Numire si necesitate [PDF]

Zitiervorschau

� aud Necessity SaaI Kripke Copyright:9 Saul Kripke 197 2, 1981 �• mire şi necesitate SauJ Kripke Cop�TÎght § 200 1 , ALL EDUCATIONAL Traducere: Mircea Dumitru drepturile rezervate Editurii ALL EDUCATIONAL. �Ki o parte din acest volum nu poate fi copiată fără pennisiunea �tiSă a Editurii ALL EDUCATIONAL. T oale

Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii. Copyright © 2001 by ALL EDUCATIONAL. All rights reserved. � drstriburion of this book outside Romania, without the written ��lOn of ALL EDUCATIONAL, is strictly prohibited. �a CIP a Bibliotecii Naţionale KRIPKE, SAUL �llIIlire şi n«esitate I Saul Kripke; trad.: Mircea Dumitru-, B-..lr..--ureşri: ALL EDUCATIONAL, 2001 ţ. 15�: cm. 21 Index

973-684-365-3 Dumitru. Mircea (trad )

ISB� 1.

.

EJllWâ ALL EDUCATIONAL:

Bucureşti Bd. Timişoara nr.

58, sector 6

TeL: 402 . 26.00 402.26.01 Fax: 402. 26 . 1 0

Dep.vumentul di fuzar� C�la: llU. Ro.:iJL-U.'I(·:

C.�. I>=-1!l.1: CIr Jrtl5 tic:

Tel.: 402 26 2 0 Fax: 402 26 30 comenzi @alI.ro http://www.a1I.ro Andreea Varga Stelian Stanciu Mircia Dumitrescu

PRINTED IN ROMANIA

·

Saul A. Kripke

Numire şi necesitate

Traducere de Mircea Dumitru

Biblioteca Centrală Univer.itară Timi .. oara

111111111111 1 1111111111 1111 11 11111111 1 111 1111 02133659

AII

Saul A. Kripke (născut în 1940 la New York) a început să arate o înzes­ trare matematică deosebită şi un interes puternic pentru întrebări filosofice la o vârstă fragedă. La 15 ani a dezvoltat o semantică pentru logica modală cuantificată, iar demonstraţia sa a completitudinii semanticii modale a apărut în The }oumal of Symbolic Logic, atunci când avea 18 ani. A primit o diplomă de Bachelor în matematică la Harvard în 1962 şi a fost ales membru al Harvard Society of Fellows în 1963. Devine apoi Lecturer la Princeton (1965 şi 1966) şi la Harvard (1966 - 1968). Este,numit Profesor Asociat (Conferenţiar) la The Rock�feller University în 1968 P? � Pr?fesor în . 1972) ŞI. McCosh Professor of Phllosophy la Pnnceton Unwerslty In 1977. Actualmente este Profesor Emeritus de Filosofie la Princeton University. Kripke a fost cea mai tânără persoană care a fost invitată vreodată să susţină Prelegerile John Locke (1973) la Oxford şi, ca urmare a reputaţiei sale largi în comunitatea academică internaţională, a primit multe titluri onorifice. Kripke este unul dintre cei mai importanţi şi mai influenţi filosofi ana­ litici din ultima parte a secolului al XX-lea. Este totodată unul dintre logi­ cienii matematicieni de frunte, care a adus contribuţii epocale în domeniile " logicii modale (este inventatorul "semanticii lumilor posibile ), logicii intui­ ţioniste şi în teoria mulţimilor. Principalele contribuţii ale lui Kripke se înscriu în aria metafizicii, filosofiei limbajului, epistemologiei, filosofiei minţii, filosofiei logicii şi matematicii. A propus de asemenea o nouă teorie a adevărului care urmăreşte să evite problema paradoxelor semantice, cum ar " fi paradoxul "mincinosului . Lucrări principale: "A Completeness Theoreril in Modal Logic" (1959), "Semantica1 Considerations on ModaI Logic" (1963), Naming and Necessity " (1972, 1981), "Outline of a Theory of Truth (1975), "A Puzzle About d Belief' (1979), Wittgenstein on Rules an Private Language (1982).

�

Nota traducătorului

Toate referirile la "limba engleză" din textul original au fost traduse prin "limba română". * *

*

Doresc să aduc mulţumiri şi să-mi exprim recunoştinţa faţă de colegul meu, prof. univ. dr. Adrian-Paul Iliescu, care a citit întregul manuscris şi a Iacut observaţii care au condus la îmb unătăţirea considerabilă a traducerii şi faţă de domnişoarele Andreea Varga şi Mihaela Gavriloiu"care m-au ajutat la redactarea şi îmbunătăţirea traducerii şi respectiv la pregătirea tehnică a nanuscrisului. Evident, sunt pe de-a-ntregul răspunzător de transpunerea în imba română a cărţii Numire şi necesitate. De aceea, îmi revine în mod !xclusiv şi răspunderea pentru orice greşeală sau stângăcie de traducere, de care nu mi-am dat seama În perioada pregătirii manuscrisului şi pe care, prin urmare, nu le-am eliminat din prezenta traducere. Traducătorul

pentru MARGARET

Cuprins

Prefaţă

........ . . .. . ................... .................................................. . . . ...... . . . . ......... . .

Prelegerea I . .

Prelegerea II

.

.

.

. . . . . . ........................ .................................... ...........

.

................ . . . . . .. . . . . ... . . . .

Prelegerea III

.

.

...... .....

. . . .. .. . . . . .............. ...............

.

.

. . ...........

. .

.

........ .... . . . ....... . . ....... ..... .. . . .. .

. . .. . ...

.

. . . ..

.

.

..... ............... . . ...............

9

27

65 91

Addenda ................................................................................................... 129 Index

.

. . . . . . . .. . . .

.

.

.

.. . .......... ............... . . . ........ ..................

.

.....

.

.

..... ...........

.

......

137

PREFAŢĂ

La început, avusesem de gând să revizuiesc şi să dezvolt în mod considerabil Numire şi necesitate. A trecut mult timp de atunci şi am ajuns să-mi dau seama că orice revizuire sau dezvoltare extensivă ar întârzia în mod indefinit apariţia unei ediţii separate şi mai puţin costisitoare a lucrării Numire şi necesitate. Mai mult, în privinţa revizuirii, există ceva ce trebuie spus în apărarea păstrării unei lucrări în forma ei originală. De aceea, pentru ediţia de faţă, am urmat o politică foarte conservatoare de corectare a textului. Au fost corectate greşeli evidente de tipar şi au fost făcute schimbări neînsemnate pentru a face mai clare diferite propoziţii şi formulări.1 O indi­ caţie bună a politicii mele conservatoare apare în nota de subsol 56. În acea notă, litera care stă pentru diferi tele obiecte implicate în acel argument, inex­ plicabil culeasă într-un fel eronat în ediţia originală, a fost corectată; dar nu menţionez în nici un fel faptul că argumentul din acea notă mi se pare acum problematic într-un fel de care nu mi-am dat seama atunci când i-am scris şi care cere cel puţin o altă discuţie.2 Aceleaşi consideraţii fi-au făcut să renunţ la orice încercare serioasă de a folosi această prefaţă pentru a amplifica argumentul meu anterior, pentru a umple lacunele, sau pentru a mă ocupa de criticile serioase care i-au fost adresate sau de dificultăţile lui. Desigur, în afara unei astfel de dezvoltări a prefeţei, există şi alte pasaje în lucrare, nu doar acela din nota 56, pe care le-aş putea modifica. Susţin încă principalele teze ale lucrării mele, iar preI

Î i mulţumesc Margaretei Gilbert pentru ajutorul ei valoros în publicarea acestei edi�ii. Deşi nu am avut destul timp pentru a studia cu atenţie critica pe care Nathan Salmon (Journal of Philosophy (1979), pp. 703-25) o face argumentului din această notă, se pare că această critică, deşi legată de a mea, nu este identică cu ea şi că îl reconstruieşte într-un fel care nu corespunde intenţiei mele precise şi care face argumentul mult mai slab decât este necesar. De asemenea, cred că în această scurtă notă nu aveam deloc ambiţia să demonstrez în mod riguros "esenţialismul [doar] pe baza teoriei referinţei " . Nota a fost atât de condensată încât cititorii ar putea uşor să reconstruiască detaliile în feluri diferite. 2

10

Saul Kripke

siunea pentru o revizuire masivă nu este puternică. Totuşi, voi folosi această prefaţă pentru a descrie în mod succint fundalul şi geneza ideilor principale din această monografie şi pentru a discuta câteva neînţelegeri care par să fie comune. Mi-e teamă că trebuie să-i dezamăgesc pe acei cititori care au consi­ derat deja satisfăcătoare expunerea acestor probleme în monografie. Vor fi adăugate destul de puţine lucruri pentru a aborda ceea ce consider a fi pro­ blemele mai de fond ale monografiei. Chestiunile explicate în continuare - în mare parte legate de modalitate şi de designarea rigidă - se poate să fi fost deja clare pentru maj oritatea cititorilor. Pe de altă parte, acei cititori care privesc cu înţelegere unele dintre obiecţiile menţionate aici , pot foarte bine să dorească în mod justificat o abordare mai completă. Mi-e teamă că în ma­ joritatea cazurilor, abordarea punctelor problematice care este permisă în spaţiul unei prefeţe este pur şi simplu prea scurtă pentru a convinge nume­ roşii cititori care sunt înclinaţi să dea crezare obiecţiilor. Într-o anumită mă­ sură, o abordare succintă a obiecţiilor poate să facă mai mult rău decât bine, din moment ce cititorul care este nelămurit poate să creadă că dacă aceasta este tot ceea ce se poate răspunde, obiecţia originală trebuie să fi fost puter­ nică şi convingătoare. Cu toate acestea, am crezut că trebuie să notez pe scurt de ce consider că anumite reacţii sunt prost concepute. Sper că despre anumi­ te cazuri voi putea să scriu mai pe larg. Aici trebuie să susţin că o discuţie completă este imposibilă în limitele acestei prefeţe. 3 Noii cititori ai acestei cărţi pot folosi prefaţa pentru o clarificare supli­ mentară a anumitor puncte şi pentru o scurtă istorie a genezei lor. Aş reco­ manda ca astfel de cititori să nu citească prefaţa la început, ci să se întoarcă la ea pentru clarificare (dacă este necesară) după ce vor fi citit textul prin­ cipal. Prefaţa nu este scrisă în aşa fel încât să fie autosuficientă. Ideile din Numire şi necesitate au evoluat la începutul anilor şaizeci cea mai mare parte a lor era fonnulată prin 1963-64. Bine înţeles, lucrarea s-a dezvoltat pe baza cercetărilor formale anterioare în teoria modelelor pentru logica mOdală ncă pe când lucram în logica modală mi se păruse, după cum a spus Wiggins, că prihcipiul leibnizian al indiscernabilităţii idemicilor4 este la fel de evident de la sine ca şi legea contradicţiei. Mi s-a părut întotdeauna bizar că unii filozofi l-ar fi putut pune la îndoială. Studiul model-teoretic al logicii modale (semantica "lumilor posibile") nu putea dacât să confirme -

fl

3 Astfel, unele critici publicate nu sunt discutate aici pentru că sunt atât de neserioase încât sper că nu li se acordă o trecere prea mare; altele pentru că sunt prea substanţiale; iar altele, PUf şi simplu, din lipsă de spaţiu. Îl las pe cititor să decidă cărei categorii i se subsumează fiecare exemplu în parte. Principiul că identicii au toate proprietăţile în comun; în mod schematic, (x) (y) (x=y 1\ Fx. :::J .Fy). A nu se confunda cu identitatea indiscemabililor.

.s

11

Numire şi necesitate

această convingere - s-a dovedit mereu că pretinsele contraexemple care conţin proprietăţi modale se bazau pe unele confuzii: contextele implicate nu exprimau proprietăţi autentice, domeniile erau confundate, sau coincidenţa dintre concepte individuale era confundată cu identitatea dintre indivizi. Teoria modelelor a clarificat toate acestea pe deplin, deşi ar fi trebuit să fie destul de clar la n�vel intuitiv. Renunţând la consideraţiile pedante care derivă din faptul

că x nu este nevoie să aibă existenţa necesară, era clar din (x) O (x=x) şi din legea lui Leibnitz că identitatea este o relaţie "internă" : (x) (y) (x=y � O x=y). (Ce perechi (x,y) ar putea fi contraexemple? Nu perechi de obiecte distincte, pentru că atunci antecedentul este fals; nici vreo pereche a unui obiect cu el însuşi, pentru că atunci consecventul este adevărat.) Dacă a" si b" sunt desig­ " " natori rigizi, decurge că a=b", dacă este adevărat, este un adevăr necesar. " Dacă ,,a" şi "b" nu sunt designatori rigizi, nu decurge nici o astfel de concluzie în privinţa enunţului a=b" (deşi obiectele desemnate prin a" şi b" vor fi în "

mod necesar identice).

"

"

Când vorbim despre designatori rigizi, vorbim despre o posibilitate care există în mod cert într-un limbaj modal formal. Din punct de vedere logic, nu suntem angajaţi, până acum, faţă de nici o teză despre statutul a ceea ce numim de obicei în limbajul natural "nume". Trebuie să face� distincţie între trei teze diferite: (i) că obiecte identice sunt identice în mod necesar; (ii) că enunţuri adevărate de identitate între designatori rigizi sunt necesart?; (iii) că enunţuri de identitate între ceea ce numim în limbajul actual " " nume sunt necesare. (i) şi (ii) sunt teze (de la sine evidente) ale logicii filo­ sofice independente'de l i mbaju l natural. Ele sunt legate Între ele, deşi (i) este despre obiecte, iar ( ii) este metalingvistică. «ii) "decurge" în linii mari din (i), folosind sub�tituţia designatorilor rigizi pentru cuantificatori universali - spun " "oarecl.Jm ,/pentru că sunt relevante aici anumite distincţii fine despre rigi­ ditate,/vezÎ pagina 27 n.21 ;/deducţia analoagă pentru designatori nonrigizi este so fisttcă , ) Din (ii), tot ceea ce decurge în mod strict în legatură cu aşa-zisele " "nume din limbajul natural este sau că ele nu sunt rigide sau că identităţi adevărate între nume sunt necesare. Ideea noastră intuitivă despre numire su­ gerează că numele sunt rigide, dar cred că odată am presupus vag, influenţat fiind de presupoziţii răspândite, că din moment ce este evident că există identităţi contingente între aşa-zisele nume obişnuite. astfel de nume obiş­ llUite nu trebuie să fie rigide. Totuşi, pe baza lui (i) era deja clar - fără nici o cercetare a limbajului natural - că supoziţia, comună discuţiilor filosofice despre materialism Ia acea dată, că obiectele pot fi "identice în mod con­ tingent" este falsă. Identitatea ar fi o relaţie internă chiar dacă limbajul natural nu ar fi conţinut nici un designator rigid. Consideraţia confuză că

12

Saul

Kripke

obiectele sunt "identice în mod contingent" a fost folosită într-un mod nele­ gitim drept cârjă filosofică: A dat filosofilor posibilitatea în acelaşi timp să conceapă anumiţi designatori ca şi cum ar fi non-rigizi (figurând deci în "identităţi contingente") şi ca şi cum ar fi rigizi, conflictul fiind şi mai mult plasat într-o stare de confuzie prin considerarea obiectelor corespunzătoare ca fiind "identice în mod contingent" . Chiar înainte de a-mi fi dat seama dar de situaţia adevărată a numelor proprii, am avut puţină înţelegere pentru doctrina neclară a unei relaţii de "identitate contingentă" . Proprietăţi unic identificatoare pot coincide într-un mod contingent, dar obiectele nu pot fi " "identice în mod contingent . În cele din urmă, am ajuns să-mi dau seama - faptul acesta a declanşat cercetările din 1963-64 menţionate mai înainte - că presupoziţiile larg acceptate îndreptate împotriva necesităţii identităţi lor dintre numele obişnuite erau incorecte, că intuiţia naturală după care numele limbajului obişnuit sunt designatori rigizi poate fi, de fapt, susţinută.5 O parte a efortului de a face dare toate aceste chestiuni conţinea distincţia dintre folosirea unei descripţii pentru a da un înţeles numelui şi folosirea ei pentru a fixa o referinţă numelui. Aşa încât, la stadiul acela, am respins teoria convenţională a descripţiilor drept explicaţie a înţelesului, deşi validitatea ei ca abordare a fixării unei referinţe a fost lăsată neatinsă. Poate că m-am simţit mulţumit de această poziţie pe moment, dar pasul unnător pe care urma să-I fac în mod firesc era să pun în discuţie dacă teoria descripţiilor dă o explicaţie corectă chiar şi pentru felul în care sunt fixate referinţele numelor. Rezultatul apare în cea de-a doua prele­ gere. Nu· m aţ era decât un mic pas până să-mi dau seama că acelaşi fel de observaţii se aplică termenilor pentru genuri naturale. Celelalte idei directoare au apărut firesc aşa cum lucrurile "se potrivesc acolo unde le este locul. " Daţi-mi voie să nu privesc cu condescendenţă puterea grupului de idei prevalente la acea dată, care proveneau de la Frege şi de la Russell şi pe care le-am abandonat apoi. Maniera naturală şi uniformă prin care aceste idei par să dea seama de o varietate de probleme filosofice - coerenţa lor internă mi­ nunată - constituie o explicaţie adecvată pentru fascinaţia pe care au exerci­ tat-o atât de multă vreme. Eu însumi am fost şocat de răspândirea unor idei, în comunitatea filosofică, care pentru mine aveau prea puţin sau chiar nici un fannec, dar niciodată nu am pus Într-o astfel de categorie interpretarea de tip " "teoria descripţiilor a numelor proprii. Deşi eu, împreună cu alţii, am simţit S Mi-a devenit clar, totodată, că un simbol al oricărui limbaj actual sau ipotetic care nu este un designator rigid, este în felul acesta spre deosebire de numele din limbajul obiş­ nuit şi că nu trebuie numit "nume" . În particular, aceasta s-ar aplica unei ipotetice prescurtări a unei descripţii definite nonrigide.

13

Numire şi necesitate

întotdeauna o anumită tensiune în acest edificiu, mi-a luat ceva timp până m-am eliberat de puterea ei de seducţie. Deşi de-acum ideea este cunoscută, voi reformula succint ideea desem­ nării rigide şi intuiţia subiacentă despre nume. Să considerăm: (1)

Lui Aristotel îi plăceau câinii.

O înţelegere corectă a acestui enunţ implică o înţelegere atât a condi­ ţiilor (corecte din punct de vedere extensional) în care el este de fapt adevă­ rat, cât .şi a condiţiilor în care un curs contrafactual al istoriei, care se asea­ mănă cu cel actual în anumite privinţe, dar nu în altele, ar fi descris (parţial) corect de către (1). Putem presupune că fiecare este de acord că există un anumit om - filosoful pe care îl numim "Aristotel" - astfel încât, este o ches­ tiune factuală că (1) este adevărat dacă şi numai dacă lui îi plăceau câinii.6 Teza designării rigide este, pur şi simplu, - lăsând de-o parte chestiuni sub­

tile7 - că aceeaşi paradigmă se aplică condiţiilor de adevăr ale lui (1) atunci

când acest enunţ descrie situaţii contra/actuale. Cu alte cuvinte, (1) descrie în mod adevărat o situaţie contrafactuală dacă şi numai dacă aceluiaşi om menţionat mai înainte i-ar fi plăcut câinii, dacă acea situaţie s-ar fi produs. (Să nu luăm în seamă situaţiile contrafactuale în care el nu ar fi existat.) Prin contrast, Russell consideră că (l) trebuie analizat ca fiind ceva de felul:B (2) Ultimului mare filosof al antichităţii îi plăceau câinii, 6

Oricine, chiar şi Russell, va fi de acord că aceasta este o echivalentă materială ade­

vărată, dat fiind că a existat într-adevăr un Aristotel. 7 În mod special, ignorăm problema ce anume să spunem despre situaţiile contrafactuale în care Aristotel nu ar fi exi s tat Vezi pagina 27 nota 21. H Luând "ultimul mare filosof al antichităţii " ca fiind descripţia pe care Russell o aso­ ciază cu Aristotel . Să nu se considere l ezaţi admiratorii epicureism·ului, stoicismului, etc.; dacă cineva crede că altcineva, după Aristotel, este adevărata referinţă a desc ripţiei date, acel cititor să-I substituie pe acela lui Aristotel. Pre supun că Russell are dreptate că descripţiile definite pot fi interpretate nonrigid cel puţin uneori. După cum menţionez la pagina 56 în nota 22, unii fil osofi consideră că, în plus, există un sens rigid al descripţiilor definite. După cum afirm în acea notă, nu sunt convins de aceasta, dar dacă aceşti filosofi au drep ta te teza mea principală nu este afectată. Ea pune în contrast numele cu descriptii n onrigid e, care sunt apărate de Russell. Vezi Secţiunea 2, pp. 258-61 a lucrării mele, " Speaker's Reference and Semantic Refe­ rence", Midwest Studies in Philosophy, Il (1977), pp. 255-76; de asemenea în Contem­ porary Perspectives in the Philosophy of Language, editată de Peter A. French, Theo­ dore E. Uehling, Jr. şi Howard K. Wet tstein University of Minnes ot a Pre s s Min ne apoli s (1979), pp. 6-27, pentru o discuţie succintă a relaţiei dintre ideea descripţiilor definite rigide şi descripţiile "referenţiale" ale lui Donnellan. Discut, de asemenea, relaţia aces­ tora cu n o ţi unea de domeniu. .

"

"

,

,

,

Saul

14

Kripke

iar că acesta, la rândul lui, trebuie analizat drept (3)

Exact o singură persoană a fost ultima dintre filosofii mari ai an­ tichităţii şi oricărei astfel de persoane îi plăceau câinii .

Condiţiile de adevăr reale ale lui (3) concordă din punct de vedere ex­ tensional cu acelea menţionate mai sus pentru (1), presupunând că Aristotel a fost ultimul mare filosof al antichităţii . Dar din punct de vedere contrafac­ tual, condiţiile lqi Russell pot să varieze drastic faţă de acelea presupuse de teza rigidităţii. În ceea ce priveşte o situaţie contrafactuală în care cineva diferit de Aristotel ar fi fost ultimul mare filosof al antichităţii, criteriul lui Russell ar face dragostea faţă de câini a acelei alte persoane chestiunea relevantă pentru corectitudinea lui ( l )! Până acum, cred că nu am spus nimic care să nu fi fost spus clar de către mine înainte. Dar, din explicaţia dată, trebuie să fie evident că unele critici se datorează neînţelegerilor. Unii au crezut că simplul fapt că doi oa­ meni pot avea acelaşi nume respinge teza rigidităţii. Este adevărat că în această lucrare am vorbit, de dragul simplităţii, ca şi cum fiecare nume ar avea un purtător unic. În măsura în care suntem interesaţi de problema rigidităţii, de fapt nu cred că aceasta este o suprasimplificare majoră. Cred că multe chestiuni teoretice importante legate de semantica numelor (probabil nu toate) ar rămâne în general neafectate, dacă convenţiile noastre ar fi cerut să nu dăm acelaşi nume la două lucruri [distincte oarecare, nota trad.]. În particular, după cum voi explica, chestiunea rigidităţii nu ar fi afectată. Pentru limbaj aşa cum este el, am putea vorbi despre nume ca având o referinţă unică, dacă am adopta o terminologie, care este analoagă practicii de a numi omonimele "cuvinte" distincte, potrivit căreia folosiri le unor sune­ te identice din punct de vedere fonetic pentru a numi obiecte' distincte vor fi socotite ca fiind nume distincte.9 Cu siguranţă că această terminologie nu 9

De fapt, criteriul ar trebui să fie mai subtil şi depinde de asumpţ i ile teoretice îmbră­ ţişate. Astfel, potrivit imaginii apăra te în această lucrare, două " lanţuri istorice" complet distincte, care printr-o pură întâmplare atribuie din punct de vedere fonetic acelaşi nume unuia şi aceluiaşi individ, ar trebui probabil să fie socotite drept creatoare ale unor nume distincte, în pofida identităţii referenţilor lor. Identitatea ar putea foarte bine să fie necu­ noscută vorbitorului, sau să exprime o descoperire recentă. ( Într-un mod asemănător, este de presupus că un teoretician descripţionist, c are consideră n umele în felul sugerat mai înainte, va socoti două nume identice din punct de vedere fonetic, care au asociate des­ cripţii diferite, ca fiind distincte, chiar dacă cele două descripţii se întâmplă să fie ade­ vlirate în mod unic despre acelaşi obiect.) Î nsă caracterul distinct al refere nţ il or va fi o condiţie suficientă pentru caracterul distinct al numelor. Vreau să subliniez că nu cer şi nici măcar nu pledez pentru' o astfel de folosire, ci o menţionez ca pe o pos ib i litate pe care o agreez. Ideea că rigiditatea nu are nici o legătură

15

Numire şi necesitate

concordă cu folosinţa cea mai obişnuită, 1O dar cred că s-ar putea să aibă multe merite pentru a fi recomandată pentru scopuri teoretice. Dar ideea principală este că, indiferent cum ar putea să trateze o teorie filosofică astfel de nume "omonime " 11 , problema aceasta este lipsită de rele­ vanţă pentru chestiunea rigidităţii. Ca vorbitor al idiolectului meu, eu numesc numai un singur obiect "Aristotel" , deşi sunt conştient că alţi oameni, inclu­ siv omul pe care îl numesc "Onassis " , sau poate "Aristotel Onassis" , aveau acelaşi nume. Alţi cititori pot folosi "Aristotel " pentru a numi mai mult decât un singur obiect (persoană, sau animal de casă), iar pentru ei ( l ) nu are con­ diţii de adevăr neambigue. Când am vorbit despre "condiţiile de adevăr" ale lui (1), am presupus implicit o anumită interpretare a lui (1). (Desigur că aşa face şi teoreticianul clasic, adept al teoriei descripţiilor; aceasta nu este o chestiune asupra căreia să avem controverse. Şi teoreticienii descripţionişti clasici aveau tendinţa să vorbească de dragul simplificării ca şi cum numele ar avea referenţi unici .) În practică este ceva obişnuit să se presupună că se înţelege din context ceea ce se are în vedere printr-o anumită utilizare a unei propoziţii. În cazul de faţă, contextul a redat în mod clar că în discuţie a fost vorba de folosirea convenţională a lui "Aristotel " pentru marele filosof. Aşa că, fiind dată această interpretare fixă a lui (1), problema rigidităţii este: Co­ rectitudinea lui (1), ÎnţeLeasă în acest feL, este determinată în ceea ce priveşte fiecare situaţie contrafactuală de faptul că unei anumite persoane i-ar fi plă­ cut câinii (dacă acea situaţie s-ar fi produs)? La această întrebare răspund afirmativ. Russell pare să fie angajat, însă, faţă de punctul de vedere opus, chiar şi atunci când ceea ce exprimă (1) este fixat de către context. Numai dacă este dată o astfel de înţelegere fixă a lui (1) Russell ar putea interpreta pe (1 ) ca fiind echivalent cu (3) nu dacă ,.Aristotel " înseamnă Onassis! dar cerinţa rigidităţii este violată. Această chestiune rămâne absolut neatinsă de prezenţa sau absenţa din limbaj a altor interpretări ale lui (1). Pentru fie­ care astfel de interpretare luată în mod separat, putem întreba dacă ceea ce este exprimat ar fi adevărat despre o situaţie contrafactuală dacă şi numai dacă un anumit individ are proprietatea corespunzătoare. Aceasta este pro­ blema rigidităţii. -

cu faptul că două persoane au acelaşi nume din punct de vedere fonetic rezistă indiferent dacă această convenţie este adoptată sau nu. 10 Dar poate că unul din felurile În care este folosit " Câte nume sunt în această carte de telefon?" este o excepţie (Anne Jacobson). II Folosind acest termen, nu am de gând să angajez prezenta analiză faţă de o anumită concepţie (vezi şi următoarea notă de subsol), deşi sugerez propria mea concepţie. Tot ceea ce am în vedere este că doi oameni pot avea acelaşi nume din punct de vedere fonetic.

