Morfem Curs [PDF]

Zitiervorschau

CUVÂNT ÎNAINTE…către Discipol

Dar de la ce unitate să încercăm începutul ? “Nu are raţiunea o unitate de la care se poate pleca ? Materia are o unitate: atomul. Viaţa are o unitate: celula. Făpturile au o unitate: sămânţa ori principiul ei germinal. Raţiunea ar putea avea şi ea o unitate: holomer, adică parte-tot, partea ce reflectă în ea totul.” (C.Noica) … Rostirea are ca unitate cuvântul, iar cuvântul, morfemul…

STRUCTURĂ MORFOLOGICĂ ŞI SEGMENTARE MORFEMATICĂ SUMAR 1. Părţi de vorbire flexibile – trăsături……………………………………...p. 4 1.1. Părţi de vorbire neflexibile………………………………………p. 6 2. Structură morfologică…………………………………………………p. 7 3. Morfemul 3.1. Termen……….……………………………….………………..p. 8

3.1.1. Morfemul- unitate minimală de expresie cu semnificaţie…………………………………………..…p. 8 3.1.2. Morfemul- unitate de conţinut gramatical……………p. 9 3.1.3. Morfemul - unitate minimală de expresie cu semnificaţie gramaticală………………..………………………….p. 10 3. 1.4. Sistemul monemului………………………………p. 10 3.1.4.1. Interpretări “obiective” !……………………p. 12 3. 2. Alomorfe……………………………………………………...p. 13 3. 2.1. Distribuţie complementară…………………………p. 13 3. 3. Clasificarea morfemelor 3. 3.1. Morfeme segmentale / suprasegmentale……………..p. 14 3. 3.2. Morfeme dependente / independente……...…………p. 15 3. 3.3. Morfeme continue / discontinue………...…………….p. 16 3. 3.4. Morfeme lexicale / gramaticale…………...……….….p. 17 3. 3.5. Morfeme pozitive / negative……………...…………p. 17 3. 3.6. Segmentele -ez şi –esc…………………………………p. 18 3. 4. Omonimie şi sincretism 3. 4.1. Omonimie (în plan paradigmatic)……………………p. 19 3.4.2. Sincretism (în plan sintagmatic). Sincretism primar vs. derivat. Sincretism dublu vs. cumulant………...……p. 20 4. Segmentarea morfematică 4. 1. Segmentarea binară……………………………………………p. 22 5. Radicalul - definiţie şi trăsături…………………………………………p. 24 5.1. Precizări terminologice…………………………………………p. 24 5. 2. Radical (in)variabil……………………………………………p. 26 6. Flectivul 6. 1. Tipologia flectivelor……………………………………………p. 28 6. 1.1. Numărul afixelor(la substantiv, adjectiv, pronume, verb)……. …………………………………………………………….p. 28 6.2. Poziţia afixelor…………………………………………………p. 39 6. 2.1. Forme sintetice………………………………………p. 39 6.2.2. Forme analitice…………………………………………p. 40 A) Flexiunea verbală………………………………….p. 41 B) Flexiunea substantivală…………………………….p. 49 C) Flexiunea pronominală……………………………p. 53 D) Flexiunea adjectivală……………………………p. 53 E) Flexiunea numeralială……………………………p. 53 7. Morfematica verbului 2

7. 1. Forme verbale nepersonale…………………………………p. 54 7. 2. Forme verbale personale……………………………………p. 60 8. Morfematica substantivului……………………………………………p. 70 Bibliografie pentru curs (selectivă)………………………………………p. 75  PRACTICA ANALIZEI GRAMATICALE I. Aplicaţii: analize morfematice…………………………………………p. 76 II. Teste: structură morfologică şi segmentare morfematică – evaluare teoretică şi practică…………………………………………………………p. 77 III. Teste de ortografie şi punctuaţie………………………………………p. 89  Bibliografie pentru teoria şi practica analizei gramaticale şi morfematice……………………………………..……………………p. 99

STRUCTURĂ MORFOLOGICĂ ŞI SEGMENTARE MORFEMATICĂ

1. PĂRŢI DE VORBIRE FLEXIBILE Conceptele de structură morfologică şi segmentare morfematică, adică de identificare a componentelor morfologice, sunt compatibile şi aplicabile numai la clasele de cuvinte flexibile. Acestea se caracterizează prin următoarele trei trăsături: a. Există şi funcţionează în limbă ca mulţimi de forme, obligatoriu mai mari decât 1.

3

Notă. Forma de înregistrare în dicţionar, numită uneori formă-tip, este un simbol al mulţimii de forme ale unui cuvânt, convenţie lexicografică, variabilă la nivelul limbilor, dar şi una dintre ipostazele lui formale (unul din membrii paradigmei). Totalitatea formelor sub care un cuvânt aparţinător unei părţi de vorbire flexibile apare în comunicare constituie flexiunea sau paradigma lui. Exemplu. Paradigma cuvântului “destin”- destin, destine, destinul, destinului, destinele, destinelor, un destin, unui destin, nişte destine, unor destine. b. Cuvintele flexibile au paradigmă. În sistemul limbii înregistrat activ de vorbitor, aşa-zisa competenţă lingvistică, fiecare din formele ce constituie paradigma unui cuvânt flexibil coexistă cu celelalte, adică sunt coprezente în conştiinţa vorbitorului, gata construite, asemenea uni dicţionar de termeni. Prin urmare vorbitorul nu le derivă pe unele de la altele.1 Notă. În procesul de comunicare, de alcătuire a unui enunţ, vorbitorul selectează unităţi gata formate, existente în propria-i competenţă lingvistică, le extrage din paradigmă şi le combină cu altele supuse aceluiaşi examen de selecţie, în funcţie de masajul propus spre a-l transmite.2 c. Membrii unei paradigme se află unii cu alţii în raporturi asociative sau paradigmatice, numite şi corelaţii sau raporturi in absentia. Membrii unei paradigme se presupun şi se exclud reciproc: într-o poziţie dată dintr-un enunţ, adică din planul sintagmatic al succesiunii lineare, poate apărea sau unul, sau altul, dar nu amândoi sau toţi simultan, adică sunt în raport de disjuncţie logică: sau…sau. Exemplu. În enunţul: “E o minune de copil !” - forma subliniată le exclude pe celelalte din paradigma substantivului ”minune”. Variaţia formală a cuvântului (paradigma lui) este dictată de exprimarea unor sensuri logico-gramaticale abstracte, numite categorii gramaticale (caz, număr, gen, mod etc.), sensuri ce complinesc semnificaţiile lexicale, însoţindu-le şi actualizându-le în diferite feluri, în funcţie de cerinţele comunicării. De aceea, indiferent de forma concretă sub care apare în enunţ, orice cuvânt flexibil este prin definiţie o grupare de unităţi, cel puţin două, numite morfeme. În concluzie, cuvântul flexibil este o combinaţie, o sintagmă minimală. Aşadar, orice cuvânt flexibil are o structură morfematică, o organizare morfologică a componentelor. Exemplu. Substantivul derivat “minunăţiile” = “minun- + -ăţi- +- i- + -le” (= rădăcină + dublu sufix + desinenţă, plural + morfem al determinării definite = radical + flectiv ) Verbul ”recitiră” = ”re- + -cit- + -i- + -ră- + -θ” 1

Doar în manuale, din motive mnemotehnice şi didactice, pot fi obţinute prin adiţionări sau scăderi de segmente. Faptul este relevant în cazul vorbitorilor care se exprimă impecabil fără a poseda nici măcar informaţii lingvistice, cu atât mai puţin o cultură gramaticală. Aceştia utilizează perfect cazurile, timpurile, acordul gramatical fără o verificare teoretico - gramaticală. 2

4

(= prefix + rădăcină + sufix de perfect simplu + desinenţă, plural + desinenţă, persoana a III-a = radical + flectiv) 1.1. CUVINTE NEFLEXIBILE Cuvintele neflexibile se definesc negativ în raport cu trăsăturile menţionate, respectiv:  sunt reduse la o singură formă, adică nu au paradigmă;  posibilitatea selecţiei se anulează, este zero;  nu cunosc raporturi asociative;  nu au structură morfematică. Observaţie. Nu trebuie confundată structura morfematică cu structura lexicală: unele cuvinte neflexibile pot fi derivate cu sufixe şi/sau prefixe, adică permit o segmentare în componente, dar nu aparţin aceleiaşi paradigme. Exemplu. Substantivul “român(ul)” faţă de adverbul “româneşte”.

2. STRUCTURA MORFOLOGICĂ Prin structura unui cuvânt înţelegem părţile lui constitutive şi relaţiile dintre ele. În funcţie de nivelul la care se face analiza cuvântului, deosebim mai multe tipuri de structuri:  fonologică;  morfologică;  lexico-semantică;  sintactică. 5

Sintagma “structură morfologică” are două accepţiuni:  una generoasă, în concordanţă cu sensul etimologic al termenului morfologie, potrivit căreia structură morfologică înseamnă totalitatea elementelor lexicale ( rădăcină + afixe derivative: sufixe şi / sau prefixe) + gramaticale( afixe flexionare: sufixe şi desinenţe);  alta restrânsă, restrictivă, actuală, potrivit căreia structură morfologică înseamnă rădăcină + afixe, exclusiv gramaticale (cu relaţiile dintre ele).3 Pentru a defini şi descrie “segmentarea morfematică”, necesară în analizele morfematice, trebuie mai întâi a înţelege conceptul de “morfem”.

3. MORFEMUL

3. 1. TERMEN Termenul morfem a fost impus în lingvistică de I.A.Badouin de Courtenay, în jurul anului 1880, cu înţelesul de "secvenţă fonică minimală dotată cu sens". Termenul şi conceptul de morfem au făcut carieră în lingvistica structuralistă a secolului nostru, situându-se printre conceptele fundamentale în morfologie, alături de cuvânt şi uneori chiar depăşindu-l. În cadrul morfologiei de tip structuralist, acest termen este prezentat în lucrările de sinteză în trei accepţiuni diferite.

3

Este o accepţiune reţinută aici. 6

3. 1. 1. Accepţiunea cea mai răspândită, inclusiv în lingvistica românească, este şi prima manifestată, cronologic, şi constă în definirea ca "unitate minimală de expresie dotată cu semnificaţie", indiferent de tipul de semnificaţie (lexicală sau gramaticală). În sincronie, această accepţiune constituie primul semn lingvistic propriu-zis, cu o expresie şi un conţinut, opunându-se, ca unitate a limbii:  cuvântului, unitate imediat superioară, de regulă analizabil în morfeme, în două sau mai multe, deci unitate ”non-minimală”;  fonemului, unitate monoplană (= doar expresie), capabilă să diferenţieze, să exprime sensul, fără a fi ea însăşi dotată cu sens, o unitate minimală a celei de-a doua articulări. Cu această accepţiune apare termenul morfem la şcoala descriptivă americană, la cei mai mulţi structuralişti praghezi şi la mulţi români, adepţi ai structuralismului, simpatizanţi sau nu. Observaţie. Trebuie remarcat că, deşi, teoretic, morfemul devine aici sinonim cu “unitate semnificativă minimală”, deci “expresie + conţinut”, adică “întregul”, cel mai adesea în practică morfemul desemnează doar latura de expresie a unităţii semnificative, nu întregul ei, latura de conţinut fiind lipsită de un nume propriu-zis, riguros şi stabil. Latura de conţinut este numită, de la un autor la altul, conţinut, înţeles, valoare, sens, semnificaţie, funcţie etc. În general, se poate afirma că latura de conţinut este mai puţin studiată, respectiv analizată şi descrisă, fiind considerată ca “dată”. 3. 1. 2. O accepţiune diferită, opusă celei enunţate deja, aparţine şcolii daneze de glosematică. Reprezentantul de seamă al glosematicii, Louis Hjelmslev, numeşte morfem o unitate de conţinut, şi anume o unitate de conţinut gramatical. După acesta, unităţile de conţinut, numite plesemateme, se împart, în funcţie de natura semnificaţiei, în morfeme (=unităţi de conţinut gramatical) şi semanteme (=unităţi de conţinut lexical). Criteriul de deosebire a morfemelor de pleseme este cel al selectării, respectiv:  morfemele fac parte dintr-o unitate selecţionată;  plesemele nu au această calitate. Prin selecţionare sau selectare a unui element, L. Hjelmslev înţelege facultatea acelui element de a-şi datora prezenţa unui alt element din comunicare4. Morfemele, ca unităţi de conţinut, se încadrează într-o categorie, pe care o actualizează şi căreia îi sunt subordonate. Dacă am stabili corespondenţe în gramatica tradiţională, categoriei i-ar corespunde categoria gramaticală (cazul, genul, numărul, modul, timpul etc.), iar morfemelor le-ar corespunde membrii categoriei gramaticale sub aspectul conţinutului 5. Am vorbi astfel despre morfemele de NAc ca unităţi incluse în categoria de caz, am vorbi de morfemul de masculin ca unitate a categoriei de gen etc. Latura de expresie a unităţii minimale semnificative, indiferent că este un morfem sau un plesem, poartă numele de formant, în accepţiunea de organizator, structurant al conţinutului, formant care se clasifică în continuare. În concluzie, în măsura în care morfologia este ştiinţa morfemelor, obiectul acesteia îl constituie doar latura de conţinut gramatical al unităţilor, nu şi cea de conţinut lexical 4 5

În terminologia tradiţională, spre exemplu, semnificaţiile sufixelor gramaticale şi ale desinenţelor. De exemplu, N/ Ac / G/ D/ V; sg ./ plr.; masc. / fem. / ntr. ş.a.m.d. 7

şi, cu atât mai puţin, planul expresiei, care, în opinia lui L. Hjelmslev, are un rol secundar în cercetarea morfologică, acela de a ajuta, prin proba comutării, la identificarea, definirea şi clasarea unităţilor de conţinut. 3.1.3. Într-o a treia accepţiune, termenul morfem reprezintă “unitatea minimală de expresie dotată cu sens gramatical”, în fapt o restrângere a accepţiunii de la 3.1.1. Notă. Dacă în accepţiunea de la 3.1.1., morfemele ar fi, în funcţie de sens, lexicale şi gramaticale, la 3.1.3., morfeme sunt considerate doar cele “gramaticale”, numite morfeme, opuse lexemelor, adică morfemelor lexicale în 3.1.1. În corespondenţă cu gramatica tradiţională, morfemul acoperă prin urmare afixele flexionare (sufixe gramaticale şi desinenţe), alternanţe, verbe auxiliare, articol ş. a. Obiectul morfologiei l-ar constitui studiul acestora sub aspectul expresiei şi al conţinutului. Lingviştii proeminenţi ai secolului nostru folosesc mai cu seamă termenul “morfem” cu accepţiunea dată de A. Martinet. La acesta, morfemul (cu semn gramatical) şi lexemul (cu semn lexical) se subordonează unităţii numite monem. Observaţie. Cu accepţiunea de gramatem este definit termenul de morfem şi de D.D.Draşoveanu6, când subliniază că relaţia (= întregul) se defineşte ca solidaritatea dintre un gramatem (=morfem sau conectiv), la nivelul expresiei, şi un sens relaţional, la nivelul conţinutului. 3. 1. 4. Sistemul monemului Din expunerea de mai sus, în afară de înţelegerea neunitară sau chiar opusă a termenului morfem, mai rezultă, de fapt, că: (a) morfemul acoperă terminologic fie latura de expresie, fie latura de conţinut a unităţii semnificative, fie, oscilant, pe amândouă în solidaritatea lor dialectică, adică întregul. (b) Dacă se consideră însă morfemul ca semn lingvistic, apreciat ca solidaritate într-o expresie şi un conţinut, sunt necesari trei termeni pentru a denumi trei entităţi: (b1) unitatea semnificativă în întregul ei, ca semn lingvistic, cu ambele laturi; (b2) latura de expresie a semnului (= semnificantul); (b3) latura de conţinut a semnului (= semnificatul). Se înţelege astfel că termenul morfem, în ciuda frecvenţei lui, are o sferă mult prea elastică pentru a fi consistent. El trebuie sau ar trebui folosit cu o singură accepţiune, devenind doar una dintre cele trei entităţi, rămânând ca pentru celelalte două să folosească alţi termeni, bineînţeles specializaţi. În acest sens, într-un studiu de referinţă, Paula Diaconescu 7 a propus o sinteză cu caracter unitar, îndreptăţită a se numi “sistemul monemului”. 6 7

D.D.Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1997, p. 21-35 Paula Diaconescu, Sistemul monemelor, SCL, 1962/ 4. 8

