiu-Dej a dat indicaţia să fie primit cât se poate de bine. Asta a fost starea de spirit, dispoziţia românilor. Ei bine, această stare de spirit nu a corespuns celei cu care a venit Hruşciov în România. A fost vizita la Fundulea. Institutul de la Fundulea era unul dintre cele mai modeme din. .. NcdicLemnaru: - Europa. PaulN"JCUlescu-Mizil: - Făcut din iniţiativa lui Dej. Cu oameni de mare competenţă, între care Nicolae Giosan care, bietul, a murit la Jilava fără să fie judecat măcar. Când i s-au prezentat câmpurile experimentale, Hruşciov a izbucnit: ,,Cum semănaţi porumbul? Unde semănaţi porum­ bul în pătrat?" (El susţinea teoria semănării porumbului în pătrat.) Nicolae Giosan, care nu era un analfabet, ci un mare savant, un mare om de ştiinţă, un mare cercetător şi un mare profesor, i-a spus: ,,Nichita Sergheevici, am încercat, dar nu merge. Uite, noi avem raporturi cu Statele Unite (aveam raporturi cu Garst)". Cea mai mare bădărănie făcută de Hruşciov. Ştiind că noi avem un punct de vedere românesc în această problemă, la mitingul de prietenie, el s-a referit la necesitatea de a se semăna porumbul în pătrat, la marile succese pe care le au ei. Cei mai buni oameni din Uniunea Sovietică aveau un mare complex: complexul de superioritate. Noi, sovieticii, suntem cei mai frumoşi, cei mai mari şi cei mai buni din lume. NcdicLcmnaru: - Stimate domnule Paul Niculescu-Mizil, v-am ascultat cu multă atentie derularea amintirilor. Ele sunt mărturii foarte importante pentru ist�ria contemporană a României. încă un punct, şi ne apropiem de Declaraţia din 1964. Este vorba despre Basarabia şi de cartea lui Marx, care a apărut în acea vreme. Adică K. Marx -Însem­ năâ despre români. Ştiu că dvs. aveţi aici... PaulNiculescu-Mizil: - Domnule Lemnaru. Da, am, şi am să vă arăt. Atingeţi aici un punct care mie îmi stă la suflet. Am fost foarte trâns legat de aceste probleme. Ncdic Lemnaru: - Eraţi în miezul lor. PaulNiculescu-Mizil: - Eram în miezul lor. Când eram la închi­ soare, la Jilava, soţia mea mi-a trimis o scurtă broşură - ,,o i torie scurtă a românilor". Ce se spune în prefaţă'? c afirmă că „acea tă carte a fost retrasă din librării şi din chioşcuri imediat după apariţie. Această carte a deranjat elita din România anilor '60... E te o minciună grosolană. Cum e spun astăzi în Ţara Românească milioane de minciuni despre ultimii

cincizeci de ani. Care e adevărul, domnule? Elita românească, condu­ cerea română a fost deranjată sau a sprijinit apariţia acestei cărţi? NcdicLcmnam: - Dvs. ştiţi cel mai bine. PaulN"JCUlescu-Mizil: - Nu numai că ştiu, dovedesc, demonstrez. Eu am avut un rol important în apariţia acestei cărţi. NcdicLemnaru: - Marx despre români. PaulN"JCUlcscu-Mizil: - ,,Însemnări despre români", pentru că nu scrie Marx. Sunt nişte însemnări ale lui. Întâmplarea a făcut ca unul dintre lucrătorii din Secţia de propagandă a Comitetului Central, Petre Lucaci, să meargă în Polonia. Şi, în Polonia, profesorul Schwann i-a spus: ,,Dlor, la Amsterdam se află nişte manus­ crise foarte importante pentru istoria ţării dvs. Eu am spus acest lucru şi altora de la dvs., dar nu s-a întâmplat nimic până acum". Cu informaţia făcută de Lucaci am mers la Gheorghiu-Dej. L-am informat personal. NcdicLemnaru: - Anul? PaulNiculescu-Mizil: - Cred că în anul 1957-8, nu ştiu exact, nu mai ţin minte. Gheorghiu-Dej, care era un om cu foarte mare prudenţă, cu foarte mare echilibru, mi-a spus: ,,Măi, nu ne bagi într-o chestie urât mirositoare, nu este o provocare?" „Tovarăşe Gheorghiu-Dej, noi luăm toate măsurile să vedem dacă lucrurile stau aşa şi pe urmă acţionăm". Mi-a dat două indicaţii: să verific temeinic, să nu intrăm într-o acţiune de provocare. Provocare făcută împotriva noastră de către „prietenii" noştri. Doi. Să nu facem nici un fel de publicitate până nu ne lămurim. Lucrurile să fie absolut interne. Am luat măsuri pe linia Ministerului de Externe, am trimis la Amsterdam ş.a.m.d. Ne-am convins că aşa este. L-am informat din nou pe Dej. Ne-a dat o altă indicaţie: ,,nu ne amestecăm din punct de vedere politic, asta e o chestiune de ştiinţă". O carte despre istoria României şi însemnările lui Marx sunt probleme care privesc istoria. ,,Pe istorie mergem". NcdicLcmnaru: - A zis Dej. PaulN"JCUleacu-Mizil: - A zis Dej. Aşa am şi făcut. L-am invitat pe profesorul Andrei Oţetea şi l-am trimis la Am terdam. A căutat manus­ crisul, şi l-a adus în ţară. S-a publicat o primă ediţie. Iat-o dle! De uz intern - Marx despre români. NcdicLemnaru: - 196 l.

50

51

Paul Niculescu-Mizil: - Pe această bază s-a continuat activitatea de cercetare. S-a scos o nouă ediţie. De data asta în 1964. După cum vedeţi a fost tot de uz intern, pentru că avea aici nr., exemplar nr. NcdicLcmnaru: - De ce? Paul Niculescu-Mizil: - Pentru că noi doream două lucruri. Unu. Să ne convingem de autenticitatea lucrării. Doi. Nu voiam să provocăm o reacţie. NcdicLemnaru: - A apărut înaintea Declaraţiei? Paul N"1CUl.eacu-Mizil: - Pregătirile s-au făcut înaintea Declaraţiei. Dar decizia de publicare s-a luat după. NcdicLemnaru: - În tiraj de masă. Paul Niculescu-Mizil: - În tiraj mai mare. Era normal ca lucrările lui Marx să fie scoase de Editura Politică. Toate lucrările lui Marx şi ale lui Engels sunt tipărite de Editura Politică. Ei bine, de data asta noi am decis, pe baza indicaţiei lui Dej, să fie scoasă nu de Editura Politică, ci de Editura Academiei. NcdicLcmnaru: - Să-i daţi girul ştiinţific. PaulN"J.CUlescu-Mizil: - Adică am mers pe linia: nu facem politică. Trebuia să avem girul ştiinţific. NcdicLemnaru: - Da, să-i daţi girul ştiinţific. PaulN"J.CUlcscu..Mizil: - Facem ştiinţă. Ce probleme pune Marx în aceste însemnări? NcdicLemnaru: - Asta am vrut eu să vă întreb. De ce atâta bătălie în jurul apariţiei acestei cărţi? Paul Niculescu-Mizil: - De ce atâta bătălie? Pentru următorul motiv. Este o filipică împotriva imperialismului ţarist. O dema care a politicii ţarismului, în general. Aici se scrie clar că Basarabia a fost românească şi a fost acaparată de Imperiul ţarist. Or, noi nu aveam nici forţă şi nici nu eram într-o situaţie politică prielnică. Raportul de forţe era de aşa natură încât nu puteam să punem această problemă, decât ca o problemă de istorie. În 1944, când s-a discutat problema armistiţiului, a exi lat declaraţia lui Molotov, susţinută de americani şi de englezi: „Problema graniţelor între România şi Uniunea Sovietică nu e pune în discuţie". Nedicl...emnaru: - În 1944. Paul Niculescu-Mizil: - În 1944, nici nu putea fi ridicată această problemă. Molotov i-a spus lui Pătrăşcanu: ,,Voi trebuie să înţelegeţi că

sunteţi un stat învins. Acest punct de vedere trebuie să fie înscris în Convenţia de Armistiţiu". Noi le-am publicat pentru că am ţinut foarte mult la aceste însemnări despre români. Asta nu este o carte scrisă de Marx, asta este o carte scrisă de un istoric francez, Elias Regnault. Marx a făcut însemnări pe ea. Şi pentru că am ţinut foarte mult, am scos o ediţie mai frumoasă, bibliofilă, cu textul olograf. Ncdic Lemnam: - Aceasta a fost publicată în? Paul N"J.CUlcscu..Mizil: - În 1965. Nu s-a publicat în ediţie de masă. Numai în câteva exemplare, difuzate la câţiva oameni. NcdicLemnam: - Acesta este manuscrisul de la Amsterdam? Paul Niculescu-Mizil: - Este manuscrisul de la Amsterdam. Descifrat, tradus şi publicat. Este oare acesta un fapt izolat? Nu! Iată domnule Lemnaru de ce nu este un fapt izolat. Am aici un volum care se numeşte Presa munci­ torească şi socialistă din România,editat în 1964, şi unde s-a publicat, pe baza indicaţiei mele, pentru prima oară după 23 August, o scrisoare a lui Engels adresată socialistului Ioan Nădejde. Se scrie: ,,Românii trebuie să fi cunoscut ţarismul... prin răpirea de două ori, repetată, a Basarabiei". Asta o spunea Engels. Deci nu o spunea Niculescu-Mizil, Lemnaru, Gheorghiu-Dej. O spunea Engels. În anul 1964, Mao Zedong, într-o convorbire cu ziariştii japonezi... NcdicLemnam: - Înainte de apariţia Declaraţiei? PaulN"1CUl.eacu-Mizil: - După. A făcut o declaraţie care spunea că Basarabia este românească. Această declaraţie a lui Mao Zedong nu s-a făcut din senin. NcdicLemnaru: - Nu s-a dat publicităţii? PaulNiculcscu-Mizil: - Cum să nu. A fost publicată de ei, de către chinezi NcdicLemnaru: - Dar la noi, la noi? PaulN"iculescu-Mizil: - La noi, nu. NcdicLemnaru: - Îi provocam pe sovietici? PaulNiculescu-Mizil: - Pentru că atunci era o manifestare politică. Noi ne-am străduit să o ţinem în limitele unei cercetări ştiinţifice. Acestea au fost momente legate de pregătirea Declaraţiei din aprilie. Aş vrea să fac o mică digresiune. Să mai spun ceva despre preocupările noastre. pentru ca să fie bine înţeles punctul nostru de vedere. Noi am

