Nichita Stănescu [PDF]

Zitiervorschau

Nichita Stănescu Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion , un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici. A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Poetul, în propriile sale cuvinte „Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală.” „Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.” „Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic.” „Este foarte greu să translezi în noţiune ceea ce nu are caracter noţional. Poezia nu are caracter noţional, deşi foloseşte noţiunea ca şi cărămidă în construcţie. Sensul ei final este un sens emoţional, metaforic şi vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână şi foarte păgubitor.”

Părinţii şi bunicii Nichita, doar Nichita, cum este adesea pomenit de iubitorii şi admiratorii poemelor sale — „Nichita, ce faci tu Nichita?”, m-a întrebat îngerul — Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, — „Ochiul ca o frunză de leuştean, a tatălui meu ... ” — s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia acestuia genealogică are la origine ţărani prahoveni veniţi la oraş, în Ploieşti, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foştii ţărani prahoveni au devenit meşteşugari şi comercianţi ploieşteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea şi comercializarea unor ţesături grele de tipul abalei. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, — „Mama mea, care m-a născut ... ” —, care era parte a unei familii nobile din Rusia, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl

Tatianei, fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin, a fost, printre altele, şi decanul facultăţii de ştiinţe din cadrul Academiei Militare Imperiale Ruse. Generalul Cereaciuchin, previzionând încă din 1915 „schimbarea lumii”, imensa turbulenţă ce urma a fi provocată de bolşevici în Rusia, se refugiază discret şi rapid împreună cu familia sa, formată din soţie şi două fete, în România, iniţial în Constanţa şi ulterior la Ploieşti, unde se stabilesc. Aici, în oraşul petroliştilor dar şi al geniului român al „răsului-plânsului”, Ion Luca Caragiale, viitorii părinţi ai lui Nichita se vor întâlni şi căsători la 6 decembrie 1931. Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus şi al comerciantului român, Nichita (şi) Hristea Stănescu. Nimic, dar absolut nimic nu este întâmplător.

Educaţie În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

Iubirile lui Nichita În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Activitatea literară 1955 - Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doinea Ciurea 1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară” cu trei poezii. 1957-1958 - Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare (director Zaharia Stancu). 1960 - La sfârşitul anului debutează cu volumul Sensul iubirii. 1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. 1964 - Apare la începutul anului O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaşte pe poeta Gabriela Melinescu, şi în tensiunea relaţiei lor poetul creează cele mai explozive poeme ale sale. 1965 - Apare în martie volumul de poezii Dreptul la timp. 1966 - Publică la Editura Tineretului volumul 11 elegii. Elegiile vor aparea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa. 1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roşu vertical, antologia Alfa şi volumul de poezii Oul şi sfera.

1969 - Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. 1970-1973 - Devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. 1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic şi a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susţine o rubrică lunară în revista „Argeş”. 1971 - Apar în Iugoslavia două cărţi traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediţie bilingvă de poezii inedite şi Nereci (Necuvintele). 1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni şi Măreţia frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor. 1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă. 1974 - În martie, de ziua lui, are o revelaţie a morţii sub forma unui îngrozitor tunel oranj. 1975 - Obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder (a se vedea premiul Herder). Tipăreşte cea dea patra antologie a sa, Starea poeziei, în populara colecţie Biblioteca pentru toţi. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică. 1977 - La 4 martie poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare. 1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române 1979 - Lansează volumul de poezii Opere imperfecte. Editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiţi, traducător Ognean Stamboliev. 1980 - Propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel pentru literatură, alături de Elytis, Frisch, Senghor şi Borges. Premiul este acordat poetului grec Odysseas Elytis. Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crişan in colaborare cu Augustin Frăţilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord. 1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. 1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri şi semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială. În iulie se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora). Călătoreşte prin Macedonia şi Iugoslavia, înainte să-şi fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de şase luni. 1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu. 1983 - Ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această ţară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor. Pe 12 decembrie, pe la miezul nopţii, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus cu salvarea la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte sunt: „Respir, doctore, respir”. 1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (iniţial Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983). 1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediţie alcătuită, îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea, Bucureşti, Editura Românul, 1992. 2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov, apare O viziune a sentimentelor, traducător Ognean Stamboliev.

Critici despre Nichita Stănescu Alexandru Condeescu „ Între ctitorii unei culturi sînt descoperitori, inventatori şi exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca întemeietorul. Experimentînd asupra lui însuşi, el creează un cu totul alt spaţiu al sentimentelor decît cel îndeobşte cunoscut, spaţiu al aventurii poetice unde limba se naşte din nou recreîndu-şi la rîndu-i vorbitorii. ” Ştefan Augustin Doinaş „ Nichita Stănescu se mişca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aş zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situaţiilor, pentru a căror substanţă tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului. Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei. ” Eugen Simion „ Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut ...”

