Notiunea Forma Logica Fundamentala [PDF]

Zitiervorschau

Introducere Considerată de specialişti (filosofi, logicieni, psihologi, lingvişti etc.) ca una dintre formele fundamentale ale gândirii abstracte, noţiunea este, în acelaşi timp, cea mai controversată categorie. Despre aceasta ne putem convinge consultând unele tratate şi manuale de logică, filosofie, lingvistică. Studiul noţiunii este intim legat de o serie de probleme metodologice şi ştiinţifice. Cu ajutorul noţiunilor, gândirea pătrunde în esenţa lucrurilor sensibile, în relaţiile dintre persoane, societate, natură ş. a. În logica tradiţională, noţiunea era considerată drept forma logică cea mai simplă, de aceea, studiul logicii începea cu teoria noţiunilor. În logica modernă, s-a demonstrat că partea elementară şi fundamentală este logica propoziţională (logica enunţurilor) şi s-a constatat că studiul noţiunilor nu este ceva elementar, deoarece are la bază logica claselor (mulţimilor). Divergenţele dintre logica clasică şi cea modernă nu trebuie să ne pună în gardă. Pentru un studiu introductiv de logică, în care se realizează anala proceselor raţionale ale activităţii juridice, mai potrivită este teoria clasică a noţiunii. Pentru un studiu mai aprofundat al chestiunilor temei date va fi necesar a lua cunoştinţă de aspectele moderne ale acestei teorii. Cei care doresc să însuşească materialul didactic expus în manualele recomandate, trebuie să manifeste o atitudine critică şi creativă faţă de concepţiile, interpretările, definiţiile, clasificările propuse de diferiţi autori referitor la teoria noţiunii.

3.1. Caracterizarea generală a noţiunii. Specificul noţiunilor juridice La nivelul cunoaşterii empirice, lucrurile sensibile şi însuşirile lor sunt reflectate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. Ultimele au un caracter concret, deoarece oglindesc obiectele individuale, însuşirile lor perceptibile (culoarea, forma, gustul etc.). Noţiunile numite şi concepte, sunt abstracţii mintale (ideale) ce reflectă generalul dintr-o mulţime de obiecte individuale. Noţiunea ca formă raţională conţine semnele, notele esenţiale, necesare ce corespund obiectelor unei clase, mulţimi etc. Noţiunea este forma logică ce reprezintă ansamblul de note (semne) generale, esenţiale şi necesare ale obiectelor gândite. În acest context, noţiunea juridică este „ reflectarea pe plan mintal într-o logică abstractă a proprietăţilor esenţiale comune unei anumite realităţi juridice”. Orice noţiune se materializează prin limbaj (natural sau artificial). Ideea este exteriorizată în vorbire prin cuvânt sau ansamblu de cuvinte: derivată, număr imaginar, radical de ordinul patru (matematică); substantiv, parte de vorbire(lingvistică); contravenţie, normă juridică, drept procesual civil (drept) etc.

Termenii logici, de asemenea, se exprimă prin cuvânt sau grupuri de cuvinte. De exemplu: constituţia (subiect logic) este legea supremă

a unui stat (predicat logic). Forma lingvistică îndeplineşte funcţia de nume pentru elementele clasei reflectate de noţiune. Ansamblul format dintr-un nume şi onoţiune constituie un termen (T) ce denotă obiectul gândirii (O). Pentru a delimita aspectul logic (conceptual) de cel lingvistic (verbal) al unui anumit termen, ne vom folosi de „triunghiul semiotic” care, schematic, reprezintă următoarele elemente: 1. obiectul („O”); 2. noţiunea („N”); 3. numele („C” – cuvânt, grup de cuvinte). Obiectul este reprezentat în gândire prin noţiune, iar în limbaj (vorbire) – prin nume. Noţiunea este, pe de o parte, o imagine mintală a obiectului gândit, iar, pe de alta – baza semantică a numelui(cuvântului sau ansamblului de cuvinte). Numele, pe de o parte, materializează noţiunea, iar pe de alta – semnifică obiectul gândirii. În literatura de specialitate, în loc de noţiune sunt deseori folosite sinonimele ei – conceptul, accepţiunea, comprehensiunea ş. a. Numelui îi corespund sinonimele: semnal, notă, simbol, iar obiectul gândirii este exprimat prin denotat, designat, referent.