Saul Kripke DCi9-mi

\Ooie să recapitulez această chestiune, lăsând la o parte în expu­ faţă problemele spinoase în legătură cu ,Judecăţile" pe care le voi menţiona la sfârşitul acestei prefeţe. Pentru a vorbi despre condiţiile de ade­ " \°ăr" ale unei propozitii cum este (1), trebuie să se considere că ea exprimă o sillgură judecată - altfel condiţiile ei de adevăr sunt indeterminate chiar şi cu privire la lumea actuală. Astfel încât cuvintele ambigue sau omonimele (poate că în această situaţie este "câine" în (1» trebuie citite într-un fel deter­ minat (canine!), indexicalilor trebuie să li se atribuie referinţe determinate, ambiguităţile sintactice trebuie rezolvate şi trebuie stabilit dacă Aristotel" " înseamnă filosoful sau armatorul magnat. Numai dacă o astfel de interpretare este dată, Russell poate să propună o analiză cum este (3) pe bună dreptate, nimeni nu l-a acuzat vreodată pe temeiul acesta. Atunci, obiecţia mea faţă de Russell este că dacă el ar avea dreptate, toate diferitele judecăţi exprimate prin diferitele interpretări ale lui (1) (presupunând că în toate interpretările ,Aristotel" este un nume propriu) nu s-ar conforma regulii rigidităţii. Altfel spus, nici o judecată de felul acesta nu se cOliformează regulii că există un singur individ şi o singură proprietate în aşa fel încât, faţă de fiecare situaţie contrafactuală, condiţiile de adevăr ale judecăţii să rezide în posedarea pro­ prietăţii de către acel individ, în acea situaţie. (Mă bizui pe faptul că în prac­ tică Russell interpretează în mod invariabil numele obişnuite într-un mod non­ rigid.) Faptul că prin (1) se poate exprima mai mult decât o singură judecată este irelevant: problema este dacă fiecare astfel de judecată este evaluată aşa cum descriu eu lucrurile, sau nu. Punctul de vedere formulat aici se aplică fiecărei judecăţi de felul acesta luată în mod separat. Pentru ca această discuţie să fie clară nu este nevoie să rezolvăm chestiuni detaliate privitoare la felul în care teoria ar trebui să încorporeze faptul că practica noastră lingvistică permite ca două lucruri să aibă acelaşi nume din punct de vedere fonetic.12 O altă înţelegere greşită a ideilor mele priveşte relaţia rigidităţii cu do­ meniul (scope), pe care se pare că am tratat-o prea succint. Adesea, se pare că se presupune că toate intuiţiile lingvistice pe care le-am invocat în favoarea rigidităţii ar putea fi la fel de bine abordate interpretând numele, în diferite propoziţii, drept designatori nonrigizi cu domenii largi, într-un mod n�rea

de

-

12

De exemplu, unii filosofi

ar

asimila numele proprii expresiilor demonstrative. Refe­

rinţa lor variază de la o rostire la alta în acelaşi fel în care variază referinţa unui demon­

slrativ. Aceasta nu afectează chestiunile discutate, deoarece referinţa unui demonstrativ trebuie să fie dată pentru ca o anumită judecată să fie exprimată. Deşi nu discut această chestiune în lucrarea mea, desigur că o parte componentă a concepţiei mele (p. 48 nota 16) este că acesta" , "eu", "tu " etc. sunt toate rigide (chiar dacă referinţele lor variază în " mod evident cu contextul în care sunt rostite). Rigiditatea demonstrativilor a fost subliniată de către David Kaplan.

17

Numire şi necesitate

analog descripţiilor cu domeniu larg. Ar fi, într-adevăr, posibil să interpretăm

unele dintre aceste intuiţii drept consecinţe ale ambiguităţilor provocate de

domeniul conectori lor, şi nu drept consecinţe ale rigidităţii recunosc aceasta în monografie. În această măsură, obiecţia este justificată, dar mi se pare că este greşit să presupunem că toate intuiţiile noastre pot fi tratate în acest fel. Am abordat această problemă destul de succint la pagina 58 şi în nota de subsol 25 care o însoţeşte, dar discuţia pare să fi rămas neluată în seamă de mulţi cititori. În acea notă de subsol prezint unele fenomene ling­ vistice care, după cum cred eu, sprijină intuiţia rigidităţii şi nu o explicaţie în termeni de domeniu. Mulţi dintre aceşti cititori par să fi trecut cu vederea testul intuitiv pentru rigiditate, asupra căruia se insistă la paginile 48-49. Nu voi repeta şi nici nu voi dezvolta consideraţiile respective în această prefaţă, chiar dacă ele par să fi fost formulate prea succint. Cerinţele unei prefeţe pot să facă prea succinte şi observaţiile care urmează, dar voi discuta chestiunea domeniului în lumina explicaţiei de faţă a rigidităţii. S-a afirmat chiar că PJopria mea concepţie se reduce la una despre domeniu, că doctrina rigidităţii este pur şi simplu doctrina că limbajul natural conţine o convenţie potrivit căreia un nume, în contextul oricărei propoziţii, trebuie interpretat ca având un domeniu mare care include toţi operatorii modali.13 Această idee din urmă este în mod deosebit departe de ţintă; în termeni de logică modală, ea reprezintă o eroare tehnică. Daţi-mi voie să mă ocup de ea mai întâi. ( 1) şi (2) sunt propoziţii "simple". Nici una dintre ele nu conţine operatori modali sau de alt gen, aşa încât nici o distincţie în legă­ tură cu domeniul nu este relevantă.14 Nici o convenţie privitoare la domeniu pentru propoziţiile mai complexe nu afectează interpretarea acestor propozi-

13 Vezi Michael Dummett, Frege (Duckworth, 1973), p. 128. Din păcate, multe dintre celelalte idei sau remarci ale lui Dummett despre relaţia dintre rigiditate şi domeniu sunt eronate din punct de vedere tehnic - de exemplu, la aceeaşi pagină el spune că eu susţin că descripţiile nu sunt niciodată O) rigide şi echivalează această idee cu afirmaţia că "Într-un context modal, domeniul unei descripţii definite trebuie să fie fixat întotdeauna în aşa fel încât să excludă operatorul moda]". De asemenea, mi se pare că s unt greşite şi unele dintre comentariile lui despre intuitiile lingvistice. Nu mă pot ocupa de aceste chestiuni aici. 14 De fapt, propoziţiile în cauză s un t temporalizate şi pot fi, aşadar. interpretate În tr u n limbaj formal cu operatori temporali. Dacă tratăm timpul în felul acesta (poate fi tratat şi altfel), atunci pot apărea alte p ro bleme legate de domeniu datorită operatorilor tempo raii. Problema în discuţie este însă relaţia domeniului cu operatorii moda li, care nu apare în aceste propoziţii chiar dacă în analiza lor sunt folosiţi operatori temporali. Afirmaţia că propozitiile respective nu dau naştere la nici o problemă legată de domeniu poate fi făcută literal adevărată fie prin abordarea timpului gramatical fără a folosi operatori, fie (�f.�SI,,! �e tarea copulei în (1) ş i în (2) ca fiind atemporală. -

18

Saul Kripke

ţii . Cu toate acestea, problema rigidităţii nu este lipsită de sens în nici una dintre cele două propoziţii. Punctul meu de vedere este că "Aristotel " în (1) este rigid, dar că "ultimul mare filosof al antichităţii" în (2) nu este. Nici o ipoteză despre convenţiile privitoare la domeniu pentru contextele modale nu redă acest punct de vedere; 15 el este o doctrină despre condiţiile de adevăr, relativ la situaţiile contrafactuale, ale j udecăţilor exprimate de către toate propoziţiile, inclusiv de către propoziţiile simpLe. Acest lucru arată că teoria care reduce rigiditatea la domeniu, în maniera prezentată, este pur şi simplu greşită. Totodată, indică o slăbiciune a reacţiei (ceva mai uşor de înţeles) care încearcă să folosească domeniul pentru a inlocui rigiditatea. Doctrina rigidităţii presupune că o imagine care îşi propune să reprezinte o situaţie corect descrisă de către ( 1 ) trebuie să-şi propună ipso /acto să-I prezinte pe Aristotel însuşi ca fii nd iubitor de câini. Nici o imagine, care unnăreşte să reprezinte pe altcineva şi dragostea acestu­ ia faţă de câini, chiar dacă imaginea îl prezintă pe acel individ ca având toate proprietăţile pe care le folosim pentru a-l identifica pe Aristotel, nu repre­ zintă o situaţie contrafactuală descrisă în mod corect de către (1). Oare această poziţie, prin ea însăşi, nu reprezintă în mod evident intuiţiile noastre cu privire la (1)? Intuiţia priveşte condiţiile de adevăr, în situaţii contrafac­ tuale, ale judecăţii exprimate printr-o propoziţie simpLă. Nici o interpretare a anumitor contexte modale pe baza domeniului mare nu poate să o înlo­ cuiască. Este cu atât mai bine pentru o teorie dacă păstrează această intuiţie. O altă remarcă, nu atât de direct bazată pe situaţii contrafactuale, poate să clarifice lucrurile. Î n monografie, am argumentat că condiţiile de adevăr . ale lui "S-ar fi putut ca Aristotel să fi îndrăgit câinii" sunt conforme cu teoria rigidităţii: nici o dovadă că vreo aLtă persoană decât Aristotel ar fi putut să îndrăgească câinii şi totodată să fi fost cel mai mare filosof al antichităţii nu este relevantă pentru· adevărul enuntului menţionat. Situaţia nu se schimbă, dacă înlocuim "cel mai mare filosof al antichităţii " cu orice altă descripţie definită (nonrigidă) despre care se crede că îl identifică pe Aristotel. La fel, am susţinut că "S-ar fi putut ca Aristotel să nu fi fost filosof' exprimă un adevăr, deşi, contrar teoriei lui Russell, " S-ar fi putut ca cel mai mare filosof al antichităţii să nu fi fost filosof' nu exprimă un adevăr. (Un exemplu ana15 Teza că numele sunt rigide în propoziţiile simple este, totuşi, echivalentă (ignorând complicaţiile care apar din nonexistenţa posibilă a obiectului) cu teza că dacă un operator modal guvernează o propoziţie simplă care conţine un nume , cele două interpretări, cu domeniu mare şi domeniu mic, sunt echivalente. Aceasta nu este identică cu doctrina că limbajul natural are drept convenţie că numai interpretarea în care domeniul este mare este pennisă. De fapt, echivalenţa are sens numai Într-un limbaj În care ambele inter­ pretări sunt admisibile.

Numire şi necesitate

19

log a r putea fi dat pentru orice altă descripţie identificatoare nonrigidă.) Acum, ultima propoziţie menţionată ar exprima un adevăr, dacă descripţia folosită ar fi citită, contrar intenţiei mele, ca având un domeniu mare. S-ar putea presupune, aşadar, că problema apare pur şi simplu datorită unei ten­ dinţe (de neexplicat!) de a da lui "Aristotel" o interpretare în care el are un domeniu mare, în timp ce descripţiilor li se dă o interpretare în care ele au un domeniu mic; totuşi, propoziţiile în care apar şi nume şi descripţii ar trebui să fie supuse, în principiu, ambelor interpretări. Cu toate acestea, punctul meu de vedere era că deosebirea s-ar menţine dacă toate propoziţiile implicate ar fi interpretate în mo d explicit ca avân d domenii restrânse (poate prin introdu­ " cerea a două puncte, ,,:" , după ca ). Mai departe, am dat exemple (la care " m-am referit mai sus) pentru a indica faptul că situaţia în care apar nume nu este, de fapt, similară cu aceea în care descripţiile au domeniu larg. Cei care susţin un punct de vedere contrar par, adesea, să fi trecut cu vederea aceste exemple, dar nu aceasta este ideea asupra căreia insist aici. Punctul de vedere contrar trebuie să susţină că limbajul şi gândirea noastră sunt întrucâtva inca­ pabile să menţină această distincţie şi că acesta este faptul căruia i se datorează dificultatea cu care ne confruntăm. Este greu de văzut cum s-ar putea întâmpla acest lucru: cum de am Iacut distincţia dacă nu o putem face? Dacă formularea cu O clauză guvernată de "că" este atât de încâlcită încât nu suntem în stare să distingem o interpretare a ei de alta, atunci ce să spunem despre: (4) Ceea ce exprimă (1) s-ar fi putu t în tâmpla. Oare nu exprimă acest enunţ aserţiunea dorită, fără nici o ambiguitate datorată domeniului? Dacă nu, atunci ce ar putea exprima aserţiunea dorită? (Fonnularea ar putea fi ceva mai firească într-un dialog: "Lui Aristotel îi plăceau câinii" . "Nu a fost aşa, deşi s-ar fi putut întâmpla".) Acum, ceea ce pretind este că felul în care îl înţelegem pe (4) este conform teo!iei rigidităţii. Nici una dintre posi bil ele situaţii în care cineva, dar nu Aristotel însuşi, îndrăgea câinii nu poate fi relevantă. Principala mea observaţie este că avem o intuiţie directă a rigidităţii numelor, pe care o manifestăm în Înţelegerea condiţiilor de adevăr ale pro­ poziţiilor particulare. În plus, diverse fenomene secundare, despre ce am " spune", cum ar fi acelea pe care le menţionez în lucrare, dar şi altele, oferă dovezi indirecte în sprijinul rigidităţii. Cum se face, atunci, că Russell a propus o teorie care este pur şi simplu incompatibilă cu intuiţiile noastre directe despre rigiditate? Unul dintre motive este acela că, în cazul acesta, ca şi în altele, el nu a luat în 'consideraţie chestiunile modale; iar problema rigi­ dităţii numelor în limbajul natural arareori a fost luată în seamă în mod expli­ cit după el. În al doilea rând, Russell avea impresia că diferite argumente

20

Saul

Kripke

filosofice aveau nevoie de o teorie descripţionistă a numelor şi de o teorie eliminativistă a descripţiilor. Russell a recunoscut că opiniile sale erau in­ compatibile cu reacţiile noastre naive (deşi problema rigidităţii nu a fost menţionată), dar i se părea că argumente filosofice puternice ne constrâng să adoptăm teoria sa. În ceea ce priveşte chestiunea rigidităţii, propriul meu răspuns a luat forma unui experiment mintal, pe parcursul argumentului în favoarea "identităţii şi schmidentităţi" schiţat succint la pagina 94 a acestei monografii. În cazul înfăţişat imaginam un ipotetic limbaj formal în care un designator rigid "a" este introdus prin ceremonia, 'Fie ca "a" să denote (în mod rigid) obiectul unic care are realmente proprietatea F, oricare ar fi situaţia despre care am vorbi, actuală sau contrafactuaIă.' Părea să fie clar că dacă un vorbitor ar introduce un designator într-un limbaj în acest fel, atunci în virtutea chiar a actului său lingvistic, el ar putea să spună "Ştiu că Fa", şi cu toate acestea "Fa" ar exprima un adevăr contingent (dat fiind că F nu este o proprietate esenţială a obiectului unic, care o posedă). În primul rând, acest lucru arăta că problemele epistemice trebuie să fie separate de problemele legate de necesitate şi contingenţă şi că a fixa o referinţă nu înseamnă a da un sinonim. Şi mai important, această situaţie indica faptul că dovezile invocate în mod obişnuit pentru a arăta că numele ar fi sinonime cu descripţiile ar putea fi, în schimb, raţionalizate prin acest model ipotetic. În plus, modelul satisIacea intuiţiile noastre cu privire la rigiditate. Date fiind toate acestea, obligaţia de a argumenta părea să revină pe de-a-ntregul filosofului care ar fi vrut să nege intuiţia noastră firească despre rigiditate. După cum am spus mai înainte, a apărut mai târziu observaţia că vorbitorii obişnuiţi nici măcar nu fi­ xează referinţe prin intermediul descripţiilor identificatoare de tipul obişnuit. Voi spune pe scurt câteceva despre "lumile posibile".16 (Sper să pot dezvolta aceste remarci în altă parte.) În lucrarea de ,faţă am argumentat îm­ potriva acelor folosiri greşite ale acestui concept care consideră lumile posi­ bile ca pe ceva de felul planetelor îndepărtate, asemenea mediului nostru 16 Unele dintre cele mai greşite interpretări ale rigidităţii ar fi avut un credit mult mai mic, dacă discuţiile filosofice relevante ar fi fost purtate în contextul unei prezentări riguroase în termenii " semanticii lumilor posibile". Nu am racut acest lucru în cartea de faţă atât pentru că nu am vrut ca argumentul să se bazeze În mod decisiv pe un model formal, cât şi pentru că am vrut ca prezentarea să fie mai degrabă filosofică decât tehnică. Cititorilor care sunt pe deplin familiarizaţi cu semantica intensională, o contu­ rare schematică a ideilor mele în aceşti termeni trebuie să le fie clară în absenţa unei dezvoltări explicite. Totuşi, unele neînţelegeri ale conceptului rigidităţii - inclusiv unele aspecte ale acestora pe care le-am menţionat în prefaţă - m-au racut să cred că o prezentare tehnică ar putea elimina unele interpretări greşite. Î n cele din urmă, luarea În considerare a timpului şi a spaţiului m-a racut să iau hotărârea de a nu include un astfel de material, dar s-ar putea să fac o astfel de prezentare formală în altă partţ.

21

Numire şi necesitate

înconjurător, dar existând oarecum într-o dimensiune diferită, sau care ne " conduc la problema falsă a " identificării în lumi posibile diferite (a "trans­ identificării"). Mai departe, am recomandat faptul că dacă vrem să evităm Weltangst şi confuziile filosofice pe care mulţi filosofi le-au asociat cu terminologia "lumilor" , "stare (sau istorie) posibilă a lumii " , sau " situaţie " contrafactuală ar putea fi o terminolo gie mai bună. Ar trebui chiar să ne aducem aminte că terminologia "lumilor" poate fi înlocuită, adesea, prin idiomul modal - "Este posibil ca ... " Dar nu vreau să las impresia exagerată că repudiez cu totul lumile posibile, şi nici că le consider ca pe un simplu instrument formal. Felul în care le folosesc trebuie să fi fost suficient de cu prinzător pentru a elimina orice astfel de înţelegere greşi tă. De fap t există unele concepţii despre " lumi posibile", pe care le repudiez şi există altele pe care nu le repudiez. O analogie venită din matematica învăţată la şcoală - de fapt, nu este doar o analogie - ne va ajuta să clarificăm concepţia pe care o ,

susţin. Două zaruri obişnuite (să le numim zarul A şi zarul B) sunt aruncate

şi ele arată două numere. Pentru fiecare zar, există şase rezultate posibile. Aşadar, în privinţa numerelor pe care le arată zarurile, există treizeci şi şase de stări posibile ale perechii de zaruri, deşi numai una dintre aceste stări co­ respunde modului în care în fapt cad zarurile. Toţi am învăţat în şcoală cum să calculăm probabilităţile diferitelor evenimente (presupunând echiprobabi­ litatea stărilor). De pildă, deoarece există exact două stări - (zarul A, 5; zarul B, 6) şi (zarul A, 6; zarul B, 5) care produc un total de unsprezece, probabi­ litatea de a arunca unsprezece este 2/36 = 1/18. Făcând la şcoală aceste exerciţii de calcul al probabili tăţil or, am fost de fapt familiarizaţi la o vârstă fragedă cu o mulţime de "lumi posibile" (minia­ tu rale) Cele treizeci şi şase de stări posibile ale zarului sunt literalmente treizeci şi şase de "lumi posibile" , atât timp cât ignorăm (în mod fictiv) totul despre lume exceptând cele două zaruri şi ceea ce arată ele (şi ignorăm faptul -

.

că unul sau ambele zaruri s-ar fi putut să nu existe). Numai una dintre aceste mini-lumi - aceea care corespunde modului în care cad zarurile de fapt - este

" "lumea actuală , dar celelalte prezintă interes când punem întrebarea cât de probabil sau improbabil era (sau va fi) rezultatul actual. Anumite confuzii pot fi evitate în acest caz elementar. Am presupus că zarurile chiar cad de fapt, că una dintre cele treizeci şi şase de stări este actuală. Acum "lumea actuală" în acest caz este starea zarului care este realizată în mod actual. O altă entitate, mai "concretă" decât această stare, este entitatea fizică "les­ niewskian - goodmaniană" care este "suma" celor două zaruri. Această enti­ tate fizică complexă ( "zarurile ", gândite ca un singur obiect) se află în faţa mea pe masă, d upă aruncare, şi poziţia ei actuală determină starea actuală a

22

Saul Kripke

celor două zaruri. Dar când vorbim la şcoală despre cele treizeci şi şase de posibilităţi, nu este în nici un caz nevoie să presupunem că există alte treizeci şi cinci de entităţi, într-un teritoriu de nicăieri, corespunzătoare obiectului fizic din faţa mea. Şi nici nu este nevoie să ne întrebăm dacă aceste entităţi " fantomatice sunt compuse din "omologi (fantomatici) ai zaruri lor individua­ le actuale, sau sunt compuse într-un anumit fel din aceleaşi zaruri individuale " dar într-o "altă dimensiune . Cele treizeci şi şase de posibilităţi, inclusiv cea care este actuală, sunt stări (abstracte) ale zarurilor şi nu entităţi fizice com­ plexe. Şi nici un elev nu trebuie să primeasă note mari pentru întrebarea "Cum ştim, în starea în care zarul A este şase şi zarul B este cinci, dacă este zarul A sau zarul B cel care este şase? Nu avem noi nevoie de un criteriu de " " identitate trans-stare pentru a identifica zarul care a căzut şase - şi nu zarul care a căzut cinci - cu zarul nostru A?" Desigur, răspunsul este că starea (zarul A, 6; zarul B, 5) este dată ca atare (şi este deosebită de starea (zarul B , " 6; zarul A , 5 » . Cerinţa în plus a unui " criteriu a l identităţii trans-stare este atât de confuză încât nici un elev competent nu ar fi atât de pervers din punct de vedere filosofic ca să o solicite. Pur şi simplu, "posibilităţile" nu sunt date pur calitativ (în genul : un zar, 6, celălalt, 5). Dacă ar fi fost date în acest fel, ar fi existat exact douăzeci şi una de posibilităţi distincte, nu treizeci şi şase. Iar stările nu sunt fantome de perechi-zaruri, văzute de la depărtare, despre care putem pune întrebări semnificative epistemic de forma "Care zar este acesta?". Şi nici nu trebuie să presupunem, atunci când socotim stări identice calitati v precum (A, 6; B, 5) şi (A, 5 ; B, 6) ca fiind distincte, că A şi B pot fi distinse calitativ şi în altă privinţă, să zicem după culoare. Dimpotrivă, pentru scopurile problemei de probabilitate, numărul arătat este socotit ca şi cum ar fi unica proprietate a fiecărui zar. În fine, atunci când concepem acest mic exer­ ciţiu nevinovat privitor la aruncarea zarurilor, cu posibilităţi care nu sunt descrise pur calitativ, nu facem nici un fel de angajament metafizic obscur faţă " de zaruri ca "simpli particulari , indiferent ce ar putea să însemne acesta. 1 7 " "Lumile posibile sunt ceva mai mult decât mini-lumile probabilităţii pe care le-am amplifica. Este adevărat că noţiunea generală ridică probleme care nu sunt implicate în versiunea miniaturală. Lumile miniaturale sunt strâns controlate, atât în ceea ce priveşte obiectele implicate (două zaruri), 17 În privinţa stărilor posibile ale lumii întregi, nu am de gând să asertez categoric că, exact ca şi În cazul zarurilor, există stări (contrafactuale) calitativ identice, dar distincte. Ceea ce asertez este ca dacă există un argument filosofic care exclude lumi calitati v identice, dar distincte, acesta nu se poate bizui doar pe supoziţia că lumile trebuie să fie stipulate pur calitativ. Ceea ce apăr este justeţea introducerii lumilor posibile atât În tennenii anumitor particulari, cât şi În mod calitativ, indiferent dacă există sau nu, de fapt, lumi identice calitativ, dar distincte.

Numire şi necesitate

23

proprietăţile relevante (numărul care apare pe faţa zarului), cât şi (astfel) în ce priveşte ideea relevantă de posibilitate. " Lumile posibile" sunt "căi totale în care ar fi putut fi lumea" , sau stări, sau istorii ale lumii întregi. A gândi totalitatea tuturor lumilor posibile implică mult mai multă idealizare şi mai multe chestiuni ciudate, decât analogul şcolăresc elementar mai puţin am­ biţios . Desigur, filosofu l "lumilor posibile" trebuie să aibă grijă ca aparatul său tehnic să nu-l forţeze să pună întrebări a căror semnificaţie nu este susţi­ nută de către intuiţiile noastre originale cu privire la posibilitate care i-au dat aparatului rostul său. Mai departe, în practică nu putem descrie un curs con­ trafactual complet al evenimentelor şi nu avem deloc nevoie de aceasta. Este suficientă o descriere practică a măsurii în care "situaţia contrafactuală" se deosebeşte într-un fel relevant de faptele actuale; " situaţia contrafactuală" ar putea fi concepută ca o mini-lume sau mini-stare, restrânsă la trăsături ale lumii relevante pentru problema în cauză. În practică, aceasta implică mai puţină idealizare atât în privinţa istoriilor lumii întregi, cât şi în privinţa tuturor posibilităţilor. Oricum, pentru ceea ce urmărim noi, analogul elementar ne pune la îndemână un model bun pentru ideile adecvate privitoare la "lumile posibile" . În principiu, nu este nimic greşit în a le so­ coti, pentru scopuri filosofice sau tehnice, drept entităţi (abstracte) - inocenţa analogului de şcoală elementară ar trebui să liniştească orice anxietate în această privinţă. 18 (Într-adevăr, noţiunea generală de "spaţiu eşantion " , care formează baza teoriei moderne a probabilităţilor, este exact aceea a unui IK

Nu consider că "lumile posibile" dau o analiză reducţionistă în vreun sens semnificativ filosofic, adică, în sensul descoperirii naturii ul,time, fie din punct de vedere episte­ mologic, fie din punct de vedere metafizic, a operatorilor modali, judecăţilor, etc., sau în sensul "explicării" acestora. În dezvoltarea actuală a gândirii noastre, judecăţi care conţin locuţiuni modale exprimate În mod direct ( " s-ar fi putut să fie cazul ca") apar cu siguranţă mai înainte, Noţiunea de "lume posibilă", deşi îşi are rădăcinile în diferite idei obişnuite despre modurile în care ar fi putut să fie lumea, vine la un nivel de abstracţie cu mult mai înalt şi ulterior. În practică, cine nu poate să înţeleagă ideea de posibilitate este " probabil să nu o înţeleagă nici pe aceea de "lume posibilă . Din punct de vedere filo­ sofic, în nici un caz nu este nevoie să presupunem că un tip de discurs este "anterior" altuia, independent de scopurile vizate. Motivaţia principală şi primară pentru "analiza lumilor posibile" - şi pentru felul în care ea a clarificat logica modală - a fost aceea că a permis ca logica modală să fie tratată prin aceleaşi tehnici set-teoretice ale teoriei mode­ lelor care s-au dovedit a fi de succes atunci când au fost aplicate logicii exteffiionale. Ea este de asemenea utilă în clarificarea anumitor concepte. Pentru a reitera o altă idee: noţiunea tuturor stărilor lumii întregi care sunt posibile în sensul (metafizic) cel mai larg, i mplică o anumită idealizare, ca şi anumite chestiuni filosofice pe care nu le-am discutat. Dacă restrângem lumile la o clasă mai îngustă de mini-lumi, esenţialmente toate chestiunile privitoare, de pildă, la designatorii rigizi rămân neschimbate. Tot aşa rămân şi chestiunile semanticii modale.

