Mihail Litvak - Daca Vrei Sa Gasesti Fericirea [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins

Prefață la ediția a doua............................

9

PARTEA ÎNTÂI. EU Cine e cine sau sistemul valorilor....................................................................... 15 Cine sunt EU............................................................................ ;...................... 40 1. Moștenirea genetică.................................................................................. 40 2. Aptitudinile.............................................................................................. 42 3. Temperamentul......................................................................................... 46 4. Caracterul și destinul................................................................................ 50 4.1 Parametrii cantitativi.......................................................................... 52 4.2 Parametrii calitativi............................................................................ 54 4.3 Complexul „Evgheni Oneghin"(EU+, VOI+, EI+, MUNCĂ-)........... 64 4.4 Complexul „creatorul superior" (EU+, VOI-, EI+, MUNCĂ+)........... 68 4.5 Complexul „rățușca cea urâtă"(EU-, VOI+, EI+, MUNCĂ+)............. 78 4.6 Complexul „snobul creator" (EU+, VOI+, EI-, MUNCĂ+)............... 85 4.7 Complexul „tiranul supus" (EU+, VOI-, EI+, MUNCĂ-; EU-, VOI+, EI-, MUNCĂ+).......................................................... 104

5. Orientarea..................

120

PARTEA A DOUA. EU si TU Aikidoul psihologic......................................................................................... 127 1. Principiile de bază ale luptei psihologice, ușor de înțeles și folosit...........130 2. Teoria amortizării, puțin plicticoasă, dar necesară.................................... 142 3. Amortizarea particulară........................................................................... 160

Vampirismul psihologic................................................................................... 175 1. Formele de comunicare care nu fac parte din vampirism......................... 180 1.1. Retragerea în sine............................................................................ 180 1.2. Ritualul...................................................................... 181 1.3. Activitatea........................................................................................ 184 1.4. Distracțiile........................................................................ 186 2. Mecanismele vampirismului psihologic................................................... 188 3. Tipuri de vampiri psihologici................................................................... 191 3.1. Personalitatea Neajutorată................................................................ 192 3.2. Barbă-Albastră....................... 197 3.3. Alcoolicul....................................................................................... 206 3.4. Femeia Rece................................................................................... 216 3.5. Mama Grijulie.................................................................. '............. 242 3.6. Martirul Priceput.............................................................. 248 3.7. Prințul Etern, Cenușăreasa si Prințesa cu bobul de mazăre.............. 251

PARTEA A TREIA. EU si VOI Psihologia conducerii..................................................................................... 267 1. Principalele noțiuni ale psihologiei sociale..............................................269 2. Comportamentul omului în grup (rolurile și măștile).............................. 272 3. Procesul de formare a grupurilor............................................................ 282 4. Dinamica grupului............................... 290 5. Cum să transformi grupulîntr-un colectiv............................................... 308 6. Diagnoza grupului.................................................................................. 310 Psihologia conducerii în acțiune...................................................................... 315 1. Cum să vă găsiți mai repede locul în grup.............................................. 317 2. Cum atrageri grupul de partea dumneavoastră......................................... 320 3. Cum dați jos un șef................................................................................. 323 Cine unde se află............................................................................................ 326 1. Instituțiile de tratament.......................................................................... 327 2. Instituțiile pedagogice............................................................................. 331 3. Armata................................................................................................... 343 4. Sportul................................................................................................... 345 5. Colectivele de producție.......................................................................... 346 6. Grupurile familiale..................................................................................347

Dieta psihologică.............................................................................................353 1. Nevoile emoționale................................................................................. 353 2. Emoțiile pozitive..................................................................................... 356 3. Emoțiile negative.................................................................................... 365 4. Stările lipsite de emoție.......................................................................... 391 5. Modelarea controlată a emoțiilor............................................................. 397

PARTEA A PATRA. EU și EI Psihologia vorbitului în public ......................................................................... 407 1. Puțintică istorie....................................................................................... 408 2. Tipurile de oratori.......................................... 411 3. Aikidoul psihologic și discursul în public.................................................417 4. Despre satisfacție și plăcere......................................................................431 5. Campania electorală și arta oratorică.................... 434

ANEXE I. Exerciții pentru relaxarea musculaturii.................................................... 441 II. Antrenamentul autogen.......................................................................... 443 III. Teste (în glumă și în serios).................................................................... 445 IV. Toasturi.................................................................................................. 446 V. Inventarierea averii................................................................................. 448 VI. Inventarierea sufletului (vreau, pot și trebuie)....................................... 450 VIL Inventarierea partenerilor de comunicare.................................................... 456 VIII. Inventarierea folosirii timpului.............................................................458 IX. Inventarierea înțepăturilor și mângâierilor primite.................................. 459 X. Inventarierea înțepăturilor și mângâierilor făcute..................................... 467 XI. Jocuri psihoterapeutice.........................................................................468

fie stăpâni ai situației și să conducă alți oameni fără să se piardă în mulțime și să-și piardă individualitatea: unii dintre ei chiar au ocupat funcții des­ tul de înalte. Totuși, a avut dreptate Kozma Prutkov * când a spus: „Dacă vrei să fii fericit, fii!“ Fiți fericiți, dragii mei cititori!

* Pseudonim literar sub care au scris mai mulți scriitori în anii 1850-1860 în revistele Sovremennik și Iskra. Stilul preferat erau versurile satirice și aforismele.

Partea întâi

EU

1342749

Cine

e cine

SAU SISTEMUL VALORILOR

Se spune că speranța moare ultima. Aș omorî-o de la început. O speranță omorâtă și teama s-a dus, o speranță omorâtă și omul a devenit activ, o speranță omorâtă și a apărut independența. Și primul lucru pe care încerc să-1 fac pentru clienții și pacienții mei este să omor în ei speranța că totul se va aranja cumva, vom găsi o ieșire, ne vom descurca, o să fa­ cem față. Nu, nu se va aranja, nu vom găsi o ieșire, nu ne vom descurca, n-o să facem fată! Ca medic psihoterapeut am avut de-a face cu bolnavi de nevroză. Nevroza este o afecțiune neuropsihică ce se dezvoltă după o traumă psi­ hologică care a tulburat cursul obișnuit al vieții omului. Din traumele psi­ hologice fac parte neplăcerile de la locul de muncă și din familie. Bolnavii consideră că motivul bolii este comportamentul incorect al partenerului de comunicare sau circumstanțele nefavorabile. Iși îndreaptă toate efortu­ rile spre lupta cu partenerul sau cu circumstanțele, dar se gândesc la rolul lor în apariția neplăcerilor. O să dau un exemplu. A venit la noi la clinică A., de 38 de ani, după o tentativă de sinucidere, în stare de depresie profundă. „Logodnicul * e alcoolic, locuiește in apartamen­ tul lui A. și pe banii ei. In lipsa ei și-a adus amanta acasă.

Am întrebat-o pe A. cum a fost viața ei. S-a dovedit că fusese crescută

într-ofamilie muncitoare de țărani, afost învățată să trăiască ținând cont de interesele școlii și alefamiliei in defavoarea intereselorproprii. Când era stu­ dentă s-a căsătorit cu un coleg care s-a dovedit afi alcoolic. A sperat un an și 15

jumătate, a răbdat, l-a iertat, a încercat să-l convingă. Dar afost nevoită să se

despartă de el. Pe atunci avea deja un copil care trebuia crescut. A. a renunțat la studii și s-a întors la părinți. Starea de sănătate era bună. A început să lu­

creze ca mecanizator. S-a consolidat din punct de vedere material și s-a căsă­ torit cu un om cu care lucra împreună. Și el s-a dovedit afi tot alcoolic. Viața

alături de primul soț i se părea rai. A. afost nevoită săfugă la oraș, dar deja cu doi copii. A lucrat in contabilitate, maifăcea un ban în plus cu cusutul, a primit un apartament cu trei camere printr-o asociație de locatari. Numai partener de viață nu avea. De trei ori A. a încercat să se căsătorească, dar toți

* „logodnicii se dovedeau afi... alcoolici.

Sănătatea a început să i se șubrezească. Medicii i-au găsit hipertensiune, colecistită,fibroză uterină. A. se simțea adesea obosită, iritată, își revărsa toată furia asupra copiilor, tot timpul îi treceau prin cap numai gânduri triste, dar,

cum-necum, rezista. Și abia ultimul „logodnic * a umplutpaharul—bolnava s-a otrăvit. Afost salvată in cele din urmă și la clinică starea ei s-a îmbunătățit

mult. A început să discute cu bolnavii. A stabilit cu toți relații bune. Femeile îi admirau gustul ales și discutau cu ea modele de rochii. Și bărbații îșipetre­

ceau cu plăcere timpul in compania ei. Trebuie remarcat că în secția noastră se

tratează concomitent cam 20 de bărbați. De regulă nu avem alcoolici, dar când se afla în clinică eroina noastră ghinionistă era și un alcoolic.

Și acum ghiciți cine i-aplăcut și cine i-afăcut intens curte? Corect! Chiar

el, singurul alcoolic din clinică. Și asemenea exemple putem găsi o mulțime.

Multi oameni vor desface mâinile - destinul! Chiar asa, omul în frecare zi are parte de o întâmplare fericită. Dar el alege dacă destinul propriu e cel care aduce lucrurile rele. Se impune o concluzie - există un algoritm care ne stabilește soarta. Și, dacă e greșit, atunci omul „este prins" de el, iar circumstanțele exterioare sunt doar fondul nenorocirilor lui. Măcar de-ar fi compătimit! Insă dacă circumstanțele sunt favorabile, viața devine și mai tragică. Așa, în conformitate cu algoritmul propriu, Cenușăreasa tre­ buia să se căsătorească cu un nevrotic sau cu un alcoolic si să aibă o viată jalnică. Dar faptul că era bună gospodină și bunătatea ei i-au permis să o scoată cumva la capăt. Insă când se va căsători cu Prințul viața ei va de­ veni un iad. La palat e mai greu să ții casa. Și mai e vorba și de casă de vacanță, de mașină... Și nici nu poate să angajeze servitori, pentru că și ei o să-i stea pe cap. 16

Un tratament, mai ales unul medical, nu poate schimba soarta unui bolnav. Pentru a-1 ajuta cu adevărat pe un bolnav e nevoie de schimba­ rea algoritmului său, adică de reeducare. Dar e imposibil să reeduci un adult. Numai pe tine poți să te reeduci! Dacă nu sunteți mulțumit de dumneavoastră, vreau să cred că aceas­ tă primă parte a cărții mele vă va ajuta în lucrul asupra propriei persoane, să vă înțelegeți mai bine pe dumneavoastră și pe ceilalți, să vă alegeți un partener sau, dacă aveți copii, să-i educați corect și în felul acesta să vă feriți de un destin rău și de nevroză. Se poate ca ea să fie utilă și profe­ sorilor, administratorilor și în general celor care, prin profilul activității lor, sunt obligați să comunice cu oamenii. Dacă pur și simplu veți citi cu interes partea aceasta, chiar dacă nu-i acceptați preceptele, o să fiu mulțumit măcar cu faptul că am putut să vă atrag atenția o vreme. Dar dacă vă hotărâți să o folosiți pentru autoeducare, primiți un sfat: începeți lectura cu primul capitol. Din acel moment încep trainingurile mele psi­ hologice. Ideile din acest capitol le produc furie multor clienți ai mei (unii chiar nu mai vorbesc cu mine). Nu insist asupra justeței ideilor mele. Poate că nu am dreptate, dar acum așa gândesc! Insă cei care nu sunt de acord cu mine trebuie să știe: când am gândit altfel, cum faceți și dum­ neavoastră acum, m-am ales cu multe supărări, și pentru mine, și pentru cei apropiați. Rămâneți la părerea dumneavoastră dacă nu am reușit să vă conving și dacă pentru dumneavoastră totul e bine. Dar gândiți-vă, poate am și eu puțină dreptate. Au fost cazuri în care oponenții mei, după ce au trecut prin câteva cercuri ale iadului propriu, au căzut de acord cu mine. S. Maugham a spus că este persoana cea mai importantă, dar a adă­ ugat: „.f.pentru mine". Așa și eu, sunt omul cel mai important pentru

mine, și e firesc să am o părere bună despre mine și să-mi satisfac ne­ voile. De aceea trebuie să știu ce reprezint și ce-mi trebuie. încă Marc Aureliu spunea că lucrul cel mai ușor e să trăiești în conformitate cu fi­ rea ta. Pentru că tot ce e greu nu e corect. Dar trebuie să-ți cunoști firea. Așadar, cunoaște-te pe tine însuți. în primul rând, eu sunt un or­ ganism biologic. Mai mult, fiind reprezentantul și membrul comunității umane, în plan socio-psihologic eu sunt o personalitate. Să lăsăm pen­ tru o vreme la o parte personalitatea și să ne ocupăm de nevoile din plan biologic. Apropo, omul contemporan are aceleași nevoi ca și strămoșul 17

său îndepărtat. (Nici setul de gene nu a suferit modificări semnificati­ ve.) Nevoile mele sunt stabilite de trei instincte: al foamei, de apărare și sexual. Ele sunt enumerate în funcție de gradul importanței pentru organism. Dacă sunt flămând, nu sunt în siguranță, nu am chef de sex. Mai este o nevoie care se cere a fi satisfăcută. Dar ea tace, cât timp nu sunt satisfăcute celelalte trei. Este nevoia de a avea sentimentul pro­ priei valori. E o nevoie care tace până când sunt satisfăcute primele trei și dispare cu totul când nu sunt satisfăcute primele două. Dumneavoastră,'dragul meu cititor, din moment ce ați putut cumpăra această carte destul de scumpă, înseamnă că, de bine, de rău, o duceți bine cu primele două instincte. E puțin probabil să fi cumpărat această carte dacă nu aveați ce mânca, unde să locuiți și ce să îmbrăcați. Pot presupu­ ne că, dacă vă lipsește ceva, atunci e vorba tocmai de ultimele două nevoi. Nu e exclus ca neîmplinirea să fie în satisfacerea instinctului sexual, dacă nu în planul cantității, atunci în cel al calității. Iar că nu e satisfăcut sen­ timentul propriei valori, de asta sunt aproape singur! Altfel de ce v-ar fi trebuit cartea aceasta, dacă oricum faceți totul cum se cuvine? N-ați citi-o dacă vi s-ar părea pur și simplu o enumerare de adevăruri banale, evidente. Deci să spunem câteva cuvinte despre sentimentul propriei importanțe. (Discutăm în detaliu despre sex în Partea a doua, EU ȘI TU, în capitolul Femeia rece. Este planificată și apariția cărții cu denumirea convențională Sex la locul de muncă} Poate ar fi mai bine să-i spunem „dorință". Dar nu e vorba de termen. Sunt convins că înțelegeți despre ce vorbesc. Esența lui constă în dorința de a fi primul, unicul și irepetabilul. Asta vă face să mergeți înainte, să faceți ceva, după care vi s-ar părea că ați atins tot omul nu e flămând, are apartament, are relații minunate cu soția, pri­ etenii nu-1 trag în piept, copiii o duc bine, părinții bătrâni nu-1 supără. Dar nu are liniște, tot timpul mai vrea ceva. Maslow spunea (și sunt de acord cu el) că lamentațiile sunt interminabile, dar nivelul lor este ase­ mănător cu nivelul dezvoltării omului. Și, desigur, când se plânge că nu e în stare să-și satisfacă instinctele de foame și de apărare, omul se află la un nivel scăzut de dezvoltare. Dacă însă e nemulțumit de viata > J sa sexuală și e mâhnit că nu a ocupat o poziție corespunzătoare capacităților lui, acest lucru demonstrează un nivel mai înalt al dezvoltării. Insă paradoxul vieții noastre constă în aceea că, dacă e flămând sau nu are apartament, omul nu se jenează să trâmbițeze asta în gura mare, 18

să facă greve, mitinguri de protest ș.a.m.d. însă despre neîmplinirea se­ xuală se jenează să vorbească. Și va arăta total necuviincios, nici nu va fi înțeles dacă va pune problema promovării la serviciu, atunci când are o funcție și un salariu destul de bune. Aici trebuie să taci și să aștepți cu răbdare promovarea. Dacă omul cere o promovare la serviciu, atunci, în cel mai bun caz, nu va fi înțeles, în cel mai rău caz va fi considerat un oportunist. Uite, chiar eu mă aflu acum într-o asemenea situație. Lucrez ca profesor la o secție de psihiatrie, unde ciclul de psihoterapie și de psi­ hologie medicală e de 1,5 luni pe an. în restul timpului predau psihiatrie. Mai mult, sunt principalul psihoterapeut liber-profesionist din regiune. Desigur, aș vrea să-mi organizez un curs propriu de psihoterapie și psiho­ logie medicală și să fac activitatea mea preferată tot anul, să-mi creez un centru psihoterapeutic regional. Deschiderea unui ciclu de cursuri, mai ales a unui centru presupune finanțare suplimentară, iar administrația are oricum multe găuri. îi înțeleg și nu am pretenții deosebite. Desigur, mai important e să-l ajuți pe un om cu infarct miocardic sau pe cel care a suferit un accident grav, să soluționezi problema ajutorului de naștere sau a unor formațiuni tumorale sau a SIDA, decât să tratezi niște suferințe nevrotice legate de faptul că omul nu-și poate armoniza nicicum relațiile cu soția, copiii sau șeful. Dar eu nu pot prezenta pretențiile și rugămințile mele administrației, nu pot arăta că, dacă serviciul psihoterapeutic ar fi fost dezvoltat cum se cuvine, omul ar fi învățat să aibă bune relații cu șeful și nu ar fi nimerit sub roțile unei mașini când trav.ersa strada și nu s-ar fi. gândit la cât de rău e șeful lui. Și poate că ar fi fost și mai puține infarcturi. Iar capaci­ tatea de^a-și regla relațiile cu partenerul sexual ar rezolva poate și pro­ blema SIDA. Nici pe moașe nu le-ar durea capul dacă femeia ar avea un sistem nervos puternic. Să nu credeți că mă plâng. Pur și simplu am gă­ sit o altă modalitate de a-mi satisface sentimentul propriei valori. Scriu cărți care se bucură de un anumit succes din partea celor mai mulți, cei care gândesc, și am organizat un club, KROSS (clubul celor care au ho­ tărât să facă față situațiilor stresante), unde soluționez toate problemele legate de satisfacerea acestui sentiment. Și nu mă cert cu șefii. îi înțeleg. O să fie înjurați pentru gradul înalt de mortalitate ca urmare a acciden­ telor și infarcturilor miocardice, pentru răspândirea SIDA și nerezolvarea situației ajutorului la naștere. Nimeni nu te pedepsește pentru nivelul 19

scăzut de dezvoltare al serviciului psihoterapeutic. Vă spun asta ca să nu vă certați cu șefii, ci să căutați drumuri ocolite pentru satisfacerea sen­ timentului propriei valori. Deci sentimentul propriei valori își cere satisfacerea imperioasă ime­ diat ce sunt satisfăcute primele trei instincte, dar satisfacerea lui poate fi amânată o vreme, mai ales dacă primele trei nu sunt satisfăcute. Dar imediat ce primele instincte încetează să-1 mai deranjeze pe om, toate neplăcerile și lipsurile lui sunt legate de nesatisfacerea celui din urmă. Apropo, principala sarcină a acestei cărți este aceea de a-1 ajuta pe citi­ tor să fie primul, unicul și irepetabilul, căci fiecare dintre noi este creat într-un singur exemplar. Sentimentul importanței personale este și biologic, și social. El înce­ pe să ne neliniștească din momentul conceperii noastre și nu ne părăsește până la sfârșit, cât timp suntem conștienți. Vreau să vă amintesc că, în momentul conceperii, când erați încă un spermatozoid, trebuia să înfruntați concurența a 150 de milioane de potențiali frați și surori, să depășiți o mulțime de obstacole sub forma cililor așa-numitului epiteliu ciliar care mătură trompele uterine, pe unde trecea drumul dumneavoas­ tră spre ovarul în care se afla premiul - ovulul. Și trebuia să fiți neapă­ rat pe primul loc! Dacă ați fi ajuns pe al doilea al sau al 150 milionulea, n-ați fi fost deloc mulțumit! Și acest sentiment se cere satisfăcut până în ultimul moment al nostru. Mereu dorim să avansăm, imediat ce apar obstacole. Dacă vă interzic acum să vă uitați pe pagina 135, imediat o să doriți > să vă uitati J acolo. Și cum să satisfaceți sentimentul propriei valori? Aveți o singură cale ce poate duce la asta, este calea dezvoltării posibilităților, calea transformării posibilităților în deprinderi, ceea ce A. Maslow numea „autoactualizare“. Despre aceasta vom vorbi în detaliu mai jos. Omul trebuie să se împlinească. Exprimându-ne meta­ foric, toți suntem născuți prinți și prințese, pentru a deveni regi și regi­ ne. Dar, din păcate, în procesul educației, a fost aruncată asupra noastră pielea de broască a caracterului, cu care unii trăiesc toată viața, căci nu există niciun vrăjitor care să o ia de pe noi. Chiar noi trebuie să facem asta! Iar eu o să încerc să vă ajut să faceți asta. In primul rând, vreau să vă prezint ce înțeleg eu prin „rege" sau „regi­ nă". Pentru a deveni „rege" nu trebuie neapărat să ai funcția de președinte 20

sau de mare conducător, pentru a deveni „rege" nu e obligatoriu să devii campion mondial la nu știu ce sport, pentru a deveni „rege" nu e obli­ gatoriu să devii cel mai bun orator sau cântăreț. „Regele" este cel care știe să-și facă treaba așa cum nu poate s-o facă altcineva. Remarcați, nu am spus „mai bine ca oricine" sau „să placă tuturor". In Rostov exis­ tă cafeneaua Drujba („Prietenia"). In anii tinereții mele toți gurmanzii din oraș se duceau măcar o dată pe lună în această cafenea și, după ce stăteau două, trei ore la coadă, comandau solianka *. Uneori numai asta. Acolo erau aduși și musafirii din alte orașe. Nu se obișnuia deloc să se bea. După o vreme soliankâ a devenit alta, cozile au dispărut. Se pare că bucătarul care făcea acea supă a fost ademenit în alt oraș. Așa că uite, acest bucătar poate fi numit „rege". Putem găsi „regi" printre oameni de profesii diferite. Ei au mereu stilul lor, semnătura lor personală. Nu pot fi repetați, căci și-au transpus în'activitatea lor o parte din suflet irepetabilă, unicitatea lor. Atunci omul simte că e de neînlocuit, că este ex­ traordinar. Repet, fiecare dintre noi e făcut într-un singur exemplar. Și putem deveni „regi" numai dacă vom învăța să ne facem treaba în felul propriu - așa cum nu poate s-o facă altcineva -, să avem stilul nostru. Cu adevărat om poate fi considerat numai cel care, în activitatea uti­ lă din punct de vedere social, are stilul propriu. A. Maslow considera că sunt oameni cei al căror scop este reprezentat de dezvoltarea propri­ ilor calități, de autoactualizare sau de năzuința de a deveni „rege". Toți ceilalți sunt suboameni. Și e rău când un conducător al unui mare colec­ tiv sau al unei țări nu este un „rege". Când el frânează mișcarea „regi­ lor", aceștia sau se luptă cu el, sau fug din calea lui si se duc în locurile în care dezvoltarea nu le este frânată. Nevoia de satisfacere a sentimentului propriei valori e așa de puter­ nică încât, dacă nu e satisfăcută prin creșterea „în sus", începe să fie sa­ tisfăcută prin creșterea „în jos" sau „în lateral", așa cum face un fir de ceapă pe care o bucată de pământ lăsată de un grădinar neatent în tim­ pul răsădirii îl împiedică să se înalțe. Iată mai jos principalele variante ale unei asemenea creșteri anorma­ le „în sus" sau „în lateral". * Specie de supă țărănească cu carne, pește sau ciuperci, cu legume murate și condimente foarte iuți.

21

Variantele creșterii „în jos“:

1. Satisfacerea sentimentului propriei valori pe seama unei satisfaceri exce­ sive a instinctului sexual. Unul dintre clientii mei care nu au reușit realizări în profesie și-a concentrat succesele pe sex. Chiar avea posibilități unice, îndeplinirea lor a compensat o vreme insuccesele în chestiunile profesio­ nale. Dar când i-a apărut o confuzie sexuală i s-a dezvoltat o depresie pu­ ternică. A cerut ajutor. Ne-am concentrat toate eforturile pe activitatea lui favorită, cu care la vremea respectivă nu încheiase. O vreme nu a avut chef de sex. Când a obținut rezultatul dorit și a înțeles că, în calitate de profesi­ onist, este o figură importantă (asta s-a întâmplat cu mult înainte ca soci­ etatea să-i recunoască meritele), s-a liniștit destul de repede, sexualitatea i s-a restabilit și s-a potențat. Dar nu mai ocupa locul principal în conștiința lui. Apropo, nu și-a mai înșelat soția. Era așa de ocupat de creație, că nu mai avea timp pentru a călca pe alături, lucru care, așa cum se știe, cere mult timp, forțe fizice și spirituale, cheltuie multe resurse, căci atenția este atrasă de posibilele complicații pe plan fizic (boli venerice, poți s-o mai și încasezi), de producție și interpersonal, la care se adaugă conflicte (aman­ ta poate cere să se căsătorească cu ea, soția se poate plânge șefului și poate s-o bată pe amantă, puțin probabil că se vor îmbunătăți relațiile cu parte­ nera sexuală a soțului).

2. Satisfacerea sentimentului propriei valori pe seama unei satisfaceri ex­ cesive a instinctului de apărare. Acest lucru se manifestă în două variante: - o atenție excesivă pentru utilarea propriului apartament sau a cabi­ netului de la serviciu; - o atenție excesivă pentru îmbrăcăminte. Apropo, trebuie să remarcăm că, prin satisfacerea instinctului de apă­ rare unii încearcă să-1 satisfacă pe cel sexual. Nu suntem împotriva faptu­ lui că trebuie să te îmbraci frumos. Mai mult, avem o secțiune întreagă de cosmetică psihologică și psihologie a modei, unde discipolii noștri predau informații corespunzătoare despre cum să folosești cosmeticele sau cum să te îmbraci. Dar trebuie să ținem minte că destinația principală a îm­ brăcămintei este să ne protejeze de frig și căldură. E mai bine să atragem partenerul sexual făcându-ne plăcuți, nu atât cu haine, cât mai ales fără ele. Dar asta e mult mai greu, deși e mai eficient, și mai folositor pentru 22

sănătate. Doar trebuie să faci educație fizică! E mai simplu să vă puneți niște pernuțe la umeri decât să vă lucrați mușchii! Reamintesc unde au locuit și ce au purtat strămoșii noștri. Au trăit în peșteră și au purtat blănuri. Toate acestea ajutau la satisfacerea instinc­ tului de apărare. Acum locuim în apartamente și purtăm îmbrăcăminte; nu îndemn la întoarcerea la peșteră și la purtarea blănurilor neprelucrate. Dar trebuie să amintim că natura ne-a dat mijloace sufletești numai pen­ tru dezvoltarea sinelui, totul trebuie să meargă spre dezvoltarea sinelui. Dacă acordăm o atenție prea mare pentru apartament sau îmbrăcăminte, dezvoltarea personalității va fi încetinită. Unul dintre bolnavii mei, după ce a lucrat cu succes la depășirea nevro­ zei, a remarcat ușor trist cât de mult timp a acordat el acestui lucru și cât de mult și-a întârziat dezvoltarea. „Mi-am dat seama că tentativele mele de a-mi aranja apartamentul și de a purta haine la modă sunt legate nu de nevoile mele adevărate, ci de dorința de a mă compara cu cei care au reușit în viață mai bine ca mine. Asta mă liniștea cumva. Eu gândeam așa: deși nu am funcția dorită, apartamentul meu nu e cu nimic mai prejos, am și cadă de import, iar o haină vătuită ca a mea, de clasă, nu are nici șeful meu. Acum, când sunt ocupat de treburile mele și starea materială mi s-a îmbunătățit considerabil, pur și simplu nu am timp să mă ocup de cumpă­ rarea unei case noi sau a unor haine noi.“ Apropo, dacă remarcați o grijă prea mare a omului pentru propria imagine, să știți că persoana respectivă nu e într-o stare prea bună. Gradul de percepere a propriei valori e invers proporțional cu gradul de importanță a felului în care arăți. înțelegeți, nu spun că oăftienii nu trebuie să aibă apartamente bune și să se îmbrace bine. Sunt împotriva situației în care acest lucru devine scopul vieții.

3. Satisfacerea sentimentului importanței de sine pe seama unei satisfa­ ceri excesive a instinctuluifoamei. Acest lucru se manifestă prin strădania de a pune pe masă acele feluri-de mâncare care se găsesc numai la cei cu funcții înalte, dacă nu zilnic, măcar la sărbători. Si ce triști sunt acești oameni dacă nu-și pot trata musafirii „cum se cuvine", câți bani și nervi con­ sumă degeaba! Unul dintre pacienții mei a recunoscut că, atunci când era sub influența stării nevrotice, aproape regulat mânca icre negre, deși avea anumite dificultăți materiale. Mai apoi și-a dat seama că făcea asta pentru satisfacerea sentimentului propriei valori. Era satisfăcut nu atât de icrele 23

negre propriu-zise, cât de faptul că putea să-și permită asta. Când sănăta­ tea i s-a îmbunătățit, la fel s-a întâmplat și cu situația materială și - lucrul cel mai important - a început să se ocupe de lucruri interesante și s-a autoactualizat. Icrele negre au rămas în frigider, uită să le mai mănânce. E așa de pasionat de activitatea sa încât, de fapt, uită să mănânce pur și simplu. 4. O grijă excesivă pentru copii. „Trăiesc pentru copii", declară mândri asemenea oameni. Mi-e milă de acei copii. La o analiză atentă se dovedește că, de fapt, nu trăiesc pentru ei, ci mai degrabă pe seama lor. Mulți se poar­ tă cu copiii lor de parcă ar fi niște porcușori psihologici, sugându-le toată seva. Dacă nu ești realizat profesional, nu ți-ai realizat dorința de a fi im­ portant, atunci, în comunicarea cu copilul, poți să-ți satisfaci acest senti­ ment printr-un mijloc surogat, pervertit. Atunci îi poți reproșa copilului că ai făcut multe pentru el, poți să-i interzici chiar să facă ce vrea, blocându-i dezvoltarea; dar câte nu pot face părinții, fără să-și dea seama de asta! Câți copii se îmbolnăvesc pentru că părinții vor să facă din ei muzicieni, medici, conducători de oști, economiști, oameni de stat celebri, uitând că ei înșiși nu au ajuns așa ceva și că e vorba de copiii lor. Fie că e vorba de mângâieri sau interdicții, e la fel de rău. Copilul suferă mai ales dacă „de dragul lui" trăiește bunicul sau bunica. Adesea cei din urmă îi cumpără iu­ birea pe seama darurilor pe care cel mic nu le-a meritat. Asta îl pervertește pe copil, îl face pasiv, îl privează de un scop al existenței. Doar când o să se facă mare nimeni n-o să-i dea nimic de-a gata, singur nu va putea să facă rost de ele. Și nici părinții sau bunicii nu fac asta degeaba. Când fac un cadou unui copil, ei se bazează pe recunoștință din partea lui. în acest fel copilul satisface sentimentul propriei valori al părinților lui și plătește pentru asta cu dezvoltarea personală insuficientă.

5. O grijă excesivă pentru partenerul sexual. Multe cărți ne îndeamnă să facem asta. De fapt, o protecție excesivă mai degrabă împovărează decât bucură. La locul de muncă (adică pentru dezvoltarea personală) trebuie să folosești artileria grea. Pentru soluționarea unor probleme sexuale ea nu e potrivită și produce distrugeri. De aceea, din cauza acestor griji excesive, partenerul se satură. Iar când eroii își pierd partenerul sexual, sunt gata să se sinucidă. Pericolul e evident. Acest lucru se manifestă clar în me­ diul adolescenților și al tinerilor care nu au niciun scop în viață. Adesea 24

după asemenea eșecuri adolescenții încearcă să se sinucidă. într-una dintre cărțile mele am descris cum, după ce a fost părăsită de partenerul ei sexu­ al, o fată de 15 ani a încercat să se otrăvească. Când a devenit pasionată de psihologie și a înțeles tot, a exclamat îngrozită: „Ce aproape de moarte am fost!" La o analiză mai atentă oricum se vede strădania de a-și îndeplini nevoile. „Nu am nicio emoție pozitivă. Soția este singura sursă de bucu­ rie", a declarat un om de afaceri de succes care și-a dat seama de vidul spi­ ritual și de lipsa de scop a vieții, după ce s-a încheiat perioada acumulării.

6. O grijă excesivă pentru părinți. Una dintre pacientele mele, o feme­ ie de 47 de ani, a refuzat să se mute în alt oraș, unde era trimis soțul ei, cu o promovare semnificativă. Ea a refuzat să se mute pentru că mama ei nu voia asta (ea locuia cu ei). Vreau să remarc că nici ea, nici mama nu ar fi avut vreo dificultate fizică legate de mutare, pentru că serviciul și starea materială a soțului le-ar fi permis să organizeze mutarea astfel încât pur și simplu ar fi trebuit să se urce în avion fără să ia cu ele măcar o geantă. El nu a vrut să i se opună și a refuzat promovarea. Dar în curând a început să bea, s-a legat de o altă femeie, deși înainte nu avusese amante. Desigur, ea a dezvoltat o stare nevrotică. Deși până la urmă el a revenit la ea și la un moment dat a fost promovat, iar ea nu s-a mai împotrivit mutării, nu mai putea fi vorba de fericirea de dinainte. Variantele creșterii „în lateral":

-^1. Patima pentru acumulare. E mai bine să te îmbogățești treptat, con­ comitent cu dezvoltarea personală. Atunci bogăția devine tovarășul tău de drum. Dacă e invers, atunci tu devii tovarășul de drum al bogăției tale și în viitor toate eforturile vor fi făcute pentru păstrarea ei, iar creșterea per­ sonală va fi frânată. 2. Năzuința de a ajunge la putere. Ideea aceasta e bine arătată într-un film în care regele este pasionat de brodat, fiind silit să facă și treburile de stat pentru care nu are nicio înclinație. Nu va fi nici un rege bun, nici un brodeur bun. Mi-a plăcut foarte mult un interviu în care un om important a fost întrebat dacă ar vrea să intre în politică. El a răspuns: „De ce? In politi­ că se duc cei care nu știu să facă nimic." L-am înțeles așa: nu sunt buni acei 25

oameni care vor să aibă puterea de dragul puterii. Am cunoscut un ftiziolog care visa să devină medic-șef. Când s-a năruit tentativa lui de a deveni medic-șef la un dispensar de tuberculoși, a încercat să devină medic-șef la un alt spital. în cele din urmă a reușit asta. Apropo, el a ridicat destul de mult baza materială a spitalului, dar nu a putut îmbunătăți procesul de tra­ tament, fiindcă mulți medici calificați plecau, nefiind dispuși să-i suporte grosolăniile. Apoi a deveni om de afaceri, plecând de fapt din medicină, apoi funcționar în administrația locală. în cele din urmă chiar a devenit deputat în Duma de Stat. Cred că m-ați înțeles corect. Nu sunt împotriva intrării în politică. Dar de asta trebuie să se ocupe profesioniști de înaltă clasă, care au ajuns în vârful profesiei lor și pentru punerea în practică a ideilor au nevoie de putere de stat, dar ca instrument, nu ca scop. E nevoie de ea, așa cum un fizician are nevoie de un sincrofazotron. \

3. Pasiuni, hobby-uri. E o schimbare relativ favorabilă. Doar hobby-urile contribuie la dezvoltarea personalității. Adesea hobby-ul devine activi­ tatea principală. Atunci totul este minunat. Așa, cunoaștem mulți actori care au devenit staruri, care și-au început drumul prin activitate artistică de amatori, iar mai apoi și-au abandonat specialitatea. Dar mulți sunt cu fundul în două luntri, nefiind nici una, nici alta. Totuși, este o modalitate foarte comodă din punct de vedere social de a-ți satisface sentimentul pro­ priei valori. în primul rând, omul face ceva, nu toți pot primi funcții înalte, dar toți trebuie să se simtă primii. Fiecare șef inteligent știe asta și creează pe lângă întreprindere cluburi culturale, stadioane, bazine, cercuri ș.a.m.d. Mult mai puțin satisfac sentimentul propriei valori pasiunile legate de urmărirea unor competiții sportive, citirea de romane polițiste, urmărirea telenovelelor și citirea unor romane sentimentale. în aceste cazuri el joacă fotbal mai bine decât Maradona sau Beckenbauer, se simte mai inteligent decât orice polițist și, desigur, e mai practic decât orice erou al serialelor noastre. Iar dacă ea se identifică cu eroinele unor romane sentimentale, o vreme va avea, ca și ele, o viață tumultuoasă. E adevărat, când se trezește, observă că totuși petele albe nu pot fi acoperite, că nu reușește să se des­ curce în cele mai simple situații de viață, iar viața este o înșiruire monoto­ nă de zile cenușii. Persoanele care fac astfel de lucruri nu își pun problema să joace fotbal, să se ducă să învețe sau să riște schimbând ceva în viață! Nu, au încercat asta! Doar știu că pentru o vreme, cât timp îți însușești o nouă 26

activitate, te simți o nulitate, un prost, un mediocru. Și omul renunță iar la tot și, în loc să participe, devine martor. Dar acestea sunt niște modalități relativ acceptabile. Conducătorii inteligenți înțeleg asta. Și nu le pare rău să investească fonduri, de exemplu, într-o echipă de fotbal. Nu toți pot primi funcții. Dar aici poți aduna până la 100 de mii de ratați, iar dacă punem la socoteală radioul și televiziunea, chiar milioane care-și aruncă toată energia emoțională acumulată întreaga săptămână împotriva șefilor, iar după ace­ ea iar vor munci bine, îndeplinind sarcinile altora. Trebuie numai ca echi­ pa favorită să învingă cât mai des. Atunci și ei se vor simți creatorii acelor victorii. Se știe că victoria are mulți părinți. Numai înfrângerea e orfană.

4. Și nu este bine deloc să-ți îndeplinești sentimentul propriei valori făcând fapte nelegale și infracțiuni. Este calea lui Herostrat. Analiza psi­ hologică a infractorilor și criminalilor arată că la începutul acestui drum sursa de energie a fost sentimentul nesatisfăcut al propriei valori și im­ posibilitatea de a-1 satisface pe o cale acceptată social din cauza plictiselii din timpul procesului educativ, a haosului de la muncă și a umilințelor și ofenselor din familie.

5. Apropierea de un geniu (star, autoritate). Există două variante de apro­ piere: apropiere de sus și apropiere de jos. Apropierea de sus este critica nemotivată, hărțuirea, distrugerea. Apropierea de jos înseamnă adulare, entuziasm, venerare. Acum înțeleg de ce oamenii dau năvală la un spec­ tacol sau concert prestigios, unde participă staruri, la un meci de fotbal cu fotbaliști celebri, la întâlniri cu oameni cunoscuți. Nu pentru a avea un fo­ los real sau ©.satisfacție. Mulți nici nu înțeleg creația personajului impor­ tant. Totul se face pentru satisfacerea sentimentului propriei valori. Cei care și-1 satisfac pe calea creșterii personale de regulă nu au timp, chiar dacă au bani. Iar în străinătate mulți merg pentru a spune în treacăt: „Când am fost la Paris..." (Restul nu are importanță. Ideea principală constă în fraza asta.) Adesea același om poate avea, în perioade diferite de timp, poziții di­ ferite față de aceeași personalitate. Astfel, fanii echipei de fotbal Spartak sau ai vreunui fotbalist sunt gata, în funcție de succesele lui, să-1 ridice la cer sau să-1 dea de pământ. în istoria recentă a fotbalului există un caz când suporterii l-au omorât pe un fotbalist fiindcă a dat un autogol. Dacă ar fî dat golul în poarta celeilalte echipe, ar fi fost purtat pe brațe. Bine 27

spunea A.S. Pușkin: „Nu pune preț pe iubirea poporului." * Sunt convins că printre cei care sunt acum entuziasmați de V. Vîsoțki și se laudă cu fap­ tul că i-au făcut diverse servicii în timpul vieții se găsesc și niște prigo­ nitori înverșunați ai lui. Vocea celor care chiar îi apreciază talentul nu se aude, cred eu. Am scris un articol, Psihologia trădării, unde recomand să nu permiteți să se apropie prea mult de dumneavoastră cel care vă laudă. Genii și talente, aveți grijă! Țineți minte că flecare Mozart îl are pe Salieri al său!

6. Reclamagiii. în căutarea „dreptății" își trimit plângerile pentru ches­ tiuni destul de mărunte în tot felul de instanțe și într-un an, doi ating „cul­ mea" carierei. Plângerile lor sunt examinate deja de „generali" și „mareșali". Unui asemenea reclamagiu, un militar în rezervă care se agita pentru mă­ rirea pensiei făcând aluzie la nedreptățile care i se făcuseră, din punctul iui de vedere, când a fost trecut în rezervă, s-a decis să i se vină în întâm­ pinare (reclamația lui a fost examinată de un ministru-adjunct cu grad de general de armată) și i s-a propus să fie trecut în grupa de invaliditate cu­ venită. Credeți că a fost de acord? Nici vorbă! A cerut imediat să i se dea gradul de colonel (fusese trecut în rezervă când era locotenent-colonel). I s-a refuzat acest lucru. Și a început să facă reclamații în continuare. Dar dacă i s-ar fi satisfăcut și această pretenție, ar fi găsit o alta. Dacă ter­ mina cu reclamațiile, imediat devenea un nimeni. Dar așa a ajuns totuși chiar până la „marele" general de armată! Nu-i vorba că voia să fie gene­ ral. Probabil mulți îl mai țin minte pe nesuferitul bătrân din nuvela lui C. Doyle Câinele din Baskerville, care se judeca cu toți cei din regiune și în fe­ lul acesta își satisfăcea sentimentul importanței personale.

7. Faptele antisociale, de la micile încălcări ale ordinii la școală și la locul de muncă până la faptele serioase, cu mutarea activității în mediul mafiot. 8. Și, în sfârșit, cea mai rapidă metodă de satisfacere a sentimentului valorii personale — săfaci nevroză. Pentru asta pur și simplu nu trebuie să faci nimic. Nu-mi plac oamenii nefericiți. Când îmi spune un om că e cel mai nefericit, îi atrag atenția asupra cuvintelor „cel mai". Cu ajutorul bolii omul devine „cel mai-cel mai" în propriii ochi și, pentru o vreme, și în ochii * Vers din poezia Poetului.

28

rudelor și ai medicilor. Boala devine o profesie, iar cu ajutorul ei pacientul face o carieră destul de repede. Lucrând mulți ani în domeniul medical și cunoscând problema dinăuntru, am ajuns la concluzia că, cu ajutorul nevro­ zei, bolnavul face carieră. La început cere ajutor „locotenentului" - medi­ cului de la policlinică. Apoi „căpitanului" - unui medic cu experiență mai mare —, apoi „maiorului" - șefului de secție. Când ajunge în clinică deja are de-a face cu „colonei" și „generali". La noi obține trimitere pentru Moscova, la „mareșali". Cred că unor asemenea bolnavi le place să se trateze în clinicile institutelor și nu în policlinicile obișnuite, nu numai și nu atât pentru că acolo sunt tratați mai bine, ci și pentru că acolo își satisfac cel mai bine sen­ timentul importanței personale. Numai îngrijirea cât costă. în frunte este șeful de catedră, doctor în științe, profesor, apoi doi sau trei conferențiari, o mulțime de șefi de secții, interniști, stagiari. Și totul pentru el. Iar el povestește, cu adorare și entuziasm, despre senzațiile și trăirile sale, trata­ mentele pe care le-a urmat și pe care vrea să le mai facă, despre acele medica­ mente pe care le-a luat și pe care nu le știe medicul curant. Da, este o muncă de profesionist! Iar dacă o să se facă bine, ce-1 așteaptă? îngheață la servi­ ciul la care nu se pricepe deloc, se alege cu observațiile șefului, cu disprețul soției! Nu, n-are cum să se facă bine! Cum are o oarecare îmbunătățire, iar vine o înrăutățire! (Vreau să subliniez ca bolnavii nu-și dau seama de asta. Iar dacă devin conștienți, atunci se înzdrăvenesc repede, începând să se ocupe de activitatea productivă care le permite să-și dezvolte posibilitățile și să-și satisfacă sentimentul valorii personale.) Mulți psihoterapeuți importanți spuneau că bolnavii nu vor să se vindece de nevroză. Iar când apare un ase­ menea pericol adesea îl părăsesc pe medicul respectiv!

Dragii mei cititori! Nu vorbesc despre voi. Voi sunteți niște învingători! Iar la învingători rănile se vindecă mai repede. Când omul are un scop, nu are timp să fie bolnav și afecțiunile ocazionale sunt depășite cu ajuto­ rul medicilor de la policlinică. Dacă se internează în spital, atunci o face pentru scurt timp și acolo unde are domiciliul. Când am lucrat în medi­ cina sportivă, am remarcat că la sportivii cu mare calificare fracturile se vindecă mult mai repede decât la oamenii obișnuiți. E de înțeles. Trebuie să facă recorduri. N-au când să fie bolnavi! Așadar, poți atinge fericirea numai prin satisfacere permanentă a sen­ timentului valorii personale și singura posibilitate normală este dezvoltarea 29

personală. Cum se face asta? în cartea de față voi vorbi în principal des­ pre acest lucru. Cum am spus mai sus, figura cea mai importantă sunt eu. Adică chiar eu trebuie să obțin anumite bunuri și să știu să mă bucur de ele, să am gri­ jă de satisfacerea nevoilor mele. Dar fără ajutorul partenerilor nu pot să le satisfac. Al doilea loc după mine îl ocupă cel care mă ajută „să vânez și să mă apăr", adică cel care mă ajută să câștig - colaboratorul. Al treilea e par­ tenerul sexual. Dacă partenerul meu sexual este în același timp și colabora­ torul meu, el devine pentru mine omul cel mai apropiat și cel mai necesar. Apare imediat concluzia că familia va fi puternică dacă soțul și soția colaborează unul cu altul, dacă sunt ocupați cu o cauză comună (nu e deloc obligatoriu să aibă aceeași profesie). Uite, atunci, în conformitate cu pre­ ceptele biblice, „soțul și soția să fie una". Din păcate, adesea viața de cuplu nu reușește și atunci iubirea care trebuie acordată soțului se mută spre un alt obiect (copil, părinte, animal sau chiar un obiect). Acum un exemplu. Pacientul B. avea o afecțiune de dificultate medie și se aștepta un final

fericit. Părinții reacționau adecvat la starea lui și la discuțiile mele, veneau

strict în orele stabilite, se întristau cândfiului îi era mai rău și se bucurau când îi era mai bine. Dar sora lui B., ofemeie interesantă de 33 de ani, plângea în

timpul discuțiilor cu mine, spunea că B. îi este ca un fu, că ea nu va rezis­ ta dacă totul se va încheia tragic, promitea să-mife recunoscătoare ș.a.m.d. Veneafoarte des și cred că, prin prezența ei plângăcioasă, irita nu numai per­

sonalul clinicii, ci și pe propriulfrate. Am decis ca, în treacăt, să mă ocup și de ea. Am aflat că lucra ca învățătoare într-un orășel de lângă Rostov. Viața defamilie a eșuat. Din diverse conside­

rente nu era de acord cu relațiile în afara căsătoriei. Fratele era pentru ea chiar „soțulpsihologic", iar eșeculpersonal (mai bine zis, semnificația lui) era sădit în subconștient. V. s-a dovedit afi ofemeie inteligentă și, după discuția psihana­ litică a înțeles că, dacă nu o va conștientiza, niciodată nu va rezolva problema

principală. Poți să te amăgești și să plângi puțin în prezența oamenilor. Dar

n-o săplângi mereu pentru că nu ai soț! Asta poți s-ofaci numai în intimitate. V. a început să se comporte mai liniștit. (Vreau să-iprevin pepsihoterapeuții de orientarepsihanalitică: arătați-ipacientului tabloul real, dar în niciun caz nu-i dați sfaturi concrete, punețiproblema în lumină, dar n-o rezolvați în locul lui.)

30

Pe B. l-am vindecat. Au trecut câțiva ani și a venit din nou la clini­

că, cu o acutizare a problemei. Părinții, ca mai înainte, veneau la momen­

tul cuvenit și se comportau cât se poate de calm. Sora nu mai era. A trecut o

lună. Intr-o duminică eram de serviciu. Și uite, când aproape a trecut timpul acordat vizitelor, intră in fugă V, îi dă repedefratelui un pachet și, scuzându-sefață de noi, se pregătește să plece. în acest moment am oprit-o și am în-

trebat-o... cum se simte copilul ei. Cum de am ghicit că ea s-a căsătorit și are un copil? Despre asta voi vorbi în detaliu într-o altă carte, în care este vorba despre iubire. Da, intr-adevăr, când problema e conștientizată, apare și po­ sibilitatea soluționării ei.

„Soțul psihologic" poate fi și un copil. Odată se trata la noi o fată de 19 ani cu o afecțiune destul de ușoară. Dar reacția mamei avea o asemenea amploare încât ai fi zis că fata e pe patul de moarte. Motivul era că mama se afla în relații proaste cu soțul. Și încă un exemplu. Venea la mine la consult în legătură cu dizarmonie sexuală un cuplu tânăr. Asta îlfăcuse pe soț săfie hipopotent. Soția, G., nu a înțeles cât de importante

erau recomandările și le îndeplinea demonstrativ, fără chef. Totul s-a termi­ nat cu divorțul și G. a rămas singură cu ofetiță de cinci ani. Am sfătuit-o să încerce să-și aranjeze viața personală, dar ea a decis să trăiască pentrufetiță.

Viața ne-afăcut să ne întâlnim periodic și am prevenit-o pe G. că peste apro­ ximativ zece ani va veni la mine pentru relațiile cufata. Când am văzut că

pentru ea sunt neplăcute discuțiile acestea, nu le-am mai purtat. Așa s-a întâmplat. Peste zece ani G. a venit la mine împreună cu fata.

Problema consta în faptul căfata nu o mai asculta. Fetița se plângea la rân­ dul ei că nu reușește să aibă relații cu băieții. Dar chiar așa și trebuia să se întâmple! Lângă mamă nu era niciun bărbat și ea nu putea să vadă cum se comportă ofemeie cu un bărbat. Nu avea de la cine să ia exemplu și nu avea

pe cine să imite. Când a început să i seformeze atracția sexuală, fetița se băga

peste băieți sau era grosolană cu ei. Dar ambele lucruri îi speriau pe aceștia. Discuțiile mamei despre cum trebuie să sepoarte nu au dus nicăieri. Cuvintele nu educă. Mai mult, niște părinți nefericiți cresc niște copii nefericiți. Părinții

trebuie să-i arate, nu să-i spună copilului cum să trăiască. Dacă vreți un copil fericit, mai întâi deveniți dumneavoastrăfericiți! Am sfătuit-o pe G. s-o lase 31

pefetiță în pace. Ea și-a manifestat temerea căfata va deveni ușuratică. Am fost de acord cu ea, dar am remarcat că, cu timpul, totul se va rezolva dacă G. o va lăsa în pace pefată. M-a ascultat. Fetița chiar a început săfie ușuratică. Dar peste vreun an și jumătate totul s-a schimbat. Ea, cum se spune, a că­

pătat mintea cea de pe urmă. Am aflat de la G. căfata a intrat lafacultate și învață cu mare interes.

Dar uite o întâmplare cam curioasă. Lui D. i-a dispărut motanul și la ședințele depsihoterapie în grup poves­ tea despre asta cu o ironie amară. D. își dădea seama că nu e vorba de motan.

Dar nu defiecare dată înțelegerea lucrurilor anulează trăirile, deși le ușurează. Desigur, ați ghicit deja că pe D. n-o iubea soțul.

De ce tot vorbesc despre femei? Și bărbații au același probleme. Dar, de regulă, le rezolvă cufundându-se în munca productivă și socială (aceas­ ta e varianta cea mai bună) sau cu ajutorul femeilor și amantelor. Sper că v-am convins că trebuie să vă puneți ordine în viața persona­ lă, în relațiile cu soțul, fiindcă substituirea nu e numai ineficientă, ci și periculoasă. Ei, dar copiii? Copiii ajung pe locul al patrulea. Pare o grozăvie, dar chiar așa este. Spuneți, dragii mei cititori, când v-ați conceput copiii, v-ați gândit la ei? Nu. Copiii abia după aceea au început să vă ocupe gândurile. Strămoșii noștri, sunt convins, nu legau actul sexual de nașterea copilului. Pur și simplu își rezolvau problemele, adică trăiau pentru sine. Practica și experiența clinică demonstrează că, atunci când în acel moment se gân­ desc la copii, nu se ajunge la rezultatul dorit. Dacă eu trăiesc pentru mine, atunci ce trebuie să fac cu copiii? Să-i educ astfel încât să ajungă cât mai repede independenți de mine și eu să pot din nou să mă ocup de treburile mele. Așa fac animalele. Ele își învață puii să vâneze. Și imediat ce aceștia încep să vâneze pleacă din familie, dar destul de des rămân în turmă. (Aceasta e firea animalelor de turmă, și a noastră, de altfel, dacă nu luăm în seamă câteva momente sociale.) Nu ar trebui oare să ne însușim de la animale acest „principiu educativ" pe care ni-1 arată? In mod evident, în funcție de vârstă, copilul trebuie să facă ceva singur pentru sine: la doi ani poate să țină singur lingura, la șapte ani să se îmbrace 32

fără ajutorul cuiva, la zece - să se descurce singur în toate privințele. Iar la 14,15, să câștige bani de buzunar. Dar oare copiii câștigă în urma unei asemenea abordări? Câștigă, învață de toate. Iar părinții care afirmă că trăiesc pentru copii de fapt sunt vicleni (fără să-și dea seama de asta). „Oare poate el să spele o cămașă cum se cuvine?" spune o asemenea mamă. „Iar învățătoarea o să mă acuze pe mine." (Adică, în ultimă instanță, ea spală cămașa pentru sine.) înainte - și eu am trăit pentru copii? Nu a ieșit nimic bun. Când însă am început să trăiesc pentru mine, și copiilor le-a fost mai bine. Toată influența educa­ tivă s-a concentrat într-o propoziție: „Nu mă împiedica să trăiesc." Odată fiul cel mic a venit cu un patru la limba rusă și între noi a avut lor următorul dialog: Eu: înțelegi că mă împiedici să trăiesc? Acum trebuie să mă duc la școală, să ascult predicile învățătoarei, iar eu am o grămadă de treburi de făcut. Fiul: învățătoare e proastă, ea mi-a pus patru. Eu (după ce m-am uitat la lucrare și m-am convins că nota e pusă co­ rect, deși putea foarte bine să-i pună și cinci): Ai dreptate, învățătoarea e proastă! Dar tu ești deștept? Fiul: Da, sunt deștept! Eu: Ei, atunci prostește-o pe ea și lasă-mă să trăiesc! Fiul: Cum s-o prostesc? Eu (luând caietul): Uite, dacă ai fi scris „zare", nu „zaure", ai fi prostit-o! Fiul a fost de acord cu mine...

Ț Mama îl cocoloșește pe copil și adesea nu-1 lasă să se joace afară, ca să nu răcească. Dar acest lucru este periculos pentru copil. Ea face asta nu pentru el, ci pentru sine: așa e mai liniștită. De fapt, 99% dintre interdicții nu sunt dictate de interesele copiilor. Asta se întâmplă pentru că adesea le dăm copiilor nu o dragoste părintească, de care au nevoie, ci o dragoste de soț sau soție, ori chiar neliniștile noastre. Astfel, copiii mei, după gradul de importanță pentru mine, se află pe locul al patrulea. Câteva cuvinte pentru părinții care le reproșează copii­ lor că nu sunt recunoscători. Haideți să fim obiectivi. Dacă stabilim chel­ tuielile (mâncare, haine, educație ș.a.m.d.) pentru copiii noștri timp de 18-20 de ani, nu iese o sumă chiar așa de mare. Iar acum să ne uităm la 33

ce ne dau ei. în primul rând, sentimentul împlinirii personale: Am copii! Cum aș fi vorbit acum despre educația copiilor dacă nu aș fi avut copiii mei? Ați fi putut să spuneți: „Ți-e ușor să spui asta, dacă nu ai copiii tăi. Să te fi văzut eu pe tine..." Ei, dar pentru că eu, neștiind metodele de educație, la început mi-am stricat copiii mei, iar mai apoi, însușindu-mi aceste principii, m-am re­ educat și i-am ajutat, și vorbele mele sună convingător. E mult mai ușor să-ți aperi punctul de vedere când ai un rezultat concret: i-am ajutat să se reeduce nu numai pe clienții și elevii mei, dar și pe copiii mei. Mai mult, acum înțeleg cum își strică părinții copiii, în ciuda bunelor intenții, și știu precis ce nu trebuie să faci: nu trebuie să-i pedepsești și nici să-i scutești de dificultăți. In situațiile de viață, când comunică cu partenerii, inclusiv cu copii, pacientul (sau clientul) meu se află în „triunghiul destinului". (Figura 1.1.) El vine la mine la consultație în rolul de Victimă. Sarcina mea e să-1 învăț să-și construiască relațiile pe bază de egalitate în primul rând cu copiii, apoi cu toți partenerii lui de comunicare. Atunci va înceta să mai fie o Victimă. Chiar și eu, când am aflat prima dată despre acest „triunghi", am fost cu­ tremurat. Mi-am reexaminat viața și mi-am dat seama de ce nu mi-a mers bine: pentru că nu eram cu nimeni în relații de egalitate. Mi-am dat sea­ ma că vârsta adolescentină neliniștită este rezultatul unor relații lipsite de încredere în copii într-o perioadă timpurie. Cum trebuie să se dezvolte relațiile dintre copil și părinți conform Legilor - legilor naturii, pe care nimeni nu le poate ocoli nicicum? Cele mai mari disensiuni cu copilul apar atunci când el abia s-a născut. Pe mă­ sură ce crește interesele lui și ale noastre trebuie să se apropie, iar la matu­ ritatea sexuală trebuie să coincidă! Conflictul „părinți-copii" este mereu patologie. Și dacă un asemenea conflict se întâlnește des, asta nu înseam­ nă că el e o normă. Doar nu putem considera o normă vărsatul sau gripa! Din fericire, după schimbarea algoritmului contactului cu copiii am reușit să scap de această problemă. Avem conflicte, dar numai profesionale. Se rezolvă deja la un alt nivel și ne apropie mai mult. Și acum despre părinți. Pentru mine sunt pe locul al cincilea. Această situație stârnește destul de des proteste ferme la persoanele de peste 45 de ani. Dragii mei colegi de generație! Și eu gândeam înainte așa cum gândiți voi acum. Dar undeva pe la vârsta respectivă am ajuns singur la această 34

concluzie. Uite de ce am reușit să-mi păstrez relații bune cu copiii mei. Am înțeles că, potrivit legilor, ca părinte mă aflu pe locul al cincilea. Pentru a fi mai aproape de ei, am hotărât să mă mut pe locul al doilea, cel de cola­ borator. Când copilul are probleme în fa­ milie, pot ocupa locul al treilea. Dar asta e foarte rău. Oricât de bun ar fi părintele, nu va putea niciodată să țină locul soțului sau - al soției copilului. Trebuie ^să țină cont de asta mai ales cei care au băieți. Adesea ma­ mele le spun băieților cam așa: „Poți să ai multe soții, dar mama e numai una.“ Dacă ia forma unor instrucțiuni de folosință, o asemenea educație duce la mari nefericiri. Oricât de multe soții ar avea, un bărbat trăiește cu soția, nu cu mama! Din păcate, și eu am fost crescut într-un asemenea spirit. După căsă­ torie primul an și jumătate am trăit împreună cu mama. Mereu am avut relații bune cu mama, iar cu soția, firesc, și mai bune. Dar pe atunci nu știam prea multe, și nici nu puteam face mare lucru, așa că acele 18 luni au fost pentru mine un iad, deși din afară totul arăta extrem de cuviincios. Când mama se plângea de soție, îi spuneam că are dreptate și o rugam să mai rabde puțin; același lucru i-1 spuneam și soției. Odată mama m-a în­ trebat cine face cele mai bune chiftele. I-am spus: „Sigur că tu, mămico!" Dar când și soția mi-a pus o întrebare asemănătoare, am lăudat-o pe ea. Dacă^e să vorbim cinstit, pe atunci mă obișnuisem mai mult cu felul de a găti al soției. Intr-o seară nefastă am tocat carnea pentru chiftele și soția voia să înceapă să le facă. In acel moment a venit mama și a zis: „Hai să fac eu chiftelele. Mișa spune că eu le fac cel mai bine/ Nu voi descrie scena care a urmat, o să spun numai că eu am făcut chiftelele și apoi multă vre­ me nu am putut să pricep de ce din cauza unui asemenea fleac s-a supărat așa de tare soția mea, care în general era așa de răbdătoare și supusă. Apoi am înțeles: tocmai pentru că era răbdătoare! O să remarc în treacăt: să nu răbdați niciodată nimic! Trebuie ca imediat să dați un semnal. Nu sperați că partenerul va înțelege că nu vă plac acțiunile lui. Aveți grijă în primul rând de sine și atunci și lui o să-ifie mai bine. Dacă soția n-ar fi răbdat, aș fi luat înainte măsuri. Dar așa, eu 35

credeam că mama și soția se împacă. Abia după aceea am înțeles că pentru ele viața era insuportabilă. Aici acționează aceleași reguli ca și în medicină. Cu cât începi mai devreme tratamentul, cu atât va fi mai eficient; dar cel mai bine e să te ocupi de profilaxie. Astfel, dacă am grijă de mine, și par­ tenerului o să-i fie mai bine. Un medic psihoterapeut poate istorisi multe povești în care omul are grijă de partener, nu de sine. îi menționez aici și pe părinții „grijulii" care l-au crescut pe fiu nepregătit pentru viață și în fe­ lul acesta au contribuit la faptul că el a căzut victimă tuturor persecuțiilor.

Iată o întâmplare aproape comică. Amintiți-vă de Ecleziast: „ Vreme e să îmbrățișezi și vreme e săfugi de îmbrățișare."El, un tânăr indecis, în cele din urmă a îmbrățișai-o pe fată,

spre marea ei plăcere. Dar uite, a venit „vremea săfugi de îmbrățișare". Nu

s-a decis săfacă asta, temându-se să n-o supere. Și ea se temea să răspundă. Amândoi arfi vrut săfugă de îmbrățișări. Dacă măcar unul dintre ei arfi

acționat în interesul propriu, totul s-arfi terminat cu bine. Dar așa, starea de spirit a amândurora a scăzut brusc. Ea a spus ceva dur, el s-a supărat și s-a produs ruptura... Nu e absurd?

Vreau să-i avertizez pe medici în legătură cu un fenomen care se obser­ vă în practica clinică. Sunt situații în care, nedorind să-1 supere pe medic, bolnavii nu răspund așa cum ar dori. Medicul crede că totul e în ordine și nu face nicio prescripție suplimentară. Uneori bolnavul nu spune că-i este mai bine, temându-se să nu cobească. Medicul schimbă tratamentul și bolnavului îi este mai rău. în ambele situații pierd și bolnavul, și medicul. Unor conducători nu le plac veștile neplăcute, evită să primească reacții și atunci catastrofele apar pe neașteptate. Acum conducătorii cu experiență își dau seama că cel ce conduce lucrurile e cel care posedă informație, adi­ că cel care primește reacții. Dar să revenim la rolul părinților în viața noastră. Uite, după ce am înțeles că mă aflu pe locul al cincilea pentru copiii mei, m-am hotărât să trec pe locul al doilea. Fiul cel mare era pasionat de psihoterapie și aici de mult nu mai am probleme. Cred că în curând puteți citi cartea lui, Erotoanaliza și erototerapia. Pe cel mic psihoterapia l-a atras numai o vre­ me. Și atunci mi-am dat seama că nu trebuie deloc să-i atragem pe copii 36

în activitatea noastră, ci noi să ne preocupăm de activitățile lor. Mi-am dat seama astfel că copiii trebuie să-i asculte pe părinți și, în același timp, trebuie să nu-i asculte. Eu îi ascult pe copiii mei, ei pe mine, nepoții mei pe copiii mei ș.a.m.d. Dar unde este progresul? In general, tot ce e nou în­ tâmpină mereu opoziție. Cel care vrea să facă o mare descoperire și să fie imediat recunoscut nu este decât un idealist. Astfel, fiul era pasionat de break-dance și am început să învăț și eu de - la el. El mă certa când nu-mi ieșea și mă lăuda când era bine. Astfel am reușit să fim mult timp împreună. Mai târziu, pe baza acestei experiențe, am elaborat procedeul „Transmiterea puterilor". El e descris în cartea Să comanzi sau să te supui. Când era pasionat de wushu, m-am dus la tai-chi. Vă asigur, nu mi-a dăunat deloc! In primul rând, fiul nu se ascundea de mine, el știa că el are cuvântul decisiv, dacă acționează în cadrele dreptu­ rilor sale și nu-i împiedică pe alții să trăiască. In al doilea rând, am prins la timp acel moment în care și-a îndreptat toate eforturile pentru a deve­ ni bodyguard. Datorită acestui fapt am reușit să-1 conving că e mai bine să fie el păzit de alții. S-a întâmplat așa. Am început să țin niște cursuri la Palatul Culturii, în centrul orașului. S-au bucurat de mare succes. Iar eu am avut si un mic succes financiar. Am fost plătit, conform contractului, o dată la trei luni. Pentru noi era o sumă serioasă, dar în ochii fiului meu, care era pe atunci în clasa a noua (erau anii 1988-1989, primii ani ai perestroikăi), chiar era mare. Pe atunci aproape renunțase la studii și primea numai șase, dar des­ tul de repede a progresat în dezvoltarea fizică - scăpase de greutatea în plus, făcuse^mușchi, devenise mai încrezător în sine. In legătură cu rezultatele slabe de la școală tăceam și i-am interzis soției să-i țină predici. Când am fost chemat la școală, am promis să iau măsuri și am compătimit munca grea a profesorilor. Așa că uite, în primăvara anului 1989 trebuia să pri­ mesc o sumă serioasă de bani și l-am rugat să mă păzească, pentru că termi­ nam cursul seara târziu și-mi era frică să merg singur cu o asemenea sumă. Am promis să-i plătesc pentru pază. Ne-am dus împreună la curs. Sala era aproape plină (circa 400 de persoane). Nu știu dacă i-a plăcut sau nu. Dar pentru spectatori a fost un succes. După ce s-a terminat, cam o oră am tot răspuns la întrebări. Când ne întorceam acasă, fiul mă privea cu alți ochi. Chiar a exclamaț: „Tată, se pare că ești o celebritate!" Am remarcat mo­ dest că e vorba doar de un areal restrâns. N-am mai avut probleme cu el la 37

școală. In clasa a zecea a început să facă meditații. A acoperit repede toa­ te golurile. Profesorii, din inerție, continuau să-i pună șase, maximum opt, deși la meditatori primea zece. Cine cunoaște problema, știe că la medita­ tori și copiii cei mai buni au primit la început șase. Așa am observat că oa­ menii sunt inerți când e vorba de aprecierea altora. Omul s-a schimbat deja, a devenit cu totul altul, dar noi continuăm să vorbim cu cineva care nu mai există deja, practic cu un mort. Aici nu vorbesc despre profesori, ci despre noi toți. Fiul sau fiica au deja 15 ani, dar mama vorbește cu ei de parcă sunt niște copii de cinci ani. Angajatul nu mai e de mult un novice, dar noi îi tot vorbim pe un ton protector. Până la urmă mulți oameni „tineri", „adevăra­ te speranțe", ajung până la pensie și, trecând peste perioada maturității, in­ tră direct în stadiul de degradare. Treziți-vă și ștergeți-vă la ochi! Uitați-vă bine cu cine vorbiți! Haideți să discutăm unul cu altul, nu cu niște fantome. Dar să mergem mai departe. în al treilea rând, mi s-a îmbunătățit să­ nătatea. Când el, student deja, a decis să fie om de afaceri, în vacanță i-am aranjat să lucreze la un birou de brokeraj. Apoi s-a convins că am și eu ceva dreptate și și-a făcut firma lui. Iar acum să tragem niște concluzii.

Cea mai importantă persoană pentru mine sunt eu. De aceea eu ocup primul loc. A. Schopenhauer scria: „Pentru binele individului, chiar mai mult, pentru viața lui, lucrul cel mai important este ceea ce este și se în­ tâmplă în sinea sa." Citim la A.S. Puskin: Pe cine să iubim noi, dară, Ce nu ne va trăda nicicând? Și când și fapta ne măsoară Cu-arșinul a nostru-n pas și gând?

Cui îi repugnă-o clevetire Și te răsfață cu-ngrijire? Pe cine nu-1 jignesc păcate, Cui nu i se urăște-n toate, Visând himere-n necuprinsu-ți? 38

O, preastimate cititor, Nu-ți pierde muncă fără spor; lubește-te pe tine însuți! Căci niciun alt obiect solemn De stima ta nu e mai demn! *

Pe locul al doilea este colaboratorul meu. Pe al treilea soția. Iar dacă eu lucrez cu soția mea, atunci ea ocupă locul al doilea. Apoi vin copiii și părinții. Trebuie să trăiești pentru tine. Asta aduce folos și celorlalți, dacă faci lucrurile corect. „Iubește-1 pe aproape tău ca pe tine", spune porun­ ca evanghelică. Dar puteți să-l iubiți pe aproapele și să vă bucurați de senti­ mentul lui reciproc numai dacă vă iubiți pe sine. In caz contrar, nu aveți nicio sansă la fericire. Dacă nu vă iubiți, sunteți o persoană rea. Prin urmare, dacă vă îndră­ gostiți, trebuie să vă îndepărtați imediat de omul iubit. Doar nu vreți să-i intrați în suflet cu răutatea pe care o aveți! Dacă vă iubiți, niciodată să nu strigați la subordonații dumneavoas­ tră, să nu le stricați dispoziția, să nu le faceți lucruri urâte.'Doar atunci o să lucreze prost, iar asta, în cele din urmă, se va reflecta negativ și asupra dumneavoastră. Dacă vă iubiți, nu intrati în conflict cu șeful dumneavoastră, nu are importanță dacă e deștept sau prost. Pe prost îl puteți păcăli, cu unul deștept vă puteți înțelege. Da^ă vă iubiți, veți avea relații minunate și cu părinții dumneavoas­ tră, și cu copiii. Care trebuie să fie algoritmul pentru a mă putea iubi pe mine? Pentru aceasta avem capitolul următor.

* Versuri din romanul în versuri Evgheni Oneghin, traducere de Ion Buzdugan, Editura pentru literatură, București, 1967.

Cine

sunt

EU

în calitate de organism biologic, eu, se vede, exist din momentul con­ ceperii (poate e mai bine să luăm în considerare momentul în c&re am de­ venit un spermatozoid matur), dar ca personalitate încep să mă formez din momentul nașterii. în psihologie prin personalitate se înțelege un om în calitate de purtător al unor relații sociale. Când v-a apărut personalitatea? De la ce vârstă vă țineți minte? Amintiri fragmentare au rămas în memorie de la trei, patru ani. Toată linia vieții se conturează clar de la cinci-șapte ani. în acest moment v-ați separat pentru prima oară de restul lumii și v-ați format poziția față de ea. Și totuși, nu v-ați pierdut proprietățile bio­ logice. Tocmai pe baza lor s-a format personalitatea dumneavoastră, care este o combinație complexă a unor elemente biologice, psihologice și so­ ciale. Pentru a trăi în conformitate cu legile naturii, trebuie să cunoașteți particularitățile psihologice ale personalității - moștenirea genetică, ap­ titudinile, temperamentul, caracterul.

1. Moștenirea genetică Moștenirea genetică nu are nimic social, este stabilită de setul de gene, de conformația anatomo-fiziologică a creierului și a întregului corp. Când începe formarea personalității, neapărat trebuie să țineți cont de moștenirea genetică. în primul rând, un bărbat trebuie să fie crescut ca bărbat, o feme­ ie - ca o femeie. Acest lucru trebuie să fie avut în primul rând în vedere de mamele care-și cresc copiii fără tată. Vecina mea striga mereu la fiul ei de șapte ani, când începuse să meargă la școală. Am întrebat-o ce obține așa. 40

Ea a spus că vrea ca fiul să crească ca un bărbat adevărat. Dar cum poate el să crească ca un bărbat adevărat, dacă, din câte ține minte, a fost nevoit tot timpul să se supună unei femei, iar un exemplu de tată, cap al familiei, nu a avut sub ochi? Vecina a învățat aikido psihologic (acestuia i se consacră partea a doua). Desigur, totul s-a făcut așa cum a vrut mama, dar băiatul a rămas cu impresia că el e capul familiei. Acum are deja 14 ani și este sprijinul mamei. îmi plac foarte mult ideile profesorului Akbașev, care spune că un copil nu trebuie să fie educat, ci crescut, prin dezvoltarea moștenirii genetice pe care o are. El a remarcat că un copil sănătos este adesea educat greșit, fi­ indcă trebuie să-și însușească programa, fără să se țină cont de moștenirea lui genetică, iar un copil cu deficiențe este educat corect, căci îi sunt dezvol­ tate acele elemente de moștenire genetică pe care le are. E periculos să îm­ pingi omul spre un anumit model social. în aviație există un exemplu tragic al unui aviator căruia nu i s-a deschis parașuta, iar el nu a putut s-o deschidă pe cea de rezervă. S-a dovedi că era stângaci, iar el fusese învățat intens să facă totul cu mâna dreaptă. în momentul pericolului mortal, pilotul a încer­ cat să deschidă parașuta de rezervă cu mâna stângă, dar inelul nu era acolo. Când planifică soarta copiilor, mulți părinți îi forțează adesea să obțină ce nu au obținut chiar ei. Doar sunt copiii noștri, și nu au caracteristici­ le noastre specifice! Uite povestirea pacientului meu E., de 39 de ani, care timp de mulți ani a suferit de o serie de afecțiuni psihosomatice și nevroză obsesiv-compulsivă. Tatăl meu, medic internist, voia tare mult să devin chirurg. Urmându-i

îndrumările, am consacrat chirurgiei în total 12 ani. M-am îmbolnăvit, am fost nevoit să abandonez chirurgia. M-amfăcut bine doar datorită activităților

psihoterapeutice și acum suntfericit. Când l-am întrebat pe tata de ce nu s-a făcut el chirurg, mai ales că a terminatfacultatea în anul1942, când era mult mai ușor să ajungi chirurg, mi-a răspuns că s-a speriat. Iar eu, moștenind ca­

racterul neliniștit, suspicios al tatălui, am trecutprin chinuri morale înaintea fiecărei operații, iar mai apoi mă așteptam la complicații. Și deși activitatea

mea de chirurg afost relativ de succes, in condițiile unei asemenea structuri a personalității afost nevoie ca ea să se încheie tristpentru mine.

Așa cum am spus, nu am experiența unei educații corecte. Dar știu cum sunt stricați copiii și am adunat destulă experiență în problema reeducării 41

lor. Mi-am numit metoda reprogramarea scenariului. Despre ea va fi vor­ ba mai departe. Dar cred că în primul rând în procesul de educare trebu­ ie să le dăm copiilor mai multă libertate, să le oferim posibilitățile bune, așa încât ei să-și poată dezvolta singuri aptitudinile și să-și aleagă tipul de activitate. Câteva cuvinte despre ce sunt posibilitățile și condițiile bune. Sunt ace­ le condiții în care copilul își poate dezvolta moștenirea genetică. Aici trebu­ ie să intre și anumite obstacole pe care copilul va putea să le depășească (asta îi va dezvolta gândirea), și instinctul de apărare care îl va salva de moarte și-l va feri de anxietăți. Mulți se gândesc la o seră când vorbim de condiții bune. Trebuie să ținem minte că, cu cât va sta mai mult în seră, cu atât îi va fi mai greu plantei să se adapteze în loc deschis. In general condițiile de educație trebuie să fie apropiate de viața reală. Și tot ce trebuie să facă singur la vârsta sa copilul e obligat să știe să facă. Iubirea părinților poate fi măsurată prin acele deprinderi pe care le are copilul. Din păcate, dacă apreciem astfel iubirea, putem spune că mulți părinți nu-și iubesc copiii și le blochează calea spre fericire.

2. Aptitudinile Aptitudinile sunt proprietăți ale personalității care permit învățarea cu succes, căpătarea unor cunoștințe, abilități, deprinderi de îndepli­ nire a unei anumite activități (stăpânirea unei limbi străine, desen, mu­ zică, matematică ș.a.m.d.). In același timp aptitudinile nu se manifestă în cunoștințele propriu-zise, în abilități, deprinderi, ci în viteza achiziționării lor. Cel mai înalt grad de manifestare a aptitudinilor este starea de geniu. In continuare vin talentul și înzestrarea. Dacă e să excludem cazurile patologice legate de niște afecțiuni ere­ ditare severe, în principiu toți se nasc genii, în cel mai rău caz talentați. Cunosc o zicere interesantă: „Oamenii se nasc genii, apoi devin talentați, după aceea înzestrați, pe urmă capabili, apoi se transformă în mediocrități și, spre sfârșitul formării personalității lor, sunt niște bătuți în cap. Și așa până-n mormânt." Adică nu sunt lăsați să-și dezvolte aptitudinile reale, iar educația are loc în planul „înțelepciunii cotidiene" și a scopu­ lui în viată. 42

O să dau un exemplu. E vorba de J., medic psihiatru care a învățat de la mine psihoterapie. E un medic bun, chiar cu experiență, și a primitpe merit categoria cea mai înal­ tă. Dar știu că ea a învățat cu mare greutate lafacultate și nu sunt sigur că azi efericită și în sufletul ei e armonie. Problema e că ]. este defapt cântăreață.

Când a învățat lafacultatea de medicină, profesioniști au sfătuit-o să dea la Conservator, darJ. a refuzat. (* Dacă

e săfiu cântăreață, atunci vreau săfiu

numai una remarcabilă. “) Dar talentul s-a dovedit afi mai puternic. J. se du' cea la repetiții, participa la concerte de amatori, unde avea mare succes. Și toc­

mai asta îi aducea bucuria pe care o dăruia și altora, tocmai aici se simțea cel mai ușor. In ceea ce privește viața defamilie, ea nu a mers nici atunci când au

rămas în urmă dificultățile cotidiene. J., așa cum i se cuvine unei cântărețe, e

foarte emoțională. Aproape mereu vorbește expresiv și gesticulând, lucru care stârnește iritarea soțului ei (și uneori pe a colegilor). De aceea soțul uneori o

mai și pocnea. Ea spunea căface asta pentru că e actriță, iar el îi răspundea că nu e așa de mare amator de teatru încât să vadă spectacole înfiecare zi și să

mai șijoace în ele. Dar dacă J. arfifost cântăreață, toată expresivitatea ei ar

fifostfolosită cufolos în lungile repetiții și spectacole. Acasă nu ar maifi avut timp de expresivitate și relația cu soțulpoate arfifost mai bună. Mai mult, se prea poate ca, dacă J. arfifost actriță, să-șifî cunoscut soțul în mediul artis­

tic și pentru eafirea emoțională săfifostfirească. Acum J. e puțin mai bine, pentru că, pasionată de psihoterapie, folosește în activitatea ei metode care cer

un mare grad de emoție (terapia prin artă), pe care ea îl are.

r Aptitudinile sunt o funcție distinctivă, ele trebuie puse în practi­ că. Cum spuneau anticii, dacă nu-i dai drumul, îngerul se va transforma în diavol. Omul care nu a putut să-și îndrepte aptitudinile spre o activita­ te productivă le va pune în practică în nevroze, afecțiuni psihosomatice, conflicte, beție ș.a.m.d. ' Pentru că moștenirea genetică e diferită de la om la om, și aptitudinile sunt diferite. Dar toți suntem pătrunși de ideea de dezvoltare armonioasă a personalității. Și în procesul de educație le cerem copiilor ca ei să învețe la fel de sârguincios toate materiile în detrimentul celor pentru care au înclinații și aptitudini. Odată am studiat un grup de elevi de nota zece. Aproape toți sunt viitori nevrotici, pacienții și clienții mei. Dar când copilul învață foarte 43

bine, sunt mulțumiți și părinții, și profesorii. Doar un asemenea copil nu-ți produce griji, este mândria familiei și a școlii. Viața unui elev eminent este groaznică. Lăudat de profesori, el nu se bucură de niciun fel de autoritate printre elevi, adesea e slab pregătit fizic și uneori este bătut. Lucrul cel mai important: nu i se formează pasiuni, crește împrăștiat, adesea nu știe unde să se ducă după ce termină școala și în principiu e foarte singuratic. Aceeași goană după note de zece și la facultate duce la situații în care, după ce se an­ gajează, un coleg cu rezultate mai proaste stăpânește fundamentele specia­ lizării alese și în viața reală îl depășește pe elevul eminent, fiindcă, în afara cunoștințelor, el a căpătat experiența unei comunicări reale. Dar, de regulă, elevii eminenți dispun de mult mai multe aptitudini decât colegii lor mult mai pragmatici! Așa îi pierdem pe oamenii talentați, poate chiar și pe cei geniali. In procesul reprogramării scenariului încerc să-i orientez pe clienții și pacienții mei spre punerea în practică a aptitudinilor proprii, spre elibera­ rea de stratul îndatoririlor lor nevrotice. Desigur, destul de des nu reușești să-ți schimbi profesia. Dar în cadrele profesiei existente se poate găsi un domeniu în care omul să-și pună în practică aptitudinile înăbușite anterior. Acum mă ocup activ de pregătirea de cadre - psihoterapeuți de orien­ tare psihanalitică - și încerc să țin seama de aptitudinile lor care nu au fost dezvoltate la vremea cuvenită. Astfel, pe un medic cu o structură matema­ tică a minții l-am sfătuit să se ocupe de analiza tranzacțională, unde lu­ crul cel mai important e calculul logic; pe un altul, mult mai emotiv, l-am sfătuit să se ocupe de gestalt-terapie. Tinerii cred că trebuie să-și dezvolte numai aptitudinea principală, dar la maximum. Dar asta cere și dezvoltarea celorlalte aptitudini. Numai așa se va obține o armonie. De exemplu, dacă un tânăr are aptitudini pentru activitate sportivă, va trebui s-o dezvolte astfel încât să devină campion mondial. Va veni o vreme când nu va fi suficientă o asemenea aptitudine și el își va dezvolta gândirea, va fi nevoie de o sarcină suplimentară! Aptitudinile se dezvoltă bine dacă omul înțelege că el lucrează pentru sine și că trebuie să învețe asta. Trebuie să remarcăm că nivelul înalt de profesionalism este cea mai bună cale de profilaxie a nevrozelor și a altor afecțiuni. Dacă sunt un profesionist de înaltă clasă, lucrez mai ușor, folo­ sesc mai puține resurse la lucru, am un salariu mai mare, o autoritate mai mare (concomitent și bolnavilor mei le e mai bine în acest sens). Atunci, independent de onorariu, îmi voi face bine treaba. Lucrez chiar dacă o 44

perioadă nu sunt plătit, nu din înalte considerații morale, ci ca un spor­ tiv, pentru a nu-mi pierde forma. Ceea ce e util pentru societate e numai un produs secundar al unei munci pentru sine bine organizate. Depășirea unui obstacol trebuie făcută cu triunghiul aptitudinilor, în vârful căruia se află cea mai importantă, aceea esențială. (Figura 1.2.)

Dragii mei cititori! Dacă doriți să vă stabiliți principala aptitudine, consultați un psiholog profesionist, dar numai de înaltă clasă. Dacă nu aveți o asemenea posibilitate, gândiți-vă ce doriți cel mai mult, aduceți-vă aminte ce ati dorit să fiți. Nu vă temeti de miza înaltă. Dacă doriți să fiți cosmonaut, îndrăzniți. Poate că n-o să ajungeți cosmonaut, dar pe calea aceasta veți căpăta atâtea deprinderi utile, veți afla atâtea lucruri noi, că viața dumnea­ voastră va deveni cu totul alta. Dar sunt și scopuri nerealiste (de exemplu, crearea unui perpetuum mobile). Tentativa de a le obține, cu toate aptitu­ dinile minunate, va duce la nevroză. Asemenea scopuri nerealiste sunt puse adesea^e clienții mei: vor să-1 reeduce pe partener, să placă tuturor ș.a.m.d. Dacă vreți foarte mult să știți să faceți ceva, dar nu aveți aptitudini, acționați oricum. Doar aptitudinea nu e o deprindere, ci numai o calitate care reflectă viteza cu care s-a ajuns la stăpânirea deprinderii. De două ori am fost dat afară din școala de muzică din cauza absenței totale a urechii muzicale, dar oricum am învățat muzică niște ani. Nu, să nu așteptați po­ vestea clasică. Nu a ieșit un muzician din mine, dar sunt gata să mă de­ lectez cu muzică și când cânt în cor nu sunt rugat să tac. Recent chiar am făcut un program muzical concertistic „Iubirea și nevrozele". Și uite, co­ legii mei de aceeași vârstă, mult mai muzicali, care nu au învățat, nu pot cânta nimic la pian, în afară de „valsul câinilor". Asa > că nu fiți > triști! > 45

3. Temperamentul Temperamentul reprezintă acele calități permanente ale unei personalități care sunt fixe, individuale și irepetabile și determină di­ namica activității psihice indiferent de conținutul ei. Sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic - acestea sunt principalele tipuri de temperament. Care sunt trăsăturile? Aici trebuie incluse: sensibilitatea, reactivitatea, activismul, ritmul desfășurării reacțiilor, excitarea emoțională, plasticitatea (rigiditatea, extroversiunea), introversiunea. Sensibilitatea caracterizează cea mai mică forță a influenței exteri­ oare necesare pentru apariția unei reacții psihice și viteza ei de dezvoltare. Caracterizarea „sensibil" la psihiatri, psihoterapeuți și psihologi are adesea o nuanță negativă. Pentru ei „sensibilă" este persoana supărăcioasă, capri­ cioasă, ca o mimoză, nevrotică. Aș vrea să îndepărtez nuanța asta. Pentru mine „sensibil * este cel care simtefin starea de spirit a altuia, care știe să-ifacă față, care înțelege când nu trebuie să intri în sufletul omului, care știe cum să-l aline și să-l susțină. Există un training special pentru sensibilitate, al că­ rui scop este refacerea sensibilității naturale. In urma cursurilor începem să simțim starea de spirit a partenerilor de comunicare, așa cum copii de până la cinci ani simt starea de spirit a mamei. 0 sensibilitate înaltă în lipsa caracterului nevrotic îlface pe om liniștit. I se reduce nevoia de sare, zahăr, condimente, dar, în același timp, nu va face scandal dacă supa va fi prea sărată. Un asemenea om e sensibil, atent, dar niciodată nu va suporta iro­ niile și luatul peste picior. El va putea răspunde adecvat la ele sau va refu­ za liniștit comunicarea. Cei mai sensibili de la natură sunt melancolicii, ei sunt si cei care se îmbolnăvesc cel mai des. Reactivitatea reflectă gradul de reacții necontrolate la acțiuni externe sau interne. De regulă, sunt reacții automatizate de apărare și orientare. Să luăm o situație standard, care se repetă des pe străzile noastre. După ploaie, un automobil care merge cu viteză mare îl stropește pe un pieton cu noroi din cap până-n picioare. Nu este exclus să fi fost cu intenție. Un coleric, cu un grad mare de reactivitate, îl va înjura pe șofer, un sangvinic va râde, un flegmatic își va aranja liniștit costumul, un melancolic poate izbucni în plâns. Dar dacă ar fi făcut o pregătire psihologică, pur și simplu 46

nu ar fi mers niciodată pe marginea trotuarului în asemenea situații. Totul depinde de noi, totuși!

Activismul caracterizează manifestarea potențialului energetic al personalității, cu care omul își atinge scopul și depășește obstacolele. Activismul este, desigur, principala calitate a temperamentului, care contri­ buie la atingerea scopului. Cel mai înalt activism îl are flegmaticul. E adevă­ rat, din cauza gradului redus de reactivitate el se „concentrează" mai încet. Spre marea mea mirare, printre portari am descoperit mulți flegmatici. Ei au o reacție rapidă, dar la rapiditatea asta ajung încet. Pentru ei sunt ucigă­ toare pauzele. Când eram consultant la o echipă de handbal, l-am sfătuit pe antrenor să n-o mai schimbe pe portărița principală (care era flegmatică) pentru un minut sau două, fiindcă îi este greu să se „reconecteze" de fie­ care dată, ci s-o înlocuiască definitiv când jocul e deja jucat. Pe un jucător de tenis care aproape mereu pierdea prima partidă l-am sfătuit să trateze cu calm acest fapt și să se încălzească pur și simplu mai mult. E greu să mergi împotriva naturii. Dacă sunteți flegmatic, nu faceți pauze în activitate. Nu vă fie frică de epuizare. Aveți energie cât pen­ tru trei. Un coleric cu un grad mare de activism și reactivitate poate face multe, ba chiar și înjură atunci când partenerul lui nu-1 aude (așa uneori un șofer îl înjură pe un alt șofer a cărui mașină e deja departe). Ce să zic, înjurați, dacă simțiți o ușurare, dar țineți minte că e un consum inutil de energie. Sangvinicii sunt destul de activi, dar dacă activitatea e monotonă pot să piardă destul de repede interesul pentru ea. Pentru ei trebuie aleasă mai degrabă o activitate unde trebuie să se conecteze des. Organizarea de seri de deație, petreceri de masă, activitatea de dispecer - iată câmpul de

acțiune al lui sangvinic. Pentru un flegmatic sau un melancolic asta poate însemna moartea. Cel mai scăzut grad de activism îl are melancolicul, el are nevoie de condiții speciale de lucru, cel mai bine într-un birou. Ritmul de desfășurare a reacțiilor stabilește viteza de desfășurare a proceselor psihice și se măsoară ușor prin cantitatea de asociații (idei) în unitatea de timp. El e ridicat la colerici, sangvinici, precum și la melanco­ licii bine odihniți. La flegmatici ritmul de desfășurare a reacțiilor e redus. Necunoașterea acestor particularități duce adesea la neînțelegeri. Printre conducătorii de diverse tipuri putem întâlni adesea colerici și sangvinici cu 47

un ritm alert al reacțiilor psihice. Dacă ei nu cunosc legile psihologice ale comunicării și, mai mult, au și o sensibilitate scăzută, nu remarcă faptul că subordonații - flegmatici și melancolici - nu reușesc să le urmărească șirul ideilor. Li se creează impresia că aceștia sunt proști. In conformita­ tea cu această concluzie are loc ierarhizarea cadrelor, împărțirea sarcinilor ș.a.m.d. Știu cazuri în care șefii au scăpat cu mare plăcere de niște melan­ colici talentați, iar apoi au remarcat, cu uimire și tristețe, ce profit a pu­ tut aduce unei alte întreprinderi acel angajat încet, mototol. Flegmaticii și melancolicii trebuie să facă eforturi să-și mărească ritmul reacțiilor psihi­ ce. Cel mai bine ajută aici nu activitățile psihologice, ci jocurile sportive. Excitarea emoțională reflectă pragul de acțiune minimă necesară apariției unei reacții emoționale, precum și rapiditatea dezvoltării ei. De exemplu, la tipurile sangvinic, coleric și melancolic excitarea emoțională e ridicată, iar la un flegmatic e scăzută. Asta nu e bine, nici rău, lucru care trebuie subliniat. Plasticitatea/rigiditatea. Plasticitatea reflectă ușurința și flexibilitatea adaptării omului lă acțiunile exterioare. Cea mai mare plasticitate se observă la sangvinici. Rigiditatea este o calitate opusă, reflectă inerția adaptării com­ portamentului. Flegmaticii, melancolicii și colericii se remarcă prin rigiditate. Un om cu un temperament plastic trăiește mai bine, se bucură des, se adaptează repede la noul mediu. în lumea noastră care se schimbă repede acest lucru devine adesea un factor hotărâtor nu numai pentru o viață fe­ riciră, ci și pentru supraviețuire. Se poate face ceva aici? Desigur. Numai că trebuie să acționați planificat. Femeile înțeleg mai ușor. Dacă o feme­ ie este nemulțumită de înfățișarea ei, nu se liniștește. Apelează la masaj, cosmetică, își schimbă culoarea părului ș.a.m.d. Acum o să mă adresez în special melancolicilor și flegmaticilor, căci în principal ei suferă din cauza particularităților temperamentului pro­ priu. Remarcați, am scris particularități, nu neajunsuri. Toate variantele de temperament sunt normă. Trebuie pur și simplu să vă cunoașteți și atunci particularitățile personalității o să vă aducă dumneavoastră și celor din jur bucurii, nu supărare. Aici sunt chiar acele reguli care se impun și la aprecierea datelor fizice. Dacă aveți o înălțime de 1,72 metri, trebuie să înțelegeți că șansele de a avea un mare succes la baschet sunt minime. Dar 48

dacă sunteți deja în echipă, e mai bine să nu doriți rolul de central. O sta­ tură mică pentru baschet poate fi compensată prin săritură bună, precizie în aruncări, înțelegerea strategiei jocului ș.a.m.d. Desigur, sunt sporturi în care înălțimea dumneavoastră va fi un avantaj, dar nu aveți mereu po­ sibilitatea alegerii. De aceea trebuie să vă adaptați. Astfel, se poate face câte ceva cu temperamentul. Desigur, nu e așa de simplu ca vopsitul părului, dar e mai sigur. -- Temperamentul e legat de calitățile fizice ale personalității. Sangvinicii, de regulă, se remarcă printr-o conformație voluptoasă, sunt înclinați spre îngrășare, în musculatura feței lor sunt dezvoltați genetic mai bine acei mușchi care ridică colțurile gurii. Când situația e veselă, un sangvinic râde. Cu cât râde mai des, cu atât se dezvoltă mai bine acești mușchi. Sangvinicul e oricum optimist, însă de-a lungul vieții devine și mai optimist, căci atunci când situația e nedefinită din punct de vedere emoțional cel mai probabil colțurile gurii lui vor fi ridicate sus. Atunci, așa cum au arătat cercetări­ le, starea de spirit într-adevăr se îmbunătățește. Bazându-se pe teoria lui James Lange, care arată legătura dintre emoții și musculatură, ameri­ canii au adoptat un principiu: „Zâmbește!" La melancolici, înclinați spre reacții depresive, din punct de vedere ge­ netic sunt mai dezvoltați mușchii feței care coboară colțurile gurii. Iată de ce, de-a lungul vieții, melancolicii devin și mai melancolici. La flegmatici și colerici linia gurii e orizontală. Eu am un tip melancolic de comportament și am început pregătirea psihologică cu exercițiul „masca râsului". Se face în fața oglinzii. Inspirați ușor. Colțurile gurii se ridică la maximum în sus, ochii se mijesc^gura se întredeschide, descoperind dinții (între cei de sus și cei de jos trebuie să fie o distanță de două degete). Mențineți-vă respirația. Acum expirați repede și relaxați mușchii feței. Exercițiul acesta trebuie făcut cât mai des, cel mai bine împreună cu alte exerciții pentru antrenarea mușchilor feței. „Masca râsului" vă va ajuta să vă găsiți „fața", vă sporește atractivitătea. De ce toți copiii sunt frumoși? Pentru că zâmbesc și râd mai des și mai sin­ cer decât noi, adulții. In Anexa I sunt date și alte exerciții utile. Ajută la co­ rectarea temperamentului și antrenamentul autogen prezentat în Anexa II. Extroversiunea/introversiunea. Extroversiunea arată gradul înalt de dependență a reacțiilor și comportamentului omului de impresiile ex­ terne. Calitatea opusă - introversiunea - reflectă o legătură sensibilă a 49

comportamentului omului cu reprezentările interne. Un extravertit se ori­ entează mai des spre impresiile externe, iar un introvertit spre reprezentări­ le interne. Pentru a ilustra acest lucru voi da un exemplu.