Producerea, emiterea şi perceperea unui text dintre emitent şi destinatar (adresant) poate fi reprezentat prin următoarea diagramă: a) Obiectul („O”) e reflectat în gândirea emitentului prin noţiune („N”), iar noţiunea se materializează prin cuvânt sau ansamblu de cuvinte („C”); b) Destinatarul mesajului acţionează în sens invers: cuvântului („C”) i se asociază noţiunea („N”), iar noţiunii – propria semnificaţie, adică obiectul („O”). Deci, baza comunicării intelectuale şi verbale o constituie două procese complementare şi opuse: producerea cuvintelor şi perceperea cuvintelor.

Delimitarea celor trei elemente ale termenilor ne permite să corectăm erorile ce apar uneori în întrebuinţarea cuvintelor. De exemplu, în mass-media, în loc de cuvântul centru, adesea întâlnimepicentru. De pildă, în epicentrul evenimentelor se află… Termenul epicentru înseamnă „punct al suprafeţei terestre, care este situat de asupra

seismului sau exploziei”. Situaţia reflectată de noţiunile „centru” şi „epicentru”poate fi schematic redată în felul următor (fig. 3.1): C1 – „centru”;C2 – „epicentru”; O1 – eveniment social; O2 – seism, explozie. Schema ne arată clar că termenul de bază („centru”) şi-a schimbat semnificaţia iniţială, adică a fost reinterpretat. Înţelegerea corectă a raportului dintre noţiune şi cuvânt ne permite să pătrundem în esenţa polisemiei, omonimiei, sinonimiei etc. Omonimul este definit, tradiţional, „ca acel cuvânt care are aceeaşi formă cu alt cuvânt sau alte cuvinte, de care se deosebeşte însă ca sens”. Mai jos prezentam schematic aspectele omonimiei (logic şi lingvistic). De exemplu, cuvântul coastă (C) înseamnă: 1. fiecare dintre oasele care leagă coloana vertebrală de stern, alcătuind cutia toracică (N 1, O1); 2. partea laterală a corpului de la umeri până la şold (N2, O2); 3. pantă, povârniş (N3, O3); 4. ţărm, mal (N4, O4).

Structura termenului coastă este, schematic, redată astfel (fig. 3.2): Generalizând acest exemplu, vom formula următoarea concluzie: omonimia înseamnă că unul şi acelaşi cuvânt, pe de o parte, exprimă mai multe noţiuni, iar pe de alta – denotă (nominalizează) mai multe obiecte. Deci corect e să spunem că omonimele sunt noţiunile şi obiectele gândite ce poartă acelaşi nume, adică sunt exprimate prin acelaşi cuvânt. În acest context, „despre un cuvânt care exprimă mai multe noţiuni vom spune că este polisemantic”. Dreptul este un sistem complex de cunoştinţe exprimate prin concepte, categorii, principii şi noţiuni speciale. Ştiinţa dreptului operează cu variate noţiuni specifice ce au diferite niveluri şi grade de generalitate. De exemplu, teoria generală a dreptului, în baza noţiunilor elaborate de ramurile de drept, şi-a format o serie de noţiuni de maximă generalitate (în cadrul dreptului), numite categorii. De exemplu, conceptele de normă juridică, izvor de drept,răspundere juridică subsumează trăsăturile particulare ale tuturor normelor de drept (normelor de drept civil, de drept penal, de drept administrativ ş. a.). Analiza logică a noţiunilor juridice necesită cunoaşterea notelor definitorii (necesare, esenţiale, generale), ale realităţii juridice. În calitate de exemplu pentru analiza logică ne va servi noţiunea de răspundere juridică.