Îşi găsesc aici locul perechi de termeni pentru conţinut / expresie, lexical / gramatical, general / particular. Unitatea semnificativă minimală este aici, după A. Martinet, monemul, care denumeşte întregul. În funcţie de tipul de informaţie pe care o conţin, monemele se împart în lexeme (cu informaţie lexicală) şi gramateme (cu informaţie gramaticală). Astfel, pentru cele două laturi ale monemului, gramatem, respectiv lexem, se propun ca termeni generici: expresie şi conţinut, FORMANTUL şi SEMANTEMUL, particularizaţi în continuare pe tipuri de moneme. Analiza în continuare a gramatemelor, de sorginte hjelmsleviană, ca termeni şi concepte, nu ar fi acceptabilă, întrucât dihotomia morfem (=semantem gramatical) / formant propusă pentru cele două laturi ale gramatemului (conţinut şi expresie) nu se poate susţine: [1] Termenul morfem îşi dezvăluie etimologic semnificaţia, trimiţând spre formă, într-un sens mai larg, la expresie. Morfem şi morfologie sunt termeni ce trimit deopotrivă la expresie, formă, studiu al formei, al expresiei, nicidecum la conţinut şi nici pentru amândouă. (a) În acest sens, aşa-numitul şi general acceptatul morfem zero trimite numai la expresie (= numai expresia poate fi zero, adică negativă), nu şi la conţinut (= nu există semnificaţie zero) şi nici la amândouă ca laturile semnului lingvistic (= nu există semn lingvistic zero, e un nonsens). (b) În al doilea rând, când se vorbeşte de variantele morfemului (aşa - numitele alomorfe), tot latura de expresie este avută în vedere (=variaţie în expresie, nu şi în conţinut). (c ) La D.D.Draşoveanu, relaţia este definită ca un raport de solidaritate între un gramatem în expresie (prin care înţelege morfem şi conectiv)şi un sens relaţional în conţinut. [2] Termenul formant, cu tot câmpul lexical: alomorf, alosem, trimite explicit la formă, la expresie, şi ca atare înseamnă acelaşi lucru cu morfem. În consecinţă, morfemul nu poate fi opus formantului, fiind sinonimi. 3. 1. 4. 1. Interpretări “obiective”! [1] În plan gramatical ar fi de preferat termenul morfem pentru expresie. În plan lexical, poate fi menţinut cel de formant, tot pentru planul expresiei. [2] Pentru latura de conţinut a gramatemului (=a monemului gramatical) s-ar putea folosi un termen specializat precum sem, semem, care înseamnă trăsătură semnificativă şi / sau unitate de semnificaţie. Am obţine astfel cuplul: gramatem = morfem / semem gramatical, pentru clase la nivel general, şi gramatem = alomorf / alosem gramatical, pentru variante în realizare, la nivel particular. Similar, am putea folosi pentru lexeme: lexem = expresie: formem şi aloform; lexem = conţinut: semem lexical şi alosem lexical. În schemă, sistemul monemului în această variantă este acceptat ca fiind cel adevărat. 9

3. 2. ALOMORFE8 În condiţiile unui izomorfism perfect între planul expresiei şi cel al conţinutului ar fi de aşteptat ca fiecărei semnificaţii gramaticale sau grup de semnificaţii să-i corespundă, în orice situaţii aceeaşi unitate de expresie (=corespondenţă biunivocă). Comparând însă mai multe paradigme aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire şi deci realizând aceleaşi valori, se constată că, la nivelul expresiei le corespund unităţi mai mult sau mai puţin diferite fonematic. Altfel spus: acelaşi morfem se realizează prin mai multe unităţi de expresie. Spunem că respectivele unităţi sunt alomorfe ale aceluiaşi morfem. Prin urmare, morfemul nu este o unitate concretă de expresie asociată cu un sens, ci o clasă de unităţi semnificative, mai mult sau mai puţin diferite fonematic, dar având aceleaşi valori. Alomorfele sunt variante la nivelul expresiei ale unuia şi aceluiaşi morfem. Morfemul se realizează în şi prin alomorfele sale. Notă. La unii lingvişti, în locul termenului “alomorfe” se foloseşte, cu acelaşi sens, termenul “segmente morfematice”. Conceperea morfemului drept clasă de alomorfe se bazează pe analogia cu conceptul de fonem, clasă de alofone. 3.2.1. Aşa după cum realizarea unui fonem printr-un alofon sau altul (fundamental, palatalizat, labializat etc.) depinde de contextul fonetic, la fel şi realizarea unui morfem (flexionar sau gramatical) printr-un alomorf sau altul este determinată de contextul imediat, reprezentat de radical (= morfemul lexical independent). Alomorfele care reprezintă un morfem sunt în raport de distribuţie complementară: fiecare alomorf apare în contexte din care sunt excluse celelalte şi ca atare nu se pune problema comutării. Notă. Dacă două alomorfe apar în acelaşi context şi dacă nu sunt comutabile, spunem că sunt în variaţie liberă ( roate - roţi; coale - coli, chibrituri – chibrite). În funcţie de anumite particularităţi fonetice, morfologice sau lexicale ale radicalului, care fac previzibilă apariţia unui alomorf, deosebim trei tipuri de alomorfe: fonetice, morfologice şi lexical. [1] Când distribuţia unui alomorf poate fi circumscrisă în termeni fonetici, avem un alomorf fonetic. 8

După Valeria Guţu-Romalo, Morfologia structurală a limbii române (substantiv, adjectiv, verb), Bucureşti, 1968 10

[2] Când un alomorf caracterizează o clasă de contexte, identice fonetic, avem un alomorf morfologic. [3] Când un alomorf nu apare decât într-un context unic sau într-un număr limitat de contexte care nu pot fi indicate decât prin enumerare, avem un alomorf lexical. Spre exemplificare, luăm alomorfele prin care se realizează morfemul de plural, neutru. Acestea sunt: -i, -ă, -e, -uri, -ete. Potrivit celor de mai sus, constatăm următoarele: (a) Alomorful –i se realizează numai după radical terminat în –i neaccentuat, ca de pildă: domenii, consilii, teritorii, seminarii, fotolii, edificii etc. Alomorful –ă se realizează după radical terminat în vocală labială: ou/ ă. Spunem că cele două alomorfe (-i şi –ă) sunt alomorfe fonetice. (b) Alomorfele –e şi –uri apar în condiţii fonetice similare, fiecare dintre ele caracterizând o clasă de cuvinte: scaun/-e; tren/-uri, templ(u)/-e; titl(u)/-uri. Ele sunt alomorfe morfologice şi nu sunt previzibile fonetic şi, de altfel, nici altcumva9. Cele mai multe neutre intră în acest context situativ. 3. 3. CLASIFICAREA MORFEMELOR 3.3.1. După natura elementelor fonologice care reprezintă latura de expresie a morfemului: [1] segmentale, reprezentate prin foneme propriu-zise: cas-ă, lucr-ez-i etc. [2] suprasegmentale, reprezentate prin accent şi intonaţie. Intonaţia se manifestă numai asociată cu o secvenţă segmentală (nu este extensivă) şi poate servi independent ca mijloc de exprimare a unei unităţi de conţinut, adică este un morfem de sine stătător. De exemplu: Vine azi. // Vine azi ? intonaţia descendentă sau ascendentă este morfemul asociat cu ideea de afirmare sau interogaţia: Accentul se manifestă ca morfem numai în asociere cu unul sau mai multe elemente segmentale, de unde funcţia diferenţiativă a accentului: accent primar / secundar. De exemplu, cânt / cântă: morfemul de perfect simplu, persoana a III-a singular este alcătuit din elementul segmental –ă şi accent (componentă suprasegmentală); morfemul de prezent se reduce la elementul segmental –ă. Maria( N)/ Maria ! (V): uneori accentul diferenţiază nominativul de vocativ, în asociere cu o modificare a conturului intonaţional. La fel: indicativ / imperativ: stai! / staţi! 3. 3. 2. După posibilităţile de combinare (relaţiile contractate): [1] morfeme dependente; [2] morfeme independente. Particularităţile acestora constau în:

9

De aici, pentru străini, dificultatea pluralului pentru neutru ! 11

[a] Morfemele dependente pot apărea numai combinate cu alte morfeme; deci apar condiţionate de apariţia altor morfeme. Morfemele independente pot apărea singure sau combinate cu un morfem zero( θ ). De exemplu: tren/ -uţ, -uleţ, -uri, unde –uţ, -uleţ şi –uri apar numai în prezenţa unui morfem de tip “tren”, în timp ce “tren” apare şi fără segmentele evocate anterior. În acest caz, independenţa morfemelor de tip “tren” este una absolută. Într-alte exemple: strad/ă, cart/e, morfemele strad- şi cart- , deşi nu apar niciodată singure sau cu morfem “zero”, pot fi considerate tot independente, întrucât realizează aceeaşi distribuţie, vizavi de morfemele dependente, ca cele de tip tren: tren mar/ -e; strad/- ă mar/-e şi tren/-uri mar/-i; străz /-i mar/-i. Ele apar în aceleaşi contexte. Independenţa lor este una relativă. [a] Morfemele independente nu sunt comutabile cu zero, dar sunt comutabile cu alte morfeme independente (copil-aş, băieţ-aş, scriitor-aş; tren-uri, vârf-uri, turn-uri, pix-uri; cas-ă, strad-ă, banc-ă etc. Cele dependente pot fi comutabile adesea cu zero: copil-aş; copilθ; turn-uri/ turn- θ etc. Această comutabilitate este adevărată numai prin raportare la o clasă de morfeme în care există şi un morfem zero. Spunem că arbitr/u se opune lui arbitr/i aşa cum pom/θ se opune lui pom/i. Morfemele dependente comută şi unele cu altele: cas/ă-cart/e; rup/i-rup/e. Nu comută morfemele independente cu cele dependente, aparţinând unor clase diferite. [c] Morfemele dependente nu se pot combina între ele, întrucât prin combinare depăşesc sfera cuvântului. Prin urmare, un cuvânt conţine un singur morfem independent 10. Dimpotrivă, morfemele dependente se pot combina între ele, permiţând noi clasificări în funcţie de tipurile de morfeme cu care se combină, de poziţia pe care o ocupă faţă de morfemul independent, precum şi după depărtarea de morfemul independent.  Astfel, de exemplu, după poziţia faţă de morfemul independent, calitate în care sunt numite afixe, ele se împart în sufixe şi prefixe (şi infixe, în unele limbi).  După depărtarea de morfemul independent, se pot clasifica în:    

afixe I (=imediat lângă morfemul independent: păt-uţ, fet-iţ-ă, des-face; afixe II ( despărţite de morfemul independent printr-un afix I: căs-uţ-ă, ne-des-făcut); afixe III (despărţite de morfemul independent de un afix I şi un afix II: cânt-a-ră-m; afixe IV: cânt-a-se-ră-m.

3. 3. 3. După structură (=modul de succesiune a părţilor componente în corpul morfemului): continue şi discontinue.

10

În acest caz, cuvintele compuse rămân “suspendate” ! 12

[1] Morfemele continue sunt alcătuite dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme: tren/uri, pre / face etc. [2] Morfemele discontinue se împart în: (21) întrerupte; de exemplu: - morfemul de participiu în română: a…a; a…ea; a…e; a---i/î; - morfeme ale categoriei ordinii la numeral: a…a ( cu varianta: al…lea, pentru opoziţia de gen): a treia, al treilea. Notă. Descrierea structurilor modurilor şi timpurilor compuse se poate face în termenii morfemelor discontinue întrerupte: am citit am….it. (22) repetate: -ă…-ă; -ă…e; -i…-i, în exemplele: casă frumoasă, casă mare, copii frumoşi - unde se respectă acordul (prin repetarea morfemului de număr şi gen). Acordul constituie un caz de redundanţă lingvistică (=de repetare a aceleiaşi informaţii). 3. 3. 4. După conţinutul informat: [1] morfeme lexicale (=informaţie lexicală): rădăcină şi afixe derivative (sufixe lexicale şi prefixe), ceea ce constituie radicalul; [2] morfeme gramaticale, subclasificate după categorii, exprimate în:  sufixe (verbale): mod şi timp;  desinenţe

verbale: număr şi persoană nominale: gen + număr + caz

Exemplu:

recitiserăm recitre-

-iserăm cit-

-ise-i-

-răm -se-

-ră-

3. 3. 5. După modul de realizare la nivelul expresiei: [1] pozitive (prin foneme ca atare; toate exemplele date anterior); [2] negative sau morfeme zero (în fapt, alomorfe).

13

-m

Morfemul (alomorful) zero este un caz special de morfem dependent exclusiv gramatical, purtător al unei semnificaţii gramaticale deduse în cadrul sistemului de flexiune al unei părţi de vorbire. Realitatea morfemului zero poate fi pusă în evidenţă prin opoziţiile: (a) pe verticală, comparând membrii paradigmei unuia şi aceluiaşi cuvânt. De exemplu: plimb/; plimb/i, plimb/ă. Ceea ce realizează pozitiv în expresie prin –i şi –ă, respectiv singular pers.a II-a şi a III-a, se realizează prin lipsa unui element material (θ) în prima poziţie. Deci: plimb- θ. Formele cu morfemul zero constituie baza opoziţiilor privative (unul din termeni, aici plimbi sau plimbă, se caracterizează prin prezenţa unui element suplimentar (-ă; -i), faşă de celălalt, în cazul de faţă, plimb. (b) pe orizontală, comparând doi termeni din două paradigme diferite, dar realizând aceeaşi semnificaţie gramaticală. De exemplu: plimb/; url/ u; intr/ u. Ceea ce se realizează în url- u prin –u (pers.I, sg.) se realizează prin plimb/- θ, prin zero. Similar, segmentăm: creion/θ;/ creioan/-e, fiindcă avem teatr/-u;/ teatr/-e. Numai morfemele gramaticale pot avea realizarea zero. La cele independente (radical / rădăcină) nu se pune problema, iar în cazul morfemelor lexicale dependente (prefixe şi sufixe lexicale) o descriere în termenii morfemului zero ar fi total neeconomică. 3.3. 6. Segmentele –ez şi –esc11 Segmentele –ez şi –esc, ce apar la indicativ, prezent, singular, în paradigma unor verbe de conjugarea I, respectiv de-a IV-a, multă vreme li s-au ignorat rolul gramatical, nefiind interpretate nici ca sufixe modal-temporale, nici ca desinenţe de număr + persoană. Alteori au fost numite morfeme cu semnificaţie zero, de altfel o contradicţie în termeni: morfem înseamnă cu semnificaţie, iar semnificaţia zero este un nonsens. În morfologia actuală, statutul acestor segmente pare a fi clarificat şi se poate prezenta în termenii sufixelor variabile (= al alomorfelor). Ele sunt sufixe de indicativ prezent, se înţelege că şi de conjunctiv prezent, pentru anumite categorii de verbe, care astfel se individualizează faţă de marele rest al verbelor, ce la indicativ prezent singular au sufixul de prezent zero. Segmentele –ez şi –esc sunt singurele care, în întreaga paradigmă de indicativ prezent, au sufixul realizat pozitiv12.

3.4. OMONIMIE ŞI SINCRETISM MORFEMATIC

11

-ez: lucr-ez, cre-ez, agre-ez; -esc: cit-esc, iub-esc, plămăd-esc etc. Compară: verbul a lucra: desen-ez- θ; desen-ez-i, desen-eaz-ă, desen-ă-m, desen-a-ţi, desen-eaz-ă cu verbul a (se) plimba: (mă) plimb- θ- θ, (te) plimb- θ- i, (se) plimb- θ- ă, (ne) plimb-ă-m, (vă) plimb-a-ţi, (se) plimb- θ- ă. 12

14

3. 4.1. Într-un sistem matematic ideal, perfect izomorf, dar total neeconomic, între unităţile de expresie şi unităţile de conţinut ar trebui să existe raportul 1:1, respectiv unei unităţi de expresie să-i corespundă o singură unitate de conţinut şi mereu aceeaşi. Acest raport este însă încălcat atât dinspre conţinut, cât şi dinspre expresie, atât în plan paradigmatic, cât şi în plan sintagmatic. În plan paradigmatic (= planul unităţilor în corelaţie sau în opoziţie), una şi aceeaşi unitate de expresie poate reda mai multe unităţi de conţinut - ceea ce se numeşte omonimie13. Omonimia se constituie în planul paradigmatic şi se rezolvă (=dispare) în plan sintagmatic: într-un enunţ dat, o unitate de expresie nu poate avea decât o singură semnificaţie (=se reface raportul 1:1), altfel receptarea ar fi “dezactivată”, nu ar exista o reală comunicare între actanţi. Sintagmatic (=în simultaneitate), omonimele se exclud. În funcţie de sfera unităţii de conţinut gramatical (=despre aceasta este vorba, nu despre omonimia lexicală), omonimia gramaticală (=afixală) se împarte în: 3.4.1.1. heterogategorială (= intercategorială) ca în exemplul: -ă din cântă, din clasă, din cântăm (= număr + gen + caz, mod + număr). Aceasta este sfera generoasă a conceptului de omonimie gramaticală. 3.4.1.2. homocategorială (= intracategorială), respectiv unităţile de conţinut exprimate aparţin aceleiaşi categorii şi ca atare sunt direct opozabile în interiorul categoriei: -ă din casă -N şi –ă din (de pe) casă- Ac (categoria cazului); -ă din cântă - persoana a III-a, plural şi –ă din cântă – persoana a III-a plural (categoria numărului şi a persoanei). Aceasta este sfera restrânsă a conceptului de omonimie gramaticală (= sufixe omonime, desinenţe omonime) şi ea constituie obiectul cercetării noastre. 3.4.2. În planul sintagmatic (= planul unităţilor în relaţii bazate pe contraste): o unitate de expresie, una singură şi indivizibilă (= ireductibilă), poate reda simultan (şi…şi) două sau mai multe unităţi de conţinut, aparţinând unor categorii diferite. Fenomenul apariţiei împreună a două sau mai multe unităţi de conţinut, redate printr-o singură unitate de expresie se numeşte sincretism. Sincretismul este o specie de polifuncţionalism real. Astfel, spre exemplu, genul , numărul şi cazul au în română, pentru nume, o realizare sincretică şi de asemenea numărul şi persoana la verb: -ă din “Am o cabană la munte” semnifică simultan singular, feminin, Ac; -ţi din recitaţi semnifică simultan persoana a II-a + plural; -ea - din citeai semnifică simultan modul şi timpul. Sincretismul, coocurenţa mai multor unităţi de conţinut ce ţin de categorii diferite, aparţine prin excelenţă sintagmaticului. Sincretismul real, deci sintagmatic, se împarte în:  sincretism primar sau originar ce caracterizează deopotrivă grupul nominal şi grupul verbal. De exemplu: cas/ -ă

număr + gen + caz; cânt-ă

13

număr + persoană.

