Modernitatea Lui Max Blecher [PDF]

Zitiervorschau

Master Studii Literare Anul I Istoria ideilor literare

În răspăr Rețeta modernismului în literatura lui Max Blecher

Max Blecher este și nu este, în același timp, un mare prozator modernist. Afinitățile lui evidente cu unii dintre colegii de generație au fost subliniate de o parte dintre exegeții săi: autenticism, avandardă, suprarealism (Mironescu D., 2011, pag. 17). Și mai mult au fost scoase în evidență, poate, deosebirile. N. Manolescu l-a încadrat pe Blecher în categoria romancierilor corintici, față de romancierii ionici tipici modernismului, iar M. Cărtărescu îl descrie ca fiind unul dintre precursorii postmodernismului românesc. În paginile care urmează o să exemplific pe scurt ambele tendințe pentru ca apoi să încerc o definiție mai preciză a cadrului care mi se pare cel mai potrivit pentru înțelegerea corectă a lui Blecher.

Influențele lui Blecher Denumite în mod convențional romane, lucrările lui Blecher sunt de fapt niște proze hibride, metise, un cocteil de influențe literare. Disecate pe ingrediente, ele par să aibă aproximativ următoarea compoziție: un strat autenticist, care ține de fondul confesiv și de natura autobiografică a prozei lui Blecher (Țeposu R., 1999, pag. 14); o tematică pre-existențialistă a literaturii sale (Negoițescu I., 1991, pag. 358); tehnica suprarealistă folosită în explorarea realității sau, mai precis, a „irealității imediate” (Pop I., 1990, pag. 393); și, în final, stilul poetic de un rafinament decadentist (Țeposu R., 1999, pag. 13). Această analiză este una schematică și, în esență, nu spune nimic despre valoarea operei lui Blecher. Este, însă, relevantă pentru a demonstra gradul de complexitate al romanelor sale. Primul strat, cel autobiografic, confesiv, autenticist, și, de ce să nu recunoaștem, cel mai superficial al operei lui Blecher, a fost și primul remarcat de criticii epocii sale. Proza lui Blecher a fost caracterizată, pe rând, ca fiind un „jurnal intim” (Octav Șuluțiu), „act de eliberare, ca orice confesiune” (Mihail Sebastian), „epică de analiză psihologică” (Eugen Lovinescu), literatură a „experiențelor” (George Călinescu). Toate aceste caracterizări pot fi subsumate romanului modernist tipic, care se afirmă și triumfă în epocă. Sau, pentru a folosi terminologia lui N.

1

Manolescu, romanul ionic. Evident, această componentă există. Toată opera lui Blecher are ca punct de pornire experiența proprie. Însă ce face Blecher cu acest material brut, modul îl care își modelează și își exploateză experiența de viață este radical diferit de literatura tipic modernistă. Și, în cazul lui Blecher, metamorfoza experienței de viață este mai importantă decât experiența în sine. Primul care a remarcat acest lucru a fost Eugen Ionescu, într-un articol celebru. „Dar luciditatea d-lui Blecher nu se oprește niciodată la psihologie, la efecte, la periferia sufletului. (…) ≪Irealitatea imediată≫ este, de fapt, realitatea fantastică a lucrurilor; această realitate, care este și ea o aparență, este totuși mai apropiată de realitatea ultimă, esențială decât realitatea cotidiană, ametafizică, banală, care îl chinuiește pe erou” (Ionescu E., 1992, pag. 277 ). Critica ulterioară a continuat această direcție, apreciind criza prin care trece eroul blecherian ca fiind una ontică, existențială, nu psihologică. „Ca și Kafka, un alt mare bolnav al literelor din acest secol, Blecher practică doar aparent o literatură a mărturisirilor. (…) Ceea ce este mai intim la acești scriitori devine metaforă. Viața se preschimbă, de îndată ce a fost trăită, în parabolă” (Balotă N., 1974, pag. 155-156). „Personajele blecheriene corespund întocmai filosofiei existențialiste” (Negoițescu I., 1991, pag. 358). Următoarele două componente, suprarealismul și decadentismul, sunt și cele mai importante pentru proza vizionar-simbolică a lui Blecher. Nicolae Manolescu, care l-a încadrat pe Blecher în categoria prozatorilor corintici, o spune tranșant: „Povestitorul M. Blecher nu jură pe realitate, ci pe irealitate. Ochiul este acela imaginar, suprarealist, oniric sau mitic” (Manolescu N., 1998, pag. 561). Tehnicile suprarealismului, explorarea vizionară și poetică a universului, sunt ultilizate cu rezultate diferite, toate spectaculoase, în romanele lui Blecher. „Suprarealismul, utilizat în Întâmplări în principal ca motor al unor reprezentări exuberante, extatice chiar, produce în Vizuina luminată parabole negre, uneori cu surprinzătoare rezonanță orwelliană” (Mironescu D., 2011, pag. 28). Asemenea, suprarealiștilor, lumea lui Blecher este cea a visului. A inconștientului. Sau, după cum remarca Radu Țeposu, „obsesiile prozatorului sunt imaginarul subiectivității, fantasmele interiorității, irealitatea halucinantă a adâncimilor psihice, profunzimile inconștientului, spectacolul terifiant al abisalului” (Țeposu R., 1999, pag. 11). Însuși Blecher, într-o scrisoare adresată lui Sașa Pană, mărturisea faptul că „idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajează din pictura lui Salvador Dali. Iată ce-aș vrea să realizez - demența aceea la rece perfect lizibilă și esențială” (Blecher M., 1999, pag. 396-397). Ultimul ingredient, cel decadentist, este, în viziunea mea, și cel mai important. „Blecher e un rafinat, un fin cultivator de imagini, un prozator cu cultul plasticității și al detaliului 2

