Modelul Behaviorist de Învățare [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti Facultatea de Agricultură – Învățământ cu Frecvență Specializarea Biologie

Modelul behaviorist de învățare

Student: Fologea Bianca-Ionela Disciplina: Pedagogie II

An universitar 2021-2022

Cuprins 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Capitolul I – Introducere................................................................................................ 3 Capitolul II – Teoriile și mecanismele învățării .............................................................4 Capitolul III – Întemeietorul behaviorismului................................................................5 Capitolul IV – Ce este behaviorismul?...........................................................................6 Capitolul V – Modelul behaviorist de învățare...............................................................8 Capitolul VI – Concluzii...............................................................................................10

7. Bibliografie...................................................................................................................11

2

Capitolul I Introducere „Nimeni nu întreabă cum să motiveze un copil. Un copil în mod natural explorează tot ceea ce poate, dacă nu este împiedicat. Și chiar și atunci, această tendință nu moare singură, este anihilată.” (B.F. Skinner)[1] Multe idei și priorități afectează modul în care profesorii gândesc despre procesul de învățare și tot ce curpinde acesta. Ele formează un filtru prin care informația pe care psihologia o are de oferit educației este înțeleasă și evaluată înainte de a ajunge la elev. Multe concepte, idei și teorii din psihologia educației trec întâi prin filtrul educației, astfel că acestea coincid cu prioritățile profesionale ale profesorilor și ajută la rezolvarea problemelor importante ale predării la clasă. În cazul problemelor legate de învățarea la clasă, psihologii educaționali au dezvoltat o serie de teorii și concepte relevante pentru acestea. Teoriile învățătii au fost grupate în trei modele. Dintre modelele teoretice de învățare existente, am ales să discut despre modelul behaviorist, care are la bază relația de tip stimul – răspuns, folosită adesea în sistemul actual de învățare. Acest model are o vechime însemnată în ceea ce privește utilizarea sa, motiv pentru care vreau să urmăresc evoluția acestuia până în prezent și cum a fost adaptat între timp, dacă au intervenit modificări în privința modului de aplicare și cât de semnificative sunt diferențele. În activitățile didactice este folosit cu succes principiul care stă la baza învățării de tip behaviorist, și anume recompensarea oricăror tipuri de acțiuni și atitudini pozitive manifestate de către elevi.

3

Capitolul II Teoriile și mecanismele învățării Teoriile învățării se clasifică în mai multe tipuri, vastitatea acestora datorându-se mulțimii cercetărilor efectuate pe oameni și animale, diversității concepțiilor cercetătorilor, dar și vastității domeniului învățării în sine. Printre acestea se numără și teoriile asociaționiste sau teoriile condiționării. Dintre ele, cea mai cunoscută și, totodată, cea mai veche este teoria formulată în termenii relației S – R (stimul – răspuns). Înainte de a fi integrată în planul comportamentului uman pentru a vedea rezultatele în urma utilizării ei, această teorie a condiționării a pornit de la experimentul lui I. P. Pavlov. De numele acestuia se leagă condiționarea clasică, în care organismul reacționează în urma stimulilor, formându-și reflexe de tip necondiționat – apar în urma stimulării prin agenți absoluți – și condiționat – apar în urma agenților care acționează înainte sau simultan cu aceștia. Diversele forme de condiționare experimentate de către Pavlov și colaboratorii săi au ajutat la descifrarea unor mecanisme corticale complicate, care stau la baza învățării animale și umane. Astfel, în 1927, Pavlov a constatat, în urma realizării unui experiment, că atunci când un semnal oarecare, de exemplu o sonerie, este acționat în momentul în care unui câine îi este prezentată hrana, iar acest ansamblu de evenimente se repetă de mai multe ori, câinele ajunge să saliveze doar atunci când aude soneria. Salivarea la vederea hranei este considerată un reflex necondiționat, în timp ce salivarea la auzul soneriei constituie un răspuns condiționat însușit în urma acționării repetate a unui stimul (soneria) în prezența altuia (hrana). Astfel, în urma încercărilor repetate, se ajunge la rezultatul urmărit și în acest mod se formează o nouă legătură de tipul S – R. În urma experimentului, treptat, s-a ajuns la integrarea acestei metode în sfera umană, mai exact, partea psihologică s-a implicat în mod direct în procesul de învățare, astfel dezvoltându-se învățarea prin condiționare. Ani mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost propusă modificarea obiectului de studiu al psihologiei, prin renunțarea la conceptul ”suflet” (nedefinit, neobservabil), în favoarea conceptului conştiință, însă această schimbare nu a dus la progrese prea mari, ca urmare, cei care se ocupau de studii ajungând să-și schimbe punctul de interes și să se orienteze treptat asupra cercetării corpului uman sau animal. Lucrările lui Pavlov încurajează părăsirea conştiinței ca obiect de studiu al psihologiei şi renuntarea la introspecționism ca metodă de cercetare, determinând axarea mai pronunțată pe conceptul de ”comportament” (în engleză – behavior = comportament).