52

53

marcat în câteva etape poziţia noastră în chestiunea Basarabiei. Cea ară­ tată înainte a fost o etapă. O a doua etapă a fost în jurul anilor 65-68. Am fost responsabil de această problemă.Atunci am luat decizia de a se publica hărţile istorice, aşa cum a fost istoria. Cea mai edificatoare este publicarea acestor hărţi la Muzeul Unirii de la Alba Iulia. În 1968, am răspuns de restaurarea acelei clădiri istorice, de organizarea acestui muzeu. Atunci a fost amplasat acolo, cu contri­ buţia mea hotărâtoare, monumentul lui Mihai Viteazul, făcut de Oscar Han. Tot acolo au fost expuse hărţile României, aşa cum au fost ele. Până atunci, harta României Mari nu prea se expunea, şi nici harta Moldovei. NcdicLemnaru: - România Mare de la 1918 ! PaulN'JCUlescu-Mml: - Da. România Mare din 1918. În acele mo­ mente, 1965-68, am luat hotărârea de principiu: hărţile să fie hărţile timpului.Dacă-i România din 1918, să fie aşa cum era ea în 1918. Dacă-i România din 1945, să fie aşa cum era ea în 1945. Era o decizie corectă, nu? NcdicI...cmnaru: - Da, da. PaulNiculescu-Mizil: - De asemenea, am înlăturat din manuale, din cărţi, acele formulări care vorbeau despre eliberarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, despre cotropirea ei de către România burghezo-moşierească etc. Să mai evoc două mici momente legate de problema Basarabiei. NcdicI...cmnaru: - Puteţi spune, de ce nu? PaulN'wulcscu-Mizil: - În 1978, a venit aici o delegaţie alcătuită din Gromîko, lumea ştie cine era... Ncdic Lemnaru: - Da, desigur. Fostul ministru de Externe al Uniunii Sovietice. Paul N'iculcscu-Mizil: - Doi secretari ai Comitetului Central. Rusakov şi ... NcdicLemnaru: - Katuşev? PaulN'tculcscu-Mizil: - Nu şi încă unul.o să-mi aduc eu aminte. A, da Ponomariov. Oamenii ăştia au venit să ne facă nouă un pomelnic de reproşuri. Era obişnuit. istematic. să se vină cu reproşuri. Ncdic Lemnaru: - În 1978 mai aveau tupeul să facă asemenea reproşuri?

Paul Niculescu-Mizil: - Cum să nu! Până în 1989. Atunci repro­ şurile erau în primul rând de ordin politic, ideologic, cultural. Ceauşescu mi-a dat sarcina să stau de vorbă cu delegaţia. Din delegaţia română a mai făcut parte Andrei Ştefan şi Vasile Muşat, care era secretar. Două zile am discutat cu ei. Tot felul de reproşuri: de ce apare aşa în cartea cutare, că suntem antisovietici etc. Unul dintre reproşurile majore: că vrem Basarabia, că avem revendicări teritoriale la Uniunea Sovietică. Am răspuns, zâmbind:,,Andrei Andreevici - aşa era formula de politeţe - da, tovarăşe, am vrea să revină Basarabia la noi. Dar dumneata crezi că putem?" ,,Nu, asta nu se poate" - a răspuns el. ,,Păi, vezi Andrei Andreevici.Politica nu este ce vrem, politica este ceea ce se poate. Este arta posibilului. Crezi că suntem aşa de proşti să nu înţelegem că nu e posibil acest lucru? Cum să spuneţi voi că avem pretenţii teritoriale? N­ avem pretenţii teritoriale. Noi avem pretenţia să nu se mai spună că sunt două popoare: poporul român şi poporul moldovean. Să nu se mai spună că sunt două Jimbi: limba română şi limba moldovenească". După aceea, într-o pauză, l-am luat şi, cu ruseasca mea, care nu este impecabilă, i-am spus: ,,Dragul meu, mama mea e moldoveancă, tatăl meu este muntean. Cum pot să spun eu că tata şi mama vorbeau două limbi, limbi diferite? Cum pot să spun că ei sunt de două naţionalităţi. Terminaţi cu prostia asta că vă faceţi de râs. În situaţia aceasta sunt zeci de mii de oameni, în România şi în Basarabia". Noi am pus, în acele discuţii, problema ca o chestiune de istorie. Şi, în sfârşit problema politică.Problema politică a fost pusă şi ea cu claritate. Din păcate a avut urmări tragice. La Congresul al XIV-iea al partidului, în raport s-a pus aproape textual... NcdicLemnaru: - Ultimul Congres. PaulN'iculcscu-Mizil: - ,,Trebuie ă se declare neavenit (poate nu citez exact) Pactul Ribbentrop-Molotov . i trebuiesc desfiinţate toate urmările acestui pact". Eu m-am întrebat şi mă întreb dacă nu este una dintre cauzele pentru care s-au produs evenimentele de mai târziu, din decembrie 1989? Ncd.icLemnaru: - De peste o lună.Domnule Mizi I, deci cu proble­ ma Basarabiei, ca moment premergător Declaraţiei din aprilie, noi ne­ am extins aria şi am ajun până în 1989. E bine că am grupat problemele a.a privind soarta şi de tinul acestei părţi de pământ al României.Acum facem un pas în faţă. în continuare şi vă întreb: care erau problemele ce

54

55

se puneau în viaţa politică internă din România şi în viaţa externă a ţării în raport cu URSS şi celelalte ţări socialiste în preajma apariţiei Decla­ raţiei din aprilie? PaulN'lCUlcscu-Mizil: - Da. Ncdic Lcmnam: - Dar vă rog pe scurt, pentru a reveni la Declaraţie! Paul N'lCUlcscu-Mizil: - Aş vrea înainte de a răspunde la această întrebare să mai marchez un mic moment, deşi el s-a produs puţin după Declaraţie, şi anume: apariţia studiului împotriva planului Valev în ,, Viaţa economică". Pe scurt, în presa economică şi geografică sovietică exista teoria complexelor interstatale economice. Teoria consta în următoarele: o bucată dintr-o ţară, o bucată din a doua ţară, o bucată din a treia ţară, undeva la graniţă, constituiau un complex economic. Acesta nu se mai subordonează economiei din ţara respectivă. NcdicLemnam: - Economiei naţionale. Paul Niculescu-Mizil: - Este un complex de sine stătător. Tovarăşul Valev, un economist, a publicat un studiu pe acea tă temă. El a propus un complex economic al Dunării de Jos, care avea următoarea alcătuire: cam jumătate din România (6 regiuni, inclusiv Bucureştiul, Galaţiul, Dobrogea ş.a.m.d.), o părticică din Uniunea Sovietică şi o parte din Bulgaria alcătuiau complexul economic al Dunării de Jos. Să te miri, să te cruceşti! Deci regiunile astea din România nu mai erau legate economic de Reşiţa, de Bacău, de Suceava, nu mai erau legate politic de Bucureşti. Ncdic Lemnaru: - Chiar capitala României a fost inelu ă în acest complex. PaulN'lCUlcacu-Mizil: - Chiar Capitala. Atunci a fo t informat Gheorghiu-Dej. El a cerut să se dea un ră puns ţeapăn. Răspunsul a fo t dat tot pe linie ştiinţifică. A scris un economist în Uniunea Sovietică, de la noi i-a răspun tot un economist. Răspunsul a fost dat în „Viaţa economică" din iunie 1964. Deşi un edi­ torial, articolul a fost scris de Co tin Murge cu. Nu mai este în viaţă. Îmi pare rău. NcdicLemnaru: - Un mare economist. PaulN'lCUlcscu-Mizil: - Un mare economi t, un urnre gazetar, un om admirabil. Bârlădeanu a informat de pre această stare de lucruri. Tot el a contribuit la orientarea articolului. Eu am fo t omul care a ales. ca să

spun aşa, şi am propus autorul, am propus unde să apară şi am participat Ja redactarea finală a acestui articol. Este un articol ţeapăn, care respinge orice încercare de ciuntire a teritoriului naţional, de ignorare a graniţelor naţionale, de fărâmiţare teritorială a României. A avut un mare ecou intern, un mare ecou extern. Eu consider că acest articol are o mare actualitate pentru zilele noastre. Pentru că şi astăzi - d-ta eşti mai la curent decât mine, eu sunt mai puţin la curent - , şi astăzi se vântură asemenea teorii. Se propune să se constituie nişte entităţi, nu ştiu ce fel, cu o parte din România de vest, cu o parte din Ungaria, din fosta Cehoslovacie. Este de neînţeles. Pe plan intern s-au luat o serie de măsuri care mergeau tot pe linia deschiderii, tot o linie naţională. NcdicLemnam: - '63-'64. PaulN'lCUlcscu-Mizil: - 1962-63-64. Care au fost aceste măsuri? Unu. Măsuri de îmbunătăţire a nivelului de trai al populaţiei. Începuseră să dea roade efectele politicii de dezvoltare a industriei. Doi. A fost lichidată instituţia consilierilor sovietici din Securitate. În perioada '62-'64 s-a terminat cu ei. Românii au ridicat această problemă la sovietici. Trei. S-a terminat procesul de eliberare din închisori a deţinu­ ţilor politici. NcdicLemnam: - În 1964. Paul Niculescu-Mizil: - Până în '64 - perioada '62-'64. Este foarte trist, este regretabil, este o pată pe istoria noastră că au existat deţinuţi politici. NcdicLcmnaru: - Este o întrebare separată, pe care v-o pun mai târziu. PaulN'J.CUl.cscu-Mizil: - Dar în perioada amintită, s-au scos oamenii din puşcărie. Eu nu mă ocupam nici de puşcării, nici de Securitate, nici de Interne. Mă ocupam de problemele ideologice. Dar am primit indicaţia să ajut pe foarte mulţi oameni să-şi recapete po turile de muncă. să lucreze. Paralel a avut loc procesul pe care eu l-am numit de derusificare. NcdicLcmnaru: - De desovietizare. PaulNiculescu-Mizil: - Nu, eu nu spun aşa, ci derusificare. S-au de fiinţat o serie de instituţii: Maxim Gorki, In titutul . i Analele româno­ sovietice, Muzeul Româno-Rus. editura Cartea ru ă etc. S-au schimbat numele trăzilor. În '63 - ţi-am vorbit de pre momentul cu articolul lui Maurer - , Gheorghiu-Dej m-a chemat şi mi-a pu : ,.trebuie să mai