Un extravertit și un introvertit au primit o sarcină: să cumperepantofi negri mărimea 41. Dacă un introvertit îi va găsi în primul magazin, îi va cumpăra și nu va mai merge prin magazine. In caz contrar el va trece pe la toate maga­ zinelepe care le știe și va întreba mereu de pantofi negri nr. 41. Dacă nu va găsi produsul de care are nevoie, nu va cumpăra nimic. Când însă soția (introvertita se întâlnesc cel mai adesea în rândurile bărbaților) îl va întreba dacă în magazi­ ne erau pantofi de damă de aceeași mărime, el va răspunde că nu știe, pentru că nu l-a interesat. Iar ce se vindea în alte raioane nici nu are defapțsens să-l în­ trebi pe un introvertit. Dacă nu va găsi pantofi negri nr. 41, extravertitul va merge prin toate magazinele și va cumpăra altceva, poate mult mai necesar decâtpantofii, poa­ te ceva inutil, căzând în plasa invitației vânzătorului (un extravertit e cel mai ușor de amețit). Conducătorii abili psihologic știu că un extrovertit se va descurca mai bine cu o activitate de căutare, dar dacă e nevoie pur și simplu de o execuție precisă, aici va fi util un introvertit, care e mai înclinat spre munca de birou. Trebuie să ținem cont așadar de temperamentul nostru. Și chiar dacă ați reușit să-l „vopsiți" cumva, nu uitați cum sunteți din naștere și „vopsiți-vă“ mereu trăsăturile psihologice. Câteva cuvinte despre legătura dintre temperament și caracter, căreia îi este consacrată secțiunea următoare. Mai întâi am vrut să spun aici ce am scris într-un manual de psihopatologie generală, dar apoi m-am răz­ gândit - considerațiile științifice por fi înlocuite cu o frază: caracterul „se * amestecă cu temperamentul, dar destinul omului depinde de caracter.

4. Caracterul și destinul „Semeni o întâmplare și vei secera o deprindere. Semeni o deprinde­ re și vei secera caracter. Semeni caracter, vei secera destin." Așa spune o 50

zicere cunoscută. Din vechime până azi de un mare succes se bucură pre­ viziunile prorocilor, prezicătorilor, astrologilor și ghicitoarelor. Și asta e de înțeles, doar omul vrea să știe ce-1 așteaptă în viitor, care e soarta lui. Cum credeau grecii antici, nici măcar zeii nu pot scăpa de soartă. Din Olimp Zeus le trimite oamenilor darurile sale și-i trimite pe proroci pe pă­ mânt. Totul e în mâna lui: binele si răul, viata si moartea. Dar deși Zeus le trimite oamenilor tristețe și durere, soarta lor, ca și a lui, de fapt, este stabilită de implacabilele zeițe ale destinului, Moirele. Nu există forță și putere care să poată schimba ce i s-a stabilit. Numele Moirelor - Lachesis („cea care dă ursita"), Clotho („torcătoarea"), Atropos („implacabila"). Lachesis stabilește ursita încă înainte de nașterea omului. Clotho îi toar­ ce firul vieții. Se rupe firul, se termină și viața. Atropos prinde tot ce i se stabilește omului în „ghemul destinului". In ultimul timp știința a început să se intereseze de problemele desti­ nului și, după cum a reieșit, e într-adevăr mai bine să te supui cuiva. Căci e mai ușor să trăiești în conformitate cu natura ta, așa încât, la nevoie, să mai poți îndrepta ceva. Astfel, în „ghemul destinului" intră codul genetic, adică moștenirea genetică, pe baza căruia se formează aptitudinile și se dezvoltă tempera­ mentul. Dacă s-a făcut așa încât m-am născut bărbat, îmi va fi mai ușor să-mi dezvolt acea moștenire genetică specifică unui bărbat. In caz con­ trar voi avea mari dificultăți. Desigur, codul genetic e scris de părinți, dar în el totul este în stare virtuală. Dacă este pus în practică sau nu, asta de­ pinde numai de om. Oamenii sănătoși își dezvoltă posibilitățile spiritua­ le și fizice, încercând să obțină și aici culmi, și chiar dacă unii nu ajung la ele, se indică până la un nivel. Făcând trimitere la destin, firile nevrotice rămân jos și-i critică pe cei care încă n-au atins culmile. Zicala lor prefe­ rată este: „E suficient numai să vreau..." Cum a remarcat K. Horney, ei ar dori să fie pe culme, dar nu vor să se cațăre. După naștere copilul mult timp nu știe să facă nimic, părinții îi dau de mâncare, îl îmbracă, îl educă, îi formează caracterul, adică, precum Moirele, îi stabilesc destinul. Acesta este condiționat de setul genetic și de educație, unde variabila este educația. In cele din urmă, de ea depin­ de tot. Educația poate fi comparată cu o daltă cu care este prelucrat ma­ terialul (moștenirea genetică). Mulți părinți se plâng că, deși primesc aceeași educație, copiii lor sunt diferiți. Păi cum să nu! Doar moștenirea 51

lor genetică e diferită! In urma educației se formează caracterul, care poa­ te fi considerat un vector al educației și moștenirii genetice. Așadar, caracterul este totalitatea formelor fixe și esențiale ale tră­ săturilor individuale ale personalității, care reflectă întreaga varietate a relațiilor cu șinele, oamenii și munca. Principalele trăsături ale carac­ terului sunt integralitatea, activismul, fermitatea, constanța și plasticitatea.

4.1 Parametrii cantitativi Integralitatea e legată de prezența sau absența în structura caracteru­ lui a unor trăsături contradictorii. Un caracter integru este considerat ace­ la în care există o armonizare a relațiilor cu diferitele aspecte ale realității și nu există contradicții în interese, năzuințe și acțiuni. Din punctul meu de vedere, toate caracterele sunt integre, în sensul că manifestările externe co­ respund conținutului dinăuntru. Pur și simplu trebuie să știm să descifrăm aceste semnale de comportament. De exemplu, se spune adesea „om cu două fețe", avându-se în vedere o necorelare între formă și conținut. Dar unei forme duale îi corespunde în totalitate un conținut dual, și un om cu un „auz psihologic" bun îl surprinde mereu. „Mi-a jurat iubire veșnică, era așa de tandru, iar după aceea..." Cât de des trebuie să aud asta de la soții și iubite părăsite! Dar eu le spun mereu clientelor mele să caute greșeli în propriile acțiuni și în viitor să încerce să se schimbe pe sine, nu pe partener, așa că le rog să reproducă detaliile declarațiilor de dragoste. Și ce aud? „El mi-a spus că niciodată nu a întâl­ nit o persoană așa de frumoasă, așa de bună!" E clar că era un fustangiu. Când se îmbăta vedea cel puțin două femei: pe clienta mea și pe o alta care era „mai rea" decât ea. Dar oamenii se obișnuiesc destul de repede cu bi­ nele și după o vreme o alta pare și mai bună (poate că pur și simplu fiind­ că e „alta"). „Fără tine mor." „Ți-aș da și stelele de pe cer." Acestea sunt variante de declarații de dragoste ale alcoolicilor sau viitorilor alcoolici. „Te rog să mă crezi..." Deci minte. „Nutresc pentru dumneata cel mai sincer respect." Aici se strecoară și puțin dispreț. în respect deja este conținută sinceritatea. Nu încercați niciodată să convingeți. „Dacă convingeți, este ca și cum ați silui." Dar e adevărat și reversul. Nu permiteți să fiți convinsă. Când mă uit la un produs pe care vreau să-1 cumpăr și între 52

timp vânzătorul îl laudă gălăgios, îi spun acestuia că plec dacă nu tace ime­ diat; trebuie să mă conving singur de calitățile mărfii. Un om priceput nu se plânge niciodată că a fost păcălit. Schopenhauer scria că acesta e cel mai avantajos mod de plasare a capitalului, căci se obține o experiență prețioasă. In felul acesta, cu cât omul are mai multe cunoștințe și deprinderi psi­ hologice, cu atât mai puțin contradictorii îi vor părea caracterele oame­ nilor, cu atât mai puține dezamăgiri va avea, cu atât mai repede va rupe relațiile nedorite. Activismul se manifestă prin gradul de opunere circumstanțelor ex­ terne și prin energia cu care omul depășește obstacolele. In acest plan se vorbește de caracter puternic și caracter slab. Observațiile arată că forța caracterului e strâns legată de complexul personalității (sociogenul), des­ pre care vom vorbi mai târziu. Astfel, chiar și cu un caracter slab omul va reuși să îndeplinească cerințele sociogenului, ceea ce înseamnă că orienta­ rea activităților voite este legată de caracter. Și dacă orientarea aceasta co­ incide cu predeterminarea destinului, atunci ajunge și voința. Destul de des se vorbește despre slaba voință a unui alcoolic. Pentru a risipi această afirmație absurdă, vreau să vă pun o întrebare: când era prohibiție, ați fi avut forță a voinței de a face rost de o sticlă de vodcă la ora 2, 3 noaptea? Cred că nu. Dar un alcoolic are!

Fermitatea este definită prin încăpățânarea personalității de a-și păstra în mod conștient opiniile și deciziile luate. O prea mare fermitate a carac­ terului se transformă în încăpățânare. Și aici vom identifica ușor acțiunea sociogenului. Constanța este capacitatea de a păstra principalele trăsături ale ca­ racterului în cazul unei schimbări a situației. Caracterul este mereu foarte constant, se schimbă greu. Un om cu un caracter instabil este mai degrabă un om cu un complex de personalitate instabil, și este stabil în instabilita­ tea sa. Rigiditatea caracterului crește odată cu vârsta, în condițiile dezvol­ tării aterosclerozei cerebrale.

Plasticitatea se manifestă în capacitatea de a ne schimba sub influența unei situații care s-a schimbat radical. Dacă, într-o asemenea situație, 53

caracterul nu se schimbă, el devine rigid. Aceasta este trăsătura esențială a unei personalități nevrotice. Dar toți aceștia sunt parametri cantitativi ai caracterului. Acum să vorbim despre cei calitativi.

4.2 Parametrii calitativi La vremea sa, pentru a nu se încurca în multitudinea de trăsături ale caracterului, Berne, celebrul psihoterapeut californian, a propus descrie­ rea caracterului după trei parametri: EU (relația cu șinele), VOI (relația cu cei apropiați), EI (relația cu oamenii în general). Relația este codifi­ cată prin semnele + (bunăstare) și - (lipsa bunăstării). Berne considera, pe bună dreptate, că de aceste poziții formate de părinți depinde stilul de viață și planul de viață, pe care el îl numea „scenariu". Acest scenariu, de regulă neconștientizat, e cel care-1 duce pe om spre soarta lui. Eu am mai introdus o poziție, MUNCĂ, relația față de activitatea materială, și mi se pare că această completare a completat tabloul caracterului. Din punc­ tul meu de vedere este vorba de o completare principială. Abordarea lui E. Berne ne permite să evidențiem 16 variante de caracter stabil; aborda­ rea cea nouă - 64. Acestea sunt numai cele stabile. O definire mai precisă a structurii caracterului face și mai precise recomandările pentru corecta­ rea ei. In felul acesta se realizează o abordare individuală a psihologului sau a medicului față de pacienți. Când lucrează singur, omul își poate face planul de muncă extrem de precis, cam cum un croitor bun face un cos­ tum după silueta noastră. Aici mai există un lucru extrem de important. Doar este vorba despre destin! Mai mult, o asemenea abordare în tim­ pul corecției psihologice și a activității psihoterapeutice mută accentul de pe influențarea caracterului spre activitatea creatoare. Omul nu numai că află ceva rău despre sine, lucru care trebuie corectat, dar învață și cum s-o facă. In procesul unei activități de muncă eficiente el învață să-și armo­ nizeze relațiile cu oamenii. Se schimbă poziția lui VOI. Dacă activitatea este eficientă, atunci crește valoarea sinelui, se face corecția poziției EU. Dacă activitatea este eficientă, treptat se va extinde și va cere atragerea în ea a unui număr din ce în ce mai mare de oameni, are loc corecția poziției EL Numai în procesul unei activități de muncă eficiente, de lungă dura­ tă, începe să dispară diferențierea de clasă, naționalitate, vârstă, sex etc. 54

O educație corectă păstrează + în toate cele patru poziții. Dar forma­ rea complexului personalității, a sociogenului, are loc sub influența unei educații incorecte, când încep să apară minusuri în unele poziții. în acest caz omul nu se comportă după circumstanțe, ci sub acțiunea acestui sociogen. Așa cum biogenul stabilește înfățișarea fizică, sociogenul stabilește destinul. Și dacă nu vă place destinul, trebuie să vă schimbați sociogenul. Faceți acest lucru și o să aveți succes. Nu pot să-l consider fericit pe cel care a câștigat milioane și, în același timp, și un ulcer, pe cel care a obținut succes și autoritate pe calea unor eforturi supraomenești, căci din poziția psihologiei contemporane șifericirea, și succesul, și autoritatea sunt produse se­ cundare ale unui mod de viață corect organizată. Iar acum vom vorbi mai detaliat despre toate acestea. Așadar, semnul + înseamnă bunăstare. In cazul EU+ omul se receptează ca fiind o personalitate favorabilă. Cu EU+ omul se vede și se comportă ca o personalitate favorabilă. Dacă are succes, el recunoaște rolul pe care l-au avut eforturile, eșecurile nu-1 fac pasiv și face o altă tentativă pentru a-și atinge scopul. Algoritmul de­ finitiv al comportamentului său de pe această poziție depinde de semne­ le celorlalte poziții cu care se combină, dar în general avem un punct de plecare optimist.

în cazul EU- omul se receptează și se comportă așa cum se compor­ tă oamenii slab dotați, fără bunăstare. Consideră că succesele sale sunt întâmplătoare. Și chiar în asemenea momente poate avea sentimentul de nesigiîfanță și vulnerabilitate a succesului. Eșecurile sunt receptate ca un fenomen firesc, care trebuie să se întâmple. Nu face tentative active de a ieși din situația nefavorabilă, supunându-se circumstanțelor. Trebuie să subliniem că poziția se deosebește de autoapreciere. Prima se formează în primii ani ai copilăriei și adesea nu este conștientizată. Ea e suficient de stabilă, este principala caracteristică a complexului personalității și poate fi schimbată cu mare greutate. De ea depinde formarea celorlalte poziții. Autoaprecierea însă este condiționată destul de des de o situație concretă. Aceasta este legitatea: dacă omul are un nivel extrem de înalt de pretenții, are un nivel scăzut al autoaprecierii, și chiar în cazul unor succese reale se va simți nefericit. Așa sunt majoritatea celor care suferă de nevroză. 55

Adesea la ședințele psihoterapie! de grup unii pacienți pun probleme care nu pot fi rezolvate și suferă din cauza acestui lucru, iar ceilalți, aflați acolo, s-ar simți fericiți dacă ar fi avut acele probleme. Astfel, la una din ședințele mele un pacient - șef de secție - se plângea că nu poate rezolva anumite probleme legate de comunicare. Un alt pacient, aproximativ de aceeași vârstă și educație cu el, dar care se afla pe o poziție inferioară, i-a dau un sfat foarte practic. Discuția avea un caracter emoțional și primul, supărat, a spus: „Desigur, dumneavoastră vă e bine..." Cel de-al doilea a răspuns imediat: „Haideți să schimbăm locurile." Pretențiile exagerate ale primului pacient au devenit imediat evidente. In cazul VOI+, în contactele cu persoanele apropiate, conștient sau nu, omul apelează la calitățile lor pozitive, îi consideră ^oameni favora­ bili. Aceasta se manifestă prin spirit de amiciție, atașament, dispoziția de a se împăca cu ei în cazul unor neînțelegeri, năzuința ca, pe calea unor concesii reciproce, raționale, să păstreze legăturile formate. El vede și neajunsurile partenerilor, dar le tratează cum face un grădinar cu tran­ dafirii: se bucură de mirosul, frumusețea lor, nu încearcă să se înțepe în ghimpi și să-i rupă.

In cazul VOI- omul e orientat spre conflict cu membrii din mediul său apropiat, care sunt priviți de el ca niște personalități nefavorabile. Adesea se observă năzuința de a-i reeduca pe cei apropiați. Asemenea oameni sunt înclinați spre observații ironice, o critică excesivă, sarcasm, sunt chițibușari, gata să întrerupă relațiile și să rupă legăturile emoționale chiar pentru un motiv neînsemnat. Se poate trăi cu ei numai dacă le faci mereu conce­ sii. De regulă, în comunicare ei joacă rolul Hărțuitorului. Dacă apar ca Mântuitori, atunci se remarcă printr-o agresivitate ascunsă. Sunt părinți grijulii, care fac totul pentru copii, crescându-i neadaptați pentru viață; șefi care fac singuri munca de răspundere, împiedicând astfel dezvoltarea subordonaților. Adesea asemenea oameni îsi oferă serviciile deși nimeni nu le cere asta. In cazul EI+ personalitatea e dispusă spre noi contacte. Asemenea oa­ meni își concentrează atenția spre meritele noilor parteneri, sunt amabili și intră în relații profesionale. 56

în cazul EI- se remarcă stânjeneală, năzuința de a evita contacte noi. Atenția este îndreptată în primul rând spre lipsuri în faptele și caracterul noilor parteneri de comunicare. Adaptarea într-un mediu necunoscut se face încet. în cazul MUNCĂ+ personalitatea se orientează, în activitățile ei, spre procesul muncii, învățăturii sau jocului. Activitatea stârnește un interes viu •_ și dorința de a contribui, de a căpăta deprinderi, de a se perfecționa. Intr-o asemenea poziție interesele materiale sunt pe planul doi, deși, de regulă, asemenea oameni au succes.

în cazul MUNCĂ- principalul jalon al personalității în acțiune e re­ prezentat de rezultatele concrete ale muncii (materiale sau morale). De aici căutări permanente ale unui loc de muncă și mai avantajos, așteptarea unei vieți „adevărate" după atingerea rezultatelor. Apariția minusurilor într-o poziție hipertrofiază conținutul pozitiv al altora. De exemplu, dacă dispare plusul în poziția VOI, adesea are loc o hipertrofiere a conținutului pozitiv în poziția EU. Complexul în care a apărut un minus cel puțin într-o poziție poate fi comparat cu un taburet căruia i s-a tăiat un picior, apoi piciorul acesta a fost tăiat în trei părți (ade­ sea inegale) și cu ele au fost lungite celelalte picioare. Din cele prezentate devine clar că favorabilă poate fi considerată o personalitate care în toate pozițiile are seninul plus. Acesta este complexul sănătății psihice și al stabilității. Numai așa poți atinge fericirea. Structura aceasta este cea a comunității democratice (EU+, VOI+, EI+, MUNCĂ+).

Posesorul ei își apreciază exact calitățile, atât pozitive, cât și negative, co­ munică productiv cu cei din jur, își extinde cu plăcere cercul de comunicare, iar procesul de activitate este o bucurie pentru el. Eșecurile din viață și cri­ zele sunt suportate cu calm și stoicism de asemenea oameni, fără prea mul­ tă scormoneală și fără tentative de a arunca răspunderea pentru eșecurile proprii asupra altora. Ei caută greșeli în acțiunile lor și capătă o experiență pozitivă perfecționându-se mereu, sunt orientați spre lume și oameni și nu încearcă să schimbe totul în avantajul intereselor personale. Nu vor fi nicio­ dată singuri, chiar dacă anturajul real dispare (absolvirea facultății, mutarea 57

în alt oraș, schimbarea locului de muncă, ieșirea la pensie ș.a.m.d.). Dacă re­ zultatele muncii nu le vor fi recunoscute, nu va fi un motiv de criză de nervi, ci doar un impuls de a analiza obiectiv eșecurile. Știu să ia viața așa cum e. Există oare asemenea oameni? Sigur că da. Portretul lor psiholo­ gic e descris în detaliu în lucrările reprezentantului psihologiei umaniste Abraham Maslow. Este acel ideal spre care trebuie să se năzuiască atunci când se desfășoară reprogramarea scenariului. Unii cred că acest lucru nu este posibil. Vom încerca să vedem dacă este așa sau nu. Uite, s-a născut un copil. Deja după felul în care cere atenție se poa­ te presupune ce temperament are. Dar ce se poate spune despre caracter? Nimic. Doar deocamdată nu are relații, o să apară mai târziu. Dacă nu este împiedicat să crească, un copac va crește drept. Probabil, dacă nu ar fi educat, ci crescut, copilul ar deveni așa cum trebuie să fie^ Haideți să-1 observăm pe copil. Ce impresie are despre sine? Corect! Bună! (EU+). Dar ce părere are față de cei apropiați? Tot bună (VOI+). Mame și tați, bunici care aveți copii până la cinci ani, observați-vă și pe voi, și pe ei! Dimineață vă pregătiți să vă duceți la grădiniță. Fac na­ zuri, se îmbracă încet, îi certați, poate chiar îi pocniți, ei plâng, se supă­ ră pe voi. Dar seara oricum vă întâmpină cu bucurie, vă îmbrățișează și vă sărută. Dar așa se întâmplă până la cinci-șapte ani. Țin minte foarte bine că odată, când m-am dus după fiul meu de cinci ani la grădiniță, el a spus: „Tată, o să rămân să dorm la grădiniță cu prietenii." „Bine", am spus. Nu mi-a fost bine. Dar pe atunci încă nu mă ocupam de psihoterapie și nu înțelegeam că mă aflu în scenariu. Acum îmi e clar că la fiul meu începea să se formeze un minus la poziția VOI. Toți știți cât de comunicativ este un copil, cu câtă plăcere își face noi cunoștințe (EI+). Odată ne-am dus la mare cu copiii. Fiul cel mare avea pe atunci opt ani, iar cel mic - trei. Nici n-am apucat să despachetăm și să ne aranjăm lucrurile, că apare deodată fiul cel mare și ne face cunoștință cu „noul prieten". Fiul cel mare fusese mereu lângă noi. Ia încercați să-1 puneți pe copil să facă ceva care nu-i place. Nu veți reuși! Dar va face cu plăcere ceea ce-1 interesează (MUNCÂ+). „Omul moral este un dreptunghi", spunea Aristotel. Nu e exclus ca el să fi avut în vedere faptul că la omul moral conținutul pozitiv se găsește în toate cele patru poziții. (Apropo, grecii considerau dreptunghiulfigura ideala}. 58

Cum am mai spus, minusurile și plusurile apar în cazul unei educații greșite. Mi-e greu să spun dacă sunt cazuri de educație corectă. Cred că da. Dar lumea mea este lumea unor personalități nevrotice (și eu am fost nevro­ tic). Niciunul dintre pacienții și clienții mei nu a primit o educație corectă. Ca urmare, s-a format sociogenul care a dus la boala lor. Când am început să mă ocup de reprogramarea scenariului, i-am rugat pe pacienți și clienți să-și scrie autobiografia detaliată. Analiza acestor biografii a arătat că sociogenul - s-a format în primii cinci-șapte ani de viață. La ședințele de psihoterapie am găsit momehte-cheie care au determinat formarea pozițiilor complexului. De regulă îl rugam pe.pacient să-și citească biografia până la cinci-șapte ani, apoi îl opream și evidențiam principalele jaloane ale vieții lui ulterioa­ re, caracterul soțului, studiile, funcția, boala, stabileam cum va fi desti­ nul lui în continuare, dacă nu se va face reprogramarea scenariului. După o vreme ajungeam la mai multă precizie în acest caz. Un copil de șapte ani are deja caracter și el nu se va comporta conform circumstanțelor, ci în funcție de scenariul său. Cred că școala nu-1 poate strica pe copil. Dacă profesorii dispun de pro­ cedeele reprogramării scenariului, vor reuși să lichideze defectele educației familiale care se manifestă neapărat la școală. Astfel, de exemplu, dacă într-o familie copilului i s-a cântat în strună și el a ajuns capricios, la școală nimeni nu se ține după el și apare astfel o decompensate. Cunosc un co­ pil pe care mama literalmente îl „păștea". Nu mergea la grădiniță, nu se juca cu copiii afară. Nu e greu de imaginat cum a fost mai târziu la școală. In ce fel se formează caracterul? Totul depinde de temperament și de stilul de educație. Despre temperament deja am vorbit. Acum să vor­ bim despre stilul de educație. In literatură sunt descrise tot felul de stiluri de educație greșită: „hipoprotecție", „hiperprotecție", „educație de seră", „mănușile lui Ejov" *, „Cenușăreasa", „idolul familiei", „o responsabilitate morală crescută" ș.a.m.d. le-am redus la trei stiluri: „hăituitorul *, „mântuito­ * rul stilul mixt. De exemplu, „idolul familiei" a fost inclus în stilul „mân­ tuitorului"; „Cenușăreasa", „mănușile lui Ejov" la stilul „hăituitorului"; „o responsabilitate morală crescută" la „stilul mixt", pentru că aici copilul pe de o parte este hăituit, prin urmare se va simți tot timpul vinovat („trebuie să..., trebuie să... *), iar pe de alta este scăpat de dificultăți („o să-ți creăm * Referire la procedeele violente ale torționarilor sovietici; „educație cu mână de fier“. 59

toate condițiile, tu doar învață"). Aici intră și „educația de seră". Aici este tot: muzică, limbi străine, balet, sport ș.a.m.d. Totuși, copilul e lipsit de dreptul de a alege, nu are libertate, nu are experiența unor relații sponta­ ne. El își însușește multe, dar se dovedește a nu fi adaptat la viața reală. Si atunci cum să educi corect? Cred că trebuie să ne amestecăm mai puțin în treburile copilului. Feriți-1 de acele pericole față de care nu aveți protecție generică (curent electric, obiecte ascuțite etc.) și dați-i posibili­ tatea de a căpăta experiență personală. Printre genii se află un număr mare de oameni ai căror părinți i-au lăsat în pace, așa încât a apărut posibilitatea unei dezvoltări libere. Poate că nu ar fi existat poetul de geniu Pușkin dacă toată atenția părinților nu ar fi fost acordată celorlalți copii (sora cea mare era favorita tatălui, fratele cel mic era favoritul mamei). F. Nietzsche scria: „Dacă vrei să-i faci un bine unui om, lasă-1 în pace. Dar tocmai această parte a virtuții se obține cel mai greu." Iar acum să ne uităm în detaliu la întregul proces educativ din per­ spectiva copilului. Desigur, eu fantazez, dar mi se pare că aici e un sâm­ bure de adevăr. „Pe când eram încă în leagăn, și mai târziu, în primul an de viață, părinții sunt niște uriași, iar eu o gâză mică. Depind în totalitate de părinți. Ei sunt pentru mine niște vrăjitori buni. Și deodată aud reproșuri, strigăte care sunt îndreptate spre mine. încă nu știu cuvinte, dar emoțiile îmi sunt clare. Eu sunt rău, voi sunteți buni. Dar, când încă nu am nici un an, pot oare să fac ceva greșit? Da, am udat scutecele, dar asta e oare greșit? Și ce doriți să fac? Să nu-mi mai fac nevoia? Decât să urlați, mai bine mă puneți la timp pe oliță. îmi dați palme, apoi deodată mă alintați. Când am doi, trei ani, tot timpul îmi cereți câte ceva. Mă îmbrac în­ cet și iar strigați. Dar eu nu pot să mă îmbrac repede, încă nu sunt sufici­ ent dezvoltați în creier centrii corespunzători, care «știu» mișcările precise. Mămico, ar fi trebuit să înveți mai bine la școală! Ai crezut că, dacă n-o să fii doctor, nu trebuie să știi anatomia. încep să plâng și mă liniștiți. Când râd, iar mă certați. Se pare că nu am făcut nimic deosebit, dar când mă certați, când mă lăudați. De fapt, nu pot pricepe nimic. Da, aveți grijă de mine. Dar să nu considerați copilăria o perioadă frumoasă a vieții. Doar eu sunt sclavul vostru. Nu aveți nevoie de mine așa cum sunt eu. Și mă puneți să fac nu ceea ce vreau, ci ceea ce vă 60

trebuie vouă. Și eu încerc să mă obișnuiesc cu voi, îndepărtându-mă de na­ tura mea. Simt că e greu să trăiești. (Abia mai târziu, când mă fac mare, o să aflu că cel mai ușor e să trăiești în conformitate cu natura ta.) Dar cu toa­ te astea primesc multe lucruri bune de la voi. Și prima concluzie este: EU-, VOI+. încerc să fiu așa ca voi. încă nu știu că și voi, la timpul vostru, ați fost mutilați de părinți și acum nu vă dați seama că mă chinuiți și pe mine. Va iubesc și nu pot trăi fără iubirea voastră, dar uite, când mă comport bine, nici nu mă băgați în seamă. Atunci mă îmbolnăvesc și fac pozne, și din nou sunteți atenți la mine. Iată de ce până la 14 ani răcesc des sau încalc regulile de comportare. După aia o să găsesc iubirea în altă parte. Dar boala poate fi cronică, iar micile fapte huliganice se pot transforma într-un com­ portament infracțional. Dragii mei părinți! Știți oare că acele suferințe pe care le dă iubirea pot fi resimțite și dacă bei alcool sau iei droguri? Știți voi oare că, dacă sunt privați de iubire, copiii devin adesea alcoolici și drogați? Se cere o concluzie practică. Când sunt bolnav, trebuie să primesc tra­ tament și îngrijire. Mai bine nu reacționați la micile mele pozne, dar, pe măsura.posibilului, încercați să luați parte la jocurile mele. Desigur, toate acestea le voi afla mai târziu, acum doar înțeleg că, dacă nu sunt mângâ­ ieri, atunci măcar să fie șuturi în fund. * Țineți minte, tată și mamă, în fiecare zi îmi scrieți «un scenariu» pe care mai apoi nu-1 mai pot schimba fără ajutor din afară. Chiar acum mi se formează atitudinea față de oameni. Mai întâi cred că sunt rău, iar voi sunteți buni. Starea mea de spirit e destul de apăsătoare din cauza asta, încerc să mă comport mai bine, să mă îmbrac mai repede, să mănânc mai cu grijă, dar nu pot să fac nimic, iar voi mă certați și mă loviți. Desigur, mai tâqeiu voi uita toate astea, dar memoria emoțională o să se păstreze. în cele din urmă, cercul comunicării mele se extinde. Mă duc la școală și sper foarte mult că acolo o să fiu înțeles mai bine decât de voi. Dar pro­ fesorii mă pun să fac probleme nu pur și simplu corect, ci chiar în felul pe care ei îl consideră corect. Mă supun sau o să fiu un revoltat. Nu mă credeți? Stați puțin la o lecție. Acolo, se joacă jocul «gâscă»:

* Psihologul K. Lewin a făcut un experiment pe șoareci. Pe unii îi mângâia, pe alții îi înțepa, iar cei din ultima categorie au rămas neluați în seamă. Așa că uite, cei pe care i-a mângâiat au crescut sănătoși; cei pe care i-a înțepat au fost și ei sănătoși, dar răi; iar cei rămași fără atenție au fost bolnavi. (N. a.)

61

Profesoara: Copii, spuneți, ce foloase ne aduce gâscă? Vasia: Carne. Profesoara: Da, desigur, totuși, ce folos ne aduce gâscă? Petia: Grăsime. Profesoara: Da, așa e. Dar înseamnă că niciunul dintre voi nu știe ce folos aduce gâscă? Puful, desigur!

Ei, cum ar trebui să reacționez la asta? Și voi ce mă mai jigniți: mănânc pâinea degeaba, nu-mi cresc mâinile de unde trebuie, o să ajung mătură­ tor, nu înțeleg nimic ș.a.m.d. Dar dacă ați citi măcar din când în când cărți moderne de psihologie, ați cunoaște regula cunoscută a proiecției: Ascultă ce spune un om despre un altul. El se caracterizează defapt pe sine. Eu, ca toți copiii, sunt foarte pătrunzător. Vă mai amintiți basmul lui Andersen, Hainele cele noi ale împăratului? E. Berne a remarcat odată: Ce bine ar fi dacă un profesor de psihologie ar păstra măcar treizeci la sută din acel caracter pătrunzător pe care îl avea la cinci ani. Acum am ca­ racter pătrunzător, dat voi, părinții mei, îl suprimați, și apoi va trebui să merg într-un grup de training psihologic la M.E. Litvak și să cheltui mulți bani pentru a face reprogramarea scenariului. De fapt și voi, până să mă distrugeți de tot, ar trebui să faceți o pregătire psihologică. Dragii mei părinți! Aveți bune intenții, dar, așa cum se știe, și iadul e pavat cu ele. Desigur, doriți să cresc un om bun. Dar, în afara voinței, mai trebuie să și știi câte ceva. De exemplu, interdicția duce la faptul că o să fac chiar acel lucru. Mă puneți să citesc, eu mă împotrivesc, iar voi încercați să mă forțați! Spuneți că sunt neascultător? Păi sunt foarte ascultător! Am așa de mare nevoie de voi, că sunt gata să îndeplinesc toate solicitările voastre. Dar știți voi oare ce vreți de la mine? Știți oare că în instrucțiunile de fo­ losire nu trebuie să fie negații, ci indicații precise despre ce trebuie să faci? Și, de fapt, e mai bine să vă bazați pe bunul-simț de care dispun și să mă urecheați mai puțin. Uite, mă obligați să mănânc de regim. Atunci hai, dați-mi să mănânc atunci când vreau, nu mă chinuiți, nici pe mine, nici pe voi. Doctorul B. Spock descrie o asemenea experiență. Copiilor de la nouă luni la un an și jumătate li s-a dat posibilitatea să mănânce ce vrea. Au fost puse în fața lor diferite feluri de mâncare. Combinația de alimente alese s-a dovedit 62

cât se poate de neobișnuită (de exemplu, hering cu prăjitură etc.), dar selecția substanțelor nutritive (proteine, grăsimi, carbohidrați ș.a.m.d.) corespundea recomandărilor științifice moderne. Așa că dați-mi liber­ tate! La urma urmelor, se face un regim alimentar care să corespundă naturii mele. Vă rog, nu interziceți, învățați-mă să folosesc chibriturile, cuțitul, dis­ pozitivele cu gaz și electrice. Altfel, în viitor o să am mari dificultăți. Când spuneți «E încă devreme să bei», asta înseamnă: o să vină o vreme și va trebui să bei. La 16-18 ani o să îndeplinesc precis instrucțiunea voastră. Când spuneți că e încă devreme să mă întâlnesc cu fetele, vă ascult. Dar, în primul rând, dacă vreau, atunci deja nu mai e devreme, iar, în al doilea rând, ce să fac eu cu atracția mea sexuală care crește, care nu știe de regu­ lile voastre? Și uite, în cel mai bun caz o să încep să mă îndeletnicesc cu onanismul, iar în cel mai rău - pot să apară și deviații sexuale. Și ce mă învață basmele? Să luăm povestea despre Moș Crăciun. Doar, orice aș face, sub brad o să am un cadou. Ca urmare, se formează senti­ mentul că nu pot fi niciodată pedepsit, convingerea că oricum vine Moș Crăciun și... Așa încep să nu trăiesc în realitate, ci în lumea iluziilor și a speranțelor. Dar grija voastră e și mai rea decât hărțuirea. Sub influența hărțuirii acumulez experiență, deși negativă. Grija voastră mă distruge. O să mă duc în armată fără deprinderi de autogospodărire și, în condițiile de azi, o să fiu bătut acolo fără milă. în familie nu pot calcula bugetul, nu pot ține gospodăria ș.a.m.d. Poate că pe parcursul vieții o să învăț ceva, dar, așa cum spun psihologii, destinul oricum va fi distrus." r Cam așa v-ar spune copilul dumneavoastră, dar, pentru că nu are aceas­ tă posibilitate, totul se desfășoară ca de obicei, în conformitate deplină cu scenariul. Analiza câtorva mii de biografii ale suferinzilor de nevroză și ale clienților care au frecventat ciclurile de training psihologic, precum și stu­ diul literaturii au arătat că, de regulă, ca să ne exprimăm frumos, pe la cinci-șapte ani părinții îl vrăjesc pe copil, care s-a născut prinț sau prințesă, formându-i acel sociogen, complexul de personalitate. Voi descrie cinci tipuri de asemenea complexe. 63

4.3 Complexul „Evgheni Oneghin" (EU+, VOI+, EI+, MUNCA-) Am spus deja că nu am experiența unei educații corecte, dar știu cum poți strica un copil. Complexul „Evgheni Oneghin" se formează cel mai ușor la un copil capabil, inteligent, dezvoltat, cu o înfățișare plăcută și temperament sangvinic. Educația trebuie să fie liberală. E de preferat ca la școală să fie cerințe reduse, lecțiile să se desfășoare plictisitor, iar pro­ fesorii să nu se remarce prin inteligență. Un asemenea copil ar prinde to­ tul din zbor și ar primi note bune, fără să facă prea mari eforturi. Ar fi la fel de bine dacă familia ar fi înstărită și copilul ar primi așa, pur și simplu, bunuri materiale de la părinții iubitori. Soarta unui asemenea copil poate fi stabilită aproape cu precizie matematică. Prima variantă: pe la 28-30 de ani i se va dezvolta o depresie reactivă, cel mai probabil se va sinucide. A doua variantă: va deveni alcoolic sau drogat. Să ne uităm la Evgheni Oneghin al lui Pușkin. A învățat și el „câte ceva și câte-oleacă". Bunele aptitudini și exigențele reduse au făcut ca „ munca grea să n-o suporte". S-a dovedit a fi un moștenitor bogat, fără vreo pro­ blemă materială. De fapt, el nu avea niciun motiv pentru o activitate pro­ ductivă. Dar emoțiile pozitive trebuie să fie obținute cumva. Sursa lor e munca creatoare și iubirea. Iar ponderea lor a fost stabilită încă din Biblie. Șase zile muncești și una te odihnești (te desfeți). Justețea acestei indicații e confirmată si de cercetările de azi. Munca creatoare pentru Oneghin a fost întreruptă de sociogen cu mi­ nus la poziția MUNCĂ. în felul acesta, singura sursă de emoții poziti­ ve era înalta societate cu aventurile ei amoroase. Rămânea nesatisfăcută nevoia de muncă creatoare. Chiar ea e cea care îl împinge pe Oneghin la schimbarea frecventă a obiectului iubirii. O nouă victorie este obținută de fiecare dată din ce în ce mai ușor, adică el devine un bun „profesionist". Iar când faci mult timp, eficient, un singur lucru, începi să-1 faci automat și componenta creatoare dispare în cele din urmă. Ca urmare, la Oneghin și poziția VOI are un minus. „Azi nu mai îndrăgea cochete,/ Ci doar ușor se amuza:/ Respins nu mai avea regrete;/ Trădat pe loc se resemna." S-a săturat de lume, și-a pierdut interesul pentru viață. In cazul VOI- omul devine singuratic, nu se simte legat spiritual de ni­ meni, dar omul nu poate trăi singur! Și uite, atunci îi apare un fel de boală, 64

„dorința de a schimba locul". Dar și Seneca scria că schimbarea locului nu poate risipi melancolia și apăsarea spiritului. Nu cerul trebuie schimbat, ci sufletul. Căci, oriunde te-ai duce, viciile tale vin după tine. Găsim o idee asemănătoare la Socrate: E ciudat că nu ai niciun folos de la călătoriile tale, dacă peste tot te cari pe tine? (Uite unde se află, se pare, rădăcinile „reprogramării scenariului"!) Oneghin a început să trăiască la țară. Totul s-a încheiat prin faptul că i-a omorât pe Lenski. Apoi a. început să călătorească, dar melancolia îl ur­ mărea peste tot. Și totuși, de ce s-a întors acasă, ce s-a întâmplat cu sufle­ tul lui? Nu e greu să răspundem la această întrebare. în poziția EI plusul a fost înlocuit de minus. A început s-o curteze pe Tatiana pentru a conso­ lida poziția instabilă EU, nu dintr-o mare iubire. Dar, din punctul de vedere al analizei scenariului, Tatiana l-a refuzat, fiindcă, în sociogenul ei, la poziția VOI era un minus: „Această gingașă fecioară/ Părea în casa-i orfelină./ De părinteasca dezmierdare/ Ea nu știa nici de-alintare...“ Când discută cu Oneghin, ea remarcă: „Iar mie de-acest fast, anume,/ De viața mea strălucitoare/ Și plină de succes în lume,/ De casa mea cos­ tisitoare,/ Nu-mi pasă. Orișicând eu toată/ Această tristă mascaradă,/ Cu larmă, strălucit dezmăț,/ Eu le-aș schimba pe-un raft de cărți./ Pentru sălbatica grădină." Dar să ne întoarcem la Evgheni. „El s-a uscat, e numai oase,/în pieptu-i oftica-ncolțește." Avem de-a face cu un tablou clar al unei depresii reactive. în ceea ce privește a doua variantă a destinului oamenilor cu comple­ xul „Evgheni Oneghin", aici o să mă opresc doar la un singur moment, cel principal. Organismul nostru este un fel de uzină care produce alcool și morfină (endorfine). Fără acestea organismul nu poate să trăiască. Când omul are succese la serviciu sau în iubire, în sângele lui crește nivelul de alcool și endorfine, adică uzina lucrează la foc continuu. Dar dacă uzina se oprește, organismul trebuie să primească aceste substanțe din afară și omul începe să consume alcool și droguri. Oare mai întâlnim Oneghini în timpurile noastre? Se întâlnesc, și destul de des. Doar programele noastre școlare sunt făcute pentru niște tâmpiți. Oneghinii de azi termină repede școala și chiar facultatea, fără să învețe să muncească serios. Și mai târziu sunt depășiți de cei care, prin muncă grea, au primit note de 8 sau 6. 65

Metodele de corecție a acestui complex vi le voi arăta în următorul exemplu. Clienta I., 26 de ani, se plângea că se află intr-o situațiefără ieșire, că are

o existențăfără rost. „Separe că am de toate, dar nu mă bucură nimic. Mă cert cu soțul, îmi dau singură seama că îlprovoc la conflicte. Știu că el reacționează

furtunos dacă mă întorc acasă mai târziu decât am promis. Darparcă mă.împinge ceva săfac asta și întârziifără niciun motiv. Școala nu mă interesează.

Sunt studentă în anul al treilea lafacultatea de psihologie. Nu-mi imaginez ce o săfac după terminarea studiilor. “

Am rugat-o pe 1. să-și scrie autobiografia, dara refuzat. Povesteafoarte frumos și la ședința de grup afost ascultată cu mare atenție. Nu afost suficientă

o ședință de trei ore și povestirea afost continuată la ședința următoare. Viața ei decursese așa. I. trăise într-ofamilie înstărită. Părinții se certau adesea și ea era lăsată singură. Se remarca printr-un spirit comunicativ dezvoltat, era

mereu capul celor de aceeași vârstă. La școală s-a dus cu plăcere, dar destul de

repede a început să nu maifie interesată. Și-a însușit repede programa dato­ rită memoriei excepționale. Practic, acasă nu învăța deloc. își scria temele în pauze sau la alte lecții, în timpul explicațiilorprofesorului. Atitudinea profe­

sorilorfață de I. era contradictorie. Pe de o parte, erau mulțumiți de rezultatele ei, pe de alta, sufereau din cauza glumelor ei. In clasele mari I. afostpasionată

de muzică, a învățat singură să cânte la chitară. S-au manifestat aptitudini artistice însemnate, afost invitată chiar de colective de profesioniști, dar nu a putut să studieze în cercul de artă, nu avea răbdare.

I. a început repede viața sexuală și, am putea spune, calculat. După o vreme a început să nu maifie selectivă în relații, își schimba repede partene­

rii. Acasă au început scandalurile: I. venea des acasă târziu, uneori lipsea câ­ teva zile. In cele din urmă părinții au pusfrontalproblema: sau duce un mod

de viață normal, sau pleacă de acasă. I. a ales a doua variantă. Și-afăcut un grupformat din treifete: au închiriat un apartament și au început să ducă o viață semiaventuroasă. Legăturile sexuale cu cavaleri cu care se cunoșteau în

restaurante aveau o durată relativ mare (două, trei luni). Apoi s-a săturat de cavaleri. Dar de unul dintre ei I. s-a îndrăgostit, și el de ea, și s-au căsătorit.

După ce a primit o bază materială bună, ea a încetat să mai lucreze și a intrat lafacultatea depsihologie. Când i s-a născut băiatul, I. afost absorbită

total de grijile maternității. Dar mai apoi viața liniștită a început să-ifacă

66

silă și a început să-și petreacă timpul în compania studenților, lucru care du­ cea la scandaluri cu soțul.

Nu e nevoie de o analiză prea amănunțită pentru a înțelege că I. a avut la început un minus în poziția MUNCA, dar când mi-a cerut ajutor deja în­

cepuse să apară minusul în poziția VOI.

Ședințele, la care fusese în centrul atenției, erau frecventate cu plăcere, dar când au început săfie analizate și problemele altora, a început să lipseas­

că. Planul meu strategic consta în formarea unui plus în poziția MUNCA.

Elementul de bază trebuia săfie poziția EU, pentru că eafusese păstrată cel mai bine. I-am propus lui I să scrie un eseu despre aventurile ei. Afost de acord, dar nu și-a îndeplinit sarcina. Pentru că am continuat să insist, în curând a

încetat să mai vină la ședințe. Peste șase luni I. a venit din nou la mine. Se despărțise de soț și plecase să

trăiască separat. Datorită spiritului ei întreprinzător, câștiga suficient pen­

tru a se întreține și a avea grijă de copil. Dar, după o vreme, părinții soțului aufurat copilul și au dat-o înjudecată. Trăirile legate de aceste evenimente au

făcut-o pe I. să revină la ședințele noastre. Din păcate, a renunțat repede să

le maifrecventeze și nu mai știu care este soarta ei în continuare. Tare aș vrea să văpot spune că totul s-a încheiat cu bine! Dar ce săfaci, eficiența reprogra-

mării scenariului (a corecției) în acest complex încă nu este destul de mare. Știu numai că I. a reușit să-și ia înapoi copilul și să plece cu el în alt oraș.

Dacă în preajma dumneavoastră lucrează sau învață un asemenea om, o să aveți o mulțime de probleme. In primul rând trebuie să-l faceți să-și descopere o pasiune care încă nu a murit. Pe ea trebuie să se bazeze sarci­ na c^?e, în primul rând, poate fi îndeplinită într-o perioadă scurtă de timp, în cazul unei activități intense, în al doilea rând are un caracter creator, iar în al treilea rând, în caz de succes, contribuie la ridicarea autorității co­ laboratorului. Instrucțiunile trebuie să fie cam așa: „Sarcina e complexă, trebuie să fie îndeplinită repede, e nevoie de pricepere. Numai dumnea­ voastră pot să v-o încredințez/ Dacă sarcina nu e îndeplinită, vă faceți că nu observați, lucru care, de regulă, îi ține pe acești oameni într-o stare de mare tensiune emoțională - reproșurile și scandalurile nu îi deranjează. Dar dacă sarcina e îndeplinită, atunci nu trebuie să faceți economie de la­ ude. Așa, mărindu-i treptat volumul de lucru, se poate schimba minusul cu plus în poziția MUNCĂ. 67

Dacă ați decis că aveți un asemenea complex și că doriți să vă corectați, vă sfătuiesc să începeți așa: alegeți o treabă măruntă și duceți-o neapărat până la capăt, oricât v-ar plictisi. Trebuie ca îndeplinirea acelei sarcini să nu vă ia mult timp. Apar unele idei și legat de profilaxia complexului „Evgheni Oneghin". Ar fi bine să se stabilească în familie o regulă după care copiii să nu pri­ mească nimic degeaba, ci doar în conformitate cu meritele lor. Părinții care au copii capabili și dispun de mijloace materiale trebuie să apeleze cât mai de­ vreme la serviciul unor profesori calificați. Când fiul meu se pregătea să dea la medicină, i-am pus meditatori. După prima ședință mi-a spus: „Tată, am înțeles în sfârșit cum trebuie să învăț." Timpul liber i-a dispărut. Era interesat, iar colegii erau atât de buni încât, pentru a fi primul, a trebuit să transpire destul de mult. Dacă la școală s-ar aduna în clase elevi cu aptitudini aproximativ ase­ mănătoare, în condițiile unei competiții sănătoase între egali, copiii nu ar pierde capacitatea înnăscută de a munci intens. Dar ce bine ar fi să nu fie lăsați în apropierea procesului de predare cei care nu-1 pot face atractiv! Păcat că în practică lucrurile nu stau așa. Intr-o facultate, la sfatul meu, a fost introdusă frecventarea facultativă a cursurilor. Sălile au devenit aproa­ pe goale. Și ce a făcut rectoratul? O muncă de perfecționare și rotire a pro­ fesorilor? Nu. A dispus revenirea la frecventarea obligatorie a cursurilor. Din punct de vedere organizatoric ar trebui să se facă astfel încât profe­ sorul să depindă de cel ce învață. Acest lucru este util ambelor părți, dar e posibil numai în condițiile învățământului cu plată și neobligatoriu. Când am ținut prelegeri publice, onorariul meu depindea direct de numărul de audienți. Așa că uite, când frecvența a început să scadă - și odată cu ea și veniturile mele -, am început să caut repede motivul. Și el nu era lenea audienților, ci pregătirea mea.

4.4 Complexul „creatorul superior" (EU+, VOI-, EI+, MUNCĂ+) O particularitate psihologică specifică a „creatorilor superiori" este ati­ tudinea lor negativă, adesea inconștientă, față de persoanele din apropie­ re, pe care le apreciază ca fiind nefavorabile. în primul rând văd lipsurile și din această cauză se poartă fără respect. De regulă ocupă o „poziție de 68

viață activă" și încearcă să-și reeduce rudele și colegii. Merg cu plăcere spre noi contacte, pentru că de „ale lor“ deja s-au săturat de mult. Dacă faceți cunoștință cu un asemenea om, el va începe cu plăcere să vorbească despre treburile lui. Vi se va părea interesant, pentru că „crea­ torii superiori" sunt oameni capabili, talentați. Au succese reale, „dar ar fi mai bine dacă nu m-ar împiedica niște retrograzi și nu mi-ar pune bețe în roți". Cu dumneavoastră e gata să colaboreze, pentru că a „simțit în dum­ neavoastră o adevărată personalitate creatoare". O să vă despărțiți fermecat de el. Dar aveți grijă să nu aprofundați relațiile personale. La nivel profe­ sional puteți comunica mult timp, productiv, dacă veți fl de acord mereu cu el. In familie pacea-poate fi păstrată, în cazul unui „creator superior", numai pe baza unor concesii permanente. Dar când în complex apare un minus în poziția MUNCA, un asemenea om începe să semene cu Sobakevici, cu tirada lui celebră: „Toți sunt niște escroci, așa e tot orașul: a tunat și i-a adunat, escroci și iar escroci! Ar fi în stare să-1 vândă și pe Hristos. Acolo-i un singur om cumsecade: procuro­ rul, dar, ca să fîm drepți, și el e un porc." Din cauza stării lui conflictuale îndură adesea stres. „Ei, cum poți să lucrezi într-un asemenea colectiv! Aici e o șerpărie, un terariu! Niște scorpioni în același borcan!" Desigur, el e o oiță sărmană, un om slab, neajutorat ș.a.m.d. Dacă un asemenea om reușește să ajungă șef, stilul lui de conducere este să-i dea afară pe ceilalți, să se ia tot timpul de ei. Destul de des are o Victimă pe care o hărțuiește metodic. Așa că, dacă ați ajuns într-o asemenea stare de stres, mai bine dați-vă demisia. Treburile merg foarte bine, așa că nimeni nu trebuie să înlocuiască pe nimeni. Un asemenea șef poate fi neutralizat, darnici e nevoie să vă însușiți deprinderile de aikido psihologic. Dacă un „creator superior" nu reușește să ocupe o poziție de conduce­ re, va fi mereu în conflict cu șefii și cu tot colectivul. Nu e așa de simplu să scapi de el, pentru că are o calificare care nu poate fi pusă la îndoială și, mai mult, e „pregătit" de luptă. Dar la cea mai mică greșeală fiecare se va grăbi să-i reamintească vechile ofense. Aici observăm un paradox: cu cât e mai dezvoltat e intelectul, cu atât mai înțepătoare sunt observațiile, cu atât mai ușor sunt găsite lipsurile partenerilor, cu atât mai fină și mai acută e critica, cu atât e mai manifest conflictul. Să nu fii dușmanul unui „creator superior". în cazul apropierii emoționale inevitabil va începe să acționeze poziția VOI-. După câteva cicluri apropiere-conflict apare un minus în poziția 69

EI. După scăderea potențialului energetic, la bătrânețe, îi așteaptă singu­ rătatea în care își sfârșesc viața, uitați și de cei pe care i-au supărat, și de cei pe care i-au protejat. Vreți să educați o asemenea personalitate? Vă rog. Pentru asta cel mai potrivit e temperamentul coleric. Educarea se poate face în stilul „mântu­ itorului", care mai apoi poate fi înlocuit cu stilul „hărțuitorului". Iar acum un exemplu. A venit la mine la consultație K., de 33 de ani, plângându-se de slăbiciune, oboseală, iritare, dureri surde de cap, somn prost, dispozițieproastă. Ea poves­

tea că se concentrează cu greu la serviciu. In ultimul timp a apărut sentimen­

tul unei situațiifără ieșire. 0 asemenea stare durează deja cam de un an. La început K. s-a tratat la medicul internist (totul arfi început cu un fel de gri­

pă), apoi la neurolog. La consultația mea afost trimisă de o prietenă, dar K. nu se considera grav bolnavă, într-atât încât să se ducă la un psihoțerapeut.

Desigur, asemenea date permit diagnosticul de astenie postgripă, ei, în

cel mai rău caz o suspectare de arhanoidită postgripă. Dar haideți să lucrăm împreună la tehnica reprogramării scenariului și o să vă convingeți cât de

ușor e să preziceți soarta, dacă identificați corect sociogenul. K. s-a născut în

familia unuifuncționar. Tatăl nu se amesteca niciodată în educația copiilor. Capulfamiliei era mama. K., din cât ține minte, afost mereu supărăcioasă și

capricioasă, dar mama încerca să-i îndeplinească toate doleanțele. Situația s-a schimbat brusc când, peste cinci ani, s-a născut sora ei mai mică și mama

și-a mutat toată iubirea și atenția spre ea. K. primea reproșuri, umilințe și jigniri. Pentru a se răzbuna, fetița încerca săfacă mereu ceva rău. Odată s-a

ascuns sub masa acoperită de față de masă și a stat acolo câteva ore, obser­ vând agitația și emoția provocate de căutarea ei. Mama spunea că e proastă, nerecunoscătoare, urâtă, îi prorocea o soartă plină de eșecuri: „Cu o asemenea

înfățișare n-o să te măriți. Cu un asemenea caracter nimeni nu are nevoie de tine.“ K. a început să se simtă străină în familie. S-a dezvoltat ostilitatea față de mamă (din cauza relațiilor proaste), de tată (pentru că nu o apăra),

de soră (pentru că ei i se cuveneau toate lucrurile bune). Voia să iasă afară, la

copii, dar mama nu o lăsa, o obliga să aibă grijă de sora mai mică (o greșeală

tipică a părinților). Fără ajutor din afară K. a învățat să citească. De la șase

ani a început săfacă muzică și să învețe engleza. Profesorii ei erau mulțumiți. Pentrufetiță aufost orele cele mai luminoase: sentimentul singurătății parcă

70

dispăruse. La școală K. s-a dus cu mare entuziasm. Iar acum stabiliți cefei de relații a avut aici...

Da, intr-adevăr, K. afăcut repede cunoștință cu colegii, dar curând s-a văzut că îi depășește la nivelul dezvoltării, și, evident, n-a maifost vorba de nicioprietenie. K. se străduia mereu să domine, să-și reeducepartenerii. Cât i se supuneau și îi suportau observațiile sarcastice, părea că totul mergea bine. Dar

dacă unul dintreprieteni i se opunea, ruptura venea la inițiativa ei. Destul de repede K. a rămas singură, s-a certat cu toți colegii. Deja spre clasa a treia, a patrafetița a manifestat un interes mare pentru

literatură. A continuat săfacă muzică și engleză, lucru care a compensat sin­ gurătatea, afost abstrasă de la conflictele care apăreau mereu înfamilie sau la școală. K. se alina prin faptul că, după terminarea școlii, o să-și găsească un

grup de oameni adevărați, cu care să comunice.

Cum a terminat K. școala? Da, cu medalie de aur. Simțiți aici activita­ tea sociogenului? Nici nu puteafi altfel. Ei, ia ghiciți la cefacultate s-a dus, la

institutulpedagogic sau la universitate? Desigur, la universitate. Iar acum alte câteva întrebări. Cum a învățat K. lafacultate? Care au fost relațiile cu colegii? Aveți dreptate, a început să învețe cu entuziasm și, evi­

dent, foarte bine. Foarte repede afăcut cunoștință cu colegii, dar în curând s-a convins că nu au dat lafacultate „pentru slujirea literaturii . *

Tuturor le gă­

sea neajunsuri despre care vorbea direct și pefață. A avut două prietene, dar aceste relații nu au mulțumit-o deloc pe K., pentru că ea le considera pe prie­ tene niște „mic-burgheze *.

Nu prea știu cum au fost relațiile cu bărbații. S-ar părea că nu am avut parte sinceritate totală la discutarea acestor probleme (din nou acțiunea VOI-). Insă oamenii din același scenariu sunt la fel și, bazându-ne pe în­ tâmplările analoge, am putea afirma că K. nu a avut o comunicare îndelun­ gată cu bărbați puternici. Superman este Superman! In procesul curtării el se poate supune, dar nu toată viața! Legăturile emoționale îndelungate la „cre­ atorii superiori *pot fi numai cu parteneri care au în complex EU- și VOI+. De fapt, aceste relații sadomasochiste EU+, VOI- reeducă persoanele cu com­ plexul EU-, VOI+, dar în același timp le și protejează de furtunile vieții. Prin urmare, completându-se nevrotic unul pe celălalt, ambii parteneri au de aici un anumit „avantaj *. Unulprotejează, dar are posibilitatea de a ironi­ za și a-și simți supremația, celălalt îndură ironiile, dar primește apărare. Mai 71

devreme sau mai târziu amândoi vor avea o cădere nervoasă, pentru că sa­ dicul suferă mereu de singurătate, iar masochistul - din cauza jignirilor. Dar să revenim la eroina noastră. A terminatfacultatea, așa cum ați ghi­

cit, cu diplomă de merit. Nici nuputea fi altă variantă (acțiunea sociogenului). Acum aș vrea să spun „și a intrat la doctorat". Aceasta e logica evenimentelor.

Dar nu, viața afăcut corecțiile ei. Pur și simplu in acel an nu erau locuri la

doctorat și K. s-a dus să lucreze la o școală. „Acolo am dat de o asemenea rutină,

că a început să-mifie silă."Au început conflictele cuprofesorii, cu administrația școlii. Nu putea să demonstreze nimănui nimic. Seara, când rămânea singu­

ră, adesea plângea, dar dimineața, strângând din dinți, se ducea la serviciu.

Singura supapă o constituiau lecțiile. Aicifuncționa regula „Săfii loială, politicoasă și răbdătoare, să presupui să elevul e un om inteligent". Este singu­

ra categorie de oameni cu care K. nu a avut niciodată un conflict în comunica­

re. Dar cum puteau să apară, dacă aici este vorba de o abordare profesionistă inteligentă? Doar ea îi privea pe elevi cape obiectul muncii, nu cape niște

subiecți ai comunicării. Ce conflict poate să apară între un strungar și mașina

care are nevoie de reparație, între un zidar și cărămizile lui, între un pomi-

cultor și copacii lui? E adevărat, uneori ai vrea ca oamenii să se comporte cu tine așa cum ofac cu un lucru, nu cu un om, sau cum o fac cu un străin, nu cu

o rudă sau cu un prieten. O cunoștință de-ale mele îi spunea soției sale că vi­ sează să vină în vizită la ea. în general, pentru aface porcării, trebuie să te

însori, să devii prieten, protector, defapt, un om apropiat. Și ce a fost mai departe? K. s-a dus să lucreze la o catedră la faculta­

te. Comunicarea cu oamenii s-a desfășurat după stereotipul anterior, destul de repede a fost dezamăgită de colegii de catedră, de mulți profesori cu care

învățase mai înainte. Relațiile eraufie tensionatformale, fiefățiș conflictuale. (Mai țineți minte? Eram invățați să ne însușim principiile de partid, cu

intransigența lor. „Creatorii superiori" exprimă ușor ideea aceasta. Când, în

anii 1980-1983, am elaborat sistemul de aikido psihologic și am chemat la un spirit concesiv și la compromisuri, am fost chemat nu o dată la organele com­

petente, dar am scăpat. Acolo potfi și oameni inteligenți, dar m-a ajutat și aikidoulpsihologic.) Relațiile tensionate ale lui K. erau cu mama și sora, viața personală nu se lega. Acasă certurile erau destul defurtunoase. K. începea adesea să țipe, plân­

gea in hohote, apoi multă vreme nu putea să adoarmă, o dureau inima, capul, 72

stomacul. Numai comunicarea cu studenții nu-iproducea probleme. Nu putea să se ocupe intens de activitatea științifică, pentru că după numeroasele con­

flicte și procesul de predare se simțea distrusă.

La 30 de ani K. a intrat la doctorat la Moscova. Consideră acești ani cei mai buni din viața ei. Aufostpuțin întunecați de neplăceri în plan personal.

A devenit o specialistă competentă, a cărei opinie era luată în seamă de mulți cercetători științifici. După ce a terminat cu succes doctoratul, s-a întors la ca­

tedră și în familia părintească. Conflictele s-au reluat, devenind din ce în ce

mai tensionate. Nu a putut să se ocupe activ de disertație, dar activitatea în

acest plan avansa. La începutul iernii K. a avut o gripă de dificultate medie. A continuat să lucreze cu temperatură mare. După câteva zile temperatură a

scăzut, dar starea de spirit nu s-a îmbunătăți: o deranjau slăbiciunea accen­

tuată, oboseala, durerile de cap și de spate, pierderea poftei de mâncare. La serviciu nu se putea concentra. Tratamentul cu medicamente de întărire nu a

avut efect. în acest timp K. trebuia să prezinte varianta definitivă a tezei de

doctorat. A cerut o amânare. Iar acum ghiciți, a primit amânarea? Sigur că nu, doar, în cele din urmă,

a apărutposibilitatea de a i se plăti pentru critica ei aspră. Da, aufost și niște circumstanțe. Dar chiar ea a creat circumstanțele acestea, sociogenul ei. Cei care se ocupă de activitate științifică știu că nu se întâmplă prea des să predai

la termen teza de doctorat. Și eu, la vremea mea, amfost în aceeași situație, și nimeni din colectiv nu m-a certat, dimpotrivă, toți mă compătimeau. Dar eu

aveam cu toți relații bunel Omul din scenariu nimerește în „triunghiul desti­ . * nului

Este inevitabil. Din moment ce K. afost Hărțuitor, înseamnă că tre­

buia săfie și Victimă.

-fiu e greu să ghicim că disertația lui K. era defoarte bună calitate (ea a scris mai apoi o monografie științifică strălucită). Și atunci pentru ce afost cri­ ticată? Pentru neterminarea la timp a lucrării, pentru niște omisiuni de na­

tură pur tehnică, pentru nerespectarea unor momenteformal-birocratice când își pregătise documentele. Și în toate luările de cuvânt se auzea același motiv:

e mai greu să muncești decât să critici. După asta starea lui K. s-a înrăutățit, slăbiciunea, oboseala s-au intensificat, din când în când au apărut totfelul de

senzații neplăcute în organele interne. A încercat să nu se ducă la doctori, dar cu toate acestea afăcut investigații, pentru a exclude o afecțiune serioasă a ri­

nichilor, a aparatului digestiv. Starea ei de spirit era din ce în ce mai des mar­ cată de componente depresive. 73

De regulă bolnavii din această categorie vin la noi la 5-15 ani de la înce­

perea afecțiunii. După ce K. s-a dus aproape un an pe la medici, cum am spus, aproape din întâmplare a ajuns la mine. Dar cum puteau ei s-o ajute, când

începutul bolii afost acoperit de gripă? Dumneavoastră, dragi cititori, vedeți clar că boala i-afostprodusă lui K. de propriul sociogen, singurul motiv al tu­

turor eșecurilor ei în viață.

Acum voi încerca să vă arăt strategia și tactica de corectare a acestui complex. Strategia e simplă și coincide cu strategia generală a reprogramării scenariului: formarea structurii „comunității democratice". Dar în ceea ce privește tactica, aici în primul rând voi remarca următoarele: cuvintele psihologului trebuie să fie alese foarte precis, ca o doză de medicament. Doar cuvântul, într-un fel sau altul, acționează asupra stării emoționale a omului, influențează toate sferele de activitate ale organismului, inclusiv schimbul de substanțe. In cazul unor emoții pozitive, organismul elabo­ rează singur substanțe cu rol de medicament, în doză optimă. Iar acum imaginați-vă încă o dată în rolul taburetului cu patru picioare de aceleași dimensiuni. Este o formațiune stabilă. Dacă ne imaginăm com­ plexul de personalitate al lui K. sub forma unui taburet, atunci se pare că piciorul EU e mai lung, piciorul VOI lipsește, picioarele EI și MUNCĂ sunt mai scurte. Astfel, am putea să ne bazăm pe VOI și să-i spunem lui K: „Nu se poate ca în colectivul dumneavoastră să fie numai oameni răi. Ar trebui să-i priviți mai bine! Doar în fiecare om există ceva bun!" Care va fi reacția ei? Mânie, furie, disperare și dezamăgire. Și nici nu mai are importanță dacă ea își manifestă aceste stări sau nu. în felul acesta este încălcată una dintre poruncile principale ale unui medic: „Să nu faci mai mult rău!" Doar dacă aș fi prescris medicamentul cuvenit aș fi fost tras la răspundere, dar așa, pentru niște cuvinte banale... O să încercăm să ne bazăm pe EI. Atunci o să apară fraza: „Dar mai lăsați-i! Mutați-vă în altă parte. La urma urmelor, sunt și alte colective!" Dar oare acum putem spune asta? Cum să lase totul neterminat, cum să se angajeze în altă parte, când e bolnavă? Oare ar merge fraza „Faceți un efort, ultimul efort, adunați-vă și terminați lucrarea"? Dragi cititori, de­ sigur că și dumneavoastră ați avut parte de asemenea încurajări. în afara unei mânii surde, astfel de cuvinte nu ar duce la nimic. Păi, dacă s-ar fi putut aduna, K. nici n-ar mai fi venit la mine! 74

In felul acesta, când lucrez cu K. (pacientului nu-i spun niciodată că o să-1 tratez, îi spun că vom lucra împreună), mă pot baza numai pe poziția EU. Și atunci apare fraza: „Sunt foarte bucuros că ați venit la mine. Nu am întâlnit de mult un om așa de hotărât, de talentat, și voi fi mulțumit dacă voi putea să vă ajut." (K. într-adevăr, în timpul discuției, și-a demon­ strat mintea strălucită și erudiția uriașă.) Ce sentimente și gânduri trebuie să producă aceste cuvinte? (Cei care au studiat cu mine aikido psiholo­ gic știu că poți controla sentimentele și gândurile omului.) Ei, în primul - rând, sentimentul de ușurare: „In fine, am găsit un om care mă înțelege." Și într-adevăr, K. s-a liniștit imediat. Taburetului i-a apărut temporar pi­ ciorul VOI. Uite, și a avut Ide acel „transfer" de care vorbea Freud. Firesc, i-a apărut interesul pentru-mine, iar acest lucru deja a produs o creștere de endorfine, așa că ușurarea a avut un caracter foarte obiectiv. Mai departe am avut următorul dialog:

Eu: Și de ce aruncați mărgăritare la porci? K.: Dar ce să fac, sunt obligată să trăiesc cu ei. Dar sunt oameni răi, ticăloși... Eu: Sunt perfect de acord cu dumneavoastră! Dar sunteți inteligen­ tă și înțelegeți că oricum nu veți reuși să-i distrugeți, și nici nu vreți asta. Doar nu puteți reeduca un adult, dar îl puteți ocoli. K.: Dar asta înseamnă să faci compromis! Eu: Da, păi cum altfel? K.: Dar noi nu trebuie să facem compromisuri când e vorba de rău. Eu: Nu putem trăi fără compromisuri. Și apoi, nu vă îndemn să vă schimbați opiniile, ci să nu mai încercați să schimbați opiniile colegilor dumneavoastră. Altfel iar o să vă stea în cale. Vreau să vă spun că nu sunt deloc adeptul acelei lupte la care suntem chemați tot timpul. Problema e că lupta consolidează sistemul. Lopata se luptă cu mâna mea? Nu, ea se luptă cu tot sistemul care, prin urmare, va deveni mai rezistent. In mâna mea apar bătături, dar și eu mă întăresc astfel. K.: Si ce să fac? Eu: încetați să vă mai luptați cu ei și ocupați-vă de treburile dumnea­ voastră. Doar lupta v-a luat multă energie. Din cauza asta nici nu v-ați descurcat cu teza. Și mulțumiți-i organismului care v-a scos din luptă, că altfel ați fi pierit de tot. 75

K.: Dar m-am îmbolnăvit de gripă! Ce-are a face aici conflictul? Eu: Problema e că tot timpul ați fost într-o stare de tensiune emoțională care v-a dat peste cap imunitatea. In timpul unei epidemii de gripă nu toa­ tă lumea se îmbolnăvește. Apropo, cei care fac pregătire psihologică la noi nu mai răcesc. K.: Dar dușmanii mei sunt oameni de nimic, care trăiesc fără vreo năzuință, fără vreun scop. Eu: Păi sunteți binefăcătoare pentru ei. Prin conflictele cu dumnea­ voastră le-ați dat un scop în viață! K.: Bine, doctore, m-ati convins. Ce trebuie să fac? Eu: Să stăpâniți sistemul aikido psihologic. In continuare i-am expus principiul de bază al acestui sistem - prin­ cipiul amortizării -și am auzit o serie de acuze de pragmatism, oportu­ nism ș.a.m.d. Am ajuns la următoarea concluzie: K. va încerca și, dacă nu va ieși nimic, va reveni la formele anterioare de comportament. (Apropo, niciodată nu mi-am pus ca scop să-1 dezvăț pe client să facă ceva. Doar orice deprindere comportamentală are, în anumite situații, un caracter flexibil.) Mai mult, am rugat-o să vină la cursurile și ședințele mele nu pentru a învăța, ci pentru a-mi face observații la nivel pur filologic. Desigur, a fost de acord. Mai apoi sfaturile ei m-au ajutat. Și dacă azi lucrările mele sunt interesante nu numai pentru profesioniști, ci și pentru un cerc larg de ci­ titori, aici, desigur, este și meritul ei. Dar prima tentativă a lui K. de a se comporta după regulile aikidoului psihologic a dat rezultate minunate. Deja în timpul discuției următoare a spus că i-a înțeles mai bine pe colegii săi: „Sigur, mie mi-e bine, sunt sin­ gură, dar un coleg are un copil bolnav, altul se pare că are relații destul de proaste cu soacra...“ Așa se reface poziția VOI. Peste două săptămâni, în fișa ei, K. scria: „Problema e că sunt ușor de provocat la un conflict: nivelul de competență profesională mă pune auto­ mat în poziția de Părinte, iar dezacordul și tonul tăios duc la faptul că în­ cep să fiu încăpățânată. Tentativa de a ieși singură din această situație m-a făcut să ajung la nevroză: m-am închis în sine sau am comunicat la nivelul ritualului. Au avut loc schimbări când am reușit să înțeleg care sunt mo­ tivele conflictelor cu ajutorul lecțiilor de psihoterapie." 76

Remarcați semnele care demonstrează maturitatea emoțională a lui K.: se critică pe sine, caută la sine greșeli, nu la alții. Dar s-o mai obser­ văm puțin. K. a frecventat regulat nu numai seminarele de psihoterapie, ci și toate cursurile unde se discutau probleme de comunicare la facultatea de perfecționare a medicilor și în grupul de training psihologic pentru studenții de la facultatea de medicină. Susținerea tezei de doctorat a fost un succes. K. a început să folosească principiile de comunicare în activitatea de predare, ca urmare tensiunea din timpul cursurilor s-a redus. Conflictele au început să apară mai rar și K. se liniștea repede după ele. In timpul pregătirii documentelor pentru doctorat au apărut proble­ me complicate. Scenariul de comportare l-a discutat cu mine. K. s-a dus la Moscova, iar peste vreo două luni a sunat: „Vă rog să mă ajutați, pro­ babil am făcut o greșeală!" Numesc în glumă întâmplarea asta „prea mul­ tă minte strică". Intr-adevăr, dacă ar fi fost mai proastă, viața i-ar fi fost mai simplă. Că doar, pentru â face prostii mari, ai nevoie de multă minte. Probabil ați ghicit: K. se dovedise a fi mai inteligentă decât conducătorul științific și nu a putut să ascundă asta față de el. Acum lui K. îi este foarte bine. Face activ cercetare științifică. Trecutul se mai manifestă din când în când, de aceea uneori K. intră în conflicte. In această perioadă apar simptome nevrotice ușoare, care durează puțin și, după analiza comportamentului, trec repede. A doua zi K. încearcă să îndrepte greșeala făcută. Colaborăm pe măsura posibilului. Observațiile ei pe marginea lucrărilor mele nu le ignor niciodată. Dar la care dintre eroii din Evgheni Oneghin întâlnim în sociogen EU+, VOI-? La Lenski. Ce părere are el despre Olga? „Abia din fașă/ Scăpând, cocheta cea șireată/ încearcă să-1 trădeze-ndată!" Dar despre Oneghin? „Nu suport/ Că un ispititor prin focul/ Laudelor și suspinelor/ Inima jun-a ispitit..." M-am oprit așa de detaliat asupra acestui complex pentru că se întâlnește foarte des. El are rădăcinile sale istorice. Tot timpul oamenii încearcă să ne convingă că suntem cumva deosebiți și, în principiu, dacă nu luăm în calcul unele mici „prostii", suntem cei mai buni. Ba suntem prima țară socialistă din lume, ba avem un drum istoric. Când eram stu­ dent la medicină am aflat că la noi sunt cele mai avansate fiziologia, psi­ hologia, psihiatria, iar dintre toate catedrele de psihiatrie a noastră e cea 77

mai bună, iar profesorul nostru e cel mai bun psihiatru, iar faptul că re­ zultatele noastre sunt mai proaste decât ale celorlalți ține doar de intrigile dușmanilor. Pe scurt, paranoia generală. Uitați-vă mai bine la lupta politică de azi. Unor tovarăși de idei le ia două, trei săptămâni, uneori și mai puțin, să devină cei mai înverșunați dușmani. Dar, așa cum am mai spus, personalitatea se formează în primii cinci-șapte ani de viață și apoi se schimbă extrem de greu, iar în urmă cu două săptămâni fostul prieten a fost la fel ca astăzi. Dar ce părere avem de liderii noștri care, din punctul nostru de vedere, au făcut o greșeală? Care e soluția? Nu știu. Sunt numai un psihoterapeut și, dacă am reușit să conving măcar câțiva oameni să se îndepărteze de luptă și, cum a spus Vbltaire, „să-și îngrijească grădina", să se ocupe de restructurare, dar nu în țară, nu în oraș și nici măcar în apartament, ci în sufletul lor, consider că mi-am îndeplinit sarcina.

4.5 Complexul „rătusca cea urâtă" (EU-, VOI+, EI+; MUNCĂ+) Asemenea personalități sunt prigonite în mediul lor social îngust. In contactele interpersonale se comportă nesigur, sfios, încercând să-și gă­ sească un protector care să le conducă în viață. Sunt mereu recunoscătoare pentru acele semne de atenție pe care le primesc de la partenerii de comu­ nicare. Din punct de vedere subiectiv năzuiesc spre relații neconflictuale, dar obțin asta cu prețul unor concesii, de cele mai multe ori în detrimen­ tul celor mai mari interese ale lor în viață și adesea se află în rolul „țapului ispășitor". Cei din jur se obișnuiesc așa de mult cu neimplicarea lor, încât și un simplu protest, o aluzie ușoară de protest din partea lor sunt primite cu indignare. încă din copilărie, de la o vârstă fragedă, oamenii aceștia au sentimentul pesimismului, apăsării, care se combină cu speranțele de vii­ tor. Când apare ruptura cu persoanele apropiate, își asumă vina. își însușesc bine normele morale și se remarcă printr-un grad extrem de mare de sociabilitate și putere de muncă. Activitatea creatoare devine un mecanism de compensare. în procesul muncii uită de neîmplinirea perso­ nală, de lucrurile neplăcute, și sunt satisfacuți de rezultatele ei. Atunci apar speranțe de fericire. „Rățuștele urâte" au parte adesea de mari succese în ac­ tivitatea lor, dar, de regulă, roadele sunt folosite de alții, iar ele se mulțumesc 78

cu firimiturile, dacă în general le mai primesc și pe acelea. Chiar clipele de odihnă sunt suportate greu, pentru că atunci sunt dominate de singurăta­ te. In societate adesea primesc înțepături, ironii și chiar luări peste picior. Niște conducători nepricepuți din punct de vedere psihologic, care nu văd un potențial creator prea mare la acești lucrători, îi folosesc adesea în munci ajutătoare (în anii Stagnării , * de regulă, erau trimiși la munci agri­ cole). Toate visele „rățuștelor urâte" sunt legate de găsirea omului care să le aprecieze meritele și să le creeze condiții necesare de lucru. Totuși, asta nu se întâmplă. Iar în cazul unor disponibilizări tocmai ei sunt avuți în vedere, doar e periculos să te legi de ceilalți! Repetarea frecventă a ciclului în care speranța este înlocuită de deza­ măgire duce la o tendință de apariție a unui minus în poziția VOI. Tocmai în asemenea momente „rățuștele urâte" devin capabile de protest, dar ori­ cum încetează să-și mai caute parteneri activi de comunicare și rămân într-o singurătate spirituală, întreținând numai relații profesionale. Singurul spri­ jin al lor este speranța. O asemenea viață contribuie la dezvoltarea nevroze­ lor și a unor afecțiuni psihosomatice grele. Capătă o bună educație, adesea superioară, dar mereu ocupă posturile cele mai neînsemnate în raport cu propria calificare și niciodată nu se străduiesc să ocupe o poziție mai înal­ tă. Sunt bucuroși că nu se ia nimeni de ei. In momentul când au ajuns la consultație la mine cele mai multe „rățuște urâte" se aflau în divorț, fără speranța de a-și reconstrui viața personală. Toți partenerii le părăseau în cele mai dificile clipe din viață. Cel mai adesea asta s-a întâmplat când s-au îmbolnăvit și nu au mai putut să-și îndeplinească fostele obligații. In procesul divorțului au suferit mari pierderi materiale, evitând procesele și atacarea partenerilor, care, de regu­ lă, eraiilț,creatori superiori". In realitate, aceste „rățuște urâte" nu erau pur și simplu atrăgătoare, ci frumoase, dar comportamentul sfios facea nere­ marcată această frumusețe. Dragi „rățuște urâte"! Voi, într-adevăr, sunteți tare chinuite și e și foarte greu să fiți ajutate, cu toată dorința. Dacă începe cineva să vă dea semne de atenție, apoi nu mai poate scăpa de dumneavoastră. înțeleg, sunteți singure, totuși înțelegeți și că cel care încearcă să vă ajute nu vă * Perioadă de stagnare în timpul conducerii lui L.L Brejnev (1964-1985), după aparenta deschidere a Dezghețului lui N.S. Hrușciov. 79

poate consacra tot timpul. Mai mult, sunteți extrem de supărăcioase. Cum observați mai puțină atenție, nu vă manifestați nemulțumirea, pur și simplu plecați. Adesea nu sunteți așa de prigonite cum considerați, ci mai degrabă așa credeți. Și în iubire e greu cu voi. Aici sunteți gata să jertfiți tot. Când apare o nemulțumire, nu vorbiți de asta, ci răbdați. Răbdarea e nemărgi­ nită (mai bine zis, e limitată de sănătate). Totuși, când nu mai rezistați și spuneți tot, cel care vă iubește se simte un tiran. Femeii „rățușcă urâtă" care și-a făcut din întâmplare o viață de fami­ lie nu-i vine să creadă că a dat fericirea peste ea. Face cu abnegație totul pentru jumătatea ei și pentru copii. Pe copii îi răsfață și aceștia, bucurându-se de roadele muncii ei, nu vor avea niciun respect față de ea, mai mult, vor începe să-i reproșeze că nu i-a învățat nimic. Soțul se va ocupa de tre­ burile sale, iar ea, cu toată bunăstarea aparentă, se va simți singură, nefe­ ricită, obosită și bolnavă. De aceea, dacă nu va avea grijă devea, nu va ieși nimic bun din asta. Cel mai adesea aceste „rățuște urâte" sunt melancolice. Am nimerit și colerice, sangvinice. Dacă dorim, orice copil poate ajunge o „rățușcă urâtă". Iar acum o să vă povestesc despre o asemenea „rățușcă urâtă". Acum doisprezece ani, tocmai când începusem să mă ocup de reprograma-

rea scenariului, a venit la mine la consultație L., ofemeie atrăgătoare de 46 de ani (arăta de cel mult 35-38 de ani). S-a așezat tulburată pe marginea scau­ nului. Toată înfățișarea ei spunea că e stânjenită să-l distrugăpe un asemenea specialist cu niște fleacuri (pe atunci deja aveam oarece autoritate). L. a în­

ceput să se plângă de o stare obsesivă. Trebuie să numere tot:ferestrele caselor,

dacă mergea cu tramvaiul, bucățelele de parchet ș.a.m.d. Obsesia asta o avea de mulți ani, dar în ultimul timp începuse s-o neliniștească extrem de mult, pentru că o distrăgea de la rezolvarea unor chestiuni cotidiene reale, care ori­

cum erau multe. Nu s-arfi hotărât să vină la consultație, darfata ei de 17 ani

era în tratament la o psihiatră din clinica noastră, cu care L. avea relații ne­ oficialefoarte calde. Doctorița aceasta afost cea care a trimis-o la mine. Din punctul de vedere al diagnosticului cazul nu era complicat — nevroză a unor stări obsesive, cu un singur tip de obsesie.

Am rugat-o pe pacientă să-mi vorbească despre sine și am auzit o istorie care m-a mișcatprofund. Infamilie toți erau conduși de o mamă încăpățânată,

o ucraineancă foarte impunătoare. Nu, nu era grasă, pur și simplu avea o 80

constituție atletică. Tatăl însă se distingea printr-o constituție slabă și era aproape de două ori mai mic decât soția. Cei patrufrați mai mari, care semă­

nau cu mama, erau considerațifrumoși. L. semăna însă cu tata și corespun­ dea idealurilor defrumusețe care seformaseră înfamilie. Mama sepurta cu ea aproape cu dispreț: „Ești ca un cățeluș, nici n-ai la ce să te uiți. Nu știu cine se va mărita cu tine. O să stai un secolpe capul meu. Poate dacă o să ai studii

superioare..." Defapt, L. erafoartefrumoasă.

Infamiliefetița era singură. Din copilărie ținea minte numai că-iplăcea să stea in pridvor și să viseze, la tatăl mort pefront. Visele acestea erau între­

rupte de strigătele mamei. L. se simțea chinuită și urâtă. își invidia mama și frații, așa defrumoși și de puternici. A încercat să capteze atenția mamei și a fraților prin îndeplinirea cu râvnă a sarcinilor pe care le primea.

Cred că nu e greu de răspuns la următoarele întrebări. Cum a învățat

L.? Care aufost relațiile ei cu colegii de aceeași vârstă? în ce perioade se ju­ cau cu ea, când o alungau? Cum s-a simțit la școală? Gândiți-văpuțin, apoi citiți mai departe.

Aveți absolută dreptate. L. a învățatfoarte bine. Ea era alături de cole­ gii ei, dar nu putea să comunice cu ei. Pentru că era liniștită, copiii n-o accep­ tau în jocurile lor zgomotoase, pur și simplu o goneau. Kelațiile se schimbau

în perioadele când trebuia să se scrie lucrări de control. Toate astea i se păreau nedrepte, și la școală, și acasă ea era singură și părăsită.

Și acum încă o întrebare. Deocamdată viața era încă mai mult sau mai puțin suportabilă; dar când aveau să înceapă adevăratele neplăceri? Firesc,

în perioada maturității sexuale. DoarL. erafrumoasă, dar se considera ofată urâtă, fără nicio șansă de a-șiface ofamilie. Și aici, ca și la K., binele a fost

tramformat în rău. Numai că la K. în rău s-a transformat mintea ei, iar la

L. —frumusețea. Janusz Korczak scria că un omfrumos trebuie săfie educat altfel decât un om urât. în popor s-a remarcat asta de mult, că, dacă nu ești

frumos, ai noroc: „Să nu te naști frumos, ci să te naștifericit.“ Mă pregătesc să vorbesc în detaliu despre asta în cartea mea Psihologia frumuseții. Acum

voi remarca numai că ceifrumoși cad cel mai ușor și mai des în scenariul care i s-a întâmplat lui L.

Deci, o serată la școală. Precum Cenușăreasa, L. voia numai să se uite cum se veselesc ceilalți și stătea modestă intr-o parte, fără să spere că o va observa

cineva. Și deodată afost invitată la dans! Și ce cavaler! I s-a oprit respirația,

era extaziată și împrăștiată. Dar băiatul a înțeles asta înfelul lui. Au dansat 81

toată seara. El a condus-o acasă. Spre marea lui dezamăgire, nu a putut nici

măcar s-o sărutepe L., deși afolosit toată arta de cuceritor. A doua seară ea nici măcar nu i-a acceptat propunerea de a se plimba. Nu e greu de ghicit că mai

apoi avea săfie curtată de băieți din ce în ce mai obraznici, ticăloșii ticăloșilor.

La școală înjurul ei s-afăcut larmă. Băieții nu erau mulțumiți de inac-

cesibilitatea ei, iarfetele defaptul că, în cazul lipsei de băieți, ea atrăgea de­ odată câțiva. Dacă L. arfi avut un alt sociogen, arfi ales imediat. Dar așa,

fără să dorească asta, i-a ridicat pe toți împotriva ei. Firesc, L. a dat vina pe circumstanțe. Doar ea nu afăcut nimănui niciun rău și s-a comportat cum o

învățase mama. Infine, de L. a început să se țină un aproape criminal, carefusese adus la

serată de colegii ei de clasă. Acela a început deja cu amenințări și eroina noastră

a încetat să mai meargă la seratele de la școală, mai ales că se apropia sfârșitul

școlii și ea nu-și putea permite să aibă note mai proaste. Mai mult, în- timpui liber L. a început să scrie povestiri.

A terminat școala, cum ați ghicit deja, cu medalie de aur, și a intrat la facultatea de jurnalistică. Ca de obicei a rămas sfioasă, voia săfacă tuturor concesii. In ceea ce privește sexul opus, lafacultate a avut loc aproape aceeași poveste ca la școală. Dar aici deja devenise obiectul nu numai al neplăcerii, ci

și al urii. In anul alpatrulea L. s-a căsătorit cu un nemernicfrumos care și-a bătutjoc de ea, dar ea rezistat, s-a ocupat de gospodărie, a învățat singură și

l-a ajutat și pe el să învețe.

După ce a terminat facultatea, au plecat în orașul în care fuseseră repartizați. L. a început să lucreze în calitate de corespondentă la un mic ziar de pe lângă uzină. Iși îndeplineafără cârtire sarcinile ei și pe ale altora și con­

tinua să rabde bătaia dejoc și adulterul soțului. La întrebarea mea de ce nu l-a

lăsat în pace, de ce nu aplecat de lângă el, L. a răspuns: „Pe atunci avea neplă­

ceri, dar și eu sunt vinovată: doar nu sunt deloc veselă, nu e interesant să stai cu mine; însă el, desigur, voia ceva bun, pur și simplu nu am putut săfiu așa.a

Tot timpul L. se afla într-o stare de tensiune emoțională și se simțea apă­

sată. E clar că lucrurile se îndreptau spre o criză gravă. Trebuia să i se dez­ volte o afecțiune serioasă.

Organismul nostru dispune de mare înțelepciune. Și dacă omul nu vrea să se gândească la el, atunci are el grijă de sine. Toate bolile noastre, mai mari

sau mici, sunt semnale ale organismului că nu trăim cu trebuie. Ascultați-l, nu vă grăbiți să luați medicamente. Dacă nu puteți să vă dați seama singuri,

82

mergeți la școala de training psihologic, sporiți-vă sensibilitatea, începeți să

vă îngrijiți mai mult de organismul dumneavoastră, iar el vă va răsplăti din plin eforturile. Dar dacă n-o săfaceți asta, defiecare dată semnalele vorfi din

ce în ce mai grave. Doar organismul nu are altă ieșire. L. s-a îmbolnăvit de tuberculoză a coloanei vertebrale. Vă dați seama,

niște „fleacuri precum *

ulcerul sau colita care i se descoperiseră între timp nu

puteaufi un motiv pentru a cere ajutor. Iar acum nici nu mai putea să mear­ gă! în acest timp a părăsit-o soțul. Conform scenariului, așa se și cuvenea. L. a stat în spital cam doi ani. Blândețea și răbdarea ei au stârnit entuzias­

mul întregului personal medical. Credeți că a stat în spital degeaba? Nu! L. a învățat să tricoteze și chiar a început să câștige niște bani. Asta i-a dat posi­

bilitatea de a plăti serviciile de'îngrijire, precum și de a-șipermite din când în când niște plăceri. L. își amintește de această perioadă de viață cafiind una dintre cele maifericite. Dar și aici s-au auzit voci împotriva ei. Când a în­

ceput să se îndrepte și să meargă cu corset pe coridor, cercul de comunicare s-a extins... Ei, mai departe totul este clar. Din fericire, totul s-a încheiatfără o

dramă deosebită. Totuși, era spital! După boală L. a revenit în orașul natal și s-a angajat corespondentă la un ziar mai mare de pe lângă o uzină. Imediat și în acea curte de păsări (de mult îmi vine săfolosesc metafora asta, doarL. este o „rățușcă urâtă ) *

înjurul

ei au început să se învârtă cocoșii. Dacă arft ales în cele din urmă, totul arfi fost bine. Dar sociogenul este sociogen. Și din nou indignarea generală! Cocoșii

cântă cucurigu, găinile cotcodăcesc, gâștelegâgâie. Defapt, o mare larmă care, desigur, a ajuns până la curcanul din curtea de păsări - directorul uzinei. Ca

un om priceput, i-a propus imediat să trăiască cu el și să profite de toate avan­

tajele^ reieșeau din asta: apartament, deplasări de serviciu și în afara ser­

viciului ș.a.m.d. Ea a refuzat. Ce-a făcut atunci directorul? A chemat-o in cabinetul lui, a rugat secretara să nu permită accesul nimănui și să nu-ifacă

legătura la telefon, iarpeste o oră i-a permis lui L. să plece. Și în curtea de pă­

sări larma s-a întețit. Așa a trecut aproape o săptămână. Obosită și chinuită, L., i-a cedat directorului, care, după ce nu a primit totuși prea mare satisfacție

din asta, și-a pierdut imediat interesulpentru ea. Deja vă pricepeți la psihologia destinului și presupuneți deja că pe L. o așteaptă neplăceri și mai serioase? Da, aveți dreptate. Avea deja 36 de ani, se remarca printr-ofrumusețe neobișnuită și, pe când revenea dintr-o delegație,

afăcut cunoștință cu un om interesant. Au vorbit mult despre artă, literatură, 83

muzică. Defapt, s-au întâlnit două suflete pereche! Și destinele lor se părea

că sunt la fel. El avea 39 de ani. Era cercetător științific gradul II și până atunci nu putuse să-și susțină teza de doctorat, deși după materialele lui deja se susținuseră câteva doctorate. Conducerea nu îl aprecia, îl îndepărtase de cerceta­

re, trimițându-l la munci agricole. Soția era mereu nervoasă, îifăcea reproșuri că nu are nici bunăstare materială, nici recunoaștere, blestema ziua in care s-a legat de el. Ea se chinuia, avea grijă de casă și de educația copiilor. El, desi­

gur, o ajuta pe soție cum putea, dar oricum ei îi era greu. (Nu egreu de stabilit

că și el era o „rățușcă urâtă . *

De aceea soția lui în cel mai bun caz era isteri­

că, iar în cel mai rău — o prădătoare care s-a căsătorit și apus stăpânire pe el.)