Relaţiile sociale sunt reglementate prin norme de drept care au drept scop modelarea conduitelor îndreptându-le pe un făgaş considerat socialmente util. Însă legiuitorul are în vedere şi posibilitatea violării normei prin conduite neconforme ce pun în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul social. Pentru o atare conduită, cel care încalcă prevederile normei juridice, trebuie să răspundă. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relaţii sociale. În principiu, fiecare ramură de drept cunoaşte o formă de răspundere juridică: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă ş. a. În pofida varietăţilor de forme, se poate totuşi constata prezenţa unor note comune, caracteristice tuturor formelor de răspundere. Pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze, este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii generale şi necesare (obiective şi subiective). La aceste condiţii se referă: 1. fapta ilicită; 2. legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul produs; 3. existenţa vinovăţiei; 4. inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunde-rea juridică. Din punct de vedere logic, aceste condiţii reprezintă notele definitorii ale răspunderii juridice ca atare, indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc.) în care se manifestă formele răspunderii juridice. În plan general, se face abstracţie de la toate aspectele particulare ale realizării dreptului (cum ar fi, de exemplu, formele concrete de fapte ilicite, caracteristicile individuale ale făptuitorului, elementele accidentale ale lanţului cauzal ş. a).

3.2. Conţinutul şi sfera noţiunii. Coraportul dintre conţinutul şi sfera noţiunilor Reflectând o clasă (mulţime) de obiecte, noţiunea include, ca un tot unitar, pe de o parte, însuşirile, în baza cărora ia naştere această clasă, iar pe de alta – totalitatea obiectelor caracterizate de aceste însuşiri. Însuşirile reflectate, numite note (semne), formează conţinutul (comprehensiunea, intensiunea, accepţiunea ş. a.), iar totalitatea (clasa, mulţimea) obiectelor gândite, care posedă aceste însuşiri, constituie sfera (extensiunea, denotaţia etc.) noţiunii. Conţinutul noţiunii este totalitatea notelor (semnelor) care reflectă însuşirile esenţiale şi necesare ale unei clase (mulţimii) distincte de obiecte. Sfera noţiunii este totalitatea (clasa, mulţimea) obiectelor gândite cărora le sunt proprii notele (semnele) ce constituie conţinutul noţiunii date. Sfera noţiunii normă juridică o constituie totalitatea normelor juridice (penale, civile, administrative ş. a.). Deci în cadrul noţiunii distingem două elemente structurale: conţinutul (intensiunea) şi sfera (extensiunea). Conţinutul reflectă necesarul, esenţialul, iar sfera – generalul obiectelor gândite. Conţinutul este elementul structural de bază al noţiunii. Sfera şi conţinutul noţiunilor se află în anumite relaţii. Vom analiza coraportul dintre sfera şi conţinutul anumitor feluri de noţiuni. Ca exemplu vom folosi noţiunile acţiune socială, acţiune juridică, faptă ilicită, faptă penală ş. a.

Toate acţiunile sociale conţin anumite însuşiri esenţiale: ele sunt rezultatul (efectul) activităţii volitive (A). Deci nota A exprimă conţinutul noţiunii acţiune socială. Sfera acestei noţiuni cuprinde totalitatea acţiunilor umane. Acţiunile sociale sunt obiectul de studiu al sociologiei (acţiunile juridice sunt, în acest context, clase specifice de acţiuni sociale). Acţiunile juridice sunt acele manifestări de voinţă ale oamenilor ce produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin norme de drept (B). Această categorie a faptelor umane se caracterizează prin aceea că ele sunt săvârşite cu discernământ. Comparând noţiunile acţiune socială şi acţiune juridică, observăm că a doua noţiune, în raport cu prima noţiune, are un conţinut mai bogat şi o sferă mai îngustă.