De exemplu: -ă= desinenţă de persoana a III-a, singular (învaţă), dar şi desinenţă de feminin, singular (masă), ca şi de masculin singular (în popă), de plural neutru (ouă). 15

 sincretism derivat sau secundar, rezultat al proceselor de pe axa sintagmatică; sincretism întotdeauna mai diversificat decât cel originar. Acesta caracterizează o parte din sistemul grupului nominal şi se datorează în principiu articulării enclitice, fenomen specific românei între limbile romanice. Deosebim două subtipuri: (a) la nivelul expresiei, are loc o combinare de tip fuziune, încât cele două foste unităţi de expresie nu-şi mai păstrează individualitatea morfematică, gramaticală, fuzionând într-una singură, necoincidentă cu nici una din fostele unităţi. De exemplu: băieţ/i (nearticulat) > băieţ/ii, în care / i / (=ii) este unitate morfematică nesegmentabilă fonetico-fonologic; la fel în codr/i + -i > codr/ ii [=/ i / ]. În contextul dat există două morfeme distincte: desinenţa –i şi morfemul determinării definite –i, dar s-a obţinut un singur morfem, realizat prin fonemul / i /, nesegmentabil. Acesta este un caz de dublu sincretism: {plural + masculin + NAc}+{Det.} Notă. Numărul morfemelor în care se poate descompune un cuvânt este egal cu numărul segmentelor de expresie degajate ca minimale şi deci nedivizibile. (b) La nivelul expresiei, are loc eliminarea unuia dintre morfeme, funcţia lui fiind preluată de celălalt, încât acesta din urmă devine cumulant în conţinut. Întrucât unitatea rămasă nu suferă nici o modificare de expresie şi îşi păstrează şi semnificaţia proprie, cea fundamentală, căreia i se adaugă doar şi alte semnificaţii, cele ale unităţii suprimate, apreciem că unitatea rămasă îţi păstrează individualitatea morfematică şi poate fi tratată în termenii calităţii ei originare. De exemplu: cas/ a +a > casA – a este morfem al determinării definite (=articol), încorporând şi semnificaţii de gen + număr + caz. În acest exemplu, -a este mai diversificat informaţional decât –a din cartea. Este un caz de bisincretism, în forma unui morfem cumulant. Sincretismul descreşte de la codul vorbit (oral) la cel scris: în vorbire, inventarul unităţilor morfematice este mai sărac faţă de cel activat la nivelul codului scris, fapt relevant în exemplele: [1] la nivelul grupului nominal: elev+i+i = trei morfeme (radical +desinenţă + morfem al determinării definite) elev+i = două morfeme (radical + / i / ) [2] la nivelul grupului verbal: cit- i- θ = trei morfeme (radical +sufix temporal + desinenţă de persoana a III-a, singular) cit- i = două morfeme (radical + varianta fonetico-fonologică /i/ )

16

4. SEGMENTAREA MORFEMATICĂ Stabilirea structurii morfematice a unui cuvânt sau a unei clase de cuvinte cu degajarea segmentelor componente, a morfemelor, se realizează prin segmentare morfematică. Ca operaţie concretă, segmentarea morfematică se bazează pe două tipuri de asociaţii, având în vedere degajarea unui segment de bază, relativ constant, şi a elementelor variabile, identificabile şi la alte unităţi ale aceleiaşi clase. Şi anume: [a] asociaţie pe orizontală:  se iau mai multe cuvinte din aceeaşi clasă, cu aceeaşi semnificaţie gramaticală şi cu “terminaţie” identică: mapă- casă- faptă- rază- şcoală- capră etc. Segmentul comun, aici –ă, poate fi degajat din toate cuvintele date ca reprezentând o unitate componentă a structurii morfematice: map-ă, cas-ă, fapt-ă, raz-ă, şcoal-ă, capr-ă etc. [b] asociaţie pe verticală, de altfel şi cea mai utilă:  se iau forme flexionare ale unuia şi aceluiaşi cuvânt şi se compară cu altele similare ale altor cuvinte: mapă casă faptă rază etc mape case fapte raze Cuplurile de tip mapă/ mape corespund unor valori valori gramaticale diferite, respectiv singular/plural, ceea ce permite segmentarea imediată : map-ă, map-e. Prin analogie cu aceste forme, care nu prezintă neregularităţi, se segmentează şi cele cu variaţii fonetice: cenuşi-u, cenuşi-i; muşteri-u, muşteri-i. Indicatorii segmentării, cei mai siguri, sunt numărul la substantiv, genul + numărul la pronume, numărul şi persoana la verb etc. 4.1. Segmentarea binară Orice cuvânt flexibil se segmentează binar, adică fiecare diviziune are ca rezultat câte două componente. Nu există cuvânt flexibil indivizibil. Prima diviziune este fundamentală şi obligatorie, având ca rezultat două unităţi, care separă în fapt partea lexicală de partea gramaticală a cuvântului. Acestea se numesc radical şi flectiv. La rândul lor, pot fi sau nu segmentate în continuare în segmente componente, deci permit sau nu o a doua / a treia diviziune . Ca reprezentare grafică, segmentarea se poate realiza linear, ca succesiune de 17

unităţi, sau în arbore, cu constituenţi imediaţi. Exemple:



Reprezentare lineară:

 “cărţi=cărţ + i” ;  “ revăzuserăm= revăz-(re + văz) + userăm ( use [u + se] + răm[ră + m)



Reprezentare în arbore:

cărţi (R) cărţ-

revăzuserăm -i (F)

(R)revăz(P)re- -văz-( r )

(GS)-use-

-userăm(F) -răm(GD) -u- -se-

descriseseră

( R ) descri-

(P)de-

-scri-( r)

-seseră (F)

(GS) -sese-

18

-ră (GD)

-ră-

-m

(Sps)-se-

-se- (Smmcp) (Dplr.)-ră- - (D pers.III)

5. RADICALUL - definiţie şi trăsături  Radicalul reprezintă partea relativ constantă a unui cuvânt, obligatoriu prezentă în toată paradigma lui.  Radicalul exprimă întotdeauna sensul lexical al cuvântului, cel înregistrat în dicţionar.  Radicalul nu admite realizarea zero, deci nu există cuvânt flexibil fără radical. 5.1. Precizări terminologice [1] În cazul în care avem un cuvânt nederivat, radicalul este identic cu rădăcina cuvântului: Mas-ă, cit-eam, alt-ui. În terminologie structuralistă, rădăcina se numeşte morfem lexical independent( MLI). Notă. Termenul MLI se compune din membrii a două clasificări ale morfemelor, înţelese ca unităţi minimale de expresie, dotate cu semnificaţie, indiferent de felul acesteia, respectiv: [1a]. după posibilităţile combinatorii, deci relaţiile contractate:  morfeme independente/ morfeme dependente (=pot apărea singure/ nu pot apărea singure). Independenţa este absolută (cal, om, tren) sau relativă, acceptată prin analogie (codru, map-ă). [1b]. după tipul de înţeles:  morfeme lexicale/ morfeme gramaticale La cele lexicale intră rădăcina şi afixele derivative (sufixe şi/sau prefixe). [2] În cazul în care cuvântul este derivat (cu sufix sau / şi prefix), radicalul este format din rădăcină (= MLI) + afixul derivativ (sufix sau / şi prefix), numit morfem lexical dependent (MLD). Exemplu. Substantivul derivat “ursuleţ” = urs- (MLI) + -uleţ (MLD). Se recomandă folosirea termenului rădăcină numai la cuvintele derivate, deci acolo unde R=rădăcină + afix derivativ. Exemplu.

Verbul “a descrie”, indicativ, imperfect 19

descriam (R) descri(MLD) de-

-scri- (MLI)

-am (F) (S gr.) -a-

-m (D p.I, sg/plr)

[3] În gramatica tradiţională, mai ales în flexiunea verbală, apare încă un termen, oarecum intermediar, aceea de temă (a unui mod sau timp), cu semnificaţia: radical + sufix modaltemporal (= sufix tematic).14 Vom folosi mai puţin acest concept, deoarece el implică fuziunea radicalului cu o parte din flectiv. 5.2. Radical invariabil vs variabil În condiţiile unei corespondenţe perfecte, matematice ca mod de organizare între planul expresiei (al laturii sonore, fonematice) şi cel al conţinutului (al laturii ideale), corespondenţă numită izomorfism, ar trebui ca radicalul să fie din punct de vedere fonematic o constantă absolută, adică total invariabil. În realitate, numai anumite cuvinte satisfac acest deziderat, adică au radicalul invariabil: cas- ă ( cas-e, cas-ei…). Cel mai adesea, radicalul cunoaşte anumite modificări în interior, numite în morfologie variaţii. Ele pot fi parţiale (în mod obişnuit) şi totale (rar aflate). [1] Variaţia parţială a radicalului se realizează prin apariţia pe anumite poziţii în paradigmă a unor modificări fonice, în timp ce o parte rămâne constantă. În plan fonematic, aceste modificări de la un membru la altul al paradigmei poartă numele de alternanţe fonologice: brad-θ / braz- I; frumos- θ/ frumoas- ă/ frumoş-i etc Se observă astfel că un radical în cursul paradigmei să aibă două sau mai multe variante la nivelul expresiei. În măsura în care radicalul, ca parte a unui cuvânt, a structurii acestuia, este considerat şi el morfem, unul de tip lexical, aceste variante la nivelul expresiei se numesc alomorfe ale radicalului.15

14

În acest sens se vorbeşte de tema perfectului simplu, tema imperfectului etc. Exemplu. Verbul “ a tăcea” : tăcu = tema perfectului simplu ( tăc- + -u); tăcuse =tema m.m.c.p. ( tăc- + -u- + -se); tăcea =tema imperfectului ( tăc- + -ea) 15 Alomorf = variantă a morfemului la nivelul expresiei; morfemul se realizează prin alomorfe, este o clasă de alomorfe. Exemplu. Fonem- alofon: pară, piară, poală, craph---[p]---[p], [p’], [p0], [ph] 20

Observaţie. Deoarece alternanţele fonologice sunt legate , condiţionate de anumite forme ale flectivului, în corespondenţă cu anumite sensuri gramaticale (gen, număr, persoană etc.), ele sunt purtătoare de semnificaţie gramaticală, ele anticipă într-un anumit fel semnificaţia flectivului, sunt cofuncţionale flectivului. Exemplu. Semnificaţia gramaticală de persoana a III-a conjunctiv din “să creadă” este anticipată de “ea”, în opoziţie cu “e” din “crede” (pers. a III-a, indicativ); semnificaţia din “crezi” este anticipată de “z”, în opoziţie cu “d”(“crede”), pers. a III-a,sg. Alternanţele fonologice se constituie într-un fel de flexiune secundă internă, dublantă a celei prime terminale. În plan informaţional, alternanţele reprezintă un caz de redundanţă, de repetare a aceleiaşi informaţii. Din punct de vedere al expresiei, al materialului sonor, ele sunt neeconomice (=risipă de material), dar foarte utile în realizarea practică a comunicării, date fiind condiţiile de transmitere a mesajului pe canal, prin care se pierd sau se distorsionează anumite segmente de expresie. [2] Variaţia totală a radicalului poartă numele de supletivism. Vorbim în acest caz de radical cu forme supletive, total diferite unele de altele. Exemplu. Verbul a fi: (a) fi, sunt, eşti, eram, fusese; verbul a lua: (a) lua, iau (iei); pronumele personal: eu, mie, pe mine; tu, ţie, tine. În general formele supletive ale radicalului sunt rezultatul împletirii mai multor paradigme (verbul a fi, din latinescul sum, fui, *fire [din latinescul fieri]) şi mai rar rezultatul unor modificări fonetice în cazul uneia şi aceleiaşi paradigme. De regulă, formele supletive comportă şi neregularităţi în flectiv, în sensul amalgamării radicalului cu flectivul, ceea ce face analiza structurii morfematice fie dificilă şi neeconomică, fie imposibilă. Asemenea forme sunt date în gramatici la cuvinte neregulate.

6. FLECTIVUL

21

 Flectivul constituie partea variabilă a cuvântului, variabilitate asociată cu diferite valori gramaticale.  El poate fi definit negativ, fiind unitatea, rezultată din prima reglementare, ce nu conţine radicalul. De aici începe gramatica. Prin urmare, se impun judecăţile: [a] Ca structură, flectivul este format numai din morfeme gramaticale, unul sau mai multe, toate dependente; [b] Dacă este format din mai multe morfeme, spunem că el însuşi este analizabil, adică are structură morfematică: mas-ă, lucr-am [a + m]. În această calitate, componentele se numesc categorizatori. [c] Poate avea atât realizare pozitivă, cât şi realizare negativă (= aşa-numitul morfem zero): cas-ă, pom- [d] Poate fi de natură segmentală ( = realizat concret printr-un fonem sau mai multe) sau suprasegmentală, de tip accent şi / sau intonaţie. Flectivul suprasegmental nu funcţionează decât ocurent cu unul segmental, şi a nume îl dublează: cânt-ă (indicativ prezent: flectiv segmental = -ă), cânt-ă (indicativ, perfect simplu: morfem segmental: -ă+ morfem suprasegmental de tip accent). 6. 1. Tipologia flectivelor Flectivele se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care reţinem aici două mai importante: al numărului de afixe componente şi al poziţiei faţă de radical. 6. 1.1. După numărul de afixe (= morfeme) ce le compun, flectivele pot fi monomorfematice (= simple, ireductibile, neanalizabile, fără structură) şi plurimorfematice (= analizabile, cu structură morfematică). Numărul afixelor depinde de partea de vorbire şi categoriile gramaticale actualizate, în funcţie de care segmentarea morfematică se consumă într-o operaţie ( = diviziune) sau mai multe. Aşadar discutăm despre un specific al structurii morfematice al fiecărei părţi de vorbire, atât ca număr de afixe flexionare degajate ca ireductibile ( = nesegmentabile în continuare), cât şi ca rol gramatical al acestora. Astfel: (1) SUBSTANTIVUL actualizează în flexiune numărul (sg. / plr.), cazul (N, Ac, G, D, V) şi determinarea (determinare definită / determinare nedefinită). Altfel spus, categoriile de flexiune ale substantivului sunt numărul, cazul, determinarea. În ce priveşte genul (masculin, feminin, neutru ), acesta este o categorie fixă, dată prin semantica substantivului. Genul nu este o categorie de flexiune, adică substantivul are gen, dar nu se modifică după gen16. Referitor la reprezentarea acestei categorii în flectiv, ele se grupează astfel: 16

Genul fix nu este infirmat nici de aşa-numitele substantive mobile, de tip: elev – elevă ; pictor - pictoriţă; prinţ – prinţesă; turc – turcoaică; rege – regină; broască - broscoi etc., acestea fiind cuvinte separate, de sine stătătoare, aparţinând altei paradigme. 22

[a] numărul şi cazul se realizează împreună (=fenomen de sincretism) printr-o singură unitate de expresie, ca afix enclitic (=postpus radicalului), numit desinenţă. [b] Categoria determinării are morfem propriu, specific nominalului, numit articol (hotărât sau nehotărât), un afix enclitic, situat după desinenţă (pentru cel hotărât) sau proclitic17, ocupând poziţie înaintea radicalului (pentru ambele tipuri). Prin urmare, segmentarea morfematică a unui substantiv se consumă într-o operaţie, maximum două, degajând un afix, maximum două: Exemplu 1:

carte cart-

-e

în care: cart- = radical -e = flectiv monomorfematic de tip desinenţă (număr + caz) Segmentarea este aceeaşi şi în cazul în care flectivul are o realizare negativă, marcată prin desinenţa zero: Exemplu 2:

pom

canapea



pom

canapea

lucrător lucrător



basma



basma



Fiind o parte de vorbire flexibilă, vom sesiza prezenţa componentei ce modifică sensul nominal, adică flectivul. Aşadar subliniem că substantivul are drept flectiv desinenţa  . Desinenţa zero se pune în evidenţă fie prin comparaţie cu un alt membru al paradigmei, de exemplu, plural: pom- / pom-i, fie prin comparaţie cu alt substantiv de acelaşi gen şi acelaşi număr, dar cu desinenţă pozitivă: Exemplu 3:

compară: pom- / pom-i cu: cadr-u / cadr-e

Prin urmare, desinenţa zero are o semnificaţie gramaticală bine determinată, rezultată din opoziţiile în cadrul paradigmei.18 Notă. Subliniem că desinenţa substantivală exprimă doar numărul şi cazul, nu şi genul, care nu este categorie de flexiune.