24

Saul

Kripke

astfel de spaţiu al lumilor posibile.) Oricum, trebuie să evităm capcanele care par mult mai atrăgătoare pentru filosofi, cu lumile lor mari, decât pentru elevi cu versiunile lor modeste de lumi. Nu există vreun temei special pentru a presupune că lumile posibile trebuie să fie date calitativ sau că trebuie să " existe vreo problemă autentică a "identificării trans-mundane - faptul că sunt implicate stări mai cuprinzătoare şi mai complexe decât în cazul zaruri­ lor nu prezintă nici o importanţă în această chestiune. "Lumea actuală" - mai bine zis, starea actuală, sau istoria lumii - nu trebuie confundată cu enormul obiect dispersat care ne înconjoară. Acesta ar fi putut fi numit şi el " lumea " (actuală) , dar el nu este obiectul relevant aici. Astfel, lumile posibile, dar nu actuale, nu constituie duplicate fantomatice ale " lumii" în acest sens. Poate că ar fi fost mai puţin probabil să se producă astfel de confuzii dacă nu s-ar fi întâmplat accidentul terminologic de a se fi folosit "lumi posibile" în loc de " " stări posibile", sau "istorii" ale lumii, sau "situaţii contrafactuale . Cu si­ guranţă că ele ar fi fost evitate, dacă filosofii ar fi aderat la practicile uzuale ale elevilor şi ale probabilităţilor. 19 O ultimă chestiune: unii critici ai doctrinelor mele, ca şi unii sim­ patizanţi, par să le fi înţeles ca asertând, sau cel puţin implicând, o doctrină a substituţiei universale a numelor proprii . Aceasta poate fi considerată ca spunând că o propoziţie în care apare "Cicero " exprimă aceeaşi ,j udecată" ca " şi propoziţia corespunzătoare ei în care apare "Tullius , că a crede judecata exprimată de una dintre propoziţii înseamnă a crede judecata exprimată de către cealaltă, sau că ele sunt echivalente pentru toate scopurile semantice. Se pare că Russell a susţinut o astfel de doctrină pentru "numele proprii din punct de vedere logic" şi pare să fie consonantă cu o imagine pur "milliană" a numirii, în care numai referinţa numelui contribuie la ceea ce este expri­ mat. Dar nici eu şi, după câte ştiu, nici măcar Mill20 nu am avut vreodată intenţia să mergem atât de departe. Concepţia mea că propoziţia românească " [în original englezească, nota trad.] "Hesperus este Phosphorus ar putea fi folosită uneori pentru a ridica o chestiune empirică, în timp ce "Hesperus " este Hesperus nu ar putea fi astfel folosită, arată că eu nu tratez propoziţiile " în privinţa lumilor posibile al lui 19 A se compara, de pildă, cu "realismul moderat Robert Stalnaker, "Possible Worlds", Nofls, voI. 10 ( 1 976), pp. 65-75. " 20 Michael Lockwood ( "On Predicating Proper Names , The Philosophical Review, voI. 84, nr. 4, octombrie, 1 975, pp. 47 1 -498) semnalează (p. 49 1 ) faptul că MilI nii consideră că "Cicero este Tullius" înseamnă acelaşi lucru ca şi "Cicero este Cicero", ci mai de­ " grabă susţine punctul de vedere conform căruia ar însemna că "Cicero" si "Tullius sunt codesignative. El mai indică (p. 490) faptul că MiII vede o astfel de componentă meta­ lingvistică în toate aserţiunile care conţin nume. Nu am cercetat interpretarea lui MiII mai departe, aşa că nu am nici un punct de vedere în privinţa doctrinei sale exacte.

25

Numire şi necesitate

ca fiind complet interşanjabile. În plus, ea indică faptul că modul fixării referinţei este relevant pentru atitudinea noastră epistemică faţă de propoziţiile exprimate. Cum se leagă acest fapt de chestiunea ce ,judecăţi" anume sunt exprimate de către aceste propoziţii, sau dacă aceste "judecăţi" sunt obiecte ale cunoaşterii şi opinării şi, în general, cum să tratăm numele în contexte epistemice, sunt întrebări dificile şi deschise. Nu am nici o doctrina " oficială" în privinţa lor şi de fapt nu sunt sigur că aparatul ,judecăţilor" nu eşuează În această zonă?1 Aşadar, am evitat astfel de întrebări; nu trebuie să vedeţi în cuvintele mele vreo doctrină sigură cu privire la această chestiune.

21

Motive pentru care consider aceste chestiuni atât de dificile şi deschise sunt de găsit în

studiul meu "A Puzzle About Belief', in Meaning and Use (ed. A. Margalit), Reidel,

1 979, pp. 239-283. Bineinteles că pot exista mai multe noţiuni de ,judecată", în funcţie

de cerinţele impuse noţiunii. Teza rigidităţii bineînţeles că implică intersubstituibilitatea

numelor codesignative în contexte modale, supusă rezervei obişnuite despre nonexistenţa posibilă.

Cu privire la rigiditate: in multe locuri, atât în această prefaţă cât şi in textul acestei monografii, ignor în mod deliberat chestiuni delicate care apar din nonexistenţa posibilă a unui obiect. Ignor de asemenea distincţia dintre rigiditatea

,ţie jure",

unde referinţa

unui stipulator este stipulată a fi un unic obiect, indiferent dacă vorbim despre lumea

actuală sau despre o situaţie contrafactuală şi simpla rigiditate ,ţie facto", unde o

descripţie ,,x-ul astfel încât

Fx"

se întâmplă să folosească un predicat

,F'

care în fiecare

lume posibilă este adevărat despre unul şi acelaşi obiect unic (de pildă, "cel mai mic

număr prim" designează rigid numărul doi). Clar, teza mea despre nume este că ele sunt rigide de

jure,

dar în monografie mă mulţumesc cu aserţiunea mai slabă a rigidităţii.

Deoarece numele sunt rigide de jure - vezi p. 7 1 mai jos - afirm că un nume propriu

designează rigid referentul lui chiar şi atunci când vorbim despre situaţii contrafactuale în care acel referent nu ar fi existat. Astfel, sunt atinse chestiunile legate de nonexistenţă.

Diferiţi oameni m-au convins că toate aceste chestiuni merită o discuţie mai atentă decât aceea din monografie, dar trebuie să le las în acest punct.

PRELEGEREA 1: 20 ianuarie, 19701

Sper că unii văd o legătură între cele două toposuri din titlu. Dacă nu, oricum, astfel de conexiuni vor fi dezvoltate în cursul acestor prelegeri. Mai mult, datorită

fol osirii instrumentelor care implică referinţa si necesitatea în

filosofia analitică de astăzi, concepţiile noastre despre aceste toposuri au, într-adevăr, implicaţii vaste pentru alte probleme din filosofie, care ar fi putut fi socotite în mod tradWonal ca fiind îndepărtate, cum ar fi, de pildă, argu­ mentele legate de problema minte-corp, sau aşa-numita "teză a identităţii". În această formă, materialismul este adesea implicat, în modalităţi foarte 1

În

ianuarie 1 970,

am

susţinut trei prelegeri la Princeton University care sunt transcrise

fără un text scris fără note. Textul de faţă este o versiune uşor editată după transcrierea

aici. Aşa cum apare clar din stilul transcrierii, am prezentat prelegerile

apt ,

şi, de f

verbatim;

am adăugat un pasaj ocazional pentru a dezvolta gândul, am rescris ici şi colo

o propoziţie, dar nu am făcut nici o încercare de a schimba stilul informal

al

originalului.

Multe note de subsol au fost adăugate originalului, dar câteva au fost rostite ca nişte

paranteze în pr�legerile însele.

Sper că pe măsură ce citeşte textul, cititorul se va gândi la faptele acestea. Imaginându-ne textul vorbit, cu pauze şi accente corespunzătoare, putem ici şi colo să uşurăm înţelegerea lui. Am acceptat cu anumite rezerve

să

public prelegerile în această

fonnă. Timpul pe care l-am avut la dispoziţie şi stilul informal, au determinat o anumită comprimare a argumentului, imposibilitatea de a aborda anumite obiecţii şi alte chestiuni de felul acesta. Cu deosebire, a trebuit să sacrific adâncimea cercetării în secţiunile concluzive despre identităţile ştiinţifice şi problema minte-corp. Unele toposuri esenţiale

unei prezentări dep line a concepţiei pe care o argumentez aici, în mod deosebit acelea ale enunţurilor despre existenţă şi ale numelor vide, au trebuit să fie omise cu totul. Mai

mult, caracterul colocvial al prezentării se poate să fi produs o sacrificare a clarităţii în anumite puncte. Toate aceste defecte au fost acceptate de dragul publicării rapide. Sper

că voi avea probabil şansa să fac mai târziu un lucru mai bun. Repet, sper cii cititorul va ţine minte că citeşte în mare măsură prelegeri informale, nu numai atunci când întâlneşte

repetiţii sau stângăcii, dar şi atunci când întâlneşte lucruri ireverenţioase sau locuri comune.

Saul Kripke

28

complicate, în chestiuni legate de ceea ce este necesar sau contingent în identitatea proprietăţilor - chestiuni de acest fel. Aşadar, este realmente foar­ te impGrtant pentru filosofii care ar putea dori să lucreze în multe domenii să clarifice aceste concepte. Poate că voi spune ceva despre problema minte­ corp în cursul acestor prelegeri. Mai vreau să vorbesc la un moment dat (nu ştiu dacă voi ajunge la aceasta) despre substanţe şi genuri naturale. Modul în care abordez aceste chestiuni va fi, în anumite privinţe, destul de diferit de ceea ce gândesc oamenii astăzi (deşi are totodată unele legături cu ceea ce unii au gândit şi scris astăzi, şi sper că mi se va ierta fap­ tul că le prezint oamenilor prelegeri informale precum aceasta).2 Unele dintre concepţiile pe care le împărtăşesc sunt concepţii care la prima vedere pot să frapeze pe cineva ca fiind evident greşite. Exemplul meu favorit este acesta (pe care probabil că nu o să-I susţin în prelegeri - căci un singur exemplu nu convinge niciodată pe cineva): ;Se face o afirmaţie comună în filosofia contemporană că există anumite predicate care, deşi sunt vide de fapt - au extensiunea vidă - o au ca pe o ch�stiune contingentă şi nu ca pe o chestiune de un fel oarecare de necesitate. i bine, nu voi disputa aceasta; dar un exemplu care ni se dă de obicei este exemplul unicornului. Astfel se spune că deşi noi toţi am aflat că nu există unicomi, desigur că ar fi putut să existe unicomi. În anumite circumstanţe ar fi existat unicomi. Iar acesta este un exemplu a ceva despre care cred că nu este aşa. Poate că după părerea mea, adevărul nu trebuie formulat în termenii afirmaţi ei că este necesar ca să nu existe nici un uni corn, ci doar că nu putem spune în ce circumstanţe ar fi existat unicomi. Mai departe, consider că până şi în cazul în care arheologii sau geoLogii ar urma să descopere mâine unele fosile care arată în mod concluziv existenţa animalelor în trecut care satisfac tot ceea ce ştim despre unicomi din mitul unicomului, aceasta nu ar arăta că au existat unicomi. Nu ştiu dacă voi avea posibilitatea să apăr acest punct de vedere, dar este un exemplu surprinzător. (De fapt, am avut un seminar în această instituţie în care am vorbit despre concepţia în cauză timp de două cursuri.) Aşa încât,

'p:

2

Dată fiind oportunitatea de a adăuga o notă de subsol, voi menţiona că Rogers

Albritton, Charles Chastain, Keith Donnellan şi Michael Slote (În plus faţă de

filosofii

menţionaţi În text, În mod special Hilary Putnam), au exprimat În mod independent

puncte de vedere legate de diverse aspecte a ceea ce spun aici. Albritton mi-a atras atenţia asupra problemelor necesităţii şi

a prioricităţii În

cazul genurilor naturale, ridi­

când Întrebarea dacă am putea descoperi că lămâile nu ar fi fructe. (Nu sunt sigur că el ar accepta toate concluziile mele.) Îmi reamintesc de asemenea de influenţa unor con­ versaţii timpurii purtate cu Albritton şi cu Peter Geach asupra esenţialităţii originilor.

Scuzele din text sunt Încă valabile; sunt conştient că lista din această notă de subsol esle

departe de a

fi

cuprinzătoare. Nu fac nici o Încercare de a enumera pe acei prieteni şi

studenţi ale căror conversaţii stimulatoare m-au aj utaL Thomas Nagel

si Gilbert

merită mulţumiri speciale pentru ajutorul lor în editarea transcrierii prelegerilor.

Harman

29

Numire şi necesitate

unele dintre opiniile mele sunt oarecum surprinzătoare; dar să începem cu un domeniu care poate că nu este tot aşa de surprinzător şi să introducem meto­ dologi� şi problemele acestor prelegeri. Primul topos din perechea de toposuri este numirea. Aici, prin "nume" voi înţelege un nume propriu, adică, numele unei persoane, al unui oraş, al unei ţări, etc. Se ş tie bine că logicienii moderni sunt totodată foarte interesaţi de descripţiile definite: expresii de forma ,,x-ul astfel încât qJx" , cum ar fi "omul care a corupt Hadleyburg-ul" . Acum, dacă un om şi numai unul a co­ rupt vreodată Hadleyburg-ul, atunci acel om este referinţa, în sensul logici a­ nului. a acelei descripţii. Vom folosi termenul "nume" În aşa fel Încât să nu includă descripţii definite de acest gen, ci doar acele lucruri care ar fi numite " "nume proprii în limbajul obişnuit. Dacă vrem să avem un tennen comun care să acopere atât numele cât şi descripţiile, putem folosi termenul " "designator . ' Există 'o observaţie, făcută de Donnellan 3, că în anumite circumstanţe un vorbitor oarecare poate să folosească o descripţie definită pentru a s e referi nu la referentul potrivit, în sensul în care tocmai l-am definit, al acelei descripţii, ci la altceva ce el vrea să scoată în prim plan şi despre care crede �

3

Keith Donnellan, "Reference and Definite Desc riptions

"

Philosophical Review 75 (1966), pp. 28 1 -304. Ve zi şi Leonard Linsky, Reference and Referents" , în Philosophy " and Ordinary Language (ed. Caton), University of Illinois Press, Urbana, ] 963. Dis­ tincţia lui Donnellan pare să fie aplicabilă la nume ca � i la de sc ri p ţii Doi indivizi zăresc ,

.

" pe cineva la distanţă şi cred că-I recunosc pc Jones. "Ce face Jones?" Strânge frunzele . " Dacă cel care strânge frunzele este de fapt Smith, atunci Într-un anumit sens ei se referă la Smith, chiar dacă ei împreună folosesc "Jones " ca pe un nume al lui Jones. În text,

vorbesc despre "referentul" unui nume ca însemnând lucrul numit de către nume - de ex.

Jones, nu Smith - chiar dacă despre un vorbitor se poate spune uneori în mod propriu că

foloseşte numele pentru a se referi la altcineva. Poate că ar fi fost mai puţin înşelător să se folosească un termen tehnic, precum "denotă" şi nu "referă". Folosirea mea a lui "referă" este de aşa natură încât să satisfacă schema 'Referentul lui ,l(" este X ', unde ,,X"

este substituibil de către orice nume sau descriptie. Sunt înclinat să cred, cu titlu de încercare, prin opoziţie cu ceea ce spune Donnellan, că remarcile sale despre ref�rinţă au prea puţin de-a face cu semantica sau condiţiile de' adevăr, deşi ele pot fi relevante pentru o teorie a actelor de vorbire. Limitele de spaţiu nu-mi permit să explic ce înţeleg prin

aceasta, şi cu atât mai puţin să apăr pu nctul de vedere, exceptând o remarcă succintă: Să numim referentul unui nume sau al unei descripţii în sensul meu "referentul semantic" ; pentru un nume, acesta este lucrul numit, pentru o descripţie, lucrul care satisface în mod unic descripţia.

Apoi vorbitorul se poate

referi

la altceva decât referentul semantic, dacă are opinii

false corespunzătoare. Cred că aceasta se întâmplă în cazurile numirii (Smith-Jones) şi, de asemenea, în cazul "şampaniei " construit de către Donnellan; unul din cazuri nu cere nici o teorie că numele sunt ambigue, iar în celălalt nu cere nici o modificare a teoriei

russelliene a descripţiilor.

Saul Kripke

este referentul propriu al descripţiei, dar care de fapt nu este. Astfel, puteţi spune, "Omul de-acolo care are şampanie în pahar este fericit" , deşi de fapt el nu are decât apă în paharul său. Acum, chiar dacă nu este şampanie în paharul său, şi s-ar putea să fie un alt om în cameră care să aibă într-adevăr şampanie în paharul său, vorbitorul a avut intenţia să se refere, sau poate că, într-un anumit sens al lui "a se referi " , el chiar s-a şi referit la omul despre care credea că are şampanie în paharul său. Oricum, voi folosi termenul "referent al descripţiei" pentru a mă referi la obiectul care satisface în mod unic condiţiile din descripţia definită. Acesta este sensul în care a fost folosit în tradiţia logică-o Aşadar, dacă aveţi o descripţie de forma ,,x-ul astfel încât (ţJx" şi există exact un x astfel încât (ţJx, acela este referentul descripţiei. Să 9.f! punem întrebarea acum, care este relaţia dintre nume şi descripţii? Există o bine-cunoscută doctrină a lui John Stuart Mill, în cartea sa A System of Logic, după care numele au denotaţie dar nu au conotaţie. Ca să folosim unul dintre exemplele sale, atunci când folosim numele " "Dartmouth pentru a descrie o anumită localitate în Anglia, se poate ca ea să fie numită aşa pentru că se află la gura lui Dart. Dar, spune el, chiar dacă Dart (acesta este un râu) şi-ar fi schimbat cursul în aşa fel încât Dartmouth nu s-ar mai afla la gura lui Dart, am putea totuşi să numim în mod potrivit acest loc "Dartmouth " , chiar dacă numele poate să sugereze că oraşul se află la gura lui Dart. Schimbând terminologia lui Mill, poate că trebuie să spunem că un nume cum este "Darmouth" are mtr-adevăr o "conotaţie" pentru unii oameni, şi anume, el conotă realmente (nu pentru mine - nu m-am gândit niciodată la asta) că orice loc numit "Dartmouth" se află la gura lui Dart. Dar atunci, Într-un anumit fel, el nu are un "sens " . Cel puţin, nu este o parte a înţelesului numelui "Dartmouth" faptul că oraşul numit în felul acesta se află la gura lui Dart. Cineva care ar spune că Dartmouth nu se află la gura lui Dart (at the Dart' s mouth) nu s-ar contrazice pe sine însuşi . Nu trebuie să se considere că fiecare expresie de forma "acel unic x astfel încât Fx" este întotdeauna folosită în limba naturală ca o descripţie, mai degrabă decât un nume. Cred că fiecare a auzit despre Sfântul Imperiu Roman, care nu era nici sfânt, nici roman şi nici imperiu. Astăzi avem Naţiunile Unite. S-ar părea că în acest caz, de vreme ce aceste lucruri pot fi numite în felul acesta chiar dacă ele nu sunt Sfintele Naţiuni Romane Unite, aceste descripţii trebuie socotite nu drept descripţii definite, ci drept nume. În cazul unor termeni, s-ar putea ca oamenii să aibă dubii în ceea ce priveşte categorisirea lor drept nume sau descripţii; cum ar fi de pildă "Dumnezeu " descrie acest termen pe Dumnezeu drept fiinţă divină unică sau este un nume al lui Dumnezeu? Dar nu este necesar ca astfel de cazuri să ne pună în încurcătură aici. că

Numire şi necesitate

31

Aici fac acum o distincţie care cu siguranţă că se face în limbaj. Dar tradiţia clasică a logicii moderne a mers foarte puternic împotriva concepţiei lui MiU. Atât Frege cât şi Russell au considerat şi se pare că au ajuns la aceste concluzii independent unul faţă de celălalt, că Mill a greşit într-un sens foarte tare: de fapt un nume propriu, folosit în mod corect, este pur şi simplu o descripţie definită prescurtată sau deghizată: Frege a afirmat în mod specific că o astfel de descripţie dă sensul numelui.� -1 Acum, temeiurile împotriva concepţiei lui MiII şi în favoarea concep­ ţiei alternative adoptate de către Frege şi Russell sunt într-adevăr foarte puternice; şi este greu de văzut - deşi am putea să fim bănuitori în ceea ce priveşte această concepţie pentru că numele nu par să fie descripţii deghizate - cum ar putea să fie greşită concepţia Frege-Russell, sau o anumită variantă potrivită. Să vă dau ca exemplu câteva argYIl1ente care par să susţină în mod conclusiv concepţia lui Frege şi RusseU; Problema fundamentală pentru orice concepţie cum ar fi aceea a lui Mill 'este cum putem determina care este referentul unui nume, aşa cum este folosit de către un anumit vorbitor. Potrivit concepţiei descriptiviste, răspunsul este clar. Dacă "Joe Doakes" este doar prescurtarea pentru "bărbatul care a corupt Hadleyburg-ul" , atunci oricine ar fi acela care a corupt Hadleyburg este în mod unic referentul numelui "Joe Doakes " . Totuşi, dacă numele nu are un astfel de conţinut descriptiv, atunci cum pot oamenii să folosească în genere numele pentru a se referi la lucruri? Ei bine, ei pot să se găsească într-o astfel de situaţie în care să arate spre anumite lucruri şi să determine astfel Într-un fel ostensiv referenţii anumitor nume. Aceasta a fost doctrina cunoaşterii prin legătură 4

' Vo rbi n d Într-un sens strict, desigur, RusseII spune că numele nu pres curtează descripţii

şi că nu au nici un sens; dar apoi, el spune, de a se m en e a, d1 toc mai pentru că lucrurile pe care le numim "nume" abreviază de fapt descripţii ele nu sunt de fapt nume. Aşadar,

deoarece "Walter Sc oU ", potrivit lui Russell, ab re viază de fapt o d'?Jcripţie, "Walter " Scott nu este un nume; şi s i n g urele nume care există în mod real în limbaj ul obişnuit

,

sunt, pr ob abi l demonstrativi cum ar fi "acesta" sau "acela", folosi{i într-o anumită ocazi e pentru a ne referi la un obiect cu care vorbitorul este "familiarizat" în sensul lui Ru sse ll .

Deşi nu vom fonnula lu crurile în felul în care o face Russell, am putea descrie ceea ce

face Russell sp un ând că numele. aşa cum sunt denumite ele în mod obişnuit, au de fapt

sens. Ele au sens Într-un fel tare, ş i anume, trebuie să putem da o descripţie definită în

aş a fel încât referentul numelui, pr i n defin i ţie, să fie obiectu l care satisface des crip ţi a .

Russell însuşi, din moment ce elimină descripţiile din no taţia sa primitivă, pare să SUSţină în "On Denoting" că no ti u n ea de "sens" este i luzori e . În prezentarea ideilor lui Russell, ne abatem astfel de la ceea ce susţine acesta în două priv i n ţe . Prima, stipulăm că numele " vor fi nume aşa cum sunt concepute ele în mod obi ş n ui t ş i nu "numele pro prii log ic e" ale lui Russel l ; a doua, considerăm că descripţiile şi abrevierile lor au sens.