Acţiunile juridice se divizează în acţiuni licite şi acţiuni ilicite. Acţiunile licite sunt conforme cu exigenţele normelor de drept, iar cele ilicite exprimă neconcordanţa cu prevederile legii (C). Este evident că conţinutul noţiunii acţiune ilicită este mai bogat în comparaţie cu cel al noţiunii acţiune juridică, iar sferele lor sunt în raport invers, deoarece acţiunile ilicite constituie doar o parte a clasei acţiunilor juridice. La rândul lor, faptele ilicite, cuprind faptele penale. Deci faptele penale au un volum mai redus decât faptele ilicite şi au un grad de periculozitate socială mai înalt, adică sunt mai grave şi cad sub incidenţa legilor penale (D). Aşadar, sfera faptelor penale este mai îngustă decât cea a faptelor ilicite, iar conţinutul lor are mai multe note definitorii decât cel al faptelor ilicite. Există fapte penale specifice, de exemplu, furtul care conţine note suplimentare (specifice) în raport cu cele ale faptei penale. Furtul constă în fapta unei persoane de a lua un bun mobil din posesia sau detenţia alteia cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept (E). Sfera noţiunii furt este mai îngustă decât cea a faptei penale. Analizând aceste exemple, observăm că noţiunile acţiune socială, acţiune juridică, acţiune ilicită, faptă penală, furt alcătuiesc o serie de noţiuni subordonate una alteia. În această serie conţinutul noţiunilor antecedente (supraordonate) este mai mic, iar sfera este mai mare decât a celor secvente (subordonate). Schematic acest exemplu poate fi prezentat astfel (fig. 3.4): A, B, C, D, E sunt notele noţiunilor ce alcătuiesc o serie de noţiuni. Figurile („cercurile”) reprezintă sferele fiecărei noţiuni din seria de noţiuni; sferele noţiunilor supra-ordonate cuprind sferele noţiunilor subordonate. Generalizând acest exemplu, ajungem la următoarea concluzie: într-o serie de noţiuni subordonate una alteia, odinei crescânde a conţinutului îi corespunde ordinea descrescândă a sferei şi invers: odinei descrescânde a conţinutului îi corespunde ordinea crescândă a sferei. Această constatare exprimă una din cele mai cunoscute legi ale logicii formale, legea variaţiei inverse (raportului invers) a conţinutului şi sferei noţiunilor. Această lege este valabilă numai cu privire la noţiuni aflate în raport de ordonare (subordonare – supraordonare), specie-gen, ca în exemplele pătrat-patrulater-figură geometrică; drept civil al Republicii Moldova-drept civil-drept.