Astfel au discutat tot drumul și,fermecați unul de altul, au decis să se în­ tâlnească, dacă se poate. N-o să vă descriu întâlnirile lor. Totul se reducea la discuții despre artă și literatură, gemete și alinări reciproce. Așa a durat cam doi

ani. Și uite, odată L. și-a propus serviciile pentru a o ajuta pe soție la munca din casă: „Sunt singură, liberă... * Defapt, el a adus-o pe L. acasă. Ce s-a în­ tâmplat mai departe? Afost un mare scandal. Eroina noastră afost dată afară

împreună cu soțul nepriceput. Ce i-a mai rămas lui defăcut? S-a dus să tră­ iască la L., ea avea o cameră separată la cămin.

Aici se termină poveștile, dar în viață e altfel. După ce și-a venit înfire, soția s-a dus la comitetul de partid, soțul afost reprimit în familie, iar L. a

rămas gravidă. Pentru ca la rubrica „tatăl * să nufie o linie, una dintre rude s-a căsătoritfictiv cu ea. Și uite, L. a ajuns o mamă singură. Copilul a înce­ put să se îmbolnăvească, iar obsesia care începuse să-i apară lui L. atunci când

tricota, când era bolnavă de tuberculoză a coloanei, s-a accentuat și a început săfie greu suportabilă.

Da, în poveste rățușca cea urâtă devine o lebădă. In viață însă rămâne prigonită și nimeni nu are nevoie de ea și de nefericirile ei.

Am vrut s-o ajut pe L., dar atunci nu am reușit. Ea m-a ascultatfoar­ te atent. A venit la consultație de trei, patru ori, apoi a dispărut... Se vede, la

ultima întâlnire niște treburi nu mi-aupermis să-i acord timpul necesar și ea, cu delicatețea ei, a tăcut, făcând astfel rău nu numai propriei persoane, ci și

mie. De atunci mereu îi îndemn pe pacienți și clienți să trăiască pentru sine. Avantajul este reciproc!

Azi, când îmi vine la consultație o „rățușcă urâtă", imediat o trimit la ambulatoriu, căci aici, în spatele numărului mic de solicitări, există o stare 84

interioară grea, și am două grupe. (în prima săptămână - tratament de con­ solidare generală și odihnă.) Cel mai mult pe „rățuștele urâte" le ajută me­ todele de învățare (baza trebuie să fie pe poziția MUNCA). Și învață de minune, dar în discuția din prima grupă nu intră. în a doua grupă adesea le pun întrebări, le rog să-și spună opinia. Răspund, desigur, minunat, și ră­ mân în centrul atenției în spital și seara. în felul acesta „rățuștele urâte" pe neașteptate capătă calități de lider. Succesele le produc mare bucurie, dar dacă au loc și eșecuri, lucru care, în general, este inevitabil, „rățuștele urâ­ te" tare se mai deprimă. De aceea activitatea de grup trebuie completată cu cea individuală. Bazându-mă pe aptitudinile lor, găsesc o sarcină pe care s-o poată îndeplini perfect. Astfel, cel care cunoaște limba engleză e rugat să-mi verifice o traducere, o pictorița - să facă un desen după o schemă de-a mea. Și din nou aici „rățuștele urâte" manifestă calități de lider, și, sub conduce­ rea mea, chiar de medic. Găsesc greșeli în traducere, iar schița se transfor­ mă într-un desen și eu nu trebuie să-mi calc pe inimă când îl laud pe pacient. Dragi profesori și conducători! E cel mai ușor să găsiți un om talen­ tat sau chiar un geniu printre „rățuștele urâte". Ajutați-le să ajungă lebede și n-o să rămâneți în pierdere. „Rățuște urâte"! Nu vă demoralizați! Da, vă e greu să răzbateți. Dar dacă ați și făcut-o, temeinicia cunoștințelor voastre și a deprinderilor vă ajută să fiți liniștiți pe culmi.

4.6 Complexul „snobul creator" (EU+, VOI+, EI-, MUNCĂ+) Personalitățile cu un asemenea complex au un cerc îngust de prieteni cu care au relații emoționale destul de profunde și contacte emoționale des­ tul de intense. în acest cerc intră rudele, colegii de serviciu care au aceleași idei și cei dintr-un grup informai. Lipsa unui cerc larg de comunicare este compensată prin profunzimea legăturilor emoționale și lărgirea interese­ lor spirituale. „Snobii creatori" sunt pasionați de munca lor. Și au și succe­ se și perspective serioase. într-un climat psihologic bun din microgrup și la serviciu se simt foarte bine. Lipsurile acestui complex apar când condițiile de trai din microsocietate nu sunt favorabile. De exemplu, acasă sau la serviciu relațiile nu merg. Nu se poate schimba situația, iar minusul din poziția EI îngreunează luarea 85

unor decizii legate de schimbări radicale în anturaj (divorț, mutarea la un alt loc de muncă ș.a.m.d.). Așa, de exemplu, cea mai mare parte a clienților mei care sunt căsătoriți nu erau mulțumiți de relațiile lor de familie. Cu toate acestea nu doreau să divorțeze. Dar când s-au îmbolnăvit sau s-a întâmplat ceva cu ei, partene­ rii i-au părăsit. Groaza de nou îi făcea pe asemenea oameni să tindă spre păstrarea anturajului, drept care deveneau dependenți, voluntar sau nu, de cei apropiați sau de colegii care îi exploatau cum se cuvine. Păstrarea relațiilor se facea pe calea concesiilor „snobilor creatori". Nu se duceau niciodată în concediu fără soț. Dacă se întâmpla să plece din casă într-o delegație sau să studieze, timpul liber îl petreceau singuri, fără să știe să-și facă prieteni și ducând dorul celor apropiați. Am cunos­ cut un medic care facea cursurile de perfecționare numai în orașul natal, iar când s-a îmbolnăvit nu s-a dus singur la stațiune. v Aproape toți „snobii creatori" pe care îi știu aveau studii superioare. Clienții cu educație medie nu au putut să-și continue studiile de regulă din cauza situației materiale din familie sau pentru că au fost indeciși. învățau ușor, dar, din cauza emoțiilor, examenele se transformau într-un chin. De asemenea, aveau mari dificultăți când luau cuvântul în public. E mai ușor să educi un „snob creator" dacă e un flegmatic, dar merg și celelalte caractere. Aici e nevoie de asemenea discuții: „Nu umbla cu fata asta. E dintr-o familie proastă." De fapt, e bun și stilul „hărțuitorului". Lucrul cel mai important e să apară un minus în poziția EI, apoi totul că­ pătă un sens concret sub forma diferențelor de categorie socială, de vârstă, de sex sau naționalitate. Dar să vedem cum se face asta. A venit la mine M., un tânăr de 25 de ani cu înfățișarea de marinar englez și se plângea de dureri de cap care se intensificau când se încorda mental sau fizic, de o teamă obsesivă că i se va sparge un vas în cap și vor începe acele chinuri pe care le avusese în urmă cu niște ani, când suferise un accident vascular cerebral. Din când în când simțea că nu are aer, că e nevoit să inspire adânc și să-și pună în nas tot felul de picături care usucă mucoasa. Se simțea obosit, uneori îl supărau bătăile inimii, asuda, aproape mereu avea o stare depresivă, neliniște interioară care se intensifica atunci când vorbea cu persoane puțin cunoscute. Tensiunea mai scădea puțin după ce îndoia brațul drept de la cot. Tentativa de a se abține de la mișcarea asta 86

îi ridica din nou tensiunea. Frecventa mișcărilor - una, două pe minut, iar când era tulburat, ritmul creștea Nevroză obsesiv-compulsivă, acesta este diagnosticul. E ușor și pentru un nespecialist. L-am internat pe M. Iar acum haideți să-i urmărim viața. (Folosesc în principal extrase din autobiografia și rapoartele lui M.) M. s-a născut în familia unuifuncționar. Singurul copil. Tatăl este un

profesor de limbi străine, traducător, cunoscut în oraș. Un om care pare încre- zător în sine, cu un cerc îngust de cunoștințe, un intelectual rafinat care e pa­ sionat de literatură, filosofie, estetică. Odată, după un efortfizic, i-a apărut

groaza compuisivă că a avut l.oc o rupere a stomacului. A cerut sprijin unui

psihiatru. Starea asta a trecut după două săptămâni și nu s-a mai repetat. Mama e tehnician. Neliniștită și în același timp scandalagioaică, a încercat

mereu să-și impună punctul de vedere. In primii ani de viață, din punct de vederefizic șipsihic M. s-a dezvoltat normal. Părinții și bunica (posesoarea unui caracterpe care 1-a repetat mama)

erau în conflict. în familie aveau loc destul de des scandaluri. Tata de regulă se ducea la prieteni, iar cearta dintre mamă și bunică continua. Adesea buni­

ca tranșa cearta astfel: „Mă duc să mă înec în Don!“ (Casa unde locuia bunica era chiarpe chei.) Atunci mama îl ridicape M. lafereastră și-lpunea să strige:

„Bunico, să nu te duci să te îneci! “ Uite cum își descrie M. trăirile: „Plângeam,

fără să înțeleg ce înseamnă toate astea, de ce mama mă pune să strig, de ce mă

pocnește dacă nu ofac, iar eu pur și simplu plâng. Se vede că asta s-a repetat nu o dată, pentru că nu am o altă amintire mai clară din copilărie. “Deja când

era mic M. avea dificultate în a stabili primul contact. „Aveam trei ani, am datfușa în curte, am văzut la nisip copiii și m-am dus la ei. Atunci ofată mai

mare a luat un pumn de nisip, a așteptat să vin mai aproape și mi-a arun­ cat nisipul în ochi. Țin minte o durere puternică și strigăte. Strigau mamele

noastre. A mea a strigat: «Uitați ce afăcut Larisa dumneavoastră! L-a orbit pe copilul meu!» Mama ei răspundea: «Și dacă Tar omorî, o săfaceți altul!»“

Aici, mi se pare, e punctul-cheie în formarea lui EI-. Dar motivul nu este „fata cea rea“, ci educația familială care l-a făcut pe băiat sperios. Cel mai probabil el s-a dus sfios la groapa de nisip, nesigur, de aceea fetița i-a aruncat nisip în ochi. Aici are importanță și scandalul care s-a iscat: mama lui îl apăra, iar mama cealaltă era aproape gata să-1 omoare. De aceea, dacă 87

poziția VOI, din cauza certurilor de acasă, era nesigură, după această scenă s-a consolidat sensibil. In ceea ce privește poziția EU, cel mai probabil e vorba de un plus: rolul de arbitru obligă, doar bunica îl asculta și nu se îneca. Aș vrea să mai subliniez ceva aici. Copilul era instrumentul împăcării dintre mamă și bunică. Involuntar juca acel rol care e cel mai greu pentru un copil. Până și câinii din experimente au avut o cădere nervoasă când diferența dintre cerc și elipsă devenea greu de distins. Dar cum să se simtă copiii când părinții se ceartă și fiecare dintre ei îl trage pe copil de partea lui? Asemenea situații le discutăm des la traininguri și-i învățăm pe părinți să scoată copiii din conflictele lor. E rău când un'copil e împotriva dum­ neavoastră, dar e la fel de rău și dacă ia partea dumneavoastră. Dar să revenim la M. Sociogenul lui deja s-a format. Acum nu e greu să ne dăm seama ce se va întâmpla mai departe. M. a fost dus la grădiniță. Când mama l-a dus acolo și se pregătea să-l lase, el s-a agățat de rochia ei, începând să plângă, să țipe, să muște și să zgâ­

rie. Când totuși a fost smuls de mamă, s-a băgat intr-un colț și nu s-a apro­

piat de copiii care alergau în jurul lui. „Nu mai țin minte de ce mă temeam. Toată atmosfera de la grădiniță mi se părea insuportabil de străină, ostilă.

Poate că întâlnirea cu agresivitatea unei părți a copiilor era cea care măfăcea să mă închid. “Așa a trecut o lună și părinții aufost nevoiți să-l ia pe M. de la

grădiniță și să continue educația acasă. Când M. avea cinci ani, afost lăsat odată mult timp singur în apartament. Când s-a întunecat, se simțea groaznic.

Nu a putut aprinde lumina. S-a băgat într-un colț și a plâns până au venit părinții. De atunci i-a apărutfrica de întuneric. Puțin mai târziu părinții

au divorțat și băiatul a început să trăiască cu mama și bunica. La șapte ani M. afost diagnosticat cu oformă închisă de tuberculoză. „La spital m-am lo­ vit de aceeași atmosferă insuportabilă de la grădiniță. Am stat acolo aproape o

săptămână. Părinții au reușit să obțină mutarea mea în regim ambulatoriu." La școală M. s-a dus cu plăcere, dar nici acolo nu au mers relațiile cu co­

piii, deși a avut un prieten. După un conflict serios a apărut o repulsiefer­

măfață de acțiunile colective de orice fel. Când bolnavul era în clasa întâi,

de 23februarie , * fetele le-au dăruit băieților mașinuțe dejucărie. Copiii, in­ clusiv M., s-au înțeles să le dea colegelor de 8 martieparfumuri. „Totulfusese

* Sărbătoare sovietică, „Ziua apărătorilor patriei". 88

gândit bine. Toți erau misterioși si demni. Fetițele au încercat să ghicească ce vor primi... Și uite, atunci s-a întâmplat un lucru pe care îl țin mintefoarte bine. Fetița care era în bancă cu mine le-a spus în pauză băieților că știe des­ pre ce cadou e vorba. Băieții, fără să întrebe ce anume vrem să le dăruim, au

cerut numele informatorului. Ea a spus numele meu, nu știu de ce s-a compor­

tat așa. Stăteam în capătul coridorului la fereastră și citeam o carte când am fost luat și târât intr-un colț întunecat al coridorului. Acolo amfost «răstignit *

precum Isus, pe un dulap. Câteva persoane mă țineau de mâini și de picioare, iar ceilalți veneau și mă loveau cu pumnii și cu picioarele. Mă băteau aproape toți: și copiii cu care mă înțelegeam bine, și huliganii din familii «proaste», și

cei indiferenți la orice. Fiecăre lovitură era însoțită de strigătul: «Trădătorule!»

Nu înțelegeam de ce mă- bat. Mi-au spart tare nasul, aveam ochii vineți, mi-au apărut cucuie în cap; tot corpul era plin de vânătăi. Cei care mă țineau

îi rugau pe cei care mă loveau: «Ține tu acum, vreau să-l lovesc și mai tare.» Mi s-apărut o eternitate. Defapt, pauza a durat zece minute. Când a sunat

clopoțelul, toți au alergat in clasă, lăsându-mă să zac pe jos. M-am ridicat cu greu și m-am dus acasă, fără să-mi pun paltonul. Istoria asta a răsunat în

toată școala. Cazul afostjudecat in școală. Fetița care mă «trădase» a spus că a glumit, toțiparticipanții la lovituri au venit la mine spăsiți să-și ceară ier­ tare (sigur, nesincer). Iar eu am ieșit cu o convingere profundă din această po­ veste: viața e nedreaptă, aici guverneazăforțafizică, oamenii preferă să nu

se gândească, ci să pună etichete, colectivul nuface decât să intensifice această nedreptate și strivește dur orice manifestare de individualitate. Lafel, a apă­ rut și neplăcereafață de sexulfeminin. De atunci nu-mi place sărbătoarea de 8 martie. In ziua aceasta în adâncul sufletului îmifreamătă ceva neplăcut. “

llir acum permiteți-mi să întrerup povestirea. Din afară totul apare ca

o întâmplare neplăcută: în clasă s-a dovedit a fi o nemernică mică. Totuși, o analiză atentă arată că aici e vorba de acțiunea sociogenului. Dacă la M. în poziția EI ar fi fost un plus, nu ar fi stat la capătul coridorului citind o carte, ci s-ar fi jucat împreună cu băieții. (Desigur, nemernica ar fi gă­ sit pe altcineva din clasă și ar fi făcut oricum pozna, pentru că asta era în scenariul ei, dar asta e deja altă poveste.) Soarta lui M. este să fie bătut, și asta trebuie să se repete nu o dată. Vreau să subliniez în treacăt că aici vedem o manifestare clară a sentimen­ tului de turmă, contaminarea emoțională care îi face să sufere în primul 89

rând pe oamenii care nu știu să gândească individual. Nu cred că soarta copiilor - acum adulți - care au luat parte la bătaie a fost una fastă. Și încă un moment: așa se naște fenomenul umilirii celui slab de către cei puter­ nici și uniți, și, desigur, e clar unde trebuie începută profilaxia - în școala care trebuie să-1 învețe pe copil să gândească. Dar să revenim la M., la care minusul în poziția EI devine și mai accen­ tuat. Putem prezice deja că va avea dificultăți în relațiile cu sexul feminin. Pe la vreo zece ani de educațiafiului a început să se ocupe destul de regu­

lat tatăl. „Se stabilise un regim strict: după școală mă duc pe partea cealaltă a

Donului. Dacă e iarnă - alegare golpână la brâu, frecat cu zăpadă, tracțiuni la o ramură zdravănă a unui copac. Dacă e vară, scăldat, alergare, mers în

mâini, exerciții cu greutăți. Acasă, limba engleză, lecții. Un asemenea regim mi-a permis ca injumătate de an să devin puternic, să mă înalț, siPt-apăt imu­ nitate la răceli și să învăț engleza. Concomitent se desfășura procesul de căpă-

tare a culturii generale (discuțiipermanente cu tata, exemplul lui personal). “

Acum remarcați acel moment când, dintr-o „seră" (proastă), M. ajunge într-o alta (bună), dar, pentru că în același timp nu se schimbă și socioge­ nul, soarta nu i se poate schimba. Aici va acționa legea cercului ferm. Cu cât se va îndepărta mai mult de cei de-o vârstă cu el, cu atât îi va fi mai greu să facă noi contacte. Singurătatea trebuie să se adâncească. Cam pe la 11 ani au apărut mișcările compulsive. M. își mișca periodic palma dreaptă, ridica dintr-o sprânceană, mârâia. Mișcările alternau, luând locul una alteia. Părinții lui M. au apelat des la sprijinul unui neurolog sau

al unui psihiatru. Aceștia i-au prescris calmante, dar nu au avut niciun efect. S-au dus la psihiatri, au încercat să-lforțeze pe băiat să nu maifacă mișcările

obsesive, dar din cauza asta vizibilitatea mișcărilor s-a accentuat. Tata se comporta mai liniștitfață de ticuri și în prezența lui se manifestau mai rar. Odată cu trecerea timpului activitățilefăcute cu tata deveniseră tot mai

serioase și mai profunde. în afară de limba engleză M. a învățat limbilefran­

ceză și germană, a început săfacăfilosofe după cartea în engleză a lui Russell

Istoria filosofici occidentale. „Erau unfel de discuțiiflosofee în limba en­ gleză. Citesc un capitol, fac cunoștință cu Eeibnitz sau Kant și vorbesc cu tata

despre universul acestor gânditori, caut lipsuri, găsesc merite. în clasa a opta am 90

participat la ședințele cercului de iubitori ai limbii engleze și am luat cuvân­ tul ca un profesor, deși acolo studiau oameni de 30-40 de ani. Totul arfifost

bine, se vede că aveam aptitudini, dar aveam un mare minus. Problema era că nu puteam găsi limbaj comun cu cei de vârsta mea. Era mai simplu pentru

mine să nu discut nimic cu ei. Când sejucau cu ambalajele de la bomboane, eu

îl citeam pe Schopenhauer. Dacă încercam să le povestesc ceva, își învârteau la

tâmplă degetul arătător și pur și simplu râdeau de mine. De aceea eram atras de adulți, șifață de ei aveam o atracție selectivă. Prietenii mei erau profesori

de la universitate, cercetători, poeți. Totuși, adulții nu potfi pe deplin priete­ nii unui copil. Mereu rămâne o stare de precauție, o oarecare superioritate...“

Adulți! Mai citiți încă o dată ultimele două propoziții. Copiii se țin după noi, iar noi îi îndepărtăm cu comportamentul nostru superior, pen­ tru că în cuvinte suntem democrați, dar în sinea noastră e numai aroganță, și copiii simt asta. Comportați-vă cu copiii pe picior de egalitate si nu vor mai avea nevoie de colegi de vârsta lor. Nu de tovarăși de vârsta lor au nevoie co­ piii, ci de egalitate, respect și recunoașterea importanței intereselor lor! M. nu are dreptate. Adulții pot fi prietenii unui copil. Dacă nu puteți, învățați asta. Cei care au făcut la noi cu succes un training psihologic pot, în 10-15 minute, să-i ia unei mame bune, după cum credem noi, copilul de un an. Copilul încă nu a apucat să devină sclav. Dați-i libertate și o să-1 „înrobiți", nu va pleca de la dumneavoastră, nu va avea nevoie de prieteni de vârsta lui. In sistemul de educație s-a format o situație paradoxală. Fundamentul personalității e pus de o mamă nepricepută din punct de vedere pedagogic, adesea si ea nefericită. Până la trei ani omulețul va fi crescut de infirmieră, ia>de la trei la șapte, de educatorul de la grădiniță, care are educație medie. Un profesor cu educație superioară îi iese în cale abia în clasa a cincea, iar profesori și mai calificați - la facultate. Nu afirm că în etapele ulterioare ale vieții e nevoie de profesori slab calificați, dar în cazul bebelușilor e nevoie de un pedagog calificat. In SUA bebelușii din familii înstărite sunt educați de profesori, specialiști în do­ meniul psihologiei. Noi suntem departe de asta. Dar le-aș sfătui pe mame ca, în afară de dragostea pentru copil, să încerce să obțină ceva la fel de prețios: deprinderile unei educații corecte. Mi-a plăcut foarte mult ideea unei directoare a unui internat de copii înapoiați mintal: „Nu-mi place să vorbesc despre dragostea pentru copii. Eu trebuie să iubesc un bărbat. Dar 91

aici e nevoie de un înalt profesionalism." Copiii care pleacă din acest in­ ternat sunt foarte bine dotați pentru viață. Dar haideți să revenim la eroul nostru. „Uneori încercam să-i disprețuiesc pe colegii mei de clasă. Astfel, nu mă

părăsea niciodată sentimentul unei nemulțumiriprofundefață de mine și de cei

dinjur * Mișcările obsesive continuau, „Dacă la 11-12 ani mârâiam, la 17-18 ani îmi mutasem ticurile în sinea mea (de exemplu, încordarea mușchilor ab­

dominali). Dădeam o explicație obișnuită: «Sunt un om nervos, am ticuri în­ născute, mereu o săfiu robul lor.» * După ce a terminat școala, așa cum vă dați seama, cu medalie de aur, M.

a intrat la facultatea de mecanică-matematică. Ca de obicei avea un cerc în­ gust de cunoștințe cu interese comune. Printre ele erau deja și tineri de-o vârstă

cu el, la a căror prietenie ținea mult. Adesea îi ajuta pe prieteni în detrimen­ tulpropriei persoane. Faptul că aceste relații nu erau reciproce, că era exploa­ tat, afost înțeles de M. abia după tratament. Sistemul de opinii și sociogenulsunt demonstratefoarte clar de următoarele

raționamente ale luiM.: „Din copilărie mi-a apărut trăsătura asta, de a-ipre­

fera tinerilorpe cei mai în vârstă. Îmi dau seama că nu eprea normal, dar nu

pot săfac nimic * (Deja ați remarcat că M. are o părere critică despre sine, dar

sociogenul este mai puternic.) „Relația mea cu copiii coincide din multe punc­ te de vedere cu relația cufemeile. Aveam mereu înfața ochilor modelul tatălui,

iar compararea lui cu alte rude, mai ales de sexfeminin, era mereu in favoarea lui. Experiența mea de viață ulterioară m-a convins din ce în ce mai mult de

asta. “ (Din nou un cerc vicios caracteristic scenariului.) „Cu experiența insufi­

cientă, cu agresivitatea, chiar cu prostia unui copil te mai poți lupta, dar pefe­

meie n-ai cum s-o transformi * (Lafel, nici pe un bărbat.) „Dar dacă reușim o educare interesantă a copiilor, ceafăcută defemei nu este interesantă, ba chiar e periculoasă pentru sănătatea psihică. Mai mult, asta nu duce nicăieri. Poate

că nu am dreptate, dar încercați să mă convingeți de contrariu. Aici nu e vor­ ba de niciunfel depatologie, sunt în mod clar heterosexual. Totulpornește de la înțelegerea clară a conflictelor mele cu sexul opus. Problema e aceeași: eu încerc

să atrag ofemeie în cercul intereselor melepentru că îmi imaginez că ele trebuie săfie apropiate omului din cercul meu. Darfie am datpestefemei neinteresan­ te, fie suntprea exigent și vreau să găsesc lafemei trăsături specifice mai degra­

bă bărbaților: o gândire clară, logică, bunătate, agerime a minții, preocupare 92

pentru munca adevărată. Simt că sunt condamnat la singurătate. Asta nu mă

bucură, dar nu vreau să accept un surogat. Despre tatăl meu... Așa cum înțeleg acum, el a încercat să-mi dea o educație de elită. Până la 16,17 ani s-a ocupat

mult de mine, mi-a dat o încărcătură maximă, care nu-mipermitea să mă gân­

desc la altceva, iar mai apoi, după ce am intrat lafacultate, a întrerupt brusc întâlnirile zilnice, lăsându-mă singur în oceanul vieții. “ (Din „seră * în „grup *.)

„In opinia mea, e o idee corectă, care constă în următoarele: cunoscândprea puțin viața practică, urma ca micileprobleme să aibă o acțiuneputernică asupra mea și să-mi confere imediat o imunitate împotriva necazurilor mari ale vieții * „Și, într-adevăr, la început totul era suportabil, dar, mai târziu, fie că

imunitatea s-a dus, fie că psihicul s-a dovedit afi mai rănit.a (Nici una, nici alta — acțiunea sociogenului'.) „Am început să mă lovesc de situații care cereau de la mine o tensiune sufletească teribilă. Educația și pregătirea date de tată

măfăceau să privesc viața cu ochii unui om onest, fără compromisuri, dar viața s-a dovedit afi total altfel decât mi-o reprezentasem eu din cărți, lu­ cru care-mi stârnea o aversiune extrem de puternicăfață de oamenii care în­

cercau să scape cumva, să se strecoare, să învârtă totulpe degete, săpăcălească. Le spuneam deschis înfață acestor oameni tot ce gândeam despre ei. Asta mi-a adus multe neplăceri și mi-a consolidat și mai mult aversiuneafață de lumea

personalităților lipsite de spirit.* (Din nou cercul vicios.)

„Diferența dintre lumea interioară și cea exterioară a durat până

acum, deși acuitatea sentimentelor s-a mai atenuat, locul lor a fost luat de conștientizareafaptului că situația efără ieșire și de melancolie. Mi-am dat seama că lumea exterioară nu poate fi schimbată, iar toatăfăptura mea se

împotrivește schimbării lumii interioare. Asta nu mă lasă să mă liniștesc, me­ reu sunt neliniștit în adâncul sufletului.* ^După ce a terminatfacultatea, M. a lucrat cu mare interes și pasiune la un institut de cercetare. Odată s-a dus în munți cu un bilet de odihnă (la opt

luni de la angajarea la institut). Acolo nu a putut găsi un contact cu grupul („oameni neinteresanți, discuții neinteresante') și nu mergea în drumețiile co­

lective, preferândplimbările izolate cu schiurile. In timpul uneia dintre aceste plimbări a căzut și și-a pierdut cunoștința. A stat mult timp în zăpadă până

afost găsit. Și din nou vedem acțiunea sociogenului. Doar, cu un altsociogen,

s-arfi aflat în colectiv.

Trauma s-a dovedit afi serioasă, erau semne defractură a bazei craniu­ lui. Urmările aufost extrem de neplăcute: era mut, nu putea merge, dispăruse

93

câmpul vizual drept, era tulburată coordonarea mișcărilor, afost afectată me­

moria (nu mai ținea minte ce i se întâmplase în ultimii șase ani.) Datefiind

urmările traumei (orb pejumătate, lipsa mirosului, adesea dureri de cap), M. a primit grupa a Il-a de invaliditate. în convalescență, când învăța să mear­ gă, să vorbească, se simțea un om normal: obsesiile dispăruseră. Vreau să vă atrag atenția asupra acestui detaliu: imediat ce acțiunile au început săfie co­ recte și utile organismului, reacțiile nevrotice au dispărut.

La început la serviciu și acasă toți îlpriveau pe M. cu atenție sporită, în­

cercau să-lferească de o povară suplimentară. Acest lucru l-a împovărat (carac­ ter hipersocial, manifestarea unor înalte cerințefață de propria persoană) și a

încercat să lucreze ca înainte. Dar atunci au început să se accentueze durerile de cap și oboseala. Treptat solicitările la locul de muncă au început să crească

(sau așa i se părea lui, din cauza sensibilității nevrotice crescute). „Ajunsesem

așa: nu pot să lucrez lafoc continuu, dar mi se cere, și nu direct, cicumva alu­

ziv, cu reproșuri de totfelul. Când eram sănătos, se bazau pe mine, când m-am

îmbolnăvit, mi-au întors spatele. “ (M. nu are dreptate, doar în calitate de in­ valid de clasa a Il-aputeau pur și simplu să-l scoată la pensie.) „Se vede că aici nu e nimic deosebit. De ce să se chinuie cu un invalid care te poate lăsa în mo­

mentul cel mai important, așa cum se întâmplă acum?" (M. a venit la clinică la sfârșitul lui decembrie, în perioada raportului anual.)

„Dacă relațiile cu conducerea arfifostpurformale, arfifost mai simplu.

Dar înaintefuseseră extrem de amicale, așa că pe urmă a apărut o problemă.

Cum să echilibreze ambele părți? îi înțeleg pe șefii mei, nici lor nu le e ușor, doar ei răspund de lucru înfața unor șefi și mai mari, dar eu ce săfac? La pri­

ma vedere, cel mai bine arfi să plec de la serviciul acesta și să găsesc ceva mai liniștit, dar aici apar numeroase probleme. în primul rând, teza mea de doc­

torat: am creat un model, am făcut mult experimente și mi-ar părea rău să renunț la muncă lajumătatea drumului. Mai mult, m-am obișnuit cu anumiți colegi și n-aș vrea să mă despart de ei. Simt nevoia și dorința de a lucra, dar

lucrez încet. Șefii sunt nemulțumiți, iar eu sunt cuprins de neliniște, iritare. Ritmul de lucru se înrăutățește și mai mult, se intensifică manifestările bolii.

Totul e complicat de conflictele cu părinții, prietenii, prietena și situația pare

fără ieșire. Salvarea din această situație sunt ticurile. Cu ajutorul ticurilor în­

cerc să alung amintirile neplăcute despre om, evenimente, să înăbuș neliniștea interioară și tensiunea. “

94

Dragii mei cititori! Desigur, ați remarcat cercurile vicioase nevrotice, caracterul protector al sentimentelor nevrotice și acțiunea sociogenului care au condus la toate astea. Și deja vă e clar că, dacă sociogenul bolnavului nu se schimbă, e imposibil să fie ajutat. Și într-adevăr, starea lui M. s-a înrăutățit, oboseala a crescut, au apă­ rut din nou dureri de cap puternice, pulsatile. M. s-a dus la neurolog, dar acela nu a constatat o înrăutățire la nivel neurologic. Totuși, i-a prescris un curs de terapie de resorbție. (Dacă medicii ar cunoaște problema nevroze- lor, măcar nu s-ar apuca de tratament. De fapt, ce să faci, psihoterapeuți calificați sunt încă puțini și asemenea bolnavi ajung des pe mâna unor vindecători, indivizi cu abilități extrasenzoriale, astrologi, lucru care este și mai rău.) > s Discuțiile cu medicul despre faptul că nu-1 amenință nimic l-au liniștit pentru o scurtă perioadă de timp. M. a fost de asemenea consultat de un psihiatru care i-a prescris Seduxen, câte o tabletă de trei ori pe zi, dar nu i-a dat concediu medical. Bolnavului i-a fost și mai rău, pentru că trebuia să-și depășească slăbiciunea indusă de boală și de medicamentul calmant. Analiza stărilor și a acțiunilor sociogenului lui M., făcută pe măsura prezentării lor, mă scapă de lungi considerații și-mi permite să mă limi­ tez la un mic rezumat. M. are complexul „snobului creator" (EU+, VOI+, EI-, MUNCĂ+). A venit decompensarea când a slăbit poziția MUNCĂ. Nu trebuie exagerată aici semnificația traumei cranio-cerebrale, care pur și simplu a accelerat dezvoltarea decompensării. Astfel, M. ar mai fi stat câțiva ani, dar tensiunea internă crescândă în urma acțiunii sociogenului ar fi dus la dezvoltarea afecțiunii somatice (rețineți, deja avea la activ o tuberculoză). IaT acum să încercăm să facem corecția complexului studiat. Nu e greu de ghicit că și aici baza trebuie pusă neapărat pe EU. Astfel trebuie eli­ minate toate restricțiile de contacte și acțiuni. La primele lecții din grup și în timpul discuțiilor individuale cu medicul „snobii creatori" nu se des­ chid imediat. Totuși, ascultă cu mare atenție și pot fi surprinse răspunsuri­ le lor neverbale - mimică și pantomimică. După ce s-au acomodat, „snobii creatori" devin destul de activi. Ca și „rățuștele urâte", îndeplinesc toate instrucțiunile, fapt care dă rezultate destul de repede. Dacă nu se ajunge repede la un rezultat pozitiv, sub diverse pretexte încep să evite lecțiile, iar dacă sunt totuși prezenți la ele se comportă pasiv, 95

nu tind spre însușirea metodelor și pun totul sub semnul întrebării. Uneori în grupă găsesc un partener sceptic cu care schimbă priviri semnificati­ ve și șoapte, când ceilalți fac entuziasmați exerciții. In etapele inițiale ale lucrului „snobii creatori" tind spre discuții individuale cu medicul și, fără o pregătire preliminară, trainingul de grup poate să nu fie eficient, mai ales atunci când problema este un conflict familial sau o tulburare sexuală. Aș vrea să-1 avertizez pe psiholog: uneori, în urma câtorva lecții, „sno­ bul creator" cunoaște o îmbunătățire semnificativă. El devine activ. Dar con­ cluzia definitivă poate fi trasă numai după mutarea „snobului creator" în altă grupă. Dacă aici începe să lucreze imediat, fără o perioadă de adapta­ re, atunci îmbunătățirea chiar a avut loc. Fiind înclinați spre învățătură și autoanaliză, „snobilor creatori" tre­ buie să le dați o sarcină didactică: să învețe comunicarea perfectă nu pen­ tru a-și reeduca partenerul, ci pentru a comunica productiv^cu un număr cât mai mare de oameni, chiar și cu cei care le produc o reacție negativă și iritare. Aici ar fi bine să fie folosită analiza tranzacțională. Vor studia cu plăcere și aikidoul psihologic. Sarcinile individuale ajută la elaborarea unei flexibilități psihologi­ ce și învățarea intrării rapide într-un contact productiv cu oameni puțin cunoscuți. Pentru asta pacienților li se propune să facă cunoștință cu cât mai mulți bolnavi din secție, să încerce să inițieze comunicarea cu ei în mijlocul de transport, la coadă, pe stradă etc. E foarte important să se depășească hipersociabilitatea „snobilor crea­ tori", să li se arate relativitatea principiilor lor de viață, să se demonstreze că absolutizarea lor duce la încălcarea comunicării si la o tensiune emoțională de fond permanentă. Dificultatea acestei sarcini constă în faptul că ase­ menea oameni sunt conduși în general de principii corecte, dar își duc viața liniar, fără a ține cont de o situație concretă. Din această cauză îi exclud dintre cei care merită atenție și respect pe aceia care nu respectă principiile lor. Pentru „snobii creatori" se modelează special o situație care cere un comportament nestandardizat, o îndepărtare de la regulile gene­ rale. Acționează ca un duș rece asupra lor terapia cognitivă, când se vede că în spatele stingherelii și delicateții lor se ascund teama de eșec, tendința de a face pe plac tuturor și idei de mărire neconștientizate. Cum s-a desfășurat corectarea complexului lui M. veți afla din rapor­ tul pe care mi l-a prezentat înainte de a fi externat. 96

„Ce mi-a dat deja prima discuție cu M.E. ? Am vorbitprima oară în viață

cu un om care s-a gândit serios la problemele mele personale. Dar ce auzeam

înainte? «Aaa! E o prostie! Ești un om serios, dar îți imaginezi că dracu știe cum ești și te ții de asta. Poțifoarte bine să nu te mai ții de asta!» Rudele au

încercat să mă dezvețe cuforța de ticuri — mă apucau de mână, erau iritate, in­ dignate. Ca urmare, am început să tresar și mai mult. Și deodată M.E. spune

că nu trebuie să măjenez de ticurile mele. Dacă vrei, tresari, dacă nu vrei, nu

tresări. Chiar dimpotrivă, ar trebui să-mi amplific mișcările, și atunci chiar o să-mi devină evident absurdul ticurilor. Și într-adevăr, s-a produs o minu­

ne! După câteva experimente scurte nu mai tresar și am văzut clar că motivul

ticurilor nu e dat de circumstanțe externe, ci e chiar în mine, că trebuie să-mi schimb relațiafață de oameni și înfelul acesta să ating acel echilibru dorit în­ tre lumea interioară și cea exterioară.

Când am venit la clinică m-am comportat destul de dur, criticam cel mai mic neajuns al comportării surorilor medicale, tresăream și credeam că aici me­

lancolia mea nu va face decât să se intensifice. Totuși, s-a întâmplat invers! După ce mi-am schimbat atitudineafață de lume, m-am împrietenit repede cu pacientele din clinică și cu surorile medicale, deși la început mi s-apărut că

asta nu se va putea întâmpla niciodată. “ (Nici eu nu credeam.) „Desigur, n-am devenit orb sau surd, dar lipsurile oamenilor le văd acum într-o altă lumină. înainte credeam căjudec obiectiv meritele și lipsurile oame­

nilor, dar acum îmi pun întrebări: Ce înseamnă obiectiv? Pentru cine e obiec­ tiv? Și sunt obligat să recunosc —pentru mine! Dar ceilalți? Și ei au dreptate, dar în felul lor. Oare poți acuza un pește că înoată și nu zboară? Poți acuza

un om pentru că nu a primit o anumită educație șiformație? Ir

Sigur că nu! Acest gând, la prima vedere așa de simplu, și-afăcut drum

în conștiința mea abia după discuțiile cu M.E. și după analiza atentă, corec­

tă, a sentimentelor mele. După ce am înțeles care este rădăcina răului, am scă­ pat de ticuri cu o ușurință care m-a uimit și pe mine. Pur și simplu nu mai

aveam nevoie de ele. în mod analog am scăpat și defricile care măfăceau să cred că mi se va

sparge un vas în cap și se va repeta tot ce am îndurat, pentru că am înțeles că eu mi le-am produs. Astfel, la serviciu sunt încărcat mult prea mult. Mă chi­

nui și parcă aș vrea să demonstrez șefului că sunt bolnav, și încă grav. Dar la exterior arăt ca un om perfect sănătos. Și totuși sunt bolnav! încep să caut febril ce mă doare cel mai mult. Ei, desigur, capul! Dar ce mă poate durea în

97

cap? Desigur, vasul care, la o încordare prea marefizică sau mentală, va ples­

ni. De aicifrica ce-mi produce intr-adevăr o durere reală în cap, care, la rân­

dul ei, devine motivul uneifrici și mai mari. Apare un cerc vicios din care nu pot ieși. Dar acum am înțeles că durerea e condiționată de psihicul meu și de

aceea efantomatică. Desigur, sunt departe de gândul că am scăpatpentru tot­ deauna de ticuri șifrici. Acum nu mai tresar, dar dacă vreodată voi mai dori săfac asta, știu cum să mă descurc cu o asemenea problemă. înțelegerea adau­

gă încredere inforțele proprii și privesc viața mai vesel *

Peste trei zile M. a fost practic sănătos. Pe atunci mă ocupam deja de doi ani de tratamentul bolnavilor cu ajutorul metodelor de psihoterapie. Avusesem și rezultate bune, dar așa ceva - niciodată. Așa că asta a fost o minune nu numai pentru M., ci și pentru mine! E adevărat, o minune pe deplin explicabilă. Doar, judecând după raport, la M. a avut loc o reprogramare a scenariului. Dar pentru medic cel mai important rezultat nu e cel direct,- ci cel în­ depărtat. Mereu mă chinuie gândul că va avea loc o recidivă. Pentru câteva zile obsesiile pot dispărea sub influența hipnozei, ca urmare a medicamen­ telor sau cine mai știe din ce cauză. Dar mai apoi ele reapar cu o forță și mai mare. De aceea, când l-am externat din clinică pe M., l-am rugat să treacă pe la mine peste două, trei luni, cu un raport despre cum și-a petre­ cut viața după însănătoșire. II redau mai jos cu mici comentarii. „După ce amfost externat din spital viața mi s-a schimbat. Credeam că,

dacă scap de tic, o să pot probabil să scap și de alte lucruri care mă deranjau, în orice caz, merita să încerc, doar aveam deja o bună experiență care mi-a

infirmat reprezentările despre mine. La serviciu am cerut să mi se precizeze clar cercul obligațiilor mele, pe motiv de boală. înainte ele erau destul de vagi,

lucru care stârnea totfelul de aluzii la adresa mea. De data asta am manifes­ tatfermitate, am făcut un jurnal special unde notez planul de muncă stabi­

lit în acord cu conducerea și timpul de îndeplinire. La solicitările neîntemeiate pot răspunde liniștit: «Totul merge conform planului, sunt precis și ordonat.» . Și lucrurile au mers în bine! Destul de repede am scris un articolpe tema mea,

relațiile cu conducerea s-au armonizat, am căpătat încredere în mine. Timp de un an am încercat o tensiune psihică serioasă legată de relațiile complexe cu prietena. Toate tentativele mele de a le armoniza s-au lovit de un

98

zid de piatră al încăpățânăriifemeiești. Mă enervam repede, începeam să mă

enervez, dar asta nu rezolva problemele. Acum, când m-am întâlnit din nou cu prietena, i-am explicat că vreau să înțeleg cu adevărat care sunt relațiile

dintre noi. Pentru mine afost un pas destul de greu: relațiile se înfierbântase­ ră așa de tare, că mă așteptam la orice.

Și uite, timp de câteva săptămâni prietena a aruncat cu plăcere cu lături

in capul meu, iar eu am răspuns: «Ei, ce să zic, draga mea, poate că ai și tu

dreptate în felul tău, dar hai să privim lucrurile mai larg...» Mă minunam - și eu! înainte nu suportam nicio clipă asemenea acuzefără temei, iar acum le

înduram și, lucrul cel mai interesant, cu cât le înduram mai mult, cu atât mă simțeam mai ușor când le auzeam, iar mai apoi nici nu le-am mai băga în

seamă. Chiar zâmbeam! Șijignirile treptat au devenit mai puțin răutăcioa­

se, mai apoi chiar au încetat de tot.

Câteva zile a fost o tăcere nedumerită. Apoi a început mult-așteptata discuție serioasă. Și a avut rezultate. Am vorbit mult, multe zile am vor­ bit liniștit. Când ea ridica vocea, eu tăceam și tonul ei se schimba. în cele din

urmă mi-a spus: «Mă înțelegi mult prea bine și asta nu mă avantajează.» în

felul acesta ne-am despărțit totalpașnic și liniștit, iarpentru mine.asta afost o mare realizare! *

M. a folosit unul dintre procedeele de aikido psihologic - principiul amortizării. Și a dat rezultate minunate. S-a despărțit pașnic și liniștit. Vreau să subliniez aici că despărțirea lor e perfect normală, deși la început și pentru mine a fost ceva neobișnuit. Problema e, așa cum am spus deja, că sociogenul nevroticului stabilește și trăsăturile psihologice ale parteneru­ lui. Pentru că M. se făcuse bine, prietena nevrotică nu-i mai era necesară, si nici el ?î. Iată de ce un bolnav de nevroză sau un subiect nevrotic nu are nicio șansă să descopere un partener demn. Nu, de întâlnit îl întâlnește, dar nu-1 remarcă. El este într-un scenariu, trebuie să-și joace rolul și inconștient își caută o pereche conform completării psihiatrice. Și pe dumneavoastră vreau să vă previn: după munca psihiatrică mulți oameni apropiați o să vi separă străini. Nu vă grăbiți să o rupeți cu ei. Dacă schimbările în dumneavoastră o să fie stabile, după o vreme și partenerii vor începe să se schimbe în direcția pe care o doriți. Și dacă nu? Ei, ce să facem, atunci o să vă despărțiți în liniște de ei. Dar e vorba nu de păstra­ rea regulilor bunei-cuviințe, ci de fericire! 99

Și acum să revenim la raportul lui M. „Mi-a apărut o nouă trăsătură de caracter — comunicativitatea. înainte

eram un sălbatic, mă temeam de oameni, acum totul s-a schimbat. Mă simt mai liber in societate, mai mult, am devenit DJ. Acest lucru i-afrapat așa de

tare pe cei din jurul meu, ba chiar și pe mine, că și acum, cum să spun, nu pot să-mi vin în fire. Dacă mi s-arfi propus așa ceva acum jumătate de an, aș fifost îngrozit. Cum? Săfii pe scenă sub luminile reflectoarelor, sub privirile

a zeci de oameni, să glumești mereu, să inventezi din mers întoarceri inteli­

gente ale programelor, să umpli pauzele! Sigur că nu! Dar acum îmi combin activitatea științifică cu obligația deDJ. Oricât de ciudat arfi, eram convins că voi reuși tot. Oamenii au rămas mulțumiți de discoteca mea, după pri­

ma a urmat a doua, apoi a treia." (Și doar este un invalid din grupa a Il-a.) „După un timp discoteca mea a ocupat primul loc printre cele din institutele

științifice ale orașului și mi s-a propus să organizez o seară interacademică

cu ocazia zilei de 8 martie.“ (Vă aduceți aminte de atitudinea față'defemei șifață de această zi.) „Asta afost mult mai greu decât discoteca — seara includea și proiecția

unui film care fusese făcut de studenți de la Universitatea din Rostov, reprezentații ale unor artiști amatori, cuvântări oficiale și neoficiale ale ce­

lorprezenți... Vârsta celorprezenți erafoarte diferită, trebuia să țin cont de toate gusturile. “ (Aduceți-vă aminte de caracterul lui intransigent.) „Trebuia să asigur controlul asupra aparaturii, să umplu pauzele cu glume, să comen­

tez cântecele interpretate, iar dacă erau în limbi străine, să le și traduc. Nu

a fost nicio cădere! Dimpotrivă, seara, la care a fost prezentă conducerea universității in frunte cu rectorul, a decurs chiar cu mai mare succes decât am presupus. Am primit invitația de a lua parte la montarea unei piese de teatru. Acum mă știu mulți oameni. Dacă înainte mergeam pe coridorul in­

stitutului neobservat, acum abia prididesc cu răspunsul la saluturi. Și toate astea într-un interval de timp așa de scurt! Cu adevărat, miraculoase mai

sunt transformările oamenilor!

Mai mult, ardeam de nerăbdare săfac muncăfizică grea. Desigur, nu pot să mă duc să descarc vagoane în gară, dar uite, să muncesc într-o livadă mi-ar

fi permis să ies din starea anemică. Acum caut intens să obțin un lot de livadă. Pot să întorc celebrulproverb Minte sănătoasă în corp sănătos când e vorba

de mine: Un spirit sănătos e calea spre un corp sănătos." 100

în cele din urmă am decis să-1 prezint pe M. lumii medicale. La ședința Societății regionale a neurologilor și psihiatrilor M. s-a comportat des­ chis și a povestit cu plăcere despre sine. Cinstit vorbind, așteptam aplauze! Dar în locul lor a venit o critică înverșunată. Unii colegi nu erau de acord cu diagnosticul meu - „obsesie compulsivă, stadiul însănătoșire totală" și-1 puneau pe al lor: schizofrenie, psihoză maniacal-depresivă, psihopatie ș.a.m.d. Iar cei care erau de acord cu diagnosticul meu își manifestau în­ doielile cu privire la însănătoșirea deplină. - A fost ridiculizată clasificarea caracterelor după pozițiile EU, VOI, EI, MUNCĂ. Nimeni nu a dorit împărtășirea experienței. Eram nedu­ merit: doar totul e așa de simplu, nu ai nevoie de niciun fel de medica­ ment, plus că eficiența e vizibilă. Dar acum înțeleg că totul mergea după Lege și a fost vorba de o împotrivire furioasă în locul dorinței de a prelua experiența. Pentru a stăpâni metodele de psihoterapie orientate spre perso­ nalitate trebuie să renunți mai întâi la propriul scenariu. Abia atunci omul începe să-i vadă pe ceilalți. Contactul pe care îl propun este de la personalitate la personalitate. Și aici dreptul votului hotărâtor trebuie să-1 aibă bolnavul, medicul poate doar să-1 sfătuiască, dar nu poate insista. Insă medicii psihiatri sunt obișnuiți să dispună de soarta bolnavilor și, recunoscând formal că pot greși, își per­ mit extrem de încăpățânați să insiste asupra îndeplinirii recomandărilor formulate de ei pentru soluționarea unor probleme cum ar fi căsătoria, an­ gajarea, mutarea ș.a.m.d. Până acum printre medici - dar și printre bol­ navi - se bucură de o mare popularitate o metodă ca hipnoza și variațiile ei voalate - extrasenzorialitatea, bioenergia -, care, de fapt, nu sunt decât o hipnoză nedirecționată. Cea mai mare ostilitate față de răspândirea ideilor psihoterapeutice au arătat-o colegii care au o bună legătură cu mine, cu adevărat bună. Fără sprijinul lor nu ar fi existat nici această carte. Dar ei nu acceptă ideile! Acum m-am înarmat cu sfatul lui Freud, care spunea că pur și simplu tre­ buie să acționezi, și să acționezi în tăcere. „Vocea intelectului e tăcută, dar ea nu obosește să repete și se vor găsi și ascultători." Au trecut trei ani și uite, am în fața mea ultimul raport al lui M. „Nu am primit un lot de livadă, dar de grădină mi s-a dat, așa că am lu­

crat acolo, după puterile mele. Rezultatul afost o recoltă bună: pentru prima 101

datăfamilia noastră a avut posibilitatea de a nu se duce la piață după legu­ me. La începutul lui iunie am fost două săptămâni la mare, în concediu. Am

făcut baie în mare, am înotat destul de departe și niciodată nu mi-a apărut ideea: «Dar dacă...» Pe toată perioada descrisă nu am încercat niciodată nevoia unor mișcări

compulsive. Desigur, în niciun caz viața nu a fost așa de netedă, totuși am

învățat să rezolv liniștit problemele, fără o tensiune emoțională suplimen­ tară. O bună confirmare a acestui lucru îl reprezintă atitudinea meafață de înrăutățirea temporară a stării mele de sănătate * (Manifestări somato-ve-

getative ale urmărilor traumei cranio-cerebrale.) „Nu m-am speriat, nu am apelat la compulsiunipentru a mă «apăra» de înrăutățire, ci am început să-mi

tratez trupul. Rezultatul: trupul se simte mult mai bine, iar sufletul nici nu

se gândește să sufere. M-am refăcut pentru totdeauna *

Desigur, am fost mulțumit și l-am mai arătat încă o dată pe M. comunității medicale. Am stârnit din nou ostilități și neplăceri, dar eu deja eram liniștit față de acea primire: totul mergea conform Legii. Așa cum trebuia să fîe, contactele mele cu M. s-au întrerupt pentru o perioadă. Dar peste patru ani a venit din nou la mine. II deranja o cardiofobie - teama obsesivă că într-un moment îl va lăsa inima. Cardiofobia a apărut după ce M. a aflat despre atitudinea față de el a unor rude sus-puse la care fusese în vizită la Moscova. L-au primit bine pe M. Nu au făcut nicio observație, dar tatălui i-au scris foarte urât despre el. A fost nevoie de o discuție de treizeci de minute ca să se liniștească. A mai trecut un an. M. s-a căsătorit. La început viața de familie cur­ gea destul de bine, dar mai apoi a apărut diferența de opinii față de viață. Familia în care a nimerit M. se distingea prin mercantilism și se ocupa de comerț. El nu era adaptat la așa ceva și, încercând să-și sporească venitu­ rile insuficiente, lucra mult în grădină. S-a înrăutățit starea neurologică, au apărut fricile obsesive. A fost nevoit ca M. să fie internat. Tratamentul a fost de lungă durată, apoi M. a început să viziteze sis­ tematic ședințele noastre de grup. Treptat i-a revenit starea bună, dar la ședințele de psihocorecție și training psihologic M. a continuat să vină cam un an și jumătate. A venit și soția lui. De atunci starea lui M. e bună, stabilă, în familie totul e bine, la serviciu are mari succese. Din 1991 lu­ crează cu contract cu SUA. Scrisorile demonstrează că M. se simte fericit. 102

Analiza istoriei bolii și vieții lui M., împreună cu ale mai multor alți clienți de-ai mei, arată cât de rezistent e sociogenul. Despre acesta se vorbește și în lucrările multor psihoterapeuți. Pentru mine sociogenul apa­ re sub forma unui foc aproape stins care, dacă arunci în el crengi uscate, se va ridica din nou sus spre cer. K. Horney compara organismul nevroti­ cului cu statul totalitar, unde conducătorii (sociogenul) își bat joc în mod rafinat de supușii pe seama cărora trăiesc. Trebuie neapărat să stingem fo­ cul și să-i dăm jos pe conducătorii cei duri. Acum pentru mine este foarte clar că de pregătirea psihologică, de munca psihoigienică are toată lumea nevoie, de aceea organizez seminare și fac cursuri. Veniți. O să vă ajut. Trebuie să fiți atenți la propriile stigme nevrotice (obsesii, superstiții, suspiciuni, stânjeneală, neliniște ș.a.m.d.). Pentru că, dacă sămânța asta nevrotică s-a păstrat, chiar și după o ploaie ușoară neplăcerile pot deveni rapid buruienile nevrozelor și ale afecțiunilor psihosomatice. Și eu simt din când în când greutatea vechiului scenariu. Când aveam în minus poziția EL Uneori mi-e greu să renunț la relațiile care și-au dat duhul, nu reușesc să atrag atenția unui om care mă interesează și la pri­ mul contact nu ajung mereu să fiu convingător. Un înțelept a spus: „Dacă vrei să-ți supui circumstanțele, supune-te rațiunii." Și acum concluziile meditației mă ajută, să mă opun poverii scenariului, care devine din ce în ce mai mică. Profesori! Să nu vă străduiți să faceți din „snobii creatori" elevi de nota zece. Lăsați-i să facă sport și să ia parte la serate. Comunicați cu ei ca de la egal la egal și veți putea să-i învățați ceva. Conducători! Cel mai bine e să-i folosiți pe „snobii creatori" în limi­ tele aptitudinilor pe care le au! Dragi „snobi creatori"! Nu-i judecați pe cei pe care nu-i cumpărați, antrenați-vă spre noi contacte. Vă propun un exercițiu. încercați să luați ceva fără să stați la coadă (chiar dacă va fi un produs de care nu aveți nevo­ ie). Pentru asta examinați coada, vedeți cine nu va refuza, apoi adresați-vă acelui om cu rugămintea de a cumpăra pentru dumneavoastră. Eșecul vă va face să vă gândiți și să evidențiați greșeala de apreciere, succesul vă va da sentimentul de bucurie. încercați mai des să stați de vorbă cu necunoscuți în tramvai, la cozi, în călătorii lungi. Observați-i pe ascuns și faceți supoziții în legătură cu 103

comportamentul lor. Va trece un timp și veți învăța repede să vă pricepeți la oameni. Nu există oameni rușinoși, așa cum nu sunt nici oameni ne­ comunicativi. La cei rușinoși se ascunde teama de eșec. O bună pregătire psihologică va îndepărta această teamă. Fiecare vrea să fie înțeles. Așa că uite, nu cereți oamenilor să vă înțeleagă, încercați singuri să-1 înțelegeți pe celălalt. Vă doresc succes!

4.7 Complexul „tiranul supus" (EU+, VOI-, EI+, MUNCĂ-; EU-, VOI+, EI-, MUNCĂ+) Toate complexele analizate mai sus fac parte din cele stabile. Asta în­ seamnă că și „Evgheni Oneghin", și „creatorul superior", și „rățușca cea urâtă", și „snobul creator" sunt stabili în toate manifestările lor de viață, deși uneori personalitățile cu un EU+ pot acționa ca unele cu JsU- și in­ vers. (Uneori „rățuștele urâte" dau dovada de minuni de curaj nu numai la muncă, ci și în cadrul contactelor interpersonale, iar după accesul de curaj devin și mai sfioase.) în primul rând, astfel de momente apar rar, iar în al doilea rând nu definesc stilul general al vieții și al principalelor ei eveni­ mente, stereotipurile de comportament, sistemul de relații care se formea­ ză în conformitate cu complexul de personalitate. Dar esența complexului instabil de personalitate „tiranul supus" constă în faptul că instabilitatea este o trăsătură permanentă. în funcție de apre­ cierea situației (adesea neconștientizată), uneori „tiranul supus" se compor­ tă ca o personalitate cu EU-, iar în altele cu EU+. Această instabilitate în poziția EU se reflectă și asupra celorlalte poziții. Cu un EU+ asemenea oa­ meni se comportă superior, cu un EU- au trăsături caracteristice „rățuștei urâte". Formula generală a complexului poate fi scrisă în felul următor:

EU+, VOI-, EI+, MUNCĂEU-, VOI+, EI-, MUNCĂ+ Clienții și bolnavii cu acest complex se întâlnesc cel mai des. Viața re­ ală curge pe partea superioară a formulei și ei nu sunt părăsiți niciodată de sentimentul temporarului. Lucrul pe care îl fac nu le place, visează la altceva. De regulă asemenea oameni au hobby-uri cărora le consacră tot timpul liber, în detrimentul apropiaților, cu care au relații negative. Din 104

punctul meu de vedere omul care și-a găsit un loc de muncă după sufletul lui nu are nevoie de hobby. E corectă și reciproca: dacă ai un hobby care-ți ia mult timp, nu ai un loc de muncă la care ții. Iar un loc de muncă la care ții poate fi considerat acela care îți permite să-ți exersezi fără probleme aptitudinile. Cum a remarcat Aristotel, în asta constă fericirea. E clar că o muncă neplăcută duce la nefericire, dacă nu există un hobby compen­ satoriu. Dar atunci e mai bine să faceți din hobby activitatea principală. Astfel, o clientăfăcea la minepregătire psihologică. Visa să devină medic, dar destinul afăcut astfel încât ea să lucreze ca inginer. Avea destul succes, dar n-o satisfăcea, așa că nu era prea pătimașă la serviciu. A început să se ocupe

de culegerea plantelor medicinale, își ajuta dezinteresat rudele și apropiații.

Treptat, în calitate de terapeutprin plante, a ajuns la culmi înalte. Când a ieșit la pensie a început săfie pasionată de bioenergie. După ce afăcut o anumită

pregătire a început să se ocupe de tratarea bolnavilor. (Spre marea mea părere de rău, s-a apucat de tratarea psihozelor, complicându-le cursul.)

Dar adesea, chiar dacă circumstanțele sunt favorabile, asemenea oa­ meni nu se pot bucura de ele. Pacientul N., 39 de ani, multă vreme nu a putut să-și găsească un loc de

muncă așa cum dorea și nici un șef care să-l ajute să-și pună în practică ap­

titudinile (idei de „rățușcă urâtă"). După ce a terminatfacultatea șase ani a avut un serviciu neinteresant, cu oameni neinteresanți. în cele din urmă N.

a avut noroc: a găsit un loc de muncă pe placul lui. Timp de mulți ani N. s-a

tot închinat șefului, dar nu a demonstrat niciodată asta, pentru că el credea că aceluia nu-i place săfie cultivat, măgulit, să primească cadouri ș.a.m.d. (De fapt, totul era exact pe dos.) Nu e greu de înțeles că un comportament exterior așa de independent a

stârnit nemulțumirea șefului și N. a devenit obiectul unor hărțuiri. O vre­

me a suferit că nu putea să-și atenueze contactele cu idolul. Apoi, când a aflat despre niște fapte urâte ale acestuia, a fost dezamăgit de el și a început să-l

disprețuiască (EU+, VOT). Au apărut visurile despre un alt loc de muncă (dar e clar că și aici N. a trecut prin același ciclu). Nu s-a decis să-și dea demi­

sia, căci pe atunci era deja bolnav. Față de colegi N. se purta oarecum superi­ or, fiindcă se considera mai presus de ei. Defapt, avea și de ce: când a ieșit din

105

scenariu, destul de repede le-a luat-o înainte. Și atunci capacitățile reale ale

colegilor lui au devenit mai clare.

In tinerețe N. s-a îndrăgostit așa de tare că, în prezența obiectului iubi­ rii devenea blocat, neinteresant, nu putea să se bucure de reciprocitate. Se în­

tâlnea cufemeipe care el leplăcea. In aceste cazuri era curajos, degajat, dar nu apărea un atașament de lungă durată. în cele din urmă N. s-a căsătorit, dar

continua să sufere după obiectul iubirii neîmplinite. Episodic se întâlnea cu obiectul adorației sale și defiecare dată inima îi bătea neliniștită. La început viața defamilie a mersfoarte bine. Dar, așa cum a arătat analiza relațiilor

familiale, asta s-a întâmplat numai pentru că niște ani soția lui afost supusă și nu i-a arătat când e nemulțumită de el. Se vede că avea si ea același corn-

plex, dar comunica cu soțulpe partea inferioară aformulei de mai sus (EU-, VOI+, EI-, MUNCA+). Mai târziu, așa cum ați ghicit deja, au început con­

\

flictelefamiliale.

„Tiranul supus" știe ce-i trebuie, dar nu poate obține acest lucru din cauza structurii propriului sociogen. O cunoștință de-ale mele visa să fie chirurg, dar la repartiția după încheierea facultății a fost trimis la muncă administrativă (erau anii Stagnării). Tot timpul liber (adesea și noaptea), în detrimentul vieții per­ sonale și al sănătății, l-a petrecut la o secție de chirurgie unde uneori i se permitea să facă singur mici operații. Câțiva ani de asemenea viață i-au subminat sănătatea și când a apăru posibilitatea de a se angaja chirurg a fost obligat să refuze propunerea. Da, „tiranul supus" lucrează adesea acolo unde nu e interesant pentru el, comunică cu oameni care nu i se par interesanți, dar pentru oamenii care îl interesează pe el nu este interesant. Niciodată nu e mulțumit de sta­ rea de lucruri existentă și tinde să o schimbe. Asta produce o permanentă tensiune emoțională, neliniști nu întotdeauna conștientizate. în tinerețe speranța e cea care-1 ține în viață. După câteva situații de criză, la unii „tirani supuși" se dezvoltă afecțiuni psihosomatice, alții încep să consume băuturi alcoolice. Pe la 35-40 de ani speranța se stinge și bolile (de regulă sunt mai multe) atenuează cumva sta­ rea psihică, pentru că sunt o justificare a faptului că nu au făcut nimic în viață. Vă e clar că niciun tratament medicamentos nu poate ajuta distoniilor neurocirculatorii, colitelor, hepatitelor, gastritelor, astmului bronșic. Acei 106

bolnavi a căror simptomatologie somatică e înlocuită de nevroză ajung la clinica noastră. E mai rău pentru „tiranul supus" cu o sănătate relativ pu­ ternică. La el începe o depresie prelungită, nu prea manifestată în exterior. Iar dacă după o altă beție i se dezvoltă vreo criză vegetativă, cel mai ade­ sea o criză de inimă cu frică de moarte, renunță la băut, dar rămân me­ reu neliniștiți. Cum seformează un asemenea complex? în primul rând, din cauza sperieturii. Astfel, în condițiile cultului personalității, până și un iubitor de personalitate va fi obligat să-și spe­ rie copilul. „Țin minte foarte bine cum am fost educat", mi-a povestit un client. „Părinții îmi repetau mereu să nu vorbesc în plus afară, că o să fie arestat. Credeam orbește în tovarășul Stalin care rezolvă toate lucrurile în locul nostru, apoi în partid și în faptul că eu sunt reprezentant al celui mai progresist stat, mult mai presus decât toate celelalte luate la un loc." în al doilea rând, în cazul educării copiilor în stilul unei morale în­ alte a responsabilității. „Tu trebuie să faci asta, copile" - iată cum arată un model de deviză a unui asemenea tip de educație. Când copilului mi-i iese ceva, părinții nu-1 bat, ci spun cu reproș că s-au bazat așa de tare pe el. Foarte devreme apare sentimentul de vinovăție și neliniștea care-1 însoțește mereu. Și aici apare un cerc vicios: cu cât copilul e mai talentat, cu cât sunt mai mari succesele lui, cu atât mai nefericită va fi soarta lui. Realizările re­ ale îl fac superior față de cei de aceeași vârstă. în același timp, uneori nu îndeplinește solicitările excesive ale părinților și profesorilor, care adesea, pentru satisfacerea propriei vanități, fac viața copilului insuportabilă, și uneori îi subminează credința în toate și în sine. Clientul meu povestea că, atunci când era în clasa a doua, învățătoarea și părinții îl obligau să transcrie un caiet întreg. Scopul unei asemenea si­ luiri era prezentarea caietului la o expoziție, numai cu note de zece. Aici e și o prefăcătorie, și nesinceritate, și lipsă de conștiință. N-o să discut des­ pre caracterul dăunător al unui asemenea comportament față de un copil. O să remarc numai următoarele: nu e uimitor că, la maturitate, a trebuit să ceară ajutor medical. O asemenea abordare a făcut ca „tiranii supuși" întâlniți de mine să nu primească o educație conformă cu aptitudinile lor. Pur și simplu nu au 107

avut putere pentru asta. Printre ei au fost multe persoane cu studii supe­ rioare neterminate, de regulă cu teza de doctorat nesusținută. La casa de vacanță nu terminau niciodată construcția, iar în apartament renovarea. Cărțile lor rămâneau nescrise. De fapt, ei, așa cum a scris L. Berne, aveau scenariul lui Sisif: munca lor nu se finaliza. Când, după începerea luptei cu alcoolismul, au apărut medici toxicologi, au venit la noi mulți Sisifi. Erau și interniști care-și încercaseră puterile în chirurgie, radiologi și gineco­ logi care practicaseră ca neurologi, și chiar stomatologi care se ocupaseră de boli de ochi. Erau „tirani supuși". Pe unii i-am studiat, iar pe alții chiar i-am ajutat să-și corecteze sociogenul. Și și-au rostogolit „stânca" pe mun­ te și au devenit psihoterapeuți calificați. Așa cum înțeleg lucrurile acum, elevii mei din primul val au fost în principal Sisifi. Capabili și talentați, ei au dus până la capăt o „stâncă" destul de grea, aproape până la vârf, a metodei psihoterapeutice, dar. peste un an, un an și jumătate, au abandonat-o, pentru că nu era nevoie de ea. „Stânca" s-a rostogolit înapoi jos, iar ei, deja antrenați, au urcat-din nou până în vârf, cu și mai mare ușurință, o „stâncă" și mai grea, pe care, după o vreme, au lăsat-o din nou baltă... Azi, la suprafață, ei stăpânesc cam zece metode, dar cu aptitudinile lor ar fi trebuit să aibă deja propriile sisteme psihoterapeutice. Cei din al doilea val deja nu mai erau Sisifi. Au început mai târziu, dar, acționând mai metodic, și-au însușit un număr și mai mare de tehnici și, lucrul cel mai important, au început să le elaboreze pe ale lor. Cred că în curând o să le vedem lucrările originale. Astfel, e clar că orice treaba trebuie dusă până la capăt. Celor care depășesc înălțimile li se deschid alte orizonturi. Corectarea complexului „tiranului supus" prezintă dificultăți destul de mari. Comportarea unor asemenea clienți și bolnavi are un caracter con­ tradictoriu. Fie sunt sfioși, stânjeniți, se supun psihoterapeutului și chiar îl idolatrizează, fie sunt răbdători și disprețuitori. Mai mult, în aceleași situații se pot comporta diferit: ba liniștiți și neobservați, ba pretențioși și conflictuali. în timpul psihoterapiei de grup „tiranii supuși" sunt adesea activi, dar, dacă au eșecuri în discuție, timp de câteva ședințe pot fi tăcuți. Pentru a completa partea cea mai importantă a corecției psihoterapeu­ tice - formarea structurii „comunității democratice" - e nevoie ca acest complex de personalitate să capete stabilitate. Cum am arătat mai sus, el 108

este un fel de combinare a complexelor „creatorul superior" și „rățușca cea urâtă". E de dorit să fie stabilizată personalitatea în primul complex, pen­ tru că se supune mai ușor unei corecții, iar mai apoi să se încerce lichidarea minusului din poziția VOI. Aici trebuie să vă expuneți focului. După ce pacientul stăpânește cum se cuvine principalele procedee ale unei comuni­ cări psihologice, desfășor o discuție specială al cărei scop este stârnirea mâ­ niei acestuia. Pentru asta se aleg din materialul biografic și se supun unei critici argumentate, în formă dură, episoade în care pacientul s-a compor­ tat în stilul „rățușca cea urâtă". In continuare discuția este construită ast­ fel încât el să „obțină" victoria totală. Bucuria care apare astfel contribuie la stabilizarea poziției EU, precum și la apariția unui plus în poziția VOI. Iar acum să vedem în detaliu un exemplu grăitor. Bolnava 0., 28 de ani. Seplânge de accese de sufocare (sentimentul lipsei de aer și dificultăți de expirație), teamă înainte de a mânca, teamă de a ră­ mâne singură, stări de pierdere a cunoștinței, amețeli, dureri de mijloc, stare

de spirit depresivă. Dar lucrul cel mai important pe care-l reclamă estefrica de moarte, însoțită mereu de pulsul accelerat și teama că va avea o criză. O neliniștesc de asemenea o mare iritabilitate, faptul că transpiră, oscilații ale

tensiunii arteriale cu valori mari, probleme de somn, dureri de cap, neliniște,

deficit de greutate, mișcări compulsive ale gâtului, scăderea puterii de muncă.

0. s-a născut în familia unui funcționar. Ereditatea nu e grevată din

punct de vedere psihologic. In acest timp sora cea mare avea șapte ani. Așteptau

un copil și toți aufost dezamăgiți că s-a născut ofetiță, lucru care i s-a spus de multe ori lui O. Educația a avut un caracter contradictoriu. Mama îi ce­

rea să învețe conștiincios, o învăța săfie virtuoasă, să-i respecte și să-i ascul­ te pe bătrâni, să spună mereu adevărul. în același timp 0. vedea că părinții

înșiși nu spuneau mereu adevărul, trebuia să mintă și să o ia pe ocolite. Tata

lucra mult cufata, o învăța să citească. Mai mult, a încercat s-o educe cape un băiat. A învățat-o să se bată, să taie cu fierăstrăul, săfolosească un cio­

can de lipit ș.a.m.d. Atmosfera din familie era apăsătoare. Tatăl bea des. De regulă în aceste momente devenea mai bun, dar uneori era cuprins defurie, putea s-o lovească

pe mamă. Pe copii nu i-a bătut niciodată. 0. avea relații proaste cu sora mai

mare și cu bunica. Adesea ele pur și simplu o speriau. De când se știe îi efrică de întuneric, nu poate rămâne singură în casă nici măcar ziua. 109

Dezvoltareafizică s-a produs normal, ca și cea psihică. Dar din primii

ani de viață lui O. i-a apărut un obicei prost — suptul degetului mare. Când era elevă a mai apărut unul — răsucirea părului pe deget, iar uneori și smul­ gerea lui. în același timp au început să-i tresară gâtul, gura. Din copilărie O.

afost dusă la medici. S-apus un diagnostic - nevroză obsesiv-compulsivă. A fost tratată cu tranchilizante, cu proceduri defizioterapie. Pentru o vreme te­ rapia a ajutat, dar după un alt conflict acasă totul a reînceput. S-au dus și la

o vrăjitoare, fapt care a produs, de asemenea, unfolos temporar.

Lui O. i se cereau niște rezultate excepționale sau bune la școală. Notele de 8 erau primite cu mare nemulțumire. Deșifetița nu fusese bătută niciodată,

mereu se temea de chelfăneală, inima începea să-i bată tare. Dacăpărinții nu erau acasă, aștepta cu nerăbdare și neliniște sosirea lor, pentru a primi „mus­

trarea pentru opt“. După carepalpitațiile dispăreau. Iar când, în clasa a doua, aprimitprimul 6, multă vreme s-a temut să le spună de asta și i-a scrihin bi­

let mamei. De atunci mama a început să se poarte mai moale cufetița. Dar cu toate acesteafiecare șase producea „o incredibilă greutate sufletească *,

se relu-

au ticurile și se intensifica groaza de întuneric. Odată cu trecerea timpului în

asemenea situații apăreau nu numaipalpitațiile, ci și durerile de cap. Singurul om apropiat era mama. O. se atașase așa de mult de ea, că nu o lăsa să se ducă nici la sanatoriu, la tratament. Dacă se afla la rudefără mama, nu putea să

stea mai mult de trei, patru zile. în vacanța de vară se simțea mai bine. în curte sefăcuse un cerc de pri­

eteni în care O. era conducătoare. Și în clasă voia săfie mereu maiputernică decât toți. în grupa ei se afla în centrul atenției, pentru că în multe proble­ me era cea mai competentă. îi plăceafoarte mult să citească 8F. „Nu supor­

tam lucrurile -obișnuite și monotonia. Când totul începea să meargă bine,

îmi pierdeam interesul și mă apucam de altceva. “ Ca urmare, a făcut înot,

alergări, handbal. Acasă situația se înrăutățise. Tatăl a încercat săfacăfi­ zică și matematică cu O. Dacă ea nu putea înțelege imediat ceva, el începea să țipe și s-o acuze că e proastă. „în acest timp măfăceam ghem, inima îmi

bătea groaznic de tare și pur și simplu nu mă mai gândeam la nimic. “în ca­ mera ei plângea mult. înainteafiecărei lecții cu tatăl avea o mare groază,

uneori chiar i se tăia răsuflarea. A început să remarce că dacă la lecții sau la examene erau puse întrebări suplimentare, conștiința parcă i se deconecta și

în cap avea un singur gând: „Nu răspund! “ Treptat i-a apărut sentimentul de urăfață de tată. 110

La 12 ani O. a început să poarte permanent ochelari, lucru care a fost

pentru ea o traumă psihică — colegii au început s-o tachineze, spunându-i * „ochelarista : Mai mult, pentru strungăreață a primit porecla „știrba *. în aceeași perioadă erau oameni de care se entuziasma. Un asemenea om afost

profesoara de literatură. Imitând-o, a devenit veninoasă. Iar când O. a re­

marcat că acea profesoară arefavoriți, afost dezamăgită de ea, lucru pe care l-a suportatfoarte greu. Idolii ei aufost un celebru săritor cu prăjina și o cu­ noscută parașutistă. „Uneori visam să mă îmbolnăvesc la fel ca ea, apoi să

- scap din asta *

Vedeți că educația lui O. a decurs în stilul„hărțuitorului * (o responsabili­

tate morală crescută, umilință, „mănușile lui Ejov ). *

Elemente ale mântuirii

veneau dinspre mamă. A complicat situațiafaptul că exista o discrepanță în­

tre comportamentul și afirmațiile părinților. Ca urmare, s-aformat un com­ plex depersonalitate cu opoziție instabilă a lui EU Asta a dus lafaptul că au început săfie instabile și celelalte poziții (VOI, EI, MUNCA).

Astfel, înfamiliefetița era atașată numai de mamă. Acest atașament era extrem, iarfață de ceilalți membri aifamiliei era negativ. Față de oamenii care tindeau spre ea O. avea o atitudine negativă. Adesea nu termina lucruri­

le începute, din când în când își schimba pasiunile. Instabilitateafluctuantă a

poziției EU mai era determinată și defaptul că O. reacționa extrem de bolnă­

vicios la particularitățile înfățișării ei (ochelarii și strungăreață).

Vreau să vă atrag atenția asupra dorinței lui O. de a se îmbolnăvi grav, pentru ca mai apoi „să scape din asta *.

E clar că nici în viața adultă ea nu se

putea bucura liniștită de succes. Lui O. i-au apărut devreme simptome neuro­

logice. Dar, așa cum ați înțeles, principalele ei problemele erau încă departe.

^a 14 ani a venit prima iubire de tinerețe. Pestejumătate de an băiatul cu care se întâlnea O. s-a mutat în alt oraș și nu i-a mai scris. Ea a suferit, ti­ curile s-au accentuat, ca și celelaltefenomene neurologice. Când era în clasa a

zecea s-a îndrăgostit de un altul. Nu avea atracțiefizică pentru el, dar senti­

mentele au durat mult. „A rămas ceva de atunci * O. s-a întâlnit cu eljumă­ tate de an, iar mai apoi el a părăsit-o pentru prietena ei. „Multă vreme am

sperat că se va întoarce. Odată i-am spus că o să aștept mereu să sune la ușă și o săfiu mereu bucuroasă de el.“ A continuat să spere chiar și după ce el s-a căsătorit cu prietena. Refuza curtea făcută de alți băieți, râdea de ei. în tot

acest timp starea de spirit afost depresivă, se păstrau ticurile, dar groaza ob­ sesivă de întuneric dispăruse. 111

lată care sunt neplăcerile din viața personală. Firesc, la ele trebuie să se

adauge și eșecurile în activitatea de învățare sau la serviciu, iar de aici nici nu mai este mult până la înrăutățirea situației.

După ce a terminat școala O. a intrat la facultate, dar nu avea chef de învățat. în cele din urmă afost exmatriculată pentru rezultate proaste după

anul al doilea. S-a angajat. Acolo relațiile nu s-auformat, apăreau mereu con­ flicte. Pefundalul lor lafostelefenomene nevrotice s-au mai adăugat și dure­

rile de cap. Peste trei ani, continuând să lucreze, O. s-a întors la universitate.

A început să se întâlnească cu un coleg de an. „Prima impresie despre el afost groaznică. Dar voiam să scap cumva defosta iubire..." în această perioadă au apărut crize de melancolie legate de amintirile iubirii eșuate, iar mai apoi treptat s-a obișnuit cu noul ales, care părea că a început să se schimbe în bine.

Relațiile lor au devenit mai strânse, dar O. a refuzat să se mărite cu el. „Iar în vară am plecat in drumeție și acolo am înțeles că am nevoie de S&rioja.a

S-au căsătorit, dar peste o lună ea i s-a dat băiatului de carefusese îndrăgos­ tită așa de mult și care în acel moment era liber. O. a avut o cădere puterni­ că. în acest timp, pefondul durerilor de cap ce continuau, a apărut alergia la

colofoniu subforma unui guturai puternic (munca lui O. presupuneafolosirea ciocanului de lipit).

Iar acum o să-mi permit o mică paranteză, pentru că vreau să vă împărtășesc gândurile care au apărut la analiza practicii consultului fami­ lial. Mulți clienți ai mei erau nefericiți pentru că se căsătoriseră cu un om, iar în suflet rămăsese altcineva. Iar cu persoana pe care nu o iubești nici tu nu poți atinge fericirea, și-l faci și pe el nefericit. Dar omul nu e stăpân pe faptele sale, sociogenul e cel care-i guvernează mintea. Dacă în copilă­ rie e deja programat la nefericire, atunci nefericit o să fie! Dacă, desigur, nu face un training special. Așa cum bănuiți, după multe ezitări O. a refuzat să-și părăsească soțul, dar relațiile cu el nu mai erau așa de bune. „Mi se părea că nu are nevoie de

mine, ci are nevoie de un adăpost (înainte de căsătorie locuia cu chirie), de în­ grijire și de trupul meu." O. nu simțea iubire pentru soțul care deja încetase să

maifie atent. După conflicte putea să nu discute cu el câte o lună. împăcarea

o începea mereu soțul, iar ea între timp îl învinuia de toate păcatele posibi­

le. Adesea era melancolică, ca de obicei o deranjau ticurile, reacțiile alergice la

112

colofoniu, durerile de cap puternice și o insomnie chinuitoare. După certuri

soțului îi apăreau crize de astm bronșic și atunci O. „îlsalva . *

Din cauza bo­

lii soțului au decis să se mute în Crimeea. Acolo i-afost mai ușor, dar lui O. i s-a accentuat alergia la colofoniu, au apărut dificultăți serioase de respirație.

Relațiile conflictuale dinfamilie continuau. S-apus în discuție divorțul. S-au întors acasă și O. s-a ales cu o respirație grea ce semăna cu astmul, îi era greu

să respire. Nu s-a dus la medici și a continuat să lucreze, deși problemele res­

piratorii continuau.

Nu cred că O. arfifostfericită dacă s-arfi unit cu prima iubire. Arfifost înrobită de el (cu un EU-) sau arfifost dezamăgită de el (cu un EU+). Dar să nu ne dăm cu presupusul. Să rdvenim la povestirea noastră.

Odată O. a avut temperatură 39 de grade. A început să ia antibiotice,

după care mâinile i s-au acoperit de pete roșii și au început s-o mănânce. Și atunci O. a ajunspentru prima dată la un staționar terapeutic, unde i s-a pus

diagnosticul „pneumonie bilaterală cufocar cu componentă astmatiformă * . Ea câteva zile după externare, la serviciu a avut o criză grea de astm bronșic care

a fost stopată de medicul de la Salvare. In continuare crizele au început să se

manifeste zilnic. Era nevoie să cheme Salvarea. Spre vară a intervenit unfel de ușurare. S-au armonizat relațiile cu soțul, care a început săfie mai griju­

liufață de O. Dar toamna crizele s-au îndesit iar. O. a ajuns din nou la spi­

tal, unde, printre alte preparate, i s-a prescris și Prednisolon. La 26 de ani O. a primit invaliditate, a abandonat studiile lafacultate.

Crizele continuau. Făcea un tratament extrem de variat (masaj, acupunctură,fizioterapie, tratament medicamentos, inclusiv hormonal). După o oarecare îmbunătățire crizele se reînnoiau. A ajuns săfolosească aproape tot timpul in-

halatorul. In acest timp O. remarcase că în timpul apropierii intime treceau și

crizele, și respirația grea, și durerile de cap. Un moment suplimentar, trauma­ tizant din punct de vederepsihologic, afostprocesul legat de moștenirea bunicii.

Medicii au sfătuit-o să se mute din nou în Crimeea. (Vă e clar că asta nu arfi ajutat la nimic. Doar nu poți să scapi nicăieri de propria persoană!)

Totuși, mutarea a provocat multe probleme și a stârnit protestul soțului. Au început conflictele infamilie. Crizele de astm bronșic au devenit mai rare, dar

au apărutputernice dureri de cap spasmodice, amețeli, dureri în regiunea ini­ mii însoțite de o creștere a tensiunii arteriale. Au apărutpierderi ale cunoștinței

după ce mânca. A început să-ifiefrică să mai mănânce. La un consult s-a des­ coperit o aciditate scăzută și, la diagnosticele enumerate mai sus, s-au adăugat 113

și „distonie neurocirculatorie * și „gastrită hipoacidă *.

O. nu putea să lucreze,

să citească, să se uite la televizor.

Când s-au intensificat durerile în regiunea inimii, a apărut spaima obse­ sivă că inima o să se oprească subit. Ea înțelegea absurditatea spaimelor, mai

ales că la consult nu s-a observat nicio patologie cardiacă. A început să se tea­ mă să rămână singură acasă. Conflictele cu cei apropiați continuau. A apărut înstrăinareafață de soț. înainte credea că trebuie să-l educe. Acum a apărut

sentimentul că situația efără ieșire. înțelegea că trebuie să schimbe ceva, dar

nu știa cum săfacă asta. într-o asemenea stare O. mi-a cerut ajutorul. La consultație a venit cu mama, deși locuia aproape de policlinică. Când

a discutat cu mine a încercat să se îmbărbăteze, să lase impresia unui om cu voință, dar din când în când ochii i se umpleau de lacrimi. Era puțin în gardă.

Aprezentat documentația medicală. O. era invalidă grupa a Iii-a din cauza astmului bronșic; mai mult, in etape diferite i se puseseră diagnostice ca .disto­ nie neurocirculatorie, gastrită hipoacidă, reacții alergice, spondiloză extinsă.

Iată istoria bolii și a vieții, mai bine zis, a vieții care a devenit o boală. Și asta la o persoană programată genetic pentru fericire! Iar acum vreau să vorbesc cu medicii și psihologii. Ceilalți pot să se odihnească puțin între timp. Nevroza bolnavei s-a format în anii copilăriei. De la doi, trei ani au apă­ rut obsesiile care au devenit simptomul principal, iar manifestarea lor era variată în funcție de ce simptome apăruseră în diferite etape ale bolii. Deja de pe atunci era nevoie de tratament special. Atunci, cu un efect temporar, se foloseau Radedorm și alte tranchilizante slabe. In anii de școală la obsesii s-au adăugat semne de isterie sub forma unor reacții diverse. Pe un asemenea fond se dezvoltă situațional o stare cronică subdepresivă. Apoi afecțiunea se somatizează, apar insomnia, durerile de cap (spectrul astenic), reacțiile alergice, respirația grea are clar o geneză isterică, iar pe fondul ei apare ast­ mul bronșic, în ale cărui crize un rol important l-a avut situația (conflictele). Nu există vreun motiv să ne îndoim de corectitudinea diagnosticului de astm bronșic. Dar prezența componentelor reactive și de personalitate în structura și patogeneza afecțiunii nu dă loc la îndoieli. Astfel, când au început să apară simptome psihosomatice și somatice manifeste, și anu­ me obsesiile și paroxismele vaselor odată cu creșterea tensiunii, scăderea în greutate ca urmare a fricii obsesive de a mânca, simptomele astmului 114

bronșic au început să scadă. Și abia atunci, când în prim-plan în structura afecțiunii au ieșit obsesiile sub forma de cardiofobii și li s-au alăturat alte obsesii, bolnava a fost trimisă la psihoterapeut. Așa cum vedem, în cazul unei dezvoltări îndelungate a unor simptome apar și se consolidează altele. Totuși, în acest caz s-au observat și relații inverse: obsesiile au făcut mai puțin evidente crizele de astm bronșic. Dar asta nu înseamnă deloc că simp­ tomatica somato-vegetativă a devenit mai puțin manifestă. Pur și simplu unele simptome din plan somatic erau înlocuite de altele care corespundeau conținutului obsesiei (durerile din regiunea inimii, tahicardie, extrasistole, dureri de cap cu caracter spasmodic, amețeli). In momentul în care s-a adre­ sat psihoterapeutului a început Să fie manifestă și o simptomatică depresivă. Tratarea nosologică a formei nevrozei a fost extrem de dificilă. Pentru că principale erau simptomele din cercul obsesiilor, a fost pus diagnosticul „nevroză obsesiv-compulsivă". Cum s-a desfășurat tratamentul cred că interesează pe toată lumea. Scopul strategic afost corecția complexului de personalitate. Trebuia să se

obțină o stabilizare în pozițiile EUși MUNCĂ. „Pârghia" de acțiune asupra

acestor poziții a fost dorința bolnavei de a regla relațiile cu cei apropiați. Se

observau la eafenomene alergice, de aceea era nevoie să ne limităm la măsuri

psihoterapeutice. Lucru posibil, pentru că aveam situații în care simptomatica era blocată pentru o vreme. In planul modelării emoțiilor chiar în timpulpri­

mei discuții s-aufolosit tehnica amortizării și a terapiei cognitive. Amfost de

acord cu toate afirmațiile bolnavei care se refereau la persoanele apropiate ei,

am compătimit-o și am spus că-i invidiez răbdarea, apoi am propus să mer­

gem la grupulpsihoterapeutic, unde urma să învețe să-și modeleze comportamw.tul astfel încât cei apropiați să se comporte conform dorinței ei și ea să nu maifie nevoită să consume emoții de prisos. Deja în timpul acestei prime discuții 0. a conștientizat rolul ei în dezvoltarea simptomatologiei și a plecat

liniștită. Acasă a scris o biografie completă în care erau și elemente de anali­ ză: „Am vrut să mă îmbolnăvesc, uite, m-am îmbolnăvit. Deja acum un an

mă gândeam că trebuie să-mi armonizez relațiile cu soțul." Peste trei zile O.

a venit la ședințele de grup. La început s-a comportat inegal. Ba era puțin ac­

tivă, ba îmi contrazicea argumentele. Ne-am ocupat de asemenea de antre­ namentul autogen și de educațiefizică medicală. După primele ședințe starea

s-a îmbunătățit remarcabil, relațiile cu soțul au devenit mai egale, s-a redus

115

manifestarea obsesiilor, a durerilor de cap ș.a.m.d. „Era un surplus de energie, oscilațiile începuseră să se miște în direcția contrară bolii." După o vreme O. a încercat să se angajeze, dar afost refuzată grosolan,

spunându-i-se că nu e nevoie de un invalid cu jumătate de normă. A avut loc din nou o acutizare a simptomatologiei, care s-a aprofundat după un conflict cu soțul. O. a continuat ședințele de grup, starea a început să se îmbunătățească din

nou, s-a redusfrica de oprirea inimii. Putea să rămână din nou singură acasă și să se ducă la plimbare. Nu mai apăreau crize de astm, se remarca o anumi­

tă îmbunătățire a respirației. S-au redus durerile în regiunea inimii, tahicar­

dia, aproape au dispărut extrasistolele. Au încetat spasmele vaselor din creier.

A început să citească mult. Nu mai aveapierderi de cunoștință, aproape au dispărut durerile din coloană, cardiofobiile și teama de șoc anafilactic. Starea de spirit s-a îmbunătățit. Nu a mai avut nicio criză de astm. „Uneori mi separe că tot acel coșmar, când înfiecare zi venea Salvarea și eram parcă adusă fe pe

altă lume, nu mi s-a întâmplat mie."Și inima se comporta cum se cuvine. Din

când în când o înțepa sau o apăsa, uneori îi scădea pulsul. S-au îmbunătățit

sensibil relațiile cu soțul. Comunicarea cu mama încă îi mai stârnea iritare. La 40 de zile de la începerea tratamentului O. a remarcat că intră mai rar

în conflicte și iese mai ușor din ele: „După conflict vreo 15 minute merg tul­ burată, dar mai apoi încep să mă acuz pe mine. înainte nici două zile nu mă puteam liniști. Iar după unul dintre conflicte, în timpul gripei, am remarcat că sunt așa de respingătoare când sunt bolnavă. M-am certat puțin cu mama și cu soțul. Pur și simplu aveam nevoie de un motiv, în mine totul era gata și chiar voiam să mă cert." Simptomatologia în timpul bolii s-a acutizatpuțin.

După trei luni de tratament O. s-a simțit practic sănătoasă. „Starea de spirit e bună, starea sănătății e destul de bună. în ultimul timp totul a că­

zut de pe mine precum apa de pe gâscă. Desigur, nu toate, darfoarte multe. Deocamdată nu reușesc să evit în totalitate conflictele, dar nu mai am mult

timp după aceea o stare de spirit proastă."

Să mai urmărim încă puțin cum s-a aranjat viața eroinei noastre.

0. a continuat săfrecventeze ședințele de grup și afăcut investigațiile de control. Despre starea ei vorbește următorul raport: „Azi viața e minunată și

uimitoare. Astmul tace, inima nu mă doare, nu am amețeli, nu am tahicardie, din când în când am extrasistole. Tensiunea e 120/80, pulsul - 84 de bătăi 116

pe minut. Ieri am fost la dentist și m-am minunat și eu de calmul meu. S-a schimbat de asemenea atitudinea mea față de lumea înconjurătoare, față de oameni. Am început să mă bucur de •viață, de întâlniri cu oameni noi. Starea

depresivă a trecut. Fără îndoială, sunt momente triste și eșecuri. Dar înain­

te le apreciam cape o lovitură a destinului, iar acum, fără tulburare, încep să

analizez de ce s-a întâmplat așa, unde e greșeala mea, și rezolv liniștită pro­ blema. Dacă văd că într-o situație nu pot să schimb nimic, o iau ca atare, așa cum este. Desigur, nu mereu îmi iese, dar încerc treptat să cuceresc noi poziții.