"

32

Saul Kripke

directă a lui Russell, care, după cum credea el, este satisfacută de către aşa­ numitele nume autentice sau proprii. Dar bineînţeles că numele obişnuite se referă la tot felul de oameni, ca de pildă Walter Scott, către care nu este posibil să arătăm în mod ostensiv. Şi referinţa noastră aici pare să fie deter­ minată de către cunoaşterea noastră despre ei. Indiferent ceea ce ştim despre ei determină referentul numelui drept lucrul unic care satisface acele pro­ prietăţi. De exemplu, dacă folosesc numele "Napoleon" şi cineva întreabă, "La cine te referi?" , voi răspunde ceva de felul "Napoleon a fost împărat al francezilor la începutul secolului al XIX-lea; în cele din urmă, el a fost înfrânt la Waterloo" , dând în felul acesta o descripţie care identifică în mod unic pentru a determina referentul numelui. Frege şi Russell, aşadar, par să dea explicaţia firească a felului în care este determinată referinţa aici ; Mill pare să nu dea niciuna. Există argumente subsidiare care, deşi se bizuie pe probleme mai specializate, constituie şi ele motivaţii pentru a accepta această concepţie. Unul este acela că uneori putem descoperi că două nume au acelaşi referent şi exprimăm aceasta printr-un enunţ de identitate. Aşa de exemplu (cred că acesta este un exemplu mult prea des folosit), vedeţi o stea seara şi ea este numită "Hesperus". (Aşa o numim seara, nu-i aşa? - Sper că nu este invers.) Vedem o stea dimineaţa şi o numim "Phosphorus " . Ei bine, apoi, în fapt descoperim că ea nu este o stea, dar este planeta Venus, şi că Hesperus şi Phosphorus sunt de fapt identice. Aşa că exprimăm aceasta prin "Hesperus este Phosphorus " . Cu siguranţă, ceea ce spunem aici nu este doar că un obiect este identic cu el însuşi. Aceasta este ceva ce am descoperit. Este foarte firesc să spunem că conţinutul real [este că] steaua pe care am văzut-o seara este steaua pe care am văzut-o dimineaţa (sau, mai precis, că lucrul pe care l-am văzut seara este lucrul pe care l-am văzut dimineaţa). Aceasta este atunci ceea ce dă înţelesul real al respectivului enunţ de identitate; iar analiza în tennenii descripţiilor face acest lucru. Totodată, putem să ne întrebăm dacă un nume are în genere vreo referinţă, atunci când întrebăm, de ex., dacă Aristotel a existat vreodată. Pare normal să ne gândim aici că ceea ce întrebăm nu este dacă acest lucru (om) a existat. Din moment ce am avut lucrul, ştim că a existat. Ceea ce se pune de fapt sub semnul întrebării este dacă există ceva care să satisfacă proprietăţile pe care le asociem cu numele - în cazul lui Aristotel, dacă vreun filosof grec a produs anumite lucrări, sau cel puţin un număr potrivit dintre acestea. Ar fi frumos să răspundem tuturor acestor argumente. Nu sunt pe de-a­ ntregul capabil să văd clar o ieşire din fiecare problemă de acest fel care poate fi ridicată. Mai mult, sunt destul de sigur că nu voi avea timp să discut

Numire şi necesitate

33

toate aceste chestiuni în aceste prelegeri. Cu toate acestea, cred că este destul de clar că punctul de vedere al lui Frege şi Russell este fals.5 Mulţi au spus că teoria lui Frege şi Russell este falsă, dar, după părerea mea, ei au abandonat-o în litera ei reţinându-i însă spiritul, şi anume, ei au folosit noţiunea de concept-mănunchi (cluster concept). Ei bine, ce este aceasta? Dificultatea evidentă pentru Frege şi Russell, aceea care ne vine imediat în minte, este deja menţionată de către Frege însuşi. El spunea, cazul numelor proprii autentice cum este "Aristotel " părerile în ceea ce priveşte sensul lor pot să fie divergente. De exemplu, se poate sugera: elevul lui Platon şi

În

profesorul lui Alexandru cel Mare. Oricine lesul

acceptă acest sens va i nterpreta în ţe

­

en unţului "Aristotel s-a născut în S tagira" într-un mod diferit de acela care ar

interpreta sensul lui "Aristotel " drept profesorul din Stagira al lui Alexandru cel Mare. Atâta timp cât nominatumul rămâne acelaşi, aceste fluctuaţii ale sens ului sunt tolerahile. Dar ele trebuie evitate în sistemul unei ştiinţe demonstrative şi nu

trebuie să apară într-un limbaj perfect. 6 ./0-

Aşadar[9upă Frege, există un fel de slăbiciune în limbajul nostru. Unii oameni pot da un sens numelui "Aristotel ", alţii pot da un alt sens. Dar bine înţeles că nu este numai aceasta; chiar un singur vorbitor atunci când este Întrebat "Ce descripţie vreţi să substituiţi numelui? " poate să se afle în În­ curcătură. De fapt, el poate să ştie multe lucruri despre el; dar vorbitorul p oate să simtă foarte limpede că orice lucru pe care îl ştie exprimă o proprie­ tate contingentă a obiectului. Dacă "Aristotel " înseamnă bărbatu l care l-a învăţat pe Alexandru cel Mare, atunci propoziţia "Aristoţel a fost un profesor al lui Alexandru cel Mare" ar fi doar o tautologie. Dar este sigur că nu este; ea exprimă faptul că Aristotel l-a învăţat pe Alexandru cel Mare, ceva ce am putea descoperi că este fals. Deci, a fi profesorul lui Alexandru cel Mare n u poate să fie parte a [sensuluiJ numelui. �-1 S Atunci când vorbesc despre punctul de vedere al l ui Frege-Russell şi despre variantele

sale, includ numai acele variante care oferă o teorie substanţială a referinţei numelor. În mod special, propunerea lui Quine că într-o "notaţie canonică" un nume precum "So­ crate" trebuie înlocuit printr-o descripţie "socratizatorul" (unde "socratizează" este un p redicat inventat) şi că descrip ţia trebuie apoi eliminată prin metoda lui Russell nu a fost concepută ca o teorie a referinţei numelor, ci ca o propunere de reformă a limbajului, care are anumite avantaje. Problemele pe care le-am discutat aici se vor aplica, mutatis mutandis, la limbaj ul refonnat; în mod special, întrebarea ' Cum es te determinată refe­ rinţa lui "Socrate" ?, duce la întrebarea 'Cum este determinată extensi unea lui "socra­ tizează" ? , Bineînţeles, nu vreau să sugerez că Quine a pretins vreodată contrariul. " 6 Gottlob Frege, "On Sense and Nominatum , tradus de Herbert Feigl în Readings in Philosophical Analysis (ed. Herbert Feigl şi Wilfrid Sellars), Appelton Century Crofts, 1 949, p. 86. Vezi traducerea românească!

34

Saul Kripke

Calea cea mai obişnuită de a ieşi din această dificultate este să spui "de fapt nu este o slăbiciune a limbii obişnuite că nu putem substi-tui o anumită descripţie pentru un nume; asta este în ordine. Ceea ce asociem de fapt cu u n nume este o familie de descripţii ". Un exemplu bun pentru aceasta se află (dacă pot să-I găsesc) în Philosophical Investigations, unde ideea asemă­ nărilor de familie este introdusă cu mare putere. Să luăm acest exemplu. Dacă cineva spune "Moise nu a existat", aceasta poate să însemne diferite lucruri. Poate să însemne: israeliţii nu au avut un singur conducător atunci când au plecat din Egipt - sau: conducă torul lor nu s-a chemat Moise - sau: nu se poate să fi existat cineva care să fi înfăptuit tot ceea ce povesteşte Biblia despre Moise - . . . Dar atunci când fac o propoziţie despre Moise, - sunt eu gata să substitui una dintre acele descripţii pentru ,,Moise"? Poate că voi spune: prin ,,Moise" înţeleg bărbatul care a racut ceea ce Biblia povesteşte despre Moise. sau în orice caz. o mare parte din aceasta. Dar cât de mult? Am hotărât cât de mult trebuie să se dovedească a fi fals pentru ca eu să renunţ la propoziţia mea ca fiind falsă? Are numele ,,Moise" o folosinţă fixă şi univocă pentru mine în toate cazurile posibile? 7

Potrivit acestei concepţii, iar un locus classicus al ei se află în articolul lui Searle despre nume proprii8, referentul unui nume este determinat nu de către o singură descripţie, ci de către un anumit mănunchi sau familie. Orice satisface într-un anume sens suficient sau cea mai mare parte din familie este referinţa numelui. Mă voi Întoarce la acest punct de vedere mai târziu. Ca analÎză a limbajului obişnuit, pare să fie ceva mai plauzibilă decât aceea a lui Frege şi Russell. Pare să păstreze toate virtuţile şi să Înlăture toate defectele acestei teorii. Daţi-mi voie să spun (şi aceasta va introduce o nouă chestiune, înainte de a lua în consideraţie de fapt această teorie a numirii) că există două feluri în care poate fi privită teoria conceptului-mănunchi, sau chiar teoria care cere o singură descripţie. Un fel de a o privi este cel care spune că mănunchiul de descripţii, sau unica descripţie, dă de fapt înţelesul numelui; şi când cineva " spune "Walter Scott , el înţelege bărbatul care cutare .şi cutare şi cutare .şi cutare.

Acum, un alt punct de vedere ar putea fi acela că, deşi descripţia Într-un anumit sens nu dă inţelesul numelui, ea este ceea ce ii determină referinţa; şi deşi expresia "Walter Scott" nu este sinonimă cu "bărbatul care cutare şi 7

Ludwig Wittgenstein, Philosophical lnvestigations, tradus de către G. E. MacMillan, 1 953, 79. H John R. Searle, " Proper Names " , Mind 67 ( 1958), 166-73.

M.

Anscombe,

35

Numire şi necesitate

cutare şi cutare şi cutare" , sau poate nici chiar cu familia de descripţii (dacă ceva poate să fie sinonim cu o familie), familia, sau descripţia singură, este cea care este folosită pentru a determina la cine se referă cineva atunci când spune "Walter Scott" . Bineînţeles, dacă atunci când auzim părerile sale despre Walter Scott ne dăm seama că ele sunt în fapt mult mai mult aproape de a fi adevărate despre Salvador Dali, atunci, după această teorie, referinţa acestui nume va fi DI. Dali şi nu Scott. Sunt unii autori, cred, care neagă în mod explicit că numele au vreun înţeles chiar cu mai multă putere decât aş face-o eu, dar folosesc totuşi această imagine a felului în care este determinat referentul numelui. Un bun exemplu este Paul Ziff, care spune, foarte apăsat, că numele nu au deloc înţeles, [că] ele nu sunt o parte a limbajului, într-un anumit sens . Totuşi, atunci când el vorbeşte despre felul în care determinăm care este referinţa numelui, atunci el oferă această imagine. Din păcate nu am cu mine pasajul respectiv, dar asta este ceea ce spune el.9 Deosebirea între folosirea acestei teorii drept teorie a înţelesului şi folosirea ei drept teorie a referinţei va deveni puţin mai clară mai târziu . Dar ceva din puterea de atracţie a teoriei se pierde dacă nu se consideră că ea dă înţelesul numelui; pentru că unele dintre soluţiile problemelor pe care tocmai le-am menţionat nu vor fi corecte, sau cel puţin nu vor fi corecte într-un mod clar, dacă descripţia nu dă înţelesul numelui. De exemplu, dacă s-ar spune "Aristotel nu există" înseamnă "nu există cineva care să facă cutare şi cutare" , sau în exemplul din Wittgenstein, "Moise nu există" înseamnă "ni­ meni nu a Iacut cutare şi cutare", atunci aceasta s-ar putea să depindă (şi de fapt, după cum cred eu, depinde într-adevăr) de considerarea teoriei respective drept teorie a înţelesului numelui "Moise" şi nu doar drept teorie a referinţei lui. Ei bine, nu ştiu. Poate că tot ceea ce decurge în mod direct " acum este invers: dacă "Moise Înseamnă acelaşi lucru ca şi "bărbatul care a 9

Cea mai amănunţită prezentare a versiunii lui Ziff a teoriei mănunchiului-de-descripţii a

referinţei numelor se află în "About God", retipărită în Philosophical University Press, Ithaca şi Oxford University Press, Londra,

1966,

Turnings, pp.

94-96.

Cornell O pre­

zentare mai scurtă se găseşte în · a sa Semantic Analysis, Cornell University Press, Ithaca,

1 960,

pp.

1 02-05

(în mod special pp.

1 03-04).

Pasaj ul din această din urmă prezentare

sugerează că numele lucrurilor pe care le cunoaştem prin confruntare directă cu ele trebuie să fie abordate oarecum diferit (folosind ostensiunea şi botezul) faţă de numele fi­

guri lor istorice, unde referinţa este determinată de către (un mănunchi de) descripţii aso­ ciate. La pagina 93

d i n Semantic Analysis Ziff spune

că "generalizări le puternice simple

despre numele proprii" sunt imposibile; " se poate spune doar ce anume le carac:terizează pentru cea mai mare parte dintre ele . . . " Cu toate acestea, Ziff afirmă clar că o teorie a mănunchi ului de descripţii este o astfel de versiune neprelucrată rezonabilă, cel puţin pentru figurile istorice. În ceea ce priveşte concepţia lui Ziff că numele proprii nu sunt în mod obişnuit cuvinte ale limbajului şi că în mod normal nu au înţeles, vezi pp.

93-94 din Semantic Analysis.

85-89

şi

36

Saul Kripke

făcut cutare şi cutare " , atunci a spune că Moise nu a existat înseamnă a spune că bărbatul care a făcut cutare şi cutare nu a existat, adică, este acelaşi lucru cu a spune că nici o singură persoană nu a făcut cutare şi cutare. Dacă, pe de altă parte, "Moise" nu este sinonim cu nici o descripţie, atunci chiar dacă re­ ferinţa lui este într-un anumit sens determinată printr-o descripţie, enunţurile care conţin numele nu pot să fie analizate în general prin înlocuirea numelui cu o descripţie, deşi pot fi material echivalente cu enunţuri care conţin o descripţie. Aşa Încât va trebui să se renunţe la analiza enunţurilor existenţiale singulare menţionată mai sus, cu excepţia cazului în care este stabilită printr-un anumit argument social, care este independent de o teorie generală a înţelesului numelor; şi aceeaşi consideraţie se aplică enunţurilor de identitate. În orice caz, cred că este fals că "Moise există" înseamnă aşa ceva. Aşadar, nu va trebui să vedem dacă poate fi formulat un astfel de argument special. 10 Înainte de a continua cu această problemă, vreau să vorbesc despre o altă distincţie care va fi importantă în metodologia acestor prelegeri. Filosofii au vorbit (şi, desigur, în ultimii ani a existat o controversă considerabilă în ceea ce priveşte sensul acestor noţiuni) [despre] diferite categorii de adevăr, " " " care sunt denumite "a priori , "analitic , "necesar - şi uneori chiar "cert" este aruncat în aceasta grămadă. Termenii sunt folosiţi adesea ca şi cum este o chestiune interesantă dacă există lucruri care corespund acestor concepte, dar noi i-am putea la fel de bine privi pe toţi ca având acelaşi înţeles. Acum, fiecare îşi aduce aminte (puţin) de Kant, care face o distincţie Între "a priori" şi "analitic " . Aşa încât poate că această distincţie încă se mai face. În dis­ cuţiile de astăzi foarte puţini sunt aceia, dacă există vreunul, care să facă o distincţie Între conceptele de enunţ a priori şi enunţ necesar. În orice caz, eu " " nu voi folosi aici termenii "a priori şi "necesar ca fiind intersubstituibili. Să ne gândim care sunt caracterizările tradiţionale ale termenilor "a priori" şi "necesar" . Mai întâi, noţiunea de a priori citate este un concept epistemologie. După câte îmi dau seama, caracterizarea tradiţională care vine de la Kant se desfăşoară cam În felul acesta: adevăruri a priori sunt acelea care pot fi cunoscute independent de orice experienţă. Aceasta ridică o altă problemă înainte de a putea să facem vreun pas, deoarece există o altă modalitate în caracterizarea lui "a priori" şi anume, se consideră că este ceva care poate fi cunoscut independent de orice experienţă. Asta înseamnă că într-un anumit sens este posibil (indiferent dacă în realitate cunoaştem sau nu acel lucru independent de orice experienţă) să cunoaştem aceasta indepen]O

Acei determi n i ş ti care neagă importanţa individului în istorie pot foarte bine să

argumenteze că dacă Moise n-ar fi existat niciodată, ar fi apărut altcineva care să înfăptuiască tot ceea ce a făcut el . Pretenţia lor nu poate fi respinsă apelând la o teorie filosofică corectă a înţelesului lui "Moise există".

Numire şi necesitate

37

dent de orice experienţă. Şi posibil pentru cine? Pentru Dumnezeu? Pentru marţieni? Sau pentru oameni cu minţi cum sunt ale noastre? Clarificarea tuturor acestor probleme s-ar putea să implice o sumedenie de probleme, care trebuie examinate separat, despre ce fel de posibilitate este vorba aici. Aşadar, s-ar putea să fie cel mai bine ca în loc să folosim expresia "adevăr a priori " , în măsura în care o folosim. să rămânem la întrebarea dacă o a n um i tă persoană sau subiect al cunoaşterii ştie ceva a priori, sau crede că ceva este adevărat pe baza unor dovezi a priori. Nu voi intra prea mult în detalii aici în ceea ce priveşte problemele care s-ar putea să apară în legătură cu noţiunea de a prioricitate. Voi spune că �UQ�QfL au schimbat oarecl:l�ql modalitatea care apare în _�ceastă carac­ terizare de la poate la trebuie. Ei consideră că dacă ceva aparţine domeniului cUifOaşterii -a- l' riori; nu ar fi posibil să fie cunoscut în mod empiric. Aceasta este o greşeală. Ceva poate să aparţină domeniului unor astfel de enunţuri care pot fi cunoscute a priori şi cu toate acestea să poată fi cunoscut de către oameni pe baza experienţei . Să luăm u� exemplu Într-adevăr obişnuit: oricine a lucrat cu o maşină de calcul ştie că maşina poate să dea un răspuns la întrebarea dacă cutare şi cutare număr este prim. Nimeni nu a calculat şi nici nu a demonstrat că numărul este prim; dar maşina a dat răspunsul : acest număr este prim. Noi atunci, dacă credem că numărul este prim, credem aceasta pe baza cunoaşterii pe care o avem despre legile fizicii, construcţia maşinii, ş.a.m.d. Aşadar, noi nu credem aceasta pe baza unor dovezi pur a priori. Noi credem că numărul este prim (dacă ceva este în general a posteriori) pe baza unor dovezi a posteriori. Totuşi, poate că aceasta ar putea să fie cunoscută a priori de către cineva care a lacut calculul corespunzător. Deci, "poate fi cunoscut a priori" nu înseamnă "trebuie cunoscut a priori". Cel de-al doilea concept care este în discuţie este acela de necesitate. Uneori acesta este folosit Într-un sens epistemologic şi atunci ar putea să Însemne tocmai a priori. Şi bineînţeles că uneori este folosit Într-un sens fizic, atunci când oamenii disting între necesitatea fizică şi cea logică. Ceea ce mă preocupă pe mine aici este o noţiune care nu aparţine epistemologiei, ci metafizicii, într-un sens care (sper) nu este peiorativ. Întrebăm dacă ceva s-ar fi putut să fie adevărat, sau s-ar fi putut să fie fals. Ei bine, dacă ceva este fals, atunci este evident că nu este necesar să fie adevărat. Dacă este adevărat, s-ar fi putut să fie altfel? Este posibil ca în această privinţă lumea să fi fost diferită faţă de felul în care este? Dacă răspunsul este "nu", atunci acest fapt legat de felul în care este lumea este necesar. Dacă răspunsul este " "da , atunci acest fapt este contingent. Această chestiune, în ea însăşi, nu are nici o legătură cu cunoaşterea cuiva. Cu siguranţă că este o teză filosofică şi nu o chestiune de echivalenţă definiţională evidentă, fie că orice este a priori

Saul

38

Kripke

este necesar, fie că orice este necesar este a priori. Ambele concepte pot fi vagi. Asta poate să fie o altă problemă. Dar în orice caz, ele au de-a face cu două domenii diferite, două arii diferite, una epistemologică şi alta metafi­ zică. Să examinăm, de pildă, ultima teoremă a lui Fermat - sau conjectura lui Goldbach. Conjectura lui Goldbach spune că orice număr par mai mare decât 2 trebuie să fie suma a două numere prime. Dacă aceasta este adevărată, atunci este de presupus că este necesară şi dacă este falsă, atunci este de pre­ supus că este necesar falsă. Adoptăm aici concepţia clasică despre mate­ matică şi presupunem că în realitatea matematică această conjectură este fie adevărată, fie falsă. Dacă conjectura lui Goldbach este falsă, atunci există un număr par, Il, mai mare decât 2, în aşa fel încât pentru nici un număr prim PI şi P2' ambele < n, n = PI + P2. Acest fapt în legătură cu n, dacă este adevărat, este veri­ ficabil prin calcul direct şi astfel este necesar, în măsura în care rezultatele calculelor aritmetice sunt necesare. Pe de altă parte, dacă conjectura este adevărată, atunci fiecare număr par care este mai mare decât 2 este suma a două numere prime. S-ar fi putut ca, deşi de fapt fiecare astfel de număr par este suma a două numere prime, să fi existat un astfel de număr par care să nu fie suma a două numere prime? Ce ar însemna aceasta? Un astfel de nu­ măr ar trebui să fie unul dintre numerele 4, 6, 8, 10, . ; şi, prin ipoteză, din moment ce presupunem că conjectura lui Goldbach este adevărată, putem arăta din nou, prin calcul direct, că fiecare dintre aceste numere este suma a două numere prime. Conjectura lui Goldbach, aşadar, nu poate fi adevărată sau falsă în mod contingent; indiferent care ar fi valoarea ei de adevăr, aceasta îi revine în mod necesar. Dar ceea ce putem spune, bineînţeles, este că, după câte ştim în mo­ mentul de faţă, chestiunea poate să aibă oricare dintre cele două rezultate. Aşadar, atâta timp cât lipseşte o demonstraţie matematică prin care problema să fie decisă, nimeni nu are nici un fel de cunoaştere a priori despre această chestiune în nici una dintre direcţii. Nu ştim dacă conjectura lui Goldbach este adevărată sau falsă. Prin urmare, în momentul de faţă cu siguranţă că nu ştim nimic a priori despre ea. Poate că se va pretinde că putem în principiu să ştim a priori dacă este adevărată. Ei bine, poate că putem şti. Bineînţeles, o minte infinită, capabilă să cerceteze toate numerele poate sau ar putea. Dar nu ştiu dacă o minte finită poate sau ar putea. Poate că nu există nici o demonstraţie matematică prin care să se decidă în legătură cu această conjectură. În orice caz, asta s-ar putea să fie sau să nu fie aşa. Poate că există o demonstraţie matematică prin care să se decidă această chestiune; poate că fiecare problemă matematică este decidabilă printr-o demonstraţie sau respingere intuitivă. Hilbert aşa credea; iar alţii au respins aceasta; alţii, totuşi, au socotit că această chestiune . .

Numire şi necesitate

39

este neinteligibilă, dacă noţiunea de demonstraţie intuitivă nu este înlocuită prin aceea de demonstraţie formală într-un singur sistem. Este sigur că nici un sistem formal nu poate să decidă toate chestiunile matematice, după cum ştim de la Godel. Î n orice caz, şi acesta este lucrul important, chestiunea nu este banală; chiar dacă cineva a spus că este necesar, dacă este în genere adevărat, că fiecare număr par este suma a două numere prime, de aici nu decurge că fiecare ştie ceva a priori în legătură cu această problemă. După câte îmi dau seama, nu pare să decurgă fără un argument filosofic adiţional (este o chestiune filosofică interesantă) nici că s-ar putea şti ceva a priori despre ea. "S-ar putea" , după cum am spus, implica o altă modalitate. Ceea ce vrem să spunem este că până şi în ipoteza că nimeni, poate chiar şi în viitor, nu ştie sau nu va şti a priori dacă conjectura lui Goldbach este corectă, în principiu există o cale, care a r fi putut fi folosită, de a răspunde într-un mod a priori la întrebare. Această afirmaţie nu este banală. Termenii "necesar" şi "a priori" , prin urmare, nu su nt în mod evident sinonimi, atunci când sunt aplicaţi enunţurilor. Se poate să existe un argu­ ment filosofic prin care să-i punem în legătură, poate chiar să-i identificăm; dar este nevoie de un argument şi nu pur şi simplu observaţia că cei doi termeni sunt clar intersubstituibili. (Voi argumenta mai jos că de fapt ei nu sunt nici măcar coextensivi - că există atât adevăruri necesare a posterior;, cât şi eventual adevăruri contingente a priori.) Cred că oamenii au avut următoarele motive să considere că aceste d ouă lucruri trebuie să aibă acelasi înteles: În primuÎ 'iând� dacă ceva � u �umai că se întâmplă să fie adevărat în lumea actuală, ci este totodată adevărat în toate lumile posibile, atunci, bine înţeles, doar trecând prin toate lumile posibile în capetele noastre, trebuie să putem vedea, făcând efortul cuvenit, dacă un enunţ este necesar, că este necesar, şi să-I cunoaştem astfel a priori. Dar de fapt, nu este atât de evident că aşa ceva se poate face.

În

al doilea rând, cred că se consideră că, prin conversiune, dacă ceva

este cunoscut a priori, atunci trebuie să fie necesar, pentru că a fo st cunoscut fără să privim lumea. Dacă ar depinde de vreo caracteristică contingentă a lumii actuale, cum am putea să cunoaştem acel ceva fără să ne uităm? Poate că lumea actuală este una dintre lumile posibile în care ar fi fost fals. Aceasta depinde de teza că nu poate să existe vreun fel de a cunoaşte lumea actuală fără a te uita la ea, care să nu fie în acelaşi timp un fel de a cunoaşte acelaşi lucru în fiecare lume posibilă. Aceasta implică probleme care ţin de episte­ mologie şi de natura cunoaşterii; şi desigur, aşa cum se află formulată aici, teza este foarte vagă. Dar de fapt, nici nu este banaLă. Mai important decât orice exemplu de ceva despre care se presupune că este necesar şi că nu este

40

Saul Kripke

a priori, sau că este a priori, dar că nu este necesar, este să se vadă că

noţiunile sunt diferite, că nu este ceva banal să se argumenteze pe temeiul că ceva este altceva, ceea ce poate că putem cunoaşte numai a posteriori, că nu este un adevăr necesar. Nu este banal, tocmai pentru că dacă ceva este cunoscut într-un anumit sens a priori, aceasta nu înseamnă că acel ceva care este cunoscut este un adevăr necesar. Un alt termen folosit în filosofie este "analitic " . În discuţia noastră nu va fi prea important să aducem clarificări în legătură cu acest termen. Exem­ plele obişnuite de enunţuri analitice, în ziua de azi, sunt de felul "celibatarii sunt necăsătoriţi " . Kant (cineva tocmai mi-a atras atenţia) dă ca exemplu " "aurul este un metal galben , un exemplu care mi se pare extraordinar, pentru că este ceva despre care cred că se poate dovedi a fi fals. În orice caz, haideţi să stipulăm că un enunţ analitic este, într-un anumit sens, adevărat în virtutea înţelesului său şi adevărat în toate lumile posibile în virtutea înţele­ sului său. Atunci ceva care este analitic a devărat va fi atât necesar cât şi a priori. (Aceasta este un fel de stipulaţie.) O altă categorie pe care am menţionat-:o a fost aceea de c�rtitu�ine. ' Indiferent ce' ar fi certitudinea, este clar că nu este adevărat că oriccteste necesar este cert. Certitudinea este o altă noţiune epistemologică. , Ceva poate ' fi cunoscut, sau cel 'puţin crezut într-un mod raţional, a priori, Iară a fi chiar cert. Aţi citit o demonstraţie într-o carte de matematică: şi deşi credeţi că este corectă, poate că aţi făcut o greşeală. Adesea faceţi greşeli de acest fel. Poate că aţi făcu t o greşeală la un calcul . Mai există o chestiune pe care vreau să o ating într-un fel preliminar. Unii filosofi au făcut o distincţie între esenţialism, credinţa în modalitatea de re şi o simplă apărare a necesităţii, credinţa în modalitatea de dicta. Acum, unii oameni spun: Vă Lăsăm vouă conceptul de necesitate." Un lucru şi mai dificil, ceva care crează mari probleme suplimentare, este dacă putem spune despre fiecare lucru individual că are proprietăţi necesare sau contingente şi chiar să facem distincţia dintre proprietăţi necesare şi contingente. Căci iată, LI Apropo, în filosofie este o atitudine comună să se considere că nu trebuie introdusă o noţiune până ce nu a fost definită riguros (potrivit unei noţiuni populare de rigoare). Aici am de-a face cu o noţiune intuitivă şi mă voi limita la nivelul unei notiuni intuitive. Adică, socotim că unele lucruri, deşi există de fapt, ar fi putut să fie altfel. S-ar fi putut să nu fi prezentat această prelegere astăzi. Dacă aceasta este corect, atunci este posibil să nu fi prezentat această prelegere astăzi. O problemă cu totul diferită este problema episte­ mologică, cum ştie fiecare persoană că am prezentat această prelegere astăzi. Presupun că în acest caz ştie despre acest fapt a posteriori. Dar dacă cineva s-ar fi născut cu opinia înnăscută că voi prezenta această prelegere astăzi, atunci cine ştie? Acum, însă, haideţi să presupunem că oamenii ştiu aceasta a posteriori. În orice caz, cele două întrebări care au fost puse sunt diferite.