3.3. Tipuri şi feluri de noţiuni

Clasificarea noţiunilor, termenilor logici este o operaţie esenţială, indispensabilă activităţii raţionale şi studiului propoziţiilor logice (judecăţilor), inferenţelor (raţionamentelor) ca forme fundamentale şi universale ale gândirii. Noţiunile sunt divizate în diverse clase distincte, în funcţie de anumite criterii de clasificare. Sfera şi conţinutul sunt considerate, tradiţional, criteriile logice principale după care distingem diferite feluri de noţiuni. După sferă, distingem următoarele feluri de noţiuni: 1. cognitive sau pragmatice; 2. vide sau nevide; 3. individuale sau generale; 4. colective sau divizive (distributive); 5. precise sau imprecise (vagi). Cognitive se numesc acele noţiuni a căror sferă (extensiune) este dată în mod obiectiv. Pragmatice sunt acele noţiuni a căror sferă (extensiune) este determinată, prin convenţie, dintr-o clasă dată. O mare parte din noţiunile juridice, prin esenţa lor, sunt pragmatice, deoarece evaluarea (aprobarea sau dezaprobarea) comportamentului uman nu poate fi fundamentată pe criterii obiective şi universale, aplicabile tuturor comunităţilor, ci numai pe reguli, norme, principii care au un caracter convenţional (subiectiv, consensual etc.). Vidă se numeşte noţiunea a cărei sferă (extensiune) nu conţine nici un element (obiect), adică nu are semnificaţie reală; în caz contrar noţiunea este nevidă. Astfel, noţiunile hoţ – cinstit, persoană fizică în vârstă de 300 ani sunt vide, iar noţiunile persoană juridică, divorţ, drept funciar sunt noţiuni nevide. Noţiunile individuale (termenii singulari) reflectă în plan logic clase cu un singur element (obiect), iar cele generale – clase cărora le aparţin cel puţin două elemente (obiecte). Noţiunile individuale se referă la singularităţi care sunt exprimate prin nume proprii sau descriptive (de exemplu, „Ion Petrovici”, actualul preşedinte al Republicii Moldova).Noţiunile generale au ca extensiune clase (mulţimi) cu mai mult de un element (obiect), de exemplu, mamifer, inculpat, pedeapsă, judecătorie. Noţiunile colective reflectă clase de obiecte cu caracter integral, sistemic, însuşirile întregului (ale sistemului) fiind ireductibile însuşirilor elementelor întregului, de exemplu, bibliotecă, orchestră, universitate, facultate, catedră, judecătorie, procuratură, tribunal, poliţie. Noţiunile divizive (distributive) denotă pluralităţi (mulţimi) în care raportul de la clasă la element este partitiv, reductibil, transferabil, adică însuşirile întregului sunt caracteristice fiecărui element (individ) al clasei date, de exemplu, procuror, avocat, inculpat. Există noţiuni care, în dependenţă de anumit context, pot avea interpretare atât colectivă (integrală, sistemică), cât şi divizivă (distributivă). De exemplu, bandă de hoţi este noţiune colectivă, în sens de organizaţie, colectivitate criminală din punct de vedere al criminologiei, şi poate fi noţiune divizivă din punct de vedere al dreptului penal, jurisprudenţei care are de a face cu mulţimi de indivizi- infractori. Noţiunea precisă are o sferă bine determinată, deoarece obiectele desemnate de ea sunt cunoscute adică pentru orice obiect mental putem spune dacă aparţine sau nu sferei (extensiunii) termenului dat. În caz contrar, noţiunea este imprecisă, adică nu este posibil a stabili dacă obiectul face parte sau nu din sfera noţiunii date. De pildă, noţiunile cetăţean,

infracţiune, contract, divorţ sunt noţiuni precise, iar noţiunile tânăr, bogat, deştept, frumos, plăcut sunt imprecise.

Sfera unei noţiuni imprecise (vagi) este alcătuită din două părţi: nucleul care reprezintă partea precisă şi marginea– partea nedeter-minată, imprecisă, neaplicabilă cu siguranţă noţiunii date. De exemplu, dacă un om se socoate tânăr între 18-30 ani, atunci când e vorba de o vârstă de 31, 32 ani, putem socoti această vârstă tânără în limitele marginii noţiunii. Schematic, noţiunile vagi pot fi redate în felul următor (fig. 3.5): Noţiunile juridice, de regulă, sunt precise: de exemplu, faptă juridică, infracţiune, căsătorie, divorţ, contract, impozit, divident, donaţie, sentinţă, victimă.

3.4. Raportul dintre noţiuni În mod tradiţional, raporturile dintre noţiuni pot fi determinate atât sub aspectul extensional (al sferei), cât şi sub aspectul intensional (al conţinutului). Deja am constatat că raporturile de sferă determină raporturile de conţinut, iar raporturile de conţinut determină raporturile de sferă. Anumite noţiuni pot fi divizate în două mari grupe (clase): 1. necomparabile (neraportabile); 2. comparabile (raportabile). Necomparabile, din punct de vedere al conţinutului, sunt noţiunile ale căror note se referă la domenii diferite ale realităţii date sau sferele lor nu aparţin aceluiaşi univers noţional. De exemplu, normă juridică (societate) şi câmp gravitaţional (natură), contract (drept civil) şi libertate a conştiinţei (drept constituţional). Comparabile sunt noţiunile ale căror note se referă la acelaşi domeniu al realităţii concrete sau sferele lor aparţin aceluiaşi univers noţional. De exemplu, faună (natură vie) şi floră (natură vie), evadare (drept penal) şi vătămare corporală gravă (drept penal). Între două noţiuni comparabile distincte, de exemplu A şi B poate exista, sub aspectul sferelor lor, unul din următoarele raporturi fundamentale de: 1. identitate; 2. subordonare; 3. supraordonare; 4. încrucişare; 5. subcontrarietate; 6. contrarietate;