17 18

Articolul nehotărât cunoaşte doar forma proclitică. Desinenţa zero nu este o “invenţie”, un artificiu de analiză. Este reală, un morfem. 23

Exemplu 4:

cărţii cărţ-

-ii -i

-i

cărţ- = radical -ii = flectiv bimorfematic: i - = desinenţă de număr + caz (=sg., GD) i = morfem al determinării definite (=articol hotărât) Tot o singură unitate morfematică rezultă din segmentarea în cazurile de înlocuire a desinenţei prin articol: Exemplu 5:

şcoala şcoal-

-a

şcoal- = radical -a = morfem al determinării definite (= articol hotărât) În acest caz, articolul – a este un morfem cumulant, luându-şi asupra şi rolul desinenţei suprimate (număr + caz). Notă. Un alt model de segmentare, în care să acceptăm o desinenţă zero între radical şi articol (şcoal-+  +- a), nu-şi are justificare: nici un substantiv cu desinenţă –ă prin articulare nu conservă desinenţa (* şcoalăa). Observaţie. Segmentarea morfematică poate avea ca rezultat număr diferit de unităţi morfematice în funcţie de codul scris sau codul oral al limbii. În acestea din urmă, numărul unităţilor poate fi mai mic. Alte exemple: În acest sens vom lua ca exemple acelaşi cuvânt analizat la nivelul codului scris, respectiv al celui oral, şi anume forma articulată a substantivelor, la plural: elevii, copiii. Comparaţi: Cod scris:

elevii elev-

copiii -ii

-i24

copi-i

-ii -i

-i

în care avem: radical + flectiv bimorfematic, format din două unităţi: desinenţă şi morfem al determinării definite. Cod oral:

elevii elev-

copiii -ii[i]

copi-

-ii[ i ]

în care avem: radical + flectiv monomorfematic, format dintr-o singură unitate, întrucât semnul grafic –ii marchează un singur fonem (/ i / ).19 De reţinut: La substantive, flectivul este desinenţă, şi nu sufix ! [2] La ADJECTIV, flectivul urmează modelul substantival, reeditând prin acord nu numai tipurile de flectiv în planul expresiei, ci şi aceleaşi semnificaţii, constituind un fenomen de redundanţă. Există totuşi câteva deosebiri legate de natura şi numărul membrilor categoriilor gramaticale actualizate: [a] Comparativ cu substantivul, la adjectiv, genul are doi membri (masculin, feminin) şi constituie categorie de flexiune. Adjectivul se schimbă după gen. Prin urmare, desinenţa adjectivală exprimă sincretic genul + numărul + cazul. [b] Excluzând cazurile de substantivare, articularea la adjectiv este strict formală şi condiţionată de poziţia presubstantivală. În fapt, determinarea vizează substantivul: buna mea prietenă  prietena mea bună. Dacă în română, articolul hotărât ar fi proclitic20, asemenea majorităţii limbilor, nu s-ar impune asemenea “probleme”. Fireşte că în arborele cu constituenţi imediaţi, articolul va apărea la adjectiv: bunei (relaţii) bun-

ambiţioasei (prietene)

-ei -e-

ambiţioas-i

-e-

-ei -i

structuri, în care avem: - i = morfem al determinării definite, articulare poziţională - topica inversă. 19

De aici, importanţa cunoaşterii structurii morfematice a cuvântului flexibil ! Singura poziţie proclitică a articolului hotărât (propriu-zis) este cea de pe lângă substantivele proprii masculine şi femininele de tipul: Carmen > lui Carmen. 20

25

[c] Spre deosebire de substantive, unele adjective au şi categoria intensităţii (şi a comparaţiei), cu realizare analitică (v. adjectivul, din cursul de morfologie), cu morfeme de comparaţie (mai, mai puţin, tot atât / aşa [de], cel mai, foarte / extrem…[de]). Acestea au un statut special, nu se include nici la desinenţe, nici la sufixe.21 [3] La PRONUME, flexiunea este cu mult mai complicată şi eterogenă ( = există mai multe tipuri de flexiuni şi implicit mai multe tipuri de structuri morfematice şi afixe în flectiv). La modul general, reţinem: [a] Pronumele flexibile actualizează trei categorii gramaticale: gen + număr +caz, realizate clar la GD, prin desinenţă:  fie desinenţă bimorfematică (singular): altui[a]

alt - -a]

-ui

-u-

-i

în care: alt- -a= radical -ui = desinenţă bimorfematică: -u- = desinenţă de masculin, singular; -i = desinenţă de GD

 sau în forma de feminin:

altei[a]

alt- [-a]

-ei

-eîn care: alt- -a = radical [rădăcină + amplificativ pronominal] -ei = desinenţă bimorfematică: -e- = desinenţă de feminin, singular; 21

În latină, germană, aceste forme sunt sufixe. 26

-i

-i = desinenţă de GD

 fie desinenţă monomorfematică ( = cazul realizat sincretic cu genul şi numărul), la plural: altor[a]

alt- [-a]

-or D de plr., ambele genuri, GD

Prin urmare, analiza morfematică se consumă într-o operaţie sau două (una sau două unităţi morfematice), iar flectivul este de tip desinenţă. La fel ca la adjectiv şi diferit de substantiv, pronumele se schimbă şi după gen şi are numai două genuri. [b] Categoria persoanei, actualizată de pronumele personale 22, nu este o categorie gramaticală realizată flexionar, în flectiv, ci una absorbită de bază ( = realizată prin forme diferite ale radicalului). La pronume, persoana nu se realizează prin desinenţe ( sau sufixe). Exemple de structuri morfematice:  pronumele posesiv: al +  ; a +  ; a + i; a + le ; al + or

//

sg.

me + u ( tă - u, să - u) mea +  (ta - , sa - ) plr. me + i (tă - i, să - i) me+ le (ta- le, sa– le)23

//

sg. nostr + u (vostr – u) noastr+ ă ( voastr – ă)

22

A se avea în vedere opoziţia personal / apersonal (= refuză categoria persoanei ). Aici se face referire la pronumele personal, personal de politeţe, reflexiv, personal de întărire şi pronumele posesiv. 23 După modelul: ră-u, rea-, ră-i, re-le etc. 27

plr.

noştr + i ( voştr – i) noastr+ e ( voastr– e)24

 pronumele semiindependent: N-Ac: cel-, cea- , ce-i, ce-le

G-D: cel-ui, cel-ei, cel-or

 pronumele nehotărât: N-Ac: alt-ul, alt-a,

alţ-ii, alt-ele

G-D: alt – ui - a, alt – ei - a, alt – or - a La pronume apersonale, după G-D, apare un –a (= particulă deictică): pronumele demonstrativ: acestuia, acesteia, acestora etc.; pronumele nehotărât: altuia, alteia, altora, situaţie aflată şi la pronumele relativ, respectiv interogativ: căruia, căreia, cărora sau negativ compus: nici unuia, nici uneia, nici unora. Particula –a este numită amplificativ pronominal şi face parte, nu din flectiv, ci din radicalul pronominal. Exemplu: acestora acest - … - a

-or-

[4] La VERB, clasă de cuvinte cu o flexiune bogată, flectivul are extensiune amplă, de la un afix la patru afixe, grupate în: [a] sufixe modale sau modal-temporale (unul sau două), situate imediat după radical; [b] desinenţe de număr şi persoană (una sau două), situate după sufixe. Structura morfematică la verb este configurată astfel:  Radical + sufix + desinenţă Exemplu 1:

24

După modelul: acr-u, acr-ă, acr-i, acr-e etc. 28

citind cit-

recitind -ind

recit-

re-

-ind

-cit-

în care, cit / recit = radical, format din rădăcină +/- afixe lexicale; -ind = flectiv materializat printr-un sufix modal ( sufix gerunzial) Exemplu 2: citim cit-

-im -i-

-m

în care, cit- = radical; - im = flectiv: sufix de prezent (-i-) + desinenţă de persoană şi număr (-m) Exemplu 3: recitirăm recit-

-irăm -i-

-răm -ră-

-m

în care, recit- = radical: re- = prefix; -cit- = rădăcină; -irăm = flectiv: -i- = sufix de prezent; -răm = grup (bi-)desinenţial: -ră- = desinenţă de plural; 29

-m = desinenţă de persoana I Exemplu 4: recitiserăm

recitre-

-iserăm -cit-

-ise-

-răm

-i-se-răîn care, recit- = radical: re- = prefix; -cit- = rădăcină; -iserăm = flectiv: -ise- = grup bisufixal: -i- = sufix de perfect; -se- = sufix de mai mult ca perfect; -răm = grup bidesinenţial: -ră- = desinenţă de plural; -m = desinenţă de persoana I. Observaţie. Nu trebuie să se inverseze sufixul cu desinenţa !

-m

Notă. Situaţia flectivului zero de la substantiv poate fi aflată şi la verb, unde flectivul poate fi zero în totalitate sau anumite segmente. Exemplu 5: merg

citesc



merg



-esc

cit-



-esc-

30

-

mergi - i

merg- -

-i

în care, flectivul = fie “zero”, în totalitate, sufix şi desinenţă negative; fie secvenţial: desinenţa “zero”, desinenţă de persoană şi număr ori, în cel de pe urmă exemplu, sufix negativ sau “zero”, de prezent. Observaţie. La modurile nepersonale, există doar sufixe (modale sau modal-temporale ), nu şi desinenţe (nici măcar “zero”), căci verbul la moduri nepersonale nu prezintă opoziţii de persoană şi număr. 6. 2. O a doua clasificare a componentelor ( = afixelor) ce compun flectivul are în vedere poziţia faţă de radical şi gradul de coeziune cu radicalul (strâns legate între ele). În funcţie de acestea, formele flexionare se clasifică în sintetice (sau simple) şi analitice (sau compuse). 6. 2.1. Formele sintetice presupun ca flectiv cel puţin un afix, caracterizat prin:  poziţie enclitică faţă de radical şi fuzionat (grafic şi fonic cu acesta)25;  succesiune în ordine fixă (de la stânga la dreapta: radical + afix), adică nepermutabile, neinversabile (*afix + radical);  succesiune nedisociabilă, adică între ele (radical şi afix) nu pot fi inserate alte segmente. Dacă flectivul formelor sintetice este plurimorfematic ( = mai multe afixe), toate componentele sunt enclitice, fuzionate unele cu altele (în contiguitate directă), tot în ordine fixă (în interiorul grupului), nepermutabile şi nedisociabile. Astfel considerăm flectivul unei forme sintetice un flectiv continuu, numit adesea în gramatica tradiţională terminaţie. Flectivul continuu este reprezentat prin:  desinenţe ( gen + număr + caz): grupul nominal;  sufixe ( mod + timp ) + desinenţe ( număr + persoană ): verb.

25

În termeni lexicografici: un singur cuvânt, ale cărui limite de stânga şi de dreapta sunt marcate prin spaţii albe în codul scris. 31

Tot în flectivul continuu26, la substantiv, intră, ca ultim component, morfemul determinării definite ( = articolul hotărât enclitic ). Forme sintetice se află atât în flexiunea verbală, la nivelul modurilor şi timpurilor “simple”, cât şi în flexiunea nominală (substantiv, pronume, adjectiv) Observaţie. De obicei, există o asimetrie între dispunerea lineară (în succesiune) a segmentelor (morfemelor) ce constituie latura de expresie a cuvântului şi realizarea globală şi simultană a semnificaţiilor lexicale şi gramaticale ale aceluiaşi cuvânt (= latura de conţinut). Altfel latura de expresie se realizează în succesiune (segment după segment, eşalonate în timp şi spaţiu), iar latura de conţinut simultan. 6. 2.2. Formele analitice sau compuse se caracterizează în structura lor prin faptul că au cel puţin două afixe, dintre care:  unul are poziţie enclitică faţă de radical, formând cu acesta un lanţ fonematic continuu, nedisociabil şi nepermutabil ( asemenea unui sufix sau desinenţe );  altul ( sau altele ) în poziţie proclitică (= antepuse radicalului), nefuzionate cu acesta ( nici oral, nici în scris ), cu oarecare mobilitate faţă de radical (= permutabile) şi disociabile de acesta ( = permit inserarea de elemente străine paradigmei). Forme analitice conţin aproape toate părţile de vorbire flexibile, dar cu pondere diferită.

Prin urmare: [[A]]

Forme analitice aflăm în primul rând în flexiunea verbală27.

Exemplu:

ai urmărit ?

urmărit-ai ?

ai şi urmărit ?

Deoarece afixul proclitic este permutabil ( = mobil ), formele analitice se mai numesc şi forme cu afix mobil. Flectivul acestora este unul obligatoriu discontinuu, întrerupt, adică între elementele lui componente ( = afixul proclitic şi cel enclitic ) se află radicalul. 26

Exemplele date (până la acest punct din curs) pentru afixele flexionare au avut în vedere numai formele sintetice. 27 Inventarul formelor verbale analitice în limba română:  indicativ: perfect compus, viitor I ( propriu-zis, perifrastic şi popular ), viitor II (sau viitor anterior);  conjunctiv: prezent şi perfect;  condiţional-optativ: prezent şi perfect;  prezumtiv: prezent şi perfect;  infinitiv: prezent ( cu morfemul a), perfect;  supin ( cu un statut “oarecum” …incert). Observaţie. Se exclude categoria diatezei a cărei realizare morfologică este discutabilă:  diateza activă: nu are morfeme proprii;  diateza pasivă: este o construcţie, situată la nivel sintactic;  diateza reflexivă: este o sintagmă ( pronume reflexiv + diateză activă) în planul expresiei, iar, în conţinut un conglomerat de sensuri dependente în mare măsură de semantica lexemelor verbale. 32

Exemplu:

ai urmărit urmăr-

ai…-it

ai

-it,

în care: ai…-it = flectiv discontinuu întrerupt ( de indicativ, perfect compus, persoana a II-a, singular ) ai = afixul mobil proclitic (aici: de tip verb auxiliar) -it = afix enclitic ( de tip sufix) Segmentarea morfematică acestor forme ( radical + flectiv ) nu urmează succesiunea lineară a componentelor ( ai + urmărit ): radicalul este inserat în flectiv sau altfel spus partea lexicală “fuzionează” cu cea gramaticală. Succesiunea lineară se face utilă doar ca procedeu de învăţare şi recunoaştere a diferitelor forme analitice, mai cu seamă pentru limbi străine. În legătură cu structura formelor verbale analitice în planul expresiei şi a semnificaţiilor gramaticale ale flectivului ( = ale componentelor flectivului ) remarcăm următoarele: [1] În ordine lineară, o formă verbală analitică sau compusă conţine un afix (sau grup afixal) proclitic şi o secvenţă ce conţine radicalul, asimilabilă în mare unei teme verbale ( = radical + sufix ). [a] Afixul mobil poate fi:  o conjuncţie devenită morfem modal : să;  o prepoziţie devenită morfem verbal: de, pentru, la etc. de la supin; a de la infinitiv;  trei auxiliare de origine verbală cu paradigmă completă, identică sau în parte diferită de a verbelor de origine, respectiv: a fi, a vrea, a avea. Vom sublinia următoarele aspecte: [a1] În structura oricărei forme verbale compuse (cu auxiliar) intră câte un singur auxiliar. Prin urmare, de exemplu, în voi fi scris, auxiliarul este a fi, el însuşi la viitorul I (aşa-numitul viitor I academic), cu forma voi fi, nu două auxiliare ( a vrea şi a fi). [a2] În structura conjunctivului perfect, auxiliarul a fi este folosit la conjunctiv prezent, cu formă invariabilă: să fi ( scris). La fel la prezumtivul prezent: Să fi scriind eu toate acestea…?- structură fixă pentru toată paradigma prezumtivului, indiferent de persoană şi număr.

33

[a3] În structura viitorului I popular, auxiliarul a vrea este folosit invariabil, cu forma o ( vor or o): o să scriu; o să scrii etc. [a4] În structura viitorului I perifrastic, auxiliarul a avea are paradigma identică cu a verbului predicativ a avea la prezent: am să scriu, are să scrie etc. [b] Secvenţa ce conţine radicalul coincide formal cu una din formele numite infinitiv ( voi scrie), participiu (am scris), gerunziu (va fi scriind), conjunctiv (am să scriu), aparţinând aşanumitelor moduri nepersonale, respectiv personal, în cazul conjunctivului. În fapt, în această ipostază, ca elemente componente într-o formă analitică, ele ne apar nu ca unităţi (= cuvinte de sine–stătătoare, membri ai unei paradigme), ci ca subunităţi, integrate obligatoriu unei structuri ample. De aceea spunem că ele sunt doar omonime cu formele verbale (ne)personale şi numite convenţional în acelaşi fel (= infinitiv, participiu, gerunziu, conjunctiv). Altfel spus, infinitivul, gerunziul, participiul, conjunctivul ne apar atât ca unităţi ai unei paradigme, cât şi ca subunităţi în structura unor membri ai paradigmei.

Comparaţi:

a) Nu poate veni. (infinitivul = unitate) Nu va veni. (infinitivul = subunitate) b) Nuvela scrisă de el…( participiul = unitate) Nuvela a fost scrisă de el. ( participiul = subunitate) c) Amintindu-i acestea, plecă liniştită. (gerunziul= unitate) Va fi amintind el acestea, arunci. ( gerunziul = subunitate) d) Mi-am dorit să-i scriu. ( conjunctivul = unitate) Am să-i scriu…( conjunctivul = subunitate)

[2] Încercând să stabilim o corespondenţă ca semantică gramaticală între elementele flectivului din formele verbale sintetice ( sufixe + desinenţe ) şi cele din formele verbale analitice, se pot face următoarele aproximări: [a] Opoziţia fundamentală este de natură temporală şi are două valori, în esenţă imprimate de afixele enclitice ale secvenţei ce conţine radicalul, cu sau fără cooperarea auxiliarului: [a1] anterioritate, realizată în timpurile trecute (faţă de momentul enunţării sau faţă de un alt timp), bazate toate pe participiu:  singur: perfect compus = am scris;  în cooperare cu auxiliarul a fi la infinitiv sau conjunctiv invariabil:  viitor anterior: voi fi scris;  condiţional-optativ, perfect: aş fi scris;  conjunctiv, perfect: să fi scris; 34

 

prezumtiv, perfect: voi fi (aş fi, să fi) scris; infinitiv, perfect: a fi scris; a fi plecat etc.

