Modernismul Eclectic [PDF]

Zitiervorschau

Modernismul eclectic. Tudor Arghezi. “Testament”

Modernismul romanesc se manifestă in perioada interbelică simultan cu altă manifestare, opusa chiar terminologic -tradiţionalismul( gândirism-ortodoxism). Teoreticianul modernismului românesc este Eugen Lovinescu care a contribuit decisiv la intrarea literaturii române intr-o noua fază de evoluţie. Prin cenaclul si revista „Sburătorul”, criticul defineşte formele prin care literatura poate evolua. Eugen Lovinescu susţine că există un spirit comun al veacului care determină aceeaşi evoluţie a culturilor. Ţinând cont de faptul ca exista decalaje intre culturi (civilizaţii), analizând fondul cultural român, criticul considera necesara imitarea formelor culturale avansate; teoria imitaţiei vine aşadar in contradicţie cu teoria formelor fară fond a lui Titu Maiorescu. Eugen Lovinescu susţine ca formele pot sa-si creeze fondul, astfel se facilitează modernizarea literaturii, eliminarea golurilor culturii, deci încadrarea in spiritul veacului. Mai mult considera necesara înnoirea literaturii prin acceptarea schimbului de valori, deci prin principiul sincronismului; Eugen Lovinescu nu considera modernizarea o eliminare a elementelor naţionale, si, nici o antiteza cu trecutul, ci o promovare a factorului estetic, ca garanţie a unei literaturi/ culturi valoroase. In consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu celelalte literaturi propune o serie de schimbări in tematica literara: tematica rurala înlocuita cu cea urbana, promovarea prozei obiective, a romanului analitic, intelectualizarea poeziei. Dovada principiului estetic, care trebuie sa primeze dincolo de ideile de modernizare, este ca, teoreticianul apreciază un roman care nu se supune tematicii/schimbărilor propuse: „Ion” de Liviu Rebreanu. O reflectare deplina a intelectualizării emoţiei sunt creaţiile cunoscuţilor poeţi: Tudor Arghezi, Lucian Blaga si Ion Barbu. Daca unul şochează prin limbaj, valorificarea estetica a uratului („Flori de mucigai”) , altul proiectează ideile filozofice in maniera artistica(„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) iar cel de-al III-lea încifrează poezia pura adresata celor iniţiaţi(„ Oul dogmatic”). Poet proteic, uimeşte prin diversitatea domeniilor lirice abordate: poezie programatica, sociala, erotica, filozofica, pentru copii, poezia universului religios, Arghezi este un modernist îndeosebi prin interesul acordat cuvântului. Lexicul poeziei sale se găseşte in toate registrele limbii arhaic, bisericesc, cotidian. Modernă este si ipostaza de „poet meşteşugar” sau „poeta faber” pentru a sugera a poezia este un produs „fabricat”. Tot modernista este si utilizarea „esteticii uratului”, a categoriilor estetice decadente („Flori de mucigai”).

„Testament ” de Tudor Arghezi este o arta poetica moderna in care se regăseşte identitatea intre planul autorului si cel al eului liric, relaţia poetului cu cuvântul, misiunea poetului. Opera asamblează trăsăturile componente ale viziunii asupra lumii si a vieţii: transfigurarea a oricăror aspecte ale realităţii prin cuvânt si imagine artistica: „Bube, mucegai, noroi/ Iscat-am frumuseţi si preturi noi”, orice aspect al realităţii poate constitui material poetic. Tema poeziei este creaţia cu valoare testamentală , iar motivul subordonat este cel al „cărţii” care simbolizează ideea de cunoaştere, legătura între generaţii. Titlul reflectă pe de o parte un concept juridic prin care se exprima dorinţele materiale ce urmează a fi îndeplinite după moarte, pe de alta parte, tipul de relaţie autor-cititor: ideea de moştenire literară. „Cartea” este unicul bun lăsat moştenire, are însa o valoare inestimabila, fiind liant intre generaţiile aceluiaşi neam - opera este cea care exprima si construieşte conştiinţa unităţii de neam. „Cartea treapta” este cea care-i va da moştenitorului statutul de „fiu”, urmaş legitim al poetului însuşi, succesor al „străbunilor” asumaţi. „Cartea-hrisov” îl atesta pe posesorul ei drept urmaş legitim al unui creator, având dreptul asupra numelui, originii si implicit obligaţia de a-si cinsti înaintaşii. In succesiunea definiţiilor „cărţii” poemul arghezian eternizează trecutul, este un martor ce supraveghează lumea păstrând doua fete: profanul si sacrul, suferinţa si răscumpărarea, frumosul si urâtul, devenind sinteza a contradicţiilor lumii. Finalul poemului oferă definiţia poeziei: sinteza intre harul divin „slova de foc” si artizanatul muncii, cu materia cuvântului „slova făurita”. Rolul poetului este de a da cuvintelor urate „bube”, „mucegai”, „noroi” conţinuturi noi transformându-le in „versuri si icoane”. Sursele expresivităţii si ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic, Arghezi fiind apreciat pentru înnoirile lexicale, chiar şocante, aduse din toate straturile limbii. La nivelul lexico-semantic se observa acumularea de cuvinte nepoetice care primesc valente estetice potrivit „esteticii urâtului”. Excepţionalul limbajului provine din valorificarea diferitelor straturi in asocieri surprinzătoare: arhaisme: „hrisov”, regionalisme: „grămădii”, termeni religioşi: „ icoane”, neologisme: „obscur”. Versul „Făcui din zdrenţe, muguri si coroane” exprima ideea transfigurării artistice a unor aspecte ale realităţii. La nivel morfosintactic sugestia trudei creatorului se face cu ajutorul dislocării topice si sintactice: „Si dând in vârf[…]/ Rodul durerii de vecii întregi”. Caracterul testamentar (programatic) al textului este susţinut de singurul verb la viitor „nu-ti voi lăsa”, care, in context dobândeşte sens afirmativ. Verbele la prezent „vine”, „aşează” „este” înfăţişează efectele si esenţa poeziei - act/ document izbăvitor. Verbele la trecut „am luat”, „am făcut”, „a jucat” susţin ideea continuităţii de neam, o istorie căreia poetul ii slujeşte. Alternanta persoanei I singular cu persoana I plural reda relaţia cu

strămoşii, responsabilitatea creatorului fata de popor: „sa schimbam eu am ivit” . La nivel stilistic se remarca epitete, metafore, comparaţii, enumeraţii, antiteza. Epitetul-metaforic „ seara răzvrătită ” releva istoria zbuciumata, trecutul, care e dezvăluit urmaşilor prin poezie. Enumeraţia „râpi si gropi” sau „ bube, mucegaiuri si noroi” înfăţişează un drum plin de obstacole si dezumanizat care ilustrează efortul de a dăinui al înaintaşilor continuat de meşteşugul care metamorfozează existenta. Abilitatea argheziana a împletirii neaşteptate a cuvintelor o remarcam si in crearea oximoronului „ veninmiere” sau „zdrenţe-coroane”, fiind de fapt rezultatul unor serii opuse, un joc care demonstrează ca poezia distilează cuvintele. In poezie, convieţuiesc aspecte romantice: paseismul discursului, dimensiunea sociala, cu cele tradiţionaliste: ideea elementului de „neam” si cu altele moderniste: estetica uratului. Aceasta tripla întâlnire este specifica modernismului eclectic arghezian.