A scăzut neliniștea interioară uriașă legată de orice. S-a schimbatfon­ dul emoțional. De regulă, starea de spirit e bună. A crescut vizibil puterea

de muncă. Mă simt un om deplin. Relațiile cu soțul au devenit minunate. Conflictele au dispărut. Au apărut o apropiere adevărată și iubirea. Am înce­

put să reacționez mai liniștită la lipsurile și la greșelile altor oameni. Doar nici

eu nu sunt deloc un ideal. Și, culmea, în curând mă pregătesc să devin mamă. “

în ciuda sarcinii, O. a lucrat cu succes cu normă întreagă. A născut un bă­ iat sănătos. în prezent e activă, plină de viață, comunicativă, insistentă, li­ beră de influențele grupului, independentă, isteață. Dar în legătură cu ceilalți

nu tinde săjoace un rol dominant. Nu e înclinată spre morală. Gândește critic,

încearcă să pătrundă esența unor idei noi. Arefoarte bine dezvoltată capaci­

tatea de a învăța, de. analiză, de sinteză a informației. Astfel, tratamentul oferit i-apermis să realizeze schimbarea complexului. Acum acea structură a „comunității democratice * are plusuri in toate pozițiile.

Conducători! Printre subordonații dumneavoastră există un număr mare de „tirani supuși". Ei sunt sincer entuziasmați de dumneavoastră când vin să lucreze. Dar aveți grijă când vor fi dezamăgiți de dumneavoastră sau vor rezolva acele probleme pe care le puteau rezolva numai cu ajuto­ rul dumneavoastră (susținerea tezei de doctorat, primirea unui apartament ș.a.m.d.). In cel mai bun caz își vor da demisia, în cel mai rău caz vor intra în luptă cu dumneavoastră. Să nu vă mirați dacă deodată o să aflați că an­ gajatul dumneavoastră extrem de disciplinat se comportă acasă ca un tică­ los și un tiran. Fiți atent la reclamațiile venite de la cei de jos. Puteți ajuta foarte mult un „tiran supus" dacă-i remarcați principale abilitate și creați condiții pentru dezvoltarea ei. Se însănătoșește de îndată și se cufundă în muncă. De regulă, „tiranii supuși" sunt buni specialiști și, chiar dacă nu sunt ași, dar nu vă vor dezamăgi. 117

Profesori! „Tiranii supuși" sunt și printre favoriții voștri, daca, desigur, aveți așa ceva. S-au adaptat de minune la dumneavoastră, vă bazați pe ei, chiar pot să vă ofere informații confidențiale, dar aveți în vedere că apoi o să vorbească și de dumneavoastră. Puteți să ajutați niște „tirani supuși" să se îndrepte dacă vă comportați sever, conform regulilor de funcționare din școală. Nu vă mirați dacă veți afla de comportamentul huliganic al cuiva. Dacă puteți, ajutați-1 să termine ce a început. Ei suportă prost lupta. Dragi „tirani supuși"! Duceți până la capăt măcar una dintre treburile voastre. Dacă v-ați îndrăgostit, declarați-vă iubirea. Dacă veți fi refuzați, nu-i nimic grav, veți căpăta experiență. Să știți că nu sunteți învinși, ci niște învingători care nu au putut folosi rezultatele victoriei. II mai țineți minte pe N., care, deși însurat, a continuat să ofteze după fosta lui iubire? Uite, în timpul unora dintre întrebările mele am lămurit un fapt extrem de important. Ei erau în anul al cincilea și odată a invitat-o pe fată acasă la el. Părinții nu erau. Au mâncat și au băut puțin vin. Avea o cameră cu declanșare automată și au făcut o fotografie amândoi (mi-a arătat fotogra­ fia). Dar toată seara au vorbit despre... rezistența materialelor. Când i-am explicat sensul acestei discuții, nu m-a crezut. Pentru că relațiile dintre ei erau amicale, l-am sfătuit pe N. să se ducă în vizită la ea și să-i amintească în treacăt că în studenție era îndrăgostit de ea fără speranță. N. așa a făcut. La vizita următoare el a povestit en­ tuziasmat că a primit de la ea o palmă sonoră cu următorul comentariu: „Idiotule! Ce, trebuia să mă dezbrac singură și să mă bag în pat?" Când lucrați, vă opriți chiar la ultimul pas - punerea în practi­ că a invenției, publicarea lucrării, adică. Mai aveți puțin și ajungeți la vârf. încercați deci să vă depășiți. Nu se poate să nu reușiți. Vă doresc încăpățânare în atingerea scopurilor! Iar acum să tragem câteva concluzii. Ați remarcat probabil că ime­ diat ce apare un minus în oricare poziție, treptat încep să apară minusuri și în celelalte. La „Evgheni Oneghin" după minusul în poziția MUNCĂ vor apărea minusuri și la VOI, iar mai apoi și la EL „Rățușca cea urâtă", dezamăgită de sine, va fi mai apoi dezamăgită de apropiați, apoi de toți oamenii, și nu va mai avea putere să muncească după ce a tot încercat să le facă tuturor pe plac. Mai devreme sau mai târziu, omul rușinos va fi dezamăgit de apropiați, apoi și de sine. Mai devreme sau mai târziu va veni căderea. La eroul romanului lui Pușkin aceasta a venit atunci când 118

EU a rămas pe un singur picioruș. Și n-o iubea pe Tatiana: „Știu: doar calea mea e măsurată./ Dar ca să îmi văd de viață/ trebuie să știu îndată/ că te văd si dimineață."

Știți unde li se prelungește viața muribunzilor? Dacă nu știți, vă pot spune. In secțiile de reanimare ale spitalelor de urgență. Nicio femeie nor­ mală nu va face sex cu un bolnav pe moarte. Și lăsați speranța unei soluții fericite dacă măcar într-o poziție aveți un minus. Și dacă reușiți să vă stabiliți corect „sociogenul", puteți să vă stabiliți destinul. El se va prăbuși conform mecanismelor cercului vicios. Mai întâi încet, aproape imperceptibil, apoi din ce în ce mai repede. Prăbușirea e in­ evitabilă. Totul va merge pe, calea „cercului vicios". (Figura 1.3.) De ce afirm asta așa de hotărât? Nu pentru că sunt ostil față de dum­ neavoastră. O fac pentru ca dumneavoastră să ucideți speranța și să începeți să lucrați la propria persoană. Dacă acest lucru ar fi fost imposibil, nu v-aș fi vorbit așa. Am tot spus, așa cum am putut, cum se face asta.

Figura 1.3 Mai mult, nu am vrut să vă legați cu asemenea oameni. Cum să stabiliți sociogenul cu ajutorul unui experiment psihologic am spus în alte lucrări. Dar orientativ puteți aprecia structura complexului și după câteva fraze. Invătati asta! > } „Doctore, nu am familie, ci niște scorpioni care trăiesc în același bor­ can, iar colectivul unde lucrez este un adevărat terariu", mi-a spus o actriță. Nu e greu să-i conturăm poziția: EU+, VOI-, EI+, MUNCA+. Nu meri­ tă să aveți legături cu o asemenea persoană. Când o să mă cunoască mai bine, și despre mine o să spună ceva asemănător. Dacă dumneavoastră vă descoperiți aceste minusuri, treceți imedi­ at la treabă. 119

5. Orientarea Orientarea personalității reprezintă proprietățile personalității, pa­ siunile, dorințele, interesele, înclinațiile ce o caracterizează și determină caracterul selectiv al activismului unui om, precum și convingerile, idea­ lurile, opinia despre lume ce se bazează pe ele. Pasiunile, dorințele, inte­ resele și înclinațiile formează sfera motivațională. Cunoașterea motivelor comportamentului permite aprecierea corectă a omului ca personalitate. Pasiunile sunt motive legate de o neconștientizare suficientă a nevoilorpro­ prii. Despre nevoi am vorbit deja mai sus. Sper că v-am convins că toate nevoile trebuie satisfăcute. Dar pentru asta trebuie să le conștientizăm. în caz contrar apar pasiuni, dar la nivelul pasiunilor e imposibil să facem un plan concret de acțiune. Trebuie să conștientizez nevoia mea - atunci pa­ siunea mea se va transforma în dorință. K Dorințele sunt motive ce apar în urma conștientizării de către personalita­ te a nevoilor și concomitent a posibilităților de satisfacere a dorințelor. Etapa de conștientizare e extrem de importantă. Atunci am putea întreprinde ceva. Eu scriu acum cartea aceasta. O scriu cu plăcere, chiar cu satisfacție. După un timp o să înceapă să mă doară capul. Iau un analgezic, pentru că mi-a apărut dorința de a scăpa de durere. Durerea chiar a trecut, dar deodată simt o ușoară slăbiciune, apoi amețeală. Când mi-am dat seama că pur și simplu mi-e foame, problema s-a rezolvat foarte simplu. Sunt de acord cu acei psihologi care consideră că toate bolile sunt lega­ te de faptul că omul nu-și poate satisface nevoile proprii. Dar destul de des el nu le poate satisface nu pentru că nu are posibilități materiale, ci pentru că nu știe ce vrea. Nevoia adevărată e împinsă în subconștient și în locul ei apare în prim-plan o altă nevoie. La prima vedere ea uneori pare chiar ciu­ dată. Aici legitatea e aceasta, după cum consideră psihologul Obuhovski: dacă personalitatea acționează din motive de apărare, ea se îndepărtează de sco­ pul adevărat. Trebuie să stabilim motivul adevărat, dorința adevărată. O să dau un exemplu. Acum câțiva ani a venit la mine Z. Plângea. Fiul ei, student la ofacul­

tate de construcții, luase decizia de a se muta la o altă universitate în alt oraș. Mama nu-l lăsa, considerând că încă nu e independent, că grijile cotidiene o

să-l înghită și el nu va putea să-și termine studiile. Analiza situației a arătat

120

următoarele. După câțiva ani de căsătorie nereușită, Z. fusese părăsită de soț. Ea îl crescuse singură pe băiat. Considera că soțul ei a fost distrus de femei,

„învață, băiete, lucrul cel mai important este învățătura. Tatăl tău afost dis­ trus defemei, și el era capabil *,

îi spunea eafiului. „Tu doar să înveți, o să iau

asupra mea toate grijile cotidiene. “ Dar oare mama putea să satisfacă toate dorințele unui băiat care creștea?

Mai întâi totul a mersfoarte bine. Băiatul învăța bine, toate tentativele

lui de a se întâlni cufetefuseseră întrerupte cu pricepere. La nivelul conștiinței

~~ el era pefect de acord cu mama.,Dar, dacă a apărut din cauzafoamei, o du­ rere de cap poatefi tratată numai după ce-l hrănești pe om. Restul măsuri­

lor nu au niciun efect. Și uite, odatăful îi spune că nu poate primi lafacultate educația pe care și-o dorește, de aceea a decis să se mute în alt oraș. Desigur, nu era vorba defa­

cultate. Și mama, șiful acționau conform motivului de rezervă. Adevăratul scop al lui Z., neconștientizat de ea, era dorința de a-lține pefu alături. Dar acest scopfusese îngropat în subconștient și în locul lui

fusese avansat un motiv de apărare — grija pentru fiu. Ca urmare Z. era departe de scopul adevărat: dacă ea nu i-arfi pus obstacolefiului, poate că el nu arfi dorit să plece de acasă. Fiul avea și el motivul de apărare. De

fapt, voia să scape de protecția mamei (era clar că putea învățafoarte bine și la facultatea din oraș). Rezultatul — mama a făcut depresie. Ce avea să

se întâmple cufiul educat în condițiile unei hiperprotecții, atunci cândple­ ca intr-un alt oraș?

Odată, în familia mea a apărut o problemă asemănătoare. Fiul meu de zece ajm începuse să se plimbe seara departe de casă. Pe atunci încă nu fusese prins criminalul maniac Cikatilo . * Eu și soția țipam la băiat, încer­ cam să-l convingem, îl pedepseam, ba chiar i-am promis cadouri... Dar totul era în zadar. In cele din urmă am decis să văd despre ce este vorba. Și uite ce discuție a avut loc între mine și fiul meu. Eu: Fiule, vreau foarte mult să te plimbi afară. Este util pentru sănă­ tate și e clar că trebuie să te întâlnești cu prietenii tăi. Dar aș vrea să te * „Spintecătorul Roșu" sau „Măcelarul din Rostov", criminal în serie care între 1978 și 1990 a ucis peste 50 de femei și copii în trei republici sovietice. 121

plimbi mai pe lângă casă sau măcar să ne spui unde te duci, ca, în caz de nevoie, să te putem găsi. Fiul: Bine, tată, așa o să fac. Eu: Și încă o rugăminte. Când te joci în curte și te strigă mama, răs­ punde, vino la balcon. Fiul: Tată, jucăm fotbal, strigăm. Adesea n-o aud pe mama. Și dacă o aud, să las jocul și să mă duc la balcon? După aia n-o să mă mai primească... Uite, atunci am înțeles că acționăm conform unui motiv de apărare grija pentru băiat, Dar scopul adevărat era să obținem liniștea în privința lui. Mecanismul acțiunilor fiului a devenit extrem de clar. In curte îl stri­ gam, adică îl deranjam. Din punctul de vedere al copilului, îl faceam de rușine în fața copiilor. Și el a început să se ducă în pădurice, la iazuri, la gropi de gunoi ș.a.m.d. k La a doua discuție am chemat-o pe soție.

Eu: M-am înțeles cu băiatul nostru ca ori să se joace în curte, ori să ne. prevină unde se duce să se joace. Dar el are o rugăminte. Nu trebuie să-1 strigăm de la balcon. Soția: Păi și eu ce să fac, dacă sunt neliniștită? Eu: Nu ai încredere în băiat? Doar si-a dat cuvântul! Soția: Am încredere. Dar tot sunt neliniștită. Eu: Deci tu ești neliniștită. Și de ce vrei să te liniștești pe spinarea lui? Ieși afară și, dacă e acolo, întoarce-te liniștită acasă. Soția: Păi atunci nu apuc să fac nimic. Doar o fac pentru el. Eu: Nu-i nimic grav. Dacă el dorește ceva, o să facă singur asta. Fiul chiar și-a ținut cuvântul. Dar soția stătea ca pe ace. Și eu, cum se întuneca,, ieșeam mereu afară. Mă plictiseam și mă apropiam de copii, să mă uit cum se joacă. La început se simțeau tensionați, dar treptat s-au obișnuit și mă părăseau numai atunci când spuneau anecdote: „Astea nu sunt pentru adulți..." A trecut un timp și chiar au început să mă accep­ te în jocurile lor. Ghiciți ce am fost când am jucat hochei? Corect, por­ tar. In felul acesta își manifestau atitudinea disprețuitoare față de adulți. In cele din urmă mi-am extins cunoștințele psihologice și m-am și ju­ cat mai mult. 122

Din punctul de vedere al științei psihologiei, o formă neîntemeiată de dorință se numește „capriciu". Aș vrea să-mi spun considerațiile în acest sens. Un capriciu nu apare așa, pur și simplu. El apare numai când rămâ­ ne neîndeplinită o dorință ce corespunde firii omului. Face nazuri un co­ pil când nu e lăsat să se joace, iar acasă nu e nimic interesant. Face nazuri si un adult când interesele lui nu sunt formate. Interesele sunt motive ce împing personalitatea să-și orienteze activi­ tatea către familiarizarea cu un obiect sau o activitate importantă, care îi îndeplinește o anumită nevoie,. Dragi cititori! Aș vrea să știu cum a apărut interesul să citiți această carte. Poate că ea vă ajută să vă pierdeți timpul la gară, dar poate că pen­ tru dumneavoastră e extrem'de important conținutul ei, pentru că ați vă­ zut că există posibilități reale de a vă îmbunătăți atât pe dumneavoastră, cât și viața dumneavoastră, de a vă îmbunătățiți relațiile cu apropiații, de a avansa la serviciu. Probabil în primul caz nu ne vom mai întâlni, în al doilea nu este exclus să facem cunoștință prin vreo corespondență. Totul depinde de nevoile pe care vi le satisfaceți prin intermediul acestei cărți. Și pentru ceilalți sunteți interesant, în măsura în care le satisfaceți nevoile. Și cu cât ultimul lucru e mai important, cu atât mai mare e interesul par­ tenerului pentru dumneavoastră. Și, desigur, interesele care sunt strâns le­ gate de particularitățile noastre biologice - moștenire genetică, aptitudini și temperament - pot fi îndeplinite mai bine și mai ușor. Combinația intereselor ne formează înclinațiile. Toate tipurile de înclinații determină orientarea valorică a personalității. Mi-am expus în primul capitol opinia referitoare la orientarea valorică. Cei care nu o ac­ ceptă radical și cei cărora le-a stârnit o neplăcere au abandonat deja de mult cartea. Dar dumneavoastră ați găsit ceva în ea, deși poate nu sunteți de acord în toate cu mine. Ce să spun, se mai întâmplă. Totul depinde de orientările valorice ce compun esența personalității. Așa cum am spus mai sus, orientarea personalității e legată extrem de strâns de concepția ei despre lume, de morală. Aceste calități ale personalității, aparent profund sociale, au, din punctul meu de vedere, un substrat pro­ fund biologic. N-o să discut în detaliu despre acest lucru. Voi da un sin­ gur exemplu: „Morala se întărește când se șubrezește trupul." Morala este pentru mine, doar am peste șaizeci de ani. Și ea n-are decât să mă opreas­ că de la ceva sau să mă împingă să fac ceva. Pe mine, numai pe mine, nu 123

pe dumneavoastră. Nu-mi plac oamenii moraliști. Unul din protejații mei a avut o viață de familie nefericită. Când avea peste șaizeci de ani, în tim­ pul unei certe, soția, furioasă, a exclamat: „Dacă nu aș fi fost așa cuviin­ cioasă, puteam să te fi trădat de o mie de ori!“ Deci de câte ori l-a înșelat în suflet? In acest timp el deja trecuse printr-o corecție psihologică și a divorțat imediat de ea. Nu poți trăi cu o femeie amorală. Dacă soția îmi este credincioasă numai pentru că e cuviincioasă, pentru mine nu e așa de important. E altceva dacă mă iubește. Dar atunci nu-i va trece prin min­ te să se laude că e cuviincioasă. Și un hoț se laudă cu cinstea sa. Doar pu­ tea să fure, dar nu a facut-o. Un om onest nu se laudă niciodată cu asta. Dacă omul e reținut de la a face o faptă rea numai de morală, mai devre­ me sau mai târziu o va încălca, fie și doar în suflet. Să vă feriți de oamenii care-și strigă principiile morale! Nu sunt oameni buni! Dumneavoastră nu veți omorî pe nimeni, fiindcă vă împăcați cu oamenii. Și nici nu vbți avea această dorință! Nu veți fura pentru că știți să câștigați destul de bine. Și de ce să înșelați, dacă aveți relații minunate cu partenerul sexual? Dar și dumneavoastră puteți avea probleme în alegerea unuia, dacă deodată veți rămâne singur. Doar accentul se va muta. Problema „nu am cu cine, pentru că nimeni nu mă vrea" de la nevrotic va suna altfel în cazul dumneavoas­ tră: „nu am pe cine să aleg"; deși vor să aibă o legătură cu dumneavoastră, dumneavoastră nu-i vreți pe ei. Dar chestiunea aceasta poate fi depășită mult mai ușor. Și, dacă acționați in conformitate cu natura dumneavoastră, nu veți vedea aici o morală. Parcă nici n-ar exista.

Partjea a doua

EU si TU

Aikidoul psihologic

La una dintre lecțiile consacrate problemei comunicării i-am întrebat pe spectatorii mei: „Cine dintre dumneavoastră iubește puterea?" Niciunul dintre cei 450 de oameni nu a răspuns afirmativ. Dar când am cerut să ri­ dice mâna cine vrea să fie hipnotizator, ghiciți câți oameni au ridicat mâna. Corect, aproape toți. Ce concluzii putem trage? 1. Nimeni nu va recunoaște față de sine că iubește puterea. 2. Nimeni nu va recunoaște fată de sine că vrea ca oamenii să i se supună necondiționat (puterea hipnotizatorului asupra celui hipnoti­ zat pare nelimitată). Personal nu văd nimic grav în această dorință de a conduce alți oameni, mai ales că, de regulă, omul acționează pornind de la intenții bune. Totuși, recunoscută sau nu, dorința de a comanda se bazează pe pretențiile ana­ loge ale partenerului de comunicare. Apare un conflict, o ciocnire în care nu existăfnvingători. Necazul, iritarea, mânia, apăsarea, durerile de cap, durerile în regiunea inimii ș.a.m.d. vor apărea atât la cel care a învins, cât și la cel care a trebuit să se supună. Apare insomnia în timpul căreia este retrăită situația conflictuală, o vreme e greu să te ocupi de treburile coti­ diene. La unii crește tensiunea. Alții, pentru a-și ascunde părerea de rău, folosesc alcool și droguri, data următoare își varsă furia asupra membrilor familiei sau a subordonaților. Mulți se chinuie cu mustrări de conștiință. Iși dau cuvântul să fie mai reținuți, să aibă mai multă grijă, dar... trece o vreme și totul se reia de la capăt. Nu, nu de la capăt! Fiecare conflict ulte­ rior apare dintr-un motiv mai mic, se desfășoară din ce în ce mai furtunos, iar urmările devin din ce în ce mai grele și mai îndelungate! 127

Nimeni nu dorește să fie în conflict. Când conflictele devin dese, omul caută chinuitor o soluție. Unii încep să-și limiteze comunicarea. La început parcă ajută. Dar este o soluție temporară. Nevoia de comunicare e înrudită cu nevoia de apă. Omul care a ajuns în condițiile unei singurătăți totale face, după cinci, șase zile o psihoză în timpul căreia apar halucinații auditive și vizuale. Cu ima­ ginile halucinatorii începe comunicarea, care, desigur, nu poate fi produc­ tivă si că tocmai din această > duce la moartea omului. S-a stabilit științific > > cauză mor înainte de vreme oamenii care au rămas singuri. Adesea nevoia de comunicare își spune cuvântul și atunci omul intră în contact cu cine se nimerește, numai să nu fie singur. Mulți devin închiși, rușinoși. Deja nu mai alegi tu, ci ești cel ales. Alții (în principal personalități puternice, care ocupă funcții de co­ mandă) cer supunere necondiționată atât în familie, cât și lahserviciu. Atunci încetează treptat să mai perceapă nemulțumirea crescândă a celor care depind de ei. Când sunt epuizate posibilitățile de presiune, ei remar­ că, uneori cu durere, alteori cu mirare, cum au fost părăsiți de toți și cred că au fost trădati. Alții, fără să încerce să-și regleze comunicarea, își schimbă partene­ rii, divorțează, demisionează, se mută în alt oraș sau chiar în altă țară. Dar niciodată nu vei scăpa de tine, de incapacitatea ta de a comunica. In noul loc totul se ia de la capăt. Alții sunt absorbiți total de muncă, alegând adesea un serviciu care nu cere contacte cu alți oameni. Dar și asta este o soluție temporară. Alții... Dar permiteți-mi să închei modalitățile-surogat prezentate mai sus, care înlocuiesc luxul comunicării umane. Sunt foarte multe. Le unește faptul că toate, în ultimă instanță, duc la boli și la forme de com­ portament asociale. La spital sau la închisoare comunicarea există, dar e puțin probabil ca cineva să poată fi satisfăcut de ea. Timp de mulți ani am încercat să tratez cu medicamente și hipnoză nevroze care au apărut mereu după conflicte. Pentru un scurt interval de timp bolnavul se simțea mai bine, dar un alt conflict, chiar de mai mică amploare, îl ducea la o stare și mai gravă. Și asta este foarte de înțeles. Doar niciun medicament, nici hipnoza, nici metodele bioenergetice, nici acu­ punctura nu te pot învăța să te porți într-o stare conflictuală. Atunci, în paralel cu administrarea de medicamente, am început să-i învăț pe bolnavi 128

un comportament corect în stări conflictuale, ca să învingă în dispute, să-l conducă pe partener astfel încât acesta să nu observe, să se împace cu sine, să înceapă comunicarea și s-o continue productiv, fără dispute și conflicte, să o formeze cum se cuvine și mai apoi să-și apere interesele. Iar primele experimente de folosire a noii abordări în tratarea bolna­ vilor au dat rezultate uimitoare. Un tânăr de 25 de ani s-a tratat în trei zile de ticurile de care suferea de 15 de ani. O femeie cu paralizie funcțională a membrelor inferioare a -început să meargă după câteva ore. Un bolnav trimis la tratament cu sus­ piciune de tumoare cerebrală a scăpat de durerile de cap în două săptă­ mâni. Un copil de 15 ani, plecat de acasă din cauza conflictelor familiale, s-a întors la mama lui. Un bărbat de 46 de ani a reușit să scape de depre­ sie, să-și păstreze sentimentul demnității personale și cei doi copii în pro­ cesul de divorț început la inițiativa soției, care se hotărâse să plece la altul. Multora li se îmbunătățesc relațiile la serviciu și în familie. A dispărut ne­ cesitatea de a comanda. Un stil original de supunere a partenerului a dus la rezultatul necesar. Lista aceasta poate fi continuată. Treptat s-a format o opinie asupra comunicării văzute ca un tip de lup­ tă socială, iar procedeele ei îmi aminteau de luptele orientale, la baza căro­ ra stau principiile apărării, retragerii, protejării. Am numit această metodă „aikido psihologic". Tot atunci am formulat principiul amortizării. Știința modernă spune că rădăcinile nevrozei pornesc din copilăria tim­ purie, când se formează sistemul nevrotic de relații, caracterul nevrotic. Asta duce la faptul că personalitatea trăiește tot timpul într-o stare de tensiu­ ne emoțională accentuată, adesea neconștientizată, și devine vulnerabilă în situații conflictuale dificile. încep nevroza, afecțiunile psihosomatice (astm bronșic, gastrită, ulcer, tensiune, colite, dermatite ș.a.m.d.). în stare de stres, de tensiune emoțională, se distruge imunitatea. Subiecții nevrotici suferă cel mai des de afecțiuni infecțioase, lor le apar cel mai des tumori maligne, lor li se întâmplă cel mai des neplăceri. în felul acesta, proverbul „Toate bolile vin de la nervi" capătă acum un fundament științific. Dar de ce să așteptăm ca omul să se îmbolnăvească sau să i se întâmple ceva, sau să facă chiar el rău cuiva? Nu e mai bine să începem lucrul înainte de a se îmbolnăvi? La cursurile noastre și în grupele de training psihologic sunt puse în practică sau sunt elaborate proceduri și reguli ale luptei psiho­ logice. Peste 85% dintre participanți remarcă faptul că, în urma stăpânirii 129

deprinderilor aikidoului psihologic, într-o măsură sau alta au reușit să-și îmbunătățească relațiile în familie și la serviciu. Unii au fost avansați. Mulți au început să-și fixeze obiective mai înalte. Metoda prezentată aici nu are analog, deși am folosit principiile anali­ zei tranzacționale, gestalt-terapia, terapiile comportamentală și cognitivă, abordările lui Dale Carnegie ș.a.m.d. Dar întemeietorul ei poate fi consi­ derat bravul soldat Svejk. El nu răspundea la ofensele celor care râdeau de el, ci era de acord cu ei. „Svejk, ești un idiot!" i se spunea. El nu se opu­ nea, accepta imediat. „Da, sunt un idiot!" Și învingea, ca în lupta aikido, fără să pună mâna pe adversar. Poate că ar fi trebuit să numesc acest tip de luptă „svejkido psihologic", cum mi-a propus un elev?

1. Principiile de bază ale luptei psihologice, ușor de înțeles și folosit Filosofii orientali spuneau: „Să știi înseamnă să știi să fii în stare." Dacă vreți să știți principiul amortizării, nu e suficientă doar cunoașterea acestei cărți. Trebuie să încercați să-l aplicați singur. Uneori nu iese ime­ diat. Nu-i nimic grav! După conflict vă gândiți puțin cum ar fi trebuit să procedați. Ii puteți trimite o scrisoare celui care v-a ofensat. O să aflați din această carte cum să o compuneți. Urmăriți conflictele altora, încercați să le înțelegeți mecanismul și să căutați căi de ieșire din ele. E mai bine să învățați din greșelile altora. La drum, deci. „La capătul drumului ajunge cel care pornește."

Caracterul obiectiv al legilor psihologiei Când plouă, stăm acasă sau luăm umbrela, dar nu certăm cerul și no­ rii. Știm că legile după care plouă nu depind de noi, pur și simplu încer­ căm, în măsura posibilului și a posibilităților, să ne adaptăm la ele. Dar uite, apare un conflict în familie, la serviciu, pe stradă sau într-un mijloc de transport, și în locul sunetelor fermecătoare ale unei comunicări armo­ nioase, ale apropierii, iubirii se aude scârțâitul inimilor încordate și trosne­ tul unor destine frânte. Mereu ni se pare că, dacă n-ar fi fost reaua-voință a partenerului de comunicare, n-am fi avut niciun conflict. Dar ce crede 130

partenerul? Același lucru. Mental încercăm să aruncăm în cârca partene­ rului un anumit stil de comportament. II învingem, îl punem cu spatele la zid și ne liniștim pentru o vreme, fiindcă ni se pare că am căpătat o anu­ mită experiență în acest conflict. Dar ce face partenerul nostru? Același lucru. Și adesea nu bănuim că legile comunicării sunt la fel de obiective ca și legile naturii și ale societății. Un exemplu poate fi următorul experiment psihologic din testul Dembo. Aveți o scală verticală. (Figura 2.1.) In vârful ei sunt oamenii cei - mai inteligenți, în partea de jos, cei mai proști. Găsiți-vă locul pe această scală. V-ați plasat undeva la mijloc? Nu, mult mai sus! Am ghicit? Poate credeți că știu să citesc gândurile. Nu. Pur și simplu știu legile psihologiei. Cei mai inteligenți

Cei mai proști

Figura 2.1

Orice om cu mintea întreagă și cu memoria bună se plasează chiar aici. Pe baza acestui text puteți face o scamatorie față de o persoană apropiată. Faceț^un experiment cu el, iar mai apoi prezentați-i foaia cu rezultatul, pregătită dinainte. Coincidența poate merge uneori până la un milimetru. Ce concluzie putem trage din acest experiment elegant? Când comunicăm cu partenerul, trebuie să reținem că comunicăm cu un om care are o opinie bună despre sine. Lucrul acesta trebuie subliniat prin înfățișarea dumneavoastră, prin construirea frazelor în timpul discuției, de asemenea, e important să aveți grijă să nu faceți gesturi disprețuitoare, să aveți o expresie de superioritate a feței ș.a.m.d. Cel mai bine e dacă în timpul discuției îl priviți mereu cu atenție pe interlocutor. Mai mult, răs­ punsulpartenerului eprogramat chiar în întrebare. Și nu e pur și simplu pro­ gramat. Este un răspuns forțat. încercați să vă puneți în partea de sus. Nu 131

reușiți? Corect. Cel mai aproape de partea de sus se plasează de regulă oa­ menii mai puțin inteligenți. Dar mai aproape de partea de jos? Nici acolo nu reușiți. Mai aproape de partea de jos se plasează oamenii care se află într-o depresie profundă, sau înțelepți de genul lui Socrate, care spunea: „Știu numai că nu știu nimic". Apropo, prin acest test măsurăm parcă intelectul nostru, a cărui dimensiune e mai sus de linia trasată de dumneavoastră. Dacă răspunsulpartenerului nu vă mulțumește (iar el, așa cum am stabilit, este forțat să facă asta), nu am pus întrebarea care trebuie. In felul acesta, pen­ tru a-1 conduce pe partenerul de comunicare, trebuie să ne modelăm com­ portamentul, iar el va fi obligat să se comporte așa cum ne trebuie nouă. Se pune întrebarea: dar cum rămâne cu partenerul? Noi câștigăm, dar ce se va întâmpla cu el? în asta constă particularitatea luptei psihologicei că nu există învinși și învingători. Aicifie câștigă amândoi, fie pierd, amândoi. De aceea victoria dumneavoastră va fi și victoria partenerului dumnea­ voastră. In niciun caz nu trebuie să vă educați partenerul. Vom reține că educația se încheie la cinci-șapte ani. Educația ulterioară se numește „ree­ ducare". Iar reeducarea se poate face numai asupra unei singure persoa­ ne: dumneavoastră. In felul acesta, obiectul educării e mereu la îndemână. Se deschide o perspectivă minunată: lucrați cu propria persoană, la comportament, studiați legile luptei psihologice. Fiți un educator înțelept și tolerant. Nu vă pedepsiți prea dur protejatul, încercați să-1 convingeți. Doar reeduca­ rea este o reconstrucție, iar reconstrucția e mereu dificilă și dureroasă. Fiți fermi în scopurile propuse, dar indulgenți în modalități. Țineți minte că acumularea de cunoștințe seamănă cu formarea unui ghem. Deci, la luptă!

Principiile amortizării Când trecem la comunicare, privind-o ca pe o luptă psihologică, tre­ buie să ne bazăm pe înțelepciunea acumulată de secole (texte biblice, învățăminte ale înțelepților orientali ș.a.m.d.). 1. Lucrați sistematic. Ne întrebăm: de unde să luăm timp? Nici nu e nevoie de timp suplimentar. Fiecare dintre noi comunică, fiecare are eșecuri. (Cei care sunt mulțumiți de rezultatele propriei comunicări, iubiți 132

de prieteni, adorați de soț sau soție, adulați de subordonați, respectați de șefi, cei care nu intră niciodată în conflict pot să. nu citească acest capi­ tol. Ei sunt niște genii ale comunicării. Și-au însușit totul la nivel intuitiv.) Asemenea eșecuri trebuie analizate cu atenție în lumina cunoștințelor pri­ mite din această carte, trebuie căutate numai greșelile dumneavoastră. „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau cum îi poți zice fratelui tău să te lase să scoți paiul din ochiul lui când tu ai o bârnă într-al tău? Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui." 2. Nu vă temeți de greutăți și eșecuri. „Intrați pe poarta cea strâm­ tă. Căci largă este poarta, lata este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâihtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află." 3. Elaborați-vă mai întâi apărarea, protecția. Uneori chiar și numai acest lucru este suficient pentru o comunicare de succes. „împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești cu el pe cale..." 4. Nu acordați atenție ironiilor celor din jur. „Nu răspunde nebunu­ lui după nebunia lui, ca să nu te asemeni și tu cu el." 5. Nu triumfa dacă ai succes, pentru că mândria precedă pieirea și în­ gâmfarea căderea. 6. în perioada de învățare cedați în totalitate inițiativa partenerului. La baza principiului amortizării se află legile inerției, caracteristice nu numai corpurilor fizice, ci și sistemelor biologice. Pentru a o stinge, fo­ losim amortizarea, fără să conștientizăm mereu acest lucru. Iar dacă nu o conștientizăm, nici nu o folosim întotdeauna^ E mult mai avantajos să fo­ losim ^mortizarea fizică. Dacă am fost îmbrânciți de la înălțime și astfel ni s-a impus căderea, continuăm mișcarea care ne-a fost impusă - amor­ tizăm, stingând în felul acesta urmările îmbrâncirii, și abia după aceea ne îndreptăm picioarele și ne ridicăm. Dacă am fost împinși în apă, și aici la început continuăm mișcarea care ni s-a impus și abia după ce s-a dus forța inerției ieșim la suprafață. Sportivii sunt învățați în mod special amorti­ zarea. Priviți cum primește o minge un fotbalist, cum evită loviturile un boxer. Un luptător cade pe partea spre care îl împinge adversarul său. Dar el îl trage pe acesta după el, apoi își intensifică energia și deja se află dea­ supra, folosindu-se de fapt chiar de forța aceluia. Tocmai pe acest lucru se întemeiază principiul amortizării în relațiile interpersonale. 133

Modelul amortizării este prezentat în Aventurile bravului soldat Svejk. Schreder s-a oprit în fața lui Svejk și s-a apucat să-l examineze. Colonelul a rezumat rezultatele examinării sale printr-un cuvânt: — Idiot! — îndrăznesc să raportez, domnule colonel, idiot! răspunse Svejk. Pe ce mizează partenerul când ni se adresează cu niște propuneri? Nu e greu de ghicit: pe acordul nostru. Tot organismul, toate procesele de schimb, tot psihicul este construit pe așa ceva. Și, deodată, noi refuzăm. Cum se simte el atunci? Nu vă puteți imagina? Aduceți-vă aminte cum v-ați simțit când v-ați invitat partenerul (sau partenera) la dans sau la film și v-ați ales cu un refuz! Aduceti-vă aminte cum v-ati simtit când ati fost refuzați la > > 9 9 9 angajarea într-un post, deși știați că nu sunt motive serioase de a fîrefuzat! Desigur, în opinia noastră, facem cum vrem, dar prima mișcare tre­ buie să fie una de amortizare. Atunci rămâne posibilitatea unor contacte productive în viitor. In felul acesta, amortizarea este acordul imediat față de concluzii­ le partenerului. Amortizarea poate fi nemijlocită, amânată & profilactică.

Amortizarea nemijlocită Amortizarea nemijlocită se folosește adesea în procesul de învățare în situațiile de „tatonare psihologică", când vi se fac complimente sau sunteți măguliți, sunteți invitați să colaborați sau vi se dă o „lovitură psihologică". Vă voi da exemple de tehnici de amortizare. In cazul „tatonării psihologice" A: Azi arătați minunat. B: Vă mulțumesc pentru compliment! Chiar că arăt bine.

Ultima propoziție e obligatorie. Unii nu fac sincer complimente, având scopul conștientizat sau nu de a-1 tulbura pe partener. Cu acest răspuns se poate încheia tirul, iar dacă îl suspectați pe partener de nesinceritate, puteți adăuga următoarele: „îmi face o plăcere deosebită să aud asta tocmai de la dumneavoastră, căci nu mă îndoiesc că sunteți sincer." 134

Când sunteți invitați să colaborați A: Vă propunemfuncția de șefde atelier. B: 1) Vă mulțumesc. Sunt de acord. (Dacă sunteți de acord.) 2) Vă mulțumesc pentru propunerea interesantă. Trebuie să mă gândesc și o să vă anunț. (Dacăpresupuneți un răspuns negativ.) Trebuie să spun că un specialist în aikido psihologic își dă acordul după prima propunere. Dacă aceasta nu a fost onestă, totul se aranjează de la sine. Data viitoare nu vor juca astfel cu dumneavoastră. Dacă propunerea e sinceră, vor fi recunoscători pentru răspunsul rapid. Pe de altă parte, când trebuie să faceți cuiva o propunere de serviciu, ea trebuie făcută o singură dată. Să nu uităm regula: „Să convingi înseamnă să siluiești." De regulă un specialist în aikido psihologic nu propune nimic, ci își organizează ac­ tivitatea astfel încât el să fie invitat la chestiunea care îl interesează. în cazul „loviturii psihologice" A: Sunteți un prosti B: Aveți absolută dreptate! (îndepărtarea de lovitură). De regulă sunt suficiente două, trei îndepărtări din fața atacului. Partenerul este pus în starea de „groggy psihologic", e dezorientat, pierdut. Nici numai e nevoie să-1 loviți. Sunt sigur că sunteți oameni cuviincioși, mult-stimații mei cititori! N-o să loviți fără a fi nevoie pe ci­ neva care este deja la pământ. Dacă chiar e nevoie, răspunsul poate con­ tinua în modul următor:

r — Ce repede v-ați dat seama că suntprosti Eu am reușit atâția ani să mă ascund de ceilalți. Cu privirea dumneavoastră pătrunzătoare vă așteaptă un mare viitor! Pur și simplu sunt uimit că până acum șefii nu v-au apreciat cum se cuvine! Pentru a ilustra acest lucru, vă voi descrie o scenă care avut loc în autobuz. Un specialist în aikido psihologic, după ce le-a lăsat să treacă pe re­ prezentantele sexului frumos, s-a înghesuit ultimul în autobuzul supraa­ glomerat. Când s-a închis ușa, a început să caute în numeroasele buzunare 135

(avea o scurtă, pantaloni și sacou) biletele. Și, făcând asta, firesc, a produs oarece disconfort unei doamne ce se afla pe o treaptă mai sus. Deodată a fost aruncată în el „piatra psihologică". Doamna a spus mânioasă: —, O să mai scotociți mult?! Imediat a venit răspunsul de amortizare: — Mult. Mai departe dialogul a continuat așa. Ea: Păi așa puteți să-mi ridicați paltonul în cap! El: Pot. ’

Ea: Nu e nimic de râs. El: Chiar așa, nu e nimic de râs. S-a auzit un râs general. In continuare femeia nu a mai scos niciun cuvânt. Imaginați-vă cât ar fi continuat conflictul dacă la prima replică ar fi urmat răspunsul tradițional: — Aici nu e taxi, puteți să răbdați!

Aici au fost descrise variantele amortizării nemijlocite. Cei care în­ cep să învețe acest procedeu se plâng adesea că, în momentul contactu­ lui, nu apucă să-și dea seama cum să facă amortizarea și răspund în stilul lor obișnuit, conflictual. Problema e că multe dintre șabloanele noastre de comportament funcționează automat, fără a. fi implicată gândirea. In pri­ mul rând trebuie să le suprimați, apoi să vă ascultați cu atenție partene­ rul și să fiți de acord. Aici nu trebuie să compuneți nimic! Să revenim la exemplu de mai sus. Vedeți, el a folosit „energia" partenerei de comunica­ re si nu a inventat niciun cuvânt!

Amortizarea amânată Când amortizarea nemijlocită totuși nu a reușit, se poate folosi amorti­ zarea amânată. Dacă contactul direct al partenerilor s-a terminat, se poate trimite o scrisoare de amortizare. Mi-a cerut ajutor psihologic P., de 42 de ani. Avea o stare de spirit de­ presivă. înainte venise la cursul meu de aikido psihologic șifolosise cu succes procedeele amortizării directe, care i-au permis să-și consolideze serios poziția

136

la serviciu, să pună in practică proiectele sale. Chiar am presupus că P. nu va mai avea neplăceri, așa că vizita lui afost pentru mine oarecum neașteptată. P. mi-a povestit întâmplarea următoare.

în urmă cu un an șijumătate era pasionat de o colegă din departamen­

tul vecin. Inițiativa apropierii venise de la ea. Ea era entuziasmată peste

măsură de eroul nostru, îl compătimea când avea neplăceri. Sub conduce­ rea lui a început să-și însușească metodele elaborate de el, multă vreme le-a stăpânit cu succes și a devenit o discipolă hotărâtă a lui. Tot ea a fost pri­

ma care i-a spus că-l iubește. Deja planificaseră să înceapă să trăiască îm­

preună, când, deodată, totalpe neașteptate pentru el, prietena i-a propus să întrerupă întâlnirile. S-a întâmplat asta la câteva zile după ce lui i se pro­ pusese să treacă in rezervă (P. era militar), dar să rămână în instituție ca angajat liber. Era o neplăcere, dar nu așa de mare, căci P. putea să-și conti­

nue cercetările, deși salariul devenise semnificativ mai mic. Dar ruptura cu prietena a luat-o cape o catastrofă. I se părea că totul s-a prăbușit. Atunci

arfi trebuit să amortizeze, dar el a început să explice relațiile. Asta nu a dus

la nimic și P. a hotărât să nu mai vorbească deloc cu ea, să „depășeascămo­ mentul'1 , pentru că el credea că, în cele din urmă, totul va trece. Așa a trecut

o lună. El nu se văzuse cu ea și începuse să se liniștească. Dar deodată ea a început să-i adreseze lui P. întrebări de serviciufără săfie nevoie de asta și

să-l privească cu tandrețe.

Pentru o vreme relațiile s-au atenuat, dar mai apoi a venit o altă ruptu­

ră. Așa a durat ojumătate de an. în cele din urmă el a înțeles că ea râde de el, dar oricum ceda provocării. Atunci a căpătat o nevroză depresivă manifestă,

în timpul unei alte certe ea i-a spus că defapt nu l-a iubit niciodată. Asta a fop ultima lovitură.

îmi erafoarte clar că nu are niciun rost să-l trimitpe P. pe câmpul de lup­

tă. Atunci am scris împreună o scrisoare de amortizare.

Iată conținutul ei: „Aiperfectă dreptate cu întreruperea întâlnirile noastre. îți mulțumesc pentru plăcerea pe care mi-ai oferit-o, după cum se vede, din milă. Ai jucat

așa de iscusit, că nicio clipă nu am avut îndoiala că nu mă iubești. Tu mi-ai stârnit interesul și nu puteam să nu răspund la sentimentul tău, cum credeam

pe atunci. în el nu era nicio notăfalsă. Scriu așa nu pentru a te întoarce. Acum

este imposibil acest lucru! Dacă o să mai spui o dată că mă iubești, cum o să te pot crede? Acum îmi dau seama cât de greu ți-afost cu mine! Să nu mă iubești 137

și să teporți așa! Și ultima rugăminte. încearcă să nu te mai întâlnești cu mine nici cu probleme de serviciu. Trebuie să mă dezobișnuiesc. Se spune că timpul vindecă, deși deocamdată mi-e greu să cred asta. îți dorescfericire!"

în scrisoare aufostpuse toate scrisorile șifotografiile ei. Imediat după trimiterea scrisorii P. a simțit o mare ușurare. Iar când au

început numeroasele tentative ale prietenei de a reface relațiile, liniștea lui era deja totală.

Cred că nu are niciun rost să facem o analiză detaliată a procedeelor de amortizare din această scrisoare. Aici nu e niciun reproș. Atrag atenția asupra unei nuanțe psihologice fine ce se găsește în propoziția „încearcă să nu te mai întâlnești cu mine nici cu probleme de serviciu". Imediat ce P. i-a cerut cunoștinței sale să nu se mai întâlnească cu el, ea a încercat ime­ diat să îndrepte relația. în comunicare interdicțiile dau un efect bpus. Dacă vrei să obții ceva de la un om, interzice-i asta. Fructul oprit e mereu dulce. Și dimpotrivă, omul încearcă să renunțe la ce i se bagă pe gât. Cum a arătat experiența, în etapele inițiale ale însușirii tehnicii amor­ tizării cel mai bine e să scrii o scrisoare. începătorii se află în mare tul­ burare emoțională și adesea, după o mișcare, două de amortizare trec la vechiul stil conflictual de comunicare. Mai mult, partenerul poate citi scrisoarea de mai multe ori. De fiecare dată va fi într-o stare psihologi­ că diferită. Mai devreme sau mai târziu scrisoarea va produce efectul psi­ hologic necesar. O fată a scris o scrisoare de amortizare. A suferit foarte mult că nu a primit răspuns. El a venit după jumătate de an, dar ce răs­ puns a fost!

Amortizarea profilactică Amortizarea profilactică poate fi folosită în relațiile de la serviciu și din familie, în cazurile în cate conflictul are loc după același stereotip, când amenințările și reproșurile capătă aceeași formă și comportamentul parte­ nerului e cunoscut dinainte. Un model de amortizare profilactică îl găsim va. Aventurile bravului soldat Svejk. Unul dintre eroii cărții, sublocotenentul Dub, când discută cu soldații, spune de regulă: „Mă știți? Nu, nu mă știți! îmi știți numai partea bună, dar o să-mi cunoașteți și partea rea. O să fac să vă dea lacrimile." 138

Odată Svejk a dat de sublocotenentul Dub. — Ce te învârti pe aici? îl întrebă el pe Svejk. Mă știi? — îndrăznesc să vă raportez, nu aș vrea să vă cunosc partea aceea. Sublocotenentul Dub amuți din cauza îndrăznelii, iar Svejk continuă liniștit: — îndrăznesc să vă raportez, vreau să vă știu numai cu partea bună, să nu mă faceți să-mi dea lacrimile, cum ați binevoit să promiteți data trecută. Sublocotenentul Dub avu putere numai să urle: — Valea, canalie, o să mai vorbim noi. In asemenea situații, Carnegie propune: „Spuneți despre dumnea­ voastră tot ce se pregătește să facă acuzatorul dumneavoastră și o să-i luați vântul din pânze." Sau, cum spune proverbul, „Capul plecat sabia nu-1 taie". Voi da numai câteva exemple de amortizare profilactică în viața de fa­ milie si la serviciu. Adjunctul constructorului-șefde la una dintre uzinele mari, un bărbat în vârstă de 38 de ani, căsătorit, cu copii, care mai avea și o viață socială activă,

ne-a povestit la seminarele noastre problema lui. Din cauzafaptului că ajungea târziu acasă, adesea apăreau conflicte cu soția, cu care, în principiu, avea relații bune. Reproșurile aveau următorul

conținut: „Când o să se termine asta? Nu știu dacă am soț sau nu! Dacă copi­ ii au tată sau nu! Ce să zic, ești de neînlocuit! Singur te oferi, iar ei îți dau o grămadă de lucru!"ș.a.m.d. Ascultațipovestirea lui despre un episod care a avut loc înfamilia lui după

ce a studiat o lună in programul KROSS. „Odată, după o altă sosire târzie acasă, am văzut în tăcerea amenințătoare

a soției mele o «tigaie psihologică» și m-am pregătit de luptă.

Dialogul a început cu strigătul: — De ce ai întârziat azi?

In loc dejustificări.am spus: — Draga mea, mă mir de răbdarea ta. Dacă te-aifi comportat așa cum

mă comport eu, de mult nu aș maifi rezistat. Uite și tu ce se întâmplă: alaltă­ ieri am venit târziu, ieri târziu, azi am promis să vin devreme și, ca un fă­ cut, iar am ajuns târziu.

139

Soția (furioasă): Ia mai lasă chestiile tale psihologice! (Ea știa de cur­ surile mele.) Eu (vinovat): Dar ce treabă are aici psihologia? Ai un soț și, în același timp, practic nu-l ai. Copiii nu-și văd tatăl. Aș putea veni mai devreme. Soția (deja nu mai era așa amenințătoare, totuși nemulțumită): Bine,

intră.

Mă dezbrac în tăcere, mă spălpe mâini și mă duc în cameră, mă așez și încep să citesc ceva. In acest timp soția tocmai termină defăcut pateuri. îmi

erafoame, miroseafoarte bine, dar nu m-am dus la bucătărie. Soția a intrat în cameră și, cu oarecare tensiune, m-a întrebat: — De ce nu vii să mănânci? Ia te uită, ai mâncat undeva pe săturate!

Eu (vinovat): Nu, suntfoarteflămând, dar nu meritam. Soția (puțin mai moale): Bine, du-te și mănâncă.

Am mâncat numai un pateu și continuam să staujos.

v

Soția (prudentă): Ce, nu sunt bunepateurile?

Eu (tot vinovat): Ei, nu, pateurile suntfoarte bune, dar nu merit să

mănânc. Soția (moale de tot, chiar blândă): Ei, bine. Mai mănâncă."

Conflictul s-a încheiat. înainte tăcerea putea dura câteva zile.

E uimitor de simplu, dar aproape nimeni nu folosește amortizarea profilactică în relațiile de la locul de muncă! Trebuie să te duci la șef și să-i spui cam așa: „Am venit să mă certați. Știți ce am făcut..." Uite trei exemple. Un client de-ai mei era strungar calificat, dar destul de des era bolnav și

astfel stârnea nemulțumirea șefului, care, într-o discuție între patru ochi, i-a propus să-și dea demisia. După ce afolosit cu succes procedeele luptei psiholo­ gice, clientul s-a simțit bine și încrezător. Și uite la ce s-a gândit. După ce a

muncit bine două săptămâni, a scris o cerere de demisie și, fără să pună data, s-a dus în audiență la șefși a spus următoarele: „înțeleg că amfost o povară, dar acum deja sunt sănătos. Ca să nu mai aveți îndoieli în acest sens, mi-am

adus demisia mea la cerere, nedatat. Mă pun în totalitate la dispoziția dum­ neavoastră. Dacă vă mai înșel încă o dată așteptările, puneți data și dați-mă

afară. “ Șeful s-a uitat uimit la el, cu un interes vădit. A refuzat să ia cererea.

De atunci relațiile dintre șefși subordonat au devenit calde.

140

Și încă un exemplu de amortizare profilactică (de avertizare) la locul de muncă. O ingineră din domeniul tehnicii de securitate, pasionată de psihologie, a decis, în timpul cursurilor de aikido psihologic, să se recalifice în profilul depsi­ hologie inginerească. Pentru aceasta avea nevoie să meargă la niște cursuri de trei ani, cu taxă, la secția de psihologie a universității, iar banii pentru taxă

să-i primească de la serviciu. Uite cum a reușit săfacă asta.

S-a înscris în audiență la director și a intrat ultima. El arăta încordat și

obosit. Ea a început așa: „Sunt ultima și am la dumneavoastră nu o rugăminte, ci o propunere.

Directorul s-a mai relaxatpuțin, iar ea a continuat: — Ar trebui să aducă un mare profit producției, dar mai întâi va trebui să cheltuiți niștefonduri uriașe.

Fața directorului a devenit din nou încordată. Mai departe discuția a decurs așa:

— Dacă nu vețiputea accepta această propunere, nu am nicio pretenție, dar vă rog să mă iertați dinainte pentru îndrăzneală.

Tensiunea s-a dus imediat și el a rugat-o binevoitor să continue. Când ea i-a prezentat esența problemei, el a întrebat cât va costa asta. Când afost ros­

tită suma de 200.000 de ruble, el a început să râdă vesel (întreprinderea avea

o cifră de afaceri de miliarde) și și-a dat acordul: — Ei, ăsta e un mărunțiș!"

Și ultimul exemplu de amortizare psihologică. ~*Un

student careface practică la noi crede că cunoștințele și deprinderile

primite de el la cursurile de aikido psihologic l-au ajutat celpuțin să-și păs-

trez,e sănătatea și aufăcut ca viața lui în armată să nufie așa de grea, dacă nu chiar i-au salvat-o. A nimerit într-un detașament de construcții. Uite una

dintre întâmplările care l-au ajutat să câștige autoritate. „Unitatea noastră mânca de regulă la cantina orașului, pe niște taloane

speciale. în acea zi nu funcționa. Comandantul unității a încercat să orga­ nizeze hrana cu aceste taloane la o altă cantină, dar nu a reușit săfacă asta. Atunci mi-am propus ajutorul. M-am dus la șefa cantinei și i-am spus ur­

mătoarele cuvinte: 141

— Am o rugăminte uriașă la dumneavoastră. Dacă mă refuzați, nu mă

voi supăra pe dumneavoastră, fiindcă îmi dau seama că estefoarte complicat. l-am prezentat esența problemei, am rugat-o să se gândească cum să hră­ nească 12 soldați care arfi cafiii ei. Și ne-a dat de mâncare! Iar mai apoi a dat taloanele la cantina noastră și a primit banii pe ele.“

Rezumat Amortizarea este acordul cu toate afirmațiile adversarului. Se disting trei tipuri de amortizare: nemijlocită, amânată ^profilactică.

Cele mai importante principii ale amortizării: 1. Acceptă liniștit complimentele. 2. Dacă propunerea te mulțumește, fii de acord cu ea de la început. 3. Nu-ți oferi serviciile. Ajută când ți-ai făcut treburile. K4. Propune colaborarea o singură dată. 5. Nu aștepta să înceapă să te critice, critică-te chiar tu. Acum e timpul să ne odihnim, să punem cartea la o parte câteva zile și să încercăm să punem în practică procedeele analizate. Acest lucru va ușura serios receptarea materialului care va fi prezentat în continuare.

2.

Teoria amortizării, puțin plicticoasă, DAR NECESARĂ

Principiul amortizării a fost elaborat pe baza studierii și aplicării practi­ ce a analizei tranzacționale - metodă psihoterapeutică descoperită și elabo­ rată de psihoterapeutul E. Berne în anii 1950-1970. Comunicarea, cum am arătat mai sus, este una dintre cele mai necesare nevoi ale omului. Foamea de comunicare, spune E. Berne, are multe în comun cu foamea de alimen­ te. De aceea aici sunt potrivite niște paralele gastronomice.

Nevoia de comunicare Alimentația rațională trebuie să cuprindă o gamă completă de substanțe nutritive, vitamine, microelemente ș.a.m.d. Deficitul unora dintre ele 142

stârnește un tip de foame corespunzătoare. La fel și comunicarea poate fî completă numai în cazul în care sunt satisfăcute toate nevoile ei - dacă are toate ingredientele. Se disting câteva tipuri de foame de comunicare. Foamea de stimulare se dezvoltă în lipsa excitanților necesari comu­ nicării, adică în situația de singurătate totală. Bebelușii lipsiți de contactul necesar cu oamenii, în contextul caselor de copii, înregistrează schimbări ireversibile la nivelul psihicului, care, în continuare, împiedică adaptarea la viața socială. In condiții de singurătate, un adult care nu are o pregăti­ re specială moare în 5-10 zile.' Dar satisfacerea foamei de stimulare exclusiv nu împlinește comuni­ carea. Astfel, ajunși în delegație într-un oraș de milioane-de locuitori sau într-o stațiune de odihnă populată, putem să încercăm un sentiment acut de singurătate, dacă nu va fi satisfăcut încă un tip de foame comunicațională foamea de cunoaștere. Iată de ce într-un loc nou încercăm să facem noi cunoștințe și prieteni, pentru a-i cunoaște mai apoi! Iată de ce întâmpi­ năm cu bucurie într-un oraș străin un om cu care acasă nu am avut relații apropiate! Dar nici asta nu este suficient. Trebuie să lichidăm și foamea de sa­ tisfacere a nevoii de comunicare. Se dezvoltă atunci când omul e nevoit să comunice cu oameni care nu-1 interesează prea mult, iar comunicarea însăși are un caracter formal. Apoi trebuie să satisfacem foamea de evenimente. Chiar dacă în jur sunt oameni extrem de simpatici, atunci când nu se produce nimic nou se dezvoltă plictiseala. Astfel, ne săturăm de un disc pe care l-am ascultat recent cu mare plăcere. Iată de ce oamenii bârfesc cu plăcere când apare deodatălb poveste scandaloasă despre o cunoștință apropiată. Acest lucru înviorează imediat comunicarea. Mai există si foamea de realizare. E necesar să obținem un rezultat spre care am tins, să ne însușim o deprindere. Omul se bucură când deo­ dată lucrurile încep să meargă bine. Trebuie satisfăcută și foamea de recunoaștere. Astfel, un sportiv ia parte la competiții, chiar dacă la antrenamente a obținut rezultate-record, un scriitor încearcă să publice cartea pe care a scris-o, iar un om de știință să-și susțină lucrarea de doctorat pe care a scris-o. Și aici nu e vorba numai de recompense materiale. 143

Alimentele nu se mănâncă pur și simplu. Preparăm din ele niște fe­ luri de mâncare și putem rămâne nesatisfăcuți dacă nu am mâncat de mult borș sau nu am băut compot. Facem schimb de saluturi (ritualuri), mun­ cim (proceduri), în pauze discutăm (amuzament), iubim, intrăm în con­ flicte. Lipsa unor forme de comunicare poate duce la foamea structurală. De exemplu, ea vine dacă omul doar muncește și nu se distrează deloc. Despre mâncarea gustoasă și sănătoasă se scriu multe cărți. Dar de ce se acordă așa de puțină atenție gastronomiei comunicării?

Comunicarea cu sine (analiză structurală) Un tânăr inginer ține o comunicare la o conferință. Are o poziție a corpului, un anumit vocabular, mimică, pantomimică, gesturi. Este un Adult, un om care apreciază obiectiv realitatea. Vine acasă, iar soția, chiar din prag, îl roagă să ducă gunoiul. Și avem un alt om - un Copil caprici­ os. S-a schimbat totul: poziția corpului, vocabularul, mimica, pantomi­ mica, gesturile. Dimineață, când trebuie să plece la serviciu, fiul varsă din greșeală pe costumul lui deschis la culoare, călcat cu grijă, un pahar de suc de vișine. Și în fața noastră este din nou un alt om, un Părinte amenințător. Când a studiat comportamentul oamenilor, E. Berne a descris trei stări ale Eului de care dispune fiecare om și care, pe rând, iar uneori împreună răzbat în comunicarea exterioară. Stările Eului sunt fenomene psihologi­ ce normale ale personalității umane (Părintele, P-Adultul, A - Copilul, C). (Figura 2.2.) Toate sunt necesare în viață. Copilul e sursa dorințelor noastre, a pasiunilor, nevoilor. Aici avem bucurie, intuiție, creație, fante­ zie, curiozitate, activism spontan. Dar aici sunt și fricile, capriciile, nemulțumirea. Mai mult, în Copil se află toată energia psihică. Pentru cine trăim? Pentru Copil! Poate că este cea mai bună parte a personalității noastre. Adultul e necesar pentru supraviețuire. Copilul vrea, Adultul îndeplinește. Adultul trece strada, se cațără în munți, face impresie, obține hrană, construiește locuința, coase hainele ș.a.m.d. Adultul controlează acțiunile Părintelui și ale Copilului. Dacă acțiunea este îndeplinită des și devine automată, apare Părintele. Este pilotul automat care conduce corect nava noastră în condiții obișnuite fapt ce-1 eliberează pe Adult de luarea unor decizii obișnuite, de rutină -, 144

Părinte

dar reprezintă și frânele care ne rețin automat să avem niște comportamente pripite. Părintele e conștiința noastră. Devizele Copilului sunt vreau, îmi place; cele ale Adultului, are rost, e util; ale Părintelui - trebuie, nu se poate. Și omul e fericit dacă la el vreau, are rost și trebuie au același conținut! De exemplu, eu vreau să scriu cartea asta, are rost să scriu cartea asta și tre­ buie să scriu cartea asta. Dacă dorințele Copilului sunt satisfăcute la timp, par a fi moderate și nu e greu să fie îndeplinite. O întârziere în satisfacerea nevoii duce fie la dispariția ei, fie la exces. Așa se întâmplă, de exemplu, când vine vorba de mâncare: omul devine mâncău sau își pierde pofta de mâncare. Șefii, părinții, profesorii, de fapt, noi toți trebuie să reținem că pro­ gramele Părintelui, mai ales cele căpătate în copilăria timpurie, sunt foar­ te rezistente. Pentru a le distruge e nevoie de multe eforturi, de procedee special. Părintele, în solicitările sale, devine agresiv, îl pune la muncă pe Adult, îi dăunează Copilului, din a cărui energie trăiește chiar și el. O să ilustrez asta cu un exemplu. I-am sfătuit odată pe ascultătorii mei la una dintre lecții să-și serveas­

că musafirii la vreo două ore după ce au venit cu sandvișuri, ceai, bomboane.

Imediat au venitprotestele: „Și atunci cine mai vine la noi? Ce-o să spună des­

pre noi? Cum așa, vin musafirii și eu nu pregătesc o tratație bună?" Presiunea Părintelui e așa de mare, că toate forțele mentale ale Adultului sunt îndrep­

tate spre îndeplinirea unor acțiuni nechibzuite. Cumpără alimente de zece 145

ori mai mult decât e necesar, mănâncă de cinci ori mai mult decât îi e necesar

Copilului. In orice spital vi se va spune că vin cei mai mulți bolnavi cu in­ farct miocardic, ulcer perforat, psihoze alcoolice după sărbători. Așa cum ve­

dem, nu sunt chiar atât de nevinovate programele dure ale Părintelui scăpate

de sub controlulAdultului!

Și din partea Părintelui mai vine un pericol. El adesea are progra­ me puternice de interdicție care împiedică satisfacerea nevoilor pe care le are personalitatea: „Nu te căsători până când termini studiile superioare", „Niciodată nu faci cunoștință cu cineva pe stradă" ș.a.m.d. Pentru o vreme ele îl rețin pe Copil, dar apoi energia nevoilor nesatisfacute distruge ba­ rajul interdicțiilor. Când Copilul (vreau) și Părintele (nu se poate) se cear­ tă, iar Adultul nu-i poate împăca, se dezvoltă un conflict interior, omul e sfâșiat de contradicții. Iar când „nu există armonie între prieteni, lucrurile lor nu se armonizează, din asta nu va ieși o treabă, ci un chin". K Cel care învață lupta psihologică în procesul cursurilor trebuie să-și analizeze conținutul Părintelui, să distrugă limitările inutile și să elabo­ reze noi deprinderi, iar asta se poate foarte bine. Să ne amintim câteva episoade din romanul lui J. London Martin Eden, care ilustrează grăitor lupta dintre Copil și Părinte (conflict interior). în di­ verse etape Adultul trece când de partea Copilului, când de cea a Părintelui. Martin Eden ajunge pentru prima dată la familia Morse. înainte de a trece pragul casei, și-a tras stângaci șapca din cap. în holul spațios parcă nu se afla la locul potrivit. Nu știa ce să facă cu șapca sa și deja se pregătea s-o îndese în buzunar, dar între timp Arthur i-a luat șapca din mâini, și a făcut asta așa de simplu și de firesc, că băiatul a fost mișcat. Camerele uriașe păreau înghesuite pentru pasul lui mare - tot timpul se temea să nu agațe cu umărul vreun toc de ușă sau să dea jos vreun bibe­ lou de pe șemineu. Mâinile lui mari se legănau neajutorate, nu știa ce să facă cu ele. Și când i s-a părut că, uite, acum va atinge cartea de pe masă, a sărit înapoi ca un cal speriat și era cât pe ce să dărâme scăunelul de lân­ gă pian. Picături de sudoare i-au apărut pe frunte și, după ce s-a oprit, și-a șters fața cu batista, a privit camera cu o privire concentrată, dar în această privire încă era neliniște, de parcă ar fi fost un animal sălbatic ce se temea de o capcană. Era înconjurat de necunoscut, se temea de ceea ce-1 aștepta, nu știa ce să facă. 146

Ce e interesant aici din punctul de vedere al analizei structurale? Martin Eden a ajuns într-o situație necunoscută. In programul Părintelui lui nu existau șabloane de comportament necesare unei astfel de situații. Și, deși Martin arăta stângaci, doar el avea părerea asta, nu și Arthur, al cărui comportament era „simplu și firesc", pentru că era impus de Părinte. Dar uite, a venit Ruth. Ea vorbea liber și ușor (Părintele). Din prezen­ tarea ulterioară se vede că, fără să stea pe gânduri, ea expunea opinia me­ diului în care trăia. Dar deodată a prins privirea lui arzătoare. Până atunci niciun bărbat nu o privise așa, și acea privire a tulburat-o. S-a poticnit și a tăcut. Deodată o părăsise firul gândurilor. Omul acel a speriat-o și, în același timp, nu se știe de ce, i-a făcut plăcere să fie privită așa (Copilul). Deprinderile insuflate de educație o avertizau în fața pericolului și pute­ rii acestui farmec viclean (Părintele); dar instinctul îi răsuna în sânge, cerându-i să uite cine este si ce este si să se uite în direcția musafirului din altă lume (Copilul). Și cât timp Martin Eden vorbea, Ruth îl privea cu entuziasm. Focul lui o încălzea. A simțit pentru prima oară că trăise până atunci fără să simtă căldura. Voia să se lipească de omul puternic, aprins, în care clocotea un vulcan de forță și sănătate (Copilul). Dorința aceasta era așa de puterni­ că, încât abia și-o putea reține (Adultul și Părintele). Dar, în același timp, ceva o îndepărta de Martin (Părintele). O îndepărtau mâinile acelea ră­ nite în pielea cărora parcă se instalase murdăria cotidiană, mușchii aceia umflați, gâtul frecat de guler. Grosolănia lui o speria. Fiecare cuvânt gro­ solan îi ofensa auzul (Părintele). Și totuși, era atrasă de el cu o forță sa­ tanică, după cum i se părea. Tot ce se aflase ferm până atunci în mintea ei a început deodată să se clatine. Viața lui răsturna toate reprezentările convenționale cu care se obișnuise Ruth. Viața deja nu i se mai părea ceva serios și greu, ci mai degrabă o jucărie cu care e plăcut să te joci puțin, să o întorci în toate părțile, dar pe care poți s-o dai înapoi fără vreo părere de rău deosebită. „Uite, joacă-te“, îi spunea o voce interioară, „lipește-te de el, dacă vrei așa de mult, cuprinde-1 pe după gât" (Copilul). O îngro­ zea ușurătatea acestor imbolduri, dar degeaba se forța să se gândească la curățenia proprie, la cultură, la tot ce o deosebea de el. Uitându-se în jur, Ruth a văzut că și ceilalți îl ascultă ca vrăjiți, dar în ochii mamei a citit aceeași groază, entuziasmată, dar totuși groază, și asta i-a dat putere. Da, omul acela care a venit din întuneric era o făptură a răului. Ruth era gata 147

să se bazeze pe rațiunea mamei, așa cum se obișnuise să se bazeze mereu. Flacăra lui Martin a încetat s-o mai ardă și teama pe care el i-o insuflase și-a pierdut intensitatea (Părintele). Martin Eden s-a îndrăgostit de Ruth și a decis să se insereze în mediul lor. A reușit să-și rescrie programul Părintelui său, să-1 îmbogățească cu cunoștințe pe Adult. După un an, la un dineu la Ruth, Martin discuta cu contabilul șef vreo cincisprezece minute, iar Ruth nu-și putea lua ochii de la iubitul său. Ochii lui nu sclipiseră niciodată, obrajii nu se înroșiseră ni­ ciodată și Ruth era uimită de calmul cu care discuta el (Părintele care este puțin ajutat de Adult). Dar uite, discuția îl interesa. Martin nu dădea din mâini, dar Ruth, chițibușară, remarcă o strălucire deosebită în ochii lui, că vocea treptat începe să se ridice și în obraji îi vine culoarea (Copilul). Dar Martin se gândea acum prea puțin la buna-cuviință exterioară! El vedea ce priceput și bine educat e interlocutorul lui (Adultul și Copilul pe care îl ajută nu prea insistent Părintele). KTreptat, pe măsura formării unui nou program al Părintelui, Adultul Martin se eliberează din ce în ce mai mult de munca de rutină si începe să se descurce în tot felul de situații și cu iubita lui. Martin a înțeles că pentru Ruth „bucuria creației" sunt vorbe goale. Ea, e adevăratele fo­ losea des în discuții, și pentru prima dată la ea a auzit Martin despre bu­ curia creației. Ea citise despre asta, auzise la cursurile profesorilor de la universitate, chiar menționase conceptul, când își dăduse examenele pen­ tru licență în artă. Dar îi erau străine gândul original, orice pornire crea­ toare, și putea doar sa repete ceea ce învățase de la alții. De aceea nu putea aprecia creația logodnicului ei, nu-și putea imagina că poți să fii scriitor fără să ai diplomă (Părintele). Adultul Martin nu-i poate asigura lui Ruth starea materială necesară. Când Martin ajunge într-o poveste scandaloasă, Părintele interior al lui Ruth și părinții fiziologici îl înving pe Copilul ei. Are loc ruperea relațiilor. Pentru Martin asta se încheie tragic. Fostul Părinte a fost distrus și nu mai poate să-1 apere așa cum o apărase pe Ruth Părintele ei, chiar dacă a privat-o de fericire. Pentru Copilul lui numai creația nu era de ajuns. El își pierduse cercul obișnuit de comunicare, nu obținuse un altul, își pierdu­ se iubirea. A urmat o foame comunicațională acută, deși în jur erau mulți oameni. Martin nu a reușit să-și ferească Copilul de depresie. 148

Comunicarea cu partenerul (analiză tranzacțională) Tranzacții paralele în fiecare dintre noi locuiesc trei oameni care adesea nu se împacă unul cu altul. Când oamenii se află la un loc, mai devreme sau mai târziu în­ cep să comunice. Dacă A i se adresează lui B, atunci el trimite un stimul comunicațional. (Figura 2.3.) Stimul

Figura 2.3 B îi răspunde. Este un răspuns comunicațional. Stimulul și răspunsul sunt o tranzacție, unitatea de comunicare. în felul acesta, comunicarea poate fi privită ca o serie de tranzacții. Răspunsul lui B devine un stimul pentru A. Când doi oameni comunică, intră unul cu altul în relații sistemice. Dacă A începe comunicarea, iar B îi răspunde, acțiunile ulterioare ale lui A depind de răspunsul lui B. Și acum, dragi cititori, și noi ne aflăm în relații sistemice. Reacțiile dumneavoastră depind de ce am scris, dar și acțiunile mele viitoare depind de reacțiile dumneavoastră. Dacă vă place cartea, o s-o recomandați altora și tirajul se va epuiza repede, iar eu mă apuc sălcriu o nouă carte. Dacă ceea ce am scris aici nu vă stârnește -inte­

res, acțiunile mele vor fi altele. Scopul analizei tranzacționale constă în explicarea următoarei chesti­ uni: ce stare a eului lui A a transmis stimulul de comunicare și ce stare a eului lui B a dat răspunsul. Adult-Adult: A: Cât e ceasul? B: Opt fără un sfert. 149

Părinte - Părinte A: Elevii nu vor deloc sa învețe. B. Da, înainte curiozitatea lor era mai mare.

Copil - Copil: A: Dar ce-ar fi dacă de la ultima lecție ne-am duce la film? B: Da, e o idee bună.

Acestea sunt tranzacții paralele de tipul întâi. (Figura 2.4.) Aici nu există conflict și niciodată nu va fi. Pe linia A-A lucrăm, facem schimb de informații, pe linia C-C iubim, ne distrăm, pe linia P-P bârfim. Tranzacțiile acestea decurg astfel încât din perspectivă psihologică partene­ rii sunt egali unul cu celălalt. Sunt tranzacții ale unui echilibru psihologic.

Figura 2.4

150

b

a

Figura 2.5

Al doilea tip de tranzacții paralele apare în situația protecției, presi­ unii, grijii (P - C) sau de neajutorare, capriciu, entuziasm (C - P). (Figura 2.5.) Sunt tranzacții ale unui dezechilibru psihologic. Uneori asemenea relații pot dura destul de mult. Tatăl îl protejează pe băiat, șeful îi tiranizează pe subordonați. Copiii sunt nevoiți, până la o anumită vârstă, să sufere pre­ siunea părinților, subordonatul - să îndure ironiile șefului. Dar neapărat o să vină un moment în care unul se va sătura să protejeze, iar altul, să fie protejat. Cineva nu va mai suporta tirania. Se poate calcula dinainte când aceste relații se vor încheia cu o ruptu­ ră. Haideți să ne gândim: când? Nu e greu de ghicit că aceste relații sunt menținute prin legăturile existente la nivelul A-A. E clar că se și termi­ nă atunci când relațiile A-A se epuizează, adică ruptura se produce când copiii nu vor mai depinde material de părinți, iar subordonatul va primi o calificare înaltă și bunuri materiale. E?acă relațiile se păstrează și după aceasta, atunci neapărat se dezvol­ tă conflictul, începe lupta. Ca pe o balanță dezechilibrată, cel care a fost jos se va strădui să se ridice și să-1 lase jos pe cel care a fost sus. In mani­ festările extreme relațiile P-C sunt unele de sclavie și tiranie. Să le pri­ vim mai în detaliu. La ce se gândește un sclav? Evident, la libertate! El se gândește și vi­ sează că va deveni tiran. Sclavia și tirania nu sunt atât niște relații exterioa­ re, cât o stare a sufletului. In fiecare rob se află un tiran, iar în tiran - un rob. Poți fi formal rob, dar în suflet să fii liber. Când filosoful Diogene a fost luat în robie și expus la vânzare, un cumpărător potențial l-a întrebat: 151

— Ce poți să faci? Diogene a răspuns: — Să stăpânesc peste oameni! Apoi l-a rugat pe crainic: — Anunță, cine vrea să cumpere un stăpân? Analizați-vă relațiile din familie și de la locul de muncă. Dacă va aflați în poziție de sclav, tehnica amortizării vă va permite să vă simțiți un om liber și să ieșiți din dependența de asupritorul dumneavoastră, chiar dacă vă este șef. Dacă vă aflați în poziție de tiran, pentru stabilirea relațiilor de egalitate trebuie să folosiți tehnici speciale. R. a fost adus la mine de relații încordate cu fiul mai mare de 12 ani, care în acel moment termina clasa a șasea. Performanțele lui la învățătură erau demonstrate de următorul fapt: pe o pagină din caietul de rusă une­ ori avea până la treizeci de greșeli. Reproșurile și amenințările cje genul „Ce-o să iasă din tine? Cine va avea nevoie de tine? O să ajungi mătură­ tor! Uite cum te-au învățat părinții tăi“ ș.a.m.d. nu au avut niciun efect. Era imposibil să-1 pui să verifice măcar o dată cele scrise. Părinții au fost chemați la școală. După o altă „muștruluială" acasă starea de spirit s-a înrăutățit > si > mai mult. Analiza situației arată ca aici a avut loc o tranzacție paralelă de tipul al doilea în varianta sclav-tiran. în momentul în care tatăl a venit la KROSS, aceste relații erau deja nemulțumitoare pentru ambele părți, se epuizase­ ră. Ar fî fost corect ca relațiile să fie trecute imediat pe linia A-A? Sigur că nu! Din punct de vedere strategic în acest caz ar fi bine să se facă ast­ fel încât tatăl să ajungă, pentru o vreme, în sclavia psihologică, iar fiul să fie mai atent când își face lecțiile, adică tatăl să treacă în jos pe poziția Copilului, iar fiul să se ridice în poziția de Părinte. Iar dacă ajunge pe poziția Părintelui, fiul va face ca tatăl. După ce a fost găsită o strategie a apărut și procedeul tactic. Deja am spus că, cu cât îi interzici mai mult ceva unui om, cu atât o să vrea să facă acel lucru. Și dacă îi ceri ceva, tocmai asta nu va dori să facă. Iată de ce fiul lui R. refuza să-și verifice temele. Doar era pus să facă asta! Astfel, în primul rând nu trebuie să obligi, să ameninți, să interzici! Aș face din asta principala deviză în educarea copiilor. Cu cât sunt mai puține interdicții și obligații, cu atât mai bune sunt relațiile. Acum ascultați po­ vestirea lui R. 152

„Când amfăcut cunoștință cu teoria comunicării și tehnica amortizării,

m-am dus lafiu și i-am spus provocator: — Ești slab! Uite, eu pot să scriufără nicio greșeală!

Cred că astfel am reușit să cobor în poziția Copilului. Mai mult, deja știam principiulproiecției: Dacă omulface greșeli, e convins că și alții vorface greșeli. De aceea, știam dinainte cum va decurge discuția noastră.

Fiul: Nu se poate. Eu: Pot săpun pariu. Pentru fiecare greșeală pe care o găsești la mine o

- să-ți plătesc 10 copeici. Fiul: Fărăpăcăleală? Eu: Te-am păcălit eu vreodată?

în prezența soției și a mezinului, după toate regulile copiilor din curtea

noastră, am pus pariu. Am transcris textul lui cu greșeli cu tot și i l-am dat să-l verifice. Nu am văzut niciodată cafiul meu să lucreze cu atât entuziasm!

La propunerea de afolosi dicționarul ortografic școlar a răspuns cu un refuz categoric. A luat dicționarul mare, de 102.000 de cuvinte și a verificatfieca­ re cuvânt. Cum găsea o greșeală, spunea ceva de genul:

— Tată, mă mir că ți-au dat bacalaureatul! Și ai mai luat și medalie?

Ce e scrisul ăsta.1? Cum de te mai țin la serviciu? Pefață avea o expresie disprețuitoare, superioară. Soția afirma că e co­

pia mea. La drept vorbind, nu-mi plăcea cum eram. Și imediat mi-au ajuns la suflet unele principii ale psihologiei despre regulile educației: cuvintele nu

educă; copiii devin lafel ca părinții lor, numai că mai rău; copiilor trebuie să le arăți cum se trăiește, nu să le povestești.

M-am apucat de studierea psihologiei. Am început să printez regulile co­ municării și i le-am datfiului să le verifice. Amfăcut multe greșeli, iarfiul

le-a găsitpe toate. în treacăt a învățat și regulile comunicării. Ce credeți, dacă l-așfi obligat săfacă asta, așfi obținut ceva? Treptat, comportareafiului a

devenit mai bună, iar peste trei luni deja nu maifăcea greșeli. în clasă le po­

vestea colegilor despre informațiile primite. Peste un an deja era elev eminent. Relațiile noastre s-au reglat și au luat caracter de colaborare. Fiul a început să

fie sincer cu mine. Recunoașteți, asta e o mare realizare. Dar mai apoi ne-am apropiat din ce în ce mai mult. Odată mi-a cerut bani de buzunar, i-ampropus

să-i câștige singur, pentru că înfamilie nu sunt bani de prisos. Afost de acord, dar a spus că nu știe unde să găsească de lucru. Foloseam serviciile unei dacti­

lografe și i-am propus săfacă treaba asta în aceleași condiții deplată. Timp de

153

o lună a câștigat cu mare greutate 10 ruble, a cumpărat ojucărie care s-a stri­ cat a doua zi. Am reținut-o pe soție de la dojeni inutile. El sufereafoarte tare, dar nu a început să plângă, ci a spus oftând greu:

— Ca să vezi! Am muncit atât și am cumpărat o porcărie. Așa amfost scăpați în viitor de motorete, haine defirmă, casetofoane. Nu,

îi mai cumpăram câte ceva, dar cheltuiam dupăposibilitățile noastre materia­

le. Cursurile de psihologie au dat și un efect material semnificativ."

Astfel, dragi cititori, deja vă este clară baza teoretică a principiului amortizării. Trebuie să vedeți pe ce poziție se află partenerul dumnea­ voastră și să știți în ce stare a eului dumneavoastră a fost trimis stimu­ lul comunicațional. Răspunsul dumneavoastră trebuie să fie paralel. „Mângâierile psihologice" merg pe linia C -P, propunerile de colaborare pe linia A-A, iar „loviturile psihologice" pe linia P-C. v Mai jos o să indic câteva semne după care veți putea diagnostica repe­ de starea în care se află partenerul dumneavoastră. Părintele. Degetul arătător, o figură ce amintește de litera I. Pe față i se citește superioritate sau dispreț, adesea un zâmbet strâmb. O privire în jos, grea. Când stă, se lasă pe spătar. Ii este totul clar, știe un secret care e inaccesibil celorlalți. Ii plac adevărurile evidente și expresiile: „Nu su­ port asta!", „Să fie făcut imediat!", „Oare e greu de priceput?", „Și un cal înțelege!", „Aici nu aveți deloc dreptate", „Nu sunt de acord categoric cu asta", „Ce idiot a gândit asta?", „Nu m-ați înțeles!", „Cine face așa?", „De câte ori să vă spun?", „Sunteți obligat...", „Cum de nu vă e rușine!", „Nu se poate...", „In niciun caz" ș.a.m.d. Adultul. Privirea e îndreptată spre obiect, corpul parcă vine în față, ochii sunt puțin mari sau îngustați. Pe față i se citește atenția. Folosește expresiile: „Vă rog să mă scuzați, nu v-am înțeles, explicați, vă rog, încă 6 dată", „Probabil nu am explicat clar, de aceea am fost refuzat", „Cum planificați să faceți lucrarea aceasta?" ș.a.m.d. Copilul. Și poziția, și expresia feței corespund stării interioare bucurie, tristețe, frică, neliniște ș.a.m.d. Exclamă adesea: „Minunat!", „Remarcabil!", „Vreau!", „Nu vreau!", „M-am săturat!", „Mi-e lehamite!", „Ducă-se totul dracului!", „N-are decât să ardă!", „Nu, pur și simplu sunteți încântătoare!", „Vă iubesc!", „Nu sunt de acord în niciun caz!", „Ce-mi tre­ buie mie asta?", „Când o să se termine totul?" ș.a.m.d. 154

Tranzacții încrucișate (mecanismele conflictului) Orice om, chiar cel mai conflictual, nu e tot timpul în conflict. Prin ur­ mare, amortizează, intră în comunicarea care are caracterul unor tranzacții consecutive. Dacă oamenii nu s-ar comporta măcar o dată corect, ar pieri. Conflictul se desfășoară prin tranzacții încrucișate. (Figura 2.6.)

Figura 2.6 în familie (exemplu clasic al lui E. Berne): Soțul: Draga mea, nu-mi spui unde sunt butonii? (A-A) Soția: 1) Doar nu ești mic, e timpul să știi și tu unde sunt butonii tăi! 2) Acolo unde i-ai pus! (P-C). în magazin:

Cumpărătorul: Puteți să-mi spuneți cât costă un kilogram de salam? (A-A) Vânzătorul: Ce, nu vedeți? (P-C). La serviciu: A. : Puteți să-mi spuneți ce marcă e mai bună la capitolul ăsta? (A-A) B. : Ar fi timpul să știți și dumneavoastră lucruri elementare! (P-C).

Mai departe discuția din familie poate curge în felul următor: Soțul: Dacă în casă ar fi ordine, mi-aș putea găsi butonii! (P-C) Soția: Dacă m-ai ajuta puțin, aș putea să mă descurc cu gospodăria! (P-C) ’ 155

Soțul: Doar nu avem o gospodărie așa de mare. Fii mai îndemânati­ că. Dacă mama ta nu te-ar fi răsfățat în copilărie, te-ai fi descurcat. Vezi și tu că nu am când! (P-C) Soția: Dacă mama ta te-ar fi învățat s-o ajuți, nu ți-ar fi adus micul dejun la pat, ai fi găsit timp să mă ajuți! (P-C) Mersul ulterior al evenimentelor e clar: vor fi luate pe rând toate ru­ dele până la a șaptea spiță, își vor reaminti toate ofensele aduse unul altu­ ia. Nu este exclus ca unuia dintre ei să-i crească tensiunea și să fie nevoit să abandoneze lupta. Apoi o să caute butonii împreună. Oare nu ar fi fost mai bine să facă asta de la început? Haideți să vedem schema conflictului. (Figura 2.7.)

Figura 2.7

Prima mișcare a bărbatului e pe linia A-A. Dar, după cum se vede, soția are un Copil foarte supărăcios și un Părinte puternic, dar poate că ea a fost „montată" în altă parte (de exemplu, la serviciu). De aceea a luat rugămintea soțului ca o presiune asupra Copilului. De regulă cine ia par­ tea Copilului? Desigur, Părintele. Uite, Părintele ei a sărit în apărarea lui, împingându-1 în plan secund pe Adult. Același lucru s-a întâmplat și cu soțul. Soția l-a împuns pe Copilul soțului. Asta a făcut ca energia celui din urmă să ajungă la Părinte, care a început să vină cu reproșuri și să-l înțepe pe Copilul soției, care și-a „stârnit" Părintele. E clar că scandalul continuă până când se termină energia Copilului unuia dintre parteneri. De fapt, conflictul psihologic merge până la distrugere. Sau cineva părăsește câmpul de luptă, sau se dezvoltă o boală. Uneori unul dintre parteneri e obligat să cedeze, dar practic asta nu rezolvă multe, pentru că 156

nu e vorba de o liniște interioară. Mulți consideră că au o pregătirepsihologi­ că bună, fiindcă reușesc săfie imperturbabili în exterior, chiar dacă în interior sunt tensionați. Dar asta e calea spre boală! Iar acum să revenim la structura conflictului psihologic. Aici sunt puse în acțiune toate aspectele personalității. In comunicarea exterioară sunt șase oameni. E o nebunie! Se explică relațiile: Părintele soției s-a încăierat cu Copilul soțului. Copilul soțului își explică relațiile cu Părintele soției, vo­ cea liniștită a Adultului soțului și soției nu se aude, e acoperită de strigătele *- Părintelui și de plânsul Copilului. Dar numai Adultul își face treaba! Insă scandalul ia acea energie care trebuie să meargă spre activitatea producti­ vă. Nu se poate ca, în același timp, să faci și scandal și să muncești. în tim­ pul conflictului lucrul stă pe loc. Doar oricum va trebui să caute butonii. Nu sunt deloc împotriva conflictelor. Dar sunt necesare conflictele profesionale care merg pe linia A-A. Astfel se precizează poziții, opinii, oamenii se apropie mai mult unul de altul. Dar ce s-a întâmplat cu eroii noștri în magazin? Dacă Părintele cum­ părătorului e slăbuț, Copilul lui va începe să plângă și va pleca din maga­ zin fără cumpărături, dând vina pe viață. Dar dacă Părintele lui e la fel de puternic ca Părintele vânzătorului, atunci dialogul va decurge în felul următor:

Cumpărătorul: Mă mai întreabă dacă am ochi! Nu știu dacă tu ai ochi! Știu eu cu ce vă ocupați voi aici toată ziua, în timp ce eu trag la jug! (P-C). Vânzătorul: Ca să vezi ce mai priceput a apărut. Vino în locul meu! (P-C).

Continuarea discuției puteți să v-o imaginați. Cel mai adesea în con­ flict se implică cei de la coadă, care se împart în două. Unii, îl sprijină pe vânzător, alții - pe cumpărător. Dar lucrul cel mai important e că totuși vânzătorul spune prețul! Nu ar fi fost mai bine s-o fi făcut de la început? La serviciu lucrurile sunt mai complicate. Dacă la serviciu A depinde de B, el poate să tacă, dar emoțiile negative, mai ales dacă asemenea întâmplări au loc des, se vor acumula la A. Conflictul se va dezamorsa atunci când A va ieși de sub influența lui B, iar B va admite că nu a procedat corect. în situațiile descrise, Soțul, Cumpărătorul și A se consideră partea afectată. Dar cu toate acestea ar fi putut ieși onorabil din situație dacă ar fi stăpânit tehnica amortizării. Cum ar fi decurs atunci dialogul? 157

în familie: Soțul: Da, nu sunt mic, demult ar fi trebuit să știu unde sunt butonii mei. Dar uite, vezi că nu sunt deloc independent. Tu ești așa de pricepu­ tă. Tu știi tot. Cred că o să mă înveți și pe mine cum să fac ș.a.m.d. (C-P).

în magazin: Cumpărătorul: Chiar că nu am ochi. Dar dumneavoastră aveți ochi minunați și o să-mi spuneți acum cât costă un kilogram de salam (C-P). (Am fost martorul acestei scene. Toți cei de la coadă au râs. Vânzătorul, tulburat, a spus prețul mărfii.)

La serviciu: A.: Intr-adevăr, ar fi fost timpul să știu asta. Dar câtă răbdare aveți dumneavoastră să repetați de o mie de ori același lucru! (C-P) v In toate aceste răspunsuri de amortizare Copilul eroilor noștri a răs­ puns Părintelui ofensatorilor. Dar acțiunile Copilului au fost conduse de Adult. Sper că într-o serie de întâmplări ați reușit să faceți amortizarea. Totuși, uneori treceți la vechiul stil de comunicare, nu? Nu vă grăbiți să vă acuzați. Prin etapa aceasta trec toți cei care învață lupta psihologică. Doar mulți dintre dumneavoastră au trăit cu dorința de a comanda, iar aici, cel puțin în exterior, trebuie să te supui. Doar n-o să iasă imediat, pentru că nu exis­ tă flexibilitatea psihologică necesară. Priviți încă o dată Figura 2.5. Locurile în care Adultul e unit cu Părintele și Copilul pot fi numite „articulațiile sufletului". Ele asigură flexibilitatea psihologică, relațiile reciproce dintre aceste părți se schimbă ușor. Dacă lipsește însă flexibilitatea psihologică, „articulațiile sufletului" (Figura 2.8) se unesc. Părintele și Copilul blochează câmpul de activita­ te destinat Adultului. Atunci Adultul are o activitate neproductivă. Nu sunt bani, dar Părintele cere să faci tratații, să organizezi o masă bogată. Nu există un pericol real, dar Copilul cere eforturi suplimentare pentru o protecție inutilă. Dacă Adultul e mereu ocupat cu treburile Părintelui (prejudecățile) sau ale Copilului (temeri, iluzii), își pierde independența și nu mai înțelege ce se întâmplă în lumea exterioară, devine un înregistrator al evenimentelor. „Am înțeles tot, dar nu pot să fac nimic..." 158

p A C Figura 2.8 In felul aceasta, prima sarcină a celui care studiază lupta psihologică este să dispună de capacitatea de a rămâne pe poziția de Adult. Ce tre­ buie să facă pentru asta? Cum să refaci mobilitatea articulațiilor sufletului? Cum să rămâi un Adult obiectiv? Thomas Harris ne sfătuiește să fim sensi­ bili la semnalele Părintelui și ale Copilului, care lucrează în regim automat. Să așteptăm puțin în caz de îndoială. E util să fie programate în Adult în­ trebările: „Oare e adevărat?", „Oare se poate face asta?", „De unde am luat ideea asta?“. Când aveți o stare de spirit proastă, întrebați de ce Părintele dumneavoastră îl bate pe Copilul dumneavoastră. Neapărat acordați timp pentru luarea unor decizii serioase. Adultul dumneavoastră trebuie să fie antrenat serios. In timpul furtunii nu poți învăța să navighezi. Și încă o sarcină - împingeți partenerul de comunicare în poziția Adult. Cel mai adesea va trebui să faceți asta la serviciu, când primiți de la șef o dispoziție categorică a cărei îndeplinire nu pare posibilă. De regu­ lă ea se desfășoară pe linia P-C. Prima mișcare e amortizarea, apoi e pusă întrebarea profesională. In felul acesta se stimulează gândirea parteneru­ lui de^omunicare și el se pune în poziția de Adult. Șeful: Faceți imediat asta! (P-C) Subordonatul: Bine. (C-P). Dar cum? (A-A) Șeful: Gândiți-vă și dumneavoastră! De ce sunteți aici? (P-C) Subordonatul: Dacă aș putea gândi așa ca dumneavoastră, atunci eu aș fi șef, iar dumneavoastră subordonat (C-P).