emplematic. (…) Fraza sa are, dimpotrivă, străluciri diamantine, foșniri mătăsoase, o senzualitate de catifea, care sunt departe de scriitura nudă a avangardiștilor, descărnată și redusă la dicteu” (Țeposu R., 1999, pag 13). Exememplele se găsesc aproape în fiecare pagină a Întâmplărilor și în numeroase locuri din Vizuina luminată, în care elementul eseistic este mai pronunțat decât în primul roman al lui Blecher. Stilul său lustruit, împreună cu fascinația pentru kitsch, așa cum este acesta definit și explorat de Matei Călinescu (Călinescu M., 2005), îl transformă pe Max Blecher în cel mai important, poate, prozator de sorginte decadentistă al României (alături de Mateiu Caragiale, și el autor al unei opere restrânse ca număr de pagini, însă de un rafinament evident). Evident, așa cum am mai precizat, operația de disecție a romanelor lui Blecher este una voit artificială și unicul ei scop este de a demonstra complexitatea operei sale. Elementele identificate și rezumate mai sus sunt prezente, în diferite grade, în toate cele trei romane ale sale, cu precădere în Întâmplări din irealitatea imediată și Vizuina luminată (în cazul Inimilor cicatrizate lucrurile stau puțin diferit: aici doza de „realitate” injectată în materia romanului, am putea vorbi chiar de unele elemente „naturaliste”, este mult mai mare decât în celelalte două romane; de asemenea, structura romanului este mai convențională, explorarea poetic-vizionară a universului marca Blecher se face pe alte coordonate etc). Originalitatea lui Blecher, cel puțin în peisajul literar al interbelicului românesc, stă nu în prezența tuturor acestor elemente, ci în modul în care el a știut să le amestece. Dacă apartenența sa la modernism este indiscutabilă, este cert că modernismul lui Blecher nu este același cu modernismul „standard” al lui Camil Petrescu sau al Hortensiei PapadatBengescu, ci a trecut, prin Întâmplările din irealitatea imediată și, mai ales, prin Vizuina luminată, către altceva. Nicolae Manolescu (Manolescu N., 1998) l-a pus în rama romancierilor corintici, aflați, dacă este să luăm ca reper viziunea realistă (atât cea dorică, obiectivă, cât și cea ionică, deci subiectivă, modernistă), pe cealaltă față a lumii. Lumea lui Blecher este dominată de artificial, de kitsch, de teatral; aici, în lumea sa, iluzia realistă este denunțată fără cruțare. Pentru exact aceleași motive Mircea Cărtărescu îl consideră pe Blecher drept unul dintre marii precursori ai postmodernismului românesc (Cărtărescu M., 2010, pag. 293-294). Elementele caracteristice ale prozei lui Blecher i-au permis să depășească barierele moderniste, deși este un membru cu drepturi depline al confreriei interbelice (Mironescu D., 2011, pag. 17).