56

57

luăm nişte măsuri, pe linia aceasta". Şi atunci eu am pus problema revistei „Lumea", adică a revistei „Timpuri noi". La noi, singura publi­ caţie de politică externă era traducerea acestei reviste, respectiv „Novoe Vremia", în ruseşte, şi „Temps Nouveaux", în franceză. Traducerea în limba română se vindea în ţară. l-am spus lui Dej: ,,Este imposibil. Nu e poate. Suntem ţara lui Titulescu. Trebuie să avem o publicaţie de politică externă românească, să oglindim punctul de vedere românesc". Gheorghiu-Dej care, repet, era un om foarte prudent, m-a întrebat: ,,Şi ce propui?" „Propun să scoatem o revistă românească, să încetăm editarea revistei „Timpuri noi". M-a chestionat timp de o oră. Cum? Ce? Cine? Putem? Nu putem? ş.a.m.d. Nu mi-a dat nici un răspuns. După două-trei zile m-a chemat din nou. Era cu Bodnăraş. ,,Cum este cu chestia aia? Te-ai mai gândit?" ,,Tovarăşe Gheorghiu-Dej noi aşteptăm un semnal", am răspuns. El zice: ,,Scoatem o revistă românească de politică externă, dar nu interzicem «Timpuri Noi». Le lăsăm să moară treptat". L-am chemat pe George Ivaşcu şi i-am dat sarcina: ,,În două săptămâni îmi aduci 20 de reviste, cele mai bune reviste din lume de politică externă". Nu! I-am dat o lună. Dar el a făcut în două săptămâni câteva variante de sumar şi machetă. Domnule, revista a fost de mare ecou, de mare răsunet. Pentru că noi atunci „am rupt coada câinelui", cum se spune. Dacă, până atunci, în pre a românea că existau numai anumite puncte de vedere, unilaterale ... NcdicLcmnaru: - Din punct de vedere extern, al politicii externe. Paul N'iculcscu-Mizil: - ... ,,Lumea" a publicat pe toţi gazetarii, pe americani, pe cine mai vrei şi nu vrei. Cine ia colecţia revistei „Lumea" vede ce bogăţie de informaţie politică. NcdicLcmnaru: - De informaţii. Paul N'lCUlescu-Mizil: - Ce larg evantai de păreri. Pentru acele timpuri a fost o revoluţie în presă. De aceea dau o anumită semnificaţie apariţiei acestei reviste. Şi acum ne apropiem de elaborarea Declaraţiei. Această Declaraţii:: a pornit de la problema încetării polemicii între partidul chinez şi cel ovietic. Atunci. noi am luat iniţiativa de încetare a polemicii publice. A fost trimi ă o delegaţie la Moscova. la Beijing. s-a dus şi în Coreea.

A discutat cu conducerea chineză şi cu conducerea sovietică, cerându-le să pună capăt polemicii, să găsească mijloace de înţelegere. Delegaţia a fost alcătuită din Maurer, conducătorul ei, Ceauşescu, Bodnăraş, Chivu Stoica. Delegaţia s-a întors, a făcut un raport în faţa plenarei. Pe baza acestui raport s-a adoptat Declaraţia respectivă. Ăsta a fost aspectul exterior. Aspectul de fond care a fost? Sigur că pe noi ne interesau relaţiile dintre partidele comuniste şi muncitoreşti. Ne interesa să nu fie polemică. Dar problema de fond era natura acestor relaţii. Partidele comuniste sunt partide naţionale sau sunt partide internaţionale? Partidele comuniste sunt subordonate intereselor naţio­ nale ale ţării, ale poporului respectiv sau sunt subordonate intereselor internaţionale? Partidele au autonomie sau sunt subordonate unui centru? Aceasta a fost problema fundamentală care a preocupat pe români! De aceea am scris această Declaraţie. În definitiv, noi puteam să spunem: să se bată ruşii şi chinezii cât vor. Noi nu ne amestecăm şi cu asta basta. Dar nu aceasta era problema. Problema era: caracterul partidului! Pe cine slujeşte el? Şi noi am dorit să demonstrăm, să imprimăm linia naţională. Eu spun mereu linia naţională. Aceasta era foarte important. Partidul Comunist era şi partid de guvernământ. Dacă partidul nu avea o linie naţională, atunci nici ţara nu avea o linie naţională. Deci problema era nu numai a relaţiilor dintre partidele comuniste, ci era problema între ţările socialiste. Ce fel de ţări sunt astea? Sunt ţări de sine stătătoare? Sunt ţări independente? Sunt ţări suverane? Sau sunt ţări înglobate într-un cazan comun, cu un şef, şi merg în cadenţă după fluierul şefului? Aceasta era problema fun­ damentală a Declaraţiei. Eu nu vreau să intru în multele teze pe care le cuprinde acest document. Ncdic Lemnaru: - Nu. Paul Niculescu-Mizil: - Ea dă un răspuns absolut categoric. Nu există centru în mişcarea muncitorească. Fiecare partid răspunde faţă de conducerea lui, faţă de poporul lui. Nu există partid-părinte şi partid-fiu. Nu există un partid tată şi nu mai ştiu cum, adică nu există subordonare. Nimeni nu are voie să se amestece într-un alt partid. Nimeni nu are voie să determine linia politică a altui partid. La fel şi între ţările socialiste. Asta a fost problema esenţială a acestei Declaraţii. Şi de aceea s-a numit Declaraţia de independenţă a României.

58

59

III Ncdic Lemnaru: - Mergem mai departe, şi ne cantonăm la .momentul anului 1964, la demiterea lui Hruşciov. Ne interesează, cred că şi dvs. sunteţi de acord cu mine, să spunem telespectatorilor conse­ cinţele demiterii lui Hruşciov pentru relaţiile noastre cu Uniunea Sovie­ tică, pentru politică românească externă. Paul N"u:ulcscu-Mizil: - În legătură cu aceasta vreau să prezint, din amintirile acelui ghem ce se deapănă, două lucruri: unul este momentul vizitei pe care am făcut-o la Moscova, în drum spre Beijing. Ncdic Lemnaru: - În ce an? PaulN"JCUlescu-Mizil: - În anul 1964, în luna septembrie, am făcut parte din delegaţia condusă de Maurer şi alcătuită din Bodnăraş şi Nicu­ lescu-Mizil, care a participat la Beijing, la aniversarea revoluţiei chineze. Ncdic Lemnaru: - Cum se spunea pe vremuri, tripleta de aur a conducerii politice din România. Paul Niculescu-Mizil: - Nu ştiu. Nu tripleta de aur. Dar ... era o tripletă, Maurer, Bodnăraş şi cu mine. O să-i întâlniţi în foarte multe împrejurări, fie la reuniunile Tratatului de la Varşovia, fie la reuniunile CAER, fie la Moscova, fie în China, fie în Vietnam ş.a.m.d. Este, cum vă spun, ceva care a existat. NcdicLcmnaru: - Da. Paul Niculescu-Mizil: - În fotbal se întâmplă să existe tripletă, şi în politică există tripletă. Deci, eram în drum spre Beijing. De regulă. când mergeam la Beijing ne opream la Moscova. O să mă întrebi: de ce vă opreaţi la Mo cova? Pentru că era bine să ştie vecinul nostru că ne ducem la Beijing, că nu avem nimic de ascuns. Nu? Ncdic Lemnaru: - Marele nostru vecin. Paul Niculescu-Mizil: - Marele nostru vecin. Ne primeşte Hruşciov. La aeroport ne întâmpină o gardă de oameni politici, Kosîghin ş.a. Ne invită la o masă care a avut loc într-o casă a lor pe colinele lui Lenin. O masă ce a durat câteva ore. nu se mai termina. O masă la care Hruşciov a avut momente. cum ă spun, acce e melancolice. Ne-a ridicat de la masă. a de făcut larg draperiile de la ferestrele mari. Ne-a arătat Moscova. luminile Moscovei, a vorbit frumos despre ea. O masă la care am discutat politică. De regulă, la mesele a tea eu nu prea mâncam, nici 60

alţii, nici nu prea beam. Erau mese de lucru. Ne-am sculat de la masă după nu ştiu câte ore. Ne-am despărţit. Ne-am suit în avion, să plecăm spre Beijing. Cei trei români, toţi trei au spus aproape în acelaşi timp: ,,La Moscova se întâmplă ceva, cu Hruşciov se întâmplă ceva" . Care era schimbarea pe care am constatat-o la Hruşciov? Dacă înainte îi spuneai lui Hruşciov despre China sărea în sus. Acum când noi îi spuneam că ne ducem în China, că discutăm, că ar trebui relaţii, că ar fi bine ca şi Uniunea Sovietică să aibă bune relaţii, Hruşciov nu reac­ ţionează, nu respinge, ci, dimpotrivă ore întregi ne întreabă: ,,Cum vedeti dvs., credeţi că o să fie aşa?" Ncdicu:mnaro: - Deci septembrie 1964. Paul N"u:ulcscu-Mizil: - Sfârşitul lui septembrie, octombrie 1964. În schimb, ceilalţi, mai ales Kosîghin: dur, extrem de dur! Ne-am spus în avion... Ncdicu:moaru: - Cei trei. Paul N"J.CUlcscu-Mizil: - Cei trei. Ne-am spus: Unu. ,,Există un punct de vedere favorabil înţelegerii". Doi. ,,În conducerea sovietică sunt disensiuni în această problemă". Dragă domnule Lemnaru. De Ia Beijing ne ducem în Birmania, în Pakistan şi ajungem la Cairo -, deci sunt vreo zece zile. Când mă duceam într-o delegaţie voiam să văd nu doar castelul, palatul şi casele rezidenţiale. Am vrut să văd şi eu Cairo. Pe jos. Să văd unde joacă egiptenii table. Şi m-am dus cu oamenii de la ambasadă, m-am plimbat pe jos. Când am ajuns acasă, Maurer şi Bodnăraş mi-au spus: ,,tu te plimbi pe străzile din Cairo şi Hruşciov îşi dă demisia". Hrusciov îsi dăduse demisia. Adică a fost forţat să-şi dea demisia. Noi am f�st, cred, ultima delegaţie care s-a întâlnit cu Hruşciov. NcdicLcmoaru: - l)in care făceaţi parte şi dvs. PaulN"u:ulcscu-Mizil: - Din care făceam parte şi eu. Asta este primul moment. Al doilea moment. După plecarea lui Hruşciov. Ncdicu:moaru: - După demisia lui. PaulN"JCUJescu-Mizi.1: - După demisia sau răsturnarea lui Hmsciov. . Ncdic Lemn.aru: - Se afla la odihnă în Crimeea. PaulNiculescu-Mizil: - Nu ştiu unde se afla. După răsturnarea lui, chinezii au luat următoarea iniţiativă: să fie invitate toate tările socialiste 61