Numire şi necesitate

41

doar o judecată sau o stare de lucruri poate fi sau necesară sau contingentă! Dacă un anumit lucru are în mod necesar sau contingent o anumită pro­ prietate depinde de felul în care este descris. Poate că aceasta se leagă strâns de ideea că felul în care ne referim la lucruri individuale este printr-o descripţie. Care este exemplul celebru al lui Quine? Dacă luăm de pildă numărul 9, are el proprietatea de a fi în mod necesar impar? Este necesar ca acest număr să fie impar în toate lumile posibile? Cu siguranţă, este adevărat, să zicem, în toate lumile posibile nu s-ar fi putut să fie altfel, că nouă este impar. Bineînţeles, ne-am putea referi, de asemenea, la 9 prin numărul planetelor. Nu este necesar, nu este adevărat în toate lumile posibile, că nu­ mărul planetelor este impar. De exemplu, dacă ar fi existat opt planete, numărul planetelor nu ar fi fost impar. Şi acesta este felul în care se argumentează: A fost ceva necesar sau contingent că Nixon a câştigat alege­ rile? (S-ar părea că este ceva contingent, exceptând cazul în care avem o anumită concepţie despre anumite procese inexorabile . . . ) Dar aceasta este o propri etate contingentă a lui Nixon relativ numai la modul nostru de a ne referi la el drept "Nixon" (presupunând că "Nixon " nu înseamnă "individul care a câştigat alegerile la data cutare şi cutare" ). Dar dacă-l desemnăm pe Nixon drept "individul care a câştigat alegerile în 1 968", atunci va fi un adevăr necesar, desigur, că individul care a câştigat alegerile în 1 968, a câş­ tigat alegerile în 1 968. În mod similar, faptul dacă un obiect are aceeaşi proprietate în toate lumile posibile depinde nu doar de obiectul însuşi, ci de felul în care este descris. În felul acesta decurge argumentul. În literatură chiar s-a făcut sugestia că deşi o noţiune de necesitate s-ar putea să aibă ceva intuitiv în ea (gândim Într-adevăr că unele lucruri s-ar fi putut să fie altfel; despre alte lucruri nu credem că s-ar fi putut să fie altfel), această noţiune [a unei distincţii dintre proprietăţi necesare şi contingente] nu este altceva decât o doctrină inventată de un filosof nepriceput, care (cred) nu şi-a dat seama că există mai multe feluri de a ne referi la acelaşi lucru. Nu ştiu dacă unii filosofi nu şi-au dat seama de aceasta; dar în orice caz este foarte departe de a fi adevărat că această idee [că se poate susţine cu sens că o proprietate este esenţială sau accidentală pentru un obiect independent de descrierea lui] este o noţiune care nu are nici un conţinut intuitiv, care nu înseamnă nimic pentru omul obişnuit. Să presupunem că cineva ar spune, arătând spre Nixon, "Acesta este tipul care s-ar fi putut să piardă". Altcineva spune 'Oh nu, dacă-I descrii pe el drept "Nixon ", atunci el s-ar fi putut să piardă; dar, desigur, descriindu-l pe el drept cel care a câştigat, atunci nu este adevărat că s-ar fi putut să piardă' . Care este acum filosoful, aici, omul non­ intuitiv? Mi se pare evident că este cel de-al doilea. Cel de-al doilea om are o teorie filosofică. Primul va spune şi cât se poate de convins 'Ei bine, desigur,

42

Saul Kripke

câştigătorul alegerilor s-ar fi putut să fie altcineva. Câştigătorul actual, dacă campania s-ar fi desfăşurat într-un alt fel, s-ar fi putut să fie învinsul şi altci­ neva câştigătorul; sau s-ar fi putut să nu fie deloc alegeri. Aşadar, termeni precum "câştigătorul " şi "învinsul " nu desemnează aceleaşi obiecte în toate lumile posibile. Pe de altă parte, termenul ,,Nixon" nu este altceva decât un nume al acestui individ' . Atunci când întrebaţi dacă este necesar sau contin­ gent ca Nixon să câştige alegerile, ceea ce puneţi este întrebarea intuitivă dacă într-o situaţie contrafactuală, acest individ ar fi pierdut de fapt alegerile. Dacă cineva crede că noţiunea unei proprietăţi necesare sau contingente (să lăsăm acum de-o parte întrebarea dacă există vreo proprietate necesară neba­ nală [şi să considerăm] doar dacă noţiunea are înţeles l2 ) este noţiunea unui filosof, lipsită de orice conţinut intuitiv, atunci greşeşte. Desigur, unii filosofi consideră că faptul că ceva are conţinut intuitiv este o dovadă foarte necon­ cludentă în favoarea lui. Eu personal cred că este o dovadă foarte puternică în favoarea a orice. Într-un fel, de fapt nici nu ştiu ce dovadă mai conclu­ dentă am putea avea despre orice, la urma urmei. Dar, în orice caz, cred că aceia care consideră că noţiunea de proprietate accidentală este neintuitivă au intuiţiile inversate. De ce au gândit ei în felul acesta? Există mai multe motive pentru a gândi astfel, dar iată pe unul dintre ele: Problema aşa-numitelor proprietăţi esenţiale se consideră a fi echivalentă (şi este echivalentă) cu problema "identităţii în lumi posibile diferite " . Să presupunem că avem pe cineva, Nixon, şi că există o altă lume posibilă unde nimeni nu are toate proprietăţile pe care le are Nixon în lumea actuală. Care dintre aceşti oameni este Nixon, dacă este vreunul dintre ei? Desigur, trebuie să daţi un anumit criteriu de identitate aici ! Dacă aveţi un criteriu de identitate, atunci nu trebuie altceva decât să vă uitaţi în celelalte lumi posibile la individul care este Nixon; şi întrebarea dacă în acea altă lume posibilă Nixon are anumite proprietăţi este bine definită. Se consideră, totodată, că este bine definită, în termenii unor astfel de noţiuni, întrebarea dacă este adevărat în toate lumile posibile, sau există unele lumi posibile în care Nixon nu a câştigat alegerile. Dar, se spune 12 Exemplul pe care l-am dat afinnă despre o anumită proprietate - victoria electorală că este accidentală în ceea ce-l priveşte pe Nixon, independent de felul în care este el descris. Desigur, dacă noţiunea de proprietate accidentală are înţeles, şi noţiunea de proprietate esenţială trebuie să aibă înţeles. Aceasta nu înseamnă că afirmăm că există proprietăţi esenţiale - deşi, de fapt, cred că există. Argumentul obişnuit îşi pune problema dacă esenţialismul are vreun înţeles şi spune că faptul dacă o proprietate este accidentală sau esenţială pentru un obiect depinde de felul în care este descris obiectul. Aşadar, aceasta nu este concepţia că toate proprietăţile sunt accidentale. Bineînţeles, nu este nici concepţia, pe care o împărtăşesc unii idealişti, că toate proprietăţile sunt esenţiale, toate relaţiile interne.

Numire şi necesitate

43

că a da astfel de criterii de identitate este foarte dificil. Uneori, în cazul numerelor s-ar putea să pară că este mai uşor (dar chiar şi aici se argumentează că este destul de arbitrar). De exemplu, s-ar putea spune, şi cu siguranţă că acest lucru este adevărat, că dacă ceea ce face ca numărul nouă să fie ceea ce este este poziţia sa în seria numerelor, atunci dacă (într-o altă lume) numărul planetelor ar fi fost 8, numărul planetelor ar fi un număr diferit de numărul actual de planete. Nu aţi spune atunci că acel număr trebuie să fie identificat cu numărul nostru 9 din această lume. În · cazul altor tipuri de obiecte, să zicem oameni, obiecte materiale, lucruri ca acestea, a dat cineva o mulţime de condiţii necesare şi suficiente pentru identitatea în lumi posibile diferite? Î ntr-adevăr, condiţii necesare şi suficiente adecvate pentru identitate, care să nu fie circulare sunt foarte rare în fiecare caz. Ca să fiu sincer, ma­ tematica este singurul caz pe care-l cunosc unde aceste condiţii sunt date chiar în interiorul unei lumi posibile. Nu cunosc astfel de condiţii pentru identitatea obiectelor materiale de-a lungul timpului, sau pentru oameni. Fie­ care ştie cât de grea este această problemă. Dar, s-o lăsăm de-o parte acum. Ceea ce pare să fie mai problematic este că aceasta depinde de un mod greşit de a concepe o lume posibilă. În această imagine, o lume posibilă este conce­ pută ca şi cum ar fi o ţară străină. Ne uităm la ea ca un observator. Poate că Nixon s-a mutat în cealaltă ţară şi poate că nu s-a mutat, dar ceea ce ni se dă sunt numai calităţi . Pot fi observate toate calităţile sale, dar, bine înţeles, nu se poate observa că cineva este Nixon. Se poate vedea că cineva are păr roşu (sau verde, sau galben), dar nu dacă cineva este Nixon. Aşadar, ar fi mai bine dacă ar exista o modalitate de a spune, în termenii unor proprietăţi, când dăm peste acelaşi lucru pe care l-am văzut mai înainte; ar fi mai bine dacă ar exista o cale de a spune, atunci când dăm peste una dintre aceste alte lumi posibile, cine este Nixon. Unii logicieni, în abordarea lor formală a logicii modale, pot să încu­ rajeze această imagine. Un exemplu bine cunoscut, poate, sunt chiar eu însumi. Cu toate acestea, intuitiv vorbind, mi se pare că nu acesta este modul corect de a concepe lumile posibile. O lume posibilă nu este o ţară îndepărtată pe care o descoperim, sau pe care o vedem printr-un telescop. În general vorbind, o altă lume posibilă este IDult prea îndepărtată. Chiar dacă am călători cu o viteză mai mare decât viteza luminii, nu vom ajunge la ea. O lume posibilă este dată prin condiţiile descriptive pe care noi le asociem cu acea lume. Ce înţeles avem în vedere atunci când spunem "Într-o altă lume posibilă nu aş fi prezentat această prelegere astăzi " ? Pur şi simplu ne imaginăm situaţia în care nu m-am hotărât să prezint această prelegere, sau ID-am hotărât să o susţin într-o altă zi. Desigur, nu ne imaginăm tot ceea ce

44

Saul Kripke

este adevărat sau fals, ci numai acele lucruri care sunt relevante pentru prezentarea prelegerii de către mine; dar, în teorie, totul trebuie să fie decis pentru a da o descriere totală a lumii. Nu ne putem imagina aceasta, de fapt, decât parţial; asta este, aşadar, o "lume posibilă" . De ce să nu poată fi o parte a descrierii unei lumi posibile că aceasta îl conţine pe Nixon şi că în acea lume Nixon nu a câştigat alegerile? Bineînţeles, o problemă s-ar putea să fie aceea dacă o astfel de lume este posibilă. (La prima vedere, aici s-ar părea că este clar posibilă.) Dar, de îndată ce ne dăm seama că o astfel de situaţie este posibilă, atunci ceea ce se dă este că individul care s-ar fi putut să piardă alegerile, sau care a pierdut alegerile în această lume posibilă este Nixon, pentru că aceasta este parte din descrierea lumii. "Lumile posibile" sunt stipulate şi nu descoperite prin telescoape puternice. Nu există nici un motiv pentru care să nu putem stipula că, atunci când vorbim despre ceea ce i s-ar fi întâmplat lui Nixon într-o anumită situaţie contrafactuală, noi vorbim despre ceea ce i s-ar fi întâmplat lui. Desigur, dacă cineva cere ca fiecare lume posibilă să fie descrisă într-un fel pur calitativ, nu putem spune, " Să presupunem că Nixon ar fi pierdut alegerile" , trebuie să spunem în schimb ceva de felul, ,,să presupunem că un om care are un câine numit Checkers, care arată ca o anumită întruchipare a lui David Frye, se află într-o anumită lume posibilă şi pierde alegerile". Ei bine, se aseamănă el suficient de mult cu Nixon pentru a fi identificat cu Nixon? Un exemplu foarte explicit şi clar pentru acest fel de a concepe lucrurile este teoria reprezentanţilor (counterpant theory) a lui David Lewis, 1 3 IJ David K. Lewis, "Counterpart Theory Philosophy 65 ( 1 968), 1 1 3- 1 26. Lucrarea

and Quantified Modal Logic", Jou mal

of

elegantă a lui Lewis mai suferă şi de o

dificultate pur formală: în interpretarea pe care o dă logicii modale cuantificate, legea familiară (y)

«x)A(x)

modali. (De exemplu,

::>

A(y»

(3y) « x)

eşuează, dacă se permite ca �

(x

�

A(x) să conţină (3y) � (y � y)

y» este realizabilă, dar

operatori

nu este.)

Deoarece modelul formal al lui Lewis decurge destul de firesc din concepţiile sale filosofice asupra reprezentantilor şi deoarece eşecul instanţierii universale pentru pro­

prietăţi modale este bizar din punct de vedere intuitiv, mi se pare că acest eşec constituie un argument în plus împotriva plauzibilităţii concepţiilor sale filosofice. Mai există şi

alte dificultăţi formale, mai puţin grave. Nu pot elabora această idee aici.

Vorbind într-un sens strict, conceptia lui Lewis nu este o concepţie despre "iderti­

ficarea transmundană" (transworld identification). Mai degrabă, el consideră că asernă­ nări în lumi posibile diferite determină o relatie de reprezentare care nu este necesar să

fie nici simetrică şi nici tranzitivă. Reprezentantul unui lucru într-o altă lume posibilă nu este

niciodată

identic cu lucrul însuşi. Astfel, dacă spunem 'Humphrey s-ar fi putut să

câştige alegerile (dacă ar fi Iacut cutare şi cutare), nu vorbim despre ceva care i s-ar fi

putut întâmpla lui Humphrey, ci altcuiva, unui "reprezentant'" al său. Poate că, totuşi, puţin i-ar fi păsat lui Humphrey dacă altcineva, indiferent cât de mult i-ar fi semănat lui,

ar fi fost victorios Într-o altă lume posibilă. Aşadar, concepţia lui Lewis mi se pare chiar mai bizară decât noţiunile obişnuite de identificare transmundană pe care le înlocuieşte.

45

Numire şi necesitate

dar literatura despre logica modală cuantificată abundă de astfel de exemple. 14 De ce este nevoie să impunem această cerinţă? Nu acesta este felul în care concepem în mod obişnuit situaţiile contrafactuale. Noi spunem pur şi simplu " "să presupunem că acest individ a pierdut . Este ceva dat că lumea posibilă îl conţine pe acest individ şi că în acea lume el a pierdut. S-ar putea să existe o problemă legată de ce intuiţii despre posibilitate avem aici. Dar, dacă avem o astfel de intuiţie despre posibilitatea acelui fapt (eşecul electoral al acestui individ), atunci intuiţia respectivă priveşte posibilitatea acestui fapt. Nu este nevoie să fie identificată cu posibilitatea de a pierde a unui individ care arată în cutare şi cutare fel, sau care are cutare şi cutare concepţii politice, sau care ar fi descris calitativ într-un alt fel. Putem arăta către individ şi putem întreba ce i s-ar fi putut întâmpla lui, dacă evenimentele ar fi fost diferite. S-ar putea spune "Să presupunem că aceasta este adevărat. Revine la acelaşi lucru, pentru că dacă Nixon ar fi putut avea anumite proprietăţi, dife­ rite de acelea pe care le are de fapt, echivalează cu întrebarea dacă criteriile identificării transmundane includ că Nixon nu are aceste proprietăţi " . Dar de fapt nu înseamnă acelaşi lucru, pentru că noţiunea obişnuită a unui criteriu al identificării transmundane cere să dăm condiţii necesare şi suficiente pur calitative pentru ca cineva să fie Nixon. Dacă nu ne putem imagina o lume posibilă în care Nixon să nu aibă o anumită proprietate, atunci aceasta este o condiţie necesară pentru ca cineva să fie Nixon. Sau este o proprietate necesară a lui Nixon că el are acea proprietate. De exemplu, presupunând că Nixon este de fapt o fiinţă umană, s-ar părea că nu putem concepe o situaţie contrafactuală posibilă în care el ar fi , să zicem, un obiect neînsufleţit; poate că nici măcar nu este posibil pentru el ca să nu fi fost o fiinţă umană. Atunci va fi un fapt necesar în ceea ce-l priveşte pe Nixon că în toate lumile posibile în care el există, el este om sau, oricum. nu este un obiect neînsufleţit. Aceasta nu are nici o legătură cu vreo cerinţă ca să existe condiţii suficiente Chestiunile importante, oricum, sunt comune ambelor concepţii: supoziţia că alte

lumi

posibile sunt precum alte dimensiuni ale unui univers mai cuprinzător, că pot fi date

numai prin descrieri calitative şi că, prin unnare, sau relaţia de identitate, sau relaţia de

reprezentare trebuie să fie stabilită în tennenii unei asemănări calitative. Au fost mulţi aceia care

probabil Leibniz.

Nu

mi-au atras atenţia că părintele teoriei reprezentanţilor este

voi intra aici într-o astfel de chestiune i stori că. Ar fi de asemenea

interesant să se facă o comparaţie între concepţiile lui Lewis şi interpretarea Wheeler­

Evereu a mecanicii cuantice. Bănuiala mea este că această concepţie asupra fizicii poate să sufere de probleme filosofice analoage celor de care suferă teoria reprezentanţilor a lui

Lewis; cu siguranţă că este foarte asemănătoare în spiritul ei. 14

Un alt

locus classicus pentru

concepţiile pe care le critic. cu o expunere filosofică mai

substanţială decât lucrarea lui Lewis, este o lucrare a lui David Kaplan despre identifi­

carea transmundană. Din păcate, această lucrare nu a fost niciodată publicată. Ea nu reprezintă poziţia actuală a lui Kaplan.

46

Saul Kripke

pur calitative pentru "nixon-eitate" pe care să le putem formula. Şi trebuie să existe? Poate că există vreun argument că trebuie să existe, dar putem examina aceste chestiuni privitoare la condiţiile necesare fără a intra în vreo chestiune referitoare la condiţiile suficiente. Mai departe, chiar dacă ar exista o mulţime de condiţii necesare şi suficiente pur calitative pentru a fi Nixon, punctul de vedere pe care-l apăr nu ne-ar cere să găsim aceste condiţii Înainte de a putea întreba dacă Nixon ar fi putut câştiga alegerile şi nici nu ne cere să reformulăm întrebarea în termenii unor condiţii de acest fel. Putem pur şi sim­ plu să-I luăm în considerare pe Nixon şi să întrebăm ce i s-ar fi putut întâmpla lui, dacă unele circumstanţe ar fi fost diferite. Aşadar, cele două concepţii, cele două feluri de a privi la lucruri, mi se par că sunt, într-adevăr, diferite. Să reflectăm la această întrebare, dacă Nixon ar fi putut să nu fie o fiinţă umană; este un caz clar în care întrebarea care se pune nu este episte­ mologică. Să presupunem că de fapt s-ar dovedi că Nixon este un automat. Aceasta �-ar putea întâmpla. S-ar putea să avem nevoie de dovezi ca să sta­ bilim că Nixon este o fiinţă omenească sau un automat. Dar aceasta este o chestiune care priveşte cunoaşterea noastră. Problema dacă Nixon s-ar fi pu­ tut să nu fie o fiinţă umană, dat fiind că el este aşa ceva, nu este o problemă despre cunoaşter� a posteriori sau a priori. Este o problemă care vizează, chiar dacă cutare şi cutare lucruri sunt reale, ce s-ar fi putut întâmpla altfel. Această masă este compusă din molecule. S-ar fi putut să nu fi fost compusă din molecule? Desigur, a fost o descoperire ştiinţifică de cea mai mare importanţă faptul că este compusă din molecule (sau atomi). Dar s-ar putea ca ceva să fie chiar acest obiect şi să nu fie compus din molecule? Cu siguranţă că avem sentimentul că răspunsul la această întrebare trebuie să fie 'nu ' . În orice caz, este greu să ne imaginăm în ce circumstanţe am avea chiar acest obiect şi am descoperi că nu este compus din molecule. O întrebare foarte diferită este dacă obiectul este compus de fapt din molecule în lumea actuală şi cum ştim aceasta. (Voi intra mai în amănunţime în aceste întrebări despre esenţă mai târziu.) În acest loc doresc să introduc ceva de care am nevoie în metodologia discutării teoriei numelor despre care vorbesc aici. Avem nevoie de noţiunea de "identitate transmundană" ("identity across possible worlds "), aşa cum este ea numită în mod uzual şi, cred eu, oarecum înşelătorl5, pentru a explica 15

înşelător, pentru că expresia sugerează că există o problemă deosebită a "identificării transmundane", şi anume că nu putem stipula într-un mod banal despre cine sau despre ce vorbim atunci când ne imaginăm o altă lume posibilă. Termenul " lume posibilă" ne poate induce şi el în eroare; poate că sugerează imaginea " ţării străine". În text, am folo­ sit uneori "situaţie contrafactuaIă " ; Michel Siote a sugerat că .,stare (sau istorie) posibilă " a lumii ar putea fi mai puţin înşelătoare decât lume posibilă" . Pentru a evita confuzia. " este mai bine totuşi să nu se spună "într-o lume posibilă, Humphrey ar fj câştigat" ci, pur

47

Numire şi necesitate

o distincţie pe care vreau să o fac acum. Ce deosebire există între a întreba dacă este necesar că 9 este mai mare decât 7 sau dacă este necesar că nu­ mărul planetelor este mai mare decât 7? De ce una indică mai mult despre esenţă decât cealaltă? Intuitiv, răspunsul la această întrebare ar putea fi "Ei bine; uite, numărul planetelor ar fi putut să fie diferit de ceea ce este de fapt. , Totuşi, nu are nici un sens să spui că 9 ar fi putut fi diferit de ceea ce este el în fapt" . Să folosim unii termeni într-un mod quasi-tehnic. Să numim ceva designator rigid dacă în fiecare lume posibilă el desemnează acelaşi obiect, designator nonrigid sau accidental, dacă nu este acesta cazul. Bineînţeles, nu cerem ca obiectele să existe în toate lumile posibile. Cu siguranţă că Nixon nu ar fi putut să fi existat, dacă părinţii săi nu s-ar fi căsătorit, în cursul normal al lucrurilor. Atunci când concepem o proprietate ca fiind esenţială pentru un obiect, ceea ce avem în vedere de obicei este că proprietatea se aplică în mod adevărat acelui obiect în fiecare caz în care el ar fi existat. Un designator rigid al unui existent necesar poate fi numit puternic

rigid.

Una dintre tezele intuititve pe care le voi susţine în aceste prelegeri este că numele sunt designatori rigizi. Cu siguranţă, ele par să satisfacă testul intuitiv menţionat mai sus: deşi altcineva decât Preşedintele S.U.A. din 1 970 ar fi putut să fie Preşedintele S .U.A. din 1 970 (de ex., Humphrey ar fi putut să fie), nimeni altcineva decât Nixon nu ar fi putut să fie Nixon. În acelaşi fel, un designator designează rigid un anumit obiect, dacă designează acel obiect oriunde există obiectul; dacă, în plus, obiectul este un existent necesar, designatorul poate fi denumit puternic rigid. De pildă, "Preşedintele S.U.A. în 1970" designează un anumit om, p e Nixon; dar altcineva (de ex., Humphrey) ar fi putut să fie Preşedintele S.U.A. în 1 970 şi Nixon s-ar fi putut să nu fie; astfel , acest designator nu este rigid. În aceste prelegeri, voi argumenta, în mod intuitiv, că numele proprii sunt designatori rigizi, deoarece deşi omul (Nixon) s-ar fi putut să nu fi fost Preşedintele, nu este adevărat că el s-ar fi putut să nu fi fost Nixon (deşi s-ar fi putut să nu fi fost numit "Nixon"). Aceia, care au argumentat că pentru a da sens noţiunii de designator rigid, trebuie să dăm sens mai întâi "criteriilor pentru identitatea transmundană", au pus căruţa înaintea cailor; tocmai pentru că putem să ne referim (rigid) la Nixon şi să stipulăm că vorbim despre ceea ce i s-ar fi putut întâmpla lui (în anumite circumstanţe), noţiunea de "identificări transmundane " este neproblematică în astfel de cazuri. 16 şi simplu, "Humphrey ar fi putut să câştige". Aparatul lumilor posibile a fost (sper) foarte util În măsura în care ceea ce ne preocupă este teoria modelelor set-teore(ic� a logicii modale cuantificate, dar a încurajat pseudo-probleme filosofice şi imagini Înşelătoare. 16

Desigur, ceea ce susţin nu implică faptul că limbajul conţine un nume pentru fiecare

obiect

.

Demonstrativii pot fj folosiţi ca designatori rigizi şi variabilele libere pot

fi

48

Saul Kripke

Înclinaţia de a cere descrieri pur calitative ale situaţiilor contrafactuale are mai multe surse. Probabil că una este confuzia planului epistemologic .şi a celui metafizic, dintre a prioricitate şi necesitate. Dacă cineva identifică necesitatea cu a prioricitatea şi crede că obiectele sunt numite cu ajutorul unor proprietăţi unic identificatoare, el poate să considere că tocmai proprie­ tăţile folosite pentru a identifica obiectul, care sunt cunoscute despre obiect în mod a priori, trebuie folosite pentru a-I identifica în toate lumile posibile, pentru a descoperi care obiect anume este Nixon. Împotriva acestei concepţii, repet: (1) în general, nu sunt "descoperite" lucrurile legate de o situaţie contrafactuală, ele sunt stipulate; (2) lumile posibile nu este necesar să fie introduse pur calitativ, ca .şi cum ne-am uita la ele printr-un telescop. Şi vom vedea îndată că proprietăţile pe care le are un obiect în fiecare lume contra­ factuală nu au nici o legătură cu proprietăţile utilizate pentru a identifica obiectul în lumea actuală. 1 7 Are vreun sens "problema " "identificării transmundane" ? Este ea pur şi simplu o pseudo-problemă? Despre aceasta, mi se pare că putem spune următoarele. Deşi probabil că enunţul că Anglia a luptat împotriva Germaniei în 1 943 nu poate fi redus la nici un enunţ despre indivizi, cu toate acestea " într-un anumit sens el nu este un fapt "dincolo de şi deasupra aolecţiei tu­ turor faptelor despre persoane şi comportamentul lor de-a lungul istoriei. Sensul ,în care fapte despre naţiuni nu sunt fapte "dincolo de şi deasupra" acelora despre persoane poate fi exprimat în observaţia că o descriere a lumii care menţionează toate faptele despre persoane, dar care le omit@ pe acelea despre naţiuni, poate fi o descriere completă a lumii, din care decurg faptele despre naţiuni. Într-un mod similar, poate, faptele despre obiecte materiale nu sunt fapte "dincolo de şi deasupra" faptelor despre molecuiele lor consti­ tutive. Ne putem pune întrebarea, atunci, dându-se o descriere în termeni de persoane a unei situaţii posibile non-actualizate, dacă Anglia continuă să existe în acea situaţie, sau dacă o anumită naţiune (descrisă, să zicem, drept aceea în care trăieşte Jones) care ar exista în acea situaţie, este Anglia. În mod similar, date fiind anumite vicisitudini contrafactuale în istoria molecu­ lelor unei mese, M, ne putem pune întrebarea dacă M ar exista. în acea situaţie, sau dacă o anumită mulţime de molecule, care ar constitui () masă în acea situaţie, constituie chiar aceeaşi masă M. În fiecare caz, căutăm criterii de identitate transmundană pentru anumite obiecte particulare în termenii criteriilor pentru alte obiecte particulare, mai "fundamentale" . Dacă enunţuri despre naţiuni (sau triburi) nu sunt reductibile la acelea despre CQnstituenţi folosite ca designatori rigizi ai unor obiecte nespecificate. B ineînţeles, când specificăm o situaţie contrafactuală, noi nu descriem întreaga lume posibilă, ci numai porţiunea care ne interesează. 17 Vezi Prelegerea 1, pp. 52 (despre Nixon) şi Prelegerea II, pp. 68-7 1 .