[a2] nonanterioritate, realizată prin timpurile prezent şi viitor, bazate pe infinitiv şi gerunziu:  condiţional-optativ, prezent: aş scrie;  prezumtiv, prezent: să fi scriind. Se avansează astfel ipoteza că secvenţa ce conţine radicalul este decisivă prin sufixele ei ( = de aceea este un fel de temă verbală) pentru valoare atemporală a formei compuse în ansamblu. Notă. Un loc aparte ocupă viitorul perifrastic ( ambele forme fiind prezente în limbajul popular), de tipul am să scriu, o să scriu, în a cărui structură intră o formă verbală personală ( = conjunctivul), nu una nepersonală.. Fenomenul se poate explica prin echivalenţa, în limba română, a conjunctivului cu infinitivul: Comparaţi:

pot scrie cu: pot să scriu; n-are ce scrie cu: n-are ce să scrie etc.

Datorită prezenţei conjunctivului, viitorul perifrastic este singura formă verbală ale cărei componente au, fiecare, flexiune personală şi ca atare categorii de număr şi persoană; sunt dublu marcate: am ( persoana I, singular) să scriu ( persoana I, singular); ai să scrii; are să scrie; avem să scriem etc., dând impresia unei sintagme ( cu înţelesul din sintaxă: combinaţie de termeni). Comparaţi: vreau să scriu; vrei să scrii cu: am să scriu; ai să scrii etc. [b] Afixului mobil de tip “auxiliar” îi revin următoarele două tipuri de semnificaţii: [b1] modale– diferite în funcţie de auxiliar, unul sau altul, al cărui înţeles, într-o formă gramaticalizată, este transmis de verbul de origine; [b2]de număr + persoană - , prin flectivul propriu al auxiliarului. Notă. Un loc aparte ocupă prezumtivul prezent, a cărui valoare modală nu este dată de auxiliar, ci de secvenţa ce conţine radicalul ( = gerunziu). Numai astfel explicăm deosebirea modală şi temporală dintre prezumtiv prezent şi viitor anterior, conjunctiv perfect, condiţionaloptativ perfect. Exemple:  prezumtiv, prezent: voi fi scriind; să fi scriind; aş fi scriind;  celelalte forme modale şi temporale: voi fi scris; să fi scris; aş fi scris. Cât priveşte distincţia prezumtiv perfect / viitor anterior, conjunctiv perfect, condiţionaloptativ, perfect, aceasta nu este sesizabilă şi nici nu se justifică prin expresia formei verbale înseşi, ci numai contextual.

35

[c] Repartizarea componentelor flectivului pe tipuri de semnificaţii verbale (modale, temporale, de număr şi persoană) este doar o aproximare. Finalmente, semnificaţia gramaticală de ansamblu a unei forme verbale analitice nu este o sumă mecanică a componentelor de tip adiţiune, ci o sinteză, rezultat al combinaţiei, în sens chimic, al completării valenţelor libere în sensul exprimării formei ca întreg regăsit în paradigma cuvântului flexibil avut în vedere. În cazul unei analize morfematice, obligatorie şi perfect argumentabilă este doar prima diviziune, cea care separă radicalul de flectivul discontinuu întrerupt. Diviziunea a doua este doar o aproximare a repartizării pe semnificaţii a componentelor, repartizare destul de eterogenă. Cu certitudine, auxiliarul este indicatorul pentru număr şi persoană şi ar corespunde desinenţelor de la formele sintetice. Auxiliarul este încă implicat, de la caz la caz, şi în realizarea valorilor modaltemporale, asemenea sufixelor din flexiunea sintetică, dar în colaborare cu sufixele secvenţei ce conţine radicalul. Se pot face divizări în continuare, dar ele nu separă tranşant tipuri de semnificaţii. Prin urmare acestea nu pot fi recomandate. [3] În ce priveşte conjunctivul prezent, acesta este o formă analitică prin afixul mobil să, morfem specific conjunctivului. Excluzând persoana a III-a, cu desinenţe diferite de ale indicativului prezent, conjunctivul este identic cu indicativul.

Exemplu: Segmentarea morfematică se poate face în două variante: a).

să scriem scri-

să….-em

să

-em

-e-

36

-m

b).

să scriem scri-

să…-em

să…-e-

-m

să

-e-

Este singurul caz în care flectivul modal-temporal este reprezentat prin două unităţi morfematice, una pentru mod (să), alta pentru timp (-e-). În restul situaţiilor, morfemul modal nu este separabil de cel temporal ( = au realizare sintetică). Dintre cele două modele, se preferă modelul b, în care elementele flectivului modaltemporal (conjuncţie+sufix) sunt situate discontinuu la acelaşi nivel. Analiza este aceeaşi şi în cazul în care sufixul de prezent zero sau desinenţa este zero sau şi sufixul şi desinenţa sunt zero.

b 1) Să vadă

vad-

să…-ă să… 

să

b2). Să văd

37

-ă



să…

văd

să…

 

să b3). să creez

cre-

să…ez



să…-ez

să

-ez

[4] Tot ca formă analitică este considerat şi infinitivul prezent, al cărui morfem modal (-temporal) este discontinuu întrerupt:

a crea

cre-

a…a

a vedea

ved-

a…ea

a merge

merg-

a…e

38

a citi

cit-

a…i

a coborî

cobor- a…î

[5] O formă verbală stranie atât ca statut morfologic (verb / substantiv), cât şi ca plasare a ei în flexiunea verbului este supinul. De regulă, supinul este plasat între formele sintetice, cu unele reţineri, în sensul că ar putea fi şi formă analitică, iar discuţiile vizează în esenţă statutul morfologic al segmentelor de, în, la, pentru…din structura supinului, morfeme sau prepoziţii (strict mecanic: supin = de, la, în, pentru…+ participiul verbului de conjugat invariabil): de creat, de văzut, la peţit, pentru citit, din mers etc. În fapt, discuţia se pune astfel: a1) dacă aceste segmente (de, la, în, din, pentru…) sunt morfeme, asemenea afixelor mobile, supinul este o formă verbală analitică (nicidecum sintetică); a2) dacă sunt prepoziţii propriu-zise, supinul iese din sfera flexiunii verbale ca mod de sinestătător, adică se reduce la participiul verbal invariabil, în ciuda deosebirilor de înţeles gramatical. Nici una din cele două afirmaţii nu este deplin adevărată, dar nici infirmată: b1) Spre caracter morfematic ar duce: imposibilitatea inversării componentelor (de citit, nu şi *citit de), situaţie validă şi în cazul prepoziţiei; imposibilitatea intercalării vreunui element (adverb, pronume); obligativitatea acestor segmente proclitice; înţelesul diferit al formelor cu aceste segmente: de scris, la pescuit…faţă de cele care-l omit: citit, pescuit etc. b2) Spre caracter prepoziţional ar duce nefuzionarea acestor segmente cu celălalt component (nici grafic, nici fonic). Subliniem că supinul poate fi considerat o formă analitică: de citit

cit-

de…-it, cu flectiv discontinuu întrerupt.

[[B]] Problema flexiunii analitice ( a formelor analitice) în cadrul grupului nominal se pune ca mod diferit, în funcţie de includerea sau neincluderea în paradigma substantivului a articolului ca morfem al determinării. [1] În cazul în care articolul nu face parte din substantiv, formele analitice şi implicit flectivul discontinuu întrerupt ocupă un loc modest, ilustrat prin: (a) Ac1 al complementului direct cu pe, morfem, legat de sensul personal (al substantivului): 39

pe copil

pe…

copil

Notă. Trebuie făcută corect distincţia între pe morfem ( = intraacuzatival) şi pe prepoziţie (= extraacuzatival), mai ales al complementului indirect.

(b) GD cu lui proclitic: lui Ion, Lui Carmen, lui taică-tău, lui vodă, lui mai… lui frate (-tău) frat-

lui…-e

lui

-e

(c) aşa-numitele construcţii echivalente cu GD, realizate formal ca Ac3 , cu unităţile a şi la: soră a trei fraţi / soră la trei fraţi; tată a trei copii / tată la trei copii etc. Aceste construcţii sunt Ac3 echivalente cu GD şi ca atare nu se află incluse în perimetrul formelor analitice. (d) Potrivit gramaticii tradiţionale, se poate vorbi despre un flectiv discontinuu întrerupt şi în cazul substantivelor în G precedate de al (a, ai, ale): al studentului, a studentei, ai studenţilor, ale studentelor, considerat articol genitival sau, într-o terminologie modernă, morfem al genitivului: Exemple:

(carte) a studentului

student-

a…-ului

a

-ului -(u)  40

-lui

(prieteni) ai studentelor

student-

ai…-elor

ai

-elor -e-

-lor

În realitate există suficiente argumente gramaticale pentru a-l exclude pe al ( a, ai, ale) atât din rândul articolelor, cât şi al morfemelor de genitiv28. Al ( a, ai ale) este un pronume posesiv, ocupant al poziţiei obiectului posedat într-o sintagmă posesivă. Apare în două ipostaze fundamentale: (d1) ca pronume posesiv ”titular”, substitut al numelui obiectului posedat: Ai studentului sunt la mine. Cursurile sunt ale studentului. Cursurile mele şi ale prietenei se află pe discheta din faţă. (d2) ca pronume posesiv dublant, reluant sau anticipant29, al numelui obiectului posedat: Cea mai bună prietenă a studentului este ştiinţa. Al studentului interesant interviu îl găseşti în acest cotidian. În nici una din cele două ipostaze, al (a, ai, ale) nu aparţine genitivului; nefiind un morfem al acestuia, nu intră în paradigma substantivului, nu este component în flectivul genitivului. Notă. Un caz aparte îl reprezintă al (a) ca substitut al unei prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale cu genitiv, asimilate formal unui substantiv articulat: În jurul universităţii şi al cetăţii sunt parcate multe maşini. Au ajuns în oraş înaintea mea şi a prietenilor voştri. 28

Vezi Structura morfologică a limbii române contemporane. Partea I (curs), p. 86-102, 2002, UPM, C.Z.U. 811.1.35.’366 (075.8.) 29 Se aseamănă cu pronumele personal neaccentuat care anticipă sau reia un complement direct sau complement indirect: Pe student, l-am ascultat. L-am ascultat pe student. Studentei îi plăcea dansul. Studenţilor le plac sportul şi drumeţiile. etc. 41

Ca interpretare, al, a sunt ori prepoziţii, ori pronume. Iar prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale cu genitivul nu pot fi în acest caz. Şi atunci s-ar putea vorbi despre existenţa substantivelor semiindepente.30 [2] În situaţia în care includem în paradigma substantivului şi articolul, avem flectiv discontinuu întrerupt în situaţiile în care substantivul este precedat de articolul nehotărât: un, o, unui, unei (sg-plr, masc./ fem.), nişte, unor (forme omonime, plr., masc.-fem.).

Exemple:

(cartea) unui prieten

unor prieteni

prieten unui…-

unui

prieten-

-

unor…-i

unor

[ un-

-i

-or ] [-or-

… ] 31

[[C]] Pronumele nu are forme analitice. Notă. La genitiv, statutul lui al (a, ai, ale) în faţa pronumelor este acelaşi cu cel înregistrat la substantiv cu morfemele la, a: Le-a dat la toţi. [[D]] La adjectiv, realizarea categoriilor de gen, număr, caz (prin acord) este totdeauna sintetică. Observaţie. Categoria comparaţiei şi a intensităţii este totdeauna analitică, realizată prin morfemele de comparaţie şi intensitate: Exemple: Comparativ: mai, mai puţin, tot aşa (atât), la fel de; Superlativ relativ: cel / cea / cei / cele mai (puţin); 30

Termenul de substantiv semiindependent aparţine lui G. G. Neamţu. Ar mai putea funcţiona ipoteza numirii particulelor sau morfemelor anticipative prepoziţionale: anticipă, reiau, dublează prepoziţia, aici: înaintea, respectiv locuţiunea prepoziţională, în exemplul dat: în jurul. 31 Un model de analiză morfematică a unui articol nehotărât ( morfem al determinării nedefinite). 42

Superlativ absolut: foarte, nemaipomenit de, zăpăcitor de, uluitor de etc. Observaţie. Cel (cea, cei, cele) nu este un articol al adjectivului, ci un adjectiv / pronume demonstrativ semiindependent: studenta cea isteaţă; cei tari etc. Ca atare, nu ţine de flexiunea adjectivală, deoarece nu poate fi vorba de o dublă determinare a adjectivului faţă substantiv, adică prin acord şi prin morfemul cel /cea etc. [[E]] La numeral, flexiunea este redusă. Ea este de regulă sintetică. Construcţiile echivalente cu G-D ( cu prepoziţia a şi la) au acelaşi regim ca la substantiv.

7. MORFEMATICA VERBULUI. STRUCTURA FORMELOR SINTETICE – detalieri [A] Formele verbale sintetice În majoritatea cazurilor, formele verbale sintetice au o structură morfematică clară, dependentă ca realizare concretă de tipul paradigmatic căruia îi aparţine verbul şi de forma (ne)personală a cestuia. Clasificarea va avea drept criteriu capacitatea de-a accepta sau persoana:  Forme verbale sintetice personale;  Forme verbale sintetice nepersonale. Argumente generale de analiză morfematică 7.1. Forme verbale sintetice nepersonale  Inventar: gerunziu, participiu, infinitiv – fără “a”  Gerunziu: radical + sufix modal “-ind / -ând” Exemple:

scriind

scri-

jucând

-ind

juc-

-ând

Observaţie. Ca toate modurile nepersonale, gerunziul nu are desinenţe. Nota 1. La unele verbe, radicalul este redus la un fonem: bând, dând etc. Nota 2. În combinaţie cu unele pronume personale neaccentuate, sufixul gerunzial are un amplificativ fonic ( -u ): urându-l, iubindu-l etc. Acest amplificativ fonic face parte din sufix, 43

constituind un alomorf, deci o variantă, condiţionat fonetic. Nu este unitate morfematică de sine-stătătoare. Exemplu:

iubindu-(l)

iub-

-indu-

Nota 3. Acordat cu un substantival, gerunziul îşi schimbă clasa lexico-gramaticală în adjectiv. În consecinţă, va avea desinenţe adjectivale de gen, număr, caz ( …, - ă, -i, -e). Sufixul –înd / -ând nu mai are semnificaţie modală, nu mai este afix flexionar, ci devine un afix derivativ (= sufix lexical) şi intră în structura radicalului adjectival, care, astfel, este format dintr-o rădăcină (morfem lexical independent = MLI) şi un sufix lexical (morfem lexical dependent = MLD):

Exemplu:

(lebădă) murindă

(R) murind-

-ă (F = D sg., fem., N-Ac)

(r) mur (MLI)

-ind- (S derivativ = lexical) (MLD)

Nota 4: Acelaşi fenomen se întâmplă şi în cazul conversiei substantivale. Exemplu:

intrândurile (clădirii)

44

( R ) intrând-

( r ) intr(MLI)

-urile (F)

-ând- (S derivativ) (MLD)

(D plr., N-Ac) -uri- -le ( art.hot.enclitic) (Morfem al determinării definite)

 Participiu: radical + sufix modal ( modal-temporal) Participiul românesc are două sufixe: -t / -s:  sufixul participial –t, realizat în două alomorfe: (a1) cu structură bimorfematică (sufix temporal de trecut + sufix participial propriu-zis): -at, -ut, -it, -ât, la verbele cu infinitivul în –a, -ea, -i, -î şi o parte dintre cele în –e (lucrat, băut, iubit, urât, văzut, făcut, cerut etc.), în care: -a-, -u-, -i-, -â-, -u- sunt sufixe de trecut. Exemple: lucrat

lucr-

băut

-at

-a-

bă-

-t

-ut

-u-

iubit

iub-

-t

văzut

văz-

ur-

-i-

-ât

-t

-â-

făcut

-ut

-u-

-it

urât

-t

făc-

cerut

-ut

-u-

45

-t

cer-

-t-

-u-

-ut

-t

Notă. Sufixul de trecut îl regăsim în structura de perfect simplu şi de mai mult ca perfect: lucrai, lucrasem; băui, băusem; iubii, iubisem; urâi, urâsem; văzui, văzusem; făcui, făcusem; cerui, cerusem etc. (a2) cu structură monomorfematică, doar –t, fără sufix temporal, la câteva verbe de conjugarea a III-a ( terminate în –e): spart, rupt, frânt, copt etc. Exemplu:

spart spar-

-t

Notă. Sufixul participial –t poate fi analizat şi ca bimorfematic, cu morfemul temporal realizat negativ: Exemplu:

spart spar-

-t



-t

(b) Sufixul participial –s, cu structură monomorfematică, pentru o parte din verbele în –e: scris, zis, dus, spus, mers, plâns, râs, ars etc. Exemplu:

zis zi-

dus -s

du-

râs -s

râ-

-s

Notă. Verbele cu sufixe monomorfematicela participiu ( scris, spart), caracterizând o parte din verbele cu infinitivul în –e, au la perfect simplu sufixul gramatical –se-, respectiv: -t -se: spart / sparse; -s -se: scris / scrise etc. Observaţie. În limba română, participiul are un statut gramatical aparte şi incert. Ca element component în structura unor forme verbale analitice (indicativ: perfect compus, viitor anterior; condiţional-optativ şi conjunctiv: perfect; infinitiv: perfect; gerunziu: perfect; diateza pasivă, integrală), el este în fapt nu neapărat un mod propriu-zis, cât o subunitate a 46

unei forme analitice, comparabil cu tema verbală a formelor sintetice (= radical + sufix modaltemporal, ca în exemplele: perfect simplu: scrisei; mai mult ca perfect: scriseserăm etc.) Folosit cu formă variabilă, acordat cu un nume, el este asimilabil adjectivului, iar în această calitate, la fel ca în cazul gerunziului acordat, sufixul devine sufix derivativ, lexical, şi intră în structura radicalului adjectival ( R = rădăcină + sufix derivativ ): carte deschisă, copaci uscaţi, om cinstit, cuib părăsit etc. deschisă uscaţi cinstit

deschisdeschi(MLI)

-s(MLD)

-ă

uscaţ-

usc(MLI)

-i -at(MLD)

cinstit cinst(MLI)

-

-it(MLD)

( c ) Acelaşi statut îl are participiul şi în structura diatezei pasive: Exemplu:

Cartea ţi-a fost recenzată de critici serioşi, avizaţi în lingvistică.