la sărbătorirea zilei de 7 noiembrie. Au făcut această propunere sovie­ ticilor. Ce însemna această iniţiativă? NedicLemnaru: - Iniţiativa chinezească. PaulNJCUlcscu-Mizil: - Însemna un pas din partea Chinei. Ei erau la bătaie, la cuţite, se înjurau prin presă. A plecat Hruşciov, hai să găsim o portiţă de împăcare. NedicLemnaru: - Să precizăm: venise Brejnev la putere. Paul Niculcscu-Mizil: - Venise Brejnev. Atunci conducerea română a decis o delegaţie pentru 7 Noiembrie. Din nou tripleta, din nou Maurer, Bodnăraş şi Mizil în această delegaţie. Ne-am dus acolo. Sarcina noastră a fost foarte clar exprimată de către Gheorghiu-Dej. Ne-a convocat şi ne-a spus: ,,Două sarcini aveţi: să vedeţi unde bate vântul acolo. Încotro. După schimbare. Să militaţi pentru înţelegere între China si Uniunea Sovietică". Ne-am dus acolo. Au fost întâlniri, paraîntâlniri, �u mai vorbesc. Ce ne-a şocat pe noi românii? Pentru că noi analizam tot ce spunea interlocutorul nostru. Mai ne puneam şi bila la contribuţie. Ca să înţelegem ce se întâmplă. Ca la biliard, mandă, bilă. Ne-a izbit o decla­ ratie foarte fermă a lui Brejnev: ,,noi nu avem nimic de schimbat în �litica externă. Toate problemele de politică externă au fost hotărâte de noi, de organul colectiv de conducere". Deci pe Hruşciov nu l-au scos din cauza politicii externe. Acest lucru a fost foarte serios analizat de către noi. Adevărul este că eu cred că motivele debarcării nu sunt străine de politica externă, nu sunt străine nici de problema eşecului cu CAER-ul, nici de problema retragerii trupelor sovietice din România. Nu sunt străine nici de intenţia lui Hruşciov de a îmbunătăţi raporturile cu China. Acelaşi lucru l-au spus şi chinezilor. Noi am avut o întâlnire foarte importantă cu delegaţia chineză. NedicLemnaru: - Asta în altă vizită. PaulNJCUleaco-Mizil: - La aceiaşi dată. La 7 Noiembrie au venit şi chinezii. Au venit cu Zhou Enlai. Noi am avut o întâlnire cu Zhou Enlai, acolo Ia Moscova. Am analizat împreună. Chinezii au fost şi ei deza­ măgiţi de poziţia lui Brejnev. Noi am susţinut în discuţiile cu Brejnev. şi în discuţiile cu Zhou Enlai, că este un moment favorabil pentru reluarea discuţiilor şi negocierilor, pentru rezolvarea problemelor. Nedic Lemnaru: - Pe mine m-ar interesa, sunt convins că şi pe telespectatorii noştri. ca dumneavoastră. ca om implicat în politica

62

Rom âniei din acea vreme, să ne spuneţi care au fost luptele de culise după moartea lui Dej în obţinerea puterii supreme în România? PaulNJCUlcscu-Mizil: - Ce vă pot spune eu, ce ştiu eu. Un lucru vă sp pot une: boala lui Gheorghiu-Dej a fost foarte.... Nedicl.nnuaru: - Misterioasă. Pau1NJCUl.C1CU-Mizil: - Nu, nu misterioasă. Eu nici asta nu ştiu dacă a fost misterioasă. Gheorghiu-Dej a suferit de cancer la plămâni şi, mi se pare, la rinichi, la aparatul urinar. Se spune că a fost iradiat ş.a.m.d. Eu nu pot să spun, să mă aventurez în lucruri pe care nu le cunosc. Nedicl.nnnaru: - Corect din partea dvs. PaulNJCUlescu-Mizil: - Boala lui Gheorghiu-Dej a fost însă ţinută într-un strict secret, chiar faţă de activul apropiat, până când s-au dat publicităţii comunicatele medicale. Puţin înainte de moartea lui Dej, am condus activitatea de înregistrare pentru televiziune a unei cuvântări a lui. Probabil la 1 ianuarie, de Revelion sau la alegeri. Nu mai ţin minte. A trebuit să-I.oblig pe Dej să repete înregistrarea. A făcut-o foarte receptiv. Nediclnnnaru: - Vă spun eu, lucram în presă. PaulNJCUlescu-Mizil: - Foarte receptiv. Al doilea lucru pe care îl ştiu este că, încă înainte de a muri Gheorghiu-Dej, s-a trasat un fel de linie în rândul aparatului Comitetului Central. Este nevoie de unitate şi această unitate nu poate să aibă loc decât ascultându-l pe Ceauşescu, indicaţiile acestuia. Nedicl.nnnaru: - A spus Dej. Paul NlCUlescu-Mizil: - Nu! Se vorbea în aparatul Comitetului Central despre acest lucru. Mie personal mi-a spus aceasta Leonte Răutu, care era în acel moment şeful Direcţiei de propagandă şi cultură. Nedicl.nnuaru: - Şeful dumneavoastră. Paul NiculCICU-Mizil: - ,,Mizil, acum trebuie să-l ascultăm pe Ceauşescu". Al treilea lucru, care este absolut cert: a existat o tendinţă fermă ca numirea sau alegerea secretarului general să se facă înainte de venirea delegaţiilor străine. Adică înainte de venirea delegaţiei sovietice. Pentru ca atunci când vin să găsească un om în funcţiune. Să nu vină să spună. pune-I pe ăla. sau pune-I pe ăla. În ziua în care Ceauşescu a fost ales secretar general al partidului, eu am fost ales secretar al CC. A fost cea mai înaltă funcţie de până atunci. După aceea a avut loc Congresul partidului. Congresul al IX-iea. Am fost 63

ales în Comitetul Politic Executiv. În 1966, la o altă şedinţă am fost ales în Prezidiul Permanent al CC, care era compus din 7 sau 9 oameni. NcdicLemnaru: - Nouă oameni. Paul Niculescu-Mizil: - Au fost odată 7, apoi 9. Era organul colectiv restrâns, care rezolva toate problemele pentru CC, cu deosebire problemele externe. NcdicLemnaru: - Cum vă explicaţi această promovare? PaulN"1CUlesco-Mizil: - Cum îmi explic această promovare? Ncdic Lemnaru: - Eraţi în graţiile lui Ceauşescu? Aţi fost prieten cu el până atunci? PaulN"1CUlesco-Mizil: - Eu zic simplu: Unu. Ceauşescu a devenit secretar general al partidului. El avea nevoie să se sprijine pe foştii lui colegi, pe vechii colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej. Dar, în acelaşi timp, avea nevoie şi de o contrapondere, de elemente care nu au fost în conducerea lui Dej, cu ajutorul cărora să întinerească conducerea şi să păstreze un echilibru în cadrul organului de conducere. Doi. Eu am avut tot timpul în ultimii ani certitudinea că Gheorghiu­ Dej a contat pe o potenţială promovare a mea. De unde am tras eu această concluzie? În 1957, când a fost numit Grigore Preoteasa secretar al CC, Dej m-a chemat, în faţa acestuia, şi mi-a spus: ,,El va fi secretarul Comi­ tetului Central cu problemele de propagandă, ideologie şi internaţionale. Să-i dai sprijinul". Mai vreau să adaug aici că eu l-am susţinut pe Ceauşescu atunci când a fost promovat în funcţie. NcdicLemnaru: - Când? Paul Niculescu-Mizil: - În 1965. Un prieten de-al meu, ca să-mi facă mie un serviciu, în timpul procesului, a făcut o declaraţie... NcdicLemnaru: - După '90. Paul Niculescu-Mizil: - În presă. El a spus că la Plenara din 1965 eu m-am pronunţat contra, am votat contra alegerii lui Ceauşescu. Nu este adevărat. I-am trimis mulţumiri prietenului meu şi i-am spus: ,, tu încurci puţin borcanele". NcdicLemnaru: - Nu puteţi să spuneţi cine e? Paul Niculescu-Mizil: - Nu. I-am transrni : ,,nu mai spune lucrul ăsta, că nu este adevărat. Eu în "65 l-am susţinut pe Ceauşescu'·. NcdicLemnaru: - Este clar. domnule Mizil.

PaulN"wulcscu-Mizil: - Prietenul acesta al meu a făcut o confuzie. Mai târziu.în 1967-1968, când s-a pus problema ca Ceauşescu să fie ales nu de Comitetul Central, ci de Congresul partidului, m-am opus acestui punct de vedere. Dar nu pentru că eram anti-Ceauşescu. Din conside­ rentul că alegerea secretarului general de către Congres, nu de către CC, implica un risc foarte mare. Implica riscul punerii secretarului general al partidului în afara Comitetului Central.deci în afara controlului acestuia. Atunci a avut loc o discuţie în Prezidiul Permanent. Ea nu a depăşit graniţele acestuia. Punctul meu de vedere nu a câştigat. Atunci bătrânii, mai ales Maurer, au susţinut ca Ceauşescu să fie ales de Congres cu argu­ mentul următor: ruşii să nu aibă posibilitatea să-l schimbe decâ t prin Congres. Acest punct de vedere a câştigat. NcdicLc:mnaru: - Deci, ne aflăm în anul 1965. Ceauşescu a preluat conducerea politică a ţării. Dumneavoastră aţi fost promovat secretar în Comitetul Central cu probleme de ideologie, propagandă şi probleme internaţionale... PaulN"wulcscu-Mizil: - Am fost secretar cu problemele de propa­ gandă şi ideologie. Dar, fiind membru în Prezidiul Permanent, am răs­ puns, deşi era un alt secretar pentru aceste probleme, şi de problemele internaţionale. Ncdicumnam: - De la început, din 1965? PaulN"iculescu-Mizil: - Din 1966. Ncdic Lemnaru: Eu vreau să vă întreb altceva. În calitatea nouă pe care o aveaţi, eraţi în conducerea superioară a conducerii politice din România. De ce prima vizită a lui Nicolae Ceauşe cu a avut loc la Mo cova şi nu în altă parte. Ce s-a dorit să se rezolve? Vă întreb acest lucru pentru că, din delegaţia care l-a însoţit pe Nicolae Ceauşescu în această primă vizită a lui, după alegerea sa în fruntea ţării, aţi făcut parte şi dumneavoastră. Paul N"lculcscu-Mizil: - Scopul vizitei noastre a fost exprimat în două direcţii. Prima: să afirmăm cu claritate dorinţa noastră de bună vecinătate .ide colaborare cu URSS. Eu cred, cu toată fermitatea. că prima măs ură pe care trebuie -o aibă în vedere ni. te oameni politici înţelepţi este să aibă bune raporturi cu vecinii, oricine ar fi aceştia. Noi ne­ am călăuzit de acest principiu. În raporturile cu Uniunea Sovietică şi în