De regulă, după două, trei mișcări de amortizare (Copilul șefului nu este afectat în acest timp), energia Părintelui se epuizează, iar pentru că nu vine altă energie, partenerul coboară pe poziția Adultului. 159

în timpul discuției trebuie să priviți mereu în ochii partenerului aceasta este poziția Adultului, în cel mai rău în sus, parcă v-ați pune la mila lui - e poziția Copilului. în niciun caz nu priviți în jos. Aceasta este poziția Părintelui atacator.

Rezumat în fiecare dintre noi există trei stări ale eului: Părintele, Adultul și Copilul. Unitatea de comunicare este tranzacția formată din stimul și răspuns. In cazul tranzacțiilor paralele comunicarea durează mult (prima lege a comunicării), în cazul celor încrucișate încetează și se dezvoltă conflic­ tul (a doua lege a comunicării). La baza principiului amortizării se află capacitatea de a stabili direcția stimulului și de a da răspunsul în direcția opusă. v Comunicarea profesională merge pe linia A-A. Pentru a-1 împinge pe partener în poziția Adultului mai întâi trebuie să fii de acord cu el, apoi să-i pui întrebarea.

3. Amortizarea particulară Amortizarea la serviciu Din punctul meu de vedere, un conducător „încăpățânat" - adică unul care strigă, amenință, cere, pedepsește, se răzbună, te urmărește - e un con­ ducător prost. în primul rând, el nu gândește, pentru că se află în poziția Părintelui, în al doilea rând, stimulând Copilul subordonatului, blochea­ ză rațiunea acestuia si-i condamnă la eșec activitatea. 5 f ) Un conducător inteligent explică, pune probleme, ascultă opinia altuia, susține inițiativa subordonaților și, de regulă, se află în poziția Adultului. Se creează impresia că el nu comandă, ci este comandat. Un asemenea con­ ducător poate pleca liniștit în concediu și absența lui nu se va resimți nega­ tiv asupra stării lucrurilor. Dar să vorbim despre subordonați. S., profesor de matematică la universitate (apropo, matematicienii, de re­

gulă, își însușesc ușorprincipiul amortizării), era în conflict cu șeful de catedră.

160

La sfatul unor cunoștințe a venit la mine la o consultație. Ultimul conflict a

apărut așa. O dată pe lună catedraface o conferință la care vin matematicieni

din alte universități; se adună circa 150 de persoane. S. a intrat în amfitea­ tru cu cinci minute înainte de începutul conferinței. In sală nu era prea curat, dar el nu avea nicio legătură cu curățenia.

în acest moment a apărut șeful de catedră, T., și au avut următorul dialog: T. (încordat): Ia uitați-vă ce mizerie el

S. (nedumerit): Dar asta nu e obligația mea. T. (cu o iritarefățișă): Dumneavoastră puteți să trecețipe lângă mizerie, eu nu! Eu singur trebuie să mă gândesc la toate!

S. (plecăndu-și capul și privindpe sub sprâncene): Și ce trebuia săfac eu? T. (enervat): Nu puteați să vă îngrijiți de curățenie? Doar nu vă scădea rangul dacăfăceați curat! După aceea S. s-a plâns prietenului său:

— Uite ce mai prost bătrân! Ce s-a legat de mine? Nu știe cine răspun­ de la noi de curățenie?!

Haideți să analizăm structura psihologică a acestui dialog și să gă­ sim greșeala lui S. Greșeala partenerului e evidentă, ea nu are pentru noi prea mare importanță. T. a arătat că e mizerie în amfiteatru (A-A). Iar S. a început să vorbească despre obligațiile funcționale ale angajaților. Le cunoștea șeful catedrei? Sigur că da. De aceea orientarea vectorului răspun­ sului a fost P-C. Conținutul psihologic al unui asemenea răspuns: „Uite ce mai prost bătrân! Oare tu nu știi că nu profesorii fac curat în amfiteatru?" In felul acesta, comunicarea a decurs prin tranzacții care se intersectea­ ză. S. înțepat pe Copilul lui T., acesta a dat energie poziției Părintelui, de unde a venit înțepătura în Copilul lui S. In plângerea lui S. către pri­ eten, când el i-a spus șefului „prost bătrân", conținutul psihologic ascuns a devenit clar. O asemenea analiză a fost pentru S. baza pentru elaborarea tehnicii amortizării. Când, peste o lună, afost organizată o nouă conferință, S. cu cinci minu­ te înainte de începere a ocupat ultimul loc pe interval. în amfiteatru a intrat

T. De data aceasta dialogul a decurs așa:

T. (încordat): Uitați, e mizerie! 161

S. (privind chiar în ochii lui T): Da, e mizerie! Pefața lui T. e nedumerire. Tace.

S. (continuă compătimitor): Uite, vedeți, pe nimeni nu interesează onoa­

rea colectivului. Toți trec pe lângă mizerie! Trebuie ca dumneavoastră să vă gândiți la tot! T. tace, dar tulburarea se transformă în nedumerire. Se simte că nu știe

deloc ce să răspundă. S. (continuă deja entuziasmat. Și-a dat seama că inițiativa e in mâinile lui): Dacă așfi venit cu douăzeci de minute mai devreme, m-așfi ocupat de curățenie. In cel mai rău caz, așfifăcut singur curățenie. Nu așfi pățit nimic!

T. (venindu-și puțin în fire, cu încordare crescândă): Asta mai lipsea!

Știu cine trebuie săfacă asta! Rugați-o să treacă pe la mine după prelegere pe Ludmila Prokofievna (laboranta care răspundea de curățenia din amfiteatru.).

E destul de simplu să comentați acest dialog. Aici se urmăresc ușor procedeele amortizării directe și profilactice. Merită analiza numai ulti­ ma replică a lui S. și răspunsul primit la ea. S. a folosit corect fenomenul identificării, când s-a oferit să măture chiar el în amfiteatru. Pentru că S. și T. fac parte din corpul profesoral, în subconștientul șefului de catedră a apărut ideea că și el va trebui să măture încăperea. Și azi am relații amicale cu S. Deja și-a susținut doctoratul, e aproa­ pe de finalizare. Fără atenuarea relațiilor cu șeful de catedră realizarea nu ar fi fost posibilă. S. este mulțumit că pentru asta nu a trebuit să aibă un comportament servil. încă un caz de amortizare directă și profilactică povestit de M., un fost pacient al meu de 25 de ani, invalid de gradul al II-lea din cauza unei tra­ ume cranio-cerebrale, care, după ce a studiat timp de zece zile procedeele luptei psihologice în spital, nu numai că a scăpat de ticurile de care sufe­ rea de 15 ani, dar a căpătat și deprinderi de comunicare care i-au schimbat radical în bine caracterul și circumstanțele vieții. Ascultați povestirea lui. „După ce am ieșit din spital, viața mea a decurs altfel. A încetat să-mi

mai tremure mâna, adică am scăpat de mișcarea obsesivă cu care mă obișnuisem

așa de mult încât credeam că este imposibil să scap de ea vreodată. Atunci mi-a venit o idee: dacă am scăpat de asta, se vede că pot scăpa și de alte lucruri care

162

mă deranjează. în orice caz, merita să încerc, doar căpătasem deja o bună experiență care mi-a datpeste cap reprezentărilepe care le aveam despre mine. La serviciu am rugat să mi se stabileascăfoarte clar cercul obligațiilor mele,

ținând cont de starea mea de sănătate." (Amortizareprofilactică.) „înainte

era destul de lax, putea intra acolo orice. Asta a produs diverse critici la adre­

sa mea din partea conducerii. Acum am fostferm, amfăcut un jurnal special unde am început să-mi notez planul de lucru pe care l-am stabilit mai înainte cu conducerea. Acum la solicitările neîntemeiate pot să răspund liniștit: «Totul

merge conform planului, sunt precis și ordonat.» Și lucrurile au început să se

schimbe în bine. Destul de repede am scris un articolpe tema de care mă ocu­ pam, relația cu conducerea s-a atenuat, am început săfiu încrezător în mine."

Amortizarea în viata socială Să revenim la povestirea lui M. „Mai mult, am îmbunătățit relațiile cu mulți oameni cu care înainte mă aflam într-o stare manifestă de confruntare. Astfel, am intrat cu curaj într-o casă unde eram urât și, folosind tehnica amortizării amânate, am schimbat

atitudinea gazdelorfață de mine. E adevărat, ei nu au început să mă iubeas­ că, totuși, a apărutposibilitatea de a continua relațiile cu oameniipe baza res­

pectului reciprocfață de opinia celuilalt. Și mi-a mai apărut o trăsătură de caracter după ce am studiat lupta psi­

hologică — comunicativitatea. înainte eram un sălbatic. Acum totul s-a schim­

bat. Am început să mă simt tot mai liber în societate, mai mult, am devenit di^c-jockey. Asta i-a uimit așa de mult pe cei din jur și chiar pe mine, că nici

acum, cum se spune, nu pot să-mi vin înfire. Dacă mi s-arfi propus așa ceva

acumjumătate de an, m-așfi îngrozit. Cum? Să stau pe scenă în lumina pro­ iectoarelor, sub privirile a zeci de oameni, să glumesc mereu, să inventez din

mers repetări istețe aleprogramului, să umplupauzele? Sigur că nu! Dar acum eu combin activitatea științifică cu obligațiile de DJ. După o vreme discoteca mea a luat primul loc dintre discotecile din mediul institutelor de cercetare și

facultăților din orașul nostru și mi s-a propus să organizez o seară interacade­ mică. S-a desfășurat cu succes, chiar mai bine decât m-am așteptat. Am primit

invitația de a participa la o punere în scenă a unei piese de teatru. Mă cunosc

mulți oameni. Dacă înainte treceam nebăgat în seamăprin institut, acum abia 163

maifacfață saluturilor. Și toate acestea într-o perioadă de timp așa de scurtă!

Intr-adevăr, uimitoare mai potfi transformările oamenilor!

Amortizarea în viața personală și de familie Voi da câteva exemple semnificative. Să revenim la eroul nostru. „Timp de un an am trecut printr-o tensiune psihică serioasă legată de relațiile mele complicate cu prietena. Toate tentativele mele de a le îmbunătăți s-au lovit de zidul de piatră al încăpățânării feminine. Mă enervam repe­

de, începeam săfiufurios, dar asta nu rezolvaproblemele.“ (Comunicarea se

desfășura după schema conflictului psihologic.)

„După ce am făcut cursurile, am decis să acționez altfel. Când rn^am întâlnit cu prietena, am spus că m-am hotărât să-mi cercetez serios care e treaba cu relațiile noastre.a (O mică greșeală: trebuia să aștepte ca ea să-l roage asta.) „Pentru mine nu afost un pas ușor, relațiile se înfierbântaseră

așa de mult, că mă puteam aștepta la orice. Și uite, timp de câteva săptă­

mâni prietena a vărsat cu plăcere în capul meu toate lăturile, iar eu răs­ pundeam: «Ei, ce să zic, draga mea, poate că ai și tu dreptate în felul tău,

dar hai să privim lucrurile mai larg...»1(Mulți nu au răbdare să ducăpănă la capăt amortizarea și trec din nou la stilul conflictual de comunicare; ei

seamănă cu niște șahiști care, după ce au jucat gambitul, unde trebuie să faci sacrificii, nu merg până la capăt cu sacrificiile, ci se sperie de continu­ are! Dar atunci și primul sacrificiu devine inutil! Aici amortizarea a fost dusă până la capăt!)

„M-am minunat chiar eu! Înainte n-așfi răbdat nicio clipă niște ofen­

se așa de lipsite de temei, dar acum răbdam și, lucrul cel mai interesant, cu cât trecea timpul îmi era mai ușor să le aud. “ (Oamenii se obișnuiesc și cu apa rece.) „Iar mai apoi nici nu le-am mai băgat în seamă. Doar zâmbeam! Șijignirile treptat nu au maifost așa de veninoase, mai târziu chiar au încetat. Câteva zile afost o tăcere nedumerită. Apoi a început discuția serioasă, multașteptată.

Și a dat rezultate! Am vorbit multe zile, am vorbit în liniște. Când ea ridica

vocea, eu tăceam și zâmbeam, iar tonul ei se schimba. Și deși în cele din urmă ne-am despărțit, asta s-a întâmplatpașnic și liniștit."

164

E o lucrare bună, deși nu de maestru, dar pentru un începător proce­ deele luptei psihologice au fost însușite extrem de bine! Se pune întrebarea: Dar de ce s-au despărțit? Mecanismele unui asemenea final vor fi privite mai detaliat în alte cărți din serie. încă vreo câteva exemple de amortizare în viața de familie. A venit la mine la consultație un muncitor de la uzină. Se plângea de in­ somnie, starea lui era depresivă. Punea asta în legătură cufaptul că relațiile cu

soția ajunseseră extrem de conflictuale. Amândoi erau impulsivi, făceau scan­

dal. Odată, nemaisuportândjignirile soției, a lovit-o. Afost chemată miliția și el afost condamnat la 15 zile de detenție. După acest episod soția a început să

facă scandal și mai tare, iarel nu putea să admită asta, pentru că se temea că o să primească o pedeapsă și mai mare. După ce și-a însușit tehnica amortizării, L.

a înțeles cum trebuie să se poarte. Și odată, când soția l-a trimis... (la un drum lung, cu indicația precisă a adresei), a spus liniștit că se duce acolo cu plăcere dacă ea îi spune cu ce mijloc de transport să se ducă și dacă-i dă banipentru bilet. Soția

a amuțit, pentruprima dată în mulți ani apus masa și l-a invitatpe soț la masa deprânz. Noaptea el a adormit liniștit, fără medicamente. Afost trezit de ceasul

deșteptător. Când, după aceea, a venit la mine la consultație, dansa de bucurie.

Adesea conflictele dintre copiii care au crescut și părinți apar când co­ piii vor o mai mare independență, iar părinții încearcă să-și păstreze sub comandă. Ascultați povestirea unei paciente de-ale mele a cărei fiică de 13 ani ieșise de sub ascultare. își crescuse fiica fără tată, încercase ca fata să nu simtă ° proteja ș.a.m.d. între timp fata începuse să nu se mai ducă la lecțiile de la școala de muzică, cerea toalete care erau peste puterile lor, voia să folosească timpul după bunul ei plac ș.a.m.d. „După ce am învățat principiul amortizării, când s-a declanșat un alt

scandal în legătură cu faptul că nu mai voia să se ducă la școala de muzică,

m-am decis să mă comport în conformitate cu cunoștințele primite. Am che­ mat-o pefată liniștită la o discuție și i-am spus cam așa:

— Lena, ai dreptate, am înțeles că ești deja matură. De azi iți dau li­

bertate deplină. Singura rugăminte — cândpleci pentru o perioadă mai mare de timp, spune-mi când te întorci.

165

Ea afost de acord, neștiind încă ce o așteaptă. M-am hotărât săfolosesc una dintre regulile amortizării: Nu-ți oferi serviciile. Ajută când ți-ai fă­

cut treburile. In aceeași zi s-a dus la prietena ei și s-a întors târziu. Când a venitfata, eram deja în pat. Ea m-a rugat să-i dau de mâncare, dar eu i-am propus să-și ia singură. In casă nu era pâine. I-am spus că nu am apucat să iau. Fata a început să-mi reproșeze că n-o iubesc, că sunt o mamă

rea ș.a.m.d. îmi era greu, dar eram de acord cu toate afirmațiile ei. Apoi am început să spun și eu că nu am avut noroc de mamă. într-o asemenea luptă, în

care eu cedam tot timpul, am dus-o vreo șapte luni. în cele din urmă, fără nicio morală, fata a luat inițiativa, chiar ea a împărțit sarcinile. Eu am primit

rolul de bucătăreasă: «Mamă, tu gătești mai bine.»

Eafăcea curat în apartament,făcea mici cumpărături. Spălam împreună lucrurile mari, darpe cele mici le spăla singură. Treptatfiica și-a îmbunătățit relațiile cu prietenele din clasă. A devenit mai liniștită, mai încrezătoare în

sine. După un an și-a găsit de lucru la o cooperativă carefăcea jucării. Am ajutat-o să-și însușeascăprocesul. Așa s-a rezolvatproblema garderobei. Chiar

ea câștiga bani pentru asta. în vara anului următor, din banii câștigați de ea i-am cumpărat un bilet de vacanță într-o tabără. Când s-a întors, am remar­ cat căfata mea se apucase de cântat la pianină. Mi-a povestit că în tabără s-a

împrietenit cu un băiat din alt oraș. S-au înțeles să corespondeze și să se în­ tâlnească anul viitor, poate și mai devreme. Astfelfata mea a avut prima iu­ bire. îmifăcea plăcere că-mi spune și mie. Dacă nu m-aș fi schimbat, puțin

probabil așfifost o prietenă pentrufata mea. Am încetat să mai comand, doar mă supuneam." Un adolescent în vârstă de 15 ani, mereu un băiat exemplar, serios, care învăța la școala sportivă și era promițător, afost atras pe neașteptate de ofată de 18 ani. A început să vină seara târziu acasă, să lipsească de la antrena­

mente, avea o mare experiență sexuală, lucru care îi cam speria pe părinți, darfiul spunea că o iubește, că e deja adult și știe ce face. încercările de con­

vingere, scandalurile nu aveau niciun efect. Mama plângea mereu, tatăl era deprimat: trebuia să plece in curând în călătorie pe mare, dar mama a trebu­ it să se interneze în spital.

Tatăl afăcut amortizarea: „Fiule, iartă-ne că ne-am amestecat în viața

ta. Nu prea ne-am dat seama că deja ai crescut. Tu chiar că înțelegeți mai bine viața și ești mai nobil ca noi. Și poți iubi mai bine. într-adevăr, ce importanță

166

are că ea e mai mare și are experiență sexuală? Poate că e chiar mai bine. Dacă e să comparăm cu altele, aleasa ta o să-țifie credincioasă."

Nu voi descrie uimirea fiului. Relațiile au început să se îndrepte defi­ nitiv peste vreo trei zile. Și mama își însușise tehnica amortizării și peste o săptămână a fost externată din spital în stare bună. Sunt și mai serioase conflictele în care copiii sunt deja maturi, iar părinții continuă să se amestece activ în viața lor. „Conflictele cu soacra mi-au otrăvit viața. Nu mai pot să-l văd pe soț,

imediat îmi trece toată iubirea", spunea cu emoție și lacrimi în ochi ofemeie drăguță de 36 de ani care venea la ședințele grupului. „Suntem căsătoriți deja de 12 ani, fata are 11 ani, iar soacra se amestecă în toate treburile mele, deși

trăim separat. In cazul oricărei neînțelegeri ea spune căfiulputea săfi luat o femeie și mai tânără, maifrumoasă, mai gospodină, mai inteligentă... Se ajun­

ge la strigăte, lacrimi, isterie, atât din partea mea, cât și din a ei." La cursuri a participat cu entuziasm. După o săptămână povestea deja:

„Sâmbătă dimineață toți s-au dus în parc, iar eu cu soacra am rămas săfacem treabă în gospodărie. Eu amfăcutpatulgreșit, din punctul ei de vedere, și imedi­

at a remarcat căfiul eiputea să aleagă o soție mult mai bună. Imediat amfost de acord cu asta, spunând că elputea să-șifi luat o soție nu doar mai bună gospodi­

nă, dar și maifrumoasă, inteligentă, tânără ș.a.m.d. Vorbeam liniștită. Mi-am adus aminte ce-mi reproșa ea înainte și am enumerat toate neajunsurile mele și

calitățile soțului. Ochii soacrei s-aufăcut mari, se simțea că-și pierduse orienta­

rea. Fără să spună vreun cuvânt, a dat drumul la televizor și, cu o privire absenip, a început săprivească. în curând a luat-o cufrig. A datfuga să ia un pled. Peste o oră șijumătate, spunând că are o durere de cap, s-a întins pe canapea."

Aici se observă un fenomen foarte interesant: legătura emoțiilor cu sta­ rea sănătății. Soacra, dintr-un motiv pe care-1 voi indica mai jos, se afla tot timpul într-o stare de tensiune emoțională care de regulă e însoțită de re­ vărsarea în sânge a unui aflux de adrenalină și a unei serii de alte substanțe. De regulă ele ne sunt necesare, sunt consumate în cursul activității. Uneori ele se adună în cantitate mare și pentru descompunere e nevoie de o ac­ tivitate extrem de intensă. Dacă nu există această activitate, atunci unora le crește tensiunea, pe alții îi doare stomacul ș.a.m.d. Iată de ce scandalul 167

nu e așa de neplăcut cum pare. în timpul unui conflict, mai ales dacă e furtunos, are loc o descărcare de energie care aduce o ușurare temporară. Unii chiar adorm imediat după conflict, iar mai apoi, când își aduc amin­ te, spun că au făcut scandal în voie. Orice activitate, chiar cea mai interesantă, produce în organism o anumi­ tă tensiune. Organismul „se înfierbântă". Cel mai bun „răcoritor" e bucuria iubirii. Dar dacă ea nu există? Atunci sare în ajutor conflictul. Astfel, cea mai bună profilaxie a unui conflict este iubirea. Acum vă e clar de ce este conflictuală soacra eroinei noastre? Corect, și-a trăit viața fără iubire, compen­ sând-o prin conflicte, iar când a fost lipsită de acest înlocuitor, i s-a făcut rău. Când elevii mei au ieșit din conflict cu ajutorul amortizării, destul de des partenerilor li se făcea rău. Adesea și ei remarcau la propria persoană o anumită stare de apăsare, pentru că dintr-odată își dădeau seama că nu mai e așa de interesant pentru ei să comunice cu fostul partener^Aici nu e nimic grav. O vreme (dacă veniți la noi) vă va susține grupul, iar mai târ­ ziu și la apropiații dumneavoastră se vor observa schimbări pozitive, o să capete pentru dumneavoastră un interes și mai mare, fiindcă ați contri­ buit la asemenea schimbări. Dar dacă nu se întâmplă acest lucru, o să vă despărțiți fără nicio durere pentru vreuna dintre părți. Pentru dumnea­ voastră va începe o viață nouă, interesantă, iar partenerul își va găsi un alt partener de conflicte, din moment ce are nevoie de ele. Iar dacă dorește să vă recapete, o să se apropie și o să învețe tehnica amortizării. Să vedem situația ruperii relațiilor. Am fost chemat pentru un consult la secția neurologie, la o bolnavă de 45 de ani. Nu putea să meargă și să stea în picioare, deși în pat picioarele se mișcau cât se poate de bine. Era o paralizie funcțională a extremităților inferioare legată nu de moartea celulelor nervoase, ci de blocarea lor. O asemenea paralizie apare de regulă după o trăire sufletească puternică, este unul dintre simptomele nevrozei și, cu o terapie corectă, trece fără urmări. Dar ea era bolnavă cam de opt luni. Tratamentul nu dăduse niciun efect. Iată pe scurt povestea ei. In urmă cu opt luni soțul i-a spus pe neașteptate că are o altăfemeie și

că divorțează de ea. Imediat i s-au tăiat picioarele, a început să plângă tare, să-și smulgă părul din cap. I-a reproșat că i-a închinat toată viața, a refu­

zat tot, a terminat numai un liceu tehnic, iar pe el, un muncitor, l-afăcut să 168

ajungă inginer-șef. Nu aveau copii din vina lui, dar pentru ea asta nu avea

importanță. Au început să crească un băiat. Totuși, soțul a rămas implaca­

bil, a înaintat actele de divorț și a divorțat. Continuau să trăiască în același apartament, dar ca vecini.

In timpul discuției ea plângea. S-a calmat pentru scurt timp. Am mai reușit să aflu că lucra ca secretară la un administratorfoarte important și că a

contribuit mult la promovarea soțului la serviciu. Relațiile intime nu aveau mare importanță pentru ea, dar nici nu-i stârneau repulsie. Acum voia, cu

orice preț, ca soțul să revină înfamilie.

In conformitate cu principiul amortizării, am fost de acord s-o ajut, dar am întrebat-o dacă poate juca un rol în scenariul pe care o să-l scriem împreună. Și-a dat acordul și am început să lucrăm. In primul rând trebuia să înțeleagă că divorțul ei de soț avea un ca­ racter legitim și rezulta din relațiile lor. Dumneavoastră, dragii mei ci­ titori, ați înțeles deja că eroina noastră era o „mamă psihologică" pentru soțul ei. El a primit de la ea „educație". Cât a învățat, cât a avansat la ser­ viciu, toată energia pozitivă s-a îndreptat chiar într-acolo în principal, iar nemulțumirile sexuale nu se simțeau în mod deosebit, pentru că toate forțele erau îndreptate spre „avansare". Când el a ajuns la un anumit sta­ tut social, energia eliberată se cerea folosită. E perfect firesc că și-a găsit o prietenă care-i satisfăcea această nevoie. Eroina noastră era o femeie inteligentă. A crescut literalmente cum vezi cu ochii. A încetat să mai plângă, fața a luat o expresie meditativ-tristă. Și, lucrul cel mai important, i-a revenit abilitatea de a mișca picioare­ le. S-a ridicat și a început să meargă prin salon. Deja nu mai era nevoie să stea^ulcată, avea ceva de lucru. Am elaborat un scenariu, am discutat de­

taliile comportării ei. Sâmbătă am externat-o pentru primul weekend aca­ să și am început să aștept nerăbdător rezultatele. Când ne-am întâlnit, mi-am dat seama că nu mai rămăsese nicio urmă de la boală. Pacienta era veselă, plină de viață, ochii îi străluceau, abia se abținea să râdă. Iată pe scurt povestirea ei. „Când am intrat în apartament «cu toată strălucirea», m-am tulburat

puțin: nu eram prea convinsă că voi putea să-mi joc rolul. Mă temeam că el 169

nu va acționa așa cum planificaserăm noi și că nu voi obține nimic. Dar când

i-am văzutfața uimită și tulburată m-am liniștit. Am început să vorbesc, el

a înțepenit, ochii i sefăcuseră și mai mari, iar când am terminat, nu a putut să-mi răspundă nimic. Iar eu, fără să mai aștept să înceapă el să vorbească,

m-am dus în camera mea.a

Iată cam ce i-a spus ea: „Aifăcut bine că m-aipărăsit, am îmbătrânit deja, am devenit o gospo­

dină proastă, tot timpul te dădăcesc și, lucrul cel mai important, nu am putut-

să-ți dau ce trebuia să dea ofemeie unui bărbat în relațiile intime. îți sunt re­ cunoscătoarepentru toate lucrurile bunepe care mi le-ai dat. Se spune că timpul

vindecă. Deocamdată mi-e greu să cred asta. Dar nu mai are nicio importanță. o să mă bucur defericirea ta.“

K.

Vreau să vă atrag atenția asupra conținutului psihologic al finalului. Cuvântul „deocamdată" arată că ușile nu vor fi mereu deschise. La ce duce amortizarea? Omul își dă la o parte spinii. Lupta psiho­ logică te învață să-1 iei pe partener în totalitatea calităților lui, ca pe un trandafir, să accepți și floarea, și spinii. Trebuie să înveți să nu te înțepi în spinii partenerului, ci să ai de-a face numai cu floarea. Trebuie de aseme­ nea să-ți dai la o parte spinii. Haideți să ne întoarcem la soțul eroinei noastre. El vorbește cu iubi­ ta. Omul se obișnuiește destul de bine cu o persoană bună. Pasiunea lui are spini? Desigur! Și când va da de ei în memorie îi va apărea discuția cu soția pe care a părăsit-o. Vă reamintiți monologul ei. Doar aici se putea citi și speranța în îmbunătățirea relațiilor sexuale. El se va gândi din nou la ea. Nu se poate să nu facă o tentativă de revenire! De aceea am așteptat liniștit următoarele weekenduri. A mai trecut un vieekend. Ei aproape că nu vorbeau, dar se vedea că de­ venise mai blând. Atunci l-a sfătuit s-o aducă în apartament pe iubita lui. — Din moment ce am divorțat, de ce să te chinui?

El s-a uitat la ea cu mare interes și a spus: — Oare crezi că sunt un asemenea animal?

Peste încă o săptămână ea mi-a spus cu o expresie de groază prefăcută: 170

— Știți, probabil o să se întoarcă destul de repede înapoi! — Și de unde trageți concluzia asta?

— A început să vină la bucătărie numai in chiloți, cum făcea înainte.

îmi oferă mai des ajutorul. — Ei, foarte bine, am spus, e lucrulpe care îl doream! — Nu, ajunge, am trăit 22 de ani cu marioneta asta, nu mai vreau!

Exemplul arată foarte clar că, dacă ții pe cineva, nu obții nimic, iar dacă-i dai drumul, poți să-l.faci să se întoarcă. încă o legitate: când, mai târziu, cel care părăsește se întoarce, adesea devine deja inutil. Cum se ex­ plică asta? în procesul învățării procedeelor luptei psihologice elevul suferă o creștere a personalității; în timp ce partenerul nu. El devine neintere­ sant, pentru că toate acțiunile lui sunt ușor de citit, se vede automatismul lor. Dacă relațiile nu sunt stricate de tot, treptat are loc o restructurare a partenerului. în cazul unor relații total distruse refacerea lor e un caz rar. încă un exemplu. Un bărbat de 46 de ani, profesor la una dintre universitățile tehnice din Rostov (să-i spunem U), a venit la consultație la mine într-o stare de depri­

mare totală. în urmă cu trei luni, după o vacanță la prieteni, soția i-a spus că-lpărăsește pentru altul, care se va despărți de soția lui, că de mult nutrea simpatiefață de acel om, încă de când el locuia la Rostov. Și parcă au avut o

revelație: și-au dat seama că nu pot trăi unulfără celălalt.

U. a îndurat cu greu vestea, pentru că o iubea multpe soție, lafel și pe co­ pii, nu-șiputea imagina să trăiascăfără ei. A încercat s-o convingă. A rugat-o

să^iu se grăbească să ia o decizie definitivă, i-a propus să trăiască o vreme cu obiectul iubirii ei, să se convingă că e într-adevăr o decizie corectă și abia apoi să declanșeze procesul de divorț. Fata cea mare, de 14 ani, a spus cu lacrimi în

ochi că-l iubeștefoarte tare, dar că va locui cu mama. Fata cea mică, de șase ani, rămânea automat cu mama.

Situația lui de lafacultatea era și ea instabilă, pentru că nu reușise să-și susțină doctoratul, deși era considerat un matematician talentat, iar începu­

tul carierei sale științifice și pedagogicefusese extrem defericit. După ce, vre­ me de cinci ani după terminarea universității, a lucrat ca profesor la o școală,

s-a angajat la catedra de matematică ca laborantprincipal, iar mai apoi a de­

venit lector, și-a însușit rapidprocesul de predare, a stabilit tema de cercetare 171

științifică. Era privit ca o stea în ascensiune și șeful de catedră, care se pregă­ tea să se pensioneze, spunea deschis că visează să-l vadă pe U înlocuitorul lui.

In acest timp U. afost atras de o studentă din anul al treilea, viitoarea soție. Fusese uimit defrumusețeafetei și de entuziasmulfață de el. Și-au de­

clarat iubirea și s-au căsătorit. înainte de asta ea avusese experiență sexuală.

Dar iubirea pentru ea a devenit și mai intensă după ce el a aflat că viitoarea

lui soție avusese o dezamăgire în dragoste. Pentru a evita discuții inutile (fa­ milia ei era de modă veche), el și-afăcut cu lama o tăietură ușoară pe mână în timpulprimei nopți de căsnicie, după o nuntă zgomotoasă.

Au început să apară eșecurile cu teza. Soția s-a dovedit a nu fi o prea

bună gospodină și el și-a asumat multe treburi, mai ales că, după terminarea

facultății, soția a ajuns în curând șefă de secție, iar mai apoi directoare-adjunctă la o mică întreprindere. El avea un prieten. Lucra ca profesor defiloso­

fic la aceeași universitate. Iar cândprietenului i s-a propus să intre in partid, a fost de acord. Devenind mare nomenclaturist, s-a mutat cu familia în alt

oraș. Uite, la el se dusese soția eroului nostru.

Analiza situației arată că aici U. era „tată psihologic" pentru soția lui, iar viața de familie era o compensare a eșecurilor de la serviciu. Ruperea relațiilor era legitimă. Nu are importanță dacă soția și-a dat sau nu seama de asta. Dar e clar că ea miza pe carieră, nu se căsătorise cu el din iubire. Insă chiar stilul ei de comportament din familie împiedica evoluția cari­ erei soțului. Ruptura a avut loc atunci când a devenit clar că soțul nu va avea succes. Și uite, i-a ieșit în cale „o nouă iubire". Unui specialist în lup­ ta psihologică îi e perfect clar că nomenclaturistul obținuse succese dato­ rită preocupărilor soției. Iar când a ajuns unde a dorit, i-a apărut nevoia de viață socială. Nu e greu de presupus că, atunci când acești „copii psiholo­ gici" se vor întâlni, uniunea lor nu va fi durabilă, pentru că fiecare dintre ei s-a obișnuit „să tragă spuza pe turta sa". U. trebuia să conștientizeze singur asta. Era timpuriu să i-o spun. Mai ales că situația lui era destul de dificilă. Când începea să vorbească, abia își reținea lacrimile care-1 sufocau. Am decis să scriem o scrisoare. Ghiciți care era conținutul ei. Da, acolo se ocăra pentru toate calitățile lui, iar pe soție o lăuda pentru lipsuri, îi dădea libertate deplină, lăsând deocamdată porțile deschise. Scrisoarea i-a înmânat-o înainte ca soția să plece în călătorie la mama ei. El a refuzat să meargă: „Trebuie să mă dezobișnuiesc de tine." 172

Soția s-a întors înainte de termenul stabilit. Era nedumerită. La toate între­

bările ei el dădea liniștit răspunsuri de amortizare. Treptat, i-a devenit clar ca­ racterul relației lor conjugale. Soția devenea din ce în ce mai iritată. Iritarea asta

se revărsa asupra copiilor. Ea a început să-l vorbească de rău pe U. față defata cea mare, de cea mică nici nu se mai îngrijea. Peste trei zilefata cea mare a spus că rămâne cu tata. Fata cea micăplângea și spunea că nu vrea cu un nene străin. Pentru a se deconecta, U. a început săfacă sport. Starea lui de spirit s-a

îmbunătățit treptat. Soția continua săfacă scandal, dar el rămânea mai mult sau mai puțin liniștit. Insă când copiii au trecut de partea lui și el a declarat

că la tribunal va insista ca ei să rămână cu el, ea spus căfata cea mică nu ea lui, ci e a celui cu care se pregătea să se căsătorească. „Poate că nu efata mea'de sânge, dar eu am crescut-o și o iubesc. Mai mult,

nu pricep de ce vrei să arăți în ochii mei mai rău decât ești în realitate. Doar

știu căfără iubire nu aifi intrat în relații intime cu cineva și nu aifi putut săfîi în același timp cu două persoane *

Când soția a încercat să reia relațiile intime, U. a spus că el e mândru, continuă's-o iubească, dar nu are nevoie de o relație sexuală din milă. Arpu­

tea săfacă asta dacă-i va trece iubirea pentru ea, lucru în care crede destul de

puțin, sau dacă ei i-ar reveni iubirea pentru el, lucru pe care îl speră, fiindcă i se părea că tot ce se întâmplase cu ei era un vis urât care poatefi explicat nu­

mai prin eșecurile ei de la serviciu și prin atitudinea lui neatentăfață de ea.

Starea lui U. continua să se îmbunătățească. Și uite, odată s-a trezit vioi,

proaspăt: „Am văzut deodată căfrunzele sunt verzi, iar cerul e albastru. Am simțit nevoia să mă întorc la activitatea științifică. Doamne, pentru ce și pen­ tru cine mi-am distrus eu viața! *

în continuare au maifost multe: procesul de divorț, isteriile soției ș.a.m.d. Dafiin toate situațiile, chiar și în cele neplăcute, el s-a comportat demn, orien-

tându-se infuncție de împrejurări. Și peste tot l-a ajutat amortizarea.

Rezumat Amortizarea poate fi folosită la serviciu, în relațiile sociale, personale si familiale. Aici trebuie: 1. Să duci amortizarea până la capăt, să știi să aștepți rezultatul. 2. Să iei omul în totalitate, încercând să nu te oprești la ghimpii lui. 3. înainte să rupi relațiile, să le îndrepți. 173

Surpriza In afară de amortizare, mai există și superamortizarea. Principiul: întărește-ți chiar tu acea calitate pe care ți-a recunoscut-o partenerul de comunicare. In autobuz: Soția (bărbatului care a lăsat-o să se urce înaintea lui în autobuz, dar a înghesuit-o puțin): Uf, ursule! Bărbatul (zâmbind): Ar trebui să-mi spuneți „măgar".

A. : Sunteți prost! B. : Nu numai prost, dar și ticălos! Așa că aveți grijă! In cazul „mângâierii psihologice" și a invitării la colaborare, procede­ ul acesta e mai bine să nu fie folosit. De regulă superamortizarea duce la încetarea imediată a conflictului. Vă doresc succes!

Vampirismul

psihologic

Capitolul acesta este consacrat relațiilor care apar în comunicarea din­ tre doi oameni. Uneori, deja în faza inițială a comunicării, se poate preve­ dea cu mulți ani înainte cum se va încheia. De aceea un om priceput din punct de vedere psihologic e practic liber de dezamăgire. Nu, psihologia nu te salvează de mâhnire, dar lipsa dezamăgirii va duce la faptul că vă puteți asuma responsabilitatea pentru destinul dumneavoastră și, la urma urmelor, căpătați experiență. E de dorit să studiați acest material după ce v-ați însușit sistemul aikidoului psihologic, unde sunt expuse principiile comunicării și sunt formulate regulile și legile ei. Relațiile dintre două organisme vii au trei variante: simbioză, stare saprofită și parazitare. Relațiile care s-au format între flori și albine sunt exemplul tipic de sim­ bioză - colaborare reciproc avantajoasă. De fapt, cuvintele „reciproc avantajos" ar putea fl și eludate, căci colaborarea reprezintă relații reciproc avantajoa­ se. Florile le dau albinelor nectar, iar albinele polenizează florile. Starea saprofită reprezintă acel tip de relație în care unul dintre organisme sefolosește de resturile gazdei sale, fără să-i aducă daune considerabile. în or­ ganismul nostru sunt mulți microbi saprofiți. Acum poate și eu apar în ro­ lul unui saproflt. Dumneavoastră nu ați avut o mare pierdere cumpărând cartea aceasta, dar nici nu ați avut prea mare folos. Starea parazită este acel tip de relație în care parazitul trăiește pe seama gazdei și duce la moartea ei. Uneori paraziții mor singuri, dacă nu găsesc o altă gazdă. Nu pot să găsească o gazdă, dar oricum nu vor să muncească. Microbii se acoperă cu o pojghiță și așteaptă momentul, oamenii se întind 175

pe canapea și visează când va apărea cavalerul (amazoana) pe cal alb și-i vor duce undeva, departe, sau frecventează societăți de binefacere și tră­ iesc din mici donații. > La oameni se întâlnește un tip deosebit de parazitare, pe care eu îl numesc „vampirism psihologic". Aici nu e vorba de niciun fel de misti­ că. Este pur și simplu o metaforă, o comparație care ne ajută să înțelegem esența lucrurilor. Vampirismulpsihologic este căutarea și folosirea oameni­ lor pentru protecție și sursă de energie. Deosebirea de parazitare constă în faptul că, în etapele inițiale, relațiile arată ca o colaborare reciproc avan­ tajoasă, uneori chiar se creează impresia că donatorul primește cele mai mari avantaje. Lucrul cel mai interesant este că donatorul îi oferă vam­ pirului și protecție, și energie, fără să observe începutul catastrofei. Iar vampirii, câștigând din punct de vedere tactic, pierd din punct de vede­ re strategic, pentru că, cu fiecare etapă a vampirismului, deprinderile lor și aptitudinile pentru o colaborare productivă scad. De fapt, nici vampi­ rul, nici donatorul nu-și dau seama că se consumă atât pe sine, cât și pe partenerul de viață. Dar haideți să trecem de la teoretizare la un exemplu concret. Acum câțiva ani, când mă pregăteam să mă duc în concediu, la una dintre ultimele consultații a venit o femeie drăguță de vreo 30-33 de ani (de fapt, avea 43). Ea se plângea de dificultăți de înghițire, ca urmare, în ultimele câteva luni slăbise 15 kilograme; îi era frică să nu se sufoce în mij­ loacele de transport, așa că trebuia să ia mereu taxiul, lucru care, în cazul salariului ei mic de inginer, o făcea să fie legată de casă. Aproape în fieca­ re zi avea creșteri de tensiune arterială însoțite de dureri de cap, palpitații, așa că aproape în flecare seară chema salvarea pentru a pune capăt atacu­ rilor, iar ziua la serviciu se ducea la punctul medical. Era cunoscută în po­ liclinica raională, istoricul bolii ei era înscris în două caiete de 100 de file. Se punea problema declarării invalidității, lucru care era total imposibil, pentru că avea în grijă un fiu de 19 ani care era în ultimul an la un liceu tehnic. I-am pus diagnosticul „nevroză isterică". Din prima parte ați aflat deja că, pentru a înțelege soarta unui om, trebuie văzut cum a avut loc formarea personalității, cum s-a format sociogenul. Bolnava mea era în stare gravă și veridicitatea poveștii ei nu este pusă la îndoială. 176

Pe tatăl ei bolnava nu-l ținea minte, pentru că mama a divorțat când

fetița avea doi ani. Nu au rămas nicifotografiile, pe care le rupsese al doilea soț. Afost crescută în principal de bunică, pentru că toată atenția mamei era

ocupată defratele mai mic. Din copilăriefetița a manifestat aptitudini artis­

tice, dansa bine și chiar cânta puțin. I se prezisese o carieră artistică de succes

și deja de pe atunci se simțea o personalitate de excepție. învăța excelent, par­ ticipa la activitatea de amatori, iar pe la 15 ani a fost primită într-un an­

samblu de cântece și dansuri de la Palatul culturii. Devreme a început să aibă

succes la băieți, dar lucrurile nu mergeau mai departe de săruturi. în fami­ lie, relațiile cu mama șifratele cel mic erau proaste: era ostilăfratelui, iarfață

de mamă avea o atitudine de respingere, din cauza moralei permanente. La insistențele mamei a refuzat cariera artistică (avea anumite oferte) și a dat la

o școală tehnică, unde de asemenea a acordat mult timp ansamblului. A avut spectacole la televiziune, a participat în turnee.

După ce a terminat școala a început să lucreze la una dintre uzinele mari, unde a șifăcut cunoștință cu viitorul soț. între timp a avut o serie de conflicte

cu conducătorul ansamblului, care voia să întrețină cu ea relații intime. Din aceleași motive au apărut neînțelegeri cu șeful departamentului de la uzină.

Și colegele de aceeași vârstă o priveau urât, pentru că ea nu lua o decizie și în jur se învârteau mereu câțiva cavaleri. Ocupa o funcție inferioară, dar se descurca bine cu obligațiile. După un

timp, întâlnirile cu viitorul soț au devenit permanente. Nu se remarca, prin­

tre admiratorii ei, prinfrumusețe, dar se vedea că e un om cu cap, se spunea că e și talentat. Defapt, s-a căsătorit cu el. S-au mutat într-un apartament și au

trăitfericiți, soțul a avansat repede datorită talentului și a ajuns unul dintre

conducătorii uzinei. Starea lor materială s-a îmbunătățit.

Chiar bolnava privește acea perioadă ca o fericirefără nori, dar... soțul i-a interzis categoric să mai desfășoare activitatea artistică. Avea un carac­

ter închis, prefera să petreacă acasă cea mai mare parte a timpului, se ocupa de cercetare științifică. Iar bolnava voia săfie cât mai des în companie, să mear­

gă la concerte, spectacole ș.a.m.d.

Soțul controlafinanțele, îi cumpăra haine scumpe, fără să țină cont de

dorințele ei. Apus-o să dea lafacultate. învăța lafărăfrecvență la Kiev, tot în profilul tehnic, lucru care nu oprea interesa. El se purta cu ea ca un tată cu

fiica lui și, când ea aplecat în sesiune la Moscova, i-a dat un însoțitor de la departament cu care ea l-a trădat, defurie. Legătura afost scurtă.

177

în mod subiectiv își iubea soțul, îl considera un bărbat adevărat. Totuși,

periodic îifăcea scene. Odată a plecat demonstrativ seara la un film și el,

făcându-și griji, afost obligat să renunțe la lucru și să se ducă după ea. Apoi el a trebuit să lucreze toată noaptea. îifăcea scene soțului și pentru că se în­ torcea târziu de-la serviciu. Odată i-a aruncat banii înfață. Altădată, la ora

trei noaptea, aplecat de acasă împreună cufiul nou-născut.

Soțul se ducea adesea în delegații. Când se întorcea, soția îl aștepta întot­ deauna gătită, cu apartamentul împodobit cuflori și masa aranjată ca de săr­ bătoare. Cândfăceau petreceri, soțul, dorind să se laude, o ruga să cânte și să

danseze. Defapt, ea era ojucărie. Bolnava remarcase de atunci că soțiile pri­

etenilor soțului nu o îndrăgeau, cum credea ea. Punea astupe seama compor­ tamentului ei degajat, afrumuseții și tinereții (ea era mai tânără ca soțul cu

opt ani). Fiul care a crescut a devenit un alt tată, pentru că soțul îi poruncea fiului de șase ani să aibă grijă de mamă, să nu uite să închidă gazele și lumi­ na, să încuie ușa când ei se duc în oraș.

Se părea că-și va petrece viața în aceafericire. Dar, după 11 ani de căs­

nicie care părea neumbrită de vreun nor, a făcut cancer anal și, după câteva luni de boală grea, a murit, lăsând-o în apartamentul nou, abia primit, dar aproape gol și nerenovat. Boala afostpusăpe seama radiațiilor, pentru că soțul

lucra mult și nu prea avea grijă de regulile de protecția muncii. în casă nu avea bani mulți, în ciuda salariului uriaș pentru acele vre­

muri al soțului (900 de ruble pe lună, plus onorarii pentru invenții). După înmormântare și câteva zile de atenție a rămas singură. Prietenii soțului tre­

ceau cu oferte de ajutor, în spatele cărora se citea dorința de a se culca cu ea. Compania de odinioară n-o mai chema în vizită (prietenii soțului spuneau

tulburați: „Soțiile o să protesteze... ). *

îi părea rău, deși înțelegeafoarte bine.

Salariul era mic și treptat a început să sărăcească. Nu a putut să mai găseas­

că ceva de lucru în plus. După serviciu stătea pe canapea împietrită sau citea. Adesea îi creștea tensiunea, a început să se îmbolnăvească des. E interesant de remarcat că, imediat ce ajungea la spital, totul trecea.

După un timp a avut o legătură cu un bărbat căsătorit din departamentul în care lucra. în curând totul a devenit cunoscut și colegele de serviciu au înce­ put s-o urască (în principal colectivul eraformat dinfemei). Legătura a durat

mult, dar nu a avut multe bucurii. Amantul venea rar, nu o ajuta material, dar era gelos și adesea o controla la telefon, așa că nu putea pleca de acasă. A

fost nevoită să ceară ajutor mamei, lucru care a produs o tensiune emoțională

178

suplimentară. Propunerea unor bărbați de la conducere de a o lua în întreținere afost respinsă categoric. Când în țară a început inflația, starea ei materială a

devenit catastrofală. Tot atunci a avut loc ruperea relațiilor cu amantul, dar la serviciu el continua să se țină după ea.

Iată, asta e tot ce a spus ea. Se poate remarca numai că de două ori a pri­ mit cereri de căsătorie, chiar au existat relații sexuale, dar lipsa iubirii afă­

cut-o să se abțină de la acest pas. La serviciu a fost invitată să participe în ansamblul de amatori care uneorifăcea turnee pe la sate, unde, în calitate de onorariu, erau oferite alimente, dar ea a refuzat, pentru că nu avea dispoziție.

„Și unde e aici vampirismul psihologic? * întrebați dumneavoastră. Chiar așa, nu sare în ochi, dar nici nu vreau să-mi acuz pacienta, doar ea nu era conștientă de nimic. Soțul îi controla finanțele, dar ea nu a remar­ cat că singură nu știe să folosească banii. Când făcea istericale, nu ținea deloc cont de modul în care va reacționa soțul ei intelectual. Cine știe ce înseamnă reacții isterice înțelege că nu se poate să oprești pe cineva cu vorba bună, Dacă ar fi avut parte de un alt bărbat, acela fie ar fi bătut-o, fie ar fi părăsit-o, dar ce-i mai rămânea de făcut soțului ei, un om neiu­ bitor de scandaluri și rafinat? Cea mai simplă cale pentru el de a evita is­ teriile și scandalurile era aceea de a munci mult. Dar nici asta nu a ajutat. Ea oricum se lua de el. Priviți: toate bunurile vin de la soț și ea împiedică producerea acestor bunuri. Și uite, în subconștient apare nevoia unui risc nejustificat. Nu poți să pleci, nu-ți mai rămâne decât să mori. El capătă o doză de radiație mai mare decât e normal și face cancer. Vampirul psiho­ logic îi aduce o daună ireversibilă gazdei sale. Deci am plecat în concediu. La drept vorbind, îmi era milă de ea. îmi câștigase cumva bunăvoința (și aceasta este o calitate a vampirului psiho­ logic). Dar concediul e concediu și am sfatuit-o să se adreseze unuia dintre elevii mei cei mai buni, care lucra deja independent și creativ, își elaborase propriile metode și chiar își făcuse o firmă. Dar haideți să lăsăm pe mai târziu povestirea lui, când vom trece la prezentarea sistematică a problemei, iar acum să vorbim puțin despre acele forme de comunicare pe care nu tre­ buie să le trecem în domeniul vampirismului psihologic. Aici folosesc abor­ dările teoretice ale lui E. Berne și dau câteva exemple ale lui. Cer dinainte iertare celor care-i știu lucrările. Problema e că ele sunt scrise pornind de la situațiile de viață ale americanilor, așa că sunt discutate niște probleme pe 179

care noi nu le înțelegem. Mai mult, sunt adresate unui cititor pregătit din punct de vedere psihologic, cunoscător al metodelor lui Freud și ale disci­ polilor lui. Dar scopul meu este ca, bazându-mă pe aserțiunile lui Berne, să-i dau cititorului un îndreptar practic, apropiat de realitatea noastră.

1.

Formele de comunicare care nu fac parte DIN VAMPIRISM

Mai țineți minte că, în capitolul Aikidoulpsihologic, v-am povestit des­ pre structura personalității. Acolo se arăta că în noi sunt trei oameni. Unul se comportă după cerințele realității - Adultul (A). La baza lui sunt cu­ vintele rost, util. Al doilea acționează după niște norme neconștientizate, elaborate sub influența părinților sau a persoanelor care le țin locul. Acesta este Părintele (P). Cuvintele lui de bază sunt trebuie, nu se poate. Uneori - și ar trebui să se întâmple mai des ne comportăm ca niște co­ pii, conducându-ne după sentimentele noastre. Acesta este Copilul (C) nostru. Principalele cuvinte ale Copilului sunt vreau, îmi place. In procesul comunicării trebuie să învățăm să stabilim în ce poziție ne aflăm noi și în ce poziție se află partenerul, și, în funcție de asta, să ne ale­ gem comportamentul. Am analizat structura comunicării și am stabilit că unitatea ei e tranzacția, care conține stimulul partenerului care a început comunicarea și răspunsul partenerului care întreține această comunicare. Tot acolo am discutat tranzacțiile echilibrului psihologic (P-P, A-A și C-C). Numai în aceste tranzacții nu există elemente de vampirism psihologic. Acum o să vorbesc despre unele forme de comunicare care nu sunt vampirism psihologic și o să arăt care este semnificația lor în viața noastră.

1.1. Retragerea în sine Retragerea în sine se observă în cazurile în care suferim o înfrângere în comunicare. Vreau să vă pun o întrebare. Dacă mă voi contrazice cu un șef, cine va învinge? Corect! Șeful! Când am suferit o pierdere, stima mea de sine a scăzut, starea de spirit a devenit apăsătoare și eu, coborând pe sca­ ră, am început să mă gândesc chinuitor: „Trebuia să fi spus așa, atunci el ar fi răspuns așa, iar după aceea aș fi spus așa, ei, și atunci el ar fi răspuns 180

așa. Nu ar mai fi avut ce spune și victoria ar fi fost a mea. Și, de fapt, de ce toți șefii sunt proști?" După ce l-am învins în timp ce coboram scara, mă liniștesc și, când ies pe stradă, nu mai nimeresc sub roțile unei mașini. Iar acum să tragem concluziile. Ce parte a personalității a purtat acest dialog interior? Sigur, Copilul. Doar este o fantezie. A doua zi, dacă avem o altă dispută, iar voi fi înfrânt. Că doar, dacă aș putea învinge, aș fi deja șef. Dar pentru un moment m-am liniștit, am încetat să mă mai gândesc la șef și am putut să mă ocup de treburile reale. Uite, aceasta este retragerea în sine. Retragerea în sine îndeplinește un rol dublu. Pe de o parte este un tran­ chilizant, un calmant, pe de alta - un laxativ care curată trăirile inutile. In felul acesta, retragerea-în sine e un fel de medicament psihologic. Dar nu poți să-ți trăiești viața cu medicamente. Dacă retragerea în sine durează prea mult, atunci scade productivitatea, omul face nevroză obsesiv-compulsivă. Și atunci cum să distingi stările în care omul își face planul propriilor acțiuni - adică cele în care acționează Adultul său - de retragerea în sine? Aici există un singur criteriu. Dacă în mintea dumneavoastră doriți să vă trădați partenerul, asta e o fantezie, o retragere în sine. Insă când căutați o greșeală în acțiunile dumneavoastră, încercați să vă schimbați pentru a vă adapta la realitate, iar asta e activitate, este treaba Adultului. Și atunci, când trebuie să urmăriți retragerea în sine? La lecțiile plicti­ coase. Un student stă cu privirea absentă și se gândește la întâlnirea de mâi­ ne sau la picnicul de ieri. Infelul acesta, retragerea în sine protejează creierul de receptarea unei informații inutile sau turnate într-oformă greu de digerat.

1.2. Ritualul Ritualul este o serie de tranzacții paralele cu completare recipro­ că, programate de forțele sociale. In felul acesta, este o tranzacție P-P. Fiecare face ceea ce se cuvine, fără să „înțepe" pe cineva ori să fie „înțepat". Este un fel de schimb de „mângâieri". Aici fiecare face ceea ce se cuvine. Ca urmare, nu sunt ciocniri. Te poți ascunde în spatele ritualului pentru a-ti > masca sentimentele adevărate. Există ritualuri formale si > neformale. Un exemplu de ritual formal poate fi serviciul religios, inspecția trupelor, o paradă ș.a.m.d. Facem schimb de ritualuri neformale când ne întâlnim și ne despărțim de cineva. Un exemplu de asemenea ritual poate fi ritua­ lul celor opt „mângâieri": 181

A. : Bună ziua! B. : Bună ziua! A. : Ce mai faceți? B. : Mulțumesc, bine! Dar dumneavoastră? A. : Bine. Ia uitati ce ne mai răsfață vremea! B. : Da, vremea e minunată! A. : Ei, la revedere! B. : La revedere! Fiți atenți: câte patru de fiecare parte, nici mai mult, nici mai puțin! Dacă încalc ritualul și încep să vorbesc despre treburile mele, atunci capăt reputația unui om plicticos și nu trebuie să mă mir că prietenii mei, ime­ diat cum mă văd, o să treacă pe partea cealaltă a străzii. Că doar atunci eu devin cronofag, iau singura demnitate ce aparține omului - timpul lui și, fără să-mi dau seama de asta, devin pentru un timp vampir psihologic. Dar dacă voi încălca ritualul înainte de vreme, o să dau motiv de nedume­ rire: „Ce s-a întâmplat cu el? Eu l-am «mângâiat», iar el nu!“ Un exemplu de ritual amplu este o petrecere. Dacă ați fost invitat la o aniversare și trebuie să țineți un toast, pentru cine este? Desigur, pentru aniversat. Așa că uite, când la ziua dumneavoastră de naștere cel care toas­ tează vă dorește toate lucrurile bune, poate că el nici nu le dorește de fapt. Poate că scopul neconștientizat al musafirului e acela de a-și demonstra educația. Așa că nu acordați prea mare atenție lucrurilor legate de ritual. Iar dacă șeful vă dorește, când vine la ziua de naștere, să promovați la ser­ viciu, să nu luați în serios asta, pentru a evita dezamăgirea. Cândva le-am propus audienților mei să refuze să mai facă petrecerea de Anul Nou, să nu mai marcheze zilele de naștere, le-am adus aminte că sărbătorile ne costă foarte mult, acutizează multe boli. Ca medic știu că în zilele de sărbătoare crește criminalitatea, secțiile de chirurgie se trans­ formă în spitale de campanie, în spitalele de psihiatrie sunt primiri masive de bolnavi cu psihoze alcoolice, sunt supraîncărcate secțiile de toxicolo­ gie, sunt acutizate multe boli. Și totuși, încăpățânat, Părintele nostru in­ terior ne pune să facem prostiile astea. Uite unde ne duce mintea noastră. De unde au apărut sărbătorile: să revenim acum 30-40 de mii de ani. Am omorât un mamut. Nu e frigider. E multă carne, trebuie s-o consumăm. Dar cum să facem asta cu mare profit? Desigur, invităm musafiri din tribul 182

vecin. Și ăsta nu e ritual, e o afacere. Căci mai apoi vecinii ne invită pe noi. Dar o afacere bună la început a fost golită de sens, s-a transformat în ritu­ al și uite unde ajung uneori oamenii! Vând tot, dar fac sărbătoarea! De ce? Problema e că, fără emoții pozitive, omul nu poate trăi. Iar dacă e ocupat cu o muncă plicticoasă și de rutină, desigur, are nevoie să țină sărbători. Dacă însă omul are o muncă creatoare interesantă, pentru el sărbătoare e în fiecare zi, iar sărbătorile oficiale sunt o piedică. Ascultați povestirea unuia dintre pacienții mei. A început să lucreze asupra sinelui în clubul nostru la o vârstă destul de înaintată. Dar a reușit să se schimbe. Sănătatea i s-a îmbunătățit, lucrurile au mers în biney în afară de faptul că a început să se ocupe de cer­ cetarea științifică și, când avea peste cincizeci de ani, s-a pregătit să-și susțină doctoratul. „Trebuia să susțin în 23 octombrie, iar în 23 septembrie afostplanificată nuntafetei. Desigur, nu aveam chefde nuntă și le-am propus viitoarelor rude ca banii alocați pentru nuntă să lefie dați copiilor pentru a se aranja. Totuși,

am întâlnit o împotrivire categorică. Cunoscând legile comunicării, nu am in­

sistat, i-am rugat numai să-mi spună ce săfac înainte de nuntă și cum să mă comport acolo. Când s-afăcut această pregătire, mi-am dat seama de ce cuscrii

mei au insistat categoric pentru o nuntă zgomotoasă. Problema e că serviciul lor era destul deplicticos și stereotip. Iar înfelul ăsta trei luni cuscra mea și toate colegele din serviciul în care lucra au dus o viață cre­

atoare activă: erau discutate hainele, meniulș.a.m.d. Nunta a trecut, ca orice

nuntă, cuscra era așa de obosită, că practic dormea la masă. Dar câte discuții „ au fost după aceea! E clar că era imposibil să renunț la nuntă. Cum să-i pri­

vez de asemenea bucurie? *

Priviți orice sărbătoare: totul e planificat dinainte, inclus în niște ca­ dre severe. Multă vreme nu m-am decis să renunț la a-mi petrece timpul în asemenea manifestări. Mă duceam la zile de naștere și le țineam și pe ale mele. O întâmplare m-a făcut să abandonez această activitate inutilă. Odată eram la ziua de naștere a prietenului meu. Masa se rupea de mân­ care. Gazdele erau prietenoase și pline de viață. După ce au îndeplinit ri­ tualul cuvenit, musafirii au plecat acasă. Am plecat și eu. Dar nici nu am reușit să mă îndepărtez, că a început ploaia. M-am întors după umbrela 183

uitată. Am sunat multă vreme. A deschis gazda, soția nici nu s-a deranjat. Avea o înfățișare chinuită. Astăzi, la o masă bogată, uneori nu pot înghiți nimic. Doar știu cum se face asta, și nu numai material. Și într-adevăr, de ce să cumperi de zece ori mai mult decât trebuie și să mănânci de cinci ori mai mult decât e ne­ voie? Asta nu e o prostie? Când am făcut 50 de ani nu mi-am serbat ziua nici acasă, nici la serviciu. Și nu s-a întâmplat nimic! Au bârfit puțin și au încetat. Nimeni nu a refuzat să mai comunice cu mine. Cred că, în sufle­ tul lor, mulți au fost bucuroși. Totuși, e un tacâm mai puțin. Și am mai ajuns la concluzia că, dacă nu poți smulge din rădăcini răul, atunci îl poți folosi. In primul rând, să vii flămând la un ritual. Poți mânca așa cum se cuvine! în al doilea rând, ritualul poate fi folosit pentru a face cunoștințe. De aceea în clubul KROSS am inventat niște toasturi originale care, de regulă, rămân în amintire (toasturile sunt date în anexă). Ce toas­ turi nu trebuie rostite? Pentrufemei, pentru prietenie, pentru iubire ș.a.m.d. Oricât de plini de sentiment le-am rosti, oricum nu vor fi reținute. In ul­ timii ani mă duc des la conferințe științifice și acolo am fost reținut destul de repede prin discursurile mele. Dacă eu fac sărbători? Da! Dar nu marchez ziua de naștere si > > date calendaristice. Aici nu e vina mea și nici meritul meu. Dar uite, când omor „mamutul", atunci desigur. Puteți să nu vă îndoiți, scăparea de această car­ te va fi marcată de o mare sărbătoare. Ne petrecem adesea cu prietenii zilele libere și organizăm maratoane psihologice și psihoterapeutice. Fiecare participant, după plac, aduce un fel de mâncare și mănâncă atunci când are chef. E interesant de remar­ cat că astfel, la manifestările noastre, se mănâncă puțin, practic nu se bea, primim foarte multă informație unul de la altul, ne simțim bine odihnindu-ne. De fapt, e un efect de cunoaștere, întremător. Deci nu putem scăpa de ritualuri. Dar cu cât vom cheltui mai puține resurse sufletești și materiale, cu atât e mai bine. Dacă vrei să fii plăcut într-o companie nouă, îți însușești repede ritualurile acceptate acolo.

1.3. Activitatea Activitatea e o serie de tranzacții care merg pe linia A-A. E. Berne numește o asemenea formă de comunicare procedură. Este vorba de 184

serviciu, de învățare. Și acum, când citiți cartea aceasta și primiți o informație nouă, o apreciați ș.a.m.d., faceți o activitate. Din punct de ve­ dere gastronomic, dacă ritualul poate fi asociat cu o gustare ușoară la începutul mesei sau cu un compot la final (ale noastre „bună ziua" și „la re­ vedere"), atunci procedura sunt borșul și fripturile. Munca în sine poate fi plăcută, iar învățarea - interesantă. Mai mult, în procesul muncii câștigăm bani, iar în timpul învățării sperăm că, după încheierea ei, ne vom ridica statutul social, lucru care, în ultimă instanță, va duce și la îmbunătățirea stării materiale. De asemenea, trebuie ținut seama de faptul că activitatea este fundamentul celorlalte forme de comunicare. Că doar dacă nu am lu­ cra, pur și simplu nu am ayea bani pentru a face ritualurile, nici forțe pen­ tru a ne manifesta sentimentele. Apare întrebarea: Nu ar fi oare mai bine să ne simplificăm relațiile și să le reducem la muncă? Se pare că nu! E nevoie de iubire, e nevoie de relațiile de apropiere! Pentru mulți oameni relațiile de iubire și apropiere nu se formează, și atunci, pentru a evita scandalurile și conflictele, aceștia reduc toată comu­ nicarea la muncă. Trebuie subliniat că, în procesul de muncă, pot apărea relații interpersonalepersonale: și prietenie, și iubire, și ostilitate, și ură, și respect, și dispreț. Dar se poate și să nu apară nimic. Doar în timpul lucrului ade­ sea comunicăm prin intermediul unui obiect, fără să ne privim în ochi unii pe alții. Așa transmite sora medicală instrumentul chirurgului, în sala de operații, la fel de impersonal facem cumpărăturile în magazin, rugăm să ne fie compostat biletul în tramvai sau în autobuz. Există o anumită ca­ tegorie de oameni care la serviciu nu au niciun fel de relații personale și, deși pot lucra mulți ani acolo, nimeni nu va remarca demiterea lor, dacă va veni în locul lor un alt lucrător cu aceeași calificare. Lipsa iubirii în familie duce destul de des la faptul că soții, pentru a evita scandalul, reduc toate formele de comunicare la proceduri, la mun­ că. Muncesc pentru funcție, pentru doctorat, pentru mașină, pentru casa de vacanță, pentru a pune copiii pe picioare ș.a.m.d. ș.a.m.d. Și acum gândiți-vă: Când se destramă o asemenea familie? Atunci când toate treburile vor fi făcute! Și cam pe la ce vârstă sunt făcute, de regulă, toate treburile? Pe la 45-50 de ani! Copiii deja au căpătat independență și nu mai au nevoie de părinți. Au deja o funcție sau e deja clar că n-o s-o mai aibă. Același lucru se poate spune și despre casa de vacanță, despre mașină, 185

despre doctorat... Și familia se destramă! Cei din jur sunt nedumeriți. Tineri, sănătoși, fără griji, asigurați din punct de vedere material! Tot să trăiască în plăcere! Dar nu - divorț! Insă nu avem de ce să fim nedumeriți. Totul e legitim! Familia în care nu e iubire e condamnată la destrămare. Dacă nu din punct de vedere juridic, atunci faptic, dacă nu faptic, atunci psihologic. Și deodată se vede că au trăit alături mulți ani niște oameni necunoscuți. Singurătate în doi. Se poate oare preveni, prevedea divorțul unor oameni de 50 de ani când au numai 35, se pot lua măsuri să nu se întâmple asta? Așa cum înțelegeți, se poate și prevedea, se pot lua și măsuri! Primul semn că lucrurile merg rău este depresia zilelor libere. In timpul săptămânii soții trăiesc, de bine, de rău, pașnic, dar în zilele libere se ceartă neobosit. Pentru a evita cearta, încep să ia de lucru acasă și duminică. Al doilea semn - ideologia odihnei separate. „Ce să mai vindem castraveți grădinarului!" Haideți să ne gân­ dim dacă mereu oamenii lucrează așa de mult numai pentru a câștiga bani. Și atunci când mai faci dragoste, când să te mai consacri celuilalt, dacă nu în zilele libere? Doar în procesul de muncă chiar că nu poți avea nici timp, nici putere pentru asta. Aceste două semne sunt indicatori amenințători ai viitoarei destrămări a familiei.

1.4. Distracțiile Distracțiile constituie o serie de tranzacții semiritualice și semiprocedurale al căror scop este să-ți omori timpul. Să presupunem că mergeți la o nuntă. Acum deja vă e clar că ați venit la un ritual. începutul ritualu­ lui este amânat și timpul până la începerea ritualului e ocupat de distracții. Duceți-vă la bărbați. într-un grup are loc distracția numită „automobil". Aici se vorbește despre calitățile unei mărci de mașină. Ni se creează im­ presia că este o procedură, fiindcă poți primi o serie de informații utile. Dar este discuția unor neprofesioniști și cel mai adesea informația nu e ve­ ridică. Intr-un alt grup are loc distracția numită „cine învinge?" (discuții despre sport), iar în al treilea - „capete luminate" (discuții despre politi­ că). Și aici o discuție neprofesională te poate dezorienta. Dar timpul tre­ ce pe neobservate. Dacă vreau să comunic neconflictual, atunci trebuie să susțin tema distracției. Imaginați-vă un grup de femei care se joacă de-a „soții ăștia 186

netrebnici". Uite, vine o femeie la ele și propune să se joace de-a „ochela­ rii roz" și spune: „Soțul meu e pur și simplu o minune." Ce-o să-i spună? Vă propun una dintre variante: „Dar de câți ani ești măritată? A, de cinci? Păi al meu zece ani a fost ca o oiță, iar mai apoi și-a arătat firea de lup! Ce proastă! Stai puțin, o să-ți arate el!" Celelalte variante le puteți propu­ ne dumneavoastră. Din păcate, cu distracțiile consumăm foarte mult timp. Cea mai îndră­ gită distracție în companiile noastre este cea intitulată „oare nu e groaz­ nic?". Oare nu e groaznic că transportul merge așa de greu, că prețurile în magazine sunt ridicate, că elevii nu vor să învețe, că tinerii sunt delăsători, că bătrânii nu lasă cale liberă tinerilor ș.a.m.d. ș.a.m.d. La mare modă e de asemenea distracția „psihiatria" (căutarea substratului adevărat al compor­ tamentului unor oameni). De asemenea e la modă și „cine e cel mai bol­ nav?". S-ar părea că aceste distracții nu pot dăuna foarte mult. Dar ocupă mult timp! Și, în urma acestor discuții, nici transportul nu merge mai bine, prețurile nu scad, elevii nu vor învăța mai bine, tinerii nu se vor comporta mai cuviincios si bătrânii nu-si vor da demisia. In felul acesta, distracțiile sunt o flecăreală goală. F. Pearls a numit-o „găinaț". Când le povestesc tinerilor despre aiureala ritualurilor noastre, despre inutilitatea distracțiilor, îi sfătuiesc, dacă au nimerit deja în aceas­ tă vâltoare, să tragă foloase din ele. Le spun cam așa: „Dacă ați ajuns la o nuntă a unui prieten și vă gândiți și voi să vă căsătoriți, dar încă nu aveți o candidatură potrivită, priviți-le cu atenție pe fete. Cele care se joacă, iau parte la distracții, sunt viitoarele bârfitoare. Doar, în linii mari, distracțiile sunt niște bârfe. Acordați atenție celor care le ajută pe gazde să pună masa. Nu garantez că sunt viitoare soții ideale. Dar au măcar două calități po­ zitive, și dintre cele esențiale. Nu le place să bârfească și pot să facă ceva în gospodărie." Distracțiile mai au o funcție. In procesul de distracție, care, în princi­ piu, trebuie să fie plăcut, se adună parteneri pentru relații interpersonale mult mai profunde (inclusiv donatori și vampiri). De exemplu, mă apropie de o companie unde are loc distracția „dimineața de după" sau „carasul" (discuții ale alcoolicilor: „Ieri am tras la măsea, dar dimineața de după..."). Dacă nu beau, compania aceasta nu mă interesează, mă duc mai departe și mă opresc unde are loc distracția „ați fost acolo?", dacă am fost recent la Paris, sau acolo unde are loc o discuție pe tema „ați citit cumva...?", dacă 187

am făcut recent cunoștință cu lucrările lui Nietzsche si știu că în cercul respectiv puțini l-au citit. O să fiu atent la momentul în care pot spune le­ jer: „Uite, când am fost la Paris.Vă asigur: ceea ce e codificat cu puncte de suspensie nu are nicio importanță pentru mine. Lucrul cel mai impor­ tant pe care vreau să-l subliniez este că am fost la Paris! Dragi cititori, nu vă supărați! Nu vorbesc despre dumneavoastră, ci des­ pre cei care nu ascultă, ci doar prind momentul pentru a se da mari. Ei, nor­ mal că ascultați ceva ce nu știați! Dar nu! Unii vor doar să iasă în evidență! In încheiere vreau să vă reamintesc începutul romanului lui L.N. Tolstoi Război și pace. în salonul Annei Pavlovna Scherer au loc o serie întreagă de distracții. Acolo au apărut intrigile jocurilor psihologice sau, dacă e să folosim terminologia noastră, are loc adunarea donatorilor și a vampirilor.

2. Mecanismele vampirismului psihologic Pentru a înțelege cum se realizează transferul de energie psihologi­ că să mai vedem o altă variantă de tranzacții, tranzacțiile ascunse. Si vom folosi din nou exemplul clasic al lui E. Berne. Un vânzător îi spune unui cumpărător: „Lucrul acesta este mai bun, dar va fi prea scump pen­ tru dumneavoastră!" Cumpărătorul răspunde: „Nu, este chiar ceea ce îmi trebuie! împachetați-l!“ Și se alege probabil cu un lucru bun, dar pierde­ rea financiară nu-i dă posibilitatea să se bucure de achiziție. în figura 2.9 se arată ce se întâmplă. La nivelul social (conștientizat) pe linia A-A vân­ zătorul comunică două fapte importante: lucrul e bun și costă mult. La nivelul subconștient (psihologic) vânzătorul îl provoacă pe Copilul cum­ părătorului să facă achiziția. Provocarea aceasta poate fi reprezentată ast­ fel: „N-ai ce căuta fără bani prin magazine cu prețuri mari!" Răspunsul corect de pe poziția Adultului ar fi fost acesta: „Aveți dreptate în ambele cazuri!" Dar Copilul cumpărătorului, provocat de Adultul vânzătorului, îl pune pe Adultul propriu să facă o achiziție inutilă. Starea de spirit e stri­ cată iremediabil. Mai mult, sunt pierduți și banii. Ambele tranzacții, și la nivel social, și la nivel psihologic, au o completa­ re reciprocă, dar între ele formează un unghi. Iată de ce tranzacțiile ascunse de acest gen se numesc „unghiulare". Inițiativa pare că aparține Adultului, rezultatul comunicării depinde în cele din urmă de decizia Copilului. 188

Figura 2.9. Tranzacția unghiulară Un al doilea tip de tranzacții ascunse sunt cele numite „duble". (Figura 2.10.) Imaginați-vă doi tineri care se plimbă deja de multă vreme prin parc, într-o zi geroasă. Când trece pe lângă casa lui, tânărul îi spu­ ne însoțitoarei: „Aici locuiesc, sunt singur. Nu vrei să treci pe la mine să bem niște ceai?" Ea îi răspunde: „Da, e o idee bună! Am înghețat de tot și aș bea cu plăcere un ceai!" Și aici, la nivel social, are loc o discuție pe li­ nia P-P. Dar la nivel psihologic, pe linia C-C, are loc discuția: „îmi placi!" „Și tu mie!" Inițiativa pare că aparține Adultului, dar rezultatul comuni­ cării depinde de hotărârea Copilului. Nu e exclus un conflict! încredințez imaginației dumneavoastră detaliile.

Figura 2.10. Tranzacția dublă Destul de des în viața noastră cotidiană comunicăm, fără să remarcăm acest lucru, la nivelul tranzacțiilor ascunse, dându-ne unii altora „lovituri psihologice". Iritarea adunată față de celălalt, subconștientă, explodează pe neașteptate într-un conflict puternic. 189

Iată un exemplu tipic care are loc destul de des în viața noastră de zi cu zi. Raportorul a prezentat comunicarea în care trage concluziile unei mun­ ci îndelungate, uneori de mulți ani. Oponentul lui se ridică și spune, poa­ te chiar pe un ton politicos: „Nu sunt de acord cu dumneavoastră, iată de ce..." Raportorul îi răspunde cam așa: „Pur și simplu nu m-ați înțeles. Doar literalmente am luat totul la bani mărunți..." Haideți să vedem, în lumina celor prezentate, ce înseamnă asta la nivel ascuns, psihologic. Nu e greu de ghicit că propoziția „Nu sunt de acord cu dumneavoastră" înseamnă „Ce prost mai sunteți! Ați lucrat așa de mult și nu ați găsit nimic rezonabil". Raportorul, din păcate, e, din punct de vedere psihologic, la fel de bădă­ ran ca și oponentul lui, pentru că propoziția „Nu m-ați înțeles" înseamnă, la nivel subconștient, „Sunteți un prost!". Uite, acum dumneavoastră citiți cartea asta și nu ați înțeles ceva din ea. Cine e vinovat, dumneavoastră sau eu? Sigur că eu! Eu port răspunderea asupra mea. Este o abordare mult mai productivă decât tentativa de a acuza partenerul. Iar acum să revenim la vampirul Personalitate Neajutorată și să ve­ dem cum suge el energia psihologică din donatorii săi (figura de mai jos).

Figura 2.11 Să ne amintim situația în care Personalitatea Neajutorată „s-a sfătuit" cu donatorii în legătură cu viitoarea renovare. Pe linia A-A au fost cerute informații. Pe plan psihologic subconștient, Copilul vampirului a început să se joace cu Părintele donatorului, luându-i energia. Nu se poate ca ea să nu se fi adresat autorităților, să nu fi discutat cu soțul! De aceea pe li­ nia C-P a avut loc o provocare pentru a primi „mângâieri" de la donatori. Ei și-au consumat degeaba energia. Iar pentru a suplimenta Părintele cu 190

energie, donatorii trebuie să o ia de la Copilul lor. Iar când Copilul va fi și el golit, firesc, apare sentimentul de iritare. Doar Copilul nostru repre­ zintă sentimentele noastre. Iar sentimentele sunt strâns legate de activita­ tea organelor interne și de aici mai e puțin până la boli. Amatori de a da sfaturi, donatorii se îmbolnăvesc și se duc la doc­ tor. Acolo deja se manifestă în rolul de vampiri, cerând sfaturi de la me­ dic cum să se trateze. Metoda radicală este să ieși din jocul „Dar nu ar fi bine dacă... Da, dar...". Insă adesea la medic primesc medicamente care îi ajută o vreme. Donatorii continuă să sfătuiască. Afecțiunile se acutizează, trec în forme cronice. Donatorul devine vampir, sugând sevele psiho­ logice de la medic. Se îmbolnăvește medicul, cere ajutor unui alt medic... De fapt, cercul s-a închis! Cum să-1 rupem? Cine trebuie să facă asta? La prima întrebarea nu e greu de răspuns. Donatorul trebuie învățat să nu dea sfaturi, ci să se ocu­ pe de treburile sale. Vreau să vă avertizez că atunci vampirului îi va fi mai rău. Foarte bine! Deja ați înțeles că vampirul reprezintă o personalitate ne­ maturizată din punct de vedere emoțional, un fel de copil psihologic. Și nu trebuie invidiat. „Va câștiga" din punct de vedere tactic. Donatorul, care mai înainte a avut de suferit din partea vampirului, va apela mai repede la ajutor, va elabora mai repede o strategie de apărare față de vampirism și va elimina mai repede din el urmele vampirismului. De ce mă opresc așa de detaliat asupra acestui lucru? Problema e că, atunci când fac trainingul psihologic și folosesc procedeele de aikido psiho­ logic față de vampirii lor (și doar de regulă e vorba de persoane apropiate), bolnavii spun că, în urma acestor proceduri, vampirii se simt rău. Poate că aceste considerații ale mele îi vor ajuta să fie fermi. Cum spunea Seneca, „cine vrea să-și supună circumstanțele, trebuie să-și supună rațiunea".

3. Tipuri de vampiri psihologici Vampirismul psihologic poate fi observat în relațiile familiale, de servi­ ciu, amoroase și de alt fel. Vampirul poate fi întâlnit în concediu, în timpul călătoriilor cu trenul, la adunările sociale ș.a.m.d. In locuri diferite același vampir capătă forme diferite. El poate strica dispoziția șefului, poate înșela un om simplu, îl poate trăda pe binefăcător. 191

3.1. Personalitatea Neajutorată Este cel mai întâlnit tip de vampirism. Personalitatea Neajutorată pune problema, iar donatorii încearcă s-o rezolve. Jocul pe care îl conduce Personalitatea Neajutorată se numește „Dar nu ar fi bine dacă... Da, dar...“. Și oricât s-ar zbate donatorii, oricât de mulți ar fi, oricât de inteligenți ar fi, nu vor rezolva problema și vampirul îi va învinge pe toți. Vreau să dau un exemplu al lui E. Berne în varianta apropiată nouă. La o Personalitate Neajutorată, o femeie drăguță de vreo 35-40 de ani, au venit prietenele, cu care discută pașnic la o ceașcă de cafea.

Personalitatea Neajutorată (cu o voce tristă): Ia uitați în ce stare e apartamentul meu! Am nevoie de renovare imediată! Nu știu deloc ce să fac! Donatorul A.: Si de ce nu te adresezi autorităților? Personalitatea Neajutorată: Da, dar acolo sunt cozi mari și se lucrea­ ză prost! Donatorul B.: De ce nu te adresezi unei cooperative? Personalitatea Neajutorată: Da, dar acolo costă foarte mult și în ul­ tima vreme lucrează de mântuială! Donatorul C.: De ce nu îl pui pe soț să facă renovarea? Personalitatea Neajutorată: Da, dar el nu are timp, nici nu avem instrumente! Donatorul D.: De ce nu cumperi instrumente și-1 pui totuși pe soț să facă renovarea? Personalitatea Neajutorată: Da, dar dacă face el renovarea, atunci peste două săptămâni o să ne cadă în cap tavanul! f

>

Jocul s-a terminat! Vine un moment de tăcere stânjenitoare și, după o vreme, începe distracția „Oare asta nu e groaznic?" în varianta „Soții ăștia ticăloși". Personalitatea Neajutorată a primit o mulțime de „mângâieri" și i-a lăsat de proști pe sfătuitori. Poate ați fost nevoiți, dragi cititori, să dați sfaturi, și încă sfaturi bune, care sunt respinse categoric și, abia reținându-vă furia, v-ați spus: „Ei, a în­ nebunit de prea mult bine!" Vreau să vă mai dati un exemplu pe care l-am găsit la Harris, în cartea Tu ești OK și eu sunt OK. 192

Stau de vorbă două prietene. Donatorul, o femeie norocoasă, vine în vizită la Personalitatea Neajutorată, prietena ei, la care nu s-a aranjat to­ tul în viată. >

Personalitatea Neajutorată: Oare sunt așa de groaznică încât nimeni nu vrea să stabilească o întâlnire cu mine? Donatorul: De ce nu te duci la coafor? Personalitatea Neajutorată: Da, dar acolo sunt cozi mari. Donatorul: Și atunci de ce nu te coafezi singură? Personalitatea Neajutorată: Da, dar atunci părul o să-mi stea ca o mătură! Donatorul: De ce nu-ti dai cu fard? Personalitatea Neajutorată: Da, dar am alergie! Donatorul: De ce nu te duci la dermatolog? Personalitatea Neajutorată: Da, dar oricum știu ce va spune! Donatorul: Și atunci de ce nu te duci la niște cursuri de training psi­ hologic? Acolo sunt băieți frumoși. Personalitatea Neajutorată: Da, dar obosesc groaznic! Donatorul: Atunci de ce nu renunți să te uiți la emisiuni noaptea? Personalitatea Neajutorată: Da, dar trebuie să mă distrez și eu cumva!!! Donatorul (iritat): Nici tu nu știi ce-ți trebuie! Donatorul pleacă, iar vampirul, după ce a primit o mulțime de mân­ gâieri, își spune trist: „Lumea e groaznic construită, nu poți să faci nimic. Uite,și ultima prietenă m-a părăsit." (Distracția „Oare asta nu e groaz­ nic?^ sub forma unui monolog interior.) Și nu-i trece prin minte că EA trebuie să se schimbe și să nu mai ceară sfaturi, ci să găsească singură soluții, să-și asume responsabilitatea propri­ ei vieți. Așa cum vedeți, victoria vampirului e originală. Câștigând tactic, pierde strategic. Donatorul, în ultimă instanță, se dovedește într-o situație mai bună. I se face rău înainte, se îmbolnăvește mai înainte și, prin urma­ re, cere mai înainte ajutor. Și ultimul exemplu. După aceea vom începe să elaborăm regulile protecției în fața acestui tip de vampir. Se întâlnesc doi studenți, Personalitatea Neajutorată și donatorul. 193

Personalitatea Neajutorată: Nici nu mai știu ce să fac! Luni trebuie să dau lucrarea și nu am pregătit nimic! Donatorul: De ce nu stai o noapte? Personalitatea Neajutorată: Da, dar deja am mai stat una! Donatorul: De ce nu înveți duminică? Personalitatea Neajutorată: Da, dar duminică am o întâlnire! Donatorul: De ce nu ceri o amânare de la profesor? Personalitatea Neajutorată: Da, dar el a spus că nu poate fi vorba de nicio amânare.

Și iar s-a închis cercul. Are loc trecerea spre distracția „Oare asta nu e groaznic?" în varianta „Profesorii ăștia nemernici". Când am făcut cunoștință cu acest tip de vampirism, am fost foar­ te puternic impresionat. Mi-am adus aminte de un episod din viața mea. Aveam un grup frumos de colegi cam de aceeași vârstă - 35 de ani. Aveam deja familie, fiecare avea copii. Eu aveam doi: unul de șase ani, celălalt, de mai puțin de un an. Soția se afla în concediu postnatal neplătit, pen­ tru îngrijirea copilului. Numai eu lucram. Abia ne descurcam. In grupul nostru era o femeie cu o înfățișare plăcută care avea aceeași funcție ca și mine, cu înaltă calificare, dar cu o viață personală eșuată. Mereu se plân­ gea. Noi, cum puteam, încercam s-o ajutăm cu tot felul de sfaturi pe care nu le accepta, stârnindu-ne tuturor o iritare puternică. Ce mare a fost mi­ rarea mea când s-a dovedit că tot ce ne spunea și tot ce-i spuneam noi fu­ sese descris de mult! Iar eu credeam că sunt ideile mele! S-a dovedit că am luat parte la un joc care mă făcuse o victimă a vampirismului psihologic. Dragi cititori! Ați ghici deja cum să vă apărați de vampirul Personalitatea Neajutorată? Nu dați sfaturi! Nu vă puneți pe poziția Părintelui! Atunci discuțiile cu Personalitatea Neajutorată vor decurge astfel: Personalitatea Neajutorată: Priviți în ce stare e apartamentul meu! Are nevoie de renovare urgentă! Nici nu mai știu ce să fac! Donatorul: Da, e o problemă complicată! Și ce intenționați să faceți?

Sau: Personalitatea Neajutorată: Fiul meu nu vrea deloc să citească. Donatorul: Da, asta e foarte rău! 194

Personalitatea Neajutorată: Ce mă sfatuiți să fac? Donatorul: Habar n-am!

Trebuie remarcat că cei care joacă jocul „Dar de ce nu... Da, dar..." își schimbă destul de des locurile. Se poate folosi și asta ca apărare. Dar atunci donatorul devine vampir. Iată un exemplu (răspuns de protecție-ofensiv).

Personalitatea Neajutorată: Fiul meu nu vrea deloc să citească. Nu știu ce să mai fac! A Donatorul: Ce problemă e asta? Uite, fiul meu s-a dus să trăiască cu o femeie de treizeci de ani, și el are numai șaisprezece! Vă asigur, toți vor trece cu plăcere la soluționarea acestei probleme ca urmare a coloraturii ei sexuale și nimeni nu va putea da un sfat cum se cuvine. Am remarcat că oamenii dau sfaturi cu plăcere. Cel mai ușor primești sfaturi cum să crești copiii, cum să tratezi diferite boli, ce specialitate să alegi, dacă poți să te măriți cu M. sau să te însori cu P. ș.a.m.d. Dar, de fapt, la aceste probleme pot răspunde cu mare greutate chiar și profesioniștii. Am elaborat o formulă: Calificarea de psihoterapeut e invers proporțională cu numărul de sfaturi date. De aceea în activitatea mea mi-am pus ca sar­ cină să-1 învăț pe pacient să ia singur decizii, mai ales atunci când acestea pot influența în mod hotărâtor destinul lui, în special alegerea profesiei și a tovarășului de viață. Vă avertizez de asemenea că nu e bine să dați sfaturi pe teme psiholo­ gice. Cel mai bine e ca persoana în cauză să se adreseze unui profesionist. Destul de des, mai ales de la părinți, se pot auzi proteste: „Ei, de ce nu-mi pot preveni copilul să facă un pas așa de nechibzuit, precum căsătoria cu M.? Doar eu mă pricep mai bine la oameni." Atunci îl rog pe oponentul meu să-mi repare ceasul care în flecare zi o iau cu cinci minute înainte. El o să mă sfătuiască să mă duc la un ceasornicar. Atunci reiese că sufletul omului e mai simplu decât un ceas mecanic elementar?! Amatori de sfaturi! Ce credeți, a cui e problema rezolvată de sfătu­ itor? A lui sau a voastră? Corect! A lui! El vă spune cum ar fi procedat el în situația asta. Dar nu dispuneți de calitățile sfătuitorului și nu puteți 195

să faceți așa. Odată am fost într-un conflict cu șeful. Justețea mea nu era pusă de nimeni la îndoială și unul dintre prieteni m-a sfătuit să mă plâng șefului superior. In asemenea situații el chiar așa procedase și adesea, după multe cercetări, chiar i s-a dat dreptate. Dar sfatul lui nu mi se potrivea: eu pur și simplu nu aș suporta, din cauza firii mele, să mă adresez instanțelor superioare. Adesea sfătuitorii recomandă un pas pe care, la vremea respectivă, nici ei nu s-au decis să-1 facă. Astfel, o pacientă de-ale mele, o femeie singură de 37 de ani, mi-a cerut sfatul: Merită să aibă un copil în afara căsători­ ei? Avea câteva prietene, femei necăsătorite în vârstă de 50 de ani, care o sfătuiau insistent să facă asta: „Uite, noi am fost proaste, nu ne-am hotă­ rât să facem asta la vremea potrivită, și acum am rămas singure. Nu repeta greșelile noastre." Asta, de fapt, nu are niciun rost: să sfatuiești pe cineva într-o chestiune în care nu ai deloc experiență. Desigur, nu i-am dat ni­ ciun sfat pacientei mele în acest sens. Ca urmare a tratamentului, ea s-a căsătorit destul de bine. Au decis împreună să nu aibă copii. Iar acum câteva cuvinte despre sfaturile pe teme psihologice. Gândiți-vă ce puteți obține ca urmare a acestui lucru. Să presupunem că vine la mine un prieten și mă întreabă dacă merită să se căsătorească cu M., pentru că știe că o cunosc deja de mulți ani. Dacă o să-mi spun opinia negativă, iar el a decis deja la nivel subconștient să se căsătorească cu ea, se va duce să se sfătuiască cu altcineva, până va găsi omul care-1 va sfătui să se căsăto­ rească cu M. Cum se termină asta pentru mine? Știți ce înseamnă prima lună de miere - îndrăgostiți! își dau jos nu numai hainele obișnuite, ci și pe cele psihologice, adică încearcă să povestească cât mai multe lucruri despre ei. Și uite, prietenul meu, într-un moment de sinceritate, îi spune lui M., acum deja soția lui, cam așa: „Știi, iubita mea, înainte de nuntă i-am ce­ rut sfatul lui L., dacă merită să mă căsătoresc cu tine, și el a început să-mi povestească atâtea! Bine că nu l-am ascultat!" Și ce obțin eu? Un dușman! Puteți protesta: „Oare e așa de prost să povestească despre asta?" O să vă răspund: „Desigur! Dacă ar fi fost inteligent, nu mi-ar fi cerut sfatul în această problemă!" Iar acum a doua variantă. Eu îi spun: „Căsătorește-te! M. e o feme­ ie merituoasă și poate face fericit un bărbat!" Prima lună, știți și dum­ neavoastră, e de miere, a doua de pelin. Eroul nostru va afla tot adevărul 196

despre soție și din nou îmi fac un dușman. Acum sper că v-am convins că cel căruia-i place să ceară sfaturi pur și simplu vrea să pună răspunderea pentru o decizie nefericită pe umerii altuia, fiindcă este un adevărat vam­ pir psihologic!