7. contradicţie. Prezentarea raporturilor dintre noţiuni se va face printr-un cerc distinct, după metoda propusă de L. Euler (1707-1783). 1) Raport de identitate

Două noţiuni (A şi B) sunt identice dacă şi numai dacă sferele lor coincid (au aceeaşi sferă). Noţiunile identice au acelaşi conţinut, deosebindu-se doar ca formă verbală (lingvală). Aceasta înseamnă că ambele noţiuni pot fi redate exact prin acelaşi cerc (fig. 3.7). Exemple: insultă (A) şi injurie (B); inculpat (A) şi apelant (B); 2) Raport de ordonare (supraordonare şi subordonare)

Supraordonată este noţiunea (A) care, sub aspectul sferei cuprinde integral sfera altei noţiuni (B), fără însă ca sferele lor să coincidă. Subordonată este noţiunea care, sub aspectul sferei (B) se include integral în sfera altei noţiunii (A), fără însă ca sferele lor să coincidă. Exemple: devianţă socială (A) şi criminalitate (B); ramură de drept (A) şi drept civil (B). Raportul de supraordonare şi subordonare poate fi reprezentat grafic în felul următor (fig. 3.8). Noţiunea supraordonată se numeşte gen, iar – specie (genul şi specia sunt noţiuni duale,complementare).

noţiunea

subordonată

Gen este noţiunea care, sub aspectul sferei, cuprinde integral specia, iar sub cel al conţinutului, se cuprinde total în conţinutul speciei. Specie este noţiunea care, sub aspectul conţinutului, cuprinde integral genul, iar sub cel al sferei se cuprinde total în sfera genului. Cel mai apropiat gen de o anumită specie (de exemplu, tarif, faţă de tarif vamal) se numeşte gen proxim. Notele esenţiale ale speciei prin care ea se deosebeşte de genul din care face parte se numeşte diferenţa specifică. Adoptând notaţia: G (genul), S (specia), D (diferenţă specifică), se pot construi următoarele formule: S = G + D; D =S – G. 3) Raport de încrucişare

Noţiunile A şi B sunt în raport de încrucişare (intersecţie), dacă şi numai dacă ele coincid doar printr-o parte a sferei lor, fiecare deosebindu-se de cealaltă prin câte o altă parte a sferei sale. Exemple: marfă (A) şi produs alimentar (B), jurist (A) şi filatelist (B). Grafic, raportul de încrucişare e reprezentat de fig. 3.9 (elementele sau notele comune ale noţiunilor încrucişate sunt haşurate). 4) Raport de subcontrarietate

Două noţiuni A şi B se află în raport de subcontrarietate (compatibilitate, încrucişare exhaustivă), dacă şi numai dacă ele conţin elemente (sau note), cel puţin ale uneia din noţiuni sau chiar ale ambelor. Exemple: jurist (A) şi/saumilitar (B); viol (A) şi/sau furt (B). Grafic, raportul de subcontrarietate poate fi prezentat astfel (fig. 3.10): Raportul de subcontrarietate constă în aceea că este exclus a nu fi nici A şi nici B, adică clasa lui şi este vidă. De exemplu, în propoziţia „criminalul avea pistol sau cuţit” noţiunile pistol (A) şi cuţit (B) se află în raport de subcontrarietate, ceea ce înseamnă că este exclus ca criminalul să nu fi avut nici pistol, nici cuţit. 5) Raport de contrarietate Două noţiuni A şi B sunt contrare (incompatibile), dacă şi numai dacă oricare ar fi obiectul ales, acesta nu face parte, dar poate lipsi, în acelaşi timp, din sfera ambelor. Cu alte cuvinte, noţiunile contrare sunt incompatibile, se exclud neexhaustiv, adică ele nu au elemente comune, dar nu epuizează universul obiectelor domeniului dat. Exemple: avocat (A) şi procuror (B), furt (A) şi omor (B). Raportul de contrarietate principiul noncontradicţiei.