64

65

raporturile cu toţi ceilalţi vecini.Cred că şi astăzi politica noastră trebuie să fie aceeaşi, să avem raporturi bune cu vecinii, să colaborăm cu ei. NcclicLcmnaru: - Teoria lui Titulescu? Paul lfu::ulcscu-Mizil: - Da, teoria lui Titulescu ! Dar este o teorie care o indică bunul simţ în politică. Sigur, nu orice colaborare. Asta am spus noi sovieticilor: ,,tovarăşi, noi vrem relaţii pe toate planurile cu dumneavoastră, pe baza principiilor de egalitate, independenţă, neames­ tec, suveranitate, principii pe care le cunoaşteţi. Acesta a fost primul grup de probleme. Aici trebuie să spun că Maurer şi Bârlădeanu au avut un mare rol, promovând ideea relaţiilor economice. De asemenea şi ceilalţi membri ai delegaţiei. A doua direcţie a fost să marcăm faptul că sunt nişte probleme pe care ni le-a lăsat istoria nerezolvate. Noi trebuia să ne străduim, cu perse­ verenţă şi cu înţelepciune, să le rezolvăm. Pentru că problemele nu erau uşoare. Care sunt aceste probleme? Prima: tezaurul de la Moscova. Ncclic Lemnaru: - 1916. Paul N"JCUlcscu-Mizil: - Noi am prezentat o documentare extrem de serioasă, făcută de oameni de specialitate, din cultură, artă, finanţe, externe cu privire la situaţia tezaurului. Am arătat că acesta trebuie restituit României.Nu mai vorbesc despre reacţia interlocutorilor. A fost o discuţie foarte îndelungată. NcclicLcmnaru: - Da. Reacţia sovieticilor a fost foarte confuză şi dezlânată. Explicaţiile au durat vreo două zile. Mai întâi au întrebat: „Kakoi tezaur? Mî nicevo neznaem". Ce tezaur, nu ştim despre ce c vorba? Atunci le-am explicat. Eu aveam volumul lui Lenin - Opere ale e. Am deschis cartea şi am citit în limba rusă o telegramă a lui Lenin către un comandant de front care spunea: ,,bogatele valori aparţinând guvernului român trebuiesc păstrate cu cea mai mare grijă spre a fi predate în bună stare poporului român după doborârea contrarevoluţiei române". NcclicLcmnaru: - Excelent. Este bine. Paullf1CUlescu-Mizil: - Acest pasaj a fost publicat de noi în 1960. la Editura Politică, în volumul Lenin despre România. A.adar, noi nu am tal cu capul între urechi în această problemă. Ncdic umJDaru: - Deci aţi primit răspunsul după ce l-aţi citat pe Lenin.

PaulNiculescu-Mizil: - După acest răspuns a venit a doua expli­ e: cati ,,Dar a fost război civil. Belogvardeiţî (în româneşte ruşii albi), au Ju�t tezaurul. Cine ştie ce s-a întâmplat?" Riposta noastră: ,,Nu ne interesează. Sunt relaţii între state. Noi am pus de oficial tezaurul. Trebuie restituit". Atunci a venit a treia explicaţie: ,,Câte distrugeri aţi făcut voi în Uniunea Sovietică în timpul războiului?" Bineînţeles, noi am ânii rom respins şi această explicaţie. Îmi amintesc că, după această vizită, Suslov, într-o cuvântare la Odessa, fără a aminti nimic despre tezaur, a spus: ,,distrugerile făcute de armata română în Uniunea Sovietică sau de români - nu mai ţin minte exact - în timpul războiului nu pot fi răscumpărate cu tot aurul din lume". Era o aluzie clară, publică la poziţia noastră. Ncclicl..emnaro: - În ce an a făcut această declaraţie? PaullfJCUlesco-Mizil: Puţin după întrevederile de la Moscova. Ei bine, am citit un articol, într-o publicaţie din Moscova, scris de un redactor sovietic sau rus. El susţinea că noi am căzut de acord la aceste tratative, că această problemă a tezaurului este închisă. Nu este adevărat. Este o minciună. Noi nu am încheiat nici un fel de înţelegere că problema tezaurului este închisă.Ne-am ridicat de la masă, deci ne-am despărţit cu ideea că aceasta este o problemă de istorie nesoluţionată. Că ea trebuie soluţionată. De altfel, noi am repus-o - când spun noi, nu spun eu personal, ci conducerea română -, Ceauşescu a repus această problemă lui Gorbaciov. A venit vorba despre Ba arabia. Kosîghin a întrebat: ce înseamnă asta Basarabia? De unde aţi luat acest cuvânt.Atunci noi l-am arătat din nou pe Lenin. Am spus: ăsta-i Lenin. Basarabia există, există ca proble­ mă.Este o problemă de istorie care trebuie tratată în mod corespunzător. Altă problemă a fost problema statutului gurilor Dunării. S-a căzut de acord să se negocieze pe cale diplomatică. S-a tratat, nu ştiu ce rezul­ tate s-au obţinut. Mă voi interesa. Consider că această delegaţie, prezenţa ei în Uniunea Sovietică a avut un rol foarte important. Am pus clar: ,,dragi prieteni, vrem prietenie cu voi. Dar pe baza principiilor enunţate. Pe acea tă bază. Vrem să ne cunoaşteţi. Ăştia suntem. Aşa vom acţiona". Este un lucru important pentru istoria... NcdicLcmnaru: - ...istoria naţională.

66

67

Domnule Paul Niculescu-Mizil aceasta a fost prima acţiune a noii conduceri a României pe plan extern: vizita la Moscova şi punerea pe tapet a relaţiilor care trebuie să fie pe bază de egalitate, de respect, de suveranitate, de independenţă cu URSS. Pe plan intern ce s-a întâmplat în primii ani? PaulN'1CUlcscu-Mizil: - Pe plan intern, în spiritul continuităţii cu politica precedentă, s-a efectuat o mare lărgire, o mare deschidere politică. Incontestabil, aici meritul principal îl are Ceauşescu. S-au continuat măsurile pentru ridicarea nivelului de trai. S-a dezvoltat o atmosferă de liberalizare pe plan intern. S-au luat o serie de măsuri de îmbunătăţire radicală a raporturilor cu intelectualitatea, s-au ţinut un şir de consfătuiri cu oamenii de ştiinţă, cu academicieni, cu artişti plastici, cu nu mai ştiu cine. S-a efectuat un început de reformă în conducerea economică. în 1967 a avut loc o conferinţă naţională a partidului. Dacă ţineţi minte atunci s-au introdus aşa-numiţii mandatari, pe linia economiei de piaţă. Ncdicl..cmnam: - Privatizare. PaulN'JCUlesco..Mizil: - S-au luat măsuri pentru dezvoltarea demo­ craţiei interne în partid. S-au dat indicaţii în sensul renunţării la dosarul de cadre în selecţionarea oamenilor. Ceauşescu a fost un aspru critic al cultului personalităţii lui Dej. Pentru că acest cult a existat. Am stabilit o serie de măsuri concrete. De exemplu, să nu se mai afişeze portretul unui singur om, conducătorii să fie enumeraţi în ordine alfabetică ş.a.m.d. În 1968, la Plenara CC, au fost demascate abuzurile săvârşite în timpul lui Dej, în timpul lui Drăghici, inclusiv asasinarea lui Pătrăşcanu. S-a căutat o soluţie pentru a se antrena în jurul partidului şi alte forţe. Astfel s-a inventat ceea ce s-a numit Frontul Unităţii Socialiste. S-au înfiinţat Consiliile naţionalităţilor conlocuitoare. Am fost omul care, în 1970, a elaborat şi prezentat aceste propuneri în vederea lărgirii sferei democraţiei. Am înfiinţat Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice cu scopul de a stimula dezvoltarea acestor ştiinţe. Deci au avut loc un şir de măsuri care au caracterizat această deschi­ dere politică internă.

Ncdic Lemnaru: - Stimate domnule Paul Niculescu-Mizil, am a cultat cu multă atenţie derularea amintirilor dv . Ele sunt mărturii foarte importante pentru istoria contemporană a României. Dar, pentru că sunt

atât de multe, noi am făcut din ele un serial. Acum, vă propun să facem un pas înainte privind viaţa şi activitatea dvs. în deceniile care au trecut. PaulN'1CUlcscu-Mizil: - Înainte de 1964 s-a desfăşurat o acţiune de deschidere a relaţiilor României. După 1964, ea s-a afirmat mai puternic. Se baza pe Declaraţia din aprilie. Politica de independenţă, am spus eu, nu este politica unui singur om. Este politica unei ţări. Ceauşescu are mari merite în dezvoltarea acestei politici, dar ea nu începe cu Ceauşescu. Politica de independenţă a ţării a fost şi înainte. Dumneata ai amintit pe Titulescu. Această politică are o tradiţie. Iar după 23 August, această tradiţie a fost continuată în politica românească, cu toată fermitatea, de linia naţională. Neetic Lcmnam: - Deci, să punctăm câteva lucruri pe linia aceasta. Paul N'lCUlescu-Mizil: - Voi puncta aceste lucruri. Pe baza re­ laţiilor stabilite, s-a continuat politica de deschidere a alianţelor româ­ neşti. România să nu fie singură, să nu fie numai cu un grup de ţări, ci să aibă aliaţi pretutindeni. Aici am să subliniez îmbunătăţirea substan­ ţială a raporturilor cu Iugoslavia, care a fost, în această perioadă, şi cred că trebuie să fie şi în viitor, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai României. În perioada '66-'68, au avut loc şase întâlniri cu Tito, hai să zic, la nivel înalt. Patru au fost la nivelul lui Ceauşescu, la care am parti­ cipat, una la nivelul lui Maurer şi una la nivelul lui Niculescu-Mizil. Am fost trimis de conducerea partidului şi am discutat cu Tito, la Brioni. Aceste întâlniri au constituit un mare prilej de schimb de experienţă. Noi am discutat nu numai situaţia bilaterală, ci şi situaţia din mişcarea munci­ torească, a raporturilor cu China, cu Vietnam, şi - trebuie să spun - am discutat şi problema pericolului unei intervenţii sovietice în Cehoslovacia. Un al doilea moment a fost dezvoltarea relaţiilor noastre cu Vietnamul. Sigur, Vietnamul, ţară asiatică,este departe de noi. Ea nu este o ţară cum este China, cu ponderea pe care o are aceasta. Dar relaţiile cu Vietnamul au constituit atunci pentru România un element calitativ marcat. Care a fost acest element? Vietnamul era în război cu Statele Unite ale Americii. Acest război încurca socotelile multora, inclusiv socotelile României. Pentru că nouă nu ne convenea războiul împotriva Vietnamului. Pe de o parte. pentru că era un război nejust. Eu nu împărtăşesc teza că americanii aveau ce să caute în Vietnam. Americanii trebuiau să stea la ei acasă. Pe de altă parte. pentru că prezenţa acestui război agrava situaţia internaţională. inelu iv