49

Numire şi necesitate

mai "fundamentali " , dacă există o "structură deschisă" în relaţia dintre ele, cu greu ne-am putea aştepta să dăm criterii de identitate clare şi sigure; cu toate acestea, în cazuri concrete putem fi capabili de a răspunde dacă o anu­ mită mulţime de molecule ar continua să constituie masa M, deşi în anumite cazuri răspunsul poate fi nedeterminat. Cred că remarci similare se pot face cu privire la problema identităţii în timp; şi aici ceea ce ne preocupă de obicei este problema determinaţiilor, identitatea unui particular " complex " în termenii unor particulari mai "fundamentali " . (De pildă, dacă sunt înlocuite diferite părţi ale unei mese, este acelaşi obiect? l! O astfel de concepţie a "identificării transmundane" , totuşi, se deose­ beşte în mod considerabil de aceea obişnuită. În primul rând, deşi putem încerca să descriem lumea în termeni de molecule, nu există nimic impropriu în descrierea ei în termenii unor entităţi mai grosiere: enunţul că · această masă ar fi putut fi plasată într-o altă cameră este cât se poate de potrivit, în şi despre el însuşi. Nu este nevoie să folosim descrierea în termeni de molecule, · sau chiar părţi mai grosiere ale mesei, deşi putem. Dacă nu presupunem că unii particulari sunt particulari " ultimi" , "fundamentali " , nici un tip de descriere nu este nevoie să fie socotită ca fiind privilegiată. Ne putem întreba dacă Nixon ar fi putut pierde alegerile, fără nici o subtilitate suplimentară şi de obicei nici nu se cere o subtilitate suplimentară. În al doilea rând, nu se presupune că sunt posibile condiţii necesare şi suficiente pentru genurile de colecţii de molecule care constituie această masă; tocmai am menţionat acest fapt În al treilea rând, noţiunea provizorie în cauză are de-a face cu criterii ale identităţii particularilor în termenii altor particulari, şi nu în termenii calităţilor. Pot să mă refer la masa din faţa mea şi să Întreb ce i s-ar fi putut întâmpla în anumite circumstanţe; pot să mă refer şi la moleculele ei. Pe de altă parte, dacă se cere să descriu fiecare situaţie contrafactuală pur calitativ, .

IH

Există o doză de vag aici. Dacă o aşchie sau o moleculă a unei anumite mese ar fi fost

înlocuită de către o alta, am fi satisfăcuţi să spunem că avem aceeaşi masă. Dar dacă mult prea multe aşchii

ar

fi diferite, s-ar părea că avem o masă diferită. Desigur, aceeaşi

problemă poate să survină şi pentru identitatea în timp. Acolo unde relaţia de identitate este vagă, ea pare să fie intranzitivă; un lanţ de identităţi aparente poate genera o non-identitate aparentă. Un anumit gen de noţiune de .,reprezentant" (deşi nu cu substratul filos�fic al lui Lewis de asemănare, lumi ca ţări străine, etc.) s-ar putea să fie util aici. S-ar putea spune că identitatea strictă se aplică doar particulari lor (moleculele), iar relaţia de reprezentare particularilor "compuşi" din ele, meselor. Relaţia de reprezentare poate

fi declarată atunci ca fiind vagă şi intranzitivă. al particularilor

Oricum, pare utopic să presupunem că vom atinge vreodată un nivel

ultimi, fundamentali pentru care relaţiile de identitate nu sunt niciodată vagi, iar pericolul intranzivităţii este eliminat. De obicei, pericolul nu apare în practică, aşa încât în mod ' obişnuit putem vorbi pur şi simplu despre identitate fără nici o grijă. Logicienii nu au dezvoltat o logică a vaguităţii.

50

Saul Kripke

atunci pot să întreb numai dacă o masă, care are cutare şi cutare culoare, ş.a.m.d., ar avea anumite proprietăţi; dacă masa în chestiune ar fi această masă, masa M, este într-adevăr nedecis, devreme ce orice referinţă la obiecte, spre deosebire de calităţi, a dispărut. Se spune adesea că dacă o situaţie contrafactuală este descrisă ca fiind una care i s-ar fi întâmplat lui Nixon şi dacă nu se presupune că o astfel de descriere este reductibilă la una pur calitativă, atunci sunt presupuşi "particulari puri" misterioşi, substraturi fără proprietăţi subiacente calităţilor. Aceasta nu este aşa: eu cred că Nixon este un republican şi nu că el doar subzistă în spatele republicanismului, indiferent ce înseamnă aceasta; consider de asemenea că el ar fi putut să fie democrat. Acelaşi lucru este valabil pentru oricare alte proprietăţi pe care le poate poseda Nixon, exceptând faptul că unele dintre aceste proprietăţi pot fi esenţiale. Ceea ce resping, într-adevăr, este că un particular nu este nimic altceva decât un "mănunchi de calităţi", indiferent ce poate să însemne aceasta. Dacă o calitate este un obiect abstract, un mănunchi de calităţi este un obiect de un grad chiar mai înalt de abstracţie şi nu un particular. Filosofii au ajuns la concepţia opusă printr-o dilemă falsă: ei au întrebat, există aceste obiecte şi în spatele mănunchiului de calităţi, sau obiectul nu este nimic altceva decât mănunchiul? Nici una, nici alta; masa aceasta este de lemn, maron, în cameră, etc. Are toate aceste proprietăţi -�i nu este un lucru fără proprietăţi, din spatele acestora; dar ea nu trebuie prin urmare să fie iden­ tificată cu mulţimea, sau "mănunchiul", proprietăţilor sale şi nici cu submul­ ţimea proprietăţilor sale esenţiale. Nu întrebaţi: cum pot să identific această masă într-o altă lume posibilă, altfel decât prin proprietăţile ei? Am masa în mâini, pot să arăt spre ea şi atunci când întreb dacă ea ar fi putut să fie într-o altă cameră, eu vorbesc, prin definiţie, despre ea. Nu trebuie să o identific după ce o văd printr-un telescop. Dacă vorbesc despre ea, atunci vorbesc despre ea, în acelaşi fel în care atunci când spun că mâinile noastre ar fi putut fi colorate în verde, am stipulat că vorbesc despre calitatea de a fi verde. Unele proprietăţi ale unui obiect pot fi esenţiale pentru el, prin aceea că el nu ar fi putut să nu le aibă. Dar aceste proprietăţi nu sunt folosite pentru a identifica obiectul într-o altă lume posibilă, deoarece nu este nevoie de o astfel de identificare. Şi nici nu este nevoie ca proprietăţile esenţiale ale unui obiect să fie proprietăţile folosite pentru a-l identifica în lumea actuală, dacă este identificat, într-adevăr, în lumea actuală cu ajutorul proprietăţilor (până aici am lăsat deschisă problema). Aşadar: problema identificării transmundane are întrucâtva sens, în termenii întrebării despre identitatea unui obiect, via întrebări despre părţile sale componente. Dar aceste părţi nu sunt calităţi şi în discuţie nu se află un obiect care seţtmănă cu cel dat. Teoreticienii au spus adesea că identificăm obiecte în lumi posibile drept obiecte care seamănă cu obiectul dat în cele

Numire şi necesitate

51

mai importante privinţe. Dimpotrivă, Nixon, dacă ar fi decis să se comporte altfel, ar fi putut să se ferească de politică cum s-ar feri de ciumă, deşi ar fi nutrit pentru sine opinii radicale. Foarte important, chiar atunci când putem înlocui întrebări despre un obiect prin întrebări despre părţile lui, nu este nevoie să o facem. Ne putem referi la obiect şi putem întreba ce i s-ar fi putut întâmpla lui. Aşadar, nu începem cu lumile (despre care se presupune oare­ cum că sunt reale şi ale căror calităţi, dar nu şi obiecte, sunt perceptibile de către noi), şi apoi ridicăm problema criteriilor de identificare transmundană; dimpotrivă, pornim de la obiecte, pe care le avem şi pe care le putem identifica în lumea actuală. Apoi putem întreba dacă anumite lucruri ar fi putut fi adevărate despre obiecte. Am spus mai sus că doctrina Frege-Russell, aceea că numele sunt in­ troduse prin descriere ar putea fi concepută fie ca o teorie a înţelesului numelor (Frege şi Russell se pare că aşa au luat-o), fie pur şi simplu ca o teo­ rie a referinţei lor. Pentru a ilustra aceasta, să luăm un exemplu, care să nu implice ceea ce ar fi denumit în mod firesc un "nume propriu" . Să presupu­ nem că cineva stipulează că 1OO°C trebuie să fie temperatura la care fierbe apa la nivelul mării. Aceasta nu este complet precis, pentru că presiunea poate să varieze la nivelul mării. Desigur, din punct de vedere istoric, ulterior a fost dată o definiţie mai precisă. Dar să presupunem că aceasta ar fi definiţia. Un alt gen de exemplu în literatură este acela că un metru trebuie să fie lungimea B a unui anumit baston sau a unei bare de la Paris. (De obicei, persoanele care vorbesc despre aceste definiţii încearcă apo i să convertească " " "lungimea lui într-un concept "operaţional . Dar lucrul acesta nu este important.) Wittgenstein spune ceva foarte enigmatic despre aceasta. El spune: "Există un lucru despre care nici nu se poate spune că are o lungime de un metru şi nici nu se poate spune că nu are o lungime de un metru şi acesta este metrul standard de la Paris. Dar, desigur, aceasta nu înseamnă a-i atribui vreo proprietate extraordinară, ci doar a semnala rolul lui special în jocul de limbaj al măsurării cu o riglă de un metru. " 19 De fapt, se pare că aceasta este " o "proprietate extraordinară ieşită din comun pentru orice baston. Cred că el greşeşte. Dacă bastonul are, de pildă, o lungime de 39,37 inci (presupunem că avem un standard diferit pentru inci), de ce să nu aibă bastonul lungimea de un metru ? Oricum, să presupunem că el greşeşte şi că bastonul are un metru. O parte a problemei care-l preocupă pe Wittgenstein este, bineînţeles, că bastonul serveşte ca standard pentru lungime şi, prin urmare, nu-i putem atribui lungime. Să zicem că ar fi aşa (ei bine, s-ar putea să nu fie), este judecata "bastonul B are lungimea de un metru " , un adevăr necesar? Desigur, IY

Philosophische Untersuchungen, § 50.

52

Saul

Kripke

lungimea lui ar putea să varieze în timp. Am putea face definiţia mai precisă stipulând că un metru trebuie să fie lungimea lui B la un anumit moment de timp to. Este atunci un adevăr necesar faptul că bastonul B are lungimea de un metru la momentul to? Cineva care gândeşte că tot ceea ce se ştie a priori este necesar ar putea gândi: "Aceasta este definiţia metrului. Prin definiţie, bastonul B are lungimea de un metru la to. Acesta este un adevăr necesar. " Dar mie mi se pare că nu există nici un temei pentru a conchide în felul arătat, chiar pentru cineva care foloseşte definiţia enunţată pentru " un metru " . Deoarece, el foloseşte această definiţie nu pentru a da înţelesul a ceea ce a numit "metru" , ci pentru a fixa referinţa. (Pentru un lucru atât de abstract precum unitatea de lungime, noţiunea de referinţă poate să fie neclară. Dar să presupunem că este suficient de clară pentru scopurile pe care le avem aici.) El foloseşte definiţia pentru a fixa o referinţă. Există o anumită lungime pe care el vrea să o delimiteze. O delimitează pIjntr-o proprietate accidentală, şi anume că există un baston de acea lungime. Altcineva ar putea să delimiteze aceeaşi referinţă printr-o altă proprietate accidentală. Dar în orice caz, chiar dacă el foloseşte aceasta pentru a fixa referinţa standardului său de lungime, un metru, el poate să spună totuşi, "dacă ar fi fost Încălzit bastonul B la to, atunci la to bastonul B nu ar fi avut lungimea de un metru " . Ei bine, de ce poate el să facă aceasta? O parte a motivului se poate afla în ceea ce consideră unii oameni care lucrează în filosofia ştiinţei, dar în care nu vreau să intru aici. Totuşi, un răspuns simplu la întrebare este acesta: Chiar dacă acesta este unicul standard de lungime pe care-l foloseşte,20 există " o deosebire intuitivă între expresia "un metru şi expresia " lungimea lui B la to". Prima expresie este concepută pentru a designa rigid o anumită lungime în toate lumile posibile, care în lumea actuală se întâmplă să fie lungimea bastonului B la to. Pe de altă parte "lungimea lui B la to" nu designează nimic în mod rigid. În anumite situaţii contrafactuale bastonul ar fi putut să fie mai lung, iar în altele mai scurt, dacă ar fi fost supus la anumite presiuni şi deformări. Aşadar, putem spune despre acest baston, în acelaşi fel în care am spune despre oricare alt baston de aceeaşi substanţă şi lungime, că dacă i s-ar fi aplicat o anumită cantitate de căldură, el s-ar fi mărit la lungimea cutare şi cutare. Un astfel de enunţ, contrafactual, care este adevărat despre alte bas­ toane cu proprietăţi fizice identice, va fi de asemenea adevărat despre acest baston. Nu există nici un conflict între acest enunţ contrafactual şi definiţia expresiei " un metru " ca " lungimea lui B la to" , pentru că "definiţia", corect interpretată, nu spune că expresia" un metru " trebuie să fie sinonimă (chiar " 20 Filosofii ştiinţei pot să vadă cheia problemei în concepţia că un metru este un con­ " " cept mănunchi". Îi cer cititorului să presupună ipotetic că "definiţia" dată este singura standard utilizată pentru a detennina sistemul metric. Cred că problema tot ar apărea.

53

Numire şi necesitate

atunci când se vorbeşte despre situaţii contrafactuale) cu expresia "lungimea lui B la to", ci ea spune mai degrabă că am determinat referinţa expresiei " un metru " stipulând că "un metru" trebuie să fie un designator rigid al lungimii care este de fapt lungimea lui B la to. Aşa încât, nu este un adevăr necesar că B are lungimea de un metru la 10' De fapt, în anumite circumstanţe, B nu ar fi avut lungimea de un metru. Temeiul este că un designator ("un metru ") este rigid, iar celălalt designator ( "lungimea lui B la to") nu este. Dar atunci care este statutul epistemologie al enunţului "Bastonul B are lungimea de un metru la to", pentru cineva care a fixat sistemul metric prin referinţă la bastonul B? S-ar părea că el ştie enunţul a priori. Deoarece dacă a folosit bastonul B pentru a fixa referinţa termenului "un metru " , atunci ca rezultat al acestui gen de "definiţie" (care nu este o definiţie abreviativă sau sinonimă), el ştie automat, fără vreo altă investigaţie, că B are lungimea de un metru.21 Pe de altă parte, chiar dacă B este folosit ca standardul pentru metru, statutul metafizic al lui "B are lungimea de un metru " va fi acela de judecată contingentă, cu condiţia ca " un metru" să fie considerat designator rigid: în condiţii corespunzătoare de presiune şi deformare, încălzire şi răcire, B ar fi avut o altă lungime decât aceea de un metru chiar la to. (Enunţuri precum "Apa fierbe la I OOoe la nivelul mării " pot avea un statut similar.) Aşadar în acest sens, există adevăruri a priori contingente. Pentru scopurile de faţă, însă, decât să acceptăm acest exemplu ca pe o ilustrare a con­ tingentului a priori, mai importantă este ilustrarea prin el a distincţiei dintre "definiţii " care fixează o referinţă şi acelea care dau un sinonim. Şi în cazul numelor s-ar putea face această distincţie. Să presupunem că referinţa unui nume este dată printr-o descripţie sau un mănunchi de descripţii. Dacă numele are acelaşi înţeles ca şi descripţia sau mănunchiul de descripţii, el nu va fi un designator rigid. Nu va designa în mod necesar acelaşi obiect în toate lumile posibile, din moment ce alte obiecte ar fi putut să aibă proprietăţile respective în alte lumi posibile, dacă (bineînţeles) nu se întâmplă să folosim proprietăţi esenţiale În descrierea noastră. Să presupu­ nem astfel că spunem, "Aristotel este cel mai mare om care a studiat cu Platon" . Dacă am folosi aceasta ca pe o definiţie, numele " Aristotel " urmează să Însemne "cel mai mare om care a studiat cu Platon " . Atunci, bineînţeles, într-o altă lume posibilă acel om s-ar fi putut să nu fi studiat cu Platon şi un alt om ar fi fost Aristotel . Dacă pe de altă parte, folosim descripţia doar pentru a fixa referentul, atunci acel om va fi referentul lui "Aristotel" în toate lumile posibile. Unica utilizare a descripţiei va fi fiind aceea de a selecta ,

21

Deoarece adevărul pe care îl ştie este contingent, eu aleg să nu îl numesc "analitic" , mod stipulativ ca adevărurile analitice să fie atât necesare cât şi a priori. Vezi nota de subsol 63.

cerându-se în

54

Saul Kripke

omul la care vrem să ne referim. Dar atunci, când spunem într-un mod con­ trafactual "să presupunem că Aristotel nu s-ar fi apucat deloc de filosofie", nu este obligatoriu să înţelegem prin aceasta "să presupunem că un om care a studiat cu Platon şi l-a învăţat pe Alexandru cel Mare şi care a scris cutare şi cutare ş.a.m.d., nu s-ar fi apucat deloc de filosofie", care ar putea părea o contradicţie. Ceea ce este nevoie să înţelegem este doar să presupunem că " acel om nu s-ar fi apucat deloc de filosofie" . În unele cazuri pare să fie plauzibil să presupunem că referinţa unui nume este într-adevăr fixată via printr-o descripţie în acelaşi fel în care a fost fixat sistemul metric. Atunci când agentul mitic a văzut Hesperus pentru prima oară, el se poate foarte bine să fi fixat referinţa sa spunând Voi folosi " 'Hesperus' ca un nume pentru corpul ceresc care apare în poziţia de acolo de pe cer" . El a fixat aşadar referinţa lui "Hesperus" prin poziţia lui cerească aparentă. Decurge de aici că o parte a înţelesului numelui este faptul că Hesperus are poziţia cutare şi cutare la momentul de timp respectiv? Bine­ înţeles că nu: dacă Hesperus ar fi fost lovită mai înainte de o cometă, s-ar fi putut să fie vizibilă la o poziţie diferită în acel moment al timpului. Într-o situaţie contrafactuală de acest gen am spune că Hesperus nu ar fi ocupat acea poziţie, dar nu că Hesperus nu ar fi fost Hesperus. Raţiunea este că "Hesperus" designează rigid un anumit corp ceresc, iar "corpul din poziţia de acolo" nu designează în acest fel - un corp diferit, s-ar fi putut găsi în acea poziţie, sau nici unul, dar nici un alt corp nu ar fi putut fi Hesperus (deşi un alt corp, şi nu Hesperus, s-ar fi putut să fie numit ,.Hesperus "). Într-adevăr, după cum am spus, voi susţine că numele sunt întotdeauna designatori rigizi. Cu siguranţă, Frege şi Russell par să fi avut o teorie atotcuprinzătoare confonn căreia un nume propriu nu este un designator rigid şi este sinonim cu descripţia care l-ar înlocui. Dar o altă teorie ar putea fi aceea că această descripţie este utilizată pentru a determina o referinţă rigidă. Pentru Între­ barea pe care am pus-o mai înainte, aceste două alternative vor avea conse­ cinţe diferite. Dacă "Moise " Înseamnă "omul care a făcut cutare şi cutare", atunci, dacă nimeni nu a făcut cutare şi cutare, Moise nu a existat; şi poate că "nimeni nu a Iacut cutare şi cutare" este chiar o analiză a lui "Moise · nu a existat" . Dar dacă descripţia este folosită pentru a fixa o referinţă în mod rigid, atunci este clar că aceasta nu este ceea ce înseamnă "Moise nu a existat" , deoarece putem întreba, dacă vorbim despre un caz contrafactual în care, într-adevăr, nimeni nu a făcut cutare şi cutare, să zicem, nu i-a scos pe evrei din Egipt, oare decurge că, Într-o astfel de situaţie, Moise nu ar fi existat? S-ar părea că n u . Pentru că, desigur, s-ar fi putut ca Moise să se fi hotărât pur şi simplu să-şi petreacă zilele mai plăcut la curtea egipteană. S-ar fi putut ca el să nu se fi ocupat deloc nici de politică şi nici de religie� iar în acel caz poate că nimeni nu ar fi Iacut nici unul dintre lucrurile pe care le

55

Numire şi necesitate

relatează Biblia despre Moise. Aceasta nu înseamnă că într-o asemenea lume posibilă Moise nu ar fi existat. Dacă este aşa, atunci "Moise există" înseamnă ceva diferit de "condiţiile de existenţă şi de unicitate pentru o anumită descripţie sunt satisfăcute" ; şi, prin urmare, această clauză din urmă nu dă, la urma urmei, o analiză a enunţului existenţial singular. Dacă renunţaţi la ideea că aceasta este o teorie a înţelesului şi o transfonnaţi într-o teorie a referin ţei în modul pe care l-am descris, atunci renunţaţi la unele dintre avantajele teoriei. Este nevoie de o altă analiză pentru enunţurile existenţiale singulare şi pentru enunţurile de identitate între nume. Frege trebuie să fie criticat pentru folosirea termenului "sens" în două sensuri. Pentru că el ia sensul unui designator ca fiind înţelesul lui ; şi totodată îl ia ca fiind modul în care este determinată referinţa lui. Identifi­ cându-le pe cele două, el presupune că ambele sunt date prin descripţii defi­ nite. Până la urmă, voi respinge şi această a doua supoziţie; dar chiar dacă ar fi corectă, o resping pe prima. O descripţie poate fi folosită ca sinonimă cu un designator, sau poate fi folosită pentru a-i fixa referinţa. Cele două sensuri fregeene ale " sensului " corespund celor două sensuri ale "definiţiei " în discursul obişnuit. Ele trebuie distinse cu grijă.22 22

De obic ei sensul fregean este interpretat acum c a fii n d înfele sul care trebuie deosebit " grijă de ceva care " fixează referinţa . Vom vedea mai jos că pentru majoritatea vor­ bitorilor, dacă ei n u sunt aceia care dau în mo d initial unui ob iect numele său, referentul nume l ui este determinat printr-un lanţ " cauzal" al comunicării şi n u printr-o desc ripti e În semantica formală a l ogicii modaIe, " sensul " unui termen t este adesea socotit a fi func ţi a (posibil parţială) care atribuie fiecărei lumi posib ile H referentul lui t În H. Pentru un designator rigid, o astfel de func�ie este constantă. A ceastă noţiune de "sens" se leagă de aceea de "acordare de înţeles " şi nu de aceea de fixare a referinţei. Potrivit acestei utilizări a " "sensului , expresia "un metru" are o funcţie constantă drept sens al său, deşi referinţa ei este fixată prin "lungimea lui B", care nu are o funcţie constantă drept sens al ei. Unii filos ofi au considerat c ă de scripţii l e în limba naturală, sunt ambigue, că e le uneori designează non-rigid, în fiecare lume, obiectul (dacă există vreunul) care satisface descrip�ia. În ti m p ce alteori ele des i gneaz ă rigid obiectul care satisface în mod actual descripţia. (Alţii. inspiraţi de Donnellan, spun c ă desc ri p ţi a designează rigid uneori obiectul despre care se consideră sau se presupune că satisface descripţia.) Găsesc dubioase orice astfel de pretinse ambiguităţi. Nu cunosc n i ci o dov adă clară care să pl e deze în favoarea lor şi care să nu poată fi tratată fie pe baza noţiunii de domeniu a lui Russell, fie prin c o nsideraţiil e la care m-am referit În nota de subsol 3, p. 30. D ac ă am bi guit atea există într-adevăr, atunci În sensul presupus rigid al lui lu n gimea " lui B", "un metru ş i "l u n gi mea lui B" designează acelaşi lucru în toate lumile posibile şi " au acelaşi " sens (funCţional). În semantica formală a logicii intensionale, să presupunem că luăm o descripţie definită ca desig n ând în fie care lume, obiectul care satisface descripţia. Este într-adevăr util să avem un operator care transformă fiecare de scripţie într-un termen care ,

,

cu

.

,

"

,

Saul Kripke

56

Sper că este oarecum clară ideea fixării referinţei ca fiind ceva opus definirii de fapt a unui termen ca având înţelesul unui alt termen. De fapt nu avem destul timp pentru a pătrunde în detaliu în toate subiectele. Cred că până şi în cazurile în care noţiunea de rigiditate versus accidentalitate a designării nu poate fi folosită pentru a putea contura diferenţa în cauză, unele lucruri numite definiţii au mai degrabă intenţia realmente de a fixa o referinţă decât de a da înţelesul unei expresii, de a da un sinonim. Să vă dau un exemplu. Se presupune că re este raportul circumferinţei unui cerc la dia­ metrul său. Acum, este ceva pentru care argumentez doar dintr-un sentiment intuitiv vag: Mi se pare că aici această literă grecească nu este utilizată ca o prescurtare pentru expresia "raportul circumferinţei unui cerc la diametrul său " şi nici măcar nu este folosită ca o prescurtare pentru un mănunchi de definiţii alternative ale lui Tr, indiferent ce ar însemna acesta. Este folosită ca un nume pentru un număr real, care în acest caz este în mod necesar raportul circumferinţei unui cerc la diametrul său. Să se observe că aici atât ,,1t', cât şi " "raportul circumferinţei unui cerc la diametrul său sunt designatori rigizi, aşa încât argumentele date în cazul metric sunt inaplicabile. (Ei bine, dacă cineva nu vede acest lucru, sau crede că este greşit, nu are importanţă.) Să ne întoarcem la problema despre nume pe care am ridicat-o. După cum am spus, există un substitut modem popular pentru teoria lui Frege şi Russell; el este adoptat până şi de un critic atât de puternic al multor doctrine ale lui Frege şi Russell, în special ale celui din urmă, cum este Strawson.23 Substitutul spune că, deşi un nume nu este o descripţie deghizată, numele fie ,abreviază, fie oricum referinţa lui este determinată de către u n mănunchi de descripţii. Problema este dacă acest lucru este adevărat. După cum am mai spus, există versiuni mai puternice şi mai slabe ale acestei doctrine. Versiunea mai puternică ar spune că numele este pur şi simplu definit, în mod sinonim, drept mănunchiul de descripţii. Atunci va fi necesar nu ca Moise să fi avut oricare proprietate particulară din acest mănunchi, ci ca el să fi avut disjuncţia lor. Nu ar putea să existe vreo situaţie contrafac­ tuală în care el să nu fi făcut nici unul dintre acele lucruri. Cred că este clar că aceasta este foarte neplauzibil. S-a spus aceasta - sau poate că nu s-a urmărit să se spună aceasta, dar s-a folosit "necesar" într-un alt sens. În orice caz, de pildă, în articolul lui Seade despre nume proprii. Pentru a formula acelaşi punct în mod

diferit, să

presupunem că întrebăm, "la

urma urmei de ce avem nume proprii?" Evident pentru a

ne referi la indivizi.

"Da,

designează rigid obiectul care satisface în mod actual descripţia. David Kaplan a propus un astfel de operator şi îl numeşte "Dthat". B P.F. Strawson, lndividuals, Methuen, London, 1 959, Cap. 6.

57

Numire şi necesitate d ar descripţiile a r putea face aceasta pentru noi.

"

Dar numai cu preţul specificării

condiţiilor de identitate ori de câte ori se face referirea: Să presu punem că noi cădem de acord să eliminăm "Aristotel" şi să folosim, să zicem, "profesorul lui Alexandru", atunci este un adevăr necesar că omul Ia care ne-am referit este profe­ sorul lui Alexandru - dar este un fapt contingent că Aristotel s-a ocupat vreodată de pedagogie (deşi sugerez că este un fapt necesar că Aristotel are suma logică, disjuncţia inclusivă, a proprietăţilor care

i se atribuie în

mod obişnuit).