O problemă de perspectivă Într-un eseu publicat în 2007 revista The New Yorker, intitulat Die Weltliteratur. European novelists and modernism (Literatura lumii. Romancierii europeni și modernismul), Milan Kundera face o distincție subtilă între principalele moduri în care pot fi privite și judecate literaturile naționale: un context mic (care este istoria națiunii respective), respectiv un context mare 3

(istoria supranațională a artei). Kundera dă ca exemplu muzica pentru cea de-a doua categorie, al cărei limbaj universal a favorizat plasarea sa într-un astfel de context. Literatura, în schimb, din cauza limbilor naționale, este plasată mai degrabă într-un context mic. Avem de-a face, susține Kundera, cu o istorie a literaturilor, în ciuda faptului că marii scriitori, cei cu adevărat importanți în istoria literaturii, au fost influențați nu de conaționali, ci de autori străini (Cervantes l-a influențat pe Fielding, Rabelais pe Sterne, Flaubert pe Joyce, Kafka pe Garcia Marquez etc). În funcție de perspectiva pe care o folosim, un scriitor poate fi mare în țara natală și mic, chiar foarte mic, în context internațional. Sau invers. (Exemplele sunt mult prea multe pentru a fi enumerate aici). Există, evident, și o categorie aparte de scriitori, cei care sunt importanți în ambele contexte. Însă ei aparțin, aproape fără excepție, țărilor mari, culturilor importante (ex. Cervantes, Dostoievski sau Flaubert etc). Culturile mici nu au forța de a-și impune reprezentanți la scară internațională. Exemplul preferat al lui Kundera este F. Kafka, cunoscut pentru foarte mulți ca fiind un scriitor ceh. Evident, susține Kundera, faptul că Franz Kafka a ajuns la un moment dat al vieții cetățean al Cehoslovaciei nu este sinonim cu afirmația că este un scriitor ceh. Deși a trăit aproape toată viața sa în Praga, Kafka a scris exclusiv în limba germană. Dacă ținem cont de faptul că era etnic evreu, putem spune că a fost dublu minoritar. Însă de departe elementul esențial în cazul său a fost faptul că a scris în limba germană (de altfel Kafka se considera un scriitor german). Chiar și așa, impunerea sa în canonul literar universal a fost una dificilă, prietenul și executorul său testamentar, Max Brod, având nevoie de decenii pentru a-l aduce în atenția publică. Dacă Kafka ar fi fost un scriitor de limbă cehă, crede Kundera, aproape nimeni nu l-ar fi cunoscut azi. Un alt context, unul mijlociu, este folosit de Kundera pentru a încadra o pleiadă de autori singulari, exponențiali pentru modernism, însă foarte diferiți de autorii moderniști standard. Kafka, Musil, Gombrowicz, Broch, cărora li se pot alătura Bruno Schulz sau Robert Walser, reprezentanți ai Europei Centrale, nu formează o școală, însă au o asemănare de familie în sens wittgensteinian: sunt toți poeți ai romanului, preocupați de intensitatea fiecăriu cuvânt sau fraze; impulsionați de imaginație să cerceteze dincolo de granițele „realismului”; ostili transformării romanului într-o confesiune personală (Kundera M., 2007). Acesta este adevăratul tablou de familie al lui Max Blecher, a cărui sensibilitate a fost ascuțită la extrem, asemenea tuturor acestor autori, atât de boala sa necruțătoare, cât și de condiția sa de etnic evreu. Nu este, evident, prima dată când aceste alăturări se fac în cazul lui Blecher. Numeroși critici, în descendența lui Eugen Ionescu, l-au plasat pe Blecher în compania lui Kafka, Walser sau Schulz, cu acesta din urmă Blecher prezentând asemănări izbitoare, deși niciunul dintre ei nu a știut vreodată de existența celuilalt. Personaj discret, Blecher a refuzat să exploateze la modul patetic condiția sa de bolnav, în ciuda condițiilor incredibil de grele în care a trăit și a scris în 4