68

69

IV

complica relaţiile î ntre China şi Uniunea Sovietică, î ntre care era o concurenţă în problema Vietnamului. . Noi am luat decizia să întărim raporturile cu Vietnamul. Am susţmut fără ezitare războiul Vietnamului împotriva americanilor. Am făcut ne numărate declaraţii guvername n tale. Eu am propus la Co ngresul a� IX-iea al Partidului o moţiu ne de solidaritate cu Vietnamul. În acelaşi timp, cunoscuta tripletă - despre care am vorbit - a făcut un şir de vizite la Hanoi, în anii '66, '67... NedicLmmaro: - Deci Maurer-Bodnăraş-Mizil... Paul ?flCUlescu-Mizil: - Maurer-Bodnăraş-Mizil... unele oficiale, altele confidentiale. De fiecare dată, ne-am dus prin Moscova şi prin Beijing. Voiam �ă marcăm de ce ne ducem şi să-i influenţăm şi pe so��tici. . Care a fost teza pe ntru care n e-am dus noi în Vietn am? SpnJm1m lupta Vietn amului împotriva Americii. Dar, în acelaşi timp, sprij!nim ideea u nor negocieri. Sprijinim ideea lichidării pe cale diplomatică a acestui conflict. Noi am ajuns la concluzia că americanii nu-i pot învinge pe vietna­ mezi, din cauza unui şir întreg de condiţii, inclusiv poziţiei geografice. Nu era numai jungla. Dar Vietn amul avea spatele Chinei. Ei se puteau retrage oricând în China, puteau să se replieze... Americanii nu se angajau într-u n conflict cu China... . . . Pe de altă parte, nici vietnamezii nu-i puteau învmge pe amencam, pentru că aceştia erau o forţă... şi atunci, am spus: soluţia nu este alta decât asezarea la masa tratativelor. NedicLmmaro: - Concret, ce-aţi făcut? Paul?fJ.CUlescu-Mizil: - Concret. Ne-am dus în Vietnam de „n" ori. am discutat cu vietnamezii. Trebuie să spun că o dată am dus discuţii cu Pham Van Dong în bu ncăr, un adăpost an tiaerian. Când americanii bombardau Han oiul, n oi am discutat în bu ncăr. Altădată, ca să trecem din China în Vietnam, a trebuit să stăm la graniţa chino-vietnameză o zi şi o noapte, sau două nopţi şi-o zi ca să găsim un momen t de răgaz, în tre bombardamente. Noi am spus vietnamezilor: ,,dragii noştri, pu nctul nostrn de vedere este: contacte. Punctul nostru de vedere: soluţie diplomatică'·. Nu vreau să spun că noi am determinat conducerea vietnameză. Decizia au luat-o vietnamezii, conducerea lor. Dar cred că am avut un rol, o in fluenţă în acest se ns. Este important să spun că am avut discuţii cu co nducerea 70

Vietnamului de Sud, cu preşedin tele Vietnamului de Sud, cu ministrul de Externe. Mi-aduc aminte un episod. Ministrul de Externe al Vietna­ mului de Sud, doamna Nguen Bin Tinh, l-a întrebat pe Maurer: ,,Şi dvs. ne sfătuiţi să tratăm cu imperialiştii americani?" Maurer a răspu ns foarte rituos: ,,Da, doamnă. Puteţi să-i bateţi? Nu. Atu nci discutaţi. Asta vă sfătuim noi. Discutaţi cu imperialiştii americani". Este, de asemenea, foarte in teresant să evoc împrejurările în care ni s-a dat răspunsul la demersurile noastre. Nu ni s-a dat un răspu ns într-o sedintă oficială. Când am ajuns în sala de şedinţe, Pham Van Dong, pri­ �ul-�1inistru, care vorbea franţuzeşte, ne-a propus să facem o vizită prin parcul din Hanoi. L-a luat pe Maurer înainte. Eu am făcut fotografii, aveam hobby-ul ăsta, să fac fotografii. Şi i-a spus: ,,Noi am analizat, conducerea noastră a analizat, aveţi dreptate. Vom duce tratative cu americanii". Trebuie să spu n că am preze ntat poziţia noastră nu numai vietna­ mezilor.Le-am spus-o şi americanilor. Maurer a fost, în 1967, în America. El a avut, atunci, o discuţie cu ministrul de Externe american. Dean Rusk a purtat o discuţie îndelungată cu Lindon Johnsson . Nu este în tâmplător că, la foarte puţin timp sau chiar în aceeaşi perioadă, Johnsson a făcut o declaraţie, în care a spus că americanii sunt gata să înceteze bombar­ damentele... Noi am spus că una dintre condiţiile pe ntru tratative este încetarea bombardamentelor... De asemenea, nu este întâmplător faptul că Johnsson a recunoscut rolul pe care l-a avut România în această afacere. Neetic Lemnaru: - Încheierea păcii. Paul Niculescu-Mizil: - Nu, n oi n -am putut încheia pacea. Rolul nostru a fost în crearea unor condiţii şi a unei atmosfere propice, favora­ bile tratativelor între America şi Vietnam. Am spus, în glumă, unui ziarist american care a venit aici, acum vreun an de zile, şi care a vrut să mă vadă. L-am primit aca ă. I-am spus: ,,domnule.jumătate din Prenuul Nobel pe care l-a luat Kiessinger pentru aceasta trebuie să se dea României". Neetic Lemnaru: - Da, foarte frumos spus. De la Vietnam, trecem puţin graniţa şi aju ngem la raporturile cu China. Paul?fJCUlcscu..Mizil.: - Mă scuzi, chiar dacă mă lungesc, mai vreau să mai spun ceva. După aceea, am continuat să con tribui la colaborarea româno-vietnameză. O dată, Pham Van Dong mi-a spus: ,,Tovarăşe Mizil, când vei veni din nou .i Saigonul va fi eliberat, atu nci te vom trimite să vizitezi SaigonuI·'. Ulterior. am avut surpriza să constat că Pham Van Dong -a ţinut de cuvânt. La câteva săptămâni după eliberarea 71

Saigonului, vizitând Vietnamul, am văzut acest oraş. Era o imagine extraorilinară. În port, nenumărate vase americane abandonate, fără nici un fel de echipaj. În junglă maşini, tancuri părăsite. Aeroportul ilin Saigon plin de avioane. Americanii s-au retras şi au lăsat tot armamentul acolo. Mai târziu am fost reprezentantul ţării noastre în comisia mixtă de colaborare româno-vietnameză. L-am cunoscut pe Le Duan, primul secretar al CC. Am colaborat foarte bine cu tovarăşul Do Muoi, care astăzi este conducătorul partidului vietnamez. A avut o atitudine foarte pozitivă, favorabilă relaţiilor cu România. NedicLannam: - Să trecem la China! Dacă doriţi... PaulN'1CUlcscu-Mizil: - Sunt obligat ilin două motive. Voi sunteţi atât de amabili şi faceţi posibilă această depănare de amintiri. În al doilea rând, eu consider că China a avut şi trebuie să aibe un rol special, de frunte în raporturile cu România. Nedic Lemnaru: - Vă rog să vă referiţi la momentele şi eveni­ mentele la care aţi participat. PaulN'x:ule8co-Mizil: - Da. La acestea mă refer. După cum am spus, am fost în repetate rânduri în China. Din anul 1959 până în 1989, cred că am fost de cel puţin 15-20 ori. Am avut convorbiri cu Mao Zedong. Ailică am participat, dar nu pot să spun că l-am cunoscut îndeaproape. Însă am cunoscut mai bine ceilalţi conducători chinezi, pe Liu Shaoqi, pe Deng Xiaoping, pe Zhou Enlai, pe alţi conducători chinezi. I-am stimat. Dezvoltarea relaţiilor noastre cu China a fost favorabilă intereselor României. Din punct de vedere al relaţiilor bilaterale - am fost, şi aici. preşeilintele părţii române în Comisia de colaborare mixtă şi am dezvoltat bune raporturi economice cu China. China ne-a sprijinit în legătură cu mişcarea muncitorească internaţională. China ne-a prijinit în relaţiile noastre cu Uniunea Sovietică. China a sprijinit Vietnamul. Dar şi noi am sprijinit China. Atunci, în momentele grele, când în China era revoluţia culturală, noi nu ne-am permis nici un fel de interferenţă, de intervenţie în treburile lor interne. Ci, ilimpotrivă, am manifestat tot timpul speranţa că ea îşi va rezolva singură problemele. Acest lucru a fost apreciat de chinezi. Sigur, pot ă evoc multe amintiri personale din relaţiile astea. Dar... NedicLemnaru: - Da, e suficient, zic eu, la raporturile cu China. La vizita lui De Gaulle...

PaulNiculcsco-Mizil: - Mă scuzi. Vreau un singur moment să-l mai relatez. Am fost în China în '79, după revoluţia culturală, când erau luate măsuri de reorganizare în domeniul economic. Am vizitat o provincie chineză, 33 de milioane de oameni, Shenyang. Acolo, mi s-a povestit ce schimbare radicală s-a produs în China în domeniul producţiei agricole, aprovizionării, datorită măsurilor de cointeresare a ţăranilor. M-am întors acasă... NedicLcmnaru: - I le-aţi spus lui Ceauşescu? PaulN'1CUlcscu-Mizil: - Am venit la Ceauşescu şi i-am vorbit două ore despre acest lucru. Nu a înteles. Din păcate, nu a înţeles. NedicLemnaru: - Despre vizita lui De Gaulle în România, prima vizită a unui om mare de stat, din Europa. Ne puteţi fumiza informaţii ilirecte despre participarea dvs. la această vizită? PaulN'iculescu-Mizil: - Da. Îmi amintesc cu foarte mult interes. Mai ales două momente. Această vizită a avut un rol important în lărgirea relaţiilor româno-franceze, în lărgirea alianţelor noastre. Un prim moment: De Gaulle a vorbit în Marea Adunare Naţională. În cuvântarea lui, într-o frază, între două virgule, era o propoziţiune care ne deranja în relaţiile cu vecinul nostru de la răsărit. Am primit sarcina de la Ceauşescu să facem cunoscut francezilor că dorim foarte mult ca această propoziţiune să nu fie rostită. Înţelegeam vizita lui De Gaulle ca un ajutor pentru noi. În consecinţă, o iritare a aliaţilor noştri nu era de dorit. Am transmis acest lucru lui De Gaulle. Nu personal, ci prin oamenii de la ambasada franceză. Apoi am asistat la Marea Adunare Naţională. Aveam textul românesc al cuvântării. De Gaulle îşi învăţa textul pe ilinafară. Am urmărit frază cu frază, cuvânt cu cuvănt. Când s-a ajuns la fraza cu pricina inima mea bătea mai tare. Ei bine! Cuvintele ilintre cele două virgule nu au fost rostite. NedicLcmnaru: - Şi care erau acele cuvinte? PaulN'JCUlcscu-Mizil: - Nu-mi mai amintesc absolut exact. Era o propoziţie care punea în iliscuţie graniţele... NedicLcmnaru: - Care deranja. Paul N'JCUlcscu-Mizil: - Al doilea moment este o discuţie personală pe care am avut-o cu De Gaulle. Neiniţiată de mine, ci de Ceauşescu. La una dintre recepţii, Ceauşescu m-a prezentat lui De Gaulle. ,,Prezint pe secretarul nostru cu problemele internaţionale" a spus el.