24

o astfel de sugestie trebuie în mod clar să fie falsă, dacă "necesar" este

folosit în felul în care l-am folosit în această prelegere. (Exceptând cazul în care dispune de o proprietate esenţială foarte interesantă atribuită în mod obişnuit lui Aristotel.) Majoritatea lucrurilor care-Î sunt atribuite de obicei lui Aristotel sunt lucruri pe care Aristotel s-ar fi putut să nu le facă deloc. Am descrie o situaţie în care el nu le-a făcut ca pe o situaţie în care Aristotel nu le-a făcut. Aceasta nu este distincţie de domeniu, aşa cum survine uneori în cazul descripţiilor, unde cineva ar putea spune că omul care l-a învăţat pe Alexandru s-ar fi putut să nu-l înveţe pe Alexandru; deşi nu ar fi putut fi adevărat că omul care l-a învăţat pe Alexandru nu l-a învăţat pe Alexandru. Aceasta este distincţia lui Russell cu privire la domeniu. (Nu voi continua cu această chestiune.) Mi se pare clar că nu aceas ta este problema aici. Nu numai că este adevărat despre omul Aristotel că el s-ar fi putut să nu se fi ocupat de pedagogie; este adevărat şi că folosim termenul "Aristotel" în aşa fel încât, atunci când concepem o situaţie contrafactuală în care Aristotel nu s-a ocupat de nici unul dintre domenii şi nu a Iacut nici una dintre faptele deosebite pe care i le atribuim în mod comun, noi tot am spune că ar fi o situaţie în care Aristotel nu a făcut aceste lucruri.25 Ei bine, există unele 24

Philosophy and Ordinary Language, p. 1 60. lui Alexandru" poate prilejui disti nctii de domeniu În contexte modale şi că nu este un designator rigid sunt, ambele, ilustrate când se observă că pro­ fesorul lui Alexandru s-ar fi putut să nu-l fi învăţat pe Alexandru (şi, în astfel de cir­ cumstan{e, nu ar fi fost profe sorul lui Alexandru). Pe de altă parte, nu este adevărat că Aristotel s-ar fi putut să nu fie Aristotel, deşi Aristotel s-ar fi putut să nu fi fost numit "Aristotel", tot aşa cum 2 x 2 s-ar fi putut să nu fi fost numit patru (Discursul coloc­ 25

Searle, op. cit. în Caton, Faptul că

"

pro fe sorul

"

"

.

vial superficial, care confundă adesea folosirea şi menţionarea, poate, bineînţeles, să exprime faptul că cineva s-ar fi putut să fi fost numit. sau să nu fi fost numit, "Aristotel" spunând că el s-ar fi putut să fi fost, sau să nu fi fost, Aristotel. Ocazional, am auzit

invocându-se astfel de utilizări inexacte drept contraexemple la aplicabilitatea teoriei de

faţă la

limbajul obişnuit. Exprimări colocviale ca acestea mi se par că dau naştere la

probleme tot atât de nesemnificative pentru tezele mele precum cele produse de succesul "Detaşamentului Misiunilor Imposibile" pentru legea modală că imposibilul nu are loc.) Mai mult, deşi în anumite circumstanţe Aristotel nu l-ar fi învăţat pe Alexandru, acestea

nu su nt circumstanţe în care el nu ar fi fost Aristotel.

Saul Kripke

58

lucruri, precum data, perioada în care a trăit, care ar putea fi imaginate în mai mare măsură ca fiind necesare. Poate că acestea sunt lucruri pe care i le atribuim în mod obişnuit. Există excepţii. Poate că este greu să ne imaginăm cum ar fi putut să trăiască 500 de ani mai târziu decât a trăit de fapt. Cu siguranţă, aceasta ridică cel puţin o problemă. Dar să luăm pe cineva care nu are nici o idee despre dată. Mulţi oameni au doar un mănunchi de idei vagi despre realizările sale cele mai faimoase. Nu numai fiecare dintre acestea în parte, ci şi posesia întregii disjuncţii a acestor proprietăţi este doar un fapt contingent despre Aristotel; iar judecata că Aristotel a avut această disjunc{ie de proprietăţi este un adevăr contingent. S-ar putea ca cineva să o cunoască a priori într-un anumit sens, dacă el fixează referinţa lui ,,Aristotel " ca fiind omul care a făcut unul dintre aceste lucruri. Cu toate acestea, pentru el tot nu va fi un adevăr necesar. Aşa încât acest gen de exemplu ar fi un exemplu în care a prioricitatea nu ar implica în mod necesar necesitatea, dacă teoria numelor-mănunchi ar fi corectă. Cazul fixării referinţei expresiei "un metru" este un exemplu foarte clar în care cineva, tocmai pentru că a fixat referinţa în felul acesta, poate Într-un anumit sens să ştie a priori că lungimea acestui baston este un metru rară să socotească acest exemplu ca pe un adevăr necesar. Poate că teza despre a prioriticitate ca fiind ceva care implică necesitatea poate să fie modificată. Pare să formuleze o intuiţie care s-ar putea să fie importantă şi adevărată în epistemologie. Într-un anumit fel, un exemplu ca acesta pare să fie un contra­ exemplu banal, care nu transmite de fapt punctul central a ceea ce gândesc unii atunci când socotesc că numai adevărurile necesare pot să fie cunoscute a priori. Oricum, dacă teza că orice adevăr a priori este necesar trebuie să fie imună faţă de acest gen de contraexemplu, ea trebuie să fie modificată într­ un anumit mod. Nemodificată, ea duce la confuzie în privinţa naturii referintei. Iar eu Însumi nu am nici o idee cum trebuie modificată sau refonn�lată, sau dacă este posibilă o astfel de modificare sau reformulare.26

26

Dacă cineva fixează un metru drept "lungimea bastonului B la to", atunci într-un a priori că lungimea bastonului B la to este un metru, chiar dacă el

anumit sens el ştie

foloseşte acest enunţ pentru a exprima un adevăr contingent. Dar, doar prin fixarea unui sistem de măsurare, a aflat el o

informaţie (contingentă) despre lume, unfapt nou pe care

nu-l ştia înainte? Pare să fie plauzibil că Într-un anumit sens el nu a aflat aşa ceva, chiar dacă este peremptoriu un fapt contingent că B are o lungime de un metru. Aşadar, s-ar putea să existe o justificare pentru refonnularea tezei că orice este a priori este necesar, În aşa fel încât să o salvăm de la acest tip de contraexemplu. După cum am spus, nu ştiu cum s-ar face o astfel de reformulare; reformularea nu trebuie să fie de aşa natură Încât să facă teza banală (de pildă, definind a

p riori-ul drept cunoscut a fi necesar (în loc de

adevărat) independent de experienţă); iar teza conversă ar trebui să rămână totuşi falsă.

Numire şi necesitate

59

Să spunem atunci ce este teoria conceptului-mănunchi a numelor. (Într-adevăr, este o teorie frumoasă. Singurul defect pe care cred că îl are este probabil comun tuturor teoriilor filosofice. Este greşită. S-ar putea să credeţi că propun o altă teorie în locul ei� dar sper să nu fac aceasta, pentru că dacă este o teorie sunt sigur că şi ea este greşită.) Teoria în cauză poate fi descompusă Într-un număr de teze, cu unele teze subsidiare. dacă doriţi să vedeţi cum tratează problema enunţurilor de existenţă, enunţurilor de iden­ titate ş.a.m.d. Există mai multe teze, dacă o consideraţi sub forma versiunii mai puternice ca pe o teorie a înţelesului . A este vorbitorul. (1) Fiecărui nume sau expresie care designează ,.)C', îi corespunde un mănunchi de proprietăţi, şi anume familia de proprietăţi qJ astfel încât A crede " cpX" .

Teza aceasta este adevărată, deoarece poate fi doar o definiţie. Acum, desigur, unii ar putea să gândească faptul că nu tot ceea ce crede vorbitorul despre X are de-a face cu determinarea referinţei lui ,X'. Ei ar putea să se arate interesaţi numai de o submulţime. Dar putem soluţiona aceasta mai târziu modificând pe unele dintre celelalte teze. Aşadar, prin definiţie, această teză este corectă. Totuşi, cred că tezele care urmează sunt toate false. (2) Una dintre proprietăţi, sau unele luate în conjuncţie, sunt crezute de către A a selecta în mod unic un anumit individ. Aceasta nu spune că ele selectează într-adevăr ceva în mod unic, ci doar că A crede aceasta. Că el are dreptate este o altă teză. (3) Dacă majoritatea proprietăţilor, sau o majoritate ponderată a pro­ prietăţilor ({J este satisfăcută de către un unic obiect y, atunci y este referentul lui ,,)(" .

Aşadar, teoria spune că referentul lui ,)e' este presupus a fi lucrul care satisface, dacă nu toate proprietăţile, "destul de multe" dintre ele. Evident, A poate greşi în legătură cu unele lucruri legate de X. Se ajunge la un fel de vot. Problema acum este dacă acest vot trebuie să fie democratic sau trebuie să admită unele inegalităţi între proprietăţi. Pare să fie mai plauzibil că trebuie să existe o anumită ponderare, că unele proprietăţi sunt mai importante decât altele. O teorie trebuie într-adevăr să specifice cum se produce această ponderare. Cred că Strawson, spre surprinderea mea, afirmă explicit că aici trebuie să guverneze democraţia, aşa încât cele mai banale

Deoarece nu voi încerca o astfel de reformulare. voi folosi în mod consistent termenul "a priori". în text, în aşa fel încât să devină a priori enunţurile al căror adevăr decurge dintr-o "definiţie" care fixează referinţa.

Saul Kripke

60

proprietăţi să aibă o pondere egală cu cele mai cruciale.27 Cu siguranţă este mai pluzibil să se presupună că există o anumită ponderare. Să spunem că democraţia nu are supremaţia în mod necesar. Dacă există vreo proprietate care este complet irelevantă pentru referinţă putem să o eliminăm cu totul din procesul de vot, dându-i ponderea O. Proprietăţile pot fi socotite drept mem­

brii unei corporaţii . Unii au un stoc mai mare decât alţii� unii pot chiar să

aibă doar un stoc care nu le dă dreptul să voteze.

(4) Dacă votul nu produce nici un obiect unic, ,.)(" nu are referinţă. (5) Enunţul "Dacă X există, atunci X are majoritatea lui cp" este cunoscut a priori de către vorbitor. (6) Enunţul, "Dacă X există, atunci X are majoritatea lui cp" exprimă un adevăr necesar (în idiolectul vorbitorului).

(6) nu este necesar să fie o teză a teoriei, dacă cineva nu consideră mănun­ chiul ca pe o parte a înţelesului numelui. El ar putea crede că deşi determină referinţa lui ,,Aristotel " ca fiind omul care avea majoritatea lui ({J, există cu toate acestea anumite situaţii posibile în care Aristotel nu ar fi avut majo­ ritatea lui ep. Aşa cum am arătat, există unele teze subsidiare, deşi nu le voi analiza în amănunt. Toate acestea ar conduce la analize ale enunţurilor existenţiale singulare de felul " 'Moise există' Înseamnă 'un număr suficient de proprie­ tăţi ({J sunt satisfăcute"'. Chiar şi acela care nu foloseşte teoria ca o teorie a înţelesului împărtăşeşte unele dintre aceste teze. De pildă, subsidiar tezei

4, a priori adevărat pentru vorbitor că, dacă nu sunt satisfă­ cute suficiente proprietăţi ({J, atunci X nu există. Numai dacă susţine această

am spune că este

concepţie ca pe o teorie a înţelesului, şi nu ca pe o teorie a referinţei, ar fi de asemenea

necesar adevărat că, dacă nu sunt satisfăcute suficient de multe fi ceva ce ştie a priori. (Cel puţin el va şti aceasta a priori dacă ştie teoria corectă a numelor.) Există apoi proprietăţi din ({J, X nu există. În orice caz, va

o analiză de acelaşi tip a enunţurilor de identitate. Întrebarea este, e vreuna dintre acestea adevărată? Dacă da, ele dau o imagine frumoasă a ceea ce se întâmplă. Înainte de a discuta aceste teze, daţi-mi voie să menţionez că, de multe ori, când oamenii specifică ce proprietăţi qJ sunt relevante, ei par să le specifice greşit. Acesta este numai un defect întâmplător, deşi este strâns legat de argumentele îndreptate împotriva teoriei argumente pe care le voi prezenta aici.

Să

examinăm

exemplul

din

Wittgenstein. Care spune el că sunt proprietăţile relevante? "Când se spune 27

Strawson, op. cit., pp.

1 9 1 -92.

De fapt, Strawson ia în consideratie cazul mai multor

vorbitori, adună laolaltă proprietăţile lor şi trece la un vol democratic (echitabil ponderat).

El

cere numai o pluralitate suficientă, nu o majoritate.

61

Numire şi necesitate

'Moise nu există' , aceasta poate să însemne diverse lucruri. Poate să în­ semne: israeliţii nu au avut un unic conducător când s-au retras din Egipt sau : conducătorul lor nu se chema Moise - sau: nu se poate să fi existat cineva care să fi realizat tot ceea ce relatează Biblia despre Moise . . . " Ideea principală în toate acestea este că noi ştim a priori că, dacă povestea biblică este substanţial falsă, Moise nu a existat. Am argumentat deja că povestea biblică nu dă proprietăţi necesare ale lui Moise, că el ar fi putut să trăiască fără să facă nimic din aceste lucruri. Aici ridic problema dacă ştim a priori că dacă Moise a existat, el a făcut într-adevăr unele sau cele mai multe din aceste lucruri. Este acesta realmente mănunchiul de proprietăţi pe care trebuie să-I folosim aici? Desigur, există o distincţie care este trecută cu vederea în aceste genuri de remarci. S-ar fi putut ca povestea biblică să fie o legendă pură, sau s-ar fi putut să fie o relatare substanţial falsă despre o persoană reală. În cazul din urmă, mi se pare că un savant ar putea spune că presupune că, deşi Moise a existat, lucrurile spuse despre el în Biblie sunt în mare parte false. Lucruri de felul acesta apar chiar în acest domeniu de cercetare. Să presupunem că cineva spune că nici un profet nu a fost vreodată înghiţit de către un peşte mare sau de către o balenă. Decurge, pe această bază, că Jonah nu a existat? Pare să se ridice totuşi problema dacă povestea biblică este o legendă care nu se leagă de nici o persoană sau o legendă construită pe baza unei persoane reale. În cazul din urmă, este cât se poate de firesc să se spună că, deşi Jonah a existat realmente, nimeni nu a făcut lucrurile care sunt puse în mod obişnuit pe seama lui. Mă folosesc de acest caz pentru că în timp ce cercetătorii Bibliei susţin, în general, că Jonah a existat într-adevăr, se presupune că nu numai povestea că el a fost înghiţit de un peşte mare, ci chiar şi faptul că a mers la Ninive pentru a propovădui şi tot ceea ce se spune în povestea biblică sunt lucruri în mare parte false. Cu toate acestea, există temeiuri pentru a gândi că povestea falsă era despre un profet real. Dacă aş avea cu mine o carte corespunzătoare aş putea cita din ea: ,Jonah, fiul lui Amittai, a fost un profet real, totuşi cutare şi cutare şi cutare" . Există temeiuri independente pentru a considera că aceasta nu a fost o legendă pură despre un personaj imaginar, ci una despre un personaj real. 28 2H

V e zi

,

de pildă. H. L. Ginsberg, The Five Megilloth and }onma, The Jewish Publication

Society of America,

1969, p. 1 14:

,,'

Eroul ' acestei poveşti, profetul Jonah, fiul lui

Amittai, este un personaj istoric . . . (dar) această carte nu este istorie, ci ficţiune". Prin

consens, savanţilor consideră că toate detaliile despre Jonah care apar În carte sunt o legendă şi că nu sunt nici măcar bazate pe un substrat factual, cu excepţia simplei afirmaţii că el a fost un profet evreu, ceea ce cu greu este ceva unic identificator. Nici nu este necesar să fi fost numit ,,Jonah" de către evrei; sunetul "J" nu există in ebraică, iar

existenţa istorică a lui Jonah este independentă de problema cunoaşterii sau necunoaşterii

numelui său

ebraic original. Faptul că noi îl numim Jonah nu poate fi folosit pentru a-l

62

Saul Kripke

Aceste exemple ar putea fi modificate. Poate că tot ceea ce credem este că

Biblia povesteşte despre el faptele cutare şi cutare. Aceasta crează o altă

problemă, deoarece cum ştim noi la cine se referă Biblia? Problema referinţei noastre este împinsă înapoi la problema referinţei în Biblie. Aceasta conduce la o condiţie pe care trebuie să o fonnulăm În mod explicit.

(e) Pentru orice teorie reuşită, explica�a nu trebuie să fie circulară. Proprietăţile care sunt folosite la vot nu trebuie ele însele să implice noţiunea.de re ferin ţă într­ un fel care este imposibil de eliminat în cele din unnă. Daţi-mi voie să dau un exemplu În care condiţia non-circularităţii este clar încălcată. Următoarea teorie a numelor proprii se datorează lui William " Kneale, într-un articol numit "Modality, De Dicto and De Re . 29 Ea conţine, cred, o violare clară a condiţiilor non-circularităţii . Numele proprii obişnuite ale oamenilor n u sunt, cum presupunea John Stuart MiII, semne fără sens. În timp ce poate fi infonnativ să spui cuiva că cel mai faimos filosof grec se numea Socrate, este în mod evident lipsit de importanţă să-i spui că Socrate era numit Socrale; iar raţiunea este pur şi sim plu că el nu poate înţelege utilizarea pe care o dai cuvântului "Socrate" la începutul enunţului tău dacă nu cunoaşte deja că "Socrate" Înseamnă "indi vidul denumit 'Socrate ''' . 30 " A vem aici o teorie a referinţei numelor proprii. "Socrate înseamnă pur şi simplu "omul denumit 'Socrate"'. De fapt, bineînţeles, poate că nu numai un singur , om poate fi numit "Socrate", iar unii s-ar putea să-I numească " în timp ce alţii s-ar putea să nu-l n umească aşa. Cu siguranţă că

"Socrate

aceasta este o condiţie care, în anumite circumstanţe, este satisfăcută în mod unic. Poate că numai un singur om a fost denumit "Socrate" de către mine, într-o anumită ocazie. singulariza fără circularitate. Dovezile pentru existenţa istorică a lui Jonah provin dintr-o referire independentă la el în 11

Regii; dar astfel de dovezi ar

fi putut fi disponibile în

absenţa oricăror altor referinţe de acest fel - de pildă, dovezi că toate legendele evreieşti

erau despre personaje existente. Mai mult, enunţul că Jonah este o legendă despre o persoană reală ar fi putut fi adevărat, chiar dacă nu ar fi existat nici o dovadă în favoarea

lui. Se poate spune, "Jonah din carte nu a existat niciodată" , după cum se poate spune " "Hitler al propagandei naziste nu a existat niciodată . Aşa cum arată citatul de mai sus, această utilizare nu este necesar să coincidă cu concepţia istoricului privitoare la

chestiunea dacă Jonah a existat vreodată. Ginsberg scrie pentru cititorul profan, care, presupune el, va considera că enunţul său este inteligibil. 29

Î n Ernest Nagel, Patrick Suppes şi Alfred Tarski, Logic, Methodology and the Philosophy of Science: Proceedings of the 1960 International Congress, Stanford University Press, 1 962, 622-33. 30 Loc. cit., pp. 629-30.

Numire şi

necesitate

63

Kneale spune că este lipsit de importanţă să-i spui cuiva că Socrate a " fost numit "Socrate . În concepţia mea, acest fapt nu este l ipsit de impor­ tanţă. Poate că grecii nu l-au numit"Socrate". Să spunem că Socrate este " numit "Socrate de către noi - de către mine oricum. Să presupunem că aceasta este lipsit de importanţă. (Mi se pare surprinzător că Kneale foloseşte " aici timpul trecut; este îndoielnic că grecii l-au numit de fapt "Socrate - cel puţin, numele grecesc este pronunţat în mod diferit. Voi verifica acurateţea pasajului citat pentru prelegerea următoare.) " Kneale dă un argument pentru teoria sa. "Socrate trebuie analizat drept "individul numit 'Socrate "', pentru că altfel cum putem explica faptul că este lipsit de importanţă să ni se spună că Socrate este numit "Socrate"? În unele cazuri, aceasta este mai degrabă lipsit de importanţă. În acelaşi sens, presupun, aţi putea obţine o bună teorie a înţelesului oricărei expresii din limba naturală şi construi un dicţionar. De pildă, deşi poate fi informativ să-i spui cuiva că unii cai sunt folosiţi la curse, este lipsit de importanţă să-i spu­ " nem că toţi caii sunt numiţi "cai . Aşadar, acest lucru se poate întâmpla " numai pentru că termenul "cal înseamnă în română "lucrurile numite 'cai' ''. La fel pentru oricare altă expresie care ar putea fi folosită în română. Deoarece este lipsit de importanţă să ni se spună că înţelepţii sunt denumiţi " " "înţelepţi , "înţelepţi înseamnă pur şi simplu "oameni numiţi 'înţelepţi' ''. Acum este clar că acesta nu este de fapt un argument foarte bun şi prin urmare nici nu poate fi unica explicaţie a motivului pentru care este lipsit de " importanţă să ni se spună că Socrate este denumit "Socrate . Să nu analizăm, acum, exact de ce este lipsit de importanţă. Desigur, oricine ştie utilizarea lui " "este numit în română, chiar fără să ştie ce înseamnă enunţul, ştie că dacă "quarci" înseamnă ceva, atunci "quarci sunt denumi ţi 'quarci'" va exprima un adevăr. Se poate ca el să nu ştie ce adevăr exprimă, pentru că el nu ştie ce este un quarc. Dar cunoaşterea de către el a faptului că ac esta exprimă un " adevăr nu are prea mult de-a face cu înţelesul termenului "quarci . Am putea, de fapt, să ne ocupăm de aceasta pe larg. Există probleme interesante produse de acest gen de pasaj . Dar motivul principal pentru care am vrut să-I introduc aici este acela că în calitate de teorie a referinţei el ar produce o violare clară a condiţiei de non-circularitate. Cineva utilizează numele "Socrate". Cum să ştim noi la cine se referă el? Prin utilizarea descripţiei care îi dă sensul. Potrivit lui Kneale, descripţia este "omul denu­ mit 'Socrate"'. Iar aici, (după cât se pare, de vreme ce aceasta se presupune a fi ceva lipsit de importanţă !) ea nu ne spune absolut nimic. Luând în felul acesta lucrurile, se pare că nu există nici ° teorie a referinţei . Întrebăm, "La " cine se referă prin 'Socrate' ? Iar apoi se dă răspunsul "Ei bine, el se referă

64

Saul Kripke

la omul la care se referă" . Dacă înţelesul unui nume propriu nu ar consta decât în atât. atunci nu am putea da absolut nici ° referinţă. Aşadar. există ° condiţie care trebuie satisfăcută; în cazul acestei teorii, conditia este evident nesatisfăcută. Destul de surprinzător. paradigma este uneori utilizată chiar de către Russell drept sensul descriptiv. şi anume sub forma: "omul denumit 'Walter Scott· " . Evident, dacă singurele sensuri descriptive ale numelor pe care le putem concepe sunt de forma "omul denumit cutare şi cutare" . "omul denumit 'Walter Scott"', - "omul denumit 'Socrate· ". atunci indiferent ce este această relaţie de denumire, ea este real­ mente cea care determină referinţa şi nu vreo descripţie oarecare de genul "omul denumit 'Socrate .. •.

PRELEGEREA II: 22 ianuarie, 1970

Data trecută am încheiat vorbind despre o teorie a numirii care este dată printr-un număr de teze care sunt scrise aici, pe tablă. (1) Fiecărui nume sau expresie designativă ,X', îi corespunde un mă­ nunchi de proprietăţi, şi anume familia acelor proprietăţi (ţJ astfel încât A crede "rpX', (2) Despre una dintre proprietăţi, sau unele împreună, A crede că singularizează un individ în mod unic. (3) Dacă majoritatea, sau majoritatea ponderată a lui qJ este satisfăcută de către un obiect unic y, atunci y este referentul lui ,X'. (4) Dacă votul nu produce nici un obiect unic, ,)C' nu referă. " (5) Enunţul, "Dacă X există, atunci X are majoritatea lui (ţJ este cunoscut a priori de către vorbitor. (6) Enunţul, "Dacă X există, atunci X are majoritatea lui qJ" exprimă un adevăr necesar (în idiolectul vorbitorului). (e) Pentru oricare teorie reuşită, explicaţia nu trebuie să fie circulară. Proprietăţile care sunt folosite în cadrul votului nu trebuie să implice ele însele noţiunea de referinţă în aşa fel încât să fie imposibil în ultimă instanţă să o eliminăm. .