NICHITA STANESCU - Universul poetic Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori de poezie modernă; ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”. Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu. Poetul s-a situat într-o ascendenţă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu. Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”. Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”. Prima etapă - Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală. În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele întâmplări alre fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date. Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a infinitului între pământ şi cer. În poezia “Cântec”: “Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi / Tâmpla de stele, până când / Lumea mea prelungă şi în nesfârşire / Se face coloană sau altceva / Mult mai înalt şi mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbândă a sunetului şi a luminii”. Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire din somn, motivul fundamental fiind cel al răsăritului: “Soarele saltă din lucruri strigând / Clatină muchiile surde şi grave.” (“O călătorie în zori”). A doua etapă - Lirica necuvintelor, maturităţii creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra spaţiului şi timpului se schimbă. Poemul “Enghidu” este un poem despre moarte. Pierzându-şi prietenul Enghidu, uriaşul Ghilgameş descoperă sentimentul morţii, necunoscut până atunci. Poetul, din

perspectiva abstractă a durerii dă o definiţie afectivă a timpului: “trecerea durerii în trecerile timpului”. Timpul este o absenţă care crează şi o creaţie care nu se poate numi: “Ceea ce nu e, fără de margini este / Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind / Cărora Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fără Timp este, ca amintirea / E asemenea văzului mâinilor / Asemenea / Auzului ochilor”. Miturile nu apar doar cu sensurile lor iniţiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o stare lirică complexă. În poemul “Enghidu” este un pretext pentru a comunica durerea generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte. În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât şi femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el. Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu. Poetul dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia şi existenţa poetului. Punctul de plecare este criza de natură existenţială pe care poetul încearcă să o depăşească prin meditaţie. Stilul acestor poezii este solemn şi ermetic, ex. “Elegia întâia”: “Totul este inversul totului / Spune Nu doar acela / Care îl ştie pe Da / Însă el care ştie totul / La Nu şi la Da are foile rupte” (Nu poţi nega ceva ce nu cunoşti; pe măsură ce cunoşti mai mult eşti mai conştient de relativitatea lucrurilor sale). De fapt, elegiile sunt “definiţii” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetului. În elegii tema este suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate: “Durere a ruperii în două a lumii / Ca să-mi pătrundă prin ochii, doi / Durere a ruperii în două a sunetelor / Lumii, / Ca să-mi lovească timpanele, două” (“Elegia 4”). Refacerea unităţii primordiale nu este posibilă până când poetul nu va şti limba ierbii, a sâmburilor, a stelelor. În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: “Dar eu nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva între auz şi vedere / De un fel de ochi, un fel de ureche / Neinventată de ere.”. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea realului, prin întoarcerea la lumea fenomenală. În ultima elegie, poetul exprimă întoarcerea propriul pământ: “A fi în lăuntrul fenomenelor, mereu / În lăuntrul fenomenelor / A fi sămânţă şi a te sprijini / De propriul tău pământ”. Poetul reia această temă în volumele următoare, “Alfa” şi “Oul şi sfera”. În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaştere poezia şi matematica, care apar şi în lirica lui Barbu tind să fie reduse la limbajul unic iniţial şi iniţiatic. Principala temă a acestui volum este refacerea simbolurilor. În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor şi anume privirea din afară într-o intenţie nouă de stăpânire a universului. Poezia este “ochiul care plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit”. În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele de poezii din această etapă sunt “Măreţia frigului”, “Noduri şi semne”, “Epica Magna”, “Operele imperfecte”. Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spaţiul cunoaşterii.

Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este “o pădure de simboluri”. Ca toţi marii poeţi, Nichita Stănescu a fost fascinat de esenţe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să pătrundă dincolo de lumita cunoaşterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-şi divulgă nucleul intim. Poetul a avut însă vocaţia de a pătrunde impenetrabilul, de a-şi închipui realităţi indefinibile. De aici frecvenţa în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne, acestea valorificând simultan o afirmaţie şi o negaţie. Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da şi nu, între lumină şi întuneric, între iluzie şi real, între stare de veghe şi stare de vis. Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: “Numai cuventele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Limbajul său poetic este abstract, bazat pe metaforă şi parabolă. În volumul “Cartea de recitire”, poetul distinge trei moduri de a crea poezia: • fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteraţie • morfologic - bazat pe mobilitatea cuvântului, la fel ca la Arghezi • sintactic - bazat pe construcţiile sintetice ca în cazul lui Barbu. Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existenţiale. El realizează mutaţii de sens prin consstrucţii sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor). La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o ţesătură de noduri şi semne. Semnul este sensul convenţional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic al cuvântului poetic.