Prin această asimilare, posibil să dispară participiul ca mod verbal. Soluţie: Vom analiza contexte referitoare la distincţia mai veche participiu verb (= sens pasiv) / participiu adjectiv sau adjectiv participial ( = sens activ): Carte citită ( de cineva); pământ cultivat ( de cineva) / om citit = om cultivat. În această variantă de interpretare, rămâne verb la participiu numai cel pasiv: cultivat cultiv-

-at

 (desinenţă)

-at-

a t (sufix temporal perfect) (sufix modal participial) Forma activă este asimilată adjectivului: cultivat

47



cultivat cultiv(rădăcină) (MLI)

-at (sufix derivativ) (MLD)

Participiului verbal îi este asimilat şi cel din structura diatezei pasive. [3] Infinitiv (fără a), în contextele în care poate fi complement direct sau face parte din construcţia relativă infinitivală, ca-n exemplele: Nu poate merge.(complement direct) Nu-i ce citi.(subiect) N-are ce face.(complement direct) Are structura: Infinitiv = radical + sufix modal (de infinitiv): -a / -ea / -e / -i / -î Este forma omonimă cu cea din structura modurilor şi timpurilor compuse, adică: indicativ: viitor I (voi citi); condiţional-optativ: prezent (aş citi); imperativ negativ, sg.: nu citi! 7. 2. Forme verbale sintetice personale Inventar:  indicativ: prezent, imperfect, perfect simplu, mai mult ca perfect;  imperativ: prezent. La toate formele verbale personale, flectivul materializează două categorii de semnificaţii gramaticale, având prin urmare două categorii de segmente morfematice corespondente: sufixe pentru mod şi timp, respectiv desinenţe pentru număr şi persoană. Model morfematic de referinţă: Verb mod personal: radical + sufix (gramatical) + desinenţă [1] Indicativ: prezent Timpul prezent prezintă o structură complexă, cu varietate sufixală şi desinenţială.  Structură: radical + sufix prezent + desinenţă persoană, număr Sufixul de indicativ prezent: (a1) la singular:

 majoritatea verbelor: realizare negativă ( ;

48

 la două grupe de verbe au realizare pozitivă, respectiv –ez / - eaz (conj. I, verbe de tipul: a lucra) şi –esc / -eşt (conj. a IV-a, verbe de tipul: a iubi) Notă. La persoana a III-a plural, sufixul este tot realizare negativă, persoana a III-a fiind omonimă cu persoana I, singular ( eu aud – ei aud) sau cu persoana a III-a singular (el poartă – ei poartă). (a2) La plural, persoana I şi a II-a, sufixul are realizare pozitivă şi variată, în funcţie de tipul de infinitiv:  I: -ă- / -a-: desenăm / desenaţi; lucrăm / lucraţi; creăm / creaţi; accentuăm / accentuaţi;  II: -e: vedem / vedeţi; avem / aveţi; bem / beţi; tăcem / tăceţi; dispărem / dispăreţi;  III: -e, cu accentul pe radical: alegem / alegeţi; facem / faceţi; mergem / mergeţi;  IV: -i: iubim / iubiţi; citim / citiţi; fugim / fugiţi; prăjim / prăjiţi; călătorim / călătoriţi; -â: urâm / urâţi; coborâm / coborâţi; hotărâm / hotărâţi etc. Desinenţele sunt numeroase, realizate pe număr şi persoană: Singular:  Persoana I:  : desenez; văd; aleg; iubesc; urăsc;  -u (u semivocală): dau, stau, scriu, iau, beau32;  -i: apropii, sperii etc.  Persoana a II-a: -i (final, semivocală): lucrezi, faci, citeşti;  -i (semivocală): scrii, apropii, vii;  -i (scurt): intri; umbli etc.  Persoana a III-a: -ă: desenează, lucrează, coboară;  -e: cere, zice, face, iubeşte, aude etc. Plural: la persoanele I şi a II-a sunt forme fixe, respectiv -m / -ţi:  Persoana I : - m: lucrăm, bem, scriem, iubim, fugim, urâm;  Persoana a II-a : - ţi: lucraţi, beţi, scrieţi, iubiţi, fugiţi, urâţi etc.  Persoana a III-a = forme omonime cu singularul  fie persoana I: eu iubesc – ei iubesc; eu văd – ei văd;  fie cu persoana a III-a : el lucrează – ei lucrează; el creează – ei creează; el umblă – ei umblă etc. Modele de conjugare şi segmentare morfematică Exemplul 1: cânt-- cânt--i cânt--ă cânt-ă-m cânt-a-ţi cânt--ă 32

Exemplul 2: văd--

vez--i ved--e ved-e-m ved-e-ţi văd--

Semivocala face parte fie din diftongi: -au / -iu, fie din triftongi: -iau / -eau etc. 49

Exemplul 3 :umbl--u umbl--i umbl--ă umbl-ă-m umbl-a-ţi umbl--ă

Exemplul 4 : scri--u scri--i scri--e scri-e-m scri-e-ţi scri--u

Exemplul 5: lucr-ez- lucr-ez-i lucr-eaz-ă lucr-ă-m lucr-a-ţi lucr-eaz-ă

cre-ez- cre-ez-i cre-eaz-ă cre-ă-m cre-a-ţi cre-eaz-ă

Exemplul 6: iub-esc- iub-eşt-i iub-eşt-e iub-i-m iub-i-ţi iub-esc-

munc-esc- munc-eşt-i munc-eşt-e munc-i-m munc-i-ţi munc-esc-

agre-ez- agre-ez-i agre-eaz-ă agre-ă-m agre-a-ţi agre-eaz-ă ur-ăsc- ur-ăşt-i ur-ăşt-e ur-â-m ur-â-ţi

ur-ăsc-

Notă. Segmentarea formei verbale propriu-zise este aceeaşi şi la conjunctiv (prezent) şi are în principiu aceleaşi flective. Apare un specific desinenţial la persoana a III-a, şi anume: la indicativ: -ă ( el creează ) faţă de conjunctiv : -e ( el să lucreze ) sau la indicativ: -e ( el iubeşte) faţă de conjunctiv: -ă ( el să iubească). De la aceste norme, fac excepţie verbele neregulate, cum ar fi exemplele: el scrie – el să scrie; el are – el să aibă; el este – el să fie etc. [2] Indicativ : imperfect  Structura : radical + sufix imperfect: -ea- / -a- + desinenţe număr, persoană Exemple: cre-a-m ved-ea-m scri-a-m iub-ea-m cre-a-i ved-a-i scri-a-i iub-ea-i ur-a-i cre-a- ved-ea- scri-a- iub-ea- ur-a- cre-a-m ved-ea-m scri-a-m iub-ea-m cre-a-ţi ved-ea-ţi scri-a-ţi iub-ea-ţi cre-a-uved-ea-u scri-a-u iub-ea-u ur-a-u

50

ur-a-m munc-ea-m munc-ea-i munc-ea- ur-a-m munc-ea-m ur-a-ţi munc-ea-ţi munc-ea-u

[3] Indicativ : perfect simplu  Structura: radical + sufix perfect simplu + desinenţă mono-/bimorfematică număr, persoană (a) Tipuri de sufixe: (a1) Sufixe monomorfematice: -a- / -ă : dansai / dansaşi /dansă;  -i- : iubii / iubişi / iubi; absolvii / absolvişi / absolvi;  -â- / -î : coborâi / coborâşi / coborî;  -u- : dădui / dăduşi / dădu; fui / fuşi / fu;  -se- : spusei / spuseşi /spuse; frânsei / frânseşi / frânse; (a2) Sufix bimorfematic:

-use- : fusei / fuseşi / fuse etc.

Desinenţe bimorfematice: de număr (sg. / plr.) şi de persoană

Modele: dans-a--i dans-a--şi dans-ă-- dans-a-ră-m dans-a-ră-ţi dans-a-ră- spu-se--i spu-se--şi spu-se-- spu-se-ră-m spu-se-ră-ţi spu-se-ră-

iub-i---i iub-i--şi iub-i-- iub-i-ră-m iub-i-ră-ţi iub-i-ră-

cobor-â--i cobor-â--şi cobor-î-- cobor-â-ră-m cobor-â-ră-ţi cobor-â-ră-

dăd-u---i dăd-u--şi dăd-u-- dăd-u-ră-m dăd-u-ră-ţi dăd-u-ră-

Observaţie. Trebuie acordată atenţie asupra ortografierii formelor verbale de persoana I şi a III-a, de la verbele terminate în –i sau –ii, ca în exemplele: (eu) venii – (el) veni; (eu) citii- (el)citi; (eu) priii – (el) prii; (eu) mă sfiii – (el) se sfii etc. [4] Indicativ : mai mult ca perfect  Structura : radical + sufix mai mult ca perfect + desinenţă bimorfematică persoana, număr Tipuri de sufixe: 51

(a1) Sufix bimorfematic, alcătuit dintr-un sufix de perfect , identic cu cel al perfectului simplu + un sufix specific mai mult ca perfectului (- se-):  -a-se-: dansasem / dansaseşi / dansase;  i-se- : iubisem / iubiseşi / iubise; absolvisem / absolviseşi / absolvise;  -â-se- : coborâsem / coborâseşi / coborâse;  -u-se- : dădusem / dăduseşi / dăduse;  -se-se- : spusesem / spuseseşi /spusese; frânsesem / frânseseşi / frânsese; (a2) Sufix trimorfematic, alcătuit dintr-un sufix bimorfematic de perfect + sufixul specific mai mult ca perfectului :  -use-se- : fusesem / fuseseşi / fusese etc. Desinenţă bimorfematică:  (b1) de număr: la singular, realizare negativă, deci --, iar la plural, -ră;

 (b2) de persoană: persoana I: -m; persoana a II-a: -şi / -ţi; persoana a III-a:- .

Modele: dans-a-se-m dans-a-se-ţi dans-a-se- dans-a-se-ră-m dans-a-se-ră-ţi dans-a-se-ră-

iub-i-se-m iub-i-se-şi iub-i-se- iub-i-se-ră-m iub-i-se-ră-ţi iub-i-se-ră-

dăd-u-se-m dăd-u-se-şi dăd-u-se- dăd-u-se-ră-m dăd-u-se-ră-ţi dăd-u-se-ră-

spu-se-se-m spu-se-se-şi spu-se-se- spu-se-se-ră-m spu-se-se-ră-ţi spu-se-se-ră-

cobor-â-se-m cobor-â-se-şi cobor-â-se- cobor-â-se-m cobor-â-se-ră-ţi cobor-â-se-ră-

f-use-se-m f-use-se-şi f-use-se- f-use-se-ră-m f-use-se-ră-ţi f-use-se-ră-

[5] Imperativ: persoana a II-a (a) Forma afirmativă: Singular: flectiv coincident cu al indicativului prezent, singular, persoana a II-a sau a III-a + morfem suprasegmnetal: accent de intensitate. 52

Exemple de flective regulate:  el lucrează (indicativ, prezent, persoana a III-a) – Lucrează ! (imperativ, afirmativ);  tu vezi (indicativ, prezent, persoana a II-a) – Vezi ! (imperativ, afirmativ);  el scrie (indicativ, prezent, persoana a III-a) - Scrie ! (imperativ, afirmativ);  tu fugi (indicativ, prezent, persoana a II-a) – Fugi ! (imperativ, afirmativ);  tu să fii (conjunctiv, prezent, persoana a II-a) - Fii ! (imperativ, afirmativ); Exemple de flective neregulate:  Fă! Du! Du-te! Zi!  Vino! Plural: flectiv coincident cu al indicativului prezent, plural, persoana a II-a. Exemple:  voi lucraţi (indicativ, prezent, persoana a II-a) – Lucráţi ! (imperativ, afirmativ);  voi vedeţi (indicativ, prezent, persoana a II-a) – Vedéţi ! (imperativ, afirmativ);  voi scrieţi (indicativ, prezent, persoana a II-a) – Scríeţi ! (imperativ, afirmativ);  voi fugiţi (indicativ, prezent, persoana a II-a) – Fugíţi ! (imperativ, afirmativ);  voi faceţi (indicativ, prezent, persoana a II-a) – Fáceţi ! (imperativ, afirmativ);  voi (vă) duceţi (indicativ, prezent, persoana a II-a)– Dúceţi(-vă)! (imperativ, afirmativ);  voi ziceţi (indicativ, prezent, persoana a II-a) – Zíceţi !(imperativ, afirmativ);  voi să fiţi (conjunctiv, prezent, persoana a II-a) – Fíţi ! (imperativ, afirmativ). (b) Forma negativă: (b1) Singular: morfem suprasegmnetal: adverb de negaţie ( nu ) + infinitif Exemple: Nu lucra ! Nu vedea ! Nu scrie! Nu face! Nu (te) duce! Nu zice! Nu fi! Structura morfematică: radical + sufix modal-temporal + desinenţa - Ca structură morfematică, forma de imperativ negativ, singular, se deosebeşte fundamental de forma afirmativă, având flectiv omonim cu cel al infinitivului ( -a, -ea, -e, -i, -î ). Nu iubi ! ( R = r)iub-

nu…-i (F.d.î.)

nu morfem suprasegmental 53

-i- (F)

-

-isufix modal-temporal

desinenţă

pers.,nr. Nota 1. Este exclusă interpretarea afixului enclitic (-a, -ea, -i) ca desinenţă pozitivă . Nota 2. Dacă segmentul nu este un adverb de negaţie şi nu un morfem, imperativul este o formă sintetică. În cazul în care nu intră în paradigma imperativului, forma este analitică: nu striga strig-

nu bea

nu…-a nu

b-a

nu…-ea nu

-

a

nu spune spun-ea

nu…-e nu

-

-ea

nu iubi iub-e -e

-

nu…-i

nu

-i -i

-

 construcţii în care –a, -ea, -e, -i (-î) sunt sufixe modal-temporale, iar realizarea negativă - corespunde desinenţei de persoană şi număr. Observaţie. Ultima interpretare ar ridica probleme în privinţa interpretării identice a imperativului negativ plural cu orice formă verbală precedată de segmentul nu: nu iubesc, nam iubit, să nu iubeşti, n-aş fi iubit etc. şi, de altfel, cu orice cuvânt precedat de segmentul nu: nu tu, nu studentul, nu deşteaptă etc. Dar putem valida corectitudinea analizei prin argumentul contextului incomplet ( eliptic de predicaţie, adică de un verb): Nu tu ! este un context echivalent cu Nu veni tu ! etc. (b2) Plural: nu + forma de indicativ prezent, persoana a II-a, plural: nu strigaţi, nu beţi, nu spuneţi ! Flectivul este omonim cu cel al indicativului prezent, persoana a II-a, plural: strigaţi strig-

-aţi

nu strigaţi strig-

54

nu…-aţi

-a-

-ţi

nu

-aţi -a-

fii f-

nu fi -ii

-i -

f-

-i

nu…-i

-i

nu



-i -

Fiţi

f-

nu fiţi

-iţi -i -

-ţi

f-ţi

nu…-iţi nu

-iţi

-i -

55

-ţi

8. MORFEMATICA SUBSTANTIVULUI ( aspecte generale)

Segmentarea morfematică nu prezintă aspecte dificile:  Radical + desinenţă ( + / - morfem al determinării ) Desinenţa de NAc singular poate fi pozitivă sau negativă, iar cea de plural, obligatoriu pozitivă. Există câteva flective care prezintă particularităţi la nivelul analizei morfematice. 8.1. Flective cu regim morfematic special:      

–ă / -ori: sor-ă / sur-ori; ie / -i: feme-ie / feme-i; –e [ ie] / -i: observaţi-e / observaţi-i; - / -le: zi- / zi-le; - / -eni: om- / oam-eni; - / -ă: ou- / ou-ă

8.2. Segmentări …cu “probleme” [1] Aşa-numitele substantive invariabile nu marchează în expresie opoziţia de număr. Exemple:  ochi / ochi ( arici, unchi, pui etc.);  nume / nume; muncitoare / muncitoare ( învăţătoare, secerătoare, desenatoare etc.) Prin urmare există două aspecte ce propun soluţiile: (a) desinenţă negativă la ambele numere: - / -

56

Notă. Chiar dacă aceste substantive prezintă o structură omonimă, nu le putem exclude din categoria părţilor de vorbire flexibile. Substantivele sunt cuvinte flexibile, fapt relevat prin articularea hotărâtă sau nehotărâtă, fenomen la nivelul căruia se observă diferenţierea membrilor paradigmei:  ochi- / ochi - - ul, ochi--ului, un ochi-, unui ochi- ( = sg. ) / ochi- / ochi--i, ochi--lor, nişte ochi-, unor ochi- etc. De asemenea, determinanţii lor trimit la valori gramaticale distincte:  ochi- frumos- (sg.) / ochi- frumoş-i (plr.); ochi- albastr-u / ochi- albaştr-i etc. (b) cu desinenţă identice, dar pozitive: -i / -i; -e / -e etc. Exemple de analize morfematice:  och-i (sg.) / och-i (plr.); num-e (sg.) / num-e (plr.) etc. În acest context se remarcă o opoziţie latentă de număr. Justificarea acestei segmentări are ca mecanism principiul analogiei cu alte substantive cu aceeaşi desinenţă la singular, dar cu opoziţie marcată: carte / cărţi; munte / munţi; cui- / cuie; nai- / naie; baie / băi etc. sau cu substantivele mobile (denumiri ale celor două sexe): învăţător / învăţătoare, scriitor / scriitoare etc. Se verifică astfel gradul de generalitate al modelului de structură morfematică de tip b, preferat în analiza substantivelor respective. nume num-

-e

[2] Substantivele cu pluralul în consoană africată:  fag / fagi[ fağ ]; mag / magi[ mağ ]; sac / saci [ sač ]; porc / porci [ porč ] etc. Problema constă în interpretarea segmentării morfematice:  la singular este realizare negativă materializată prin desinenţa -;  la plural există soluţiile:  [ i ] final este fonem de sine-stătător: mağ-i (desinenţă pozitivă – i ) + alternanţă consonantică în radical;  [ i ] este inclus în consoana africată [ č, ğ ], adică nu este fonem de sine-stătător, ci literă ajutătoare, desinenţa fiind realizată negativ (= - ), iar opoziţia singular/plural fiind redată doar prin alternanţă fonologică.