3.2. Barbă-Albastră Denumirea e luată de la basmul omonim. Să vă reamintesc pe scurt conținutul. Unui domn numită Barbă-Albastră, pentru că, oricât s-ar fi ras, din cauza părului de culoare închisă, fața lui avea mereu o nuanță al­ băstruie, îi mureau des soțiile. Dar, cu toate acestea, după o vreme reușea să se însoare din nou. După ce trăia câteva zile după nuntă cu noua soție, el pleca într-o călătorie îndelungată, lăsând-o pe soție să conducă o gospo­ dărie destul de mare. îi dădea cheile de la toate camerele casei lui mari și o avertiza că are dreptul să deschidă orice ușă, să intre în orice cameră și, de fapt, să facă ce vrea. Singura condiție pe are o punea: să nu intre într-o mică magazie. O avertiza că încălcarea acestei interdicții îi atrage moar­ tea. Soțul îi spunea chiar și când se întoarce. Totul mergea bine, dar, cu o zi înainte de întoarcerea lui, curiozitatea câștiga. Ea deschidea magazia, vedea cadavrele însângerate ale celor douăsprezece predecesoare ale ei și, îngrozită, încuia ușa la loc. Dar nu putea să ascundă o picătură de sânge care căzuse pe cheie. Ea, așa cum se întâmplă în poveste, a reușit să se sal­ veze. Răul a fost pedepsit, lucru care în viață nu se întâmplă mereu. Chiar și în basm, Barbă-Albastră a fost prins abia a treisprezecea oară! Barbă-Albastră joacă jocul „Ai căzut în capcană, ticălosule!“. Joacă fără vreo miză, căci se bazează pe legile psihicului omenesc. Se știe de mult deja: dacă interzici ceva omului, el va dori săfacă tocmai acel lucru. Firesc, soția a ce­ dat acestei provocări. Din aceleași motive prohibiția nu a dat niciodată efectul scontat, iar după abolirea ei nivelul de consum al alcoolului a crescut serios. Destul de des la acest tip de vampirism apelează șefii care și-au atins nivelul de incompetență și nu mai pot aduce în principiu nimic nou în pro­ cesul de producție. Ei încep să se „lupte pentru disciplină", fiindcă de aici începe „ordinea". Declară amenințători că nu vor mai tolera întârzieri (la serviciu, ședințe, alte manifestări a căror justificare e destul de îndoielni­ că), întârzieri în realizarea documentației, lipsă de atenție față de clienți ș.a.m.d., amenință cu toate relele pe cel care a încălcat ordinul. Firesc, mai 197

sunt întârzieri, documentele nu sunt realizate la timp, clienții sunt uneori bădărani. Lucrurile acestea devin obiectul unor discuții lungi la tot felul de adunări, unde și șefului însuși i se poate reproșa lipsa de politețe față de angajați. Dar nu se găsește nimic mai important de discutat. Nu e nici timp, nici putere! „Și, de fapt, oare cu asemenea subordonați poți face ceva serios, când niște lucruri așa de simple..." Mai departe, cred, pot să nu con­ tinuu. Cum să lupți cu Barbă-Albastră? Antiteza jocului lui este compor­ tamentul politicos. Nu veți scăpa fără furtună. în adâncul sufletului sunt recunoscători celor care încalcă asemenea ordine. Lucrul cel mai impor­ tant e ca, în momentul furtunii, să nu protestezi și să-ți recunoști greșelile. Un pacient de-ai mei, medic, care lucrează la clinica facultății de me­ dicină, a nimerit sub presiunea lui Barbă-Albastră care conducea catedra, în timpul vizitei putea dezlănțui o tiradă dacă descoperea pe un cearșaf o gaură micuță, ori putea să nu-1 mai primească la conferință pe cel care întâr­ zia două minute. Firesc, verifica prezența studenților la curs, iar examenul era pentru el 6 sărbătoare unde-și putea trage sufletul. Nici Barbă-Albastră nu se remarca printr-o punctualitate deosebită, putea să întârzie la vizită și chiar să o anuleze, fără să-și ceară scuze față de colegi. Un timp, imediat ce a ajuns acolo, pacientul meu era entuziasmat de șeful lui și chiar se bu­ cura de simpatia acestuia. Odată ce calificarea lui a crescut, a înțeles des­ tul de repede că șeful trăiește dintr-un bagaj vechi, dar nu și-a dat seama că nu are de gând să-1 înnoiască. De aceea a încercat să atenueze lucrurile, să le schimbe în bine, era indignat când șeful se lega de el, și de alții, de altfel, pentru niște fleacuri. O să redau un dialog tipic (pacientul meu e donatorul).

Barbă-Albastră (cu o politețe nimicitoare): Priviți, stimabile, ce ați scris aici! Donatorul (oarecum tulburat și nedumerit): Ce nu este în ordine? Barbă-Albastră (atitudinea și mimica arată că s-a săturat să lucreze cu capete seci): Cum de dumneavoastră, cu stagiul dumneavoastră și cu experiența dumneavoastră, puteți să vă permiteți asemenea vulgarisme? Donatorul: Unde? Barbă-Albastră: Mai și întrebați! Uite, priviți! Scrieți: „Mâna dreap­ tă." Doar este un document medical oficial. Se duce în străinătate și eu îl semnez! Ce vor crede despre noi?! 198

Donatorul (fără să priceapă nimic, indignat în sinea sa, lucru care i se citește pe față): Dar cum trebuia? Barbă-Albastră (desfăcându-și neputincios mâinile): Extremitatea dreaptă superioară! (Apropo, dacă ar fi scris „extremitatea dreaptă superioară“, l-ar fi acuzat pe donator că e livresc sau chițibușar.) Donatorul: Si > care e diferența? > Barbă-Albastră (extrem de indignat): Da, dumneavoastră vă e indi­ ferent, pentru dumneavoastră e totuna, nu vă pasă de onoarea colectivu­ lui. Ăsta sunteți! Dar uite', acum două zile...

Mai departe urmează enumerarea tuturor păcatelor donatorului. Și cu cât el se justifică mai mult, cu atât primește mai mult. E clar, dacă asta se întâmplă destul de des, donatorul devine pacientul nostru. După ce donatorul a studiat în grupul de training psihologic, dialo­ gul a decurs astfel: Barbă-Albastră (cu o politețe nimicitoare): Priviți, stimabile, ce ați scris aici! Donatorul (total liniștit): O să mă uit acum. Epicriză. Barbă-Albastră (iritat): Știu și eu că e epicriză. Uite, priviți aici! (Arată locul care trebuie citit.) Donatorul: Mâna dreaptă... Barbă-Albastră: (cu o încordare scăzută): Ce, nu vedeți aici vulgarismul? Donatorul: Nu! Dar cum trebuia? ^Barbă-Albastră: Extremitatea dreaptă superioară! Doar este un do­ cument serios! Eu îl semnez (ș.a.m.d.). Donatorul: Bine! O să-1 corectăm acum! Barbă-Albastră (liniștindu-se): Bine, de data asta să rămână așa, dar țineți cont în viitor. Doar e un document serios, merge în străinătate... Donatorul: Nu, totuși o să-1 refac. I se poate ierta unui specialist tâ­ năr, fără experiență, dar nu mie. Și înainte am avut greșeli... (Repetă des­ pre sine lucrurile pe care i le spusese înainte Barbă-Albastră.) După câteva minute Barbă-Albastră l-a convins pe Donator să nu mai refacă documentul. Cunoscând toate șabloanele de comportament ale lui 199

Barbă-Albastră, în general stereotipe, și folosind antiteza „comportament politicos", al cărei element esențial era principiul amortizării, pacientul meu a îmbunătățit rapid relațiile cu șeful. Mai mult. I-a învățat aceas­ tă tehnică și pe medicii din secție. Vizitele decurgeau uimitor de pașnic. Barbă-Albastră practic încetase să mai facă vizite în acea secție. Un psi­ holog priceput poate explica ușor asta. Barbă-Albastră joacă jocul „Ai ni­ merit în capcană, ticălosule!", dar acolo unde nu sunt oameni dispuși să piardă (masochiști), nu mai are ce face. Pe Barbă-Albastră îl recunoaștem ușor. Mereu e ușor încordat, atent când ascultă. In timpul discuției e puțin înclinat în partea opusă dumnea­ voastră, are pe față o expresie sceptică și știți deja că în curând o să vină momentul în care, cu buza de jos lăsată, cu colțurile buzelor la fel, o să spună disprețuitor sau superior: „Nu sunt deloc de acord cu dumneavoas­ tră!" Când acționați sau vorbiți în cadrele concepției despre lume ale lui Barbă-Albastră, pe fața lui apare fie un zâmbet încurajator superior, fie unul ironic, iar dacă înainte de asta ați fost entuziasmat, după - înghețați. Nu vă sfătuiesc să cochetați cu soția lui Barbă-Albastră. Dacă aveți tre> 9 buri cu el, urmați exact litera contractului. Orice tentativă de a o încălca, mai ales când pentru Barbă-Albastră e legată de cheltuieli suplimentare, poate stârni o mânie furtunoasă. Barbă-Albastră-șeful vorbește mereu pompos, e înclinat spre un ton moralizator, la ședințe pierde mult timp pe discutarea calculelor proas­ te făcute când s-a întocmit documentația. E o tragedie mondială dacă un angajat a printat un document pe o hârtie de format necorespunză­ tor sau a întârziat cu ea o zi, două. După izbucnirea de furie se calmează puțin și stabilește termene suplimentare stricte pentru înlăturarea lipsu­ rilor. Nimeni nu mai vrea să pună întrebări suplimentare după furtună. Barbă-Albastră are „țapi ispășitori". De regulă sunt niște angajați destul de pricepuți, care vor să facă ceva serios sau încearcă să-și apere demnitatea. Dacă întâlnește o împotrivire serioasă, Barbă-Albastră poate să amuțească și, în anumite cazuri, să se răzbune. Nu-i critică niciodată pe șefii direcți, îndeplinește necondiționat toate directivele lor. Pentru că Barbă-Albastră are mereu documentația în ordine, iar relațiile cu șefii sunt bune, e practic imposibil să-l dai jos în urma unui complot al subordonaților. Dacă nu aveți unde să plecați, mai bine armonizați-vă relațiile cu el, fără să vă înjosiți. Pentru asta e nevoie să predați la timp toate rapoartele, să 9

200

îndepliniți toate dispozițiile, fără să intrați în nicio discuție. Dacă totuși v-a ajuns valul de mânie al lui Barbă-Albastră, suportați-1 liniștit, pentru a nu mai stârni alte furtuni. Nu trebuie să iesiti în fată cu vreo inițiativă. Dar dacă doriți să faceți ceva ce merită și principial nou, faceți pe ascuns, mai bine pe ferite. Dacă această parte a activității îi va ajunge cumva la cunoștință și va fi apreciată pozitiv, puteți spune, „cu ochii în pământ", cu modestie, că nu ați vrut să-l deranjați cu mărunțișuri. Barbă-Albastră are și favoriți. La drept vorbind, nu-i invidiez. Nu e greu să fii unul. Trebuie ;să îndeplinești precis toate ritualurile, să fii ex­ trem de politicos când își revarsă furia asupra ta și să nu protestezi, să nu protestezi și încă o dată să nu protestezi. In suflet Barbă-Albastră îl disprețuiește pe un asemenea angajat, deși la adunări îl laudă pentru firea de executant. Dacă devii favoritul lui, riști foarte multe. In primul rând, îți pierzi respectul tuturor celor care sunt independenți de Barbă-Albastră, care se află pe aceeași treaptă socială cu el, dar cu care nu se împacă. Dacă se va întâmpla ceva cu Barbă-Albastră, ^binevoitorii" ascunși pot deveni fățiși. Dacă favoritul își spune deodată că i se permit multe și face cea mai mică greșeală care mai apoi îl va atinge pe Barbă-Albastră, nu va fi salvat de anii de lingușeală, umilințe și slugărnicie. Poți să-l ocolești pe Barbă-Albastră fără să-ți umilești demnitatea per­ sonală și să pierzi respectul colectivului? Poți, dacă stăpânești procedeele de aikido psihologic. Voi da un exemplu. S-a întâmplat asta în timpul lui Andropov, când, „cu o mână de fier", se făcea ordine în țară. Se dădeau dispoziții absurde și îndeplinirea lor era încredințată organizațiilor obștești. Nu aveai cum să nu le pui în practică. Un elev de-ai mei, medic de specialitate, lucra ca ordinator la unul dintre spitalele mari și în același timp era lider de sin­ dicat al unității. Organizațiile obștești superioare l-au însărcinat să facă un grafic al gărzilor medicilor din cabinetul de lângă o stație de autobuz și să-i pună să noteze toate numerele autobuzelor care treceau prin acea stație. Scopul acestei manifestări era să fie prinși șoferii care făceau curse „la negru" și nu respectau traseul. Elevul meu a raportat șefului - Barbă-Albastră - despre această sar­ cină și a auzit o tiradă furioasă: „Nu pricep ce faceți voi în organizațiile obștești! Un medic trebuie să fie la patul unui bolnav, nu să facă de servi­ ciu în stații! Mergeți și încercați să anulați dispoziția!" 201

Iar acum ascultați povestirea lui. „înainte, după o asemenea ieșirefie mă pierdeam, fie așfi intrat în conflict cu el, sau m-așfi dus să mă plângprietenilor. Dar, după ce amfăcut lecțiile de

luptă cu vampirismulpsihologic, am ieșit liniștit din cabinet și amprintatdouă hârtii. Una era un raport adresat medicului-șefal spitalului în care se arăta că secția noastră nu areposibilitatea de a trimite medici de gardă în stația de auto­ buz, pentru că ei trebuie să se afle la patul bolnavului, nu săfacă de serviciu în

stații. Sub raport trebuia săfie două semnături: a mea și a șefului meu. Cealaltă

hârtie era graficulgărzilor. Cu aceste hârtii am intrat în cabinetul șefului și am

spus următoarele: «Amfost la sindicat și la comitetul de partid. Ei împărtășesc indignarea dumneavoastră și m-au rugat să pregătim rapoartele corespunză­

toare de la subdiviziuni. Le trimit ei la comitetul raional de partid, de unde a

venit dispoziția, și speră că vafi anulată.» Bineînțeles, nu am fost la niciun

comitet de partid. Am dat raportul. Multă vreme l-a studiat de la birou, apoi s-a dus lafereastră, și-a îndreptat cravata și a spus: «Cefacem?» l-am răspuns liniștit: «Trebuie săfim principiali. Asta nu e treabă, săfacă medicii de serviciu în stații. Semnați raportul și o să-l transmitem la comitetul de partid.» A ve­

nit răspunsul: «Dar ei n-au nicio vină, doar și ei sunt obligați. Ce-i defăcut?» «Poate semnați graficul gărzilor și terminăm», am spus întinzându-i graficul

pregătit dinainte. L-a semnat. Era, după mine, într-o stare ușor schimbată.

Stilul de comportament al lui Barbă-Albastră-subordonat e identic cu cel al lui Barbă-Albastră-șef. Făcând trimitere la regulamente, cerând să fie respectate neabătut, el poate paraliza activitatea instituției și produce un sentiment îndelungat de disconfort al șefului care încearcă să realizeze în colectiv niște relații calde, de lucru. Una dintre pacientele mele e șefă a unei mari secții clinice; se plângea de

un medic subordonat al ei care, începând cu raportul de dimineață; îi otrăvea

viața, expunând în principiu solicitări corecte, dar care nu puteaufi îndeplini­ te din cauza bazei materiale necorespunzătoare a spitalului. De exemplu, unui

bolnav i se prescrisese să i sefacă o bronhoscopie, pentru că era suspectat de can­ cer la plămâni. O asemenea procedură se puteaface numai peste o săptămână,

fiindcă era coadă. Tentativa de a-i explica asta lui Barbă-Albastră a dus la in­ dignare. Acesta susținea că, în timpul așteptării procedurii, bolnavul o săfie

202

tot mai neliniștit, lucru care se va reflecta negativ asupra stării lui, că este in­ uman să chinui un bolnav ș.a.m.d. Șefa se afla în încurcătură. Dacă-lprogra­

ma pe bolnavul lui Barbă-Albastrăpeste rând, stârnea nemulțumirea celorlalți

medici. Dacă cerea suplimentarea bazei materiale de la conducere, nu ieșea ni­ mic bun. Acțiunea prin metode dure împotriva lui Barbă-Albastră nu a avut

niciun efect. Desigur, a reușit să-și păstreze punctul de vedere, dar starea psi­

hologică era proastă. După ce pacienta a făcut cunoștință cu metodele luptei cu vampirismul

psihologic, acțiunile ei aufost următoarele. Când Barbă-Albastră a început să acționeze lafel, ea, arătându-i lista pacienților înscriși pentru procedură, i-a propus săfacă modificări .Imediat * ce a început săfacă anumite permutări, s-a lovit de împotrivirea medicilor ai căror bolnavi încercase să-i mute. în felul

acesta, fără a-și maiforța nervii cu Barbă-Albastră, pacienta mea a reușit să ridice împotriva lui întregul colectiv și să se descurce cu manifestările lui de vampirism psihologic.

Cum să-l reperezi și să-l neutralizezi pe Barbă-Albastră Vreau să-i ajut pe profesori și conferențiari, pe cei care au treabă cu colective de oameni, care se formează cu participarea lor și funcționează pentru puțin timp. Aici mă bazez pe propria experiență de la cursurile de o zi consacrate psihologiei conducerii. Scurtimea întâlnirilor cere o evidențiere rapidă a lui Barbă-Albastră. Ascultătorii care sunt interesați de lecții stau de regulă puțin aplecați îna­ inte,cu privirea spre dumneavoastră, având ochii larg deschiși sau ușor îngustați. Uneori sunt așa de pasionați, că uită să noteze, mâinile le țin pe masă. Barbă-Albastră stă ușor lăsat pe spate, adesea cu mâinile încrucișate pe piept, capul ușor aplecat în jos, pe față are o expresie de scepticism ușor, privirea e îndreptată spre dumneavoastră și parcă spune „Nu mă învăța pe mine să trăiesc". Vă ascultă cu atenție, dar nu atât pentru a-și însuși informația, cât pentru a vă prinde cu o contradicție. Imediat ce i se pare că a venit vremea lui, spune: „Nu sunt deloc de acord cu dumneavoastră, stimabile..." Sau: „Nu spuneți prostii!" Dacă e o singură întâlnire, atunci trebuie „retezat" imediat. Cu o teh­ nică corectă el va înceta să mai ia cuvântul după o replică, două. Astfel, la 203

propoziția „Nu sunt de acord cu dumneavoastră", fără să intrați în discuție, trebuie să răspundeți: „Foarte bine faceți! Poate că spun prostii. Ia uitați ce repede v-ați prins. Eu, uite, de câțiva ani nu pot să mă lămuresc de­ loc cu toate astea, am amețit de cap, i-am amețit și pe ascultători. Numai dumneavoastră ați reușit!" Nu e obligatoriu să spuneți toată fraza. Adesea e suficientă prima propoziție. Ați înțeles deja că astfel îi unesc pe ascultă­ tori împotriva lui Barbă-Albastră. Dacă el va continua să se încăpățâneze, unul dintre spectatori va țistui la el și va spune ceva de genul: „Dacă nu vă place, plecați și lăsați-ne să ascultăm!" Dacă trebuie să comunicați cu Barbă-Albastră o perioadă mai mare de timp, atunci nu are rost să procedați atât de dur. Așa arată experiența mea de lucru la facultatea de perfecționare a medicilor. Apropo, dacă reușiți să-1 atrageți de partea dumneavoastră pe Barbă-Albastră, el poate deveni un colaborator fidel și credincios care vă va arăta primul greșelile pe care le faceți. In toate cazurile e mai bine să-1 ascultați, poate că are totuși drep­ tate într-o privință, dar dacă pur și simplu o face pe contraliderul, după un timp chiar grupa îl va pune la punct (mai detaliat despre asta voi povesti în capitolul Psihologia conducerii}. Dacă doriți să-1 reperați mai repede pe Barbă-Albastră, provocați-1 să ia cuvântul. Pentru asta trebuie să vorbiți despre meritele dumneavoastră. Un om care nu a avut succese o va lua drept lăudăroșenie, își va manifesta în­ doiala față de rezultate, va începe să întrebe dacă procedați așa cum vorbiți, adică va începe să se intereseze nu atât de ideile pe care le enunțați, cât de personalitatea dumneavoastră. (Adică se interesează nu de calitatea apei, ci de felul în care e făcut vasul din care bea.) In asemenea cazuri e mai bine să nu vă justificați și să spuneți adevărul sau, de fapt, să nu spuneți nimic. Odată, in timpul unor cursuri, în primele zile am povestit despre ce suc­ cese am obținut implementând metodele noastre de psihoterapie șipsihocorecție

în tratarea, și profilaxia nevrozelor. Pentru majoritatea asta a stârnit entu­ ziasm, fiindcă aceste metode, așa cum vedeți și dumneavoastră, sunt ușor de însușit. Fără a se manifesta încă, dar deja reperat de mine, Barbă-Albastră as­ culta atent și, cum am spusfraza „0pregătirepsihologicăfără o pregătirefi­

zică bună nu are niciun sens, fiindcă, pentru a găsifericirea și a te bucura de ea, e nevoie de o stare bună de sănătate", imediat m-a întrebat: „Dar dumnea­

voastrăfaceți gimnastică de înviorare?"Am răspuns cinstit: „Nu!" Pefața lui

204

a apărut o expresie de mulțumire, s-a uitat triumfător la grupă. Am așteptat puțin, lăsându-l să-și savureze în voie victoria, și am spus: „In copilărie nu am

fost învățat săfac gimnastica de înviorare. Am încercat să-miformez aceas­ tă deprindere, darpână acum nu am reușit. Totuși, înfiecare zi mergpejos la

serviciu, iar uneori și de la serviciu acasă, cam cinci, șase kilometri. Mai mult, de două, trei ore pe săptămânăjoc tenis de masă, uneori merg și la bazin. In

timpul cursurilor le arăt cursanților exerciții de gimnastică tai-chi și-mi ajun­ ge. “Afost puțin tulburat. Mi-am dat seama că lucrurile nu s-au încheiat a.colo.

Odată am ținut cursurile la spital. După terminarea lor, trebuia să mă întorc lafacultate. Grupa dejaplecase, iar eu mai întârziasem cu treburi. Pentru că mă grăbeamfoarte tare, mergeâm repede, dar, când am văzut tramvaiul, am luat-o lafugă, am depășit grupul care mergeafoarte încet. Și deodată aud in spate: „Și

spuneați că mergeți tot timpulpejos!“Nu e greu de ghicit că era Barbă-Albastră. I-am răspuns imediat, dinfugă: „Da, pur și simplu v-am păcălit! * (Vă reamin­ tesc încă o dată, este inutil să polemizați cu Barbă-Albastră.) Orice regulă are

excepțiile ei. Barbă-Albastră înțelege asta în adâncul sufletului, dar esența vam­

pirică îlface să ceară de la donatori o îndeplinire totală a regulilor și săprimească satisfacție din tulburarea lor. La cursuri Barbă-Albastră continua să mă „prin­

*, dă

tot protesta. Uneori observațiile lui aveau bun-simț, alteori erau absurde.

In asemenea cazuri spuneam cam așa: „Poate că aveți dreptate, dar eu nu pot să înțelegfirulgândirii dumneavoastră, așa că o să rămân la opinia mea. Dacă ați

fifost șeful meu, v-așfi îndeplinit dispoziția. In acest caz răspunderea pentru

rezultatul lucrurilor îmi aparține, așa că hotărârea mea se va aplica. Dar dacă nufuncționează, o să trecem la varianta dumneavoastră. “Retragerea mea per­

manentă dinfața conflictelor a dat rezultate pozitive. Peste o lună de la începu­ tul cursurilor a solicitat o discuție individuală. Mi-a povestit despre viața lui nereușită din cauza neștiinței de aface concesii când nu avea dreptate, ca să nu

mai vorbim de cazurile în care avea dreptate. (Apropo, săfaci concesii atunci când ai dreptate reprezintă o clasă înaltă de pregătirepsihologică!) Asta ajucat un rol

nefast în viața lui, conducând la eșec și în privința carierei, și în cea a relațiilor

personale. Nu a reușit să-și pună în practică aptitudinile. Ca urmare ne-am despărțitprieteni. Colaborăm și azi. Lucrurile au început să-i meargă mai bine.

Exemplul acesta arată clar de ce oamenii devin vampiri psihologici. Pentru că-și pierd sensul propriei vieți. Ei se alipesc de donatori și astfel începe să le meargă rău și acestora. E clar că vampirii sug tot. 205

Cum e crescut un Barbă-Albastră Nimic mai simplu. Educați-1 pe copil în stilul „mântuitorului" (vari­ anta „idolul familiei"), faceți-i toate capriciile, mai devreme sau mai târ­ ziu - cel mai probabil mai devreme - se va asigura că el nu poate greși niciodată. Dacă e inteligent, va găsi repede lipsuri în esența lucrurilor, Stârnind iritarea apropiaților. Când va ieși din familie, va semăna conflicte și neînțelegeri pretutindeni în jur. In viitor, când puterile îi vor seca, îl va aștepta singurătatea totală, deși sentimentul de singurătate nu-1 părăsește până atunci nicio secundă. Și numai în acele momente în care stârnește indignarea celorlalți simte că trăiește. O a doua modalitate de a crește un Barbă-Albastră este educarea copilului cu temperament coleric în stilul „hărțuitorului" (varianta „mănușile lui Ejov"). Chițibușurile permanente vor stârni sentimentul de protest față de educatori. El va începe să caute contradicții în faptele acestora. După ce ajunge independent, începe să se lege de oamenii care depind de el, adică devine un veritabil Barbă-Albastră.

3.3. Alcoolicul E o temă bătută, puteți să nu citiți subcapitolul acesta. Dar, la drept vorbind, aș vrea să-1 citiți. Aici o să vorbesc despre toxicomani. Problema e că la noi tot timpul se duce o luptă cu acest rău. Dar cum se duce? Ne sperie tot timpul! Dar natura omului e astfel făcută încât, cu cât îi inter­ zici mai mult, cu atât vrea să facă mai mult acel lucru. Despre asta am vorbit mai sus. Aș vrea să pun problema altfel. Putem înțelege problema numai în cazul în care ne imaginăm ce folos aduc alcoolul și drogurile. In plan psihologic omul tinde spre fericire. In plan emoțional starea de fericire e însoțită de emoții pozitive. Noi avem doar două emoții po­ zitive: interesul și bucuria. Emoția interesului îl însoțește pe om în pro­ cesul muncii creatoare. Emoția bucuriei apare în două cazuri: în munca creatoare și în iubire. Iată de ce mereu ne dorim succes la muncă și feri­ cire în viața personală. In plan biochimic starea de interes este însoțită de eliberarea în sânge a endorfinelor - substanțe care, prin compoziția lor chimică și acțiunea psihologică și fiziologică, produc efecte asemănătoare cu ale morfinei. Iată 206

de ce, când un om e interesat de ceva, nu e bolnav, mănâncă moderat și nu vrea să bea. Se știe că toxicomanii nu folosesc alcool. Dar când apare emoția bucuriei, în sânge este eliberat alcool. In acest moment omul de­ vine puțin mai prost, nu mai muncește. In prezența alcoolului au loc cel mai repede procesele de refacere. Iată de ce conducătorii cu experiență și pedagogii încearcă să-i intereseze pe protejații lor și să le dea sentimen­ tul de bucurie. Arhimede stătea în baie și se gândea. Când i-a venit în minte rezulta­ tul final (principiul lui Arhimede), strigând „Evrica!", a sărit din baie și a alergat gol pe străzile din Siracuza. Cum poate fi înțeles acest lucru din punctul de vedere al științei contemporane? Ați ghicit deja, dragi cititori! Când Arhimede se gândea, în sânge avea multe endorfine, iar când pro­ cesul mental s-a încheiat cu succes, organismul a eliberat în sânge o doză serioasă de alcool, iar el, cum se spune în popor, „s-a prostit de bucurie". Dacă viața unui om nu e interesantă și e lipsită de bucurii, mai de­ vreme sau mai târziu el se îmbolnăvește sau începe să consume alcool ori droguri, iar mai apoi sigur o să se îmbolnăvească. Apropo, nivelul de alco­ olism în secolul al XX-lea a crescut de 40,6 ori, iar nivelul de îmbolnăviri cu nevroze de 40,4 ori. Corespondența cifrelor, așa cum vă dați seama, nu e deloc întâmplătoare. Nu e greu să ajungem la concluzia că trebuie să ne luptăm cu alcoolismul sau drogurile nu prin interdicții, ci prin învățarea unui mod de viată creator. Atunci vor fi si succese, iar asta înseamnă că în organism va fi mereu crescut nivelul de endorfine și de alcool. Iar acum să urmărim acțiunile unui alcoolic. De regulă alcoolicul are câțiva donatori. Aceștia sunt Hărțuitorii, Mântuitorul, Cap-pătrat (Protectorul) și Furnizorul. Hărțuitorul este cel mai adesea soția Alcoolicului. De regulă e puțin mai în vârstă ca soțul, adesea se află într-o poziție inferioară pe scara so­ cială, dar, lucrul cel mai important, este o familie cu o poziție parentală puternică. De fapt, e o femeie-mamă. In realitate ea nu atât se căsătorește, cât își ia un copil de crescut. Iată de ce, în ciuda tuturor relelor pe care le aduce unei asemenea femei un alcoolic, ea nu-1 părăsește. Doar, de regu­ lă, mama nu-și părăsește copilul cu probleme! Mântuitorul cel mai adesea e medicul care-1 tratează pe bolnav de acest viciu. în cazul tipic Hărțuitorul îl aduce pe Alcoolic la Mântuitor. Ultimul realizează întreruperea dipsomaniei, consolidează sănătatea. 207

Câteva luni Alcoolicul nu bea. Toți se bucură, dar mai apoi iar e găsit în șanț. O vreme bea, apoi își cere iertare, iar se tratează, iar o vreme nu mai bea ș.a.m.d. Apoi are loc degradarea și psihoza alcoolică. Sau, în stare de beție, Alcoolicul comite o infracțiune, ajunge la închisoare, apoi iese din închisoare și... In treacăt Alcoolicul îl suge de energie și pe Cap-pătrat. Ultimul e de două feluri. Primul este mama Alcoolicului. Ea îl compătimește pe fiu: „Nu a avut noroc de soție - se poartă urât cu mine. Cum să nu bea cu o asemenea soție!" Uneori ea se transformă în propagandist: „Bea, fiule! Relaxează-te!“ Al doilea este omul care „înțelege" discuțiile Alcoolicului, îi poate împrumuta bani, deși știe că el nu-i va returna niciodată. Alcoolicul îi consideră oameni buni pe cei din această categorie. In perioada prohibiției un anumit rol în viața Alcoolicului îl joacă Furnizorul. Este omul de la care poate face rost de alcool, de regulă pe bani, mai rar pe datorie, dar aici plătește mereu datoria. Dificultatea de a-1 ajuta pe un asemenea vampir și pe donatori con­ stă în faptul că, practic, ei au un folos, uneori neconștientizat, din faptul că Alcoolicul bea, deși, făcând asta, el îi suge și pe ei din punct de vede­ re psihologic. Hărțuitorul „e interesat" ca Alcoolicul să continue să bea, căci, dacă nu o mai face, îl va părăsi și pe el, pe Hărțuitor. Să ne amintim că, pe sca­ ra socială, adesea Alcoolicul este mai sus decât Hărțuitorul. In clinica noastră se trata un Alcoolic, medic de profesie, care provenea dintr-o familie de profesori. In timpul șederii în spital a făcut cunoștință și s-a apropiat de o soră medicală, o femeie singură, care participa activ la tratarea lui. Pentru că în acea perioadă prima lui soție îl părăsise, s-a căsă­ torit cu această soră medicală. Accesele se repetau o dată, de două ori pe an. Apoi avea loc o remisie calmă. Nu a băut cinci ani. Deci a părăsit-o! Când am început să-i tratez pe Alcoolici pornind de la principiile noi apropo, cu mare succes -, am observat adesea că soțiile, firesc, inconștient, au contribuit la subminarea tratamentului. Odată l-am tratat pe un poet talentat. Deja de vreo șase ani nu mai lucra. Soția se chinuia cu el, îl dusese la medici fără vreun succes. In sfârșit, a ajuns la clinică. Am reușit să-1 tratăm foarte bine. Dar imediat după externare s-a apucat să lucreze la creațiile lui. I s-a promis că vor fi publicate și va primi pentru ele un onorariu bun. A început să vină 208

bucuros acasă. Dar soția îl suspecta că a băut, îi cerea să „sufle" ș.a.m.cL, adică îl hărțuia. Iar când s-a convins că într-adevăr nu mai bea, i-a ce­ rut să se angajeze imediat. Vreo două săptămâni de la încheierea trata­ mentului el a fost într-o stare de excitare, dar absolut treaz, a venit la mine cu soția și a zis: „Luați-o de la mine pe vrăjitoarea asta! Dacă mai continuă așa, o să beau din nou." Rezultatul tratamentului a rămas sta­ bil. El nu a început să bea, dar provocările ei au continuat și a fost obli­ gat să se despartă de ea. Ce avantaj are Mântuitorul? El primește un salariu. Desigur, glumesc. Nu acesta e cel mai important, deși mulți tămăduitori s-au îmbogățit tratându-i pe Alcoolici. Principalul avantaj psihologic constă în faptul că, atunci când ascultă plângerile despre viața ratată a Alcoolicului, el însuși având adesea probleme mult mai complicate (mulți medici toxicologici se formează din medici ratați), Mântuitorul se simte la înălțime (doar el nu a băut!). Mai mult, în procesul discuției cu Alcoolicul, Mântuitorul simte o oarecare plăcere. Doar în acest timp este în poziția Părintelui! Ține predici. învață, mai bine zis, face morală! Se convinge că e mai pre­ sus de Alcoolic. De ce se întâmplă așa? Pentru că Alcoolicul, când vine la consultație, se află în poziția unui Copil și cere (uneori umilit) să i se dea ajutor. Iar energia este doar în poziția Copilului! Și rezultă că, în pri­ mele etape, Alcoolicul îl alimentează pe Mântuitor, adică avem de-a face aici cu vampirism. Apropo, și cu Hărțuitorul Alcoolicul se comportă la fel. Doar cum își declară iubirea un Alcoolic? Dragi cititori care încă nu v-ați aranjat viața personală! Vreau să vă pun o. întrebare: care dintre cele trei declarații de dragoste vă place cel mai mult? Ir. „Te iubesc! Sunt pierdut fără tine. După ce te-am cunoscut, mi-am dat seama că lumea e minunată. Mi-ai luminat sufletul întunecat! Căsătoreste-te cu mine!" 2. „Te iubesc. O să-ți dau stelele de pe cer. O s-o duci ca în puf! Căsătorește-te cu mine!" (Și atunci el o acoperă cu flori, îi face daruri, îi satisface toate dorințele.) ■ 3. „Te iubesc. Lumea nu e așa de simplă. Dacă ne sprijinim unul pe altul, vom putea să mergem împreună prin viață. Căsătorește-te cu mine!" Prima declarație e cea a Alcoolicului. Garanția e de 100%. A doua e la fel, dar probabilitatea e de 50-60%. Restul de 40-50% le revin tiranilor. 209

Și doar ultima cerere în căsătorie merită să fie privită cu atenție. Dar cea mai mare parte a pacientelor mele care s-au căsătorit cu un Alcoolic sunt atrase mai mult de primele două variante. De aceea, vă garantez, ele se vor recăsători tot cu Alcoolici, dacă nu-și schimbă sociogenul. Prin ur­ mare, aici problema nu e așa de simplă cum pare! Cap-pătrat (Protectorul) e și el interesat ca Alcoolicul să continue să bea. Să ne amintim că adesea Cap-pătrat din prima categorie e mama bol­ navului. Dacă Alcoolicul nu mai bea, își mai vizitează el mama? Sigur că nu! Iată o informație care să vă dea de gândit. Ce se întâmplă în familii dacă relațiile dintre soacră si noră nu sunt bune? Avantajul lui Cap-pătrat din a doua categorie e mai voalat și se sim­ te mai mult în plan material. Problema e că printre Alcoolici sunt mulți oameni capabili și înzestrați, adesea ocupă o poziție socială vizibilă, sau sunt meșteri. Și uite, când un Cap-Pătrat are nevoie de serviciile unui Alcoolic, puteți să nu vă îndoiți că le va primi în primul rând gratuit sau la un tarif minim. Așa că, în afară de avantajul psihologic, care constă în faptul că are o faimă de om bun în rândul Alcoolicilor, Cap-pătrat are și o compensație materială serioasă, un profit care uneori ajunge la 1.000%. Vreau să subliniez că, atunci când îi dă unui Alcoolic bani pe datorie, fără speranța că-i va mai primi înapoi, Cap-pătrat nu-și dă seama că are un avantaj din relația sa cu Alcoolicul; tot așa, și mama Alcoolicului nu-și dă seama că ea duce la distrugerea fiului. Nici Hărțuitorul, nici Mântuitorul, nici Cap-pătrat nu știu ce fac, nu înțeleg că Alcoolicul devine pentru ei o figură prețioasă ca obiect de hărțuire, mântuire sau protecție. La început soția joacă toate trei rolurile, când îi ține predici dimineață (Hărțuitorul), seara îl întâmpină la ieșirea de la lucru, pentru a-1 împiedica să bea (Mântuitorul), iar noaptea îl pune în pat pe bețiv (Cap-pătrat). Apoi, treptat, mai apar și alte persoane. Și fiecare joacă, în această tragedie de vampirism reciproc, un singur rol. In felul acesta, în cele din urmă și Hărțuitorul, și Mântuitorul, și Cap-pătrat (Protectorul) sunt psihologi amatori și victime în acest joc complicat și tragic. Numai Furnizorul este un profesionist, are de aici doar un folos material și merită o condamnare morală și socială, poate și juridică, dar aici eu nu mă pricep. Primii trei, ca și Alcoolicul, au nevo­ ie de ajutor psihologic. 210

Cum să reperezi și să neutralizezi un Alcoolic Cum să-1 reperăm? întrebarea nu e așa de simplă cum pare. Recent a venit la mine la consultație o soție cu soțul. Erau căsătoriți numai de jumă­ tate de an. Ea nu mai era o fetiță, ci medic de reanimare, cu înaltă califi­ care, avea o experiență de viață bogată. Și, cu toate acestea, nu a bănuit că viitorul ei soț e Alcoolic. „Dacă știam asta, n-aș fi făcut cunoștință cu el." (Deja ați ghicit că mai fusese căsătorită cu un Alcoolic.) „Iar acum trebuie să-1 salvăm ca om. îmi e drag. Nu vreau să se distrugă, dar când bea, de­ vine insuportabil. Poate chiar eu sunt vinovată. îl cert, nu mă pot stăpâni. Când e treaz, tot timpul e Încordat și bea de frică să nu-1 părăsesc. Și când ne-am întâlnit, nu punea nicio picătură în gură!" Iată unul dintre semne. Nu e absolut, dar trebuie luat în considerare. Desigur, sunt oameni care nu beau deloc. Și asta e norma! Ei fie nu frecventează companii unde se bea sau spun imediat, când vin într-o asemenea companie, că nu beau. Dacă sunt obligați totuși să bea ceva, se ridică liniștiți și pleacă. Alcoolicul care a făcut tratament la un toxicolog știe că nu trebuie să bea, dar, când trebuie să se abțină de la băut, trece printr-o mare tensiu­ ne, pentru că se consideră un om „neîmplinit" pentru că nu poate bea „ca toți". (E o regulă cunoscută: „Dacă ești Alcoolic o dată, ești Alcoolic me­ reu.") Și așa, deși cu greutate, se abține de la băut în toate momentele din viată. Sunt Alcoolici care continuă să bea, dar la ei se menține controlul situațional. Iar dacă se află într-o companie importantă, unde este con­ damnat consumul de alcool, nu beau nici ei. Am cunoscut un conducător care a ajuns într-un colectiv unde bețiile se condamnau. La început el nu bea niciodată. Se spunea că bea prin alte locufi. După câțiva ani a avut loc o schimbare de cadre. Ghiciți ce oa­ meni au fost angajați? Corect! Bețivi! Și el a început să bea la serviciu. Se abțin să bea și doctoranzii, dacă știu că profesorul lor nu bea. Nu beau nici atunci când știu că femeia iubită, pe care încă n-au obținut-o, condamnă consumul de alcool. Alcoolicul care nu bea alcool poate fi ghicit după câteva semne psiho­ logice. Printre ele se remarcă o dorință exagerată de a-ți face pe plac, soli­ citudinea de a îndeplini orice capriciu, fidelitatea care nu cunoaște limite, formele de declarații de dragoste despre care am vorbit. Pentru că Alcoolicii se comportă ca niște copii, te atașezi involuntar de ei, dar mai apoi, când 211

încep să „calce strâmb", nu mai poți să-i arunci. Mai mult, când sunt treji ți se pare că nu există om mai bun! Dar, dragii mei cititori, omorâți speranța că veți putea îndrepta un Alcoolic, scăpați de propriile idei de măreție! Există semne prin care îi putem distinge pe Alcoolici de oameni care nu beau, dar nu sunt Alcoolici? Da, sunt! Dacă un om bea o dată pe săptămână și mai des, trebuie să fie suspec­ tat de alcoolism, adică de faptul că nu poate să stea fără consum de alco­ ol. Acest lucru este legat de procesele de schimb din organism, de viteza eliminării alcoolului din el. E suspect și un singur exces alcoolic, atunci când omul bea mai mult de jumătate de litru de alcool și nu se îmbată. Un băutor rareori reușește să bea atât și să rămână treaz. Capacitatea de a bea până în stadiul narcotic, adică până la insensibilitate, până la „ruperea filmului", este de asemenea unul dintre semnele alcoolismului. Un bău­ tor reușește rareori să nu bea așa de mult, chiar dacă recurge des la alcool. Nu funcționează protecția - reflexul de vomă, care s-a pierdut la Alcoolic. In companie Alcoolicul încearcă „s-o ia înainte", adică să spună cât mai des toasturi. Iar când compania se sparge în grupuri mai mici, el va ,trece de la un grup la altul și va propune toasturi „locale", lucru care îl va face să ajungă destul de repede la stadiul narcotic de îmbătare. Apoi, în cel mai bun caz, toată seara va sta undeva într-un colțișor, iar în cel mai rău caz va începe să facă scandal. A doua zi cu greu își va aminti cum s-a comportat la petrecere. Un cântec al lui V. Vîsoțki vorbește chiar despre beția unui Alcoolic: „Of, unde am fost ieri, nu mai țin minte, să mă omori! Țin min­ te numai că era tapet pe perete." Nimeni nu a încercat vreodată să neutralizeze un Alcoolic șef, pro­ babil nici nu va încerca. Cel mai probabil slăbiciunea asta va fi speculată, se va organiza o băută zdravănă - cea mai bună modalitate de a-i câștiga simpatia. In această situație el va fi cel mai probabil donator. Intr-o etapă, când va începe scăderea intelectuală, va fi dat afară de la serviciu și va face pe vampirul doar în familia lui. De aceea aici o să vorbim despre neutralizarea unui Alcoolic subordo­ nat și a Alcoolicului în familie. Metodele de luptă cunoscute - prohibiția și toate interdicțiile posibi­ le - nu au niciun efect. Deja ne-am convins de asta. Cluburile antialcoolice, unde Alcoolicii devin chiar ei Hărțuitori, nu au nici ele un efect îndelun­ gat. Când nu mai au pe cine să hărțuiască, ei încep să bea. Din punctul 212

meu de vedere, cel mai corect, mai ales în etapele inițiale, când nu există o degradare a personalității și nu a apărut sindromul de mahmureală, este să fie soluționată radical problema: să-1 înveți pe Alcoolic să capete inte­ res pentru muncă și bucurie în iubire. Atunci în organism o să fie sufici­ ent alcool propriu și nevoia de a bea dispare de la sine. Când am consultat o echipă de fotbal care juca în prima ligă, antrenorul m-a rugat să mă ocup de portarul principal. Veneau meciuri internaționale. Nu exista un înlocuitor pe măsură și el, în ciuda perioadei pline de respon­ sabilitate și a tuturor discuțiilor, mereu apela la pahar. Când mi-am dat seama de situație, se părea că el se pierdea și se supăra când glumeau pe seama lui colegii de echipă în cazul eșecurilor. Apărea o anumită sfială în timpul jocului, la ieșiri. Mai mult, nu mergeau relațiile nici cu soția. Starea de spirit era neliniștită și melancolică. Noaptea se gândea mult și nu putea să adoarmă. Când bea, se simțea mai liniștit, somnul se îmbunătățea. Nu i-am ținut predici, pur și simplu l-am învățat tehnica amortizării din siste­ mul aikido psihologic. A început să pareze inteligent glumele tovarășilor de echipă, și-a îmbunătățit relațiile cu soția. S-au îmbunătățit starea de spirit și somnul. Nevoia de a bea a dispărut de la sine, doar organismul începuse să producă chiar el nu numai alcool, ci și substanțe asemănătoare morfinei. La clinică am elaborat un program amplu de pregătire psihologică pe care-1 realizăm cu succes. Adesea clienții noștri, ascultătorii și pacienții refuză să mai bea alcool fără nicio propagandă. De ce se întâmplă așa? Cursurile sunt făcute astfel încât stârnesc un mare interes. Omul începe să gândească creator, fapt ce duce la aruncarea în sânge de substanțe ase­ mănătoare cu morfina. Iar starea de spirit atunci e mult mai bună decât când se consumă alcool. Mulți dintre participanți mi-au spus că farme­ cul și iluminarea care apar după cursuri se pierd după un pahar de vod­ că. Băutura devine inutilă. De aceea organizarea unor asemenea cursuri la întreprinderi ar avea un mare rost psihologic, mai mult, ar avea un efect economic mult mai mare. Vreau să subliniez în mod deosebit că ar fi de dorit să se realizeze o acțiune antialcoolică si cu membrii familiei celui care bea. Dacă soția nu e atrasă în această activitate, prin comportamentul său îl poate provoca pe soț. („Nu are voie, deci să nu bea! Dar noi putem!") De regulă, asta duce la o izbucnire puternică. Am dat măi sus un exemplu în care soția continua să-1 tachineze pe soțul care renunțase de scurtă vreme să mai bea. Dacă 213

în activitatea psihologică participă numai soția, de regulă, îl părăsește pe soț. Nu le acuz pe asemenea femei. Sunt scopuri mult mai nobile în viață decât să te consacri unui om care se degradează și să fii martor la degra­ darea lui și a ta. Și pentru o femeie e mai greu. Un Alcoolic în etapele fi­ nale nu-și mai dă seama de propria degradare, dar soția lui suportă totul din ce în ce mai greu. Sunt necesare oare măsuri represive? Desigur, ar fi de dorit să fie evita­ te sau măcar reduse la minimum. Noi propunem conducătorilor o serie de procedee psihologice care le pot ușura viața. în primul rând, trebuie exclusă în totalitate comunicarea pe linia P-C, adică să nu fie oferit motivul psiho­ logic de a bea pe ascuns. Ce înseamnă asta? Nu trebuie să fie desfășurate discuții „educative" despre caracterul dăunător al alcoolului, nu trebuie făcut de rușine, să nu se facă apel la conștiință, iar mai apoi să fie iertat. In capitolul Aikidoulpsihologic am descris tehnica unei asemenea abordări. Din anul 1979 eu și colegii mei o predăm la facultatea de perfecționare a medicilor. O folosim de peste zece ani și dă efecte invariabil. Din păcate, și printre medici întâlnim Alcoolici, ca și printre alte grupuri de populație. Un caz ne-a convins definitiv de corectitudinea noastră. Un tânăr medic, de vreo 28 de ani, a venit la ciclul de perfecționare. Nu

s-a prezentat la lecții, trei zile a băut în cămin, a dat nas în nas cu coman­

dantul. L-am exclus. Ne-a implorat, spunea că a primit cu mare greutate o tri­ mitere la noi, afăcut apel la milă, ne-a acuzat de cruzime, afirmând că i-am

stricat astfel restul vieții. Ca răspuns la acuzații i-am pus întrebarea: „Dar

v-amfi exclus dacă ațifi venit la cursuri și ațifi învățat cum trebuie? * Și a

plecat. A revenit la noi după doi ani, a lucrat serios. înainte de apleca a dorit să stăm de vorbă. Mi-a mulțumitpentru că l-am exclus. „Pentru prima dată

în viață amfostpedepsitpentru beție. Desigur, și înainte o mai încasam, dar după multe serii de iertări și izbucniri mă îndepărtam de oameni, de regulă,

singur. Iar acum totul afost așa de repede și energic! Am căzut pe gânduri și am înțeles pentru prima dată că trebuie săfiu responsabilpentrufaptele mele *

Așa cum ați înțeles, și în relațiile familiale trebuie să fim implacabili. Cel mai bine, desigur, e să nu vă căsătoriți cu un Alcoolic. Despre cum să-l recunoașteți, am vorbit deja. Dar dacă s-a întâmplat asta, trebuie să faceți o separare. Separarea este procedeul psihologic de rupere a relațiilor 214

maritale fără divorț. Acest lucru îl poate trezi. Durata separării trebuie sta­ bilită pentru fiecare caz în parte, dar, dacă după un al doilea exces alcoo­ lic nu v-ați hotărât să divorțați, următoarea separare trebuie să fie de două ori mai lungă. Acest lucru trebuie să-l știe mai ales tinerii care au de gând să aibă copii. Problema e că sănătatea genetică depinde de bărbați. Toate ovulele se formează la fetiță încă din timpul perioadei intrauterine și ori­ ce daună, orice boală poate produce modificări în aparatul ei genetic. Iar perioada de maturizare a spermatozoizilor este cam de două luni. De ace­ ea, dacă timp de două luni nu s-a produs nimic serios în planul sănătății, atunci, cu o mare doză de probabilitate, spermatozoidul lui va fi sănătos. Ca urmare, chiar dacă în aparatul genetic al femeii ovulele nu sunt chiar în ordine, copilul va fi sănătos. Nu sunt foarte serioase discuțiile unor femei care spun că trăiesc cu un Alcoolic deoarece copiii au nevoie de tată. Copiii chiar au nevoie de un tată. Dar de un tată adevărat! Ce rost are să ai un tată Alcoolic? Ce te poate învăța el? De fapt, femeile se tem de singurătate sau se tem să piardă ace­ le „avantaje" pe care le au fiind căsătorite cu un Alcoolic. Dar atunci când trăiești cu un Alcoolic și ești victimă a vampirismului, îți pierzi șansele de a-ți construi destinul. Viața trece pe lângă tine cu toate posibilitățile ei!

Cum e crescut un Alcoolic Acest lucru se face foarte simplu. In primul rând, e de dorit ca părinții să fi băut serios înainte, apoi să-l pună pe copil la masă și să-i toarne suc în pahar. El ia parte la toate discuțiile alcoolice, își însușește ritualul me­ sei, fbagă să i se pună și lui vin. Dar părinții nu fac asta, rostesc o singură frază: „E prea devreme să bei!" Tocmai fraza asta are o influență decisivă în formarea personalității psihologice de Alcoolic. Degeaba mulți părinți spun că au copiii neascultători. Copiii sunt foar­ te ascultători, dar părinții nu înțeleg mereu ce instrucțiuni le dau copiilor. Ascultați fraza: „E prea devreme să bei!" Conținutul ei adevărat e urmă­ torul: „O să vină vremea când va trebui să bei și tu!" Și copilul experimen­ tează. A încercat să bea la zece ani. L-au bătut! Deci e încă devreme! La 12 ani. Din nou l-au bătut. Dar mai apoi, în fine, vine timpul... De asemenea, trebuie subliniat că la vârsta copilăriei și a adolescenței viitorii Alcoolici 215

joacă un joc care ar putea fi numit „Dezordonatul". Are același sens și aceleași personaje ca în jocul Alcoolicului, descris mai sus. Hărțuitorul (profesorul), Mântuitorul (părintele), Cap-pătrat (Protectorul - bunicii), Furnizorul (copiii care fac pozne). Lucrul cel mai important: copilul se obișnuiește să trăiască în plăcere, fără a face vreun efort pentru asta. Cum se face mai mare, găsește repede un mijloc de a primi satisfacție, de a bea.

3.4. Femeia Rece Acest tip de vampirism se întâlnește adesea în familie. Soțul discu­ tă frumos cu soția. După o vreme îi apare dorința de apropiere sexua­ lă. Soția îl respinge alene. Pretențiile lui devin din ce în ce mai active și ea strigă supărată: „Doar ți-am spus că ești un animal murdar! Ți s-a fă­ cut de sex! Acum ai stricat tot! Totul era așa de bine!" începe scandalul. Dacă acest lucru se repetă destul de des, soțul se potolește și renunță să mai aibă pretenții sexuale. Trec câteva săptămâni sau luni. El se compor­ tă liniștit. Ea devine mai tandră și mai distrată. Poate umbla pe jumătate goală prin cameră sau îl poate ruga pe soț să-i dea prosopul în baie. Soțul ia un asemenea comportament ca un semnal de împăcare. Dar când înce­ pe să treacă la acțiune, aude din nou: „Doar ți-am spus că ești un animal murdar! Ți s-a făcut de sex!" Iar are loc scandalul. Soțul își spune că nu va mai ceda la provocări. Trece un timp și soția vine la el, îl sărută și-i spu­ ne: „Ce drăguț ești!" Relațiile devin mai calde, dar când lucrurile trebu­ ie să ajungă la apropiere, soția îi spune aceeași frază: „Doar ți-am spus că ești un animal murdar...". Soțul încearcă să găsească ieșire din situație. Prietenii îl sfătuiesc să-și găsească o amantă. Alții așa procedează. Trece o vreme. Ce e ascuns de­ vine cunoscut. In familie se face scandal și soția îi spune din nou: „Doar ți-am spus că ești un animal murdar! Ți s-a făcut de sex!" Cam așa descrie E. Berne jocul pe care îl face Femeia Rece. Aici vedem toate semnele vampirismului psihologic. La început vampirul își mângâie victima, iar mai apoi o stoarce de tot. Unde se duce acea energie care trebuie să meargă spre iubire și sex? Așa cum ați înțeles, e cheltuită în scandal, care este un analog al sexului. Are aceeași sursă anatomo-fiziologică! Aceeași schimbare de ritm, aceeași respirație accelerată, ini­ ma bate tare, se intensifică transpirația, devin marcante reacțiile motorii 216

și are loc descărcarea emoțională. Valoarea terapeutică a scandalului (ca și a sexului) e mare. înlătură încordarea. Se știe că oamenii care-și țin în sine emoțiile se îmbolnăvesc mai des și mai grav! La cursuri spun adesea că nu e neapărat nevoie să petreci o noapte cu o femeie pentru a afla cum este să faceți sex. E suficient să observi cât de des și cu ce forță face scan­ dal. Apropo, scandalurile care izbucnesc adesea în mijloacele de transport și la cozi sunt legate în 85% dintre cazuri de insatisfacția sexuală - doar 15% sunt condiționate de motive obiective. Unii psihanaliști leagă moti­ vele războaielor de insatisfacția sexuală a celor care le provoacă. Nu am o opinie în acest sens. Dar uite, de regulă, criminalii „în serie" de genul lui Cikatilo sunt oameni incompleți din punct de vedere sexual. O să încerc să vă spun' de ce Femeia Rece și soțul ei nu se despart. Problema e că ei se potrivesc, deși asta este, evident, o completare psiholo­ gică. Mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu foarte des, soția va trebui să îi facă soțului concesii. După provocări și scandaluri, ce calitate mai are sexul lor? Niciuna. Soția rămâne nemulțumită și destul de des face scandal după acest sex incomplet al soțului, fără să înțeleagă că tocmai ea e mo­ tivul. Dar pentru ea nu are niciun rost să schimbe soțul. E mai prestigios să fie căsătorită decât divorțată. Dacă divorțează, trebuie să caute un alt soț și să-l facă impotent, pe când aici treaba e deja făcută. Nici el nu vrea să divorțeze, pentru că a începe viața familială cu altcineva, în condițiile unei potențe reduse, e dificil din punct de vedere psihologic, pe când aici, de bine, de rău, chiar dacă rar, tot are parte de ceva. Și, cu toate că încer­ căm și noi să trăim ca în Occident, bărbații noștri nu prea se adresează unui psiholog. O să povestesc mai departe în detaliu despre impotență și dizarmonii sexuale. Urmările acestui tip de vampirism psihologic sunt grave. Dar victime­ le se adresează foarte rar medicilor psihoterapeuți ori se tratează fără ni­ ciun rezultat la medici de un cu totul alt profil. Iată câteva exemple. In clinica noastră se trata ofemeie de 36 de ani pentru o nevroză extrem de gravă. Dar înainte să ajungă la noi se tratase la un. internist cu diagnos­

ticele de dischinezie a intestinului gros, gastrită cronică, colită cronică, hiper­

tensiune arterială, de la endocrinolog avea un diagnostic de tireotoxicoză, de la neurolog unul de distonie neurocirculatorie de tip cerebral, iar de la ginecolog

217

unul defibrom. Colegii și rudele spuneau că este o isterică cu care nu se poate vorbi. Imediat ce se îmbolnăvea, își spunea că care cancer la organul care o su­

păra în momentul respectiv. Și în realitate despre ce era vorba? Era o Femeie Rece. Tratamentulpsiboterapeutic a dat un rezultat minunat. Toate bolile au trecut, cu excepțiafibromului, dar creșterea acestuia s-a oprit.

Iar acest exemplu vă rog să-l rețineți, pentru că o să fac trimitere la el mai târziu. A venit la mine la consultație ofemeie drăguță de 33 de aniplângându-se de obsesie compulsivăfață de obiecte ascuțite. Când se afla lângă ea un cuțit, un ac sau un alt obiect ascuțit, se temea să nu-lfolosească și să nu-ifacă vre­ un rău copilului ei de cinci ani, pe care îl iubeafoarte mult. își dădea seama de

absurditateafricii, dar nu putea s-o depășească. Desigur, nu i-afăcut niciun rău băiatului, dar nu se putea juca cu el, nu putea avea grijă de el. „Sunt o

mamă nefericită, nu pot să comunic cuful meu.“ Mai mult, avea obsesii com-

pulsive: agorafobie (se temea să traverseze singură strada) și claustrofobie (se temea să rămână singură intr-un spațiu închis, fie el un mijloc de transport, lift sau cameră cu ușa închisă). Acestefrici îi apăruseră bolnavei imediat după naștereafului. Tratamentulfăcut de mai multe ori la neurolog nu a avut ni­ ciun efect. La consult venea mereu cu soțul, care stătea la ușă și niciodată nu

mi-a pus vreo întrebare despre starea soției. Am rugat-o pe bolnavă să povestească despre sine, începând din copilărie. Mama conducea totul în casă. în familie erau patru fete. Destul de des

mama le spuneafetițelor că poate safe durabilă numai ofamilie in care soția

nu-l iubește pe soț, dar el o iubește (atunci e și mai ușor de condus), că în ge­ neral toți bărbații sunt niște animale murdare, nu le trebuie nimic în afară de sex. Tata mai mult tăcea. Când venea de la serviciu, mânca în tăcere, apoi

citea ziarele și se ducea la culcare. „Tata nu vorbea niciodată cu noi. Uneori mama îl ruga săfacă diverse lucruri prin casă. Elfăcea totul în tăcere. Uite,

asta e tot ce pot să spun despre tatăl meu. “

Cândpacienta avea 17 ani, a început să se întâlnească cu un băiat cu un an sau doi mai mare ca ea. Când afăcut 18 ani, el a cerut-o în căsătorie. în

scurt timp, afost luat în armată. înainte de apleca a vrut să înregistreze că­

sătoria, pentru că ea refuzase să intre în relații intime cu el, dar nu afost de acord cu căsătoria înainte de armată. Așa cum se poate presupune deja, ea nu

218

a avut nicio dificultate să-l aștepte. în timpul serviciului militar a intrat la

Facultatea de Construcții de Mașini. Când el s-a întors, ea a refuzat din nou să se mărite, temându-se că viața defamilie o să-i împiedice studiile. L-a ru­

gat să aștepte până la terminareafacultății. Deja aici se vede cum acționeazăprogramelepărinților șiputem presupune că avem de-aface cu o Femeie Rece. Altfel s-arfi căsătorit înainte de plecarea

iubitului în armată, iar dacă principiile ei arfi corespuns cu ale unor grupuri de tineri de-ai noștri, ea arfi avut relații intimefără să mai aștepte săfacă 18

ani și să se căsătorească. Dar cândjustificarea amânării a constituit-ofaculta­ tea, pentru un psiholog sau unpsihoterapeut, ca șipentru dumneavoastră, dragi

cititori, devine limpede că ea era un vampir Femeie Rece, deși nu-și imagina cum b săfie viața defamilie. A dat de un donator nu prea bun. După ce s-a chi­

nuit puțin tot încercând s-o convingă să se mărite, el a rupt relațiile cu ea și în scurt timp s-a căsătorit cu altcineva. A învățat bine, mergea la petrecerile de la

facultate, cocheta cu băieții, dar nu se ajungeapână la relații sexuale. Respingea

cererile de căsătorie: „Mai întâi trebuie să termin studiile * Cavalerii se schim­ bau des. Rămăsese un singur admirator permanent care-i ducea servieta. Lui i-a încredințat tainele ei defecioară. Despre o apropiere sexuală nici nu puteafi

vorba, nici măcar la nivelul îmbrățișărilor și sărutărilor. Defapt, el o idolatri­

za. Dar, până la urmă, când a terminatfacultatea, nimeni nu mai era lângă ea.

Aici îmi permit să fac o paranteză și să vă vorbesc despre jocul se­ xual pe care îl fac Femeile Reci cu bărbații cu care nu se căsătoresc. Se numește „Pleacă de-aici, prostule". Traducătorii noștri ai scrierii lui E. Berne, rușinându-se de expresiile dure, au numit acest joc „Dinamo". Prima variantă e un flirt ușor. Femeia este entuziasmată de bărbat, demonstrând că este accesibilă. El începe să-i facă curte, îi face complimente, o conduce acasă, sperând că ea îi va permite să intre... Dar ușa i se închide în nas și aude: „Mulțumesc pentru complimente! Am petrecut așa de bine seara!" Bărbatul pleacă oarecum descurajat, fapt care-i produce femeii o satisfacție sexuală perversă. Varianta aceasta chiar așa se și numește: „Vă mulțumesc pentru complimente." A doua variantă se numește „Neînțelegerea". Ea îl primește în came­ ră și-și continuă provocările. Mereu sunt uimit de cât de mult au devan­ sat știința reprezentanții talentați ai literaturii și artei. Uite o poezie a lui Sașa Ciornîi scrisă în anii 1930. Chiar așa se și numește, Neînțelegerea.'. 219

Ea era poetă, O poetă de vârstă balzaciană, Iar el era un pierde-vară, Un pierde-vară și un brunet înfocat. Pierde-vară a venit la poetă, In amurg mirosea a parfum. Pe sofa, ca la o mesă solemnă, Poeta rostea versuri. „O, îndrăznește, cu mângâierea ta scuipând foc, Să-mi animi patima adormită! Nu te teme să-ți pui buzele Pe spuma coapselor, în spatele legăturii purpurii! Sunt proaspătă ca respirația mixandrei! O, să ne împletim trupurile obosite..." Continuarea era de așa natură, Că brunetul cu păr ondulat s-a înroșit. S-a înroșit, dar și-a revenit repede. Și-a spus: „Ce-o fi, o fi! Aici nu e nevoie de vorbele unui ministru din Dumă, nu de cuvinte e nevoie aici, ci de fapte!" Cu o forță nestăpânită de centaur pierde-vară a strâns-o la piept pe poetă. Dar un strigăt strident și vulgar - „Maurule!" A înghețat șuvoiul puternic. „Vă rog să mă iertați..." sări el în sus, „însă chiar dumneavoastră..." Dar în ochii ei se citeau răceala si onoarea: „Ați îndrăznit să vă dați la o doamnă cuviincioasă Cu îmbrățișări de portar." lat-o pe preacuviincioasă. Și musafirul Speriat ieși cu spatele. în antreu, cu o privire pierdută, și-a căutat multă vreme bastonul. Cu fața mai albă ca magneziul Cobora de pe scară brunetul înfocat. Neînțelegând poezia nouă A poetei de vârstă balzaciană. 220

A treia variantă, „Strigătul fals", poate avea un caracter tragic. Femeia îi cedează bărbatului, primind satisfacție în urma apropierii sexuale, iar mai apoi strigă „Ajutor! M-a violat!", obținând anumite avantaje în urma procesului de la tribunal. Credeți că le compătimesc pe victime? Nici vorbă! Trebuie să știi să distingi manifestările de iubire de manierele unui vampir. Atunci poți primi o anumită satisfacție în urma privirilor entu­ ziaste ale vampirului, fără să-i dai seva ta. Nu să te duci să-1 conduci, iar, dacă ai facut-o, să nu vrei să intri în casă, iar dacă ai intrat, să nu sari pe ea. Sigur, vă poate crede impotent, dar ce contează ce cred despre dum­ neavoastră proștii? Când a făcut pregătirea psihologică la noi la centru, un client de-ai mei, hiperpotent, și-a dat seama că e mai avantajos să ți se ducă faima de impotent- decât să ai reputația unui Don Juan, și a început să contribuie din plin la răspândirea unor zvonuri despre sine care ar pă­ rea prea puțin măgulitoare. Uneori vampirii apelează la asemenea capcane, că parcă ți se pune o al­ ternativă: „Promit să vin cu dumneavoastră la picnic, dar promiteți-mi că nu va fi vorba de prostii!" Și tânărul cade în capcană! Dacă nu face „prostii", vampirul povestește mai apoi despre el cunoștințelor, râzând. „Impotentul ăsta nici nu a încercat să mă sărute!" Dacă încearcă să facă asta, vampi­ rul spune: „Doar ne-am înțeles, fără prostii!" Va propun ca la o asemenea invitație să răspundeți fără prostii: „Dat fiind că nu garantez pentru mine, refuz să merg la picnic!" Cel mai bine e să faceți asta cu 15-20 de minute înainte de termenul stabilit, dând telefon vampirului. Ascultați povestirea unor clienți de-ai mei care au folosit procedeele de apărare față de vampiri care jucau „Pleacă de-aici, prostule!". *

Unul dintre ei, un bărbat de 43 de ani, extrem de atrăgător, intelectual,

care știe să atragă cu vorbele sale o companie selectă, era într-o stațiune. Apropo, cei carefac traininguri la noi vor deveni interlocutori interesanți. Acolo i-a

plăcut ofemeie. La o serată a invitat-o la dans.

„Ea a început imediat să-mifacă complimente. Spunea că dansez bine, că sunt un interlocutor inteligent, râdea veselă la glumele mele nu mereu reușite.

Am invitat-o la un al doilea dans, la al treilea. Defapt, nu m-am îndepărtat

de ea. Nu am remarcat să sefi plictisit cu mine. Când s-a anunțat valsul, a spus că vrea să danseze cu altcineva. Desigur, nu am protestat. Dar ce bărbat era! Așfi înțeles dacă m-arfi întrecut cu ceva! Normal, nu m-am mai dus la 221

ea, pentru că am înțeles că e un vampir care joacă «Pleacă de-aici, prostule». Ea a încercat să măfacă gelos. Asemeneafemei nu știu să iubească, doar coche­ tează. Și toți aburii lor sunt consumați numai pe sirenă."

Și a doua povestire: „La cursurile de perfecționare de la Moscova, în ciclul nostru era o feme­ ie drăguță de vreo 40 de ani, cu urmele uneifostefrumuseți. Deja din primele zile a încercat să organizeze niște excursii. Darfiecare cursant, inclusiv eu, avea

treburi în capitală, de care trebuia să se ocupe în afara cursurilor. în principal, discutam în timpulpauzelor. Ea mereu zâmbea cu un zâmbetfermecător, era

entuziasmată aproape defiecare spusă a oricărui bărbat de la cursuri. Atrăgea atențiafaptul că, atunci cândpovestea despre chestiunile defamilie, nu-i spunea

soțuluipe nume, cipur și simplu spunea «soțul». Se crea impresia că-ifaceplăcere să rostească acest cuvânt. Când cumpăra cadouri, am aflat că are un copil de nu­ mai cinci ani. Nu, n-a spus ea câți ani are. Nu a venit de la sine, ci am calculat. "

Așa se întâmplă. Femeia Rece se căsătorește destul de târziu, nu cu cea mai bună variantă, lucru care, la nivelul conștiinței, îi justifică răcea­ la. Dar să revenim la povestirea clientului meu. „Odată am vorbit bine la seminar despre schimbul de experiență în legă­

tură cu proiectele mele. Ele aufost încuviințate de cătreprofesor. în pauză, cu o înfățișare extaziată, ea mi-a lăudat intervenția. Uite, atunci am detectat-o — era vampirul Femeia Rece. Nu am maifost interesat. în scurt timp am avut

banchetul. S-a așezat alături de mine și a continuat să mă laude. Arăta destul de bine. Au început dansurile, am invitat-o de câteva ori la dans. Când m-am dus la ea din nou, m-a respins, și-a cerut iertare, spunând că vrea să danseze

cu un alt cursant și s-a dus chiar ea să-l invite."Fiți atenți la stereotipia ma­

nevrelor Femeii Reci: suntfemei diferite, sunt bărbați diferiți, dar se apelea­ ză la aceeași manevră. E adevărat, clienții mei semănau cumva și, probabil, încă nu ieșiseră total din scenariu. „Apoi a propus ca tot grupul să plece acasă.

Atunci am adunat un grup mic de bărbați și am plecat de la banchetpuțin mai devreme decât grupul mare. A doua zi era ușor tulburată. Mi-am cerut scuze

și am spus că, atunci când am plecat, nu am putut s-o găsim. Amfost satisfă­ cut că mi-am dat seama de tot dinainte."

222

Când povestesc la cursuri această întâmplare, elevii îmi spun că ele­ vul meu a fost cel care a făcut acest joc. „De fapt, azi bărbații sunt mai interesați de acesta. Numai că, atunci când o fac, nu o laudă pe interlo­ cutoare, ci-și manifestă nemulțumirea față de soție, după cum spun ei. Și ce-i rămâne să creadă unei femei singure, când bărbatul care o interesează e sincer cu ea și se mai și plânge de viața de familie?" Mi se pare că totuși e un joc pur feminin, dar poate că elevii mei au dreptate. Insă cum să apre­ ciem o asemenea întâmplare? „M-am îndrăgostit ca o proastă de profeso­ rul meu când am fost la cursurile de perfecționare didactică", mi-a spus o clientă. „Nu mi-am putut ascunde iubirea. Toți cursanții au văzut asta, deși nu am spus nimănui. ^Comportamentul lui însă era amical, la fel față de ceilalți, deși voiam să .cred că mă evidențiez cumva. Și uite, odată, când eram singuri, mi-a spus că în ziua aia e de serviciu, dar, pentru că era liniște în institut, se pregătea să plece de acolo. L-am invitat la mine... Doamne, Dumnezeule, cum m-a mai muștruluit! Ei, ca poeta de vârstă balzaciană a lui Sașa Ciornîi. Oare ăsta nu e un joc? Are loc feminizarea bărbaților. Au început să joace jocuri sexuale pur feminine!" Dar haideți să revenim la eroina noastră. Călcându-șipe inimă, a accep­

tat propunerea febleții sale. Relațiile sexuale nu au mers imediat. Avea o re­ pulsiefizicăfață de el. „E un om bun. Face totulpentru mine. Prietenele mă invidiază. Dar noaptea parcă sunt cu o broască în pat. încerc să stau cât mai

departe de el, ca, Doamneferește, să nu mă atingă *

După jumătate de an a făcut hipertensiune arterială, cu crize dese. Tratamentul nu a avut niciun efect. Relațiile intime aproape au încetat. Așa

a continuat cam cinci ani. Dumneavoastră, care cunoașteți concepțiilepsiholo­

gice moderne, înțelegeți mecanismulformării hipertensiunii arteriale. Aceasta

e necesară pentru a evita relațiile intime. Iar când a rămas totuși gravidă,

tensiunea arterială s-a dus. E și de înțeles! A apărut un alt motiv de a evi­ ta apropierea. S-a născut copilul. Scutece, insomnii! Dar uite, când copilul, ca un făcut, copie a soțului neiubit, a încetat să mai plângă noaptea, au apărut deprinderile descrise mai sus: teama de obiecte ascuțite (teama de a nu-iface

rău copilului), teama de spații închise și teama de a rămâne singură. Soțul o

însoțea la consultație, dar niciodată nu a intrat în cabinet. Bolnava afost îm­ potriva unei discuții între mine și el.

223

Vreau să spun că aici nu m-am dovedit la înălțime. Vreo două, trei luni m-a amețit de cap și nu mi-a povestit nimic despre trăirile ei sexuale. Și abia când am început să insist pentru o discuție cu soțul mi-a povestit tot. Firesc că cei cinci ani de tratament la neurolog nu au avut niciun efect.

Cum să identifici o Femeie Rece E destul de greu să o identifici. Primele semne ale viitoarei Femei Reci se văd de regulă la vârsta adolescenței. Despre ele a povestit Charles Dickens în Marile speranțe. E. Berne a descris asemenea manevre cu nume­ le „Plăcinta de nisip". O fetiță îl roagă pe admiratorul ei să-i facă o plăcinte de nisip. Băiatul îi îndeplinește rugămintea și vine la ea așteptând laude, poate chiar și un sărut, dar, în loc de aprobare, aude: „Pfui, ce murdar mai ești!" Dar el se murdărise tocmai din cauza provocării ei! Deja la vârsta adolescentină vampirul are toate manevrele Femeii Reci adulte. Deja e sfâșiat de contradicțiile interne și nu e capabil să primească iubirea partenerului de sex opus. Figura 2.12 ajută la înțelegerea felului în care se întâmplă asta. Aici au loc niște tranzacții ascunse.

Figura 2.12 Pe linia A-A fetița îl roagă să-i facă o plăcintă de nisip. Pe linia C-P ea își manifestă entuziasmul față de băiat. Dar când el îi îndeplinește ru­ gămintea, Părintele interior al fetiței, format de mamă, se aruncă asupra adoratorului: „Pfui, ce murdar ești!" Fetița a primit „mângâierile psihologi­ ce" de care avea nevoie, sugând energia de la partener, dar nu a mers spre o aprofundare a relațiilor și a consumat energia primită pentru a-i administra 224

Copilului lui o „înțepătură" din partea Părintelui ei. Ca urmare, Copilul ei a rămas nesatisfăcut. Astfel, destul de des principiile și regulile înving sentimentele și nevoile, dar victoria aceasta e mereu tactică. Nevoile rămân nesatisfacute. Mai devreme sau mai târziu apare boala. Mai dau un exemplu de modalitate în care, deja în etape timpurii, vampirismul face rău chiar vampirului. O bolnavă a venit la mine la tratament în stare gravă, când avea 37 de ani. O nelinișteau obsesiile și fuseseră tul­ burate relațiile sexuale cu soțul. Uite povestea ei. A crescut in condițiile unei responsabilități morale în­

alte, unde principalele cuvinte educatoare erau „trebuie * și „nu se poate . *

Și-a

însușit morala corespunzătoare. Din păcate, sentimentele, dorințele și nevoile

noastre nu doresc să știe nimic despre morală și-și cer dreptul.

Odată, când avea 15 ani, la discoteca de la școală i-a plăcut un băiat. Toată seara au petrecut-o împreună și el s-a dus s-o conducă. înainte de a se

despărți el a încercat să-i atingă pieptul. Ea a respins indignată acea mângâ­ iere, s-a certat cu el și aplecat acasă. A doua zi a început s-o doară inima și s-a dus la doctor. Doctorul i-a ascultat cu atenție inima, a dat indicații, a spus că nu e nimic grav. Și, într-adevăr, după câteva zile totul a trecut.

De ce a trecut? Ce trebuia săfacă băiatul a făcut medicul (i-a mângâ­

iat pieptul).

Băiatul acela nu a mai venit la ea. Ea le-a povestitprietenelor despre ne­ caz. Colegele ei cu mai multă experiență i-au explicat că, după ce a petrecut

cu el toată seara, trebuia săfie mai concesivă. Atunci relațiile lor arfi conti­ nuat. Peste trei luni ea a făcut cunoștință cu un alt băiat. După câteva zile

de curte i-a permis să-i mângâie pieptul, dar, când el a coborât mâna maijos,

a respins cu indignare mângâierea și s-a certat cu băiatul. A doua zi au apă­ rut dureri puternice în partea superioară apântecelui. Din nou a trebuit să se ducă la medic. Medicul afăcut opalpare de suprafață și profunzime (consultul cavității abdominale cu palma), a spus că nu e nimic grav, i-a prescris trata­

mentul corespunzător. Peste câteva zile totul a trecut. De ce a trecut? Ați ghicit deja, ceea ce trebuia săfacă băiatul afăcut me­

dicul (i-a mângâiatpântecele). Nevoia afost satisfăcută in mod legitim!

Dar acel băiat nu s-a mai apropiat de ea. Ea a povestit prietenelor ne­ cazul și ele au sfătuit-o din nou săfie mai maleabilă. Câteva luni nu a mai

225

vrut să se întâlnească cu băieți (cu acele „animale murdare" care nu-i înțelegpe

„curați"). (Iată, asta e pedeapsa Părintelui interior—până și dorința a dispă­ rut.) Cât timp nu s-a văzut cu băieții vigilența Părintelui interior s-a redus și după o vreme i-a plăcut un alt băiat. I-a permis să-i pună mâna puțin mai

jos de piept. Dar ce tupeu! Mâna a coborât și maijos! Nu, așa ceva n-a mai în­ durat! Treaba s-a încheiat cu o palmă. A doua zi a avut diaree. Medicul a cer­ cetatpartea dejos a cavității abdominale, a spus că nu e nimic grav, a prescris tratamentul corespunzător. între timp a trebuit să se ducă în alt oraș, să dea

la o școală tehnică. Avea de mers 12 ore cu trenul. Era puțin tulburată înain­

te de examene. Când a avut nevoie să se ducă la toaletă (se vede că diareea nu trecuse de tot), ca unfăcut, era ocupat.'Plină de sudoare a stat așa, după cum

i s-a părut, o veșnicie. De atunci i-a apărut teamafață de călătoriile lungi,

drept care afost nevoită să renunțe la studii și să nu mai plece vreodată, din

cauza aceleifrici obsesive. Dar boala a evoluat...

Așa cum vedeți, cu mult timp înainte de sexul direct, după unele sem­ ne se poate stabili că vă aflați în fața unei viitoare Femei Reci. Adesea ele sunt foarte sexy. Cochetează cu plăcere. în jurul lor se învârt o vreme ca­ valeri. Apoi ei dispar și rămâne un admirator cu care, în cele din urmă, se și căsătoresc. Unele au așa de blocată nevoia de sex direct, că pur și sim­ plu sunt nedumerite când partenerul începe să pretindă o aprofundare a relațiilor sexuale. Trebuie subliniat că adesea, când sunt în public, îl pot îmbrățișa și săruta pe însoțitor, pot sta pe genunchii lui, se pot lipi de el, așa încât cei din jur să spună: „Ce fericit! E și frumoasă, și sexy!" Și numai el știe că tot aburul se pierde pe coș!

Cum să neutralizezi o Femeie Rece De regulă fără un tratament profesional e foarte complicat să rezolvi problema. E. Berne îi sfătuiește pe soți să se comporte astfel încât să nu se ajungă la scandal, căci la scandal Femeia Rece primește o satisfacție se­ xuală perversă, hrănindu-se cu „sevele psihologice" ale partenerului fără să-i dea ceva în schimb. în practica clinică, în cazuri foarte rare soțul Femeii Reci vine în contact cu un psihoterapeut. Dar și când s-a întâmplat asta, nu am reușit niciodată 226

să-1 conving să se abțină total și să aștepte momentul în care, din cauza lip­ sei scandalurilor, soția să rămână nesatisfacută sexual și, în cele din urmă, să manifeste singură inițiativă. Atunci apare o nouă căsătorie psihologi­ că, întemeiată pe iubire reciprocă, iar manifestările de vampirism dispar.

Legende și mituri ale sexologiei contemporane („mică" digresiu­ ne teoretică) Problema sexului nu s-â pus la noi multă vreme, așa încât marea majo­ ritate a medicilor, chiar și psihoterapeuții, o rezolvau cum puteau, conduși de bun-simt si intenții bune. Unde duc intențiile bune stiti si dumneavoastră, iar „bunul-simț“ fără cunoștințe profesioniste duce la faptul că medi­ cul rezolvă nu problemele bolnavului, ci pe ale sale, adică expune modul în care ar fi procedat el în situația respectivă. Când a apărut un val de literatură sexologică, s-a dovedit că în marea majoritate a cărților (științifice și de popularizare) e vorba în principal de procedee tehnice, nu de felul în care ar trebui să te reconstruiești. Femeile citeau cu plăcere aceste cărți și încercau să le bage sub ochi și soților, dar ei refuzau cu mânie sau ironie să le citească. Dar uite, lucrul cel mai im­ portant — psihologia relațiilor amoroase — se afla în afara cadrului. Că doar lucrul cel mai important e să pregătești hrana, că de câte ori trebuie s-o mesteci, cum să mesteci, când trebuie să înghiți și cât timp trebuie să te odihnești după asta nu e așa de greu de învățat. Pregătirea psihologică a populației noastre s-a dovedit a fi în mod clar insuficientă: puțini erau cei care foloseau sfaturile acestui tip de literatură. Iar dacă unul dintre oame­ nii cu complexe încerca să le pună în practică, nu primea nicio satisfacție și în curând renunța la întreprinderea asta. Utilizarea acestor recomandări era împiedicată de miturile care s-au format în conștiința elevilor mei sub influența educației părinților și a opi­ niei publice formate de către mijloacele de propagandă în masă, de prac­ tica socială și de cultura sanitară. Uite, tocmai despre ele vreau să vorbesc acum. Aș vrea să desființez miturile, dar nu pot face asta. E nevoie de munca dumneavoastră! Iar dacă reușesc să vă demonstrez, iar mai apoi să vă conving că e nevoie de asta, o s-o faceți singur. Iar acum haideți nu nu­ mai să citim, ci și să gândim. 227

Mitul 1. Răceala sexuală a femeii este o variantă a normei

în literatura științifică se dau următoarele date: circa 30% dintre femei suferă de frigiditate. Unii sexopatologi chiar spun că frigiditatea este una dintre variantele normei și sfătuiesc să li se explice femeilor că au multe calități valoroase - morale și psihologice - care compensează acest mare neajuns. Iar pentru ca soțul să nu sufere prea mult, recomandă să se simu­ leze orgasmul. Unde duce asta (am în vedere simularea orgasmului)? Pot să răspund. La o nevroză grea. Femeia se simte tot timpul de parcă ar fi viola­ tă. Ea devine iritată, adesea isterică, plânge și face scandal din cel mai mic motiv, transformând viața soțului, a copiilor și colegilor de serviciu într-un chin continuu. Dar nici ei nu-i e mai bine. Pentru cei din jur scandaluri­ le sunt totuși numai niște episoade, însă ea trăiește permanent în infern, mai bine zis, în sufletul ei e un infern. îi e mai ușor când își varsă nervii într-un scandal. Dar, în cele din urmă, își pierde locul de muncă, în fami­ lie devine străină, iar „prietenii" ei devin numeroasele boli. Soțul nu trebuie să fie păcălit așa. Dante punea asemenea femei în cel de-al șaptelea cerc al infernului, în timp ce femeile păcătoase se aflau abia în al doilea. Când i-am propus unei paciente isterice, care venise la mine cu un bu­ chet de boli ce atinseseră aproape toate organele și sistemele și nu putea să stea liniștită la nicio investigație, să-i spună tot soțului, a refuzat catego­ ric: „Cum să-i spun despre asta?! Doar au trecut 16 ani! Nu mă va ierta!" Am fost de acord cu ea, nici eu n-aș fi iertat-o. M-aș fi simțit imediat un tiran si un violator. De aceea nu s-a făcut nimic cu soțul. Analiza vieții a scos la lumină următorul fapt îngropat în memorie, înainte de încheierea căsătoriei a avut relații sexuale cu soțul. Și prima apropiere, deși ea era fecioară, i-a dat o mare satisfacție și un orgasm clar. Programele părinților despre caracterul nepermis al relațiilor sexuale în afara cadrelor căsătoriei legitime au început s-o chinuie pe bolnavă imediat după primul contact. Următoarele contacte sexuale le-a avut fără plăcere. Căsătoria a avut loc peste un an, dar nu s-a schimbat nimic. Ea se credea frigidă, gelozia soțului i se părea absurdă, dar nu putea sa-i explice nimic. în acest caz totul s-a încheiat cu bine. Dar, din păcate, nu mereu este așa. Practica clinică și studierea literaturii de specialitate m-au adus la con­ cluzia: nu există femei frigide, ci doar bolnave a căror pasiune a sufletului >

9

228

e consumată pe producerea de gheață. Frigiderul și caloriferul cer aceeași energie. Trebuie să închizi frigiderul sufletului, poate și să-l strici - atunci caloriferul se conectează automat. Aud deja protestele colegilor mei psihiatri. Mă grăbesc să răspund. Da, sunt femei frigide. Dar răceala asta este un simptom al unei afecțiuni psihi­ ce serioase în etapele finale ale dezvoltării. Ele nu sunt reci, ci indiferente față de tot, inclusiv fața de viața sexuală. Și lor nu le apar acele probleme ca la Femeile Reci, fiindcă pe ele nu le mai interesează nimic.

Mitul 2. Bărbatul trdbuie să facă femeia mai pasională Mitul acesta nu are nevoie de descifrare. Am spus deja mai sus că Femeia Rece e creată de părinții ei, medicul trebuie s-o trateze. Desigur, dacă soțul poate să facă asta, tot respectul pentru el, însă dacă nu, atunci el nu trebuie condamnat. Vreau să-i previn pe medicii psihoterapeuți începători de sex masculin. Nu permiteți Femeii Reci să vă ispitească. Dacă se întâmplă asta, pur și sim­ plu veți juca același rol în scenariul ei și ea va fi îndreptățită să le spună pri­ etenelor: „Doar am spus că toți bărbații sunt animale murdare. Li se face de sex. Nici ăsta nu e mai bun. De fapt, îl înțeleg. Dacă ați vedea-o pe soția lui...“ Și nu mai are nicio importanță dacă sexul cu medicul are loc. Schimbările în destinul pacientei nu au loc, iar dacă au, atunci sunt doar negative. O să vă povestesc două întâmplări scurte. O doamnă de 55 de ani era Femeie Rece. îifusese greu să trăiască cu un soț

'alcoolic (doar ce-i rămânea săfacă cu o asemenea soției), însă când el a murit, i-a fost și mai rău (e clar de ce - rămăsesefără sexul subforma scandalurilor). S-a dus la un psihoterapeut, un bărbat de vreo 35 de ani. Chiar în timpulprimului consult el a avut o relație intimă cu ea și, pentru prima oară în viață, ea a avut

orgasm. Firesc, asemenea relații nu pot dura mult. Când el a încetat comunica­ rea, ei i-a apărut o depresie accentuată. Fără îndoială, este o greșeală medicală.

O bolnavă suferea de nevroză obsesiv-compulsivă. Psihoterapeutul a intrat într-o legătură sexuală cu ea. Când relațiile s-au încheiat, nevroza s-a acutizat, însă de data asta conținutulgândurilor obsesive era dat de relațiile cu medicul. 229

Mitul 3. Impotența este o tulburare răspândită

Da, așa e, un chestionar aplicat pe grupe mari de populație arată că circa 30% dintre bărbați nu sunt mulțumiți de potența lor. Așa că statis­ tica din cântecelul cunoscut (la zece fete sunt nouă băieți) arată extrem de optimistă. Dar practica mea clinică arată că impotența adevărată nu există. Și din nou aud vocile colegilor mei psihiatri și urologi. Le voi răspunde imediat. Da, sunt boli grave în care bărbatului îi dispare atracția spre sexul opus, dar asta nu e impotență, ci indiferență față de orice, inclu­ siv față de viața sexuală. Ii am însă în vedere pe acei bărbați (nu le pot spune „bolnavi") care au o atracție normală, iar uneori crescută față de sexul opus, dar nu reușesc s-o pună în practică din cauza miturilor cu care le-a fost umplut capul. Ca urmare, viața lor e lipsită de bucurie și de perspective: „Sunt impotent, asta e groaznic’." Fac tentative de a se sinucide, uneori duc până la capăt acest lucru. Și-i ucid miturile des­ pre impotență. Alții încep să bea, dar astfel problema se accentuează și mai mult. Doar Venus îl poate părăsi pe cel care începe să fie prie­ ten cu Bachus. De fapt, aceștia nu sunt impotenți, ci „halterofili sexuali" care nu mai pot ridica instrumentul nu pentru că nu au putere, ci pentru că și-au consumat-o pe meditațiile permanente despre lipsa puterii. Tocmai acest lu­ cru îi împiedică să-și manifeste capacitățile sexuale unice. Gândul „sunt impotent" îi împiedică să se concentreze la învățătură, nu le dă posibilita­ tea să se dezvolte în activitatea creatoare, dispar succesele de. la serviciu. Intr-un cuvânt, iar un cerc vicios! Dar când reușesc să arunce povara miturilor, bărbații se minunează chiar ei. Vreau să vă spun o poveste scurtă. Un bărbat inteligent de 55 de ani a trăit cu o Femeie Rece de 31 de ani

în scandaluri permanente. în ultimul an aproape că nu avuseseră relații in­ time, dar scandalurile continuau cu și mai mareforță. Știți deja căfără sex

oamenii nu trăiesc, iar scandalul e analogul sexului. Nu-l mulțumea o ase­ menea variantă și a venit la consult. în urma lucrului psihologic cu sine a divorțat. După o vreme s-a căsătorit. Potența sexuală s-a mărit așa de mult,

230

că a doua soție a lui, o femeie extrem de sexy, spunea în glumă că arfi pu­

tut săfie și mai mică.

Vreți să știți cum a decurs munca noastră? Vă rog. Nu am niciun se­ cret. I-am spus despre miturile vieții sexuale și l-am sfătuit să-i spună tot noii lui prietene. Dacă e inteligentă, înțelege, dacă e proastă, atunci lucru­ rile sunt puse imediat la punct, nu mai apar anii de chin. S-a dovedit a fi inteligentă. Doar și ea făcuse pregătire psihologică!

Mitul 4 (cel mai important). Inițiativa în apropierea sexuală trebu­ ie să aparțină bărbatului

Acest mit nu corespunde deloc naturii noastre și distruge sexul din rădăcină. în desenul 2.13 sunt date curbele dezvoltării excitării sexuale la bărbați (a) și la femei (b).

Figura 2.13 a) curba excitării sexuale la bărbat b) curba excitării sexuale la femeie Nu e greu de tras concluzia că, atunci când bărbatul este inițiatorul apro­ pierii sexuale, el e satisfăcut, iar femeia rămâne cu buza umflată. (Figura 2.14.) Dar nici bărbatul nu e satisfăcut în totalitate. Doar el nu a satisfacut-o pe femeie și se simte impotent. Din nou gânduri, din nou cercul vicios.

Figura 2.14 231

Dar ce se întâmplă dacă inițiatorul apropierii sexuale devine femeia? Bărbatul nu se așteaptă să facă sex. E cufundat în treburile sale. Ea îl dis­ trage și se excită și mai mult. în cele din urmă excitarea trece și la bărbat. La final ajung împreună, ca în figura de mai jos.

Figura 2.15 Un cuplu seplângea de dizarmonie sexuală. Soția se simțea nesatisfăcută.

Dar nu era o Femeie Rece. Știa ce-i trebuie. Numai că asta se întâmpla rar.

Analiza relațiilor a arătat că relațiile intime reușite apăreau după scan­ dalurile pe care, inconștient, le producea soția. Soțul, furios, pleca în altă ca­

meră. Ea, simțindu-se vinovată, se ducea la el să-i ceară iertare. începea să-l mângâie, să-l îmbrățișeze, apoi să-l sărute. Simțind respingerea (iată care e dorința noastră, săfacem totul pe dosi), începea să-l mângâie și mai intens. Apărea excitarea sexuală. El se înmuia treptat, dar, pentru că o iubea, trep­

tat excitarea aceasta trecea la el. în continuare totul se desfășura la nivel înalt

și ca în cărțile consacrate tehnicii sexului. Și nu trebuia studiat nimic! După

discuție soții au ajuns destul de repede la concluzia corectă. Relațiile sexuale

s-au reglat, scandalurile au încetat.

Dar destul de des nu e suficientă o singură explicație. Vinovate sunt aceleași mituri care sunt bine înrădăcinate în mințile unor femei. Au venit la mine un soț cu soția și m-au rugat să-i eliberez de „nălucire *:

el era atras puternic de o altăfemeie. Chiarplecase dinfamilie. Iar când au în­

ceput neplăcerile la serviciu și afost degradat, s-a îmbolnăvit greu (infarct) și

pasiunea lui a renunțat la el. S-a întors la soție. Când sănătatea lui și starea de la serviciu s-au refăcut, „prietena l-a *

chemat din nou la ea... Și el s-a mu­

tat din nou acolo. După un al doilea infarct s-a dus din nou la soție. Apoi din nou i-afost mai bine și, cum v-ați dat seama deja, din nou... Acum înțelegea și

el că trebuie s-o rupă cu ea. L-am internat în clinică. Se părea că lucrul merge 232

normal. Cu o zi înainte de externare m-a rugat să-l las să plece câteva ore, să

rezolve niște treburi urgente. După ojumătate de oră a venit soția. I-am spus că i-am dat drumulpentru treburi. „Mihail Efimovici, sunteți naivi * a spus ea trist. „S-a dus din nou la ea * Și a avut dreptate.

Soția mult timp nu a putut înțelege de ce soțul este atras de acea feme­ ie. Doar ca înfățișare, ca dezvoltare spirituală ea o depășea cu mult pe riva­ lă. l-am propus să încerce să-și dea seama ceface rivala și nuface ea, apoi să facă asta. Și ascultați ce am auzit: „Pentru nimic în lume! Ce, sunt prostitu­

ată? Știți ceface ea? Imediat cum apare el în prag, își dăjos hainele, îi cade la piept și începe să-l sărute! *

Apropo, am fost nevoit să consult prostituate de înaltă clasă. Vreau să remarc că aveau o înfățișare destul de modestă. Sunt îmbrăcate cu haine scumpe, dar nu țipătoare, fardurile nu sunt prea evidente. Adesea cliehții au sentimentul că au de-a face cu nevinovăția întruchipată, deși știu că sunt în fața unei prostituate. Și destul de des aceasta se căsătorește foarte bine. Acum vă e clar de ce sunt înșelate femeile profund morale? Ce e moral în faptul că, după mulți ani de căsătorie, soția nu poate arăta că-și iubește soțul? Dar cum e mai simplu să faci asta? Să manifești activism sexual. Poate că atunci soțul nici nu se va mai gândi să calce strâmb. Vreau să remarc că unele prostituate „tratează" cu succes impotența. Da, relațiile sexuale cu ele se desfășoară normal. Dar când bărbatul se duce la „regina" lui, se poate întâmpla să nu se întâmple nimic. Doar impotența despre care vorbesc este un semn de nevroză. Iar nevroza nu se află în „eta­ jele de jos". Trebuie tratat psihicul. A venit la mine un bărbat de 25 de ani, profesor de desen, în stare de de­ presie profundă și cu gânduri de sinucidere. în urmă cu doi ani, la o tentati­

vă de apropiere sexuală de fata iubită, avusese parte de un fiasco. De atunci nu mai era liniștit. Orice arfifăcut, tot timpul se gândea la neputința lui. Și deși partenera s-a manifestat liniștităfață de acestfapt, el a încetat comu­

nicarea cu ea, pentru „a nu-i strica viața . *

0 vreme ea a încercat să continue

prietenia, dar el a respins-o. Mai mult, nu avea interesfață de muncă. Elevii făceau gălăgie, creația lui nu era recunoscută.