72

73

De Gaulle a întrebat: ,,Eşti secretar cu problemele internaţionale?" ,,Da" am răspuns. „Ce se întâmplă dacă dumneata - a întrebat el - ai o altă părere în problemele internaţionale, decât secretarul general al partidului? Iei poziţie publică?" NcdicLemnam: - Cred... PaulN'wulescuMizil: Întrebarea era pentru mine... cu multe puncte. Dar am răspuns. M-am descurcat foarte bine. ,,Domnule preşedinte, noi suntem un organ colectiv de conducere. Toate punctele de vedere expuse de conducătorul nostru sunt în prealabil discutate în organul colectiv de conducere. Acolo ne spunem toate părerile". Răspunsul meu i-a plăcut foarte mult lui Ceauşescu. Cred că a fost apreciat şi de către De Gaulle. Îmi amintesc o discuţie cu De Gaulle privind învăţământul. Eu răs­ pundeam pe linie de partid de acest domeniu. De Gaulle a fost extrem de interesat de sistemul nostru de învăţământ. Mai ales de faptul că toţi absolvenţii au asigurat un loc de muncă. Erau atunci evenimentele stu­ denţeşti din Franţa. NcdicLemnam: Da. PaulN'JCUlescu-Mizil: - De Gaulle şi-a scurtat vizita şi s-a înapoiat în Franţa. Informarea mea l-a interesat foarte mult, extrem de mult. Şi, în sfârşit, mai este un al treilea moment. De Gaulle a subliniat influenţa culturii franceze în România. Eu mi-am permis un gest mai puţin ortodox pentru o asemenea discuţie. Am spus că influenţa este reciprocă. Există într-adevăr o influenţă a culturii franceze în România. Dar există şi o influenţă în sen invers. Am spus că pot pe loc să numesc cel puţin 20 de mari oameni din istoria culturală a Franţei care sunt români. Şi am numit câţiva. De Gaulle a zâmbit şi a spus: ,,Domnule, îmi spui lucruri foarte interesante". NcdicLemnam: - Interesante şi pentru telespectatorii noştri... PaulN'wulescu-Mizil: - Pot să mai povestesc un mic amănunt. În delegaţia franceză era Couve de Mourville. La recepţia noastră s-a petrecut un mic accident tehnic. Pahanil de cristal din faţa lui Couve de Mourville, în care se turna vin roşu, era crăpat. Pe faţa de masă albă s-a instalat o pată mare de vin ro. u. Un moment foarte neplăcut.

Cine ne-a scos din încurcătură? Olteanca mea. Soţia mea a spus: „Domnule ministru, la noi este următorul obicei. Când se întâmplă aşa ceva faceţi următorul lucru: Puneţi degetele pe vin, apoi le atingeţi puţin pe frunte. O să aveţi noroc". Couve de Mourville a făcut gestul respectiv.După câteva săptămâni a fost numit prim-ministru. Prin intermediul Ambasadei Franţei a transmis soţiei mele că şi-a amintit de întâmplarea din România. Nedicl..anoam: - Da. Continuăm derularea arnintirior. Răspundeaţi de problemele internaţionale. Am fost prima ţară din estul Europei care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală a Germanei. PaulN'wulescu-Mizil: - Da. Nedic Lemnaru: - Ce rol aţi avut în acest act politic? Paul Nicolescu-Mizil: - Domnule Lemnaru, sunt două momente importante. Este acest moment şi este poziţia noastră faţă de conflictul din Orientul Apropiat. În amândouă problemele, elaborarea punctului de vedere românesc a fost făcută în Prezidiul Permanent al Comitetului Central, din care făceam parte. Noi ştiam că ne asumăm riscuri serioase. Uniunea Sovietică se opunea categoric la orice încercare de reluare a relaţiilor diplomatice a ţărilor socialiste cu RFG. Totuşi, acest lucru s-a făcut. Am decis acest lucru.Ministrul de Externe,Corneliu Mănescu, a fost trimis în Germania şi, împreună cu Brandt, au stabilit acest lucru. După aceea, a urmat o avalanşă de reproşuri, fie din partea Uniunii Sovietice, fie din partea unor partide care exprimau punctul de vedere sovietic, inclusiv la congresele partidului nostru. Al doilea moment despre care este important să vorbim este conflictul din Orientul Apropiat. Acolo a izbucnit un conflict, un conflict mare. Noi am fost categoric împotriva războiului. Noi am fost categoric împotriva principiului că forţa creează drept. Nu am recunoscut nici un fel de cuceriri realizate prin forţă. Ni s-a cerut să rupem relaţiile cu Israelul. Marele a�t politic de înţelepciune al conducerii române este acela că a refuzat să o facă. Aceasta s-a întâmplat la Moscova. Li s-a cerut, lui Maurer şi lui Ceauşescu, care erau în vizită acolo. Noi însă, în prealabil, o deciseserăm în Prezidiu. Când s-au întors de la Mo cova, a fo t Plenara Comitetului Central, care a publicat declaraţia română cu privire la Orientul Apropiat. Noi n-am rupt relaţiile cu Israelul. Am avut relaţii bune cu Israelul, am avut relaţii bune

74

75

cu arabii, inclusiv cu OEP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei). Aceste relaţii au folosit ca o punte de legătură între ei.pentru ca, în viitor, au ulterior, problemele să se rezolve. Eu am scris un articol în această problemă, recent, când s-a încheiat acordul între Ytzhak Rabin şi Yasser Arafat şi am ubliniat rolul pe care 1-a avut România şi conducerea română în prevederea acestui pas: rezolvarea prin tratative, nu prin război, a problemelor din Orientul Apropiat. NedicLemnaru: - Am fost deci singura ţară din lagărul socialist, aşa-zisul fost lagăr socialist, care am menţinut relaţiile cu Israelul. PaulNlculescu-Mizil: - Da. Dar am fost şi singura ţară, nu numai din lagărul socialist, pentru că şi în lagărul capitalist au fost ţări care n-aveau relaţii decât cu Israelul şi nu recunoşteau OEP ş.a.m.d. Ncdk:Lemoaru: - O mare diplomaţie românească din vremea aceea. PaulN'lculescu-Mizil: - Da. Ncdic Lemnaru: - Domnule Mizil, am ajuns la un moment, aş putea spune, crucial din istoria României - anul 1968. Înainte de a discuta despre semnificaţia şi implicaţiile politice, statale, ale invaziei ţărilor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, în Cehoslovacia romanticului Dubcek, aş vrea să ne cantonăm puţin la consfătuirea partidelor comuniste şi muncitoreşti din acest an. Aţi fost în delegaţie. Paul Niculescu-Mizil: - Da. Am fost în delegaţie, am fost şeful delegaţiei. S-a pus pe tapet... NedicLcmnaro: - Să precizăm: a avut loc la Budapesta. PaulNiculescu-Mizil: - S-a pus pe tapet problema pregătirii unei consfătuiri mondiale, mon-dia-le, nu numai europene, a partidelor comu­ niste şi muncitoreşti. Pentru ca să se producă această consfătuire, mai multe partide, între care şi partidul român, au subliniat necesitatea unei pregătiri serioase. În cadrul acestora, a avut loc la Budapesta o reuniune pregătitoare, în luna februarie 1968. Au participat 81 de partide comu­ niste şi muncitoreşti. Partidul Comunist Român, în această etapă, a avut un rol de vârf de lance în lupta împotriva hegemonismului în mişcarea muncitorească internaţională. Şeful delegaţiei române la această reuniune a fost Paul Niculescu-Mizil. Ne-am pregătit foarte temeinic. Trebuie să vă spun că noi am avut întâlni1i în prealabil cu aproape toate partidele comuniste şi muncitoreşti din lume, aproape toate. Eu personal am participat la peste 100 de întâlniri şi convorbiri cu reprezentanţii par­ tidelor comuniste, cu conducerile principalelor partide comuniste. Îmi

am intesc un mic episod: într-o dimineaţă, am plecat din Bucureşti, la Roma. Am avut întrevederi cu conducerea Partidului Comunist Italian. A doua zi, am plecat de la Roma la Paris. Am avut întrevederi cu condu­ cerea Partidului Comunist Francez. A treia zi, am fost la Geneva, am avut întrevederi cu conducerea Partidului Muncii din Elveţia, şi, pe deasupra, am asistat şi la meciul de fotbal România-Elveţia, meci în care i-am bătut pe elveţieni. A fost o muncă de contacte uriaşă. Eu nu cred că a existat vreo perioadă din istoria partidului nostru, să zicem, al acestei ţări, cu o asemenea bogăţie de contacte internaţionale. Am fost la Budapesta. Am susţinut tezele noastre. Tezele noastre constau: o pregătire serioasă... Nedic Lemnara: - Încercaţi vă rog să precizaţi: ce se dorea de la această consfătuire? Pau1N'1culcscu-Mizil: - De la această consfătuire se dorea confir­ mare poziţiei hegemonice a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională. NedicLemn.aru: - ...şi excluderea chinezilor şi a albanezilor. Paul Niculescu-Mizil: - În primul rând să se confirme poziţia hegemonică. Fusese Internaţionala Comunistă care s-a desfiinţat. Fusese Biroul Informativ, care a dat chix, în '56. Au fost două consfătuiri în '57, '60. Se urmărea să se consolideze sistemul că partidele comuniste sunt o familie care are un şef. Noi am spus: Nu se poate. Partidele comuniste sunt partide naţionale. N-au un şef internaţional. În acelaşi timp, se dorea condamnarea Partidului Comunist Chinez. Noi am susţinut că trebuie bine pregătită consfătuirea şi trebuie tabilită ordinea de zi. Partea adversă spunea: ,,Nu, n-avem ce discuta. S-a stabilit asta". Noi am spus: ,,Nu s-a stabilit nicăieri. De aceea ne-am întrunit, să stabilim". Noi am spus că nu trebuie să se ia nici o hotărâre obligatorie. Consfătuirea trebuie să fie un prilej de schimb de experienţă. Hotărârile le iau partidele, Comitetele Centrale. Noi am spus că trebuie să se ia angajamentul că nu se condamnă nici un partid. NcdicLemnaru: - Bun, şi cu ce rezultate s-a terminat consfătuirea? Paul Niculescu-Mizil: - ,,Lupta a fost dârză de-astă dată". S-a dezlănţuit un atac împotriva Partidului Comunist Român. Am fost etichetaţi drept naţionalişti. NedicLcmnaru: - Din partea cui? Precizaţi...