(C) nu este o teză, ci o condiţie a satisfacerii celorlalte teze. Cu alte cuvinte, Tezele (1) (6) nu pot fi satisfăcute într-un fel care duce la o circularitate, într-un fel care nu conduce la vreo determinare independentă a referinţei. Exemplul pe care l-am dat ultima oară, de încercare supărător de circulară de a satisface aceste condiţii, a fost o teorie a numelor menţionată de William Kneale. Am fost puţin surprins de formularea teoriei atunci când citeam ceea ce copiasem, aşa că am verificat din nou. M-am uitat în carte pentru a vedea dacă am copiat corect. Kneale a folosit Într-adevăr timpul trecut. El a spus că deşi nu este lipsit de importanţă să ni se spună că Socrate a fost cel mai mare filosof al Greciei antice, este lipsit de importanţă să ni se spună că Socrate a -

66

Saul Kripke

" " fost numit "Socrate . Deci, conchide el, numele "Socrate trebuie să însemne pur şi simplu "individul numit 'Socrate"'. După cum am spus, Russell dă în unele locuri o analiză similară. Oricum, fonnulată folosind timpul trecut, condiţia nu ar fi circulară, deoarece ne putem desigur decide să folosim " termenul "Socrate pentru a ne referi la oricine a fost numit "Socrate" de către greci. Dar, desigur, în acest sens nu este deloc lipsit de importanţă să ni " se spună că Socrate a fost numit "Socrate . Dacă acesta este un gen de fapt, " el s-ar putea să fie fals. Poate că ştim că noi îl numim "Socrate ;- dar aceasta arată cu greu că grecii au făcut la fel. De fapt, desigur, se poate ca ei să fi pronunţat numele în mod diferit. În cazul acestui nume, se poate ca transli­ terarea din greacă să fie atât de bună încât versiunea românească să nu fie pronunţată joarte diferit de cea greacă. Dar în cazul general lucrurile nu stau aşa. Cu siguranţă, nu este lipsit de importanţă să ni se spună că Isaia a fost " " numit "Isaia . De fapt, este fals să ni se spună că Isaia a fost numit "Isaia ; profetul nu şi-ar fi recunoscut numele deloc. Şi desigur grecii nu şi-au numit " ţara lor "Grecia . Să presupunem că îmbunătăţim teza în aşa fel încât ea să spună: este lipsit de importanţă să ni se spună că Socrate este numit " "Socrate de către noi, sau cel puţin de către mine, vorbitorul. Atunci, într-un anumit sens, aceasta este destul de neimportantă. Nu consider că ea este necesară sau analitică. În acelaşi fel, este lipSIt de importanţă să ni se spună: " caii sunt numiţi "cai , fără ca aceasta să conducă la concluzia că termenul " "cal înseamnă pur şi simplu "animalul numit 'cal' ''. Ca teorie a referinţei " numelui "Socrate , ea va conduce imediat la un cerc vicios. Dacă cineva ar " determina pentru sine referentul unui nume precum "Glunk şi ar lua următoarea decizie, "Voi folosi termenul 'Glunk' pentru a mă referi la omul pe care-l numesc 'Glunk' '', aceasta nu ne-ar duce nicăieri. Ar fi mai bine să " avem o determinare independentă a referentului lui "Glunk . Acesta este un bun exemplu de detenninare circulară evidentă. De fapt, propoziţii precum "Socrate este numit 'Socrate'" sunt foarte interesante şi, oricât de ciudat ar părea, am putea petrece ore în şir vorbind despre analiza lor. De fapt, odată chiar am făcut acest lucru. De data aceasta, totuşi, nu voi face acest lucru. (Vedeţi cât de sus pot să se ridice mările limbajului. Dar şi cât de jos.) Oricum, acesta este un exemplu util de violare a condiţiei noncircularităţii. Teoria va satisface toate acele enunţuri, poate, dar le satisface doar pentru că există o cale independentă de a determina referinţa în mod independent faţă " de o condiţie particulară: a fi omul numit "Socrate . În ultima prelegere, am vorbit deja despre Teza (6). A propos, Tezele (5) şi (6) au converse. Ceea ce am spus în legătură cu Teza (5) este: enunţul că dacă X există, X are majoritatea lui (ţJ, este a priori adevărat pentru vorbitor. În teoria dată, va fi de asemenea adevărat că anumite converse ale acestui enunţ sunt de asemenea a priori pentru vorbitor, şi anume: dacă

Numire şi necesitate

67

vreun lucru unic are majoritatea proprietăţilor CfJ În sensul ponderat corect conceput, atunci el este X. Într-un mod similar, o anumită conversă a acesteia va fi cu

necesitate adevărată, şi anume: dacă vreun lucru are maj oritatea

proprietăţilor CfJ în sensul ponderat corespunzător, el este X. Aşa încât, într-a­

devăr, se poate vedea că este atât a priori, cât şi necesar că ceva este X dacă

şi numai dacă are În mod unic majoritatea proprietăţilor CfJ. Presupun că aceasta decurge, într� adevăr, din Tezele anterioare (1) (4). Iar (5) şi (6) -

chiar spun, că un vorbitor suficient de reflexiv înţelege această teorie a numelor proprii . Cunoscând aceasta, el vede aşadar că (5) şi (6) sunt adevă­ rate. Obiecţiile la Tezele (5) şi (6) nu vor fi că unii vorbitori nu sunt conştienţi de această teorie şi că, prin urmare, nu ştiu aceste lucruri.

În ultima prelegere am vorbit despre Teza (6). Mulţi filosofi au remarcat

că, dacă luăm Într-un sens foarte îngust mănunchiul de proprietăţi asociate cu un nume propriu, în aşa fel încât numai unei singure proprietăţi să i se confere o pondere, să zicem unei descripţii definite pentru a identifica referinţa - de pildă, Aristotel a fost filosoful care l-a învăţat pe Alexandru cel Mare - atunci anumite lucruri se pare că vor trebui socotite adevăruri necesare, fără ca ele să fie adevăruri necesare - în acest caz, de exemplu, că Aristotel l-a învăţat pe Alexandru cel Mare. Dar aşa cum a spus Searle, nu este un adevăr necesar, ci unul contingent, că Aristotel s-a ocupat de pedagogie. Prin urmare, el con­ chide că trebuie să renunţăm la paradigma originală a unei singure descripţii şi să ne orientăm către aceea a mănunchiului de descripţii. Pentru a rezuma unele lucruri pe care le-am argumentat ultima dată, acesta nu este răspunsul corect (indiferent care poate fi) la această problemă despre necesitate. Pentru că Searle continuă în felul acesta, să presupunem că suntem de acord să renunţăm la "Aristotel" şi să folosim, să zicem, "profesorul lui Alexandru"; în acest caz, este un adevăr necesar că omul la

care ne referim este profesorul lui Alexandru

-

daI

este

un fapt cQntingent că

Aristotel s-a ocupat de pedagogie, deşi sugerez că este un fapt necesar că Aristotel are suma logică, disjuncţia inclusivă, a proprietăţilor care-i sunt atribuite în mod obişnuit. 31 . .

Iată de ce nu este aşa.

În nici un sens intuitiv al necesităţii pur şi simplu

nu este un adevăr necesar că Aristotel a avut proprietăţile care i se atribuie în mod obişnuit. Există o anumită . teorie, poate populară în anumite concepţii ale filosofiei istoriei, care ar putea fi deterministă şi cu toate acestea să atri­ buie în acelaşi timp un rol deosebit individului în istorie. Poate că Carlyle ar asocia cu înţelesul numelui unui om mare realizările sale. Potrivit unei astfel

31

Sear1e, "Proper Names" , în Caton, op. cit., p. 1 60.

Saul Kripke

68

de concepţii, va fi necesar, o dată ce se naşte un anumit individ, ca el să fie predestinat să realizeze diferite sarcini măreţe, în aşa fel încât va

fi

parte

chiar a naturii lui Aristotel că el trebuie să fi produs idei care au avut o mare influenţă asupra lumii occidentale. Indiferent care ar putea fi meritele unei astfel de concepţii în calitatea ei de concepţie despre istorie sau despre natura unui om mare, nu pare că trebuie să fie banal adevărată pe baza unei teorii a numelor proprii. S-ar părea că este un fapt contingent că Aristotel a lacut vreodată vreunul dintre lucrurile care-i sunt atribuite în mod obişnuit astăzi, vreuna dintre aceste mari realizări pe care le admirăm atât de mult. Trebuie să spun că există ceva în această idee a lui Searle. Când aud numele Hitler" , "

am o "crampă în stomac " şi sentimentul că este ceva analitic că individul a fost demonic. Dar de fapt, poate că nu. S-ar fi putut ca Hitler să-şi fi petrecut toate zilele sale în mod liniştit în Linz. În acest caz, nu am spune că atunci acest om nu ar fi fost Hitler, pentru că folosim numele Hitler" exact ca " numele acestui om, chiar atunci când descriem alte lumi posibile. (Aceasta este noţiunea pe care am numit-o un

designator rigid în prelegerea ante­

Hitler" , ca " fiind individul care a reuşit să determine uciderea mai multor evrei decât

rioară.) Să presupunem că decidem să singularizăm referinţa lui

oricine altcineva în istorie. Acesta este felul în care singularizăm referinţa numelui ; dar într-o altă situaţie contrafactuală în care altcineva ar

fi

câştigat

această groaznică reputaţie, nu am spune că în acel caz acel individ ar fi fost Hitler. Dacă Hitler nu ar

fi

venit niciodată la putere, Hitler nu ar

fi

avut

proprietatea pe care presupun că o folosim pentru a fixa referinţa numelui său. În mod similar, chiar dacă definim ce este un metru prin referinţă la băţul de un metru standard, va fi un adevăr contingent şi nu unul necesar că acel băţ are lungimea de un metru. Dacă s-ar fi tras de el, ar fi fost mai lung decât un metru. Şi aceasta se datorează faptului că folosim termenul "un metru" în mod rigid pentru a designa o anumită lungime. Chiar dacă fixăm ce lungime designăm printr-o proprietate accidentală a acelei lungimi, tot aşa cum în cazul numelui unui om putem singulariza omul printr-o proprietate accidentală a lui, folosim totuşi numele pentru a designa acel om sau acea lungime în toate lumile posibile. Proprietatea pe care o folosim nu este nevoie să fie una considerată în vreun fel ca fiind o proprietate necesară sau esenţială. În cazul unui yard, cred că felul în care a fost singularizată această lungime iniţial a fost distanţa de la vârful 'degetului Regelui Henry 1 al Angliei la nasul său, atunci când braţul regelui era întins. Dacă aceasta a fost lungimea unui yard, totuşi nu va fi un adevăr necesar că distanţa dintre vârful degetului şi nasul său trebuie să fie de un yard. Poate că s-ar fi putut produce un accident care să-i scurteze braţul; aceasta ar

fi

posibil. Iar motivul pentru

care nu este un adevăr necesar nu este că ar putea exista alte criterii într-un concept mănunchi " al yardităţii" . Până şi acela care foloseşte cu stricteţe " "

Numire şi necesitate

69

braţul Regelui Henry ca pe singurul său standard pentru lungime poate spune, în mod contrafactual, că dacă anumite lucruri i s-ar fi întâmplat Rege­ lui, distanţa precisă dintre vârful unuia dintre degetele sale şi nasul său nu ar

fi fost exact de un yard. Nu este nevoie să folosească un mănunchi, atât timp " cât el foloseşte termenul "yard pentru a singulariza o anumită referinţă fixa­ tă, pentru a fi acea lungime în toate lu mi le po si b i le .

Aceste remarci cred că arată cât de bizară din punct de vedere intuitiv " este o mare parte a literaturii despre "identificarea transmundană ("trans­ " " world identification") şi "teoria reprezentanţilor ("counterpart theory ) . Căci mulţi teoreticieni d e acest tip, care cred, c u m s e şi întâmplă, c ă o "lume posibilă" ne este dată numai în mod calitativ, argumentează că Aristotel " trebuie să fie "identificat în alte lumi posibile sau, în mod alternativ , că re­ prezentanţii săi trebuie să fie identificaţi, cu acele lucruri în alte lumi posibile care au cea mai apropiată asemănare cu Aristotel în privinţa celor mai im­ portante proprietăţi ale lui. (De pildă, Lewis spu ne : "Reprezentanţii tăi . . . seamănă cu tine . . . în privinţe importante . . . mai mult decât seamănă celelalte lucruri în lumile lor . . . ponderate de importanţa diferitelor aspecte şi de gra­ dele de similaritate. "32) Unii ar putea pune semn de egalitate între proprie­ tăţile importante şi acele proprietăţi folosite pentru a identifica obiectul în lumea actuală. Cu siguranţă, aceste noţiuni sunt incorecte. Pentru mine, cele mai importante proprietăţi ale lui Aristotel constau în opera sa filosofică, iar acelea ale lui Hitler în rolul său politic criminal; aşa cum am spus, ambilor le-ar fi putut lipsi cu desăvârşire aceste proprietăţi . Cu siguranţă că nu a

existat nici un destin logic care să atâme deasupra lui Aristotel sau a lui Hitler şi care să fi făcut, în vreun sens, inevitabil faptul că ei trebuie să fi posedat proprietăţile pe care le socotim ca fiind i mportante pentru ei � ei ar fi putut avea cariere complet diferite de acelea actuale. Proprietăţi importante ale unui obiect nu este nevoie să fie esenţiale, dacă "importanţă" nu este

utilizat ca un sinonim pentru esenţă; iar un obiect ar fi putut să aibă proprietăţi foarte diferite de cele mai frapante proprietăţi actuale ale sale, sau de proprietăţile pe care le folosim pentru a-l identifica. Aş vrea să lămuresc un lucru despre care am fost întrebat de unii oameni : Când spun că un designator este rigid şi designează acelaşi lucru în toate lumile posibile, ceea ce vreau să spun este că, aşa cum este folsit în limbajul

nostru, el stă pentru acel lucru, atunci când noi vorbim despre

situaţii contrafactuale. Bineînţeles, nu vreau să spun că nu ar putea exista situaţii contrafactuale în care în celelalte lumi posibile oamenii ar putea vorbi " este

de fapt o limbă diferită. Nu spunem că "doi plus doi este egal cu patru 32

D. Lewis, op. cit., pp. 1 14- 1 5 .

Saul

70

Kripke

contingentă pentru că oamenii ar fi putut vorbi o limbă în care "doi plus doi este egal cu patru " ar însemna că şapte este par. Tot aşa, când vorbim despre o situaţie contrafactuală, vorbim despre ea în română, chiar dacă o parte a descrierii acelei situaţii contrafactuale este că în acea situaţie contrafactuală am vorbi toţi germana. Noi spunem, "să presupunem că ruţi am vorbi ger­ mana" sau "să presupunem că am fi folosit româna într-un fel nonstandard. " Atunci descriem o lume posibilă sau o situaţie contrafactuală în care oamenii, inclusiv noi înşine, ar vorbi într-un anumit fel, diferit de felul în care vorbim noi. Totuşi, descriind acea lume, noi folosim româna cu înţelesurile noastre şi referinţele noastre. În sensul acesta vorbesc eu despre un designator rigid ca având aceeaşi referinţă în toate lumile posibile. De asemenea, nu am de gând să sugerez că lucrul designat există în toate lumile posibile, ci doar că numele se referă în mod rigid la acel lucru. Dacă spuneţi "să presupunem că Hitler nu s-ar fi născut niciodată" , atunci "Hitler" se referă aici, tot rigid, la ceva care nu ar exista în situaţia contrafactuală descrisă. Date fiind aceste remarci, aceasta Înseamnă că trebuie să tăiem Teza (6) de pe listă, ca fiind incorectă. Tezele celelalte nu au nici o legătură cu ne�esitatea şi pot ,supravieţui . În particular, Teza (5) nu are nimic de-a face cu necesitatea şi poate supravieţui. Dacă folosesc numele "Hesperus " pentru a mă referi la o anumită planetă atunci când este văzută într-o anumită poziţie cerească seara, nu va fi prin urmare un adevăr necesar că Hesperus este vreodată observat seara. Aceasta depinde de diferite fapte contingente despre oameni care se află acolo pentru a vedea şi de lucruri de acest fel . Aşa încât chiar dacă mi-aş spune mie însumi că voi folosi "Hesperus " pentru a numi corpul ceresc pe care-l văd seara în poziţia de acolo de pe cer, nu va fi necesar că Hesperus a fost văzut vreodată seara. Dar poate fi a priori prin aceea că acesta este modul în care am determinat referentul. Dacă am determinat că Hesperus este lucrul pe care l-am văzut seara acolo, atunci voi şti, exact pe baza acelei detenninări a referentului, că dacă există în general vreun Hesperus, este lucrul pe care l-am văzut seara. Aceasta supravieţuieşte cel puţin în măsura în care ţin argumentele pe care le-am produs până aici . Ce se întâmplă cu o teorie din care este eliminată Teza (6)? Se do­ vedeşte că Tezele (2), (3) şi (4) au o mulţime mare de contraexemple. Chiar atunci când sunt adevărate Tezele (2) (4), Teza (5) este de obicei falsă; adevărul Tezelor (3) şi (4) este un "accident" empiric, pe care vorbitorul cu greu îl cunoaşte a priori. Adică, alte principii determină de fapt referinţa vorbitorului, iar faptul că referinţa coincide cu aceea determinată de (2) (4) este un "accident", pe care noi nu l-am putea câtuşi de puţin cunoaşte a priori. Numai într-o clasă rară de cazuri, de obicei botezuri iniţiale, (2) - (5) sunt toate adevărate. -

-

71

Numire şi necesitate

Ce imagine a numirii vă oferă Tezele «( 1 ) (5))? Imaginea este aceasta. Vreau să numesc un obiect. Mă gândesc la o cale de a-l descrie în mod unic şi apoi trec, pentru a zice aşa, printr-un gen de ceremonie mentală: Prin "Cicero" voi înţelege pe omul care l-a denunţat pe Catilina; şi acesta va fi referinţa lui "Cicero " . Voi folosi "Cicero" pentru a designa în mod rigid pe omul care (de fapt) l-a denunţat pe Catilina, aşa încât pot vorbi despre lumi posibile în care el nu l-a denunţat. Totuşi, intenţiile mele sunt date în primul rând prin oferirea unei condiţii care determină în mod unic un obiect şi apoi prin folosirea unui anumit cuvânt ca un nume pentru obiectul determinat de către această condiţie. Acum, se poate să existe unele cazuri în care noi fa­ cem de fapt acest lucru. Poate, dacă vreţi să exageraţi şi să vorbiţi de descripţie atunci când spuneţi: Voi numi acel corp ceresc de acolo "Hes­ perus" .JJ Acesta este realmente un caz în care nu numai că tezele sunt adevă­ rate, dar ele chiar dau o imagine corectă a modului în care este determinată referinţa. Un alt caz, dacă vreţi să-i spuneţi acestuia nume, ar putea fi acela în care poliţia din Londra foloseşte numele "Jack" sau "Jack Spintecătorul " pentru a se referi la omul, indiferent cine este el, care a comis toate acele crime, sau cele mai multe dintre ele. Apoi ei dau referinţa numelui printr-o descripţie. 34 Dar cred că tezele sunt false în multe cazuri sau în majoritatea acestora. 35 -

33 Un exemplu chiar mai bun de detenninare a referinţei unui nume prin descripţie, şi nu prin ostensiune, este descoperirea planetei Neptun. Neptun s-a presupus că este planeta care a cauzat discrepanţele cu tare şi c utare În orbi tele altor planete. Dacă Leverrier a dat intr-adevăr numele "Neptun" planetei, înainte ca să fi fost vreodată văzută, atunci el a fixat referinţa lui "Neptun" cu ajutorul descripţiei tocmai menţionate. La acel moment de timp, el nu a putUl să observe planeta nici măcar printr-un t�lescop. În această etapă, s-a stabilit o echivalenţă materială a priori între enunţurile "Neptun există" şi "o anumită planetă care perturbă orbita altor planete cutare şi cutare există în pozi ţia cutare şi cutare" şi, de asemenea, enunţuri precum "dacă perturbările cutare şi c utare sunt cauzate de către o planetă, ele sunt cauzate de către Neptun" aveau statutul de adevăruri a priori. Totuşi, ele nu erau adevăruri necesare, deoarece "N ep tun" a fost introdus ca un nume care designează rigid o anumită planetă. Leverrier ar fi putut foarte bine să creadă că dacă Neptun ar fi fost deplasat de pe orbita sa cu un milion de ani mai înainte. nu ar fi cauzat astfel de perturbaţii şi chiar acel alt obiect, care l-a deplasat, ar fi putu t să cauzeze perturbaţi ile În locul său. J4 Urmând remarcile lui Donnellan despre descripţii definite, ar trebui să adăugăm că în unele cazuri, un obiect poate fi i den tificat, iar referinţa unui nume fixată, folosind o descripţie care se poate dovedi a fi falsă despre obiectul ei. Cazul în care referinţa lui "Phosphorus" este determinată ca fiind " steaua de dimineaţă" , care mai târziu se dove­ deşte a nu fi o stea, este un exemplu evident. Î n astfel de cazuri, despre descripţia care fixează referinţa în mod clar nu se ştie În nici un sens în mod a priori că ea este adevărată despre obiect, deşi un substitut formulat cu multă atenţie poate fi. Dacă este

72

Saul Kripke

Teza (1), aşa cum am spus, este o definiţie. Teza (2) spune că una dintre proprietăţile despre care A crede că le are obiectul, sau mai multe luate împreună, se consideră că singularizează un anumit individual în mod unic. Un tip de exemplu pe care-l au oamenii în minte este exact ceea ce am spus: Voi folosi termenul "Cicero" pentru a-l denota pe omul care l-a denunţat pe Catilina (sau l-a denunţat pentru prima oară în public, pentru a obţine unicitatea). Aceasta singularizează un obiect în mod unic prin această referinţă particulară. Chiar şi autori precum Ziff în Semantic Analysis, care nu cred că numele au înţeles în vreun sens, cred că aceasta este o bună ima­ gine a felului în care poate fi determinată referinţa. Să vedem dacă Teza (2) este adevărată. Într-un anumit fel a priori, pare că trebuie să fie adevărată, pentru că dacă nu crezi că proprietăţile pe care le ai în minte singularizează pe cineva în mod unic - să spunem că pro­ prietăţile sunt toate satisfăcute de către doi oameni - atunci cum puteţi spune care dintre cei doi este cel despre care vorbiţi? Pare să nu existe nici un temei pentru a spune că vorbiţi despre unul şi nu despre celălalt. De obicei se presupune că proprietăţile respective sunt unele fapte faimoase ale persoanei în cauză. De pildă, Cicero a fost omul care l-a denunţat pe Catilina. Persoana obişnuită, potrivit acestei teze, atunci când se referă la Cicero, spune ceva de felul "omul care l-a denunţat pe Catilina" şi astfel a individualizat un anumit om în mod unic. Faptul că filosofii au susţinut această teză atât de mult timp se datorează educaţiei lor. De fapt, majoritatea oamenilor, atunci când se gândesc la Cicero, se gândesc pur şi simplu la un faimos orator roman, fără nici ° pretenţie că se gândesc fie că a existat numai un orator roman faimos, fie că trebuie să ştim altceva despre Cicero pentru a avea un referent pentru nume. Să-I luăm pe Richard Feynman, la care mulţi dintre noi pot să se refere. El este un proeminent fizician teoretician contemporan. Fiecare de aici (sunt sigur! ) poate formula conţinutul uneia dintre teoriile lui Feynman în aşa fel încât să-I deosebească de Gell-Mann. Totuşi, omul de pe stradă, care nu posedă aceste capacităţi, poate totuşi să folosească numele "Feynman" . Când este întrebat el va spune: ei bine, el este fizician sau ceva de felul acesta. El nu poate socoti că aceasta individualizează pe cineva în mod unic. Totuşi, consider că el utilizează numele "Feynman" ca pe un nume pentru Feynman.

disponibil un astfel de substitut mai prudent, substitutul este acela care fixează de fapt referinta în sensul avut în vedere în text. 35 uneie teze sunt formulate superficial în privinţa unor chestiuni pedante, precum folo­ sirea ghilimelelor şi a altor amănunte înrudite cu acesta. (De pildă, Tezele (5) şi (6), aşa cum sunt formulate, presupun că limba vorbitorului este româna.) De vreme ce intenti a tezelor este clară şi ele sunt oricum false, nu m-am preocupat să îndrept aceste lucruri.

Numire şi n ecesitate

73

Dar să examinăm unele dintre cazurile în care dispunem Într-adevăr de o descripţie pentru a individualiza pe cineva în mod unic. Să spunem, de pildă, că ştim că Cicero a fost primul care l-a denunţat pe Catilina. Ei bine, aceasta merge. Aceasta individualizează realmente pe cineva în mod unic. Totuşi, există o problemă, pentru că această descripţie conţine un alt nume, " "Catilina . Trebuie să ne asigurăm că satisfacem condiţiile în aşa fel încât să evităm aici violarea condiţiei de noncircularitate. În particular, nu trebuie să spunem că omul denunţat de către Cicero a fost Catilina. Dacă fac.em aceasta, nu vom individualiza de fapt pe nimeni în mod unic, ci pur şi simplu vom alege o pereche de obiecte A şi B, astfel încât A l-a denunţat pe B. Nu considerăm că aceasta a fost singura pereche în care s-au produs vreodată astfel de denunţuri; aşa că ar trebui să adăugăm alte condiţii pentru a satis­ face condiţia unicităţii. Dacă spunem că Einstein a fost omul care a descoperit teoria relativităţii, aceasta cu siguranţă că identifică pe cineva în mod unic. Aşa cum am spus, putem fi siguri că fiecare de aici poate produce o enunţare compactă şi independentă a acestei teorii şi în felul acesta să-I individualizeze pe Einstein în mod unic; dar mulţi oameni de fapt nu ştiu destul despre această chestiune, aşa încât atunci când sunt întrebaţi ce este teoria relativităţii, ei vor spune: "teoria lui Einstein" şi astfel vor fi conduşi la cel mai evident gen de cerc vicios. Aşadar Teza (2), în mod evident, nu ajunge să fie satisfăcută atunci când spunem că Feynman este un fizician faimos fără să-i atribuim altceva lui Feynman. Pe de altă parte, se poate să nu fie satisfăcută Într-un mod corespunzător nici măcar atunci când este satisfăcută: Dacă spunem că Einstein a fost "omul care a descoperit teoria relativităţii ", aceasta identifică Într-adevăr pe cineva În mod unic; dar se poate să nu-l identifice În aşa fel încât să satisfacă condiţia noncircularităţii, pentru că, la rândul ei, se poate ca teoria relativWlţii să fie identificată drept "teoria lui Einstein" . Aşadar, Teza (2) pare să fie falsă. Am putea încerca să îmbunătăţim teoria, schimbând condiţiile qJ faţă de acelea pe care filosofii le-au asociat în mod obişnuit cu numele. Au existat diferite modalităţi despre care am auzit; poate că le voi discuta mai târziu. De obicei filosofii iau în consideraţie realizări faimoase ale omului numit. Cu siguranţă, în cazul realizărilor faimoase, teoria nu merge. Un student al meu a spus odată, "Ei bine, Einstein a descoperit teoria relativităţii" ; şi el a determinat referinţa expresiei "teoria relativităţii " în mod independent, refe­ rindu-se la o encic10pedie care i-a dat .detaliile teoriei. (Aceasta este ceea ce se numeşte o deducţie transcendentală a existenţei encic1opediilor.) Dar mi se pare, chiar dadi cineva a auzit de enciclopedii, nu este realmente esenţial pentru referinţa sa că el trebuie să ştie dacă această teorie este expusă în

74

Saul Kripke

detaliu în vreo enciclopedie. Referinţa ar putea funcţioD.a chiar dacă nu ar fi existat deloc enciclopedii. Să trecem la Teza (3): Dacă cele mai multe dintre (ţJ, în mod cores­ punzător ponderate, sunt satisfăcute de către un unic obiect y, atunci y este pentru vorbitor referinţa numelui. Acum, din moment ce am stabilit deja că Teza (2) este greşită, de ce ar funcţiona vreuna dintre celelalte teze care au rămas? Întreaga teorie depinde întotdeauna de posibilitatea de a specifica condiţii de unici tate care sunt satisfăcute. Cu toate acestea, putem arunca o privire la celelalte teze. Imaginea asociată teoriei este că puteţi şti cine este cineva numai oferind unele proprietăţi unice şi în acest fel să cunoaşteţi care este referinţa numelui. Ei bine, nu mă voi ocupa de chestiunea cunoaşterii cine este cineva. Ea nedumereşte, într-adevăr, foarte mult. Eu cred că ştiţi realmente cine este Cicero, dacă puteţi pur şi simplu să răspundeţi că el este un faimos orator roman. Destul de ciudat, dacă ştiţi că Einstein a descoperit teoria relativităţii şi nu ştiţi nimic despre acea teorie, ştiţi, pe baza acestei cunoaşteri, atât cine este Einstein, şi anume descoperitorul teoriei relativi­ tăţii, cât şi cine a descoperit teoria relativităţii, şi anume Einstein. Aceasta pare să fie o violare supărătoare a unui anumit gen de condiţie de noncircularitate; dar aşa merg lucrurile. Prin urmare, s-ar părea că o imagine care sugerează această condiţie trebuie să fie imaginea greşită. Să presupunem că cele mai multe (ţJ sunt de fapt satisfăcute de către un obiect unic. Este acel obiect în mod necesar referentul lui ,)(" pentru A? Să presupunem că cineva spune că Godel este omul care a demonstrat incom­ pletitudinea aritmeticii şi că acest om are o bună educaţie adecvată şi este chiar capabil să dea o prezentare independentă a teoremei de incompleti­ tudine. Nu spune doar, "Ei bine, aceasta este teorema lui Godel ", sau ceva asemănător. El formulează de fapt o anumită teoremă, pe care i-o atribuie lui Godel în cali�te de descoperitorul teoremei. Este atunci adevărat că dacă cele mai multe