Am început să lucrăm. Ne-am dat seama că lucrul cel mai importantpen­ tru un bărbat e munca și am decis temporar să nu ne ocupăm de problemele 233

sexuale. După ce și-a însușitprocedeelepsihologice, a început săfacă orele mai atractive, a revenit la activitatea de creație. Noaptea începeau să-i apară

erecții spontane (dar nu era niciofemeie în preajma lui). I-am propus să mai aștepte puțin, până când îi va apărea o iubire puternicăfață de cineva. Dar

rudele au procedat altfel. Pentru „tratamentul * lui au apelat la o prostituată. Sexul într-adevăr afost în ordine. Dar asta nu rezolva problema. Prin cele­

lalte calități ale saleprostituata nu era potrivităpentru el in rolul de soție. Nu s-a hotărât să se apropie de alte femei, fiindcă se temea să nu cedeze. Iar ea, dându-și seama de dependența lui, se comporta din ce în ce mai rău. în cele din

urmă afost nevoit să se despartă de ea. Și la serviciu lucrurile mergeau prost.

A trebuit să luăm totul de la capăt.

Vreau să le previn și pe cititoare. Cât timp aveți active programele părinților referitoare la obligații și interdicții, tentativele dumneavoastră de a vă comporta firesc în timpul sexului nu vor fi încununate de succes. Comportamentul spontan, care reflectă solicitarea momentului, nu progra­ mele părintești și dogmele morale, se formează în timpul unei lucrări psi­ hologice asupra propriei persoane în grupele de training. Atunci automat libertatea aceasta se va manifesta și în sex. E. Berne a remarcat la vremea lui că un sex reușit îl face pe om liniștit și încrezător în viața profesiona­ lă și socială. Oricum am lua-o, suntem niște agresori, niște prădători. Și e mai bine să ne descărcăm agresiunea pe câmpurile de luptă ale lui Venus, nu în conflictele din tramvaie și troleibuze.

Mitul 5. Norma sexului e de două ori pe săptămână, câte trei, cinci minute In cea mai mare parte a materialelor se arată că pot exista diferențe individuale, dar la majoritatea, în cele din urmă, după o vreme de iubire furtunoasă, se stabilește tocmai această normă. Așa, încet, încet, se indu­ ce populației acest stereotip. Cineva a remarcat în glumă că norma aceasta a fost stabilită de academicienii noștri bătrâni. Vreau să spun ipoteza mea referitoare la originea acestei norme. S-a născut sub influența mitului după care apropierea sexuală trebuie să fie începută de bărbat. Intr-adevăr, la o asemenea abordare mai mult de cinci 234

minute nu se poate, și mai des de două ori nici nu au chef. (Iar de două ori este chiar necesar, mai ales pentru bărbat, căci în timpul ejaculării iese la suprafață secretul prostatei. S-a stabilit că cea mai bună profilaxie a prostatitelor și tumorilor de prostată este o viață sexuală activă.) Iată un exemplu. S-au căsătorit Cenușăreasa și Prințul Etern (despre acești vampiri poves­ tesc in detaliu mai jos). Așa. Prințul Etern încercafără succes să-șifacă o ca­

rieră, iar Cenușăreasa, cumputea, îl ajuta. Dar cum putea ea să-l ajute? Și-a

luat asupra ei toate treburile gospodăriei. Vreo trei ani nu au avut copii și, în ceea ceprivește sexul, totul era minunat. Și des, și mult timp, și de calitate. Dar

mai apoi au venit copiii, treburile Cenușăresei erau și mai multe. Prințul Etern

începuse să aibă neplăceri la serviciu. Singura lui bucurie era sexul, unde con­ tinua să se simtă erou. Dar ea își terminafoarte târziu treburile nesfârșite, iar el, excitat, o aștepta în pat cu orele. Uite, s-a stins lumina la bucătărie, uite, a

intrat în baie, uite, deja intră in cameră. Ba nu, s-a dus din nou la bucătărie,

din nou a aprins lumina. A închis lumina. A intrat în cameră. Vine spre pat. Pune ceasul. Ei, înfine, s-a băgat în pat. El începe s-o îmbrățișeze și s-o săru­

te cu prudență (mângâieri din prima categorie), apoi îi mângâie pieptul (mân­ gâieri din a doua categorie), dar asta nu mai e așa de simplu. Ea s-a băgat în pat nu dezbrăcată, ca înainte, ci cu o cămașă de noapte ce nu se poate deschide.

Trece la mângâierile din a treia categorie — mâna lui e deja între coapse­

le ei. Și a ei prinde viață: nu-l lasă mai departe. Dar el îi permite ei tot. Ea

mângâie părțile lui cele mai intime. Mângâierile devin din ce în ce mai slabe

și Cenușăreasa adoarme, nu, se cufundă în vis. După câteva secunde tresare

șijncepe din nou să mângâie. în cele din urmă au trecut chiar la sex. Lui îi ajung cinci, șapte minute. Din punct de vederefiziologic e satisfăcut, din punct de vederepsihologic — nu. Cenușăreasa nu a avut orgasm. Se simte un violator. înainte putea săfacă sex și o oră, mai ales dacă era a doua oară pe noapte. Au început să apară episoade

în care el deja nu mai putea s-o mângâie, pentru că excitarea atingea culmea, iar apropierea în asemenea cazuri nu dura mai mult de un minut. El înce­ pea să se simtă impotent. Viața își pierduse orice sens: nici carieră, nici sex. L-a salvat de la sinuciderefaptul că știa că aceste tulburări suntfuncționale. L-a salvat de la sinucidere, dar s-a îmbolnăvit. Nu putea să-i spună soției

de boala lui. Ea începea să se îngrijoreze pentru el, să-lpună in pat. Au venit

235

medicamente, tamponări, comprese și, desigur, dezobișnuirea de sex. îi părea

de asemenea rău că Cenușăreasa nu manifesta nicio inițiativă in relațiile in­

time. Apropo, ea nu avea niciun fel de pretențiifață de viața sexuală, dar el știa că înainte fusese cu totul altfel. Prințul Etern avea experiență sexuală. El avea cu ce să compare, și nu mai întâlnise nicio femeie mai atractivă de­

cât soția în plan sexual. A încercat să explice relațiile, dar ea evita discuțiile

pe această temă. Mai mult, nu se plângea niciodată de probleme de sănătate.

După apropiere eljura că nu va mai manifesta inițiativă, dar era sufi­ cient să treacă vreo două zile (totuși, tonusul sexual era înalt). Așa se stabilise

norma la ei - de două ori pe săptămână, câte trei, cinci minute.

Când Prințul Etern a venit la mine la consultație, mi-a povestit de pro­ blema lui sexuală? Nici vorbă! Se eliberase un loc pe care de mult visa să-l

ocupe. Erau puține șanse, dar, stăpânind deprinderile conversației, el putea să-l obțină. După o vreme Prințul Etern a venit la mine la consultație cu Cenușăreasa și ea a spus cam așa.

„L-ăm iubitfoarte mult și-l iubesc pe soțul meu. Nici nu-mi imaginez să

fie lângă mine un alt bărbat. Darfamilia a crescut, treburile din gospodărie s-au înmulțit. Am încercat să-l eliberez pe soț de ele. Am suferitfoarte mult că nu i-a mers bine la serviciu. Am început să dormfoarte puțin. Mă duceam la culcarefoarte obosită. Copiii au crescut și nu voiam săfie martorii apropierii

noastre sau să audă ceva. Mai ales că știam temperamentul soțului meu. Dar

țin minte cum era la noi în tinerețe. Era o nebunie, fericire adevărată, dar mai apoi, nu știu de ce, am așteptat mereu inițiativa de la el. Când el se în­ torcea și adormea, eu stăteam în pat șiplângeam. Când soțul a început să aibă

probleme sexuale, ca să nu-l tulbur, spuneam că afost bine pentru mine. Nu,

nu-l înșelam. Chiar îmi era bine cu el, dar, desigur, nu așa ca înainte. Nici eu nu înțeleg de ce am evitat discuțiile pe tema aceasta. Apoi au apărut și bolile

mele. Niciodată nu am vorbit despre ele, să nu-l supăr pe el. “

încă vreo câteva legende legate de normă. In unele lucrări de sexologie se spune câte ejaculări poate avea un băr­ bat. Mai jos de atât se dezvoltă impotența totală, pe care niciun tratament nu o poate ajuta. In mod special nu voi da această cifră. Dacă deodată vre­ un bărbat mai impresionabil va începe să numere? Asemenea cazuri sunt descrise în literatura de specialitate. Socotește numărul cuvenit de orgas­ me, după care se dezvoltă „impotența", ca rezultat al autoconvingerii. 236

Circulă opinia că după 45-50 de ani potența începe să scadă, erecțiile spontane nu mai au loc și e nevoie de stimularea mecanică a organului se­ xual. Iar unii afirmă că asta se întâmplă deja după 35 de ani. Este un mit. L-am citit în articolul unui sexopatolog publicat într-o revistă pe care o respect. Și mi-a adus-o un pacient de 45 de ani, care se plângea de scăde­ rea potenței și mi-a mai și reproșat că i-am propus să lucreze activ în acest plan. Iar dacă după 70 de ani nu mai există potență, asta e normă. Desigur, există asemenea cazuri. Dar acest lucru este legat de îmbătrânirea genera­ lă, nu de vârstă. Dispare dorința și atracția față de sexul opus. Nu e nicio problemă! Prin urmare, dacă există atracție, atunci nu există impotență. E nevoie de o corecție. îmi aduc aminte de o anecdotă. Un aristocrat francez în vârstă de 102 ani, când a intrat în baie, a găsit o femeie tânără, atrac­ tivă, care se scălda, și a exclamat: „Cum de nu mai am eu 80 de ani!“ Dar nu este o anecdotă, e adevărul. Mulți consideră că la femei în perioada de involuție dispar nevoile se­ xuale. Și asta e tot o legendă. Gândiți-vă, până la perioada de involuție activitatea hormonală se desfășoară pe două fronturi: nașterea copiilor și sexul. Activitatea hormonală chiar se reduce cu vârsta, dar dispare funcția de naștere a copiilor, iar pentru cea sexuală vor fi mai mulți hormoni. Se spune în popor: „Patruzeci de ani e vârsta femeii, dar la patruzeci și cinci femeia e din nou un fruct." Tocmai după 45 de ani e timpul pentru sex: co­ piii au crescut, nu mai există amenințarea sarcinii, starea materială e bună, iar după ieșirea la pensie nici nu mai trebuie să mergi la serviciu. Așa că, bunicilor, dacă sunteți de-o vârstă cu mine, dar și dacă sunteți mai tinere ca mine, nu vă concentrați numai pe nepoți. Nu a trecut tim­ pul vostru, dimpotrivă, abia a venit! Bărbați după 35 de ani! Să nu credeți asta. Nu potența v-a scăzut, pur și simplu ați devenit maturi din punct de vedere spiritual și sentimentul propriei importanțe se realizează prin in­ termediul succeselor din activitatea dumneavoastră. Iar când omul e ocu­ pat, atunci pur și simplu nu prea mai are timp de sex. Un elev de-ai mei, în trecut un Donjuan, se remarca prin niște calități de potență extraordi­ nare, cu care se mândrea foarte mult. Dar, de fapt, cu altceva nici nu avea cu ce să se laude. Era trist numai că nu poți să te lauzi cu asta în societa­ te. Așa că uite, și el avea uneori căderi, după care se simțea un om termi­ nat. Iar când și-a găsit un serviciu, uneori uita de sex așa de mult, că soția îi amintea de asta, deși înainte era bucuroasă de tot felul de pauze apărute. 237

Insă posibilitățile lui în plan sexual au crescut. Recordurile sexuale au apă­ rut la 53 de ani si erau de două ori mai mari decât recordurile din tinerețe. Citiți încă o dată despre „algoritmul care ne stabilește soarta". Aduceți-vă aminte de Cenușăreasa noastră. Vedeți ce se întâmplă dacă un om trăiește pentru celălalt? Doar dacă Cenușăreasa ar fi trăit pentru sine, totul s-ar fi rezolvat de mult! Acum nu mi-a mai rămas decât să spun care e totuși norma de sex. Norma nu ține de cantitate, ci de calitate. Dacă ambii parteneri sunt mulțumi, atunci e foarte bine. Dar în cazul unui sex regu­ lat, bun din perspectivă psihologică și corect în privința realizării lui, nor­ ma medie trebuie să atingă o oră, o oră și jumătate. Dacă nu credeți, mai priviți o dată Figura 2.15 (mitul 4). Dacă jocul sexual e început de femeie, atunci se reduce perioada mângâierilor preliminare și sexul durează mult mai mult, iar unele femei apucă să prindă o serie de orgasme. Un aseme­ nea sex poate avea loc numai când partenerii trăiesc împreună. El atinge apogeul în timpul concediului petrecut împreună. Dar și acasă, în zilele libere, totul merge de asemenea bine. Desigur, în cazul unui asemenea sex (iar o oră e norma medie) nu fiecare apropiere se încheie cu orgasm pen­ tru bărbat. Contactele se împart câte 20-30 de minute dimineața și seara, uneori și noaptea. La acești bărbați ejaculare propriu-zisă există maximum de două, trei ori pe săptămână. Un asemenea sex, desigur, e posibil numai cu o pregătire fizică bună. în timpul unui asemenea sex e posibilă folosirea unor poziții variate. Un asemenea sex este o profilaxie minunată a adulte­ rului. Unde mai găsește femeia un asemenea bărbat? Doar, chiar dacă va încerca ceva în afară, după el totul va fi ceva răsuflat. O pacientă de-ale mele care din economistă s-a făcut psihologă și și-a găsit un asemenea partener sexual normal, ținea odată un curs de psiho­ logie a relațiilor sociale. A fost întrebată dacă a încercat o relație în afa­ ra mariajului. Ea a răspuns: „Pentru lecții încă mai am forță, dar pentru un sex suplimentar nu. Și acum nici nu mă gândesc la asta." (în prima că­ sătorie au fost cazuri de infidelități maritale.) Iar un bărbat, când găsește o asemenea parteneră care rezistă la tot, puțin probabil că se va mai uita la altcineva. Cea mai mare parte a femeilor, mai ales dintre cele intelec­ tuale, partea cea mai mare a cititorilor mei, nu se remarcă printr-o mare rezistență și nu pot păstra atâta timp flexibilitatea, lucru care îngreunează experimentarea pozițiilor. Un asemenea sex poate fi și un mijloc contracep­ tiv. Dar în acest caz trebuie să se ajungă la ejaculări zilnice. în literatura de 238

specialitate (W. Masters și V. Johnson) e descrisă o asemenea situație. Un cuplu care se ocupa cu sexul descris mai sus, timp de câțiva ani nu a avut copii. Asta s-a întâmplat pentru că spermatozoizii pur și simplu nu ajun­ geau la maturitate. Au fost sfatuiți să facă o pauză. Ea a rămas însărcinată. Iar după naștere au continuat prevenția în același mod plăcut. Asemenea oameni pot reduce timpul pentru sex? Pot, dar el trebuie să fie extrem de intens. Insă, dacă ai timp, nu are rost să te grăbești. Atunci sexul devine un fel de exercițiu fizic. Prevăd proteste. Când am citit cartea Dao al iubi­ rii, acolo se spunea cam ceea ce spun eu aici, dar atunci nu am crezut asta. Acum însă am dovezi. Apropo, când le vorbesc despre asta începătorilor, nu mă cred. Dar trec vreoxloi ani de seminare de reprogramare a scena­ riului și, din practica lor, șe conving de justețea afirmațiilor mele. Trebuie să devii „rege". Atunci în mod automat se rezolvă toate problemele sexuale.

Mitul 6. Ce se poate și nu se poate în relațiile intime

Aici voi fi extrem de scurt, pentru că despre asta se poate citi în ori­ ce material de sexologie. Dar dacă doriți ca eu să vă spun asta, scrieți-mi. Voi ține cont de materiale în cărțile mele viitoare. Vreau să mă refer din nou la E. Berne. Știți deja că în fiecare dintre noi sunt trei oameni: Părintele, Adultul și Copilul. Când în pat sunt doi, de fapt sunt șase. Ei, spuneți și dumneavoastră, cine poate fi în plus, când Părintele vă șoptește că asta nu se poate, iar asta da. Așa că dați-1 afară din dormitor. încredințați Adultului sarcina păzirii ușii, iar Copilul se va pri­ cepe el să stabilească ce se poate și ce nu se poate.

Mitul 7. Practicarea frecventă a sexului dăunează sănătății Ce mai prostie! Poate că dăunează, dar nu oamenilor sănătoși, ci ce­ lor bolnavi. Elevii mei au- întinerit vizibil de când sexul se desfășoară în cadrele acelei norme despre care v-am vorbit. Unul dintre factorii unei asemenea întineriri era sexul bun, iar celălalt - implicarea într-o muncă creatoare plină de succes. Dar în calitate de mijloc profilactic sexul este pe același plan cu educația fizică și călirea organismului, iar în unele cazuri 239

le depășește. Astfel, bărbații care au o viață sexuală activă practic nu se îmbolnăvesc de prostatită, rar fac tumori în aceste regiuni. Femeile satis­ făcute din punct de vedere sexual sunt foarte rar cliente ale cabinetelor de ginecologie. Un sex bun crește starea de spirit și, prin urmare, posibilitățile de adaptare ale organismului.

Cum este crescută o Femeie Rece

Ușor. Cea mai simplă modalitate este să vorbești despre bărbați și mai ales despre relațiile intime care duc la sarcină ca despre ceva foarte rău. „Toți bărbații sunt niște animale murdare, au nevoie numai de sex. Iar mai apoi te și părăsesc!" Țineți minte, din opera cunoscută: „Până la nuntă să nu-1 săruți!" Sunt extrem de multe exemple concrete care confirmă aceste precepte, și în viața reală, și în operele literare. Nu e obligatoriu să discuți cu fiica pe această temă. Asemenea fiice pot vedea atitudinea lipsită de res­ pect a mamei față de tată și, prin mecanismele de identificare, să transpu­ nă asemenea atitudine față de bărbați. Așa s-a întâmplat cu pacienta mea care făcuse obsesia compulsivă că-și va tăia fiul. Știți deja povestea ei. In familiile în care tatăl bea, face scandal, râde de mamă și-i bate pe copii, de asemenea poate crește o Femeie Rece. Mulți pot să protesteze: „Procentul de familii nefericire e mult mai mare decât procentul de Femei Reci." O să răspund. Natura atracției sexu­ ale e astfel construită, că adesea se dovedește a fi mai puternică decât orice interdicții ale părinților. Dar atunci carența poate merge în direcție opu­ să - spre depravare sexuală. Mai țineți minte năzuința omului de a face to­ tul pe dos? Imediat ce vă voi interzice să vă uitați la cuvântul „dos", o să și doriți să vă uitați la el. Educația dă mereu un efect. Nu există efecte neutre! Femeia Rece este educată adesea în „familii intelectuale și aristocra­ tice". „Noi, fata mea, nu am parvenit. Ai grijă, să nu greșești. învață mai bine, nu te gândi la băieți. Te așteaptă un viitor mare." Fata își însușește asta. Face ore la școala de muzică, merge la cercul de balet, ore de artă, învață limba engleză, merge la cercul de frumusețe. Seara citește romane despre soarta strălucitoare a eroilor și eroinelor. Unul dintre acești eroi de­ vine prototipul viitorului soț. Deja în timpul orelor de la cercuri se bucură de atenția conducătorului, adesea fără să-și dea seama de aspectul sexual al 240

acestei atenții. Colegii de clasă i se par niște cățeluși. Ea își așteaptă eroul și... nu capătă deloc experiența sexuală extrem de necesară. Din nou o paranteză teoretică (acum chiar va fi mică). Noțiunea „viață sexuală" are un sens restrâns și unul mai larg. In sens îngust ne referim la tot ce e legat de nașterea copiilor și primirea satisfacției sexuale. In sens larg viața sexuală reprezintă de fapt relațiile dintre bărbat și femeie. Când țin lecții, nu mă manifest în rolul meu sexual. In locul meu putea să fie și o femeie. Dar când invit la dans o femeie, o las sa intre prima, o ajut să ducă niște genți grele, aici se poate vorbi de viața sexuală în sensul larg al cuvântului. Aici se conturează calitățile personalității mele ca bărbat și tot ce mă caracterizează ca om. Așa că uite, educația sexuală trebuiefăcută din copilărie, adică din fetițe trebuie săformăm femei, din băieți - bărbați. Doar nu e nimic mai rău de­ cât o ființă de sex neutru! Mai mult, și educația sexuală în sens îngust trebuie făcută din copi­ lărie. Puțin mai târziu vom vorbi despre stadiile dezvoltării sexualității, după Freud. Acum voi remarca doar că deja spre cinci ani se formează clar identitatea sexuală. Băiatul își dă seama că e băiat, iar fetița - că e fetiță. Uite, deja atunci trebuie să înceapă viața sexuală în sensul larg al cuvântu­ lui. In acest timp băiatul trebuie să știe să cedeze locul prietenei sale, să-i dea rucsacul sau ghiozdanul, s-o servească cu un măr ș.a.m.d. O să mear­ gă ținându-se de mână. La vârsta adolescenței ei deja vor merge la braț. Apoi vor începe îmbrățișările și sărutările. Dacă fetița pierde toate aceste etape citind romane și ocupându-se de perfecționare, nutrind în adâncul sufletului teama educată de părinți față de sexul opus și simțind pentru el o atracție ce vine de la natură, atunci când se va mărita imediat va trebui să înceapă viața sexuală în sens restrâns și, în afară de groază, nu va simți nimic. Prima apropiere va consolida ati­ tudinea negativă educată de părinți față de bărbați. Așa începe drumul furtunos spre nefericire. Cum să le explic mamelor care se bucură că fata lor e tare ocupată și nu se întâlnește cu băieți că fata - și, prin urmare, și ea, mama - se află în pragul unei mari tragedii? Să ne amintim de Tatiana lui Pușkin. Imaginea viitorului ei soț i se formase sub influența romanelor citite. Când Oneghin a plecat de la ei, ea i-a refuzat și pe Buianov, și pe Petușkov și s-a căsăto­ rit cu un general aristocrat. Tatiana e vicleană când spune că soarta ei ar fi 241

fost aceeași. Dacă ar fi fost aceeași, n-ar fi trebuit să fie dusă la Moscova, la „târgul de mirese". Cred că tragedia Tatianei constă în faptul că era o Femei Rece. Din păcate, trebuie să văd asemenea Tatiane zilnic în prac­ tica mea clinică. Mă rog, aici putem să ne luăm la revedere de la Femeia Rece. Ne așteaptă întâlniri și cu rudele și partenerii ei apropiați. O elevă de-ale mele a pus următoarea problemă în timpul unor semi­ nare psihologice. Se pregătea să se mărite. Pretendentul la mâna și inima ei, un absolvent al academiei militare, a primit post în Orientul îndepărtat. Iar mama ei a declarat: „Mi-am consacrat ție toată viața mea. Dacă pleci, o să mor." Fata era tulburată. își iubea logodnicul, dar nu voia să-i facă rău mamei. O analiză simplă arată că aici nu miroase nici a iubire pentru fată, dacă e să înțelegem iubirea ca un interes activ pentru viața și dezvoltarea obiectului iubirii. Fata se pregătește să se mărite. Mama nu are nimic îm­ potriva tânărului. Dar pentru fată, absolventă de medicină, căsătoria este o dezvoltare. Dar mama este împotriva dezvoltării ei și de fapt împotri­ va naturii umane. Aici se vede că ei puțin îi pasă de interesele fiicei, aceasta trebuie să-i rămână alături. Ce argumente împotriva mariajului aduce mama? Ați ghi­ cit deja! Greutățile vieții care o așteaptă pe fată în garnizoana îndepărtată. Dar dacă fata a crescut neadaptată pentru viață, cine e de vină? Desigur, Mama Grijulie. Doar, făcând totul pentru fiică, ea i-a blocat dezvoltarea, în această „grijă" se văd trăsăturile vampirismului psihologic. Astfel, atributul Mamei Grijulii este blocarea dezvoltării copilului. El rămâne nedezvoltat și adesea, deja adult, nu e în stare să plece de lân­ gă mamă. Acum chiar despre ea o să vorbim.

3.5. Mama Grijulie Este sora cea mică a Femeii Reci. De aceea pot trece peste multe detalii comune. Este unul dintre cele mai întâlnite tipuri de vampirism psihologic. Femeia își consacră toată viața copiilor. Nu, în tinerețe a avut de toa­ te - și iubire, și sex deplin, și pasiuni furtunoase, chiar și mai mulți parte­ neri. Destul de des femeile acestea se căsătoresc foarte bine. Dar imediat 242

ce apar copiii toată iubirea și grija lor trec asupra acestora. Soțul devine un fel de anexă, o sursă de bunăstare materială, o vacă de care trebuie să ai grijă, pentru că dă lapte. Femeile acestea „le dăruiesc" soților apropiere de două ori pe săptămână, marți și vineri. In acest timp uneori se uită la emi­ siunile de la televizor. Nu, sexul nu le repugnă, dar se pot descurca foarte bine si fără el. Este un 9răsfăț9 al soțului neserios. Fată de adulter asemenea 9 9 femei se comportă liniștit și nu văd nicio tragedie, dacă astfel nu se distru­ ge familia și nu există o pierdere materială: „Știu, a avut femei. Dar pen­ tru el familia a fost mereu ceva sfânt. Acum, când s-a legat de asta..." Mai departe puteți continua chiar dumneavoastră. Când soțul le părăsește, se împacă cu asta destul de-repede. De regulă nu se mărită, consacrându-și viața copiilor, iar mai apoi nepoților. Uneori vin la mine la consultație cu rugămintea de a readuce oaia rătăcită în sânul familiei. Nu nutresc sen­ timente de ură față de soț, se poartă față de el ca față de un copil poznaș. De fapt, pentru ele soțul e un fel de anexă. La serviciu sunt considerate bune specialiste, dar nu au idei creatoa­ re proprii. Și la serviciu avansează de dragul copiilor, pentru a le putea da cât mai mult. De educația copiilor Mama Grijulie se ocupă încă din prima zi a vieții lor, cu înverșunare. îngrijirea și educația respectă niște sisteme care poate sunt necesare mamei, dar nu copilului. Vampirismul se manifestă destul de devreme. Nu țin cont de dorințele copilului, de nevoile lui, de capacitățile și înclinațiile lui. Educația merge fie pe calea constrângerii, fie în cadrul unei responsabilități morale crescute. Principalele cuvinte educative sunt „trebuie" și „nu se poate". Până la urmă victimele unui asemenea vampi­ rism psihologic vor fi sfâșiate mereu de contradicțiile dintre „trebuie" și „nu se poate", „vreau" și „nu vreau". Dar mai întâi totul arată bine. Copilul se împacă și îndeplinește ascultător voința mamei, încercând, conștient sau inconștient, să scape de sub protecția ei. Uneori copilul o idealizează pe mamă, fără să remarce vampirismul ei, justificând acțiunile represive, în­ chizând ochii la infernul din propriul suflet. Vampirismul Mamei Grijulii se manifestă cu toată puterea când co­ pilul, uneori de vârstă mare, începe să-și impună voința. Pentru că Mama Grijulie nu-i dă libertate copilului, el nu-și poate satisface nevoile, dacă nu instinctive, atunci psihologice - de exemplu, nevoia de a se simți liber. Atunci se îmbolnăvește. La nivelul conștiinței Mama Grijulie suferă, dar 243

subconștientul ei triumfa. Uite, scopul ei înalt este vindecarea copilului. Cât timp tratamentul nu dă niciun efect, acțiunile ei par destul de justificate. Există căutări ale medicilor, medicamente, tratamente alternative, bioe­ nergie. Dar dacă din întâmplare ea își duce copilul la medicul care i-1 poate vindeca (învațându-1 să comunice corect), va face totul să întrerupă trata­ mentul. Doar, dacă se face bine, copilul fie pleacă, fie nu-i mai dă sevele psi­ hologice. Vampirul lipsit de o asemenea alimentare începe să se simtă rău. Și într-adevăr, folosind deprinderile comunicării psihologice - aici aju­ tă foarte mult în special aikidoul psihologic -, donatorii încep să se simtă mai bine, iar vampirii sunt nemulțumiți și promit „să vină și să vadă cine e Mihail Efimovici ăsta“. Și nu e o amenințare simplă, o să dau mai jos câ­ teva exemple. Acum vreau să trag concluziile. Lozinca Mamei Grijulii e aceasta: „Eu fac totul pentru fericirea ta, cu condiția să rămâi nefericit. Eu fac totul pentru însănătoșirea ta, cu condiția să rămâi bolnav." Și acum exemple. S-a tratat la noi la clinică un băiat de 14 ani cu nevroză obsesiv-compulsivă. L-am invitația ședințele grupei unde erau numai adulți. Dar i-am

permis ca in orice moment să plece de la ședințe, iar mai apoi, dacă vrea, să se

întoarcă, fără să mai ceară voie. Afăcut asta de câteva ori, privindu-mă vi­ clean și precaut. încerca să-mi explice motivulplecărilor sale, dar i-am între­ rupt explicațiile: „Dacă ai nevoie de asta, pleacă. Știu că ești un băiat bun și

nu ai venit aici degeaba."Era clar că el nu avea atât nevoia de apleca de la ședințe, cât pe aceea de a-mi verifica sinceritatea. După câteva zile nu mai rămăsese nimic din boală. Când am sfătuit-o pe mamă să-i dea băiatului mai multă libertate, ea a refuzat categoric. Explicația obișnuită: „Dacă-i dau li­ bertate..." Peste vreo două săptămâni a avut din nou o acutizare a bolii. Acum știm deja că, dacă un copil suferă de nevroză, tratamentulfără acțiunea asu­

pra părinților nu are niciun rost. Iar dacă mă ocup numai de părinți, folosul

e mult mai mare. Și cu cât e mai mic copilul, cu atât mai mare atenție trebuie acordată lucrului cu părinții.

Următoarele două exemple arată că lucrul medicului psihoterapeut nu e mai puțin periculos decât cel a medicului psihiatru. Și el ar trebui să primească sporuri de periculozitate. Cel mai adesea pericolul vine de la Mama Grijulie. 244

Ofemeie energică de 60 de ani, directoare de magazin, m-a rugat s-o con­

sult pefiica ei de 33 de ani care se afla în stare de depresie prelungită. Istoria bolii era aceasta. Infamiliefetițafusese crescută de bunică. Stilul de educație — „de seră *.

Pe de o parte existau condiții de seră, iar pe de alta,

bunica o certa pefetiță, vorbind cu dispreț despre înfățișarea ei. Mama era ge­

neralul înfamilie, făcea totulpentru bunăstareafamiliei. Desigur, trăia pen­ trufamilie. Ea nu avea nevoie de nimic. Al doilea copil afostpentru ea soțul.

Dar principala atenție, desigur, se concentra pefată. Când ea a crescut, pen­ tru a i se îmbunătăți înfățișarea, a suferit câteva operații plastice. La drept

vorbind, nu cred că era nevoie de ele. Dar nici bolnava nu punea prea mare preț pe înfățișarea proprie. •

Când a venit vremea iubirii, bolnava practic nu a avut cu cine să se în­ tâlnească, din două motive: băieții nu-i plăceau, pentru că erau prost educați, insuficient citiți, nu prea culți (influența „serei *);

se simțea neatractivă. Și

dacă îi plăcea cineva, ea credea că nu are nicio șansă de succes (influența jig­

nirilor bunicii).

Nu avea o pasiune profesională. Lafacultate a învățat ușor, darfără un interes deosebit. Atunci starea se compensa cumva. Avea un cerc îngust deprie­

tene cu care comunica. Când a terminatfacultatea, a început să lucreze într-un post interesant. Seara o petrecea la telefon, trăncănind cu prietenele. Treptat

prietenele s-au măritat. Nu mai avea cu cine vorbi la telefon. A apărut sen­

timentul singurătății. Când avea vreo treizeci de ani, afost consultată de un psihoterapeut cunoscut dintr-un alt oraș. A sfătuit-o să se împace cu soarta, presupunând cu totul se va aranja cu timpul.

O vreme s-a simțit bine. Dar cu câteva luni în urmă începuse să-ifacă

curte un tânăr, cu intenții serioase. Ea s-a tulburat. Pe de o parte, părea că e

necesar să se mărite — doar cavalerii nu prea alergau după ea —, pe de alta, el i se părea extrem de primitiv. Apăsarea creștea. Mama n-a mai putut s-o ducă

la psihoterapeutul anterior. M-a ales pe mine, după ce mi-a spus că a adunat informații despre mine care s-au dovedit a fifavorabile. La început a venit singură la discuție, s-a convins că impresia personală coincidea cu zvonurile,

iar mai apoi a adus-o pefată.

In fața mea se afla o ființă care nu avea absolut nici cea mai mică experiență de viață. Numai aere, depresie și neliniște. Am început discuția

întrepatru ochi. Am analizat defectele educațieifetei. I-am povestitpuțin des­ pre S>. Freud și despre stadiile de dezvoltare sexuală de care vorbește el. Apoi 245

am spus că niciun om nu trăieștefără sex. Iar dacă nu se realizează atracția sexuală, ea este împinsă în subconștient și se manifestă într-oformă mascată

sau sub cea a unei boli, uneori apare în vise. I-am propus să se analizeze, pen­ tru ca mai apoi să începem să acționăm.

Aici îmi permit din nou o mică digresiune teoretică. Poate că ar fi tre­ buit să vorbim despre asta mai înainte. S. Freud a descris patru stadii de dezvoltare a sexualității. Dar el a pus sexualității oarecum un alt conținut. El credea că orice apropiere este acțiunea iubirii, iar orice îndepărtare este acțiunea instinctului morții. Așa că uite, în primul stadiu (înainte de un an), stadiul canibalismu­ lui oral (pris - gură, în latină), instinctul sexual se manifestă prin reflexul suptului. Pentru copil e avantajos. Datorită acestui instinct își păstrea­ ză viața. La un om matur din punct de vedere sexual gura rămâne o zonă erogenă și de regulă apropierea sexuală începe cu sărutările. Dacă sexua­ litatea nu se dezvoltă mai departe, se manifestă în contactele oro-genitale (sexual-orale). Niște forme mai noi ale acestei forme nedezvoltate sunt fumatul, trăncănitul cu un surplus de mișcări mimice, mestecatul perma­ nent, băutul. Al doilea stadiu (de la un an la doi ani) este cel al sadismului anal. Dacă există o întârziere în acest stadiu, se poate dezvolta una dintre variantele de homosexualism. In al treilea stadiu (patru, cinci ani), falie falloes — în greacă, organul sexual masculin), la copii apare nevoia de a-și examina și de a se juca cu organele sexuale. Nu e nimic grav aici. Dar dacă dezvoltarea sexuală se oprește în acest stadiu, se poate dezvolta o tulbura­ re precum onanismul. Și, în fine, în al patrulea stadiu (14 ani), omul de­ vine matur sexual. Dacă nu a avut loc o asemenea dezvoltare, trebuie să vedem în ce eta­ pă se află pacientul, să-l ajutăm să crească. Atunci dispare nevoia de a fi bolnav. Pacienta, fără ajutorul meu, și-a indicat flecăreala ca manifestare a sexualității > nedezvoltate. La sfârșitul discuției i-am propus să se trateze în spital, dar a refuzat. Atunci ne-am înțeles să viziteze grupele de training. Când a plecat, nu am remarcat că era tulburată.

A doua zi a sunat mama. A spus că am jignit-o pefiica ei virgină, „care în viața ei nu s-a sărutat niciodată, și i-am atribuit perversiuni"'. Mi-a spus

246

căfata a făcut o depresiefoarte gravă, m-a amenințat cu totfelul de măsuri,

dacă se întâmpla ceva cu ea. Nu mi-a mai permis să mă mai văd o dată cu fata. Orice s-ar spune, nu știu, dar înrăutățirea stăriifetei s-a produs în legă­

tură cu conștientizarea problemei, nu în legătură cufaptul că s-a simțitjigni­ tă. Iar dacă e așa, atuncifetei i-a apărut o posibilitate reală de a seface bine, lucru care nu intra în planurile subconștiente ale Mamei Grijulii. Uite cum a

distrus ea muncafăcută de medic.

încă o întâmplare cu un elev de-ai mei. Ascultați-i povestirea. „Amfost chemat aca'să să văd o bolnavă de 35 de ani. înfățișarea chinui­ tă arăta că este una dintreformele nevrozei isterice. 0poveste destul de tipică

în zilele noastre. înainte era ofamilie obișnuită de inginer. Dar soțul a avan­

sat puternic, iar pacienta mea a început să rămână în urma lui, ocupându-se

de creștereafetei și de administrarea gospodăriei. Continua să lucreze la între­

prindere, dar viața o epuiza. A încetat să mai aibă grijă de sine, s-a îngrășat. Soțul a început să sejeneze să apară cu ea în public, și-a pierdut interesulpen­

tru ea cafemeie. Bolnava înțelegea pretențiile soțului. Mai întâi a început să se controleze la mâncare, să se îmbrace mai bine, dar el nu i-a apreciat succese­

le. Ca urmare a regimului alimentar au apărut dureri de stomac. Medicii au tratat-ofără succes. Ea a început să spună că așa nu mai poate să trăiască și o să se sinucidă. A încercat, după un scandal, să se arunce de la etajul nouă, dar

a reținut-o soțul. De atunci a început să se poarte mai blând cu ea, dar nu și-a schimbat poziția. Și înainte se manifesta o înclinație spre reacții isterice. In

copilărie, când a primit un patru, a amenințat că se va sinucide.

Soțul m-a întrebat dacă se poate într-adevăr sinucide. Am răspuns că nu­

mai din neatenție. Am început să lucrez cu ea după sistemul aikido psiholo­ gic. Deja peste o săptămână s-a dus la serviciu și a început să vină la ședințele noastre. Dar în acest timp a sunat mama ei și m-a muștruluit. I-ampropus să

ne întâlnim și să vedem despre ce este vorba, dar am primit un refuz categoric.

Ea era extrem de ofensată pentru că nu credeam căfiica ei e bolnavă. Cerea să-i spun soțului că ea e grav bolnavă, căci după discuția cu mine soțul începu­ se să-i acorde mai puțină atenție, ea mă amenința că-mi va veni de hac dacă se întâmplă ceva cufata. Desigur, discuția afost neplăcută, dar nu m-a tul­

burat in mod deosebit, mai ales că succesul era evident. O săptămână am fost plecat in delegație. în prima zi după sosirea mea mama pacientei m-a sunat

247

și mi-a spus căfata ei a murit. Apoi a închis imediat. Nu pot să descriu în ce stare eram. In cele din urmă s-a dovedit că nu se întâmplase nimic cu pacienta mea. Continua să lucreze, dar, desigur, nu mai venea la ședințe.“

O bună ilustrare la afirmația că Mama Grijulie face totul pentru ca pro­ priul copil să rămână nefericit. Cred că pacienta elevului meu va mai avea neplăceri. Păcat, a fost ratată o șansă așa de mare! Dar atunci Mama Grijulie ar fi rămas fără alimentarea psihologică. Doar în primele etape la pacienții care se fac bine se formează neplăcerea față de părinți. Dar apoi totul trece. Mamele Grijulii blochează de asemenea dezvoltarea fiilor. O mamă l-a împiedicat pe fiul student să se întâlnească cu fetele. Ii spunea că lucrul cel mai important e învățătura, iar fetele pot să-1 distru­ gă, așa cum l-au distrus pe tatăl lui. El chiar învăța mult și nu se întâlnea cu fetele. Dar când a apărut posibilitatea să se mute la o universitate mai prestigioasă, unde educația se făcea la un nivel mai înalt, mama a împie­ dicat cu furie acest lucru, făcând din nou trimitere la faptul că acolo o să-1 distrugă femeile. E clar, fără comentarii, că cel mai puțin o tulbura soarta fiului. Pur și simplu se temea să rămână singură. Sunt și Tați Grijulii? Sigur că sunt. Și aici problema e că relațiile se­ xuale nu sunt în ordine și în scandalul cu copiii lor primesc o satisfacere sexuală pervertită, ca și Mama Grijulie.

3.6. Martirul Priceput Ei, e pur și simplu un om de aur! La școală învață „excelent", la faculta­ te - la fel. Muncește ca o albină. Pentru toți. E un băiat drăguț. Nu poate refuza pe nimeni. Inteligent. Talentat. Se creează impresia că este exploa­ tat. După facultate adesea intră la doctorat și-și susține teza. Eforturile i se pot încununa prin faptul că ocupă o mică funcție și avansează o treap­ tă, două pe scara serviciului. Toată problema este că nu lucrează în domeniul talentului său. Nu, e slab pregătit. El poate fi un profesor bun, dar cel mai bine e să fie artist. La seminare mai mult joacă decât predă, dar studenților le place asta. Poate fi un arhitect bun, dar adevăratul lui talent este cel de pictor. Consacră mult timp desenului. E un medic bun, însă ar fi mai bine dacă ar fi poet. Face poezii pentru toate ocaziile din viață. 248

Nu atinge culmea activității sale profesionale, pentru că pierde mult timp, cu plăcere, pentru punerea în practică a talentului propriu. Nu poa­ te să nu facă asta, deși mârâie atunci când e rugat să facă o poezie, să facă un desen, să cânte la o serată ș.a.m.d. Dar talentul, pentru a se dezvolta, cere să i te consacri total, cu toate forțele și tot timpul. Adesea el câștigă diplome la expozițiile de amatori, la expozițiile ti­ nerilor pictori ș.a.m.d., lucru cu care se mândrește foarte mult. Dacă ac­ tivitatea aceasta colaterală va deveni mai apoi principală, atunci totul e în ordine. El se regăsește și se afirmă. Cunoaștem mulți artiști buni, pictori și poeți care înainte au lucfat în alte domenii. Apropo, deși adesea CQnducătorii îi roagă pe Martirii Pricepuți să or­ ganizeze o serată, să facă un stand sau să scrie niște versuri la aniversarea unui coleg, nu se gândesc și să-i promoveze, pentru că ei cred că sunt oa­ meni necesari, dar de categoria a doua. Ei, oare asta chiar e ceva serios să pierzi așa de mult timp cu fleacuri? In felul acesta, talentul lor le pune obstacole de netrecut în promovarea pe post. Compozitorul Borodin a fost chimist, scriitorii Cehov și Veresaev au fost medici. Sunt multe asemenea exemple. Dar sunt și mai multe cazurile în care oameni talentați nu s-au decis să abandoneze lucrul care le oferea o bucată garantată de pâine și să se arunce în marea furtunoasă a vieții, unde poți ieși pe întinderile creației sau poți pieri în vâltoarea privațiunilor materiale. Sunt sfâsiati de contradicții. Pe la 40 de ani devine clar că viata lor nu s-a aranjat. In primul rând soția e dezamăgită de ei. Conducătorii cel mai adesea sunt mulțumiți, căci au în subordine un angajat bun, neconflictual, care nu pretinde nimic. Drama se joacă în familie. Se îmbolnăvesc. Acasă vin obosiți, spun că le-a crescut tensiunea (îi supără ulcerul, îi doare inima). Soția îi pune Martirului Priceput cataplasme la ceafă (pregătește feluri de mâncare dietetice, administrează calmante) și îl sfătuiește să ia concediu medical. Dar cu 30 de minute înainte de a începe ziua de lucru el e deja la serviciu (are o mulțime de treburi, nimeni altcineva nu le poate face). Lipsa unor mari realizări la serviciu nu îi permite să renunțe la sarcinile sociale, și îi mai și plac. Treptat e depășit de colegi mai puțin străluciți, dar mai hotărâți. Cu timpul, bolile îl copleșesc pe Martirul Priceput. De la hiper­ tensiune arterială ajunge la hemoragii cerebrale, de la dureri de inimă la infarct, ulcerul devine perforat și eroul nostru ajunge la spital. 249

E. Berne a descifrat bine esența vampirică a Martirilor Pricepuți. Problema e că în acest moment soția, care a fost cândva îndrăgostită de el (și avea de ce), e deja de mult dezamăgită. Bolile sunt pentru Martirul Priceput o modalitate de a face curte soției. Așa cum a observat bine E. Berne, este o modalitate deloc onestă. Ar fi mai cinstit să o curteze cu un colier cu diamante (în caz de ceva, soția măcar ar putea să i-1 arunce soțului în față). Dar ea e total neputincioasă față de hemoragiile cerebra­ le, infarctul de miocard și găurile din stomac. E obligată să aibă grijă de el. Știu câteva cupluri în care multă vreme Martirul Priceput a venit aca­ să numai să doarmă, deși treburile nu îi impuneau asta, iar soția a rămas la fel de fermecată ca în tinerețe. Dacă ar fi venit acasă la timp, goliciunea lui ar fi fost văzută mai devreme. Dar soția și-a petrecut de fapt viața ca o văduvă de paie. Și pare că nici nu are pretenții: nu bea, nu umblă după femei, aduce totul în familie. Doar că nu e iubire — păi astea sunt prostii! N-o să descriu aici cum se educă un vampir de asemenea fel. Dar e mult mai greu de neutralizat. E pur și simplu imposibil să spui ceva rău la adresa lui. Nici subordonații unui Martir Priceput nu o duc deloc bine. E un băiat de treabă. Sensibil, atent, nu refuză niciodată. Dacă trebuie, face și munca ta, dacă trebuie, te lasă mereu să pleci o zi, două. Dar lipsa unei linii precise a conducerii duce colectivul în anarhie, fapt care, adesea, îm­ piedică creșterea profesională a subordonaților. Mai mult, imposibilitatea lui de a zice „nu“ face ca între subordonați să apară conflicte. Uite povestirea unui protejat al meu. „Groaza situației mele constă in faptul că nu mă pot plânge nici măcar

vreunui apropiat. Nimeni nu mă înțelege! Dar ce săfac? Cer săfiu învoit o zi, pentru treburi. «Nicio problemă», vine imediat răspunsul. Mă duc la co­ legul meu de schimb și-l rog să mă înlocuiască. Separe că și elfusese învoit și

se baza pe sprijinul meu. Șeful stă la o parte, iar noi doi ne certăm. Situația

cere niște dispoziții precise, dar elface ședințe interminabile, jucându-se de-a democrația. Toți ne certăm din cauza duratei ședinței sau a graficului învoi­

rilor, iar el iese neșifonat. Și n-ai cui să te plângi. Doar o să spună că, dacă nu ne place un asemenea șef atunci nu știm ce ne trebuie. “

Ce să faci cu un asemenea șef? Nu faceți nicio propunere. Dorința lui ca tuturor să le fie bine duce la reconcilieri nesfârșite si dumneavoastră o să 250

vă certați cu toți. Găsiți-vă de treabă și faceți-o liniștit. Martirul Priceput nu vă împiedică și va fi bine. Dar ce să facă soțiile? Apropo, nu au venit la mine cu plângeri referi­ toare la soarta lor, deși arătau chinuite și obosite. Aici, mă rog, se potrivește regula generală: să se înlocuiască „trebuie" cu „e obligatoriu". Imediat le va fi mai ușor. O să vă dați timpul, eforturile fizice, dar în niciun caz sufletul.

3.7. Prințul Etern, Cenușăreasa și Prințesa cu bobul de mazăre Destinele lor s-au împletit într-un triunghi celebru. In viitor mă pregă­ tesc să scriu un roman despre ei. Știți deja câte puțin despre viața Prințului Etern și a Cenușăresei. Acum o să povestesc mai detaliat despre ei. Prințul Etern face parte dintre persoanele care promit mult. La școală este un elev de nota zece, dar, pentru că a fost crescut „în seră", în condițiile unei responsabilități morale crescute, nu-și dezvoltă aptitudinile, nu-și sati­ sface dorințele și, prin urmare, din copilărie se află permanent în stare de ten­ siune emoțională manifestă. Așa că uite, Prințul Etern avea aptitudini pentru matematică. Dar nu a reușit să aprofundeze matematica la școală, fiindcă a trebuit (pentru a avea zece peste tot și a nu înșela așteptările părinților și profesorilor) să piardă mult timp pentru studierea altor materii. A fost pus de asemenea să meargă și la școala de muzică. Din cauza lipsei urechii mu­ zicale lecțiile au fost un chin pentru el. Doi ani a durat tortura asta. In fine, a abandonat școala de muzică. Dar a fost singurul protest. Profesorii îl iu­ beau și deja ați ghicit cine era dat mereu exemplu. (Metoda profesorilor de a stârni zâzanie între elevi!) E clar că băiatul era singur. I-a apărut de tim­ puria interesul pentru sexul opus, dar educația nu i-a permis să treacă activ la acțiuni sexuale, iar când au încercat să facă asta fetițele, mai apoi fetele, el, cu o condamnare interioară, s-a îndepărtat de ele (educația!). Mai tre­ buie remarcat că era foarte frumos, dar nu-și dădea seama de asta, fiindcă din cauza ochilor lui mari copiii îi spuneau „broască", iar din cauza ușoarei corpolențe - „purceluș". Se credea sincer un monstru, mai ales că succesele lui la lecțiile de sport erau sub medie. Uite, tocmai acolo băieții își luau revanșa. A terminat școala cu medalia de aur si a intrat la... nu, nu la universitate, la matematică-fizică, ci la facultatea de medicină, la sfatul tatălui, me­ dic de specialitate. A făcut chirurgie, chiar a scris câteva lucrări științifice, 251

dar nu s-a înscris la doctorat: nu avea legături, dar și unele date din ches­ tionar îl deranjau. De fapt, Prințul Etern „a aterizat" la periferie. Acolo a întâlnit-o pe Cenușăreasa lui în persoana unei asistente cu care a lucrat la același spital. Era singura bucurie și plăcere a lui, pentru că șefii se purtau urât cu el, adică îl exploatau nemilos, dar îi împiedicau promovarea. „De ce să te duci la nu știu ce cursuri, tu oricum știi tot", îi spunea șeful când el încerca să amintească sfios că ceilalți de aceeași vârstă fuseseră trimiși deja de câteva ori la cursuri de perfecționare. Povestea iubirii lor poate fi descrisă cu cuvintele lui Shakespeare: „Ea m-a iubit pentru chinuri, iar eu pe ea - pentru compasiunea ei". De fapt, o căsătorie tipic nevrotică. Ce nu a făcut el ca să avanseze în carieră! Insă Prințul Etern a trebuit să renunțe la carieră. Este de înțeles, doar era foar­ te neliniștit. Când au apărut complicații ale pacienților, deși nu era el de vină, a suferit foarte mult. I-a crescut tensiunea, îl durea capul, îl supăra inima, noaptea dormea prost. A încercat tot felul de specializări. Scenariul de viață se repeta. își însușea repede lucrurile în etapele inițiale și urma o frânare când ajungea mai sus, apoi acutizarea bolii și căderea. De fapt, scenariul lui Sisif (mai țineți minte, am vorbit despre el în prima parte). Iar acum ghiciți pe cine a învinuit el de eșecurile personale? Corect, pe nefericita de Cenușăreasă, care și-a luat asupra ei toate grijile gospodă­ riei și educația copiilor. Ba ea nu i-a dat de mâncare ce trebuie, și din cau­ za asta i s-a acutizat gastrita, ba nu i-a educat cum trebuie pe copii (aveau doi copii care le făceau o mulțime de probleme), ba nu i-a cumpărat îm­ brăcămintea care trebuia. Au început problemele sexuale (știți deja des­ pre ele). Din cauza tuturor acestor neplăceri el nu se poate concentra la serviciu și nu poate promova. Pentru a nu se forma impresia că era sărac, vreau să vă reamintesc: ocupa o funcție destul de prestigioasă, câștiga bine, își întreținea cum se cuvine familia. Mulți îl invidiau și nu-i înțelegeau suferințele. Nefericirea Prințului Etern era că nu-l mulțumea poziția lui și, fără să poată obține mai mult, o acuza de asta pe Cenușăreasă: „Totul e din cauza ta!" De fapt, un vampir tipic. Cum să ne luptăm cu el? Dragi Cenușărese, trăiți pentru voi! O să aveți mai multe foloase și voi, și cei din jur. Acum puțin despre Cenușărese. Soarta lor e grea. Se căsătoresc cu Alcoolici, Martiri Pricepuți și Prinți Eterni. Poți să fii surprins și 252

entuziasmat de răbdarea lor îndelungată și de fidelitate, de capacitatea de a se descurca, de a crește copii, de a spăla rufe, de a face mâncare, de a lu­ cra undeva și de a face sex. Desigur, se îmbolnăvesc, dar cel mai adesea au afecțiuni somatice. Poliartrită, boli de inimă, boli cronice ale plămânilor și tulburări endocrine - uite lista, deloc completă, a suferințelor lor. Nu se tratează cu plăcere. Ajung la spital când cad din picioare. Cum se fac cât de cât bine, imediat se externează. E imposibil să fie trimise la odihnă, la sanatoriu, pentru că soțul și copiii sunt pierduți fără ele. Starea psihică este o neliniște aproape permanentă. Singura lor fericire e când se adună fami- lia. De fapt, Cenușăresele știu să facă multe, dar nu se bucură de nimic. Acest lucru devine extrem de grăitor când Prințul Etern devine deodată Rege. Atunci se manifestă cu toată puterea natura vampirică a Cenușăresei. Dar să revenim la povestirea noastră. Prințul Etern a obținut promo­ varea la serviciu. Mai mult, după ce a fost pe la o serie de traininguri psi­ hologice, a scăpat de toate bolile. Iar în curând, cu mare succes, a început să se ocupe de consultul psihologic. A luat parte la conferințe științifice și chiar și-a susținut doctoratul. Concomitent cu lucrul la propria persoană a început să se ocupe mai intensiv, după metoda noastră, de propriii copii (acesteia i se va consacra o carte distinctă, dar unele idei sunt expuse și aici). Copiii au trecut în totalitate de partea lui. El a încetat să se mai plân­ gă. De fapt, a devenit Rege. Și atunci Cenușăreasa a început să se opună și nu a dorit să-și schimbe stereotipul de viață. El a rugat-o să dispară de pe masă felurile de mâncare dulci și făinoase, pentru că în familie toți aveau tendințe de îngrășate, iar copiii se luau la bătaie pentru bomboane și dulciuri. Dar numai după ce a aruncat de vreo două ori la gunoi torturile și prăjiturile a încetat cumpăraresțjor. O luptă grea, fără succes, se dădea cu conservele pentru iarnă tot felul de preparate la saramură, care stârneau pofta de mâncare. Prințul Etern a cerut ca soția să se ocupe de propria persoană. Starea materială a familiei s-a îmbunătățit. Garsoniera a devenit un apartament cu trei ca­ mere, a apărut casa de vacanță, mașina. Situația Cenușăresei devenise groaznică. Se băga în toate, voia să-i ajute pe toți. Când muncitorii au construit casa de vacanță, ea le dădea de mânca­ re așa de mult, că după masă multă vreme nu se puteau apuca de lucru. Constructorii erau băieți buni și nu cereau nimic mai mult. Asta le era de 253

ajuns. Ea îi omora cu bunătatea. Nu, asta nu era bunătate, ci efectul unei neliniști interioare și urmarea unor reguli interne, a fricii că poate fi con­ damnată, dorința neconștientizată de a plăcea tuturor. Când Cenușăreasa a făcut toate treburile în locul copiilor, i-a omorât și pe ei, fiindcă le-a blo­ cat dezvoltarea. Copiii nu știau să facă o mulțime de lucruri dintre cele pe care trebuie să le facă cei de vârsta lor. Când Prințul Etern a început să-i obișnuiască pe copii cu aceste activități, Cenușăreasa, în loc să-i laude, îi critica pentru podeaua care nu era spălată bine și pentru petele rămase pe cămașa spălată, tăindu-le ori­ ce chef de a mai face ceva. Când Prințul Etern a încercat s-o ajute pe Cenușăreasă să-și pună pal­ tonul, ea i-a smuls paltonul din mâini și a spus că s-a obișnuit de mult să aibă singură grijă de ea. Când el a încercat s-o îmbrace, banii dați pen­ tru asta au mers la repararea unor lucruri din gospodărie. Atunci el a pus pe numele ei o sumă frumoasă de bani (special pentru a se îmbrăca). Dar Cenușăreasa nu s-a atins de acești bani și ei s-au dus când au început pro­ cesele inflaționiste. > Când au apărut problemele sexuale, Prințul Etern a încercat să se înțeleagă cu ea, dar ea evita discuțiile. El a rugat-o să se ocupe mai puțin de gospodărie, să se ocupe mai mult de propria persoană. „Dacă acasă nu e mâncare, o să mănânc la cantină, dar dacă-mi satisfac nevoile sexuale în altă parte, asta se poate termina urât", a prevenit-o el. „Ei și ce", a spus ea. „O să te căsătorești cu alta." Când s-a văzut că Cenușăreasa nu e satisfăcută sexual, că era serios bolnavă, dar îi ascundea asta Prințului Etern, el s-a simțit un tiran. Când interesele carierei cereau să apară în lume cu soția, ea refuza să meargă cu el, spunând că e prost îmbrăcată. Rezulta că el putea să facă totul pentru iubita lui, dar, în același timp, nu putea să facă nimic. Repet de mult și des că circumstanțele influențează prea puțin soarta unui om. Dar dacă el este în scenariu, atunci circumstanțele favorabile fac acest scenariu și mai tragic. Așa și aici. Starea materială bună facea absurde toate eforturile Cenușăresei, dar cerințele scenariului o forțau să fie surdă la motivele divorțului. Lucru interesant, Cenușăreasa era o femeie inteligentă, dezvoltată din punct de vedere intelectual. Pe atunci terminase facultatea de medicină si » era un medic bun. I s-a propus de câteva ori promovarea, dar a refuzat. Logica 254

era următoarea: „Nimeni nu o să mă dea afară de la vechiul loc de mun­ că “ Apropo, la serviciu toți erau entuziasmați de ea. Și, desigur, Prințul Etern nu putea nici măcar să se plângă de soție. Nimeni nu l-ar fi înțeles, nici bărbații. Iată, către acest psihoterapeut am trimis-o pe clienta de la începutul acestei părți. O să-i spun „Prințesa cu bobul de mazăre". De ce? Mai citiți o dată po­ vestea. Periodic îi facea scene soțului: îi arunca în față banii, pleca de acasă ș.a.m.d. Soțul avea o poziție înaltă, câștiga bine, nu-i cerea să munceas­ că mult, iar ea, în semn de recunoștință, se agăța de toate mărunțișurile, ei, exact ca personajul din, basmul lui Andersen despre prințesă și bobul de mazăre. Mai țineți minte, s-a dus ea la rege și regină când era vreme urâtă. I-au aranjat să doarmă pe 20 de perne mari și 20 de perne de puf, dar sub ele, pe o scândură, au pus un bob de mazăre. Dimineață, în loc de „mulțumesc", ea a spus că aproape nu a închis ochii: „Dumnezeu știe ce pat am avut! Am stat pe ceva tare, că și acum am vânătăi pe corp! A fost pur și sim­ plu groaznic!" Dar prințesa aceasta nu poate fi considerată vampir, fiindcă nemulțumirea ei a fost manifestată înainte de măritiș, înainte de a primi vreo favoare de la parteneri. Dar eroina noastră s-a căsătorit. A făcut o concesie soțului și a înce­ tat să mai danseze și să mai cânte. La insistența lui a dat la o facultate care nu o interesa. Mai mult, se orienta foarte greu în lumea asta. Dar, lucrul cel mai important, a încetat să mai ducă acea viață de actriță pentru care fusese programată: să fie mereu în fața oamenilor, să strălucească, să aibă succes, să primească aplauze. Rarele întâlniri rituale cu colegii soțului nu o mulțumeau. Pe scurt, în ciuda condițiilor favorabile și a senzației de fe­ ricire, fericirea ca atare nu exista. Cum am spus mai sus, nici soțului nu-i era bine. Munca grea și ten­ siunea permanentă din viața de familie (toate scandalurile erau pentru el neașteptate). Acum apare ideea că unul dintre motivele cancerului este o tensiune emoțională manifestă. Așa că uite, am trimis-o pe Prințesa cu bobul de mazăre la Prințul Etern și am uitat de ea. Dar peste doi ani el mi-a cerut ajutor. Mai de­ parte o să-i spun eroinei mele Prințesa cu bobul de mazăre, deși, desigur, Prințul Etern îi spunea pe nume. 255

Ascultați povestirea lui. „Când a venit la mine, Prințesa cu bobul de mazăre mi-a stârnit compa­ siune și dorința de a o ajuta, l-am propus să viziteze trainingurilepsihologice, iar în zilele libere să participe la un colectiv de artă de amatori. Nu a lipsit de

la traininguri, nota totul cu grijă, erafoarte activă, lucru care uneori îmi con­

venea de minune. Am remarcat că e îndrăgostită de mine, dar nu am acordat atenție acestui lucru * Astfel de lucruri se întâmplă la început. In psihoterapie

fenomenul se numește „transfer *.

Pacientul își transferă problema asupra me­

dicului sau psihologului. Medicul devinepentru bolnav, înfuncție de situația

concretă, un fel de mamă sau tată, soț sau soție, prieten sau dușman, șefsau subordonat. Și bolnavul rezolvă cu medicul această problemă, daria un cu to­

tul alt nivel. Apoi transferul (iubire sau ostilitate) trece șifostul bolnav plea­

că, după ce s-a ales cu noi deprinderi de soluționare a problemelor de viață. La început transferul e util, pentru că îl distrage deja pe pacient de la realitățile cu

care nu se poate descurca, iar toateforțele sunt concentrate pe învățare. „Creșterea ei rapidă de personalitate m-a bucurat. Cu participarea ei

ședințele erau mai animate, lucru care-mi stârnea recunoștință. Iar atenția

uneifemei atrăgătoare nu l-a supărat niciodată pe un bărbat. După ședințe

mergeam împreunăpână la stație. Deficitul de timp nu-mipermitea să aștept tramvaiul comun și o lăsam singură în stație. * Fiți atenți la acest moment. Politețea elementară nu-ipermitea Prințului Etern să o lase pe o doamnă singură în stație. Cel mai probabil el chiar arfi

condus-o acasă. Dar aici era o demonstrație de indiferență, lucru care demon­

stra atracția Prințului Etern față de Prințesa cu bobul de mazăre la nivel inconștient. Și lapsihoterapeuți domină subconștientul. Mai țineți minte că în

acest timp și Prințul Etern avea o problemă. „Prințesa cu bobul de mazăre con­ tinua săfrecventeze activ ședințele. După un timp, când, în timpul trainingurilor, eram chematpentru 10-15 minute, ea putea umple aceastăpauzăforțată.

După jumătate de an m-a rugat să-i dau ceva de lucru, pentru că ade­

sea întreprinderea la care lucra nu-i plătea salariul la timp, și oricum munca

aceea nu era interesantă pentru ea. Pe atunci îmi plecase secretara care-mi or­ ganiza ședințele. I-am propus Prințesei cu bobul de mazăre acestpost nesigur,

prevenind-o că pot veni vremuri în care nu vor maifi doritori să învețe în grup. Darea m-a liniștit: deocamdată nu-și va da demisia de la întreprinde­

re și va lua un concediufără plată. 256

Astfel, a început să lucreze la mine:făcea bine documentația, lua legătura

cu librăriile ți difuza literatura psihologică in rândurile cursanților. Starea ei materială s-a îmbunătățit. A avut tentative de a adânci relațiile noastre, dar eu nu aveam chefde așa ceva. Desigur, i-am plătit mai mult decât se plătește pentru un asemenea loc de muncă (orice cursant arfifăcut asta doar pentru

dreptul de a participa la cursuri, fără altă plată). Dar am vrut ca ea să nu se

simtă strâmtorată în plan moral, adică eram un Mântuitor. Prin urmare, am încălcat Legea. Acum știu că trebuia săfiu o Victimă." De multe ori repet la cursuri că Legile nu potfi evitate nici de psiholo­

gii cu înaltă calificare. Dar să urmărim povestea în continuare: „Arfi trebuit să-i dau pur și simplu bani cu împrumut. Relațiile cu soția rămăseseră încor­ date, și am decis să nu mai manifest inițiativă în relațiile sexuale și să aștept asta de la ea. Au trecut cam trei săptămâni, dar din partea soției nu afost nicio

reacție. Am devenit mult mai liniștit, mai vioi și... după una dintre invitațiile Prințesei cu bobul de mazăre m-am trezit la ea.u

Prințul Etern a încălcat imediat patru porunci: a lui Freud — să nu ai relații apropiate cu pacientul sau clientul, dacă nu te-ai decis să-ți legi defi­

nitiv viața de el -, a lui E. Berne - să nu te apropii de secretara ta -, a tutu­

rorpsihiatrilor — isteria e incurabilă — și a lui C. Rodgers — nu trebuie săfaci psihoterapie de grup dacă nu ți-ai rezolvatproblemele. Așa că neplăcerile erau aproape. Dar să revenim la povestirea Prințului Etern...

„După o lună șijumătate viața mea sexuală era de așa natură că-mi este incomod să vorbesc despre asta, nu mă veți crede. Dacă arfi avut loc între­

ceri între bărbați care practică dao al iubirii, așfi ocupat unul dintre primele locuri. Eram mulțumit de mine și recunoscător Prințesei cu bobul de mazăre.

A venit vara, firma mea a primit o comandă avantajoasă într-una din­ tre stațiunile de pe litoralul Mării Negre și am luat-o cu mine deja în calitate de colaboratoare. Afost o lună defericire nemaivăzută. Uneori măfrământa

ceva in adâncul sufletului, dar asta mă supăra prea puțin. Au venit la mine

fiicele mele mari. Cum s-a văzut mai apoi, ele nu au bănuit că tăticul lor e ca­ pabil de astfel de lucruri și se purtau destul de amabil cu Prințesa cu bobul de mazăre. Am început să mă gândesc la divorț. Nu, erau niște mici asperități,

nu le-am acordat atenție, dar mai apoi mi-au venit în memorie. Răspunderea pentru organizarea muncii era a directorului întreprin­

derii noastre. Deși eram șefulfirmei, în acea situație eram un executant. Pe

neașteptate pentru mine a apărut un conflict intre Prințesă-și director. Ea a 257

refuzat să-i îndeplinească dispozițiile. A trebuit să-i explic mult timp ce în­ seamnă disciplina execuției și de ce ea trebuie să se supună directorului, fiind

secretara mea. Acum îmi dau seama că aufostprimele ei tentative de a-i con­ duce pe toți prin intermediul meu. Relațiile ei cu directorul au rămas tensio­

nate. Defapt, ea mă pusese înfața alegerii «sau-sau», dar eu voiam «și-și»."

Din nou afuncționat mecanismul de identificare. 'Elevul meu era bine pre­ gătit și putea suporta liniștit o asemenea situație. Ea știa multe, dar nu pu­ tea așa de multe. Amfost odată intr-un crâng de pini și am văzut că practic

toți copacii au aceeași înălțime, diferă numai grosimea. Am făcut o analo­ gie: așa se deosebesc specialiștii cu experiență de cei tineri. Cei tineri sunt mai

subțiri. Poate că știu lafel de mult (au aceeași înălțime), dar sunt tăiați mai

devreme, pentru că nu sunt suficient de groși. Și, pușifață în față cu viața, nu vorputea să îndurefurtunile eifără sprijin din afară. Dar cu toate aces­ tea vor săfie primii.

„După ce ne-am întors, relațiile noastre au continuat și în toamnă a aflat

și soția mea... Prințesa cu bobul de mazăre a insistat ca imediat să mă mut la ea. Pe atunci ea deja studia lafacultatea de psihologie a universității. Au în­

ceput scandalurile. Măfăcea «trădător», «adulterin». Apoi toate acestea erau întrerupte de o iubire furtunoasă. îmi dădeam seama că, dacă merită să ne

unim, nu trebuie s-ofacem imediat după scandaluri. Nu știu cât arfi durat asta, dar Cenușăreasa m-a rugat să mă hotărăsc: să rămân sau să plec. M-am dus la Prințesa cu bobul de mazăre.

Dar asta deja nu mai era viață, ci calvar. N-o să descriu detaliile scan­ dalurilor. O să spun numai că pentru mine aufost mereu neașteptate. Mereu găsea niște «boabe de mazăre». în curând am simțit că sunt în niște chingi care

mă strângeau din ce în ce mai tare. Deja nu mai trăiam pentru mine, ci pen­ tru ea, ofemeie nevrotică. Eu, ca și Peștișorul de aur din basmul lui Pușkin, eram în slujba ei. Acum nici eu nu înțeleg ce speram. Câteva episoade au ară­ tat că nu are niciun sens să continui aceste relații. Trebuie să le rup. în tim­ pul unui conflict cu directorul Prințesa i-a spus că el are o părere preconcepută

față de ea, fiindcă o iubește și dorește să aibă relații sexuale cu ea. Ăsta afost

un lucru așa de ciudat! Doar nici în acțiunile lui, nici în conștiință nu era așa ceva. La observația lui că i s~a plătit mai mult decât a lucrat, ea a răspuns că muncește în pat pentru restul de bani. Asta m-a șocat. Rezulta că trăiesc cu o

prostituată, nu cu ofemeie care mă iubește. A trebuit s-o dau afară. Calitățile profesionale ale directorului erau mai mari.

258

Când am locuit la ea, Prințesa cu bobul de mazăre îmi cerea mereu să divorțez mai repede ți să ne căsătorim: «Dacă o să mori din senin ți o să ră­

mân cu degetul in gură?» Am remarcat că e încă devreme să mă îngroape ți numai Dumnezeu țtie cât o să trăim. Se contura o altă deplasare. Ea voia să vină cu mine in calitate de soție legitimă. In cele din urmă Prințesa a decla­

rat că vrea triumf. La început nu am înțeles ce-i trebuie. A reiețit că era vor­ ba de o nuntă gălăgioasă, cu multe persoane, la care să-i invite pe toți cei care

n-o înghițeau: «Să vadă ce am obținut.»

Mai departe între noi,a avut loc următorul dialog:

Eu: Și eu vreau triumf. Ea: Ție ce triumfiți "trebuie? Eu. Lafel ca al tău. Te căsătorești cu un specialist cunoscut. Vreau să mă

căsătoresc ți eu cu un psiholog cunoscut sau cu o actriță bună, nu cufosta mea pacientă. Dar ața, rezultă că e o căsătorie inegală. Pentru tine e triumf, pen­

tru mine e o ruține.

Ea: Dar când o să ajung ața, nu mai am nevoie de tine! Eu: Foarte bine. Ajungi ața! Și dacă o să reiasă că nu mai ai nevoie de

mine, o să pleci ți nu va maifi nevoie de un proces de divorț în plus. Iar acum

suntem împreună țifac tot pentru a te ajuta să ai succes.

Scandalurile au continuat. Motivul rupturii definitive l-a constituit o altă ceartă, legată defaptul că m-am dus s-o vădpefata mea bolnavă. Mi-am

luat lucrurile ți m-am întors acasă. Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Ea a insistat să mă întorc, din mo­

ment ce am promis să ne căsătorim, deți nu făcusem o asemenea promisiune. Și-a dat demisia de la întreprinderea la care lucra ți nu-i trecuse prin minte șă se angajeze în altă parte. Am susținut-o material. Dar odată mi-a aruncat

banii înfață ți de atunci am încetat să-i mai ofer ajutor. Nu avea cui să ceară

ajutor, cum spunea ea, deți avea părinți ți unfrate destul de înstărit. Ce mai blesteme la adresa mea am auzit! Apoi au început amenințările cu sinuciderea ți amenințările de a se răfui cu mine: «Noi doi nu mai avem loc pe pământ!»

Amenințările, desigur, erau vane. Prințesa cu bobul de mazăre a încercat să se vadă cu mine mai des. Scandalurile alternau cu declarații de dragoste. Dar ime­

diat ce eu deveneam mai blând, chingile începeau din nou să mă strângă. Nici

nu maiputeafi vorba de reluarea relațiilor sexuale, deți ea tindea spre asta. Nu am nimic împotriva ei. Discuțiile dintre noi o înfurie. Mi-am dat seama că n-o pot ajuta, deți îi spun lucruri corecte. De aceea, MihailEfimovici, vă cer ajutor. “

259

Nu mă voi opri la detalii. Peste trei luni am reușit s-o conving să se an­ gajeze și să-l lase în pace pe Prințul Etern. Ea a început să ia lecții de can­ to, iar lucrul ca psiholog în structuri comerciale îi aducea un salariu bun. Se simțea un om liber. Acum relațiile cu Prințul Etern sunt normale. El locuiește cu familia, muncește mult. Prințesa cu bobul de mazăre poate își va găsi fericirea, fiindcă acum o caută acolo unde o poate găsi, în pro­ fesia ei, în dezvoltarea aptitudinilor sale care au fost blocate la început de părinți, apoi de soț, pe urmă de ea însăși. Iar marea ei sensibilitate e ori­ entată acum nu spre căutarea „boabelor de mazăre" din bunurile materiale care îi sunt oferite de alții, ci spre munca creatoare independentă. Așteptați de la mine o analiză a situației? Dar mai bine îi dau cuvân­ tul lui K. Horney. Ea descrie patru tipuri de primire a iubirii la care apelează o perso­ nalitate nevrotică: cumpărare, stârnirea milei, chemarea lajustețe și, în cele din urmă, amenințări. Când un nevrotic încearcă să primească iubirea prin intermediul cum­ părării, el spune cam următoarele: „Te iubesc cel mai mult pe lume, de aceea tu trebuie să renunți la tot pentru iubirea mea.“ Faptul că în cultura noastră tactica aceasta este folosită adesea de către femei este un rezul­ tat al condițiilor de viață. Timp de secole iubirea nu a fost numai o sferă deosebită a vieții femeii, ci și singura sau cea mai importantă modalita­ te prin care ele puteau primi ce doreau. în timp ce bărbații se conduceau mereu după convingerea „pentru a primi ceva trebuie să realizez ceva în viață", femeile își dădeau seama că prin iubire și numai prin iubire pot obține fericire, siguranță și poziție în societate. De aceea și în nevroze­ le femeilor se folosește des iubirea în calitate de strategie de comporta­ ment, ceea ce le face să cadă în dependență bolnăvicioasă de relațiile lor de dragoste. Femeia se teme să fie respinsă și, în cazul unor neînțelegeri, reacționează printr-o creștere a iubirii și treptat începe să fie convinsă că se află la puterea „unei mari fericiri". O a doua formă de cumpăra­ re este tentativa de a cuceri iubirea prin intermediul înțelegerii omu­ lui, ajutându-1 să crească intelectual și profesional, în soluționarea unor dificultăți s.a.m.d. > 9 O a doua modalitate de a obține iubirea este apelul la milă: „Trebuie să mă iubiți, pentru că sufăr și sunt neajutorată." Asta le dă parcă dreptul de a avea solicitări peste măsură față de partener. Un nevrotic poate face 260

apel la natura lui nobilă sau îi poate forța dispoziția față de ea prin mijloa­ ce radicale, de exemplu, punându-se într-o situație dificilă, care-1 obligă pe partener să o ajute. A treia modalitate de primire a iubirii este chemarea la justețe: „Uite ce am făcut (aș face) pentru dumneavoastră. Dumneavoastră ce faceți pen­ tru mine?" Iar dacă aceste trei modalități nu ajută, nevroticii apelează la amenințări. O femeie a putut să se căsătorească de două ori amenințându-și de fiecare dată alesul cu sinuciderea. Cum sa-i neutralizezi pe Prințul Etern, Cenușăreasă și Prințesa cu bobul de mazăre

Problema e complicată, dar se poate rezolva. Dacă Cenușăreasa s-a căsătorit cu Prințul’Etern, ea trebuie să trăiască pentru sine. Rămas fără seve, el va trebui să ajungă Rege. Are destule ap­ titudini pentru asta. Dar, nu se știe de ce, Cenușăresele nu vor să facă asta. Prințul Etern, dacă s-a căsătorit cu Cenușăreasa, trebuie să înceteze să se mai folosească de serviciile ei. Să spele din nou cămașa spălată de ea și s-o calce singur, să nu mai mănânce mâncarea făcută de ea. După un timp absurditatea propriilor acțiuni va putea deveni clară și pentru ea. Mai mult, ea va fi lipsită de posibilitatea de a o face pe vampirul - să-i reproșeze Prințului Etern că a trăit pentru el. Dacă nici asta nu ajută, se poate încer­ ca să se rupă de ea psihologic. Adesea acest lucru o trezește. Prințesa cu bobul de mazăre poate fi neutralizată dacă e lipsită de spri­ jin și speranță că poate duce o viață fericită ascunsă în spatele altuia. Cum să-i recunoști pe Prințul Etern, Cenușăreasă și Prințesa cu bobul de mazăre La școală Prinții Eterni sunt îndrăgiți de toți profesorii, sunt elevi aflati mereu în căutare. La facultate sunt studenti care trec de la un cerc > f la altul. Am cunoscut un student de la facultatea de medicină care de fi­ ecare dată participa la conferințele științifice studențești din catedrele de filosofic, anatomie, chirurgie, ginecologie și boli infecțioase. Și toate co­ municările lui erau bune. Dar mai departe niciuna din aceste științe nu a 261

devenit cauza vieții lui. Promițător era, dar, ca bărbat de 35 de ani care nu a obținut nimic, rămâne, fără îndoială, un Prinț Etern. Cenușăreasa e ușor de recunoscut. In vizită ea o ajută pe gazdă să pună masa și să strângă vasele, nu ia parte la distracții. Are fața bună, binevoi­ toare. Când vede că o persoană apropiată are dificultăți, fără să aștepte să fie rugată, își oferă ajutorul. Stârnește simpatia prin supunerea ei. Prințesa cu bobul de mazăre stârnește larmă în jur (sau crede că așa este). Crede că toți îi sunt obligați cu ceva pur și simplu pentru că există. Nu are simțul recunoștinței, deși poate recunoaște că cineva a făcut ceva util pentru ea. Dar asta mai mult în cuvinte. Serviciile altora sunt mini­ malizate, ale ei sunt exagerate. Aici închei descrierea tipurilor de vampirism psihologic, deși e depar­ te de a fi completă. Acum câteva cuvinte, la despărțire, și pentru donatori, și pentru vampiri. Nu sunteți nici donatori și nici vampiri. Pur și simplu sunteți „copiipsi­

hologici', oameni imaturi emoțional. Iată câțiva indicatori după care puteți distinge o personalitate matură de una imatură.

Personalitatea imatură încearcă să-i schimbe pe alți oameni, să-i atra­ gă spre sine. O personalitate matură încearcă să se schimbe pe sine, trece la

autoreglare.

în timpul conflictelor o personalitate imatură spune: „Au râs de mine.“O personalitate matură: „Am permis să se râdă de mine." O personalitate imatură încearcă să schimbe circumstanțele, una matu­ ră — să se adapteze la ele. Doi oameni se odihneau în același timp la Marea

Neagră. Unul a venit cu convingerea că s-a odihnit execrabil, pentru că la mare tot timpul erau valuri, al doilea era convins că s-a odihnit minunat, pentru

că marea avea tot timpul valuri. E clar că al doilea poatefi inclus în catego­ ria personalității mature.

0personalitate imatură știe des, dar nu poate. Una matură nu numai că știe, dar și poate. De aceea o personalitate imatură critică, iar una maturăface. 0 personalitate imatură încearcă să-și aranjeze în primul rând viața

personală, apoi treburile. Ca urmare nu se aranjează nici una, nici alta, iar un asemenea om devine dependent de alții. O personalitate matură în primul rând își aranjează treburile și capătă independență. Viața personală se orga­

nizează de la sine.

262

Nevoile unei personalități mature rezultă din succesele ei, din treburi­ le ei. O personalitate imatură, nefăcând nimic, copiază nevoile personalității

mature, sporindu-le dimensiunile. (Aduceți-vă aminte de nevoile copiilor de vârste mari care stau pe capulpărinților bătrâni.)

O personalitate imatură se gândește la rezultat, una matură — la treabă. O personalitate imatură vrea mai mult decât are și merită, ca urmare,

adesea pierde și ceea ce are. O personalitate matură e mulțumită cu ce are și atunci va primi in plus. O personalitate imatură vrea să-i aranjeze cineva treburile, una matu­

ră și le aranjează singură.

O personalitate imqțură speră, una matură acționează.

O personalitate imatură încearcă să-i conducă pe alții, una matură se conduce singură.

O personalitate imatură e un decor care vrea săfie ofigură. O personali­

tate matură e ofigură care nu se gândește cum arată. O personalitate imatură la început ia o decizie, apoi înghesuie informațiile pentru a se potrivi deciziei luate (de aici caracterul suspect al unei personalități imature). Opersonalitate matură la început adună informațiile, iar mai apoi, pe baza lor, ia o decizie. De aici se vede caracterul deschis al personalității mature.

O personalitate imatură vrea să ocupe opoziție înaltăfără să se preocupe de creșterea personală. O personalitate matură are grijă de creșterea persona­

lă. Poziția înaltă vine de la sine. Prin urmare, creșteți! Dați-vă drumul, nu mai stați agățați!

Psihologia conducerii

Partea aceasta am scris-o special pentru Prinții Eterni care sunt me­ reu promițători și mereu nedreptățesc speranțele. Sunt elevi merituoși care, fără să se ciocnească cu realitatea, după ce termină cu brio școala și facul­ tatea, stăpânind foarte bine cunoștințele de specialitate, deodată își frâ­ nează dezvoltarea. încep să fie depășiți de foștii colegi cu note de 6 care înainte abia s-au târât prin școală, au fost o mare enigmă la facultate și un dezastru în familie. Despre ce este vorba? Am căutat chinuitor răspuns la această întrebare. După cum îmi dau seama acum, si eu am fost un Prinț Etern. Am învătat excelent la toate obiectele și fără o presiune deosebită. Mă rog, alte preocupări nu aveam. După cum se vede, ele fuseseră curmate de părinții mei. Odată am fost la secția de gimnastică sportivă. Mama mea, cum am aflat mai târziu, l-a mituit pe medic, care m-a scos de la antrenamente, spunând că am o problenjă la inimă. Despre o problemă la inimă să fi fost vorba, când mai apoi am ajuns la categoria a doua la haltere și acum pot să alerg cinci-șapte ki­ lometri? O mare problemă a fost să mă duc și eu la o serată a studenților, în general, era vorba de „învață, fiule..." Unde duce asta? La singurătate! Prinții Eterni, stângaci din punct de vedere fizic, împovărați de lecții, neștiind să se distreze, să se bucure de succes la sexul opus, devin obiec­ tul ironiilor colegilor. O compensare sunt cărțile. Nivelul lor de educație crește, lucru care-i îndepărtează și mai mult de colegi. Nu, desigur, pro­ fesorii îi dau ca exemplu altora, lucru care face ca singurătatea lor să fie și 7

9

9

9

267

mai mare. Fondul stării de spirit devine apăsător, pe față se pot recunoaște urmele unei ușoare tristeți permanente. Dar la școală și la facultate încă mai au speranțe, însă când încep să lucreze, atunci arată de ce sunt în stare. După cum înțelegeți, speranțelor acestora nu le e scris să se împlinească. In primul rând, nu reușesc să se angajeze așa cum ar fi dorit, în al doi­ lea rând, în curând se va vedea că cunoștințele lor de linia întâi ale stiintei nu sunt necesare nimănui. Șeful, fost elev de patru, care adesea e iritat de nivelul cultural înalt al tânărului specialist, îi arată că „a munci nu e to­ tuna cu învățatul la facultate". îndeplinesc muncile cele mai neavantajoase și lipsite de prestigiu. Sunt depășiți de elevii de patru și șase, mult mai activi. Mai mult, Prinții Eterni nu știu să comunice cu sexul opus, sunt plicticoși în grup. Când râvna și aptitudinile Prinților Eterni sunt remarcate de un șef inteligent și primesc o avansare sau imediat ajung în funcție de conduce­ re, oricum nu au succes. Incapacitatea de a conduce oamenii duce la fap­ tul că toți subordonații li se suie în cap. Trebuie să facă totul singuri. Mai devreme sau mai târziu lucrurile încep să meargă prost. Rezultatul - își pierd funcția pentru că nu se descurcă sau se îmbolnăvesc și trec din funcția de conducere în fostul post și la suferința anterioară. Aș vrea să remarc că boala are un caracter durabil și adesea duce la invaliditate. E greu de tra­ tat, pentru că boala este o justificare a faptului că, din Prinți, nu au putut ajunge Regi. Unii își găsesc alinarea în alcool. Tematica discuțiilor la beție este „ce ghinion am avut în viață cu... (șeful, soția, copiii, circumstanțele)". După facultate am ajuns cadru activ în armată, lucru care nu cores­ pundea cu reprezentările mele despre carieră. Acolo într-adevăr a fost o nebunie. Erau și ciumă și holeră, și accidente mari despre care pe atunci nu se scria în ziare. Dacă nu m-aș fi plâns, ci aș fi încercat să mă adaptez circumstanțelor, cum m-a sfătuit un coleg de nefericire, primul meu ve­ cin de cămin, atunci poate nu m-aș fi îmbolnăvit, aș fi ajuns cosmonaut ca el. Vom reține că în orice situație avem posibilitatea de a alege. Cum a scris V. Frankl, un mare psiholog și psihoterapeut, prizonier în lagărele de concentrare fasciste, unii devin porci, alții, în aceleași condiții, sfinți, pentru că în focul suferințelor seforjează personalitățile. Dar nu vă îndemn să suferiți, dragii mei Prinți Eterni. Dimpotrivă, aș vrea să suferiți mai puțin. Uite, de aceea și vorbesc despre psihologia con­ ducerii. Poate că aceste cunoștințe vă vor ajuta să evitați multe neplăceri, 268

societatea nu-și va pierde geniile. Cred că ele vor fi de folos și conducăto­ rilor care nu cred că au atins perfecțiunea în arta conducerii. La început am să definesc principalele noțiuni ale psihologiei sociale. Apoi vorbesc despre cum să ne atragem colectivul, cum să ne comportăm într-un grup nou organizat, cum să scăpăm fără conflicte de un subordo­ nat conflictual, cum să câștigăm un concurs pentru un post vacant, cum să-1 dăm jos pe șef. Toate exemplele sunt luate din viața reală. Desigur, nu pretind să prezint în totalitate psihologia socială, dar dacă începe să vă in­ tereseze psihologia conducerii, îmi consider sarcina îndeplinită. Aș vrea ca procesul de conducere să vă aducă satisfacție, nu să ducă la nevroze și afecțiuni psihosomatice. Doar fiecare dintre noi este-și șef, și subordonat, dacă nu la serviciu, atunci în familie.

1. Principalele noțiuni ale psihologiei sociale Psihologia socială e știința care studiază comportamentul omului în grup. De ce ne adunăm în grupuri? Problema e că fără alți oameni nu putem trăi, fiindcă singuri nu suntem în stare să ne satisfacem nevoile biologice, după satisfacerea cărora urmează nevoile sociale. Omul intră în grup pentru a-și satisface nevoile. Se va gândi la consolidarea grupului când grupul se va ridica în apărarea lui atunci când el ajunge într-o situație dificilă, dacă șție că nu va fi ocolit la împărțirea bunurilor materiale primite de grup ca urmare a îndeplinirii unei anumite munci la care a luat și el parte. Și se va îngriji și de pensionari, nu de dragul pensionarilor, ci al celor care acum lucrează. Dacă omul e convins că, atunci când o să iasă la pensie, va fi asi­ gurat bine, poate că va fura mai puțin. Un conducător cu experiență știe că omul vine să consolideze nu pu­ terea firmei, ci propria bunăstare. Dar dacă salariatul e convins că prin consolidarea firmei ajunge la îmbunătățirea bunăstării lui, o să facă to­ tul pentru, consolidarea firmei. Conducătorul care și-a însușit principiul acesta nu va vorbi de patriotism, ci va arăta avantajele pe care o să le aibă angajatul dacă se iau anumite măsuri. Și dacă cuvintele nu se îndepărtea­ ză de fapte, mereu o să fie ascultat cu mare atenție și nu e nevoie să dis­ pună de arta oratorică. 269

Grupul în care nu sunt satisfăcute nevoile membrilor nu are nicio noimă! Așadar, ce înseamnă grupul? Grupul înseamnă oameni uniți prin relații reale. Clasa, familia, co­ lectivul de muncă, coada, dacă durează destul de mult - toate acestea sunt grupuri. Dacă între oameni nu sunt deloc relații, ei nu pot fi numiți grup. Astfel, pe stradă circulă o mulțime de oameni. Despre mulțime vorbim atunci când nu știm din ce categorie de oameni face parte cel care se află lângă noi. Pe stadion, la magazin, la cantină, la o demonstrație, deja nu mai e masă, ci mulțime. Mulțimea este o adunare de oameni unde putem presu­ pune existența unei idei comune. De aceea pe stadion, cu o mare doză de probabilitate, pot presupune că alături se află un suporter ca mine. Deja avem o temă de discuție, dacă aș dori să discut cu el. Când se adună o mulțime de oameni în stația de autobuz, e mai ușor să faci cunoștință cu un om începând o discuție nu despre fotbal, ci despre problemele transportului. Despre grup în sensul propriu al cuvântului se poate vorbi atunci când există o idee comună care-i unește, fără excepție, pe toți membrii. Coada este un exemplu tipic de asemenea grup: cumpărătorul are scopul de a cum­ păra, iar vânzătorul, de a vinde. La noi, la facultatea de perfecționare a me­ dicilor, cursanții vin pentru două, trei luni: ei au un scop - să primească un document -, iar noi îl avem pe acela de a-1 elibera. Aici nu încape greșeală. Dacă vreau să conduc cu succes un grup, trebuie să stabilesc scopul comun. Dacă îmi imaginez că toți medicii au venit după cunoștințe noi, o să fac o mare eroare, pentru că unii nu au nevoie de ele, alții știu (sau cred că știu) la fel de multe ca mine. Alții de fapt au venit pentru a se odihni și a scăpa de problemele din familie. Iată de ce sarcina mea este organizarea proce­ sului pedagogic astfel încât primirea diplomei să fie posibilă numai în ca­ zul în care sunt dobândite cunoștințele. Grupurile sunt formale și informate. Un grupformal este acelaformat pe baza unor documente', statul de funcții, lista invitaților la nuntă ș.a.m.d. Un grup informai este celformat pe baza unor atașamente, simpatii personale, nevoi comune care nu pot fi îndeplinite într-un grup formal. Grupul formal e condus de un conducător, cel informai, de un lider. Puterea conducătoru­ lui este stabilită prin regulamente de serviciu, printr-o înțelegere orală pre­ liminară ș.a.m.d. Puterea liderului e absolută, ea rezultă din participarea 270

benevolă. Iată de ce dacă un conducător nu este în același timp și un lider, grupul mereu va fl frământat de contradicții. De câte grupuri are nevoie un om? De atâtea câte să-i satisfacă nevoile. Dacă-și satisface toate nevoile în familie, nu mai are nevoie de grupuri. Asta se poate întâmpla numai în ace­ le familii unde este organizată o afacere și toți membrii familiei lucrează în cadrul acestei afaceri, iar între ei există înțelegere și iubire. Pentru că sunt puține asemenea familii, în marea majoritate a cazuri­ lor fiecare om intră în componența a minimum două grupuri: cel de fami- lie și cel de la serviciu. In condițiile unei organizări corecte în familie și la serviciu, acest lucru îi va fi suficient unui om pentru a-și satisface nevoi­ le. Dar dacă omul are un af treilea grup, al patrulea ș.a.m.d., asta demon­ strează că în cele două principale nu există satisfacție totală. Dacă eu câștig puțin și am un serviciu nu prea interesant, cu toată iubi­ rea mea pentru el o să merg și în altă parte. Iar acest lucru amenință chiar plecarea la un alt loc de muncă. Iată de ce un conducător cu experiență va urmări cu atenție și va face totul ca angajatul să câștige numai de la locul lui de muncă. Unui asemenea conducător nu trebuie să-i cerșești o creștere de salariu pentru un salariat care, în urma calificării sporite, are o mai mare productivitate a muncii. Mai mult, nu e vorba doar de salariu, ci și de cri­ teriile de promovare, care trebuie să rămână constante. Dacă munca nu este interesantă și servește numai ca sursă de venit, omului îi apare grupul de hobby. Un conducător cu experiență se va stră­ dui să facă munca nu numai bine plătită, ci și interesantă. Iar dacă nu există această posibilitate, creează condițiile pentru satisfacere hobby-ului. Știu conducători care acordă mare atenție dezvoltării sportului, activității ar­ tisticele amatori ș.a.m.d., iar echipa de fotbal o consideră un atelier al în­ treprinderii lor și cheltuie pentru ea mulți bani. Al doilea motiv pentru care omul caută un alt grup este lipsa iubirii între soți. în acest caz apare un nou grup sexual, sau soțul (mai rar soția) începe să bea, se îmbolnăvește. Desigur, toate acestea se reflectă asupra productivității muncii. Poate fi uimitor, dar pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă adesea e nevoie de investiții uriașe, iar aici pur și simplu e nevoie de o ac­ tivitate de propășire, e adevărat, calificată, prin urmare, scumpă. însă cos­ tă mai puțin decât absența ei... în capitolul Vampirismulpsihologic am vorbit despre tehnica îmbunătățirii relațiilor sexuale dintre soți. Aici vom vorbi 271

în detaliu despre organizarea familiei și conducerea ei. Apropo, relațiile din familie sunt mult mai complicate decât cele de la serviciu, și omul care într-adevăr poate să le armonizeze poate deveni un conducător la scară mare. In psihologia socială se evidențiază noțiunea de grup de referință este acel grup care constituie un etalon pentru o personalitate. Astfel, pentru un aristocrat mărunt grupul de referință era înalta societate în care visa să ajungă. Dacă omul consideră că grupul în care se află nu este de referință, va face eforturi să plece din el. Va face ceva pentru consolidarea acestui grup? Sigur că nu! Dar ce va face? O să încerce să rupă o „buca­ tă" cu care are șanse să intre în grupul de referință. De aceea flecare con­ ducător cu experiență se va îngriji de prestigiul grupului său. Atunci îi va fi mai ușor și mai ieftin să atragă în serviciu un specialist calificat, îi va fi mai ușor să-și vândă produsele sau serviciile și acestea vor fi mai scumpe.