76

77

Paul Niculescu-Mizil: - Din partea reprezentantului Partidului Comunist din Siria. Dar noi avem toate probele că textul acestui atac a fost furnizat de prietenii noştri sovietici. Când s-a produs acest atac, noi am întrerupt consfătuirea. Am cerut retragerea atacului. A durat un timp. S-a constituit o comisie de opt partide. Luis Carlos Prestes din Brazilia, care conducea, a întrerupt consfătuirea. Au urmat convorbiri îndelungate în cadrul comisiei. Noi am cerut două lucruri: ,,Domnul acesta, tovarăşul acesta să se poarte ca un domn. Să-şi ceară scuze". În al doilea rând, să se ia decizia că nu se mai condamnă nici un partid. Am obţinut prima parte. PC Sirian a făcut o declaraţie prin care consideră neavenite declaraţiile anterioare. Ele trebuie să fie scoase din procesul-verbal ca şi cum nu s-ar fi rostit. Pe noi nu ne-a satisfăcut. Seara am informat prin telefon pe Ceau­ şescu. S-a confirmat punctul de vedere că trebuie să obţinem un anga­ jament conform căruia consfătuirea nu condamnă nici un partid. Pentru noi avea o importanţă de principiu. Nu era vorba numai de partidul ro­ mân sau chinez. Dacă se consfinţea faptul că o consfătuire nu poate condamna nici un partid, însemna că se consfinţea principiul că în mişcarea comunistă nu există un judecător care să condamne un partid sau altul. Nimeni din forurile internaţionale, nici un partid, nu poate să condamne, să judece alt partid. Era tot linia naţională! Atunci s-a dezlănţuit o uriaşă acţiune. În noaptea aceea, noi am convocat, am sculat din somn şi am discutat cu toate delegaţiile din Budapesta. Ne-am împărţit membrii delegaţiei. La Bucureşti, au fost convocaţi ambasadorii ţărilor socialiste. Am prevenit că, dacă nu se satisface această cerinţă a României, românii pleacă de Ia Budapesta. Şi am plecat. Când am plecat, am făcut o declaraţie că noi nu ne-am supărat pe nimeni. Noi ne supărăm pe metode şi am spus că aceste metode nu sunt tovărăşeşti, ci sunt metode tipic imperialiste. Atunci, unul din delegaţia sovietică a strigat: ,,provokator". Provokator înseamnă provo­ cator în limba română, numai cu alt accent. Nu ne-a păsat de asta. Am plecat. Lucrul ăsta a avut un mare ecou în ţară, în străinătate. Unul dintre oamenii noştri, care, după o jumătate de oră a luat autobuzul spre Amba­ sadă, mi-a povestit că, deja, în autobuz, se ştia că românii au plecat de la consfătuire şi se spunea: ,,Bine au făcut, nu ca ai noştri". Întreaga presă internaţională a scris despre aceasta.

Am avut şi o anumită neplăcere: după.ce m-am întors acasă, s-a pus problema alcătuirii delegaţiei pentru Consfătuirea propriu-zisă, din '69, care s-a ţinut la Moscova. A existat tentativa ca Niculescu-Mizil să nu mai figureze în delegaţia care urma să plece la Moscova. Şi atunci, am spus clar: ,,Stimaţi tovarăşi ... NcdicLemnam: - Cine dorea acest lucru? PaulN"iculescu-Mizil: - Ceauşescu. ,,Stimaţi tovarăşi, înlăturarea lui Niculescu-Mizil din delegaţia care merge la Consfătuire înseamnă renegarea poziţiei de la Budapesta. Vă rog să apreciaţi". NcdicLemnam: - Şi, cum s-a soldat? PaulN"J.CUleaco-Mizil: - Am fost reintrodus în delegaţie şi am mers la Moscova, în '69. Am fost la Consfătuire, unde au fost din nou lupte. Dar, datorită poziţiei noastre la Budapesta, Consfătuirea din '69 nu şi-a atins scopul, adică să statueze ... NcdicLemnam: - ... hegemonia... Paul N"iculeacu-Mizil: - Da. Noi am afirmat - schimb de experienţă, independenţa partidelor. Ncdic Lemnaru: - Să revenim la Cehoslovacia, la anul '68. Nu credeţi că mitingul, ieşirea în balcon a întregii conduceri politice a României din acea vreme a însemnat un risc pentru România? Nu v-a fost teamă niciunuia dintre dvs. de o invazie covârşitoare peste România? PaulNiculescu-Mizil: - Domnule Lemnaru, noi făceam politică... Ncdic Lemnara: - Politică, politică... făceaţi, dar... PaulN"u:ulescu-Mizil: - Noi eram nişte oameni politici. În caiitatea noastră de conducători politici, apreciam toate... NcdicLemnam: - ...variantele... PaulNiculescu-Mizil: - ...feţele problemelor, inclusiv toate riscu­ rile. Unu. România, stat participant la Tratatul de la Varşovia, nu este informat că va avea loc invazia. Doi. Nu participă la invazie. Trei. Con­ damnă această invazie, public. Se putea să nu existe riscuri? Eram conştienţi de riscurile care existau. Erau riscuri pentru ţară, dar erau şi riscuri personale. Şi eu cred că trebuie să se constate că oamenii de atunci, din '68, au ştiut să-şi asume aceste riscuri. În afară de asta, noi am luat şi măsuri concrete. Din păcate, fostul ministru de Război sau al Forţelor Armate, Ioniţă, nu mai trăieşte... Dar sunt alţi oameni care ştiu că am luat măsuri clare de apărare.

78

79

Care a fost slăbiciunea conducerii Cehoslovaciei? Au declarat „dacă vin aici armatele sovietice, le primim cu flori". Ei bine, noi, respectiv Ceauşescu, la mitingul - pe care eu l-am deschis clin Piaţa Universităţii... NcdicLemnaru: - ...din Piaţa Palatului. Paul Niculeacu-Mizil: - Da, din Piaţa Palatului, a declarat: ,,Dacă veniţi aici, vă întâmpinăm cu foc! Nu vom lăsa fără ripostă un atac asupra teritoriului României". Asta a fost un element covârşitor, care a influen­ ţat ca să nu se intre în România. Pentru că ruşii nu aveau interesul să aibă un scandal provocat de un conflict sângeros între Uniunea Sovietică şi o altă ţară. Clar! Aşa stau lucrurile cu riscurile. Noi am avut informaţii foarte precise, date de organele de apărare, organele din armată, organele de Securitate, cu privire la concentrările de trupe. Nici nu trebuia să ai informaţii. Cu ochiul liber se vedeau tancu­ rile concentrate pe malul Prutului. Cu ochii liberi se vedeau tancurile concentrate la Dunăre, cu ochii liberi se vedeau trupele concentrate. NcdicLemnaru: - La Tisa. Paul Niculescu-Mizil: - La Tisa sau la graniţa de vest. Aşa stă problema cu riscurile. Noi am ştiut să ne asumăm aceste riscuri. Actul din '68 este un act de mare demnitate naţională, pe care nici un hârdău de calomnii nu-l poate şterge din istoria acestei ţări. Ncdic Lemnaru: - Am fost şi eu martor la el... Paul Niculescu-Mizil: - Atunci, în acea perioadă, eu am avut sarcini foarte importante în conducerea acestei ţări. Am discutat cu mii de oameni, am discutat cu cel puţin 2-300 de intelectuali. Atunci, am simţit că există o singură suflare în ţara asta, unică. a ţării şi a partidului. La unison. NcdicLcmnaro: - Da. PaulNtcUlcscu-Mizil: - Noi am apărat, atunci, nu numai interesele naţionale ale României, noi am apărat atunci interesele poporului cehoslovac, dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî liber soarta, fără amestec din afară! Am apărat normele dreptului internaţional!

„Am fost buturuga mică menită să răstoarne carul mare"*

- Puţini oameni ştiu că sunteţi unul dintre „naşii" revistei „Lumea". Şi, mai ales, că apariţia ei a dobândit dimensiuni politice.

- Vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine, deoarece resimt o mare satisfacţie la ideea că apariţia revistei este legată, într-un fel, de activi­ tatea mea. Fără îndoială, săptămânalul „Lumea" s-a născut în împre­ jurări speciale, fiind rodul şi expresia unei linii politice naţionale, care s-a manifestat - cu deosebită forţă, după părerea mea - între anii 1958 şi 1964. - Ce ar trebui înţeles prin „linia politică naţională"? - O orientare izvorâtă din interesele ţării. 1958 a fost anul în care trupele sovietice au plecat din România, la cererea românilor. Accentuez: la iniţiativa românilor. Acele trupe s-au aflat în ţara noastră datorită unor condiţii externe, impuse de mai marii zilei pe glob, de raportul de forţe din acea perioadă, extrem de defavorabilă nouă. Cea mai mare responabilitate revine sovieticilor, dar răspundere au şi Statele Unite şi Anglia, care nu numai că au acceptat prezenţa trupelor sovietice în România, dar au fost complici clintr-un milion de considerente - legate de !alta, dar nu numai -, pentru că şi aceste două state erau interesate să menţină trupe între graniţele altor ţări europene. Conducerea română, în frunte cu Gheorghiu-Dej, nu a privit cu ochi buni o asemţnea prezenţă. De aceea, când s-a considerat că momentul este favorabil pentru plecarea soldaţilor sovietici, s-a cerut un asemenea lucru. Acţiunea a fost lansată în 1955 când, din iniţiativa lui Dej, Emil Bodnăraş a cerut lui Hruşciov ca trupele • lnlerviu realini