dintre

noţiuni

este

fundamentat

Diagrama raportului de contrarietate dintre două noţiuni este reprezentată de fig. 3.11.

de

Exemple: infractor (A) şi victimă (B), corupător (A) şi creditor (B), reclamant (A) şi reclamat(B).

şi corupt (B), debitor (A)

6) Raport de contradicţie Două noţiuni A şi B sunt contradictorii (se exclud exhaustiv) dacă şi numai dacă oricare ar fi obiectul ales, acesta nici nu face parte, dar nici nu lipseşte, în acelaşi timp, din sfera ambelor. Raportul de contradicţie dintre două noţiuni este fundamentat de principiul terţului exclus.

El poate fi aplicat la analiza situaţiilor ce au doar două alternative, adică la obiecte opuse, contrare care epuizează domeniul (universul) obiectelor date ( ) şi pot fi reprezentate de următoarea diagramă: Exemple: infracţiune (A) şi noninfracţiune (B), legal (licit) (A) şi ilegal (ilicit) (B); viu (A) şi mort (B). Cele şapte tipuri de raporturi elementare dintre două noţiuni analizate mai sus sunt fundamentale şi indispensabile logicii juridice. E de menţionat că ele nu epuizează toate raporturile dintre două noţiuni. Este cunoscut faptul că între două noţiuni A şi B (împreună cu complementarele lor şi ) care aparţin universului dat (U), în general, pot exista 16 relaţii. Între mai mult de două noţiuni pot exista diverse feluri de raporturi complexe, alcătuite prin anumite combinări ale celor elementare. Unul dintre raporturile care poate exista între cel puţin 3 noţiuni analizate în literatura de specialitate este cel de cosubordonare. Tradiţional, cosubordonarea este interpretată astfel: Dacă există mai multe noţiuni care se exclud, dar sunt împreună subordonate uneia, atunci vom spune că ele sunt cosubordonate. Reprezentare grafică: A şi B sunt subordonatele lui C. Exemplu: jurist (C), avocat (A), judecător (B).

De rând cu cazul de cosubordonare a noţiunilor prezentat mai sus (care poate fi considerat un caz particular), există şi alte variante fundamentale de cosubordonare a noţiunilor. Acestea decurg din definiţia generală: „Două (sau mai multe) noţiuni raportabile, care sunt subordonate aceleiaşi noţiuni, constituie un raport de cosubordonare”. Propunem exemple pentru celelalte 6 variante fundamentale de raporturi de cosubordonare dintre noţiuni: 1) insultă (A), injurie (B), infracţiune (C) (A şi B sunt identice); 2) infracţiune (A), omor (B), faptă ilicită (C) (A şi B sunt în raport de supraordonare – subordonare); 3) drept penal al Republicii Moldova (A), drept penal (B), ramură de drept (C) (A şi B sunt în raport de subordonare – supraordonare);

4) jurist (A), profesor (B), specialist (C) (A şi B sunt în raport de intersecţie); 5) viol (A) şi/sau omor (B), infracţiune (C) (A şi B sunt în raport de subcontrarietate); 6) furt (A), nefurt (B), faptă ilicită (C) (A şi B sunt în raport de contradicţie). Propunem cititorilor să organizeze schemele respective ce corespund acestor exemple. Raporturile dintre noţiuni pot fi determinate şi din punctul de vedere al conţinutului. Această chestiune depăşeşte limitele unui curs introductiv de logică, însă poate fi recomandată pentru o pregătire mai aprofundată.