4

Capitolul III Întemeietorul behaviorismului J. B. Watson este considerat întemeietorul behaviorismului. În anul 1913, acesta a publicat articolul „Psychology as the behaviorist views it”, în care s-a înregistrat pentru prima dată apariția psihologiei comportamentului. Watson susținea că o psihologie cu adevărat ştiintifică nu se poate aplica decât comportamentului organismelor animale şi umane, întrucât este obiectiv şi observabil. „Psihologia cu adevărat ştiinţifica nu se poate aplica decât comportamentului organismelor animale şi umane.”[2] Termenul ”behaviorism” a fost folosit pentru prima dată în acest articol, devenit manifestul mișcării comportamentaliste. În viziunea lui, scopurile psihologiei erau predicția şi controlul comportamentului. Concepte precum senzațiile, percepțiile, reprezentările, emoțiile sau stările mentale, sunt elemente subiective al căror studiu ştiințific nu este posibil. Pentru ca psihologia să devină o ştiintă, era necesar ca ea să se focuseze asupra comportamentului, considerat obiectiv. Acesta definea învățarea ca o modificare a comportamentului, rezultată din stabilirea unei legături între stimuli şi răspunsuri . Astfel că Watson și-a bazat concepția pe condiționare, stabilind o relație de tipul S – R (stimul – răspuns), considerând-o mai mult expresia unui fenomen de transfer apărut la nivel comportamental, nu al procesului fiziologic subiacent. Pentru a demonstra acest lucru, J.B. Watson a realizat un experiment în care a folosit ca subiect un băiețel de un an și jumătate, pe nume Albert, care era foarte atașat de un iepure alb. Scopul său era să îi producă o fobie față de acest animal. A reușit să facă asta prin producerea unui zgomot puternic, menit să-l sperie pe copil ori de câte ori acesta se îndrepta către animal. În termeni pavlovieni, zgomotul reprezenta stimulul necondiționat, care a provocat reflexul de teamă. După ce zgomotul a fost asociat cu iepurele de mai multe ori, copilul a manifestat o frică față de animal, învățând astfel, printr-un proces de condiționare, să se teamă de un ”obiect” îndrăgit anterior. Spre deosebire de Watson, Pavlov definea condiționarea ca legătura dintre un stimul condiționat şi altul, neconditionat, înnăscut, urmat de o reacție. Cea de-a doua parte a experimentului său a constat în a-l dezvăța pe copil de teama condiționată. Pentru asta, el a plasat animalul la o anumită distanță de Albert, în timp ce îi dădea acestuia ciocolată. Iepurele era mutat între timp din ce în ce mai aproape, până când s-a ajuns în punctul în care băiatul putea tolera apropierea față de animal. În concepția lui Watson, toată activitatea se reduce la mecanismul stimul – răspuns, în afara căruia nu mai există altceva. Acesta ignora implicarea unor serii de procese nervoase intermediare, care au capacitatea de a modifica sau atenua reacția.