ultimii săi zece ani de viață (practic întreaga sa viață de om adult). De asemenea, în ciuda contextului politic invadat de un antiseminist din ce în ce mai agresiv, nu a pus niciodată accent pe identitatea sa etnică. Este adevărat că primul său roman a produs o impresie puternică la momentul respectiv, însă dispariția sa prematură și instalarea regimului comunist l-au aruncat într-un con de umbră. Publicarea postumă a volumului Vizuina luminată (1971) l-a readus în atenția publică, acțiunile sale crescând de atunci constant la bursa valorilor literare românești, prin contribuția unor critici precum N. Manolescu, Ovid S. Crohmălniceanu și, mai recent, Radu G. Țeposu, Carmen Mușat sau Simona Sora, sau, poate și mai important, prin influența sa asupra unor scriitori, dintre care cel mai important este Mircea Cărtărescu. Cu toate acestea, Blecher continuă să fie un nume puțin cunoscut la nivelul publicului, cel puțin dacă îl comparăm cu nume precum Rebreanu, Camil Petrescu sau Marin Preda. Astfel, cu toată atenția pe care a primit-o în ultimele decenii, locul său este unul relativ marginal în canonul literar autohton. Nu la fel stau lucrurile dacă schimbăm perspectiva și trecem la contextul mare. Aici, din păcate, România nu are scriitori cu adevărat importanți. Clasicii noștri sunt practic necunoscuți, marii moderniști, deși mulți au beneficiat de traduceri, nu au reușit să se impună și să lase urme adânci în literatura universală, iar cei care au contat (generația Cioran-Eliade-Ionesco) au făcut-o după și prin trecerea la o altă limbă de circulație internațională. Ajutat de contextul mijlociu, de alăturarea evidentă la universul marilor prozatori central-europeni enumerați mai sus, Blecher este unul dintre puținii scriitori europeni ai unei literaturi mici recuperați oarecum de canonul universal (nu întâmplător, poate, el a fost tradus recent și publicat de editura americană New Directions, specializată în publicarea de literatură experimentală, și la care a apărut și Nostalgia lui Mircea Cărtărescu). Recunoașterea internațională a lui Blecher, supranumit un Kafka român, nu a atins popularitatea afinilor săi central-europeni. Kafka, Musil sau Broch au scris în germană, limbă care a generat una dintre cele mai puternice literaturi. Gombrowicz sau Schulz (acest „Kafka polonez”, cum a fost el denumit), deși mai puțin celebri, sunt și ei infinit mai cunoscuți decât Blecher. Aceasta nu schimbă cu nimic încadrarea lui Blecher în acest tablou, singurul capabil să-l pună cu adevărat în lumină, oricum mult mai mult decât asimilarea sa cu interbelicul modernist românesc. Borges a descris nașterea generației de scriitori de geniu formată din E.A.Poe, Herman Melville, Nathaniel Hawthorne etc într-o scurtă perioadă de timp în New England, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu poate fi explicată decât de astrologie. Mai în glumă, mai în serios, același lucru se poate spune si despre „familia” Kafka, Walser, Musil, Broch, Gombrowicz, Schulz & Blecher. Același Kundera își încheie eseul din The New Yorker dedicat lor prin convingerea că prin opera lor ei sunt reprezentanții unei categorii speciale de moderniști, singurii demni de fapt de acest nume: moderniștii antimoderni. 5

Bibliografie Balotă, Nicolae - De la Ion la Ioanide, Ed. Eminescu, București, 1974) Blecher, Max - Întâmplări din irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Corp transparent. Corespondență, Ed. Aius Craiova & Ed. Vinea București, 1999 Călinescu, Matei - Cinci fețe ale modernității, Polirom, Iași, 2005 Cărtărescu, Mircea - Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 2010 Ionescu, Eugen - În război cu toată lumea Vol. I, Humanitas, București, 1992 Kundera, Milan - Die Weltliteratur, New Yorker, 2007 (http://www.newyorker.com/magazine/2007/01/08/die-weltliteratur) Marino, Adrian - Dicționar de idei literare, Ed. Eminescu, București, 1973 Manolescu, Nicolae - Arca lui Noe, Gramar, București, 1998 Mironescu, Doris - Autobiografiile unui fanatic, Prefață. Întâmplări din irealitatea imediată. Vizuina luminată, Art, București, 2011 Negoițescu, Ion - Istoria literaturii române, Minerva, București, 1991 Pop, Ion - Avangarda în literatura română, Minerva, București, 1990 Țeposu, Radu - În căutarea identității trecute, Studiu introductiv (Blecher M., 1999)

6