Notă. Ca structură morfematică a acestui tip de substantive, se preferă prima soluţie. 57

magi mağ-

-i

[3] La substantivele de tipul: bici / bice; ghiveci / ghivece etc.  La aceste substantive, dificultăţi ridică singularul:  desinenţa –i, dacă –i este interpretat ca fonem de sine-stătător;  desinenţa , dacă -į face parte din consoana alveopalatală. Notă. În acest caz, se preferă prima interpretare. ghiveci ghiveč-

-i

 La plural: -e. Deci la aceste substantive există opoziţia de număr realizată prin desinenţele:  -i / -e : ghiveč – i / ghiveč – e etc. 8.3. Segmente cu interpretare controversată  Segmentul –u- dintre radicalul substantivului cu desinenţa - şi articolul hotărât: copilul, omul, pomul, somnul etc. Din punct de vedere fonetic, este o vocală de legătură. Dificultatea constă interpretarea ca unitate morfematică de sine-stătătoare sau nu, iar de aici care ar fi segmentarea morfematică a acestor cuvinte. Soluţii: [a] –u- face parte din articol: copil-ul, somn-ul etc., conţinând două unităţi morfematice: radical + articol, asemenea substantivelor articulate hotărât de tipul: cas-a, mas-a etc. Prin urmare, articolul se realizează în două alomorfe: -l, respectiv, -ul. Prin aceasta, structura unui cuvânt de acest tip se diferenţiază de a acelora care au desinenţa –u şi cărora li se adaugă articolul hotărât în varianta –l: codr-u-l, ministr-u-l, arhitect-u-l, arbitr-u-l, colocvi-u-l etc. Deosebirea apare din faptul că substantivele de tipul: elev, copil, somn, tren, lup, urs, om etc. la singular, nearticulat, au desinenţa - : somn - etc. şi, prin urmare, n-ar putea justifica apariţia unei desinenţe pozitive –u în forma articulată.

58

[b] –u- aparţine de substantiv, fiind o desinenţă catalizată de apariţia articolului hotărât, o actualizare în expresie a vechii desinenţe –u, dispărute, în limba română, la substantivul nearticulat ( omu, lupu etc.), dar aflată încă în substantivele proprii omonine: fie toponime ca: Omu, Bradu, Câmpu ( Cetăţii ), fie antroponime, precum: Lupu, Ursu etc. Notă. Se preferă prima soluţie. Exemplu:

copilul

copiii

copil-

-ul

- -

copi-

-ul

-ii

-i-

-i

Observaţie. La fel se pune problema şi în cazul substantivelor feminine cu desinenţa - la singular şi desinenţa –le, la plural: zi / ziua / zile / zilele; basmaua, perdeaua etc. basmalele basma-

zilele

-lele -le-

zi-le

-lele -le-

59

-le

Bibliografie pentru curs (selecţie)

 D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Ed Clusium, Cluj- Napoca 1997  Melania Florea, Structura grupului nominal în limba română contemporană, EDP, Bucureşti, 1983  *** Gramatica limbii române, ediţia a II-a, Ed. Academiei, Buc 1963  Valeria Guţu-Romalo, Morfologia structurală a limbii române (substantiv, adjectiv, verb), EDP, Bucureşti, 1968  Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956  G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Ed Dacia, Cluj-Napoca, 1999  Alexandru Toşa, Elemente de morfologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1983

60

 PRACTICA ANALIZEI GRAMATICALE I. ANALIZE MORFEMATICE (a) grup verbal: pictaseră pict- = morfem segmental, independent, lexical( din categoria radicali) continuu; –a- = morfem segmental, dependent I, gramatical (din categoria sufixe: perfect), continuu; –se- = morfem segmental, dependent II, gramatical (din categoria sufixe: mai mult ca perfect), continuu –ră- = morfem segmental, dependent III, gramatical( din categoria desinenţe: plural), continuu; θ = morfem segmental, dependent IV, gramatical (din categoria desinenţe: persoana a III-a), continuu Notă. –ase- = grup sufixal; -răθ = grup desinenţial. (b) grup nominal: rezultatelor neaşteptate: b1//b2 b1: rezultatelor rezult- = morfem segmental, independent, lexical (din categoria rădăcini), continuu; –at- = morfem segmental, dependent I, lexical(din categoria sufixe), continuu; –e- = morfem segmental, dependent I, gramatical (din categoria desinenţe: plural), continuu; –lor = morfem segmental, dependent II (din categoria determinativelor definite: G, plural), continuu b2: neaşteptate ne- = morfem segmental, dependent I, lexical (din categoria prefixe), continuu; - aştept- = morfem segmental, independent, lexical (din categoria rădăcini), continuu; –at- = morfem segmental, dependent I, lexical (din categoria sufixe: sufix adjectival), continuu; –e = morfem segmental, dependent I, gramatical (din categoria desinenţe: feminin, plural), continuu TESTE:

61

II. STRUCTURĂ MPRFOLOGICĂ ŞI SEGMENTARE MORFEMATICĂ - evaluare teoretică şi practică-

TEST NR.1

1. Morfemul se referă la : a. unităţi cu conţinut semantic; b. unităţi cu conţinut gramatical; c. altă interpretare. 2. După natura elementelor fonologice, morfemele se clasifică în: ……………………, reprezentate prin : accent şi intonaţie.

…………………….

3. Sincretismul înţeles ca unitate singulară de expresie prin care se redau două sau mai multe unităţi de expresie poate fi exemplificat la substantiv prin:………………………………,iar la verb prin desinenţa de persoană şi număr, de exemplu:………………………… 4. Prin izomorfism se înţelege: a. radical invariabil; b. radical variabil; c. altă interpretare 5. Exemplificaţi statutul particulei –a: a. morfem cumulant…………………………… b. amplificativ pronominal………………….. c. morfem de infinitiv…………………… 6. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (conjunctiv, prezent). 7. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (conj., perfect). 8. Structura morfematică a pronumelui demonstrativ, fem., sg., N. şi D.

62

9. Enunţurile (enunţul) care conţin(e) adjectiv invariabil sunt (este): a. Mi-a dat o veste beton. b. Numărul treisprezece îi poartă noroc unui aşa individ. c. Vrea nişte cafea. 10. În urma corectării textului, selectaţi părţile de vorbire flexibile şi folosiţi analiza structurii morfematice în sprijinul ortografiei: Dărui-tu-ţi-a fumuriii ochelari la care vis-ai ?

11. Se dă textul: Îi spunea prietenă, dar de fapt era iluzia prieteniei la care tânjea. Descoperiţi situaţia de flexiune secundă. Explicaţi-o prin analiza morfosintactică, segmentare morfematică, descrierea semantică ( sau / şi descrierea stilistică)

TEST NR.2

1. Latura de expresie a unităţii minimale semnificative este cunoscută sub numele: a. formant; b. semantem; c. plesem 2. După posibilităţile de combinare, morfemele se clasifică în: a. morfeme dependente, de exemplu:………….; b. morfeme…………………..; de exemplu:………….. 3. Prima diviziune fundamentală şi obligatorie din segmentarea morfematică are ca rezultat două unităţi: a……………….. b…………………… 63

4. La nivelul radicalului variabil, în paradigmă, numite………………… Este cazul variaţiei parţiale.

se

produc

modificări……….,

5. Exemplificaţi flexiunea analitică la substantiv ( gen personal) 6. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (infinitiv, prezent şi perfect). 7. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (cond.-opt., prezent). 8. Structura morfematică a unui adjectiv variabil cu trei forme flexionare, forma de masc., plr., D, topica inversă faţă de substantivul regent. 9. Enunţul care conţine substantiv invariabil este: a. Mi-a dat o veste beton. b. Locuia la numărul cincisprezece. c. Faţa-i copilă atrăgea atenţia celor din jur. 10. În urma corectării textului, selectaţi părţile de vorbire flexibile şi folosiţi analiza structurii morfematice în sprijinul ortografiei: Văzu-tu-mi-ai ce se distrau pe seama acelor viziti zurliii ?

11. Se dă textul: Îi spunea profesor, dar în fapt acesta devenise coşmarul ei. Descoperiţi situaţia de flexiune secundă. Explicaţi-o prin analiza morfosintactică, segmentare morfematică şi descrierea semantică ( sau / şi descrierea stilistică)

64

TEST NR.3

1. Prin unitate minimală de expresie dotată cu sens gramatical, morfemele se opun: a. cuvintelor; b. categoriilor gramaticale; c. lexemelor 2. După depărtarea (ca poziţionare) de morfemul independent, morfemele dependente se pot clasifica în: a. b. c. d.

afixe de grad I, de exemplu: cărt-uţ-ă; re-lu-a; afixe de grad II, de ex.: ne-re-lu-at; cărt-uţ-ă; afixe de grad……,de ex.:……………………….. afixe……………,de ex.:……………………..

3. Radicalul exprimă totdeauna sensul: a. lexical; b. gramatical; c. altă interpretare 4. Variaţia totală la nivelul radicalului variabil se numeşte…………, de ex.:…….. …………………………………… 5. Exemplificaţi flexiunea analitică la substantiv ( GD cu art. hot. proclitic) 6. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (supin). 7. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (cond.-opt.,perfect).

65

8. Structura morfematică a unui verb, conj. a II-a, ind., imperfect, pers. a II-a, sg. 9. Seria ce conţine numai forme pronominale este: a. acestui, acest, vreo, vreuna; b. acestuia, vreuneia, fiecare, nişte; c. acestora, aceasta, vreunul, unul. 10. În urma corectării textului, selectaţi părţile de vorbire flexibile şi folosiţi analiza structurii morfematice în sprijinul ortografiei:

Fi-ar neamul de ocară ! Spune-ia-şi câteva de dulce despre zurbagii lui fraţi! 11. Se dă textul: Trecu apa pe un fel de pod căruia i se spunea pasarelă.

Descoperiţi situaţia de flexiune secundă. Explicaţi-o prin analiza morfosintactică, segmentare morfematică şi descrierea semantică ( sau / şi descrierea stilistică)

TEST NR.4

1. Morfemul se subordonează: a. monemului; b. lexemului; c. altă interpretare

66

2. După structură, morfemele se clasifică în: a. continue, de ex.:…………………. ……... …. b………………..,de ex.: …………………….. 3. Prin morfem lexical independent, se înţelege: a. b. c. d.

rădăcina; flectivul; afixul; altă interpretare

4. Flectivul este format din: a. morfeme lexicale şi gramaticale; b. numai din morfeme gramaticale; c. altă interpretare 5. Exemplificaţi flexiunea analitică la substantiv precedat de articol genitival. 6. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (ind., perfect compus). 7. Structura morfematică a pronumelui demonstrativ, masc., plr., N. şi D. 8. Structura morfematică a unui verb, conj. a III-a, ind., perfect simplu, pers. I, sg. 9. Seria ce conţine forme substantivale analitice este: a. lui Carmen, Romanei, lui Csilla, (tată) a (trei) copii; b. lui frate (-meu), lui Mircea, pe copil (Ac1), (carte) a Anetei; c. (tată) a (trei) copii, lui Carmen, pe copil (Ac1), (caiet) al lui Imola. 10. În urma corectării textului, selectaţi părţile de vorbire flexibile şi folosiţi analiza structurii morfematice în sprijinul ortografiei: Nu-mi priii ceai spus despre albaştriii ochi…

67

11. Se dă textul: Îi spunea prietenă, dar, fiind trădată, acum nu-i mai rămase decât resemnarea sau…

Descoperiţi situaţia de flexiune secundă. Explicaţi-o prin analiza morfosintactică, segmentare morfematică şi descrierea semantică ( sau / şi descrierea stilistică)

TEST NR.5

1. Ce alt nume îi este asociat morfemului de către lingviştii D.D.Draşoveanu, Paula Diaconescu? a. relatem; b. lexem; c. gramatem 2. După conţinutul informat, morfemele se clasifică în: a. morfeme lexicale, adică: ……….. b.……………………., subclasificate în sufixe (gramaticale) şi ………… 3. Exemplificaţi morfemul lexical dependent! …………………………………………………………………………

4. Morfemul cumulant ( întâlnit la clasa nominalului, reprezentant majoritar prin substantiv), se referă la: a. articol sau morfemul determinării; b. supletivism; c. altă interpretare 68

5. Exemplificaţi flexiunea analitică la substantiv cu articol nehotărât. 6. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (ind., viitor I). 7. Structura morfematică a pronumelui demonstrativ, fem., plr., N. şi D. 8. Structura morfematică a unui verb, conj. a IV-a (-i ), ind., m.m.c.p., pers. I, plr. 9. Seria ce conţine forme verbale sintetice este: a. chemam, chematu-l-ai, mergea; b. ai auzit, lucrasem, iubeam; c. iubii, uitasem, creaserăm. 10. În urma corectării textului, selectaţi părţile de vorbire flexibile şi folosiţi analiza structurii morfematice în sprijinul ortografiei: Văzu-tu-mi-ai ce se distrau pe seama acelor viziti zurliii ?

11. Se dă textul: Îi promisese domnului profesor că va finaliza lucrarea de licenţă. Descoperiţi situaţia de flexiune secundă. Explicaţi-o prin analiza morfosintactică, segmentare morfematică şi descrierea semantică ( sau / şi descrierea stilistică)

69

TEST NR.6

1. Se cunosc trei tipuri de alomorfe: a. alomorf fonetic; b. alomorf…….. c. . ……. 2. Omonimia gramaticală are două aspecte: omonimie heterocategorială (intergategorială), de exemplu: ……………………şi …………………………… ca în exemplele:  -ă, din lucr-eaz-ă, formă omonimă pentru persoana a III-a singular şi plural;  - θ, din cit-esc - θ, forma omonimă de persoanele I, singular şi a III-a, plural. 3. Termenul de temă a unui mod sau timp (verbal) are semnificaţia de : a. b. c. d.

radical + sufix modal-temporal; radical; flectiv; radical +afixe( sufixe / prefixe)

4. Sincretismul înţeles ca unitate singulară de expresie prin care se redau două sau mai multe unităţi de expresie poate fi exemplificat la substantiv prin:………………………………,iar la verb prin desinenţa de persoană şi număr, de exemplu:………………………… 5. Exemplificaţi flexiunea numeralului ordinal.