5

Capitolul IV Ce este behaviorismul? Termenul provine din engleză – behaviorism, behaviour – și se traduce drept comportament (în fr. – béhaviorisme). Conceptul în sine este un curent, o teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferențiată a omului și animalului față de un stimul extern, considerând drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, fără a implica mecanismele cerebrale ale conștiinței sau procesele mentale interne. În deceniul trei al secolului al XX-lea, condiţionarea şi învăţarea erau considerate relativ sinonime. Totuși, termenul ”condiționare” era interpretat diferit. Cei mai cunoscuți teoreticieni ai behaviorismului sunt: Pavlol, Thorndike, Skinner și Watson. Printre alții care au contribuit sesizabil se mai numără Gutherie, Hull, Spence și Miller. E. C. Thorndike este cunoscut pentru teoria întăririi legăturilor, în cadrul căreia a subliniat natura comportamentală a conexiunii stimul – răspuns, formulând legea efectului ca principal factor al întăririi, în cazul unei stări de satisfacție. Învățarea apare în urma probabilității crescute de apariție a răspunsului în prezența unui stimul, ca rezultat al fixării preferențiale, în detrimentul altora. Thorndike a caracterizat comportamentul de încercare – eroare, în care prima apariție a actului învățat se produce în urma diferitelor răspunsuri posibile la stimulul ales – învățare prin selectare și conexiune. Dacă are motivația necesară, atunci când se confruntă cu o situație nouă, cel care învață se angajează la o serie de încercări diverse, în vederea obținerii unei satisfacții. În urma acestor încercări, oferă o serie de răspunsuri care duc la satisfacerea trebuinței. Răspunsurile specifice, care sunt imediat urmate de satisfacerea trebuinței – de exemplu hrana – sunt mai persistente decât celelalte, răspunsurile nespecifice tinzând să aibă o durată mai scurtă sau să dispară complet. După încercări ulterioare se constată că aceste ”erori” dispar treptat, până la încetare, în timp ce răspunsurile corecte se întăresc progresiv. Spre deosebire de Pavlov, B. F. Skinner considera comportamentul uman ca fiind unul responsiv într-o oarecare măsură, neapărând ca răspuns sau reacție la un stimul, ci fiind un comportament operant – animalul trebuie să emită un răspuns anume, corespunzător, pentru a produce un stimul de întărire. El împarte comportamentul în comportament de răspuns – când răspunsul este produs de un stimul cunoscut – și comportament operant – când răspunsul este unul spontan, produs de un stimul necunoscut. Pentru primul tip de comportament se aplică schema condiționării clasice, pavloviste, iar pentru cel de-al doilea, unde condiționarea răspunsului este legată de întărire, avem condiționare operantă sau instrumentală. Skinner a realizat un experiment pentru a demonstra diferența dintre cele două tipuri de condiționări, intitulat ”Cutia Skinner”. Acesta a presupus închiderea unui animal de experiență într-o cușcă în care se afla un dispozitiv de declanșare a hranei. Animalul acționa inițial dispozitivul la întâmplare, apărând hrana. După un număr de încercări, acesta învață cum poate obține hrana, acționând mecanismul. Între răspunsul de tip condiționat – acționarea dispozitivului – și întărire – hrana – legătura nu este una naturală, întrucât animalul a acționat întâmplător. Răspunsul nu este unul de tip salivar, ca în condiționarea clasică, ci este de tip operant, deoarece determină apariția hranei. Are, deci, efect asupra mediului care, în urma răspunsului, ”răsplătește” organismul pentru producerea lui. Fiind un comportament produs de organism,

6

nu are stimul. Skinner continuă cercetarea, dorind să afle dacă forța operantă a acestui comportament va fi declanșată prin probabilitatea – măsurată în ore – reapariției lui pe baza trebuințelor (exp.: foamea). Aplicându-și teoria de învățare la individul uman, Skinner a construit mașinile de învățat de tipul programării lineare, în cadrul cărora întărirea este secundară (exp.: laudă, apreciere) în raport cu întărirea primară (hrana). Cunoașterea rezultatelor reprezintă un întăritor secundar în instruirea programată.

7

Capitolul V Modelul behaviorist de învățare Lucrările lui Skinner au avut un impact puternic în psihologia învăţării, acesta fiind resimțit şi astăzi. Transferând asupra omului concluziile privind învățarea la animale, acesta a văzut în predare-învățare o modalitate sistematică de a descrie circumstanţele precise in care comportamentul se modifică în sensul dorit prin întărire. În viziunea sa, profesorul trebuie să-i construiască elevului acele condiții care să îi accentueze nevoia de a învăța, prin fragmentarea materiei şi oferirea imediată a feedback-ului, elevul având un rol activ. Teoria behavioristă are numeroase aplicații în activitatea de predare-învățare, printre cele care au persistat de-a lungul timpului numărându-se:  Profesorul nu trebuie să folosească întăriri continue, deoarece astfel elevii vor aştepta mereu o recompensă pentru a produce comportamentul dorit; în schimb, continuarea activității este favorizată de întăririle intermitente;  Rata de întărire trebuie să fie folosită pentru a obţine un continuum de răspunsuri corecte, pentru că, după ce elevii răspund şi primesc o întărire (recompensă), comportamentul se reduce, iar eficacitatea învățării scade treptat;  Intervalele programate produc un comportament mult mai stabil; dacă proporţia răspunsurilor recompensate este redusă constant, intervalul la care apare comportamentul se menţine nedefinit la un număr mult de mic de întăriri;  Predarea şi materialele auxiliare folosite au datoria de a-i crea elevului emoții pozitive, cu scopul de a-l apropia de învățare. Skinner a făcut el însuşi referiri frecvente cu privire la activitatea şcolară, printre care:  „În primele stadii ale învățării cititului sau scrierii, matematicii, întăririle pozitive trebuie aplicate imediat şi frecvent;  Pentru a face învățarea plăcută, şcoala trebuie să pună la dispoziția elevilor materiale plăcute (puzzle, ilustrații etc.), să propună activități pe care elevii le îndrăgesc;  Să se introducă maşinile, în combinație cu alte activităţi, pentru a divide materialul în unități mici și a întări imediat comportamentul de succes (Skinner, 1954).”[3] Ipotezele behavioriste care privesc cauzele insuccesului şcolar sunt de tipul:  Elevul nu stăpâneşte cunoştintele anterioare, care sunt indispensabile pentru înțelegerea noilor achizilii ;  Ritmul individual de lucru nu se respectă, timpul nu este suficient;  Sarcinile nu au fost ierarhizate corect, astfel că stăpânirea uneia superioare devine imposibilă în condițiile nestăpânirii alteia subordonate;  Feedback-ul nu a fost oferit imediat elevului sau a fost prea rar. În funcție de ipoteza admisă, se caută cele mai eficiente soluții pentru rezolvarea acesteia, punându-se accent pe condițiile externe ale învățării, fără a le neglija pe cele interne. Toate modelele behavioriste de învățare se bazează pe principii comune:

8

 Comportamentele sunt învățate, iar învățarea este o modificare a comportamentului;  Este considerată învățare doar schimbarea exprimată în comportament;  În învățare, dispozițiile interne, cognitive sau afective ale subiectului nu au rol;  Conexiunile sunt stabilite doar prin repetarea asocierii;  Sursa învățării se află exclusiv în mediul extern;  Există o continuitate între învățarea animală şi cea umană, care ar da dreptul psihologului să facă experimente asupra animalelor şi să extindă concluziile la oameni. Succesul behaviorist se datorează aplicării ideilor în educație şi prin introducerea rigorii experimentale în studiul psihologiei. Actualitatea multor idei introduse de Skinner este demonstrată atât de numărul mare al cercetărilor aplicate în vaste domenii de activitate, cât şi de dezvoltarea lor în combinație cu teoriile umaniste sau cognitiviste. Concepția asupra omului, din perspectiva behaviorismului, este una deterministă: omul trăieşte într-o ”cutie” uriaşă, lumea fiind condiționată de întăririle primite în familie şi la şcoală, la locul de muncă etc.

9

Capitolul VI Concluzii În concluzie, deși modelul behaviorist de învățare nu este cel mai modern model, își păstrează o notă de actualitate prin prisma combinării cu teoriile umaniste sau cognitiviste, astfel că poate fi folosit cu succes și astăzi atât în forma sa originală, cât și în combinații cu alte modele și teorii, clădindu-se pe o relație persistentă în timp, cea stimul – răspuns, adaptabilă și usor integrată în sfera comportamentului uman, ca urmare a eficacității dovedite de aceasta. Scopul acestuia este de a încuraja modelarea și întărirea comportamentelor, însă, cum este imposibilă întărirea tuturor caracterelor unui individ, se face o selecție în urma căreia scopul este de a alege și de a încerca doar întărirea caracterelor critice, preponderent pozitive. Pune accentul pe procesele psihice observabile și măsurabile, elevul fiind modelabil şi supus influenţelor mediului de învăţare, luând în considerare totodată și cele trei variabile ce țin de conduita umană, și anume comportamentul tipic al subiectului care învaţă, tipul de întărire folosit şi viteza învăţării. Impactul behaviorist asupra dezvoltării psihologiei învățării a fost atât de mare, încât, în vremea apariției, reprezentantii acestui curent au dominat scena ştiintifică. A contribuit la progrese importante și continuă să fie utilizat în actul didactic pentru mai bune rezultate pe plan comportamental și școlar, aflandu-se într-o continuă dezvoltare.

10

Bibliografie 1.

[1]

https://ro.yestherapyhelps.com/the-55-best-quotes-of-b-f-skinner-and-behaviorism11663 2. Anca Dragu, Sorin Cristea (2003), Psihologie și Pedagogie Școlară, Ovidius University Press, ed. a II-a, p. 59-60 3. [2] Watson, J. B. (1913), Psychology as the behaviorist views it, Psychological Review, 20(2), p. 158–177. 4. [3] Elena Cocoradă (2010), Introducere în Teoriile Învățării, editura POLIROM, p. 37

11