6. Exemplificaţi flexiunea analitică la verb (ind., viitor II).

7. Structura morfematică a pronumelui demonstrativ, masc., sg., N. şi D.

70

8. Structura morfematică a unui verb, conj. a IV-a (-î ), ind., p.s., pers. a III-a, plr.

9. Seria ce conţine forme verbale analitice: a. a citit, umblat-au, fire-ai, jelui-m-aş; b. a citi, merseseră, dansam, (carte) de citit; c. văzutu-mi-l-ai; adusu-mi-ai,( carte) recitită 10. În urma corectării textului, selectaţi părţile de vorbire flexibile şi folosiţi analiza structurii morfematice în sprijinul ortografiei: Cumpăra-tu-ai cartea despre vitejiii eroi, pe care i-o promisei? 11. Se dă textul: - Ce îi veţi spune domnului profesor? Descoperiţi situaţia de flexiune secundă. Explicaţi-o prin analiza morfosintactică, segmentare morfematică şi descrierea semantică (sau / şi descrierea stilistică)

III. TESTE DE ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAŢIE. „CORECTITUDINE ŞI GREŞEALĂ”33

 A. Transcrieţi enunţurile, apelând la normele de ortografie şi punctuaţie valabile în limba română contemporană.34 33

Pe lângă bibliografia recomandată, candidaţii pot apela la colecţia revistei pentru învăţământul preuniversitar „Excelsior”, redactor-şef: Ilie Rad[u-Nandra], în care sunt actualizate subiectele de la admiterea în învăţământul superior, precum şi subiecte teoretice şi / sau aplicative de interes gramatical. 71

Observaţie. Testele exemplificate sunt corect redactate. La nivelul structurilor lingvistice evidenţiate, se pot formula teste conţinând abateri de la regulile ortografice şi de punctuaţie. 63835. Pantofii ăştia, ia-i de aici şi dă-i-i cui vrei, numai să nu-i mai văd. 639. Amintindu-mi-i pe toţi aşa cum erau mai demult, tresării eu însumi cuprins de aceeaşi vie emoţie pe care au trăit-o şi atâţia alţii. 640. Poate că i-i dor şi lui de albaştrii-ţi ochi, pe care-i sugerează lectura rândurilor tale. 641. Articolul bătutu-mi-l-ai la maşină chiar tu sau i l-ai plasat aceleiaşi dactilografe? 642. Altădată se încredea în propriii-i servitori , iar acum i-i teamă şi de propria-i umbră. 643. Duceţi-vă la circ să vedeţi tigri supli şi pantere fioroase, ponei arămii şi dresori hazlii. 644. Pe noi ne-ai refuzat mereu, dar lui putea-i-te-ai oare împotrivi? 36 645. Prin unele părţi vor apărea vizitiii zurbagii de altădată. 646. Credeţi-mă că i-i dor de voi şi de copiii voştri. 647. Milă mi-i de tine, dar de mine mi se rupe inima. 648. Banii pe care ţi i-am trimis pentru frate-meu, datu-i-i-ai sau îi mai ai la tine? 649. Fi-i-ar invenţia de pomină că fostu-i-a de-ajuns cât ne-a bătut la cap cu aiurelile lui. Văzutu-mi-l-ai ieri ce aere-şi mai dădea? 650. Deşi-i ştii obiceiul nu-ţi va prii deloc ceea ce vei auzi despre el. 651. Altădată fii mai atent şi nu mi-i mai trimite pe toţi chiulangiii ăştia! 652. O dată accept să-ntârzii, dar a doua oară ba , că asta-mi creează palpitaţii. 653. Supărarea-i pustii sufletul. 654. Nu-mi pot îngădui şi nu-ţi îngădui nici ţie să susţii asta. 34

Testele 638-662 aplicative la acest capitol au fost preluate din rev. „Excelsior”, Anul I, nr. 3, Cluj, 1992, precum şi din diverse subiecte date la examenul de admitere în învăţământul superior, autor: prof. dr. G.G. Neamţu, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. 35 Testele no. 638-662 se regăsesc în volumul titularei de curs, şi anume: Limba română. Gramatică normativă, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, p. 127-130 36 Un posibil model de test cu erori de scriere şi punctuaţie ar putea fi următorul:  Pe noi ne-ai refuzat mereu dar lui puteai-te-ai oare împotrivii? a. o greşeală; b. trei greşeli; c. două greşeli 72

655. Înnebunit de spaimă , se prăvăli cât mi ţi-i prăjina în bazin , de unde abia reuşii să-l scot , din păcate, înecat. 656. Eu îi vorbii în termeni aspri, dovedindu-i că a-şi ascunde vinovăţia nu-i corect. 657. Dacă anul ăsta n-o să intri la facultate, du-te încotro-i vedea cu ochii! 658. Orfan fiind, a fost crescut de bunici, oameni simpli , dar aspri. 659. De ce ţii să umpli târgul cu asemenea năzdrăvănii, când ştii prea bine că tu însuţi nu eşti prea agreat. 660. Doru-mi-i de oarecine,/ Doru-mi-i , mândră, de tine! 661. M-aş sfii să spun mereu aceleaşi glume nesărate, deşi unii susţin că, dacă mi-aş face o meserie din asta, mi-aş înmii peste noapte averea. 662. Vedea-i-aş şomeri pe nesuferiţii aceia, că nici unul nu-i agreează, iar mie mi-i tot mai greu să nu mă enervez.37

 B. Transcrieţi corect textele, eliminând erorile de lexic, gramatică şi punctuaţie:

37

Model de test ortografic şi de punctuaţie:  Vedea-i-a-şi şomeri pe nesuferiţiii aceeia, că niciunul nu-i agreăm, iar mie m-i tot mai greu să nu mă inervez. a. şapte greşeli; b. şase greşeli; c. a.i. 73

[a] Bineânţeles, că i greu şi lui să aibă la înde mână nu mai argumente şi contra-argumente de bun-simţ. Viitorii lui socrii vor ceda până la urmă, şi se vor convinge ei însăşi de superioritatea Elveţiii. Felul în care la sfârşitul mileniului acesta convieţuiesc împreună vorbitori de franceză, italiană, germană, tec., reprezintă întradevăr un exemplu pilduitor. Pe parcursul a câtorva generaţiii s-a cimentat prietenia şi colaborarea între etnii. În orice caz Elveţia este una dintre ţările care m-a impresionat cel mai mult. Sunt aici multe lucruri care trebuie cunoscute. M-a uimit pur şi simplu bună starea şi civilizaţia oamenilor. Iată de ce cred că, după părerea mea, povestea lui Marius va avea un happy-end fericit. Spune -ţi- i-o şi voi, spre al încuraja şi transmite –ţi -i-i felicitări din partea mea şi urarea de-aş vedea visul cu ochii.

[b] 1. N-ai să şti nici o dată asta. 2. Oare o să fi cum şti că nu-mi place să fi? 3. Mă mir că nu ţi ruşine! 4. Văzu - tu- mi-ai pe fii aceleaşi mame? 5. De ce ţi să ţii-i faci duşmani? 6. Nu ţi tot una dacă vi s-au nu vii cu noi. 7. Nu-mi priii cea ce eu însumi auzi-i de la cei doi arbitrii ai voştrii. 8. De ce te-ai certat cu propriii tăi socrii? 9. Ştiu că nu te agreează şi nu te va mai agreea vreodată. 10. Nu-i vorbii nici tu în termeni asprii, că mi milă de el! 11. Întâi noştri miniştrii au fost literaţi iluştrii. 12. Nu mă sfii să i-o spun – şi asta în baza aceleaşi vechi amiciţi. 13. Când l-i vedea, zi-i că nu mi l-aşi dori printre propriii mei vizitiii. 14. Pe baza aceleaşi decizii, au mai fost încadarţi câţiva miniştrii adjuncţi, unii dintre cei mai integrii, chiar asprii. 74

15. Nu-mi priii cea ce auzi-i eu însumi, dar asta nu-mi crează probleme, întru cât nici el nu se sfiii să-mi arate continu că nu mă agreiază. 16. Fi- ve –ţi voi oare în stare să fi-ţi cum trebuie să fiţi? 17. Nu ţi de ajuns că eşti corijent, mai eşti şi necuvincios şi de aceea mă-nfurii. 18. Mânca -u-ar câinii de morfologie! 19. Fi- re- aţi voi să fiţi de zurbagiii, că tare mi sa acrit de voi! 20. Îmi scrie or nu-mi scrie când vi să-mi aduci ochelari fumuriii. 21. Tot mai susţii că iluştrii-ţi copiii n-au niciun amestec în acest „dute-vino” continu şi scandalos? 22. Z-i lui Ion ce şti, numai dăi bătaie că-noptăm aici, fi-ţi-ar prieteniii de pomină! 23. M-i teamă că dacă l-i auzii, o să te speriii de ce năzdrăvăni e-n stare. 24. Cartea acia preda- tu-ai la bibliotecă? 25. Copiii, văzu –tu -mi-ai la cinema? 26. A creeat ce nimeni nu mai creează astăzi şi nici nu v-a mai crea vreo dată! 27. Foile aceleaşi cărţi sau înegrit. 28. Pe Maria, întâlni -tu-ai ieri? 29. Am stat de vorbă cu palafragiiii aceea, cu coate goale, cu zevzecii… 30. Nu fii indolent când şti că nu trebuie să fii astfel! 31. Mă sfii să-i spun adevărul… 32. Au fost de faţă preşedintele şi patru simplii membrii. 33. Fi-ţi mai integrii, cum trebuie să fie toţi arbitri! 34. Aştri aceia sunt încă studiaţi. 35. O amintire nostalgică au devenit vizitiii de-odinioară! 36. Nu fii răutăcios, ca să nu fi dezagreabil! 37. Ea veghiază la căpătâiul bolnavului. 75

38. El este original din Belgia. 39. Ei au convenit de comun acord să revină din nou aici. 40. Ei sau întâlnit cu destui de mulţi prieteni. 41. Eu nu-i auzii vorbind. 42. Ai să devii inginier! 43. Uni dintre membrii au fost absenţi. 44. Ne-am adresat aceleaşi autorităţi. 45. Uni ne crează complicaţiii. 46. Cartea aceia, citit- tu- ai? 47. Lui nu-i iegal dacă vi sau nu. 48. Proprii noştri studenţi ne vor da satisfacţiii. 49. Caută să nu m-ai fi nepăsător! 50. Eu veni-i cu trenul. 51. Mie mii indiferent dacă nu şti. 52. I-am văzut cu proprii mei ochi. 53. I-a asta şi veziţi de treabă! 54. Agrează-l căi băiat bun! 55. Să nu fii supărat! 56. Aceleaşi probleme i s-au propus două soluţiii. 57. Lui nu ii indiferent rezultatul. 58. Cei doi primi miniştrii erau şi atunci membrii în partidul de guvernământ. 59. Nu fii indolent ca să nu fi criticat! 60. Mânca-u-ar tata de fetiţă! 76

61. Reperarea aceleaşi greşeli este supărătoare. 62. Ne-ar critica până şi propriii noştriii copiii! 63. El, de-atunci, nu-i m-ai agreiază. 64. Să nu ştii ceva nu înseamnă că nu ştii nimic. 65. Membri aceleaşi formaţiuni nu sunt dintre proprii noştri fiii. 66. Eu nici nul agreiez şi nici nu-l voi agrea. 67. Să nu fii fost chemat, aş fii rămas acasă. 68. Nădăjduiesc că eu te lămuri să fi cum ar trebi să fi, chiar dacă n-o să fi întocmai cum ştii că-mi place să fi. 69. Fără nicio consultare prealabilă a fost reînoită propunerea de a candida unuia dintre cei mai ne agreaţi şi mai straniii membrii ai întregi noastre asociaţi. 70. Nu mă sfiii să-i dau naibiii, ştiiind că-i v-a priii.

[c] 71. I tare dragă ortografia, bătu-u-ar vina şi odată şi-o dată tot o să reuşească să-şi ia examenul! 72. Ne putându-mii apropia pe scumpii mei socrii, mi tare greu să locuiesc în aceiaşi casă cu ei. 73. Să nu fii venit tu la timp, s-ar fi dus naibi afacerea, pentru că celorlalţi membrii ai echipei l-i se părea ne rentabilă. 74. Chiar dacă ploă într-una sau nu, mie m-i tot una. 75. Ajunsu-ţ-ia cât mi-i-ai tot lăudat pe arbitri aceia că mie tot mi-i se par cam chefliii devreme ce beau ori când şi în ori ce condiţii fără aş-i pune problema că ar putea fii dezagreabili! 76. L-i teamă că n-o să fii deacord cu ei, şi or să li-i se-nnece toate speranţele dacă i combate. 77. Să şti că nu reuşi să-l conving nici pe el, oricât mă strădui. Dacă mâine nu mi vedea acolo, nu fii surprins şi poate li convinge tu, aşa că nu te sfiii să-i spui ce crezi. 77

78. Crezu- tu -m-ai fi dacă ţi-aş fi spus întruna din dupămesele trecute a venit pe la mine înseşi actriţa mea preferată? 79. Câinii să ţii ţi acasă, pentru că mă-nfuri dacă-i mai văd odată în grădina mea. 80. Oare nu i greu să înnoate pe o distanţă atât de mare? Ori când există riscul de a senneca. 81. Sunt doar nişte palavragiii cusurgii aşa că, dacă li spune ceva despre proiectul tău, să nu fi surprins când î-ţi vor spune că nimeni nu agreează asemenea ideie şi că ar trebui să renunţi la ea. 82. Nu fii atât de sigur că prieteni-ţi te agreiază. Probabil nu-ţi va fii uşor să crezi că nu sunt atât de integrii cum ţi imaginezi tu. 83. Pantofii aceea dă-ii lui, pentru că nu ţi-i-am cumpărat ţie, deci n-ai de ce să-i mai ţi la tine. 84. Cuscrii-i asprii n-au calităţile unor arbitrii, căci se ceartă de parc-ar fi evrei de vizavi. 85. Altădată fii mai atent şi să nu fii cu capul în nori, că nu-ţi va pri să te înnăbuşi şi după aceea să te-ngreşti la faţă! 86. Să fii fost mai cu luare aminte şi tot n-aşi fi putut intui că mă voi înămoli pe drumul acela, devreme ce-l parcursesem nu odată, şi nici când nu m-i se mai întâmplase să mă speriu de-o banală furtună. 87. Nu mi aduce în casă pe toţi cheflii, oricât de hazliii ţi se par. Nu mii tot una cu cine te împrieteneşti. 88. Datu-i-i-ai înapoi cărţile, că i jenă să ţi le ceară şi s-ar pare că şi ei însăşi îi trebuie. 89. Nu vei ştii niciodată cât de greu i lui Vasile să se descurce. Banii aceea nu mi da mie, dă-ii lui. 90. Deşi mă agrează şi mă provoacă la tot felul de discuţii în numele vezi Doamne a aceleaşi ambigui prietenii, mă sfii să-i spun că demult aşi vrea să mă apropiu de el. [d] Corectaţi erorile de limbă şi punctuaţie din textele de mai jos: 91. Legislatura, şi legislaţia ţării trebuie respectate de către toţi cetăţenii ţării. 92. Gazele toxice irită glandele lacrimale. 93. S-a rupt cureaua de transmisiune a motorului. 94. A rostit o scurtă alocuţiune în care a schiţat sumar trăsăturile acelui om intravertit. 78

[e] Optaţi pentru forma corectă a pluralului cuvântul „ministru” 95. Premierul a demis doi miniştri/ miniştrii. 96. Câţiva miniştri/ miniştrii nu au participat la conferinţa de presă. 97. Miniştri/ miniştrii guvernului norvegian au protestat faţă de căsătoria prinţului moştenitor. 98. Miniştri/ miniştrii aceştia au făcut parte şi din guvernul precedent. [f] Se au următoarele două sloganuri publicitare: 99. Într-o lume nesigură, ASIROM asigură! (reclamă pentru societatea de asigurări) 100. Mulţumit deplin! (reclamă pentru benzinărie) Folosind procedee lingvistice asemănătoare (derivare, compunere, familie lexicală, câmp semantic, polisemie, omofonie, omonimie, sinonimie, paronimie etc.) cu efect de persuasiune (convingere), redactaţi o reclamă adecvată uneia dintre imaginile următoare! *** ***

***

BIBLIOGRAFIE

RECOMANDATĂ ÎN

TEORIA ŞI ANALIZEI



PRACTICA GRAMATICALE

BIBLIOGRAFIE DE SPECIALITATE

Avram, 1986- Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ed. Academiei, Bucureşti Barbu, 1995- Dan Barbu, Structura logică a morfosintaxei limbii române, Ed Scripta, Bucueşti Bejan, 1995- Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu, Cluj Dimitriu, 1994- C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, Iaşi Draşoveanu, 1997 - D.D. Draşoveanu, Teze şi antiteze, 79

Ed Clusium, Cluj-Napoca Gruiţă, 1981- G. Gruiţă, Acordul în limba română, Bucureşti Gruiţă, 1994- G. Gruiţă, Gramatică normativă. 77 de întrebări / 77 de răspunsuri, Cluj Guţu Romalo, 1968- Valeria Guţu Romlo, Morfologia structurală a limbii române ( substantiv, adjectiv, verb ), Bucureşti Hristea, 1984- (coord.) Theodor Hristea Sinteze de limba română, Ed. Albatros, Bucureşti Iordan- Romalo, 1967- Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti Irimia, 1976- D. Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi Neamţu, 1999 - G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Ed. Excelsior, Cluj- Napoca Popa, 1994- Ion Popa, Fonetica şi vocabularul, Ed. Teora, Bucureşti Teodorescu, 1972- Ecaterina Teodorescu, Propoziţia subiectivă, Bucureşti Toşa, 1983- Alexandru Toşa, Elemente de morfologie, Bucureşti



DICŢIONARE

*** 1975- Dicţionarul explicativ al limbii române , Ed. Academiei, Bucureşti *** 1982- Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti *** 1995- Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ed. Univers Enciclopedia, Buc. Bucă; Vinţeler, 1990- Marin Bucă, Onufrie Vinţeler, Dicţionar de antonime al limbii române, Ed. Enciclopedică, Bucureşti Florin, 1999- Marcu Florin, Dicţionar uzual de neologisme, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti Seche; Seche; Preda, 1989- Luiza Seche, Mircea Seche, Irina Preda, Dicţionar de sinonime, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti



CULEGERI de teste de LIMBA ROMÂNĂ

Burcescu, 2000- Mugur Burcescu, Limba română. 1000 de teste-grilă, Ed. Aula, Braşov Cheţan, 2000- Maria Cheţan, Teste formative de limba şi literatura română, Ed. Academprint, Tg. Mureş Chiorean, 2003- Luminiţa Chiorean, Limba română. Gramatică normativă, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003 Chiriac, 1996- Marinela Chiriac, Probleme de vocabular prin exerciţii şi teste, Ed Recif, Bucureşti 80

Popa, 2002- Ion Popa, Marinela Popa, Teste de limba română pentru bacalaureat şi admiterea la facultate, Ed. Niculescu, Bucureşti Săceanu, 2001- Iancu Săceanu, Teste de limba şi literatura română, Ed. Niculescu, Bucureşti Toşa, 1999- Cornelia Toşa, Teste de limba română…, Ed. Cromatic, Tg.Mureş

81