2. Comportamentul omului în grup

(rolurile și măștile) Așa cum știm deja, comportamentul omului este rezultatul interacțiunilor personalității lui cu personalitățile partenerilor de comu­ nicare. Dar se dovedește că acest comportament depinde și de grupul în care are loc interacțiunea. Grupul influențează comportamentul omu­ lui. Vedeți cum se comportă doi elevi care au venit să vadă un film la ci­ nematograf. Sunt liniștiți. Dar uite, câteva clase organizează o vizionare colectivă a filmului. Ați fost la asemenea vizionări? Cine a fost, știe ce se întâmplă acolo! Cum se comportă cei doi elevi ai noștri? Scot exclamații, interjecții, fluieră, comentează ș.a.m.d. Când ies din mulțime, devin din nou niște copii bine educați. Dar în grup nu se puteau comporta altfel. Ar fi fost condamnați, pentru că în grup aveau un asemenea rol. Ce înseamnă rolul? Rolul este acel comportament pe care îl așteaptă grupul de la o per­ sonalitate în procesul îndeplinirii de către aceasta a funcțiilor sociale. In timpul cursului meu joc rolul de lector, iar studenții, pe cel de ascultă­ tori. Ce așteaptă studenții de la mine? In primul rând, să le povestesc lu­ cruri noi pentru ei, în al doilea rând, să le spun interesant și pasionant, iar în al treilea, să nu-i jignesc. Dacă am un comportament care corespunde 272

așteptărilor, studenții se comportă liniștit, ascultă cu atenție și își notează lucrurile cele mai importante (acestea sunt așteptările mele). în caz con­ trar, mă sancționează, adică încep să citească, să deseneze ș.a.m.d. Asta nu ar corespunde așteptărilor mele. Dacă ei depind de mine, pot să le fac observație, dar tot nu-i pot forța să mă asculte. Pur și simplu pot să-i oblig să stea liniștiți. Uite, acum e clar de ce e mai bine să organizezi lucrul din grup astfel încât conducătorul să depindă de subordonați, clientul de cum­ părător, medicul de bolnav, profesorul de student, nu dimpotrivă, cum, din păcate, se întâmplă adesea la noi. Că doar dacă studenții ar putea să plece liber de la mine, nu aș mai avea altă ieșire decât să învăț să țin bine cursu­ rile. Dar de ce am început să scriu mai bine? Pentru că am fost total de­ pendent de dumneavoastră^ dragi cititori! Primele mele cărți s-au dovedit a nu fi necesare nimănui. Trebuia fie să renunț la scris, fie să scriu mai bine. Dacă îmi joc sincer rolul, după interpretarea mea se poate judeca ce fel de om sunt, care sunt aptitudinile mele, temperamentul, viziunea despre lume. Dar destul de des comunicarea are un caracter impersonal. Se întâm­ plă ca personalitatea mea să nu intereseze pe nimeni. Dacă sunt sincer, pri­ mesc „înțepături". Ca să nu se întâmple asta, îmi pun o mască. Masca este comportamentul pe care îl folosește o personalitate pentru a comunica în siguranță. Are loc un contact al măștilor. Sunt multe exemple în acest sens, când este nevoie. De exemplu, în mijlocul de transport: „Validați-mi, vă rog, biletul!" - „Mulțumesc!" - „Cu plăcere!" Și uneori e mai bine ca per­ sonalitatea să nu se manifeste aici: „Ce, m-am angajat aici să validez bilete?" Avem multe măști și le punem automat. Masca de bucurie la nuntă, masca de durere la înmormântare, masca de om bine-crescut la mese im­ portante. Uneori masca se lipește așa de mult de om, că uităm cum a fost, și nici el nu mai știe care e esența lui. Așa, uneori, pe stradă, din mers, poți recunoaște un profesor, un militar, un medic... Omul și acasă începe să se comporte ca la serviciu. Poartă masca. Destul de des nu poate fi „înțepat", dar nici nu poate fi „mângâiat"! Doar poartă mască! Uneori nici omul nu știe cum e el de fapt, își cunoaște numai masca! Și uite, cu un set de roluri și unul de măști, fără să ne cunoaștem pe noi și nici legile grupului, el intră în alte grupuri sau organizează unele noi, adică se angajează sau își face o viață de familie. Pentru a conduce au­ tomobilul trebuie să faci școala de șoferi. în continuare încerc să povestesc pe scurt ce se întâmplă într-un grup din care faceți parte. 273

Organizarea grupurilor (Figura 3.1) Grupul poate avea o graniță mare exterioară. Sunt pereții clasei unde au loc cursurile, încăperile în care se află clinica, gardul care nu permite străinilor să intre în fabrică sau în unitatea militară. Un mic cerc care se află într-unul mai mare este granița mare inte­ rioară. Ea separă conducerea grupului de membrii ei. Membrii grupuri­ lor nu sunt mereu o masă omogenă. Poți conduce direct cu succes nu mai mult de 9-12 oameni. La fel ca o picătură de mercur, când depășește anu­ mite dimensiuni, grupul începe să se împartă în grupuri mai mici. De ace­ ea, atunci când grupul începe să depășească cifra de mai sus, trebuie să fie împărțit astfel încât în grupul inițial să rămână 7-9 persoane și în fruntea lor să se afle conducătorul. Astfel, conducătorul cu un spațiu de acțiune larg va avea în subordine cam 10 persoane. In acest plan este organizată destul de bine armata.

Figura 3.1 (după E. Berne) 1. Granița mare exterioară 4. Conducerea 2. Granița 5. Subordonații > mare interioară > 3. Granițele mici interioare 274

într-un pluton sunt 3-5 grupe. în fiecare grupă sunt 10 oameni. în fe­ lul acesta, la dispoziția comandantului sunt 4,5 subordonați: adjunctul lui și comandanții grupelor. Dar unde sunt ceilalți trei sau patru (diferența până la cifra optimă)? Uite, tocmai despre asta o sa vorbim acum în detaliu. în continuare, când vorbim despre sistemul de conducere, mă refer la exemplele acelor grupuri pe care le-am condus. Când nu știam psihologia conducerii, a trebuit să fiu medic-șef al regimentului, adjunct al spitalu­ lui militar pentru latura medicală. Doamne Dumnezeule, dacă atunci aș - fi știut și aș fi putut să fac ceea ce știu și fac azi! Azi reușesc ca din 30-40 de oameni care nu se cunosc între ei să fac în câteva săptămâni un colec­ tiv unit. Și când grupul care și-a îndeplinit sarcina își încetează existența, oamenii aceștia continuă să comunice unul cu altul, dacă circumstanțele permit, iar sentimentul că undeva locuiește un om care e mereu bucuros să te vadă, cum ai fi și tu, de altfel, se păstrează toată viața. Dar înainte de a continua expunerea sunt obligat să mai introduc câte­ va noțiuni. Grupurile se împart în mici, medii și mari. în categoria grupu­ rilor mici trebuie incluse cele de circa 10 persoane, un grup mediu numără 11-25 de persoane, iar unul mare - 25-35. Grupurile sunt deschise și închise. Grupurile deschise sunt organiza­ te astfel încât unii membri pleacă, iar în locul lor vin alții. Se schimbă nu numai membrii grupurilor, dar și conducătorii. în felul acesta, colectivele de muncă pot fi privite ca niște grupuri deschise. Grupurile închise se for­ mează imediat pentru îndeplinirea unei sarcini specifice. După executa­ rea ei grupul încetează să mai existe. Un exemplu poate fi dat de grupurile de studiu (20-25 de persoane) care vin la noi la facultatea de perfecționare. După ce există două, trei luni și și-au îndeplinit sarcina, cursanții pleacă acas'a. Creăm grupuri închise și pentru trainingul psihologic. La marile întreprinderi trebuie să formăm colective de muncă temporare. Un colec­ tiv tipic în acest sens este colectivul de cosmonauți care execută zborul în cosmos. Pentru a îndeplini anumite sarcini când ies în spațiul cosmic, se mai creează un colectiv de muncă temporar. în ceea ce privește trainingul psihologic, văd un mare avantaj al grupu­ lui deschis. Un asemenea grup există la mine de aproape opt ani. Unii vin, alții pleacă. Dar mereu rămâne un nucleu care vizitează grupul cel puțin doi, trei ani. Tocmai asta face ca, în două, trei ședințe, un membru nou să capete un anumit număr de deprinderi, pentru stăpânirea cărora ar fi avut 275

nevoie, într-un grup închis, de două, trei luni. în acest grup pot fi aprobate metodici noi. Frecventarea liberă și plata pe ședință mențin tonusul condu­ cătorului (iată, dependența de client!). Scăderea frecvenței și, prin urma­ re, a salariului îl fac să folosească noi metode și să le perfecționeze pe cele vechi. Și eu am avut eșecuri. Dar tocmai eșecurile, regândite corect, con­ tribuie la creșterea calificării. în felul acesta, un grup deschis se transformă într-un fel de club original. Uneori trag cu ochiul la noi membrii unui grup care se descurcă fără psiholog deja de câțiva ani. își împărtășesc succesele, iar din când în când vin să rezolve o problemă, două. Un neajuns al unui grup deschis este imposibilitatea de a face cursuri teoretice planificate, fi­ indcă totul se învârte în jurul soluționării unor probleme de viață imediate. Un grup închis e bun pentru că toți merg cam în același ritm, sub pri­ virea ta se schimbă oamenii și grupul însuși. Destul de des după termina­ rea cursurilor oamenii interesați frecventează grupurile deschise. Dar să revenim la grupul nostru. în același moment vin la noi 20-25 de persoane. îi împărțim în trei grupe. în fiecare e stabilit un responsa­ bil. Pentru tot ciclul este ales un șef de grup care ține legătura cu condu­ cătorul ciclului. Conducerea e formată din trei profesori și un asistent. în felul acesta, la un ciclu în subordinea conducătorului sunt trei profesori, un asistent și șeful de grupă. Sunt patru oameni. Totuși, unde sunt res­ tul de trei, cinci? Sunt liderii grupurilor informale care există obligatoriu în orice colectiv, fie că discutăm de clasa de la școală, grupul de studenți sau brigada de producție. Aceeași organizare o are și familia. Acolo exis­ tă un grup de conducători - cei care țin în mâinile lor bunurile materia­ le - și membrii grupului, dependenți de conducere - copiii, uneori destul de adulți, părinții bătrâni (bunicii), nepoții și strănepoții. Dar despre fa­ milie o să vorbim mai târziu. Iar acum despre grupurile informale. Dacă cel de la conducere nu știe despre existența lor și nu știe cine e conducătorul, va face o serie de greșeli organizatorice. încercând, ca altădată, „să ajungă la fiecare membru al colectivului", el poate discuta nu cu liderul grupului informai, ci cu un membru al acelui grup. Atunci orice rugăminte, orice dispoziție nu va fi în­ deplinită direct, ci după discuția cu liderul. Iar dacă nu există o relație bună cu liderul, se poate ajunge fie la nesupunere, fie la o execuție denaturată. Voi menționa aici un mit extrem de răspândit referitor la oamenii nedisciplinați. Oamenii sunt foarte disciplinați, dar pur și simplu sunt puțini 276

conducători care știu să conducă conform tuturor regulilor științei. Uite, și aici se întâmplă același lucru. Conducătorul discută nu cu liderul grupului informai, ci cu un membru. Ca urmare, dispoziția lui este denaturată de sfaturile și interdicțiile liderului. O să reținem că puterea liderului e abso­ lută, iar puterea conducătorului e determinată de regulamentele de serviciu. La noi în ciclu de regulă reușim să identificăm trei grupuri informale. Pentru că acest lucru se repetă de la un an la altul, trebuie considerat o le­ gitate. Primul grup este cel de studiu și carieră, al doilea e cultural-distractiv, iar al treilea - alcpolic-sexual. Am dat niște denumiri grăitoare grupurilor. Poate că nu e prea științific, dar e clar desprt ce vorbesc. Vreau să subliniez că am o relație foarte bună cu reprezentanții oricărui grup. Am o relație proastă cu gru­ purile cultural-distractiv și alcoolic-sexual. Sarcina conducătorului este ca, fără violență, pe cale psihologică, să distrugă aceste grupuri sau, în cel mai rău caz, să știe să-i transforme pe membrii ultimelor două grupuri în niște carieriști. Aici confer termenului „carierist" un conținut pozitiv. Este foarte bine dacă omul se străduiește să facă carieră. Dar nu pe seama relațiilor, ci pe cea a creșterii personale și a acumulării de calități profesi­ onale. Din păcate, în multe cuvinte frumoase punem un conținut negativ. Uite, și asemenea cuvinte - „carieră", „adaptare" - la noi sunt rostite, ca să mă exprim blând, nu prea... Personal înțeleg cariera ca pe o creștere a personalității. De regulă în aceste cazuri funcția vine de la sine. Doar ca­ riera, în adevăratul sens al cuvântului, poate fi făcută numai dacă devii un profesionist de înaltă calificare, iar ocuparea unei funcții pentru care încă nu ai crescut nu este o carieră, ci o catastrofă. Uite, tocmai asemenea con­ ducători au de suferit. Ei nu muncesc, ci se țin de fotolii. Când semnează hârtiile cu mâna dreaptă, cu stânga se țin de brațul stâng al fotoliului, care e astfel mult mai ros decât cel din dreapta. Fiți atenți la acest lucru când intrati în biroului vreunui sef. E foarte ușor să-i recunoști în colectivele de studiu. Trebuie numai să le permiți să stea acolo unde doresc. Grupul cultural-distractiv se așază mai aproape de ușă și imediat ce se anunță încheierea cursului reprezentanții lui ies în fugă din amfiteatru. Carieriștii de regulă stau în primele rânduri, lângă fereastră. Grupul alcoolic-sexual e așezat în ultimele rânduri. Dar cel mai bine e să chemați în colectiv un psiholog calificat. El vă va schița portretul psihologic al grupului. 277

In grupul de studiu si carieră intră medicii care se străduiesc să obțină creșterea profesională și avansarea la serviciu. Sunt medici tineri care, în anii studenției, au fost la cercuri și s-au pregătit pentru activitatea profe­ sională. Unii dintre ei visează la o carieră științifică și, normal, fac mari eforturi nu numai pentru a dobândi cunoștințele, ci și pentru a fi reținuți. Sunt de asemenea medici de vârsta lui Isus Hristos. Unii au devenit șefi de secții, dar vor să meargă mai departe, alții pot primi deja categorii de cali­ ficare. Acest grup frecventează activ toate cursurile, inclusiv pe cele facul­ tative. Membrii lor pun multe întrebări. Sunt citiți, dar adesea nu au multă școală și din când în când sunt cam pripiți. Acest grup menține tonusul conducătorilor. E foarte incomod dacă un cursant este mai informat decât profesorul. O dată, de două ori, nu e nimic, dar dacă se întâmplă mai des... Există oare analogii ale acestor grupuri la serviciu? Sigur că da. Cu noi e și simplu, și complicat. E simplu pentru conducătorul care se dezvoltă. E complicat pentru cel a cărui creștere s-a oprit. Problema e că membrii gru­ pului de studiu și carieră visează să ocupe locul conducătorului. Dacă cel din urmă crește, nu e nicio problemă. Organizarea se lărgește și unui lu­ crător din acest grup care a crescut i se găsește mereu un loc corespunzător calificării sale sporite. Dacă nu există posibilitatea de a-i asigura o promo­ vare aici, pe loc, trebuie să fie mutat, cu promovare, într-o altă organizație. Reprezentantul unui asemenea grup este entuziastul. E interesat de păstrarea grupului și, într-o serie de situații, lucrează gratis (era cât pe ce să spun „dezinteresat"). Astfel, lui i se poate încredința, peste rând, o co­ municare la p conferință, sau îl poate ajuta pe conducător, primind un bol­ nav în plus. Nu, are și el un calcul. își dă seama că, la nevoie, va fi trimis în deplasare, la conferință, și atunci va fi greu să se treacă peste el. Lucrează și pentru autoritatea proprie, și pentru cea a grupului, sperând că creșterea grupului va fi însoțită și de creșterea lui pe linie de serviciu. Firesc, condu­ cătorul a cărui creștere s-a oprit va fi în conflict cu un asemenea angajat. In instituțiile medicale sunt medici tineri rezidenți care visează să ajungă șefi de secție, asistente care doresc să ocupe funcția de soră-șefă. Cu cât mai ridicat e statutul social al grupului, cu atât mai mulți carieriști găsim în el. La școală, printre cei ce învață - din păcate și prin­ tre profesori -, sunt puțini carieriști. De aici și conservatorismul multo­ ra dintre școlile noastre. Lâ facultăți, printre studenți carieriștii sunt mai numeroși, dar tot nu sunt așa de mulți cât s-ar dori. Printre profesori sunt 278

mult mai mulți. Dar, din păcate, și aici vedem un tablou nu prea vesel. Mulți profesori de universitate, după ce și-au susținut doctoratul, după ce au ajuns conferențiari, profesori și chiar șefi de catedră, devin reprezentanți ai grupului cultural-distractiv, iar uneori trec și în grupul sexual, neavând nicio producție științifică și pedagogică, dar împiedicându-i să promoveze pe cei care se află sub ei. în ciuda faptului că la cinci ani au loc concursuri formale, practic e imposibil să-1 dai afară pe un reprezentant al grupului cultural-distractiv și chiar pe al celui alcoolic-sexual. Când conducăto­ rul subunității este un reprezentant al unui asemenea grup, în colectiv în; cepe stagnarea. Știu facultăți și catedre care au fost conduse de asemenea oameni. Colectivele s-au ruinat încet. Și am văzut cum s-au transformat când conducătorul a devenit un carierist în sensul despre care vorbesc eu. Neajunsul grupului de carieriști constă tocmai în lipsa lor de coeziu­ ne, în incapacitatea de a se organiza, de a-și apăra opinia. Doar destul de des conducătorii acordă toată atenția corigenților. Aceștia sunt chemați în cabinete, se discută cu ei, se promite și se dau pedepse. în felul acesta ca­ pătă o mare experiență socială. învață să se descurce, să roage, să implore. Ei se unesc, se sprijină, fac schimb de experiență. Dar carieriștii, începând din școală, lucrează singuri, izolați, și de fapt sunt separați. Lucrul aceasta se observă mai ales în școli, universități, colective militare, printre cei care fac armata cu termen redus. Doar acolo balul este condus de corigenți. Iar când se termină anii de studiu, cei care au fost primii (merituoșii) devin ultimii. Puterea e luată de reprezentații grupurilor cultural-distractiv și al­ coolic-sexual. Nu e mereu rău. în aceste grupuri sunt oameni inteligenți și curajoși. Doar nu se tem să intre în conflicte cu cei care sunt deasupra lor. Unii dintre ei mai târziu, din mers, mai învață câte ceva. Dar mulți, care au învățat să se mențină la putere fără să fie chinuiți de zborul ide­ ilor, fac presiuni asupra carieriștilor. îi irită mai ales oamenii cu diplomă de merit. „Carieriștii" destul de des nu reușesc să se facă cunoscuți. Uite, tocmai cu ei lucrez eu și-i învăț să-și obțină ce-i al lor, nu prin șmecherie, ci folosindu-și mintea. Mulți, după ce fac asemenea cursuri, încep să ocu­ pe funcții de conducere, la 45 de ani, să susțină doctoratul la 50 de ani, să facă descoperiri și să scrie cărți la 60. Dar dacă ar fi făcut totul la timp! Adică și-ar fi susținut doctoratul la 25 de ani, ar fi ocupat funcții de con­ ducere la 30 și ar fî scris cărți la 40 de ani. Câte au pierdut! Dar cel mai mult a pierdut societatea. 279

Se poate face oare asta în condițiile legislației noastre imperfecte, când toată atenția profesorilor de la școală e concentrată pe corigenți, iar elevii buni învață fără vreo dificultate? Cred că se poate. Timp de un an am pre­ dat psihologie la o școală medie. Experiența aceasta am sintetizat-o în două articole care au intrat în cartea Studii de psihoterapie. Carieriștii trebuie să fie pregătiți chiar din școala generală. Propunerile mele sunt următoarele. Atenția trebuie acordată numai elevilor eminenți. Pentru ei trebuie orga­ nizate secții și cercuri, trebuie să fie adunați în grupe speciale unde să le fie satisfăcute cerințele creșterii. Nu să-i faci pe elevii eminenți să coboa­ re la nivelul celor de 6, ci să-i ridici pe cei de cinci la nivelul eminenților. Practic așa s-a făcut. Pe cei care nu se interesau de psihologie i-am lăsat să plece de la ore și le-am pus 8 numai pentru că nu au venit la ore. Cu cei rămași am făcut lecții de psihologia comunicării și capacitatea de a fi li­ deri. Manual a fost cartea pe care o aveți în fața ochilor, în primele ediții. Au învățat să țină piept elevilor corigenți, să aibă relații bune cu părinții, și, lucrul cel mai important, au devenit bune și relațiile cu sexul opus, unii au învățat chiar și să facă ceva bani. Cei care au chiulit erau plini de curio­ zitate. Treptat frecvența a început să crească. La începutul experimentului, din cei 20 de elevi din clasă (predam la liceu) veneau la orele de psiholo­ gie doar șapte. Treptat, de la o lecție la alta, frecvența a crescut. Grupul de chiulangii (analogul grupului alcoolic-sexual al adulților) și cel cultural-distractiv se spărgeau, iar cel de carieriști se consolida. Destul de re­ pede (în două luni) frecvența a atins 120%; la lecții veneau elevi și din alte clase, dacă profesorii erau reținuți. Dar acum balul era condus deja de gru­ pul de carieriști, care s-au răfuit singuri cu chiulangiii. In grupul cultural-distractiv intră medicii care s-au oprit din creșterea profesională și au interesele principale în altă parte. Fie e vorba de gos­ podărie, de comerț sau de altceva. Sunt buni specialiști, care și-au format mâna în munca de rutină. își îndeplinesc foarte bine obligațiile, dar ni­ mic mai mult. La cursuri nu ar fi venit, dacă nu ar fi cerut-o o serie de circumstanțe (una dintre ele fiind reatestarea). Pentru ei studiile sunt pur și simplu o posibilitate de a se odihni. Nu sunt deloc probleme cu membrii acestui grup, dacă nu sunt atrași în munca socială activă. Analoagele unor asemenea grupuri se găsesc în orice colectiv. în instituțiile medicale aici intră marea majoritate a asistentelor medicale și aproape toți infirmierii. Fac de serviciu o dată la patru, cinci zile și au 280

astfel condiții bune pentru a lucra la lotul de la casa de vacanță, care este pentru ei principala sursă de bunuri materiale, și pentru realizarea altor interese. Am observat asemenea persoane și în sportul profesionist. Erau fotbaliști care, la vremea lor, au făcut parte din lotul național. Au rămas buni profesioniști, dar deja activau în echipe din liga superioară, aflate însă pe ultimele locuri în clasament, sau în echipe din ligi secunde, care încercau să intre într-una superioară. Au scăpat deja de boala de a fi star și au rămas în sport numai pentru a face bani. Nu are niciun rost ca acești oameni să fie chemați să manifeste un mare entuziasm. Dacă trebuie să muncească în plus, infirmierului trebuie să-i promiți două învoiri sau alte compensații, fotbalistului trebuie să-i dai o sarcină bine stabilită și să stabilești dimen­ siunile onorariului pentru munca bine îndeplinită. Membrii acestui grup ar putea fi atrași și ei în grupul de carieriști dacă nu ar exista limitările ab­ surde de vârstă, oficiale sau nu. La noi, din păcate, este blocată avansarea tinerilor numai pentru că sunt tineri, iar mai apoi se întâmplă același lucru pentru că sunt „bătrâni". Am cunoscut un profesor care nu lua doctoranzi trecuți de 27 de ani. Mulți nu sunt angajați profesori la universitate pen­ tru că au deja peste 40 de ani. Uite, din carieriști asemenea oameni devin reprezentanți ai grupului cultural-distractiv, sau chiar ai celui numit alcoolic-sexual. Pot fi scoși de acolo. Adesea sunt o piedică și prejudecățile naționale și sexuale. Astfel, un șef de catedră își selecta ca angajați numai bărbați tineri și adesea era prins pe picior greșit. Logica lui era că femeile se mărită, nasc și nu se mai ocupă de știință. Grupul alcoolic-sexual reprezintă cel mai incomod segment de angajați din orice colectiv, mai ales partea lui alcoolică. In detaliu am vorbit des­ pre asta în capitolul Vampirismulpsihologic. Aici aș vrea să mai subliniez poziția noastră în lucrul cu alcoolicii: o înțelegere dură care exclude posi­ bilitatea de a mai rămâne în colectiv dacă încălcarea e legată de consumul de băuturi alcoolice tari. Problema sexului trebuie să fie rezolvată pe cale științifică. Conducerea trebuie să înțeleagă importanța soluționării acestei probleme. Aici e nevoie de o muncă atât de iluminare, cât și medical-consultativă. In acest grup intră și persoanele care au venit la muncă pentru a „tatona" cumva lucrurile un an, doi înainte de armată sau în vederea urmă­ toarei tentative de a da la facultate. Nu au un mare interes pentru scopuri­ le grupului, aderă ușor la reprezentații grupului alcoolic-sexual. O muncă planificată, inteligentă poate duce la trecerea lor în grupul „carieriștilor". 281

Grupurile de alcoolici sunt extrem de puternice în organizațiile bugeta­ re. Se formează treptat, iar, odată formate, pot frâna serios dezvoltarea producției. In instituțiile comerciale conducerea se răfuiește destul de pu­ ternic cu ei. Informațiile de mai jos îi vor ajuta pe conducători să se orien­ teze în această problemă.

3. Procesul de formare a grupurilor Procesul de formare a grupurilor înseamnă formarea de mici gru­ puri formale și îmbunătățirea relațiilor dintre membrii grupurilor și grupuri. Procesul de formare a grupurilor se vede cu ochiul liber. După cursul introductiv are loc reașezarea cursanților. De o parte se află grupul de studiu și carieră, de alta, cel cultural-distractiv, în ultimele rânduri stau cei din grupul alcoolic-sexual. Pe granițele interioare mici nu e deloc liniște, fiindcă interesele gru­ purilor nu coincid. Dacă locuiește în cămin, grupul alcoolic-sexual are nevoie de semiîntuneric, cel de studiu și carieră - de lumină puternică. Treptat are loc o mutare a cursanților în camere după apartenența la grup. Conflictele care au loc între grupuri, dar care nu ajung la conducere, adi­ că nu depășesc granița interioară mare, se numesc „intrigi". Conducerea află de ele, dacă îi plac bârfele. Din păcate, mulți conducători au infor­ matori ale căror informații au o influență decisivă asupra opiniei lor des­ pre o persoană sau alta. Rolul informatorului șacal Tabaqui de pe lângă tigrul Shere Khan îl iau niște oameni nu prea inteligenți, care nu pot să ocupe un loc unde ar fi primii. Din punct de vedere subiectiv, ei poa­ te sunt de bună credință, dar din punct de vedere obiectiv nu sunt ca­ pabili de o activitate analitică profundă. Dacă managerul se bazează pe informația lor, aceștia devin interpuși prin care cel aflat la putere con­ duce colectivul. Un conducător cu experiență nu are informatori. Dacă apar unii, îi confruntă imediat cu cei despre care au dat informația ne­ gativă. In cazul unei munci organizatorice corecte, intrigile sunt anihi­ late. Dar despre asta mai târziu. Dacă atacul e îndreptat împotriva conducerii, adică împotriva graniței interioare mari, un asemenea proces se numește „agitație". Să reținem, agitația înseamnă să fii mereu împotrivă. Iar organizatorii noștri analfabeți 282

chiar au introdus funcția de agitator. Munca făcută în folosul conducerii se numește „propagandă". Agitația ridică mereu gradul de neliniște din grup, apare amenințarea eficienței conducerii. Experiența arată că dacă aceas­ tă amenințare va fi mult prea mare, chiar grupul încearcă să-1 elimine pe agitator. Conducătorul trebuie numai să urmărească atent acest proces și, în măsura posibilului, să-1 intensifice. Ce nu trebuie niciodată să faci - să te lupți chiar tu cu agitatorul. Din păcate, la noi circulă ideea că un conducător trebuie să fie o mână de fier, dur. De el trebuie să te temi. „Dacă se teme, înseamnă că te res­ pectă." Din punctul meu de vedere, cum am scris mai devreme, un condu­ cător „dur" este un conducător prost. Nu poate să organizeze cum trebuie procesul de conducere, să-i convingă pe subordonați că trebuie să se com­ porte așa cum spune el și începe să apeleze la metode dure de conducere. Am elaborat metode de conducere în care subordonații cred că ei fac ce vor, dar asta, de regulă, coincide cu dorințele nemanifestate ale conducătorului.

Cum să lucrezi cu un agitator și să dai afară un muncitor prost Și de ce nu se poate să te lupți cu un agitator? Problema e că agitatorul e un subordonat. Formal eu sunt mai puternic decât el și trebuie să înving. In plan psihologic pentru agitator e avantajos să se lupte cu mine, condu­ cător. Dacă obține ce vrea, el e călare, dacă este înfrânt, oricum primește un avantaj psihologic, căpătând reputația de om curajos. Conducătorul, atât în cazul victoriei, cât și în ce al înfrângerii, pierde. Dacă a învins, nu e nimic uimitor. Doar e mai puternic! Dar dacă a fost în­ frânt, autoritatea lui începe să se apropie de zero. Nici cel mai dur condu­ cător nu se poate lupta cu toată lumea. De aceea de regulă se alege un „țap ispășitor" de care conducătorul se leagă pe drept sau pe nedrept. Pentru un colectiv format din oameni care își rezolvă în principal sarcinile lor, aceas­ tă luptă este extrem de avantajoasă. Cât timp conducătorul dur se luptă cu agitatorul, lui nu-i pasă de mine și eu, pe fondul acestei gălăgii, pot să mă ocup de treburile personale. Nu afirm că totul se face conștient, dar faptul că toate aceste gânduri se află în subconștient este incontestabil. De aceea, în aceste lupte de cocoși, se formează partizani și ai șefului, și ai agitato­ rului. In felul acesta, când șeful se luptă cu agitatorul, grupul se destramă. 283

Ce propun? Ați ghicit deja: să faceți concesii, să faceți concesii și încă o dată să faceți concesii agitatorului. Acest lucru este valabil atât în grupurile mici, cât și în politica mare. Cine l-a făcut pe B. Elțin? Desigur, M. Gorbâciov, ale cărui hărțuiri i-au dat lui B. Elțin mai mult decât au obținut prin mun­ că toți propagandiștii lui. Sunt convins că în jurul lui M. Gorbâciov nu a fost niciun psiholog calificat, iar el nu auzise nimic de psihologia con­ ducerii. I-a propus B. Elțin „Programul celor 500 de zile“*. Bine, fie și așa, deși nu mă prea trage sufletul către el. Programul e înfăptuit. „Ura, Gorbâciov!" Programul a fost un eșec. „Jos Elțin!" însă nu a fost deloc așa. Mihail Sergheevici ar fi trebuit să fie mai ferm. Dar hai să coborâm din norii politicii mari pe pământul păcătos al mi­ cilor grupuri. Deși oameni sunt peste tot, peste tot sunt aceleași legi. Și cine poate conduce zece oameni, poate conduce și statul. La o catedră a venit din concediupostnatal o tânără asistentă, L., și imedi­ at a intrat in conflict cu șeful de catedră, un conducător care se bucura de autori­ tate în colectiv. (întâmplarea afost povestită de unul dintre cursanții mei.) Ea

a început să-și ceară drepturile, făcând trimitere la regulamentele existente. De

exemplu, refuza să țină cursuri, deoarece, conform statutului școlii superioare, asistenții nu trebuie să țină cursuri. Practica obișnuită e căfiecare asistent vi­

sează să țină cursuri, fiindcă ăsta e drumul în sus. Și circumstanțele sunt uneori de așa natură, căprofesorul și conferențiariipotfi ocupați cu altceva. L. a refu­

zat categoric să țină cursuri și metodele dure nu au dat niciun rezultat. A refu­

zat de asemenea săplece în delegații, spunând că are copil mic. Dar în colectiv se

știa că înfamilia respectivă erau câteva doici și L. mergea în deplasări turistice.

Uneori ea făcea concesii, dar conflictul continua să se extindă. Erau în colectiv și oameni care o susțineau: „Foarte bineface, nu trebuie să-i lași să ți

se urce în cap!“ Un psiholog l-a sfătuitpe șeful de catedră să îndeplinească toate cerințele

lui L., iar treburilepe care voia să i le dea ei să le dea susținătorilor ei. Discuția cu ei a decurs înfelul următor.

* Program accelerat de trecere la economia de piață în URSS. în realitate nu a fost pro­ pus de Elțîn, ci doar susținut - ocazie cu care acesta s-a și afirmat în viața politică spre deosebire de Gorbâciov, care a privit programul cu multă reticență. 284

„Ivan Ivanovici, dragul meu, am o mare rugăminte la dumneavoastră. Țineți vă rog cursul azi! Voiam să i-l dau lui L., dar știți care efirea ei. Și

mai apoi o să încerc să compensez totul * Ivan Ivanovici, care respectă legile și e puțin fricos, sigur acceptă. E nemulțumit de slăbiciunile conducerii, dar

și mai mult e nemulțumit de acțiunile lui L. „Piotr Petrovici, nu ați putea să

mergeți in delegație... * Ș.a.m.d. Nu trebuie să vă explic ce atmosferă s-a format în colectiv. Desigur, au­ toritatea conducătorului s-a clătinat puțin, dar tirul principal afost îndrep­

tat asupra lui L. Peste două luni afăcut cerere de demisie.

încă un procedeu de lucru cu agitatorul: să-i dai o promovare. La ședința unei organizații obștești un membru de rând a luat cuvân­ tul cu o critică dură, din loc în loc întemeiată, a organelor de conduce­ re. Președintele asociației i-a propus imediat să fie inclus în componența comitetului. F. Krivin are o parabolă minunată pe această temă. O redau din memorie. „Cuielor le era frig pe balcon. Dar îl aveau pe Magnet. S-au strâns bine în jurul lui și a început să le fie mai cald. Iar când a apărut posi­ bilitatea de a trimite într-o cameră călduroasă un reprezentant, pentru a le apăra interesele, acolo a fost trimis Magnetul. Cuiele au așteptat mult timp să vină reprezentantul lor. Ce s-a întâmplat în camera caldă? Magnetul a fost pus pe sobă să se încălzească și s-a demagnetizat!" Agitația este una dintre formele de manifestare împotriva condu­ cerii, cea mai grosolană și cea mai nocivă pentru grup. Cel mai bine e să se ia măsuri înainte. Am spus deja că liderul conduce un grup informai și puterea lui e absolută. Desigur, asta este bine. Dar cei care vor să fie lideri trebuie să nu uite că a fi lider este o stare de spirit. A ajunge conducător pe căi otolite se poate, dar lider, nu. Puterea absolută a liderului se bazează pe faptul că el satisface așteptările grupului; imediat ce competența îi scade, el înce­ tează să maifie lider. Aici nu e nicio luptă. Pur și simplu grupul se îndepăr­ tează de el. Chiar eu am trecut prin asta. Am organizat așa-numita grupă Balint și am făcut cu ea seminare după metode moderne de psihoterapie. Grupul a crescut treptat. Lucram după metoda analizei tranzacționale a lui E. Berne, pe care îl citez des aici. Vreo trei ani grupul a lucrat intens. Elevii mi-au propus să încep să-mi însușesc metode noi, dar am considerat că e su­ ficientă analiza tranzacțională. Am organizat un club KROSS, despre noi au început să scrie ziarele locale și centrale. Dar deodată grupul a început 285

să se topească. La început mi-am explicat asta prin circumstanțe externe: complicații ale vieții, probleme cotidiene ș.a.m.d. Dar imediat ce am în­ ceput să ne însușim și alte metode, grupul a început din nou să crească. Trebuie remarcat că adesea nici liderul nu-și dă seama că e lider, iar grupul informai nu-și dă seama că a devenit un grup. Ascultați o povestire care ilustrează această situație, spusă de unul din­ tre pacienții mei. Mi-a cerut ajutor, având o afecțiune psihosomatică. S-a dovedit a fi un Prinț■> Etern. „în colectiv am căpătat reputația deplângăcios și ratat și, prin urmare, nu

mă consideram un lider. După câteva luni de seminarepsihologice mi-afost mai bine. Mi-am rezolvat multe probleme. Colectivul știa despre seminarele mele. Au început să mi se ceară sfaturi, dar nu am dat atenție solicitărilor. La servi­

ciu începuse implementarea democrației și chiar sefăcuse o cercetare sociologică care nu măprea interesa. Eram entuziasmat în sinea mea defaptul că-mi re­

zolvasem multe dintre probleme, iar cele pe care încă nu le rezolvasem le-am transpus în întrebări. S-afăcut o altă ședință pentru a propune candidați la

Postul de deputat in consiliile locale (era anul 1990). Și-a depus candidatura un coleg de-ai mei cu autoritate, după cum credeam, un prieten care m-a ajutat

adesea in timpul vieții mele nevrotice. I-am susținut candidatura. Dar, spre marea mea uimire, destul de pătimaș, s-a decis ca eu săfiu recomandatpentru

funcția de candidat. Desigur, am refuzat. Spre onoarea prietenului meu, și el

și-a retras candidatura. Așa că atunci nu am propus pe nimeni. Când m-am

interesat de rezultatele cercetării socio-psihologice, s-a dovedit că, în privința autorității, îi depășesc cu mult pe liderii oficiali."

Atunci când conducătorul are un contact bun cu liderul, grupul infor­ mai îl ajută să-și îndeplinească procesul de conducere și scopurile pe care le are grupul. Destul de des conducătorii duc un proces de conducere fără a ține cont de acești factori, fără să-l recunoască pe lider, iar uneori fără să-l știe. Și atunci liderul se transformă în antilider. Principala trăsătură a antiliderului este tentativa de a schimba sco­ pul grupului. Destul de des antiliderul face inconștient acest lucru. La ni­ velul conștiinței nu are nimic împotriva conducătorului și chiar poate să fie un prieten al lui. Iată un exemplu din practica mea. 286

La un ciclul unde predam psihoterapie, învăța prietenul meu. Am învățat împreună la facultate în aceeași grupă și eram foarte apropiați. Am avut aceeași companie, ne petreceam împreună timpul liber. După facultate ne-am despărțit pentru scurt timp. Faptul că am devenit psihiatru i se da­ torează în mare parte lui. La recomandarea lui am fost primit în serviciu. Scriu așa de amănunțit pentru a sublinia caracterul neconștientizat al multor fenomene social-psihologice, pentru a arăta că lipsa cunoștințelor de psihologie socială îi poate duce pe oameni de părți diferite ale baricadei și atunci vor fî nedumeriți: „Cum de s-a putut întâmpla așa?“ Așadar, țineam un curs despre câteva metode de psihoterapie și am de­

monstrat tehnica pe unul dintre bolnavi, care a venit la mine la consultații în ambulatoriu. Eficiența metodei era așa de evidentă, că am așteptat aprobare, întrebări referitoare la detaliile tehnicii sau despre cât de mult timp e necesar ca să

înveți asta. în schimb, am auzit de la prietenul meu: „Și ce diagnostic îipuneți?" Am rămas puțin surprins. Doar tema lecției era cu totul alta. Prietenul meu a

încercat săfundamenteze diagnosticul, folosind termeni psihiatrici complecși, neînțeleși de mulți cursanți. Am spus că nu vom vorbi despre diagnostic, ci despre

metoda de tratament, dar el nu s-a liniștit și a continuat să insistepe dezbaterea problemei diagnosticului. Avea și adepți. Eram competent și în această proble­ mă și, datfiind că nu eram de acord cu diagnosticul lui, am intrat în discuție

cu el. în cele din urmă cursanții au început săfie indignați și de mine, și de el, dar mai mult de el. A trebuit să tacă. Tocmai la acest curs mi-am dat seama cum

trebuie să-l neutralizezipe un antilider și ce înseamnă săfi antilider. Am dis­ cutat cu grupul această problemă și relațiile noastre au devenit și mai calde și

mai constructive, findcă am încetat să mai pierdem timpul în lupte de cocoși. Acolo unde prietenul era mai competent mă supuneam lui cu plăcere, și invers.

Din păcate, conducătorii nu cunosc această abordare științifică și, în­ cercând să-l neutralizeze pe antilider, neutralizează Câinele de pază și se liniștesc, iar... după o vreme apare o întâmplare asemănătoare, cum spu­ nea Svejk. Ce înseamnă Câinele de pază? Este acel membru algrupării antilider care latrăprimul la un nou-venit sau chiar la conducător, uneori considerându-se lide­ rul grupului. In filmul „Locul întâlnirii nu se poate schimba“ este Sugativă, primul care s-a apropiat de Șarapov, cel care intrase în gruparea criminală. 287

Cursanții mei, care au făcut pregătire psihologică înainte de a fi luați în ar­ mată, povesteau că la început au venit la ei de-alde Sugativă, să-i verifice dacă sunt „păduchioși". După ce au suportat această verificare, s-au îmbunătățit relațiile cu liderii și au reușit să petreacă liniștiți timpul în armată, să nu fie bătuți și să nu bată pe nimeni, lucru care este la fel de important. Iar acum un caz din practica clinică. S-a tratat la noi la clinică o profesoară tânără de la o școală medie. Se îm­

bolnăvise după cefusese dată afară. Ii părea rău că niciunul dintre profesori nu-i luasepartea, în timp ce ea se simțea un lider în colectiv, „apărătoarea tu­

turor celor amărâți și obidiți . *

Când am întrebat-o de ce a intrat în luptă cu

conducerea, de ce a început să se certe cu directorul și nu cu altcineva — oare ea nu-și dădea seama că nu va reuși să anuleze trimiterea elevilor la muncile agri­

cole? -, ea a răspuns: „Profesorii mi-au spus să mă duc eu, fiindcă eu pot discu­ ta cu el!“Nu trebuie să vă explic cine era liderul acolo și cine Câinele de pază.

Când și-a dat seama că afost manipulată mereu, s-a îndreptat destul de repede. „Doamne Dumnezeule, acum înțeleg ce ură avea directorulfață de

mine când îi ceream să nu-i trimită pe copii să plivească ambrozia. Oricum,

cică, îl durea și inima, și mai veneam și eu cu căutarea adevărului. Doarfă­ cea ce putea. Aveam mulți scutiți. La muncă elevii se duceau târziu, plecau

devreme. Cum se strica puțin vremea, erau luați de pe câmp. Desigur, cu pri­ ma ocazie, a scăpat de mine!“

Deci sunt două trăsături ale Câinelui de pază. Prima - latră la nou-veniții în grup. A doua - se duce să îndeplinească acea însărcinare pe care în principiu n-are cum s-o facă cu succes. Câinele de pază visează să devină lider. De aceea încearcă mereu să devină lider în grupurile care se reformează, dar fiindcă a fi lider e o stare de spirit, ține de competențele personalității, nu reușește asta. Și chiar dacă va câștiga într-un caz fără speranță, rezultatele victoriei vor fi folosite de antilider. La problema com­ portamentului liderului în grupurile reformate o să revenim. Apropo, Câinele de pază nu latră mereu, uneori se gudură. Când intrați într-un grup format, primul vine la voi Câinele de pază, să vă atragă în gru­ parea lui. Dacă în colectiv sunt câteva grupuri antilider, o să se gudure la dumneavoastră câțiva Câini de pază. Apropo, după aceleași semne puteți stabili care o să muște mai apoi. 288

Dacă agitația se face cu succes, antiliderul poate să vă ia locul la con­ ducere. Dar trebuie să rețineți că va fi un antilider din grupul de studii și carieră. Un antilider din grupul alcoolic-sexual e și el interesat să vă dea jos. Dar nu are pretenții la locul dumneavoastră. Acum e clar că, dacă începe un proces de agitație, grupurile alcoolic-sexual și cel de studii și carieră se pot uni. Neutru va fi grupul cultural-distractiv, dar el nu o să vă sprijine. Așa că în perioada de luptă conducătorul riscă să rămână sin­ gur. Și, într-adevăr, am auzit de la mulți conducători îndepărtați fraza: „Nimeni nu m-a susținut!" Și fraza lui Cezar: „Și tu, Brutus!" Procesul în care are loc schimbul dintre antilider și conducător se numește „revoluție". Iar acum să revenim la Figura 3.1. Fiți atenți la cercul mic. Și el e împărțit în granițe între conducători. Nici la aceste granițe nu e liniște. Iar dacă unul dintre adjuncți devine conducător, iar conducătorul de­ vine adjunct (fiind temporar sau, cum i se pare celui care a luat condu­ cerea, definitiv înlăturat de la conducere), are loc o lovitură de palat. Problema e că adjunctul progresist nu se va lupta cu conducătorul pen­ tru putere. El îi va lua locul celui din urmă, însă fără luptă (după ce șeful va fi promovat). E extrem de important pentru fiecare dintre noi să înțelegem ce pro­ ces se desfășoară în colectiv. Dacă v-ați expus la timp ideea progresis­ tă și ea a fost respinsă, atunci după schimbarea conducerii veți încerca s-o implementați. Dar asta se poate face doar în cazul în care a avut loc o revoluție, pentru că în timpul revoluției la putere vin conducători mai progresiști. Dacă însă are loc o lovitură de palat, la putere a venit o condu­ cere și mai reacționară și nu are rost să vă implementați ideile progresiste. Mă întrebați ce să faceți? De unde să știu eu? Personal nu mă lupt cu con­ ducerea, dacă ea nu mă susține, și încerc să-mi implementez ideile în alt loc. Editurile nu au vrut să-mi scoată cărțile, mi-am făcut o editură. La universi­ tate nu am reușit să creez o secție de psihoterapie și o clinică de nevroze, așa că seara am început să lucrez în alte locuri. Dar am învățat să tratez nevroze­ le și mi-am implementat metodele, rămânând în relații bune cu conducerea. Cum se distinge o lovitură de palat de o revoluție? In acest punct vreau să fac o precizare. Aici nu e vorba de revoluții soci­ ale, ci de procese de grup. Noțiunile „lovitură de palat", „revoluție" se află în seria unor noțiuni precum „intrigă", „propagandă", „agitație", „lider", „con­ ducător" ș.a.m.d. 289

Așa că uite, din acest punct de vedere, înțeleg revoluția de pe poziția materialismului dialectic, ca o trecere a modificărilor cantitative în unele calitative. Și de aceea, dacă procesul de dezvoltare merge corect, revoluția este un fenomen nesângeros sau aproape nesângeros. Dacă seara intru în grădină și văd că a înflorit un trandafir care dimineață încă era boboc, îmi dau seama că avut loc o revoluție. Desigur, am făcut multe ca ea să aibă loc mai repede: am îngrășat pământul, am ferit tufa de îngheț ș.a.m.d. Dar nu am făcut nimic mugurelui, nu l-am desfăcut ca să-i văd mai repede petalele. Dacă aș fi făcut asta, aș fi organizat o lovi­ tură de palat. Nu ar fi ieșit nimic bun, deși floarea poate că ar fi apărut cu o zi mai devreme. In cazul loviturilor de palat, odată cu venirea noii con­ duceri va fi puțin mai bine. Dar mai apoi o să fie și mai rău decât a fost. în timpul revoluțiilor, dimpotrivă, la început va fi puțin mai rău, uneori chiar mult mai rău, dar mai apoi vine dezvoltarea adevărată. Cu o revoluție a în­ ceput și venirea noastră pe lume. La început țipăm, protestăm împotriva faptului că am fost privați de binele din pântecele matern, iar mai apoi ne obișnuim să trăim independent și deja nu mai vrem să ne întoarcem acolo. Abilitatea de a diferenția revoluția de o lovitură de palat permite îmbunătățirea corectă a relațiilor. Dacă viitorul partener promite imediat o mulțime de avantaje în urma colaborării, cel mai probabil aici nu e ni­ mic principial nou, poate că e vorba chiar de o înșelătorie. Un exemplu îl constituie reclama societăților pe acțiuni. Dacă însă sunt vizibile greutăți ce pot fi depășite în principiu, atunci poți încerca. Același lucru e și cu tratamentul. Un tratament adevărat are loc atunci când în organism au loc transformări revoluționare - schimbarea unor scenarii, schimbarea algoritmului de comportament, corectarea carac­ terului, iar asta adesea nu se poate face în cazul unui tratament medi­ camentos, care înlătură numai simptomele. Efectul trebuie separat de cauză.

4. Dinamica grupului Când oamenii se află împreună, între ei apar diverse relații. în același timp, grupul se schimbă din punct de vedere calitativ, apar posibilități noi. Și ar fi bine ca fiecare să știe nu numai ce rol are în grupă, ci și care este nivelul de dezvoltare al grupului. 290

Masa de oameni de pe stradă nu e capabilă de acțiuni colective, pen­ tru că nu are un interes comun al tuturor. Dar dacă această masă se păs­ trează destul de mult timp, neapărat se formează o idee comună, iar masa se transformă în mulțime. Din păcate, în vremurile noastre oamenii sunt înclinați să formeze mulțimi. Lipsa unor legături apropiate duce la faptul că omul dispare în mulțime, unde își pierde individualitatea. Mulțimea e condusă de un con­ ducător. Uite, tocmai despre mulțime aș vrea să vorbesc. Dar nu ca să vă transform într-un lider, ci ca să vă fac să nu vă amestecați cu mulțimea atunci când ajungeți în ea.’ Moscovici scria: „La uțma urmelor, ne aflăm în totalitate în plasa con­ ducătorilor. Totul se schimbă și se face praf, rămâne neschimbată doar as­ censiunea rapidă a conducătorilor. La început, când majoritatea ia puterea, ea trece temporar în mâinile unei minorități, dar numai până în momen­ tul în care un om o ia de la ceilalți. La ordinul conducătorului mulțimea susținătorilor lui e gata să facă necondiționat crime ce cutremură imaginația, fac distrugeri numeroase, jertfindu-și propriile interese și nevoi, chiar și pro­ pria viață. O asemenea putere nu se poate înfăptui fără a-i priva pe oameni de responsabilitate și libertate. Mai mult, ea cere o implicare mai sinceră." Mulțimea este o adunare temporară de oameni egali, anonimi și ase­ mănători între ei, în sânul căreia ideile și emoțiile fiecăruia au tendința de a se manifesta spontan. Mulțimea și masa sunt un animal social scăpat din lanț. Interdicțiile morale sunt măturate de supunerea în fața unor prejudecăți. Ierarhia so­ cială își slăbește influența, se șterg diferențele dintre oameni. Și oamenii își revarsă, adesea în acțiuni crude, pasiunile și poverile: de la fapte josni­ ce Idffapte de eroism, de la entuziasm criminal până la comportament de martir. Este o forță implacabilă și oarbă care e în stare să depășească orice piedici, să miște munții sau să distrugă creații de secole. De ce apar acum mulțimile? Ruperea legăturilor sociale, rapiditatea transmiterii informației, ritmul accelerat și iritant al vieții umane, migrația continuă a populației distrug comunitățile sociale și contribuie la crearea unora noi care se refac în forma unor mulțimi permanente și din ce în ce mai mari. Fenomenele acestea capătă o amploare nemaivăzută anterior. Am vorbit așa de mult despre mulțime numai pentru a vă face să nu vă alăturați ei. Nu v-aș dori să deveniți conducători. Aduceți-vă aminte 291

de soarta conducătorilor. Au fost omorâți imediat ce au făcut o greșeală. („Akela a dat greș.“) Dar dacă vreți să ajungeți așa, atunci rețineți ce tre­ buie să faceți pentru asta și cum trebuie să fîe un conducător. In primul rând conducătorii trebuie să fie la fel ca mulțimea, dar trebu­ ie să aibă și calitățile magice de proroc care să facă fiecare pas al lor demn de admirație și să stârnească entuziasmul. Mulțimile pot fi comparate cu un morman instabil de cărămizi care se pot prăbuși la o rafală de vânt. Legătura dintre ele o dă chiar conducătorul. Sunt suficiente câteva imagini grăitoa­ re, una sau două formule care mângâie auzul și ajung până la inimă sau care amintesc de marea credință colectivă - tocmai acesta este cimentul care leagă oamenii și care susține integritatea edificiului masei. Conducătorul de fapt îi dă omului senzația de viață personală, obligându-1 să împărtășească ideea comună, aceeași concepție despre lume. Conducătorul de fapt propune un erzaț de comunicare, aparența unei legături directe dintre oameni. Iată de ce instrumentul oricărui conducător sunt ceremoniile grandioase, adunările permanente, demonstrația de forță și credință, proiectele de viitor aprobate de toți ș.a.m.d. - orice manifestare solemnă a unirii tuturor forțelor și supu­ nerii față de voința colectivă. Toate acestea formează o atmosferă de exaltare. Conturându-se pe fundalul mulțimii de oameni care îl laudă la tot pa­ sul, conducătorul o farmecă cu imaginea lui, o ademenește cu cuvântul, o apasă cu frica, cu care o înlănțuie. In ochii unei asemenea mulțimi uma­ ne fragmentate de indivizi el este o masă care a devenit om. El împrumu­ tă mulțimii numele, figura și voința activă. Napoleon, Stalin, Hitler și alții - toți au putut să întrupeze pentru supușii lor acordulpoporului intr-un singur om. Transformarea unei mulțimi numeroase într-o singură ființă îi conferă o forță de atracție - pe cât de vi­ zibilă, pe atât de inexplicabilă. Rezultatul unui asemenea aliaj devine un întreg - un personaj încântător care subjugă și atrage imediat ce liderul în­ cepe să vorbească și să acționeze. Aici sunt atinse în primul rând coardele sensibile ale inimii, apoi momentul credinței și, în cele din urmă, așteptări ascunse. Aici rațiunea are un rol secundar. O asemenea artă a îndemnului mulțimii nu este altceva decât o religie care a căpătat din nou teren sub picioare. Dar ce leagă conducătorul de mulțime? Puterea! Poporul a cucerit-o și o păstrează. Dar conducătorul pune mâna pe ea. La început lupta aceasta are loc într-un spirit loial. El vrea să abolească nedreptatea trecutului, să găsească moduri de eliminare a unei economii a cheltuielii și ineficienței, 292

să asigure celor necăjiți bunăstarea fără de care viața e săracă și în felul acesta să afirme autoritatea nației. De regulă se presupune că haos e acolo unde domnește anarhia în sen­ sul propriu al cuvântului: în lipsa oricărei autorități. Este o rătăcire și sub acoperirea ei conducătorul își poate consolida puterea pe seama rivalilor, punând ordine în instituții și asupra producției. Acest lucru îi permite să consolideze masele, să le atragă în luptă și să ceară de la ele jertfe necesare. Prima jertfa este refuzul controlului asupra puterii și satisfacției date de libertate. Asta duce la faptul că tovarășii de luptă încep să conducă mai bine, iar pașii administrativi se scurtează și se accelerează. Așa se forțează luarea puterii. Iar poporul, într-un surplus de încredere, acceptă și legife­ rează metodele nefirești de control, suspiciunea și asuprirea. Și asta se în­ tâmplă în toate sferele: ÎNCEPE CU ADOPTAREA PRINCIPIILOR SI SE TERMINĂ CU FALSIFICAREA LOR. Istoria o demonstrează: tot ce pare la început o concesie făcută circumstanțelor se termină cu o predare necondiționată a pozițiilor - adunările legislative în timpul lui Napoleon, sovietele în timpul lui Stalin. Toate aceste procedee se aranjează în conformitate cu figura con­ ducătorului și cu ideile care l-au adus la suprafață. Doar fără asemenea idei sunt niște săbii de carton, iar puterea e numai o explozie de o clipă. Orice alegeri, orice lucruri cotidiene devin numai un plebiscit al nume­ lui său. Influența lui se bazează pe aprobarea generală, adică ia forma de democrație. Chiar și Hitler și Mussolini au ajuns șefi ai statului în urma unor alegeri legale. Pe scurt, în orice caz anarhia socială este izgonită pen­ tru a implementa mai serios asuprirea și dependența. Poporul renunță în fiecare zi la povara independenței, confirmând asta la următorul sondaj și la alegerile organizate. Cucerirea de către lider, în fiecare zi, a drepturilor de a acționa independent nu se obține niciodată definitiv. „Conducătorii mulțimilor" fac de regulă o asemenea schimbare și îndeamnă la luarea acestor decizii cu entuziasm. Ei respectă principiul mulțimea domnește, dar nu guvernează. Câteva cuvinte despre psihologia mulțimii. Pentru mulțime sunt caracteristice disprețuirea rațiunii, cruzimea so­ fisticată și despotismul. Acțiunile ei sunt impulsive, dar conștiința lipsește, în mulțime omul e mai degrabă prost decât bun. Individul - iată cea mai remarcabilă invenție a timpurilor noastre. Dar situația lui nu e deloc ușoară. 293

Individul demn de acest nume trebuie să se comporte conform rațiunii proprii, să judece mereu fără pasiune oamenii, pe sine și lucrurile și să acționeze în deplină cunoștință de cauză. El trebuie să accepte opinia cui­ va cu suficient temei în acest scop, după ce o apreciază, după ce cântărește toate argumentele pro și contra cu imparțialitatea unui om de știință, fără a se supune judecății autorității sau a majorității oamenilor. Astfel, așteptăm de la fiecare să acționeze chibzuit, conducându-se după conștiința și intere­ sele proprii, chiar dacă e singur sau în comunitatea unor semeni. Contopit cu mulțimea, omul își pierde individualitatea. Mulțimea ne egalizează după modelul inferior. Când iese din mulțime, omul se miră singur. în afara mulțimii nu ar fi făcut niciodată așa ceva și nici cu cel care a fost ală­ turi în mulțime și a strigat același lucru nu ar fi stat alături nici la toaletă, dacă s-ar fi aflat în afara mulțimii. Un exemplu poate fi mulțimea de pe stadion. Un intelectual de înalt calibru și un alcoolic, uniți de năzuința ca echipa lor să învingă, strigă uneori lucruri greu de acceptat, mai ales din partea unui intelectual. In afara mulțimii ei nu vor comunica niciodată. Depersonalizarea minții, paralizia inițiativei, înrobirea sufletului indivi­ dual de către sufletul colectiv - toate acestea sunt urmări ale cufundării în mulțime. > Acest lucru se observă în toate timpurile și la toate popoarele. Romanii antici au inventat un proverb care are succes până acum: Senatores omnes boni viri, senatus romanus mala bestia („Senatorii sunt oameni foarte demni, senatul roman e un animal respingător"). Și scria și Zinoviev: „Ideile juste și profunde sunt mereu individuale. Ideile false și superficiale sunt ale maselor. In masa proprie poporul cau­ tă orbire și senzații." In mulțime se observă o pierdere a legăturii cu realitatea și pierderea încrederii în sine. Prin urmare, omul se supune servil autorității grupului sau a conducătorului (care poate fi și un terapeut) și devine supus ordinelor celor care-1 inspiră. El se află în stare de război cu sine, război care duce la ciocnirea Eului individual cu Eul social. Ceea ce face omul sub influenta comunității se află în contradicție totală cu faptul că el poate fi chibzuit și moral când e singur cu sine și se supune propriilor cerințe ale adevărului. Această influență îl poate cuprinde și înghiți pe om până la dizolvarea lui în mulțime. Mulțimilor nu le e specific să gândească, nu au capacitatea de a se ține în frâu pentru a face o treabă necesară supraviețuirii și dezvoltării 294

culturale, membrii lor sunt în mare măsură robi ai unor situații de moment și ființe supuse influenței din afară, de la primul venit. „Cunoașterea psihologiei mulțimilor de către un om de stat stabilește nu numai posibilitatea de a le conduce - azi acest lucru a devenit compli­ cat -, ci și, cel puțin, un mijloc de a nu te lăsa purtat de val“, scria Le Bon. Mulțimea nu suportă realismul. Odată adunați la un loc și amestecați, oamenii își pierd orice caracter critic. Conștiința lor cedează în fața pu­ terii iluziilor. Fără să știe să distingă ce e real de ce e imaginat, își pierd - capacitatea de a lua decizia corectă, cea mai sănătoasă dintre propuneri. Principala trăsătură de caracter a mulțimilor o reprezintă contopirea indivizilor sub aceeași rațiune și simțire, care șterg diferențele individu­ ale și reduc capacitățile intelectuale. Fiecare se străduiește să semene cu aproapele cu care comunică. Această contopire cu masa îl atrage, așa cum refluxul ia cu sine nisipul. In acest caz nu mai are nicio importanță nici clasa socială, nici educația și cultura participanților. Le Bon a scris: „Din momentul în care oamenii se află în mulțime, un incult și un om de știință devin la fel de incapabili să gândească." Astfel, oamenii care compun mulțimea sunt dominați de o imaginație nelimitată, sunt puși în mișcare de emoții puternice care nu au nicio legă­ tură cu un scop clar. Dispun de o aplecare uimitoare spre a crede ceea ce li se spune. Singura limbă pe care o înțeleg este cea care ocolește rațiunea și e îndreptată spre sentiment. Orice persoană care dorește să conducă oameni trebuie să fie pătrun­ să de ideea că psihologia maselor este la polul opus psihologiei indivizilor. Indivizii, luați separat, obțin succese pe calea analizei sau a experienței, cer­ cetând realitatea. Masele se folosesc de un mijloc la fel de eficient - inima, atât de îndrăgostită de idealul omului, care o întrupează. La mase logica este pasiunea în permanentă schimbare, la fel ca logica oamenilor care se ciocnesc într-o dispută în familie, cearta unui fiu cu tatăl său, a bucătăresei cu stăpâna, a soției cu soțul. De unde vine energia asta? Din punctul meu de vedere, este energia neconsumată, destinată creșterii de personalitate. Iată de ce personalitățile dezvoltate nu se amestecă cu mulțimea. Poate că în asta constă profilaxia apariției mulțimilor? O a doua sursă o constituie forțele neconsumate ale iubirii. Doar îndrăgostiții ies imediat din mulțime. în mulțime rațiunea fiecăruia cedează în fața patimilor tuturor. Mulțimea îi atrage în ea pe indivizi, în vâltoarea ei colectivă. Omul-individ 295

și omul-masă sunt două lucruri diferite, precum valoarea de o rublă și de un milion. Diferența asta poate fi redusă la o frază: individul e convins, masa e dusă de nas. Masei i se poate insufla și un conținut bun. Dar e mult mai ușor să îi fie insuflate lucruri rele. Pentru a face lucruri bune (a crea ceva) e nevoie de timp, iar energia nu poate fi descărcată repede. Distrugerea duce imediat la o descărcare de energie. Atunci apare nevoia de mână de fier. Astfel, mulțimile subminează fundamentele democrației. Când masele sunt formate, sarcina politicii e să le organizeze. Ele pot fi mișcate de două lucruri: patimile și credințele. Prin urmare, trebuie ținut cont și de una, și de alta. Economia și tehnica urmează legile istoriei, politica trebuie să urme­ ze legile naturii omenești. Tot ce se poate face este să adaptezi instrumentele și cunoștințele deținute la proprietățile neschimbate ale vieții exterioare și interioare a omului. Lucrul cel mai important rămâne faptul că politica este o formă rațională de folosire a esenței iraționale a maselor. Orice procedee ale propagandei și modul de a controla mulțimile de către conducător sunt gu­ vernate de aceste precepte. Ele mizează pe sentimentele oamenilor, pentru a-i transforma într-un material colectiv și depersonalizat. Și știm ce bine se poate obține acest lucru. Dar ce să facem dacă mulțimea e deja formată? Trebuie condusă prin apel la patimi, credințe și fantezii. In felul acesta, psihologia mulțimilor răspunde la întrebarea Ce e defăcută Un singur lucru trebuie ținut minte: în mod spontan mulțimea nu tinde spre democrație, ci spre despotism. Dar mulțimea nu e criminală în esența ei. Poate fi crudă și anarhică și poate avea ușor accese de furie distructivă. La un loc, în mulțime, oa­ menii jefuiesc, distrug, linșează, adică fac ceea ce un singur om nu și-ar permite să facă. Civilizațiile au fost create și conduse de aristocrați, nu de mulțimi. Ultimele aveau numai forța de a distruge. Domnia lor a fost mereu o pe­ rioadă de dezordine. Dar, pe de altă parte, mulțimile pot fi mai eroice, mai drepte decât fie­ care separat. Au entuziasmul și mărinimia unei făpturi naive. Dezinteresul lor e fără margini când sunt mânate de ideal ori le sunt atinse credințele. Incapacitatea de a gândi le creează teren pentru o dezvoltare puternică a 296

altruismului - calitate pe care rațiunea o sugrumă de tot și care reprezintă o virtute socială necesară. Caracterul cuviincios al mulțimii nu o împiedică să fie crudă. Crimele constituie doar un aspect particular al psihologiei ei și se fac de regulă la îndemnul conducătorului. Să mai spunem și că mulțimile sunt mai ușor de impulsionat dacă sunt chemate la un idealism colectiv. Mulțimea, ca un copil, e mai degrabă bună decât rea. Rea o face conducătorul, așa cum un copil e făcut rău de părinții lui. Le Bon afirmă că mulțimea e formată din oameni la fel de normali ca mine și ca dumneavoastră. Pur și simplu, când se adună și formează o mulțime, oamenii simt, gândesc și reacționează într-o altă dimensiune psi­ hologică. E mult prea ușor să pui etichete ca „isterie" sau „nebunie colecti­ vă" unui comportament ciudat și neobișnuit al mulțimii - ciocnirile după meciurile de fotbal, panica provocată de o catastrofă (comportamentul la discotecă). Eticheta poate fi înșelătoare, iar comportamentul de neînțeles. De fapt, când privim de aproape o mulțime suficient de mult timp, senzația de isterie dispare. Remarcăm pur și simplu că psihologia indivizilor și psi­ hologia mulțimii nu seamănă. Ceea ce pare anormal în primul caz e ceva perfect normal în celălalt. Intr-adevăr, mulțimile sunt o realitate indepen­ dentă. Nu se mai pune problema dacă sunt plebee sau burgheze, criminale sau eroice, nebunești sau raționale. Aristocrații și oamenii de știință care intră în mulțime se comportă la fel ca muncitorii și țăranii. Ei reprezintă o construcție colectivă, o formă colectivă de viață. Scriu o carte pentru oameni care vor să fie fericiți. în mulțime nu poți fi fericit. Poți fi doar încântat, exaltat sau extaziat. Dar aceste fenome­ ne trec repede. Apoi apare în cel mai bun caz dezamăgirea, iar în cel mai rău - senzația de gol și de viață trăită în zadar. Am dat aici câteva fragmente din lucrările lui Le Bon și Moscovici de psihologie a mulțimii pentru a putea distinge mulțimea de o comunitate, de un grup, și pentru a vă convinge să nu vă alăturați ei, pe de o parte, și să nu deveniți conducătorul ei, pe de alta. Dar, în același timp, dacă nu aveți altă soluție, mai bine învățați să deveniți conducătorul ei, să o organizați, transformând-o într-o comu­ nitate. Pentru asta trebuie să ai niște metode de conducător. Acesta este mereu un uzurpator care, odată recunoscut de mulțime, o organizează și o sparge în grupuri. încă de acum trei secole filosofii afirmau că viitorul 297

aparține mulțimilor și acelor personalități care vor putea să le explice pe înțeles anumite lucruri. Cu părere de rău sunt obligat să constat că oameni inteligenți, care ar fi putut să scoată țara noastră din haos, nu-și pot expli­ ca ideile într-o limbă simplă și de înțeles pentru mase. Iată de ce succesul lor e destul de îndoielnic. In lucrarea mea reușesc să explic noțiuni psi­ hologice complicate cu o limbă simplă, pentru neinițiați. Și remarc cum oamenii ies din mulțime și devin fericiți. Dar vin la mine ratați care nu știu nimic și învață cu plăcere. Nu știu cum să-i explic unui om succesul obținut fără niciun fel de educație pe care el ar fi trebuit s-o primească pentru a progresa. Aș vrea să cred că, mai devreme sau mai târziu, în po­ litică și în administrație vor lucra oameni educați din punct de vedere psi­ hologic, care cunosc teoria și câteva zeci sau sute de procedee de a lucra cu mulțimea, nu două, trei pe care le-au descoperit singuri în procesul de lucru practic și sunt imediat puși în încurcătură când aceste procedee nu funcționează. I-am sugerat odată unui funcționar cu răspundere că exis­ tă o asemenea știință. El a început imediat să-mi spună cum potolește el mulțimea furioasă. S-a lăudat că a inventat singur acest procedeu. Toată stima pentru el. Dar procedeul cu pricina a fost descris deja acum 120 de ani, împreună cu alte zeci. Nu am reușit să-i demonstrez nimic. Atunci mi-am adus aminte de un episod. Un prieten de-ai mei scria destul de abil la mașina de scris cu un deget. L-am sfătuit să învețe metoda oarbă. A în­ cercat. Scria mai încet și făcea și mai multe greșeli. A renunțat și a început să scrie cu un deget. Unii dintre oamenii politici au venit la mine pentru consiliere cu o lună înainte de alegeri. Călcându-și pe inimă, au început să folosească acele procedee pe care le-au aflat de la mine. Au obținut multe (doar sunt oameni talentați!). Dar după alegeri au revenit la vechea tehni­ că de comunicare, așa cum prietenul meu a revenit la scrisul la mașină cu un singur deget. Iată de ce acum nu dau consultații în campaniile electo­ rale dacă e mai puțin de un an până la alegeri. încă din anul 1895 Le Bon a publicat cartea Psihologia mulțimilor. Le Bon a devenit consultant pentru mulți oameni politici. De Gaulle l-a fu­ rat pe Le Bon. Cartea Ascuțișul săbiei e de fapt o culegere de citate din Le Bon. Dar mai înainte a fost furat de Hitler și Mussolini. Aproape toată propaganda nazistă este o punere în practică a tezelor lui Le Bon. Dar nu Le Bon e vinovat de crimele nazismului. Charles de Gaulle, consacrat trup și suflet democrației, a folosit preceptele lui spre binele Franței. A înțeles 298

corect recomandările lui Le Bon și le-a transformat în reguli de lucru dure. Le Bon poate fi considerat deschizător de drumuri noi, cărora, așa cum se întâmplă destul de des, el nu le-a bănuit adevărata amploare, neavând idee de caracterul lor exploziv. Dar acum există deja tehnologii mai noi, mai moderne, mai eficiente. Acum știu noile mlădițe care studiază procedee psihologice de lucru cu mulțimile. Sunt singur că viitorul e de partea lor. Urmărind desfășurarea campaniilor electorale, pot remarca talentul unor oameni politici și al consultanților lor. Dar totul e numai pe seama talentului. Toată stima pentru ei. Insă dacă ar fi făcut un training special, ar fi fost scutiți de niște greșeli elementare, comise'pe fondul unor procedee strălucite. Iar acum câteva cuvinte despre conducători, sau lideri, dacă vă place mai mult. Asta pentru a-i recunoaște și a nu-i urma. Conducătorul transformă mulțimea insuflată de el într-o mișcare co­ lectivă unită prin aceeași credință, mânată de un singur scop. El este cel care formează masele, le pregătește pentru ideea care dă trup și suflet ma­ selor respective. Care este secretul conducătorului? Nu se bazează pe forță, ci pe credință. Pentru mulțime credința este ca energia atomică pentru ma­ terie. Iar cel ce o stăpânește are posibilitatea de a transforma o mulțime de oameni destul de sceptici într-o mulțime de indivizi convinși care pot fi mobilizați ușor și pot fi conduși și mai ușor. Desigur, oamenii aceștia provin din mulțimea stăpânită de credință. Ei o transformă în patimă. Mai întâi conducătorul a fost el însuși hipno­ tizat de idee, iar mai apoi a devenit deja apostolul ei. Iată care este portretul lor psihologic: „Asemenea oameni, bolnavi de patimă, plini de conștiința misiunii lor, la nevoie devin indivizi originali. Fiind niște anomalii, niște deviații psihologice, ei au pierdut contactul cu lumea reală și au rupt-o cu apropiații. Un mare număr de conducători apar din rândurile acestor oameni nevrotici, superexcitați, puțin săriți sau aflați la limita nebuniei. Oricât de absurdă ar fî ideea pe care o apără sau scopul pe care îl urmează, orice considerație rațională pălește în fața convingerii lor. Disprețul și prigoana îi excită și mai tare. Interesul personal, familia totul e sacrificat. Instinctul de conservare e pierdut în așa de mare măsură, încât singura recompensă pe care o obțin este suferința." Conducătorii sunt un concentrat original al mulțimii. Dar, în același timp, se deosebesc radical de ea prin încăpățânarea, energia, fermitatea lor. 299

Un om normal preferă compromisul. Dar conducătorii sunt gata să-și sa­ crifice chiar viața pentru triumful idealurilor. In felul acesta, conducătorul trebuie să fie un om al credinței până la extreme, până la viclenie. Odată ce apare conducătorul, mulțimea își pier­ de neîncrederea. Fanatismul sectar vine de la conducător si orice mare conducător e un fanatic. Masele sunt contaminate de fanatism cu o ușurință uimitoare. încrederea neclintită a fanaticilor dă naștere unei încrederi fără margini din partea celorlalți. Ei își spun: „El știe unde merge, atunci să mergem și noi acolo unde știe el.“ Când el vorbește cu limba forței lumi­ nată de lumina credinței, toți ascultătorii i se supun. Există o diferență între un om politic și un conducător. Primul e un orator fățarnic, al doilea - un proroc. La un conducător se observă o con­ topire a destinului individual cu cel al mulțimii. Conducătorul îndeplinește o misiune, așa cum un hipnotizat îndeplinește ordinele. Nu-i sunt nici lui străine combinațiile de culise și viclenia. Dar ca gânduri de fond are nu­ mai gândurile pe care le promovează deschis. El face mereu ceea ce spu­ ne și e gata să meargă până la capăt pe acest drum. Toată lumea credea că Hitler va rămâne prizonierul alianțelor pe care le-a încheiat, își va ascun­ de ura împotriva evreilor și a socialiștilor ș.a.m.d. și putea fi dat jos. Dar totul a ieșit pe dos. O a doua calitate a conducătorului se manifestă în predominanța cu­ rajului față de intelect. Curajul e o calitate care transformă posibilitatea în realitate, considerațiile în acțiune. In momentele decisive, curajul - iar asta înseamnă caracter - depășește intelectul și are ultimul cuvânt. ' Această calitate îi permite să nu se teamă de ironii, să îndrăznească să facă ce nu ar îndrăzni să facă gândirea echilibrată: să stea în genunchi pentru a săruta pământul lagărului de concentrare. Problema abnegației este mereu centrală în conducere. Marii conducători ai tuturor epocilor, în principal ai celor revoluționare, au fost oameni limitați, și totuși au fă­ cut fapte mari, pentru că mintea lor manifestă dispreț și slăbește intensi­ tatea și viabilitatea convingerii. Iată un postulat adevărat: nu există prea mult caracter, dar poți avea un spirit extrem de mare, adică o debilitate care exacerbează curajul și dispune de orbirea necesară pentru a acționa. Asemenea exemple pot fi Hitler și Stalin, care, în privința minții și educației, erau întrecuți de tovarășii de luptă. 300

Există un semn care îl deosebește pe conducător de ceilalți, și anu­ me autoritatea. Omul care dispune de autoritate are o influență extrem de mare, o acțiune firească asupra celorlalți. Un gest al lui, un cuvânt sunt su­ ficiente pentru a-i face să se supună, pentru a obține ceea ce alții ar obține doar prin intermediul armatei în stare de război. Exemple în acest sens pot fi întoarcerea lui Napoleon din insula Elba și campania Falsului Dmitri. Dacă există autoritate, nici nu mai e nevoie de oratorie. Autoritatea combină două calități ale conducătorului: puterea lui de convingere și abnegația. Când un conducător își pierde autoritatea, nu-i mai rămâne la dispoziție decât forța grosolană a cuceritorului. Sunt două tipuri de^ autoritate: autoritatea funcției și autoritatea personalității. Autoritatea personalității nu depinde de manifestările externe ale pu­ terii. Provine în totalitate de la personalitatea care, de la primul gest sau prin simpla apariție, farmecă, atrage, impulsionează. în societățile stabile predomină autoritatea funcției. Asupra maselor poate acționa numai autoritatea personalității. în societatea maselor autoritatea conducătorului este aproape singurul atu al puterii, singura pârghie pe care o are la dispoziție pentru a acționa asupra mulțimii. Dacă dispare autoritatea, atunci rămâne posibilitatea de a conduce prin intermediul poliției, administrației, armei sau a compute­ rului. în locul strălucirii autorității - sânge și cenușiu. Autoritatea e bazată pe har. Dar asupra lui trebuie lucrat, trebuie orien­ tat, dezvoltat, elaborat până ce va ajunge un talent autentic, util din punct de vedere social și aplicabil. Aici există câteva reguli. Postura, vorbirea corectă șiporuncitoare, simplitatea ideilor și viteza deciziilor -vtâ. principalele componente ale educației conducătorilor. Pentru că este vorba de mulțimi, trebuie să mai adăugăm: capacitatea de a surprinde și a transmite emoție, caracterul atrăgător al ma­ nierelor, darul formulărilor care produce efect, gustul pentru puneri în sce­ nă teatrale - toate acestea sunt destinate dezvoltării imaginației. Folosite rațional, aceste reguli generează imitația, inspiră entuziasmul fără de care nu există control. Autoritatea crescută în acest fel acționează în condiția în care condu­ cătorul, ca un hipnotizator sau un magician, reușește să păstreze o anumi­ tă distanță, să se înconjoare de un văl al misterului, să facă din modul în 301

care se comportă un factor de succes. Distanța care-1 separă de mulțime stârnește în aceasta simțul respectului, al modestiei supuse, și îl ridică pe el pe piedestal, interzicând considerațiile și aprecierile. Trebuie să aibă gri­ jă să nu existe familiaritate. E clar că dorința conducătorului provenit din mulțime de a se în­ depărta de apropiații lui corespunde dorinței de a o rupe cu trecutul. Indepărtându-se de tovarășii săi de luptă, el transformă relațiile de reci­ procitate în unele de supunere, relațiile de egalitate în unele de inegalita­ te. Devenind conducător, nu mai are prieteni, are numai supuși sau rivali. Prăpastia uriașă pe care o creează contribuie la această schimbare. In caz contrar nu va fi liber în deciziile sale, nu va putea conduce după bunul plac. Singurătatea omului de la putere apare din această ruptură și din re­ fuzul reciprocității acolo unde nu mai există egali. La vârful piramidei e loc doar pentru unul. Acest lucru îi este necesar pentru a-și sublinia auto­ ritatea, pentru a crea în jur o atmosferă de mister care-i nutrește iluziile. Astfel, masele îl pot înzestra cu toate calitățile dorite. Autoritatea nu se poate descurca fără mister, fiindcă ceea ce e mult prea bine cunoscut nu prea este respectat. Mai simplu, nu există om mare pentru valetul său (și soție). De fapt, m-ați înțeles. Un conductor nu poate fi un om fericit. Dar unele procedee pe care le stăpânește conducătorul trebuie învățate pentru a transforma o masă de oameni într-o mulțime, iar mai apoi s-o împar­ tă în grupuri. Unul dintre discipolii mei mi-a povestit cum a folosit deprinderile învățate la noi. „Niciodată nu am participat la adunările asociației noastre de grădinari. De regulă la ele erau numai strigăte. Pentru mine semăna cu lătratul câinilor,

când toți pur și simplu hămăie. Președintele asociației nu putea pune în practi­

că o idee cu adevărat bună. Problema e că autoritățile voiau ca, prin asociația de grădinari, să facă o conductă principală de apă. Pentru asta arfi trebu­

it sacrificate opt loturi, iar teritoriul asociației arfi trebuit săfie împărțit în două. Dar era nevoie de acordul adunării generale. în total erau 144 de loturi.

Compania de apă a promis să aducă conductă de apă la toate loturile și ma­ rea majoritate înclinau spre sacrificarea acestor opt loturi, pentru care se aloca

compensare materială, mai ales că unul dintre ele aparțineafostuluipreședinte al asociației, care răzbătuse la putere și acum fusese îndepărtat din funcție.

302

Atunci mi-aufolosit deprinderile de conducător elaborate în timpulpregătirii.

La asta a mai contribuit șifaptul că practic nimeni nu mă cunoștea. Se spu­ nea că eu sunt undeva la putere și credeau că susțin ideea înstrăinării lotului

în folosul companiei de apă. Am reușit să amân adunarea. Când a avut loc, amfost ales președinte de ședință și am reușit ca, în vreo zece minute, apelând

la sentimentul nobleței, să schimb starea de spirit a adunării. Afost luată de­

cizia de a refuza construirea canalului *

Am stenografiat aici toată povestirea discipolului meu. Ar trebui să explic de ce a procedat așa;și nu altfel. Dar acest lucru va fi descris într-o carte specială. Discipolul meu a reușit de minune să schimbe cu 180 de grade starea de spirit a mulțimii. La început a fost nemiloasă, dar mai apoi a devenit nobilă. Iar acum să continuăm povestirea despre grupuri. Astfel, mulțimea din magazin are stabilit, chiar dacă nu e formulat clar, un interes comun. Când coada se formează pentru o marfa, imediat se transformă într-o aso­ ciere. Asocierea este acel nivel de dezvoltare a grupului la care este defi­ nit un scop comun. Dacă o asociere se păstrează destul de mult timp fără schimbări, ea începe să se structureze, are loc împărțirea rolurilor, apar grupurile informale și liderii lor, este numită o conducere și grupul devi­ ne o cooperație. Cooperația este acel nivel de dezvoltare a grupului la care acesta deja a trecut la îndeplinirea scopurilor și a avut loc împărțirea rolurilor. Astfel, orice grup proaspătformat este o asociere. Este clasa întâi a școlii medii, primul an de studenție, un grup de turiști la odihnă și acea coa­ dă de care am tot pomenit. In asocieri, la nivel incipient, toți au practic posibilități egale. După structurarea în clase și grupuri se alege activul, și la coadă, dacă ea durează mult, apar conducători. Conducătorii sunt întotdeauna mai puțini decât executanții. împărțirea rolurilor se face repede și, dacă nu reușiți să deveniți conducător în nicio asociere, atunci nu e vorba de circumstanțe, ci de dumneavoastră. Dar când ajungeți într-o asociere, încercați să fiți lider acolo și în felul acesta să vă sporiți competența psihologică. Așadar, asocierea s-a transformat în cooperație și a început să-și în­ deplinească scopurile. Grupul de studiu a început să facă orele, cel turis­ tic a plecat în drumeție, cel de producție a început să producă marfa sau 303

servicii. Și atunci se vede că cei care conduc nu-și pot îndeplini funcțiile, iar liderii - așteptările. între grupuri încep neînțelegerile. Apare peste tot procesul de grup: intrigi între grupurile informale, conflicte între anumiți membri. Se schimbă componența grupurilor și a grupărilor, încep agitația și propaganda, au loc revoluții și lovituri de palat. între grupuri are loc lupta pentru un loc sub soare. Va trebui să demon­ străm că tocmai grupul meu, echipa mea de fotbal e demnă să joace în pri­ ma ligă, tocmai clasa mea a meritat premiul - drumeția în munți. Tocmai colectivul meu poate construi mai repede uzina, mai ieftin și de o calitate mai bună decât concurența. Procesul de grup și lupta cu celelalte grupuri distrag de la îndeplinirea scopurilor principale ale grupului, deși e clar că în același timp va trebui să ne ocupăm de armonizarea relațiilor dintre membri grupurilor, să ne luptăm și pentru sine și pentru existența grupului. Dacă într-un grup predomină procesul de grup, acesta se numește . ** „procesual Grupul la baza căruia stau legile pieței, care câștigă singur mijloace de subzistență nu poate fi mult timp procesual. Pur și simplu se va destrăma. Dacă este redus la minimum, eficiența grupului crește. O existență îndelungată a grupurilor procesuale poate fi observată în colec­ tivele bugetare. Atunci în institutele de cercetare oamenii nu mai au chef de știință, în școli de elevi, iar în spitale - de bolnavi. Adesea sunt atrași în intrigi elevi, bolnavi, rude, pentru soluționarea unor dispute sunt chemați reprezentanți ai altor organizații. Vin și vin comisii, anchetatori, procu­ rori... Fiecare trebuie primit, hrănit, i se câștigă bunăvoința... E uimitor (dar nu pentru un cunoscător al psihologiei conducerii), dar un asemenea grup nu se destramă. Dacă am învins, de ce să ies din grup? Dacă am fost învins, oricum nu voi pleca și, pentru a mă răzbuna, aduc împotriva conducătorului o altă comisie. Calificarea angajatului crește numai în acea activitate căreia îi consacră nu numai timpul, ci și sufletul. Acolo va devenit un intrigant profesionist, dar nu și profesor, medic, lăcătuș, cizmar bun, și se va plânge de câștiguri mici. Un profesionist câștigă mereu bine, chiar dacă munca lui e prost plătită de stat. Când copiii mei s-au pregătit pentru a da la facultate, am pus. meditatori. Dacă profesorii de la școală ar fi putut să facă o asemenea pregătire, nu aș fi căutat alți profesori. De aceea un conducător cu experiență trebuie să știe să stingă procesul de grup, să-1 reducă la minimum, să-1 folosească în scopuri pozitive. Grupul în care pre­ domină procesul de grup nu se transformă niciodată într-un colectiv (o să 304

dau definiția puțin mai târziu), iar când se schimbă condițiile de existență grupul se destramă, așa cum s-au destrămat multe instituții când am tre­ cut la economia de piață. Grupul care trebuie să-și apere permanent granița mare exterioară se numește „luptător". Când grupul se află în luptă, membrii lui, în mod uimitor, își strâng rândurile. Am lucrat în calitate de consultant la echipe sportive de nivel înalt. Sportivii se urau uni pe alții. Știam asta foarte bine. Ca psiholog, eram o persoană de încredere și, pentru că nu-i păcălisem ni­ ciodată, știam multe. Câte măgării nu-și faceau unii altora! Dar, imedi­ at ce începea meciul, relațiile lor se schimbau. Da, erau niște profesioniști adevărați. O pasă sofisticată * dată inamicului, deplasarea fără balon, ata­ curile și apărarea erau asigurate. Dar imediat ce se termina partida, iar în­ cepeau înțepăturile, care se terminau numai când venea meciul următor. Conducătorii care vor să-și consolideze grupul trebuie să știe că este cel mai ușor să faci acest lucru dacă-1 transformi într-un grup luptător. Pentru asta trebuie să găsească un dușman comun: comuniștii, evreii, democrații, imperialismul, extratereștrii și terorismul. Ce importanță are! E suficient ca fiecare membru al grupului să fie convins că are într-adevăr dușmanul lui personal, că e suficient să-1 distrugă și totul va merge extrem de bine. Cea mai mare parte a oamenilor cred în minuni. Așa că asta nu e deloc greu. Dar, în felul acesta, conducătorii care vor să-și consolideze grupul trebuie să rețină că, după ce l-au făcut luptător, el neapărat se va dizolva. Se va dizolva indiferent de cine câștigă sau pierde bătălia. Dacă pierde, se dizolvă din cauza căutării vinovaților, dacă iese învingător, atunci din ca­ uza împărțirii „prăzii". Istoria țării noastre este o confirmare minunată a acestei stări de lucruri.«Comunistii au învins în lovitura de stat din octombrie si s-au încăierat între ei pentru împărțirea prăzii. Am avut un dușman comun, imperialismul mondial, și ne-am strâns cu plăcere rândurile în jurul lide­ rului. Acum acest dușman a dispărut. Mulți țin minte foarte bine luna au­ gust 1991, când a fost din nou unire! Și după aceea ce s-a întâmplat? Același lucru se întâmplă și în colectivele mici. Știu o catedră unde colectivul era foarte prietenos și unit... împotriva conducătorului. In cele din urmă au reușit să-1 dea jos. Și ce s-a întâmplat? Colectivul s-a destrămat! Nu, nu au început să se certe unul cu altul. Doar erau, oameni inteligenți. Pur și simplu au plecat care încotro, flecare avea interesele lui. Au rămas prieteni. 305

Trebuie să cunoaștem toate aceste legi? Sigur! Asta ajută la luarea unei decizii. După august 1991 a început împărțirea activă a averii de partid. Eu, care am fost în multe cabinete consultant și psihoterapeut principal al regiunii, nu am luat parte la această împărțire. Evident, nu am primit ni­ mic, deși era nevoie și de un centru psihoterapeutic, și de o secție pentru tratarea nevrozelor, și de un spital pentru afecțiuni psihosomatice. Și am făcut bine. Cred că vor apărea și toate acestea, dar nu voi avea dușmani! Varianta înfrângerii poate să nu fie luata în calcul. Fiecare a simțit pe pielea lui ce se întâmplă când a fost acuzat sau a acuzat pe altcineva. Să ne aducem aminte că jocul preferat în multe familii de nevrotici este „Totul e numai din cauza ta!“. Ei, în fine, dacă grupul își îndeplinește scopurile cu mare succes, el poate fi numit „activ“. Un grup activ dă o producție de bună calita­ te, relațiile dintre membrii lui sunt binevoitoare și în procesul dezvoltării sale se transformă într-un colectiv. Colectivul este acel nivel al grupului la care un membru al lui își poate sacrifica interesele pentru interesele grupului și prin interesele grupului își poate satisface propriul interes. E o definiție puțin cam greoaie, dar după explicații totul devine clar. Suporterilor le propun ca, din poziția dinamicii de grup, să stabileas­ că dacă echipa lor de fotbal favorită este un colectiv sau nu. Studiați jo­ cul favoriților dumneavoastră. Prima variantă', fotbalistul A., aflându-se într-o poziție favorabilă, dă gol. Intr-o poziție și mai favorabilă s-a aflat colegul lui, dar A. nu i-a pasat lui. A doua variată: fotbalistul A. se află într-o poziție favorabilă, dar colegul lui se află într-o poziție și mai favo­ rabilă. Și, în loc să dea chiar el gol, trimite o pasă colegului care bagă gol. Unde e colectivul? Nu e greu de ghicit că în al doilea caz. In primul avem de-a face cu o cooperație, unde membrii grupului își rezolvă singuri sarci­ nile. De un asemenea grup fotbalistului A. puțin îi pasă. Dacă echipa va ieși din prima ligă, el, care a dat goluri, nu va fi amenințat de nimic. Se va duce la o altă echipă. Din păcate, colectivele se întâlnesc așa de rar, că mulți nici nu știu ce înseamnă un colectiv, dar își închipuie că lucrează în colective. Adesea nici familiile nu constituie un colectiv. De fapt, este extrem de important să știi la cel nivel de dezvoltare se află grupul din care faci parte, pe care îl conduci sau în care te pregătești să intri, fiindcă între cooperație și colectiv există diferențe serioase. 306

în momentele grele, o cooperație se destramă, dar un colectiv își strân­ ge rândurile. In cooperație nu apar legături emoționale de prietenie. Ieșirea din cooperație de regulă înseamnă o ruptură cu oamenii cu care ai lucrat. Prezența în colectiv face din muncă o bucurie. Dacă va trebui, din diver­ se motive, să ieși din colectiv, legăturile emoționale se păstrează și chiar după o absență îndelungată acolo vei fi primit cu bucurie. In momentele grele te poți duce acolo pentru sprijin. Cooperația, dacă nu se transformă în colectiv, va deveni o corporație al cărei semn distinctiv esențial este egoismul de grup. Membrii ei pot fi în relații de ostilitate unul față de altul, dar strâng rândurile dacă în mediul lor încearcă să pătrundă un străin. Un exemplu de asemenea corporație a fost aparatul nostru de partid. E foarte greu să ajungi membru al unei corporații, dar, dacă reușiți, puteți să nu vă mai faceți griji în privința creșterii personale. Lucrul cel mai important e să nu încălcați norme­ le corporatiste. Colectivul este un sistem deschis. E ușor să ajungi în el. Situația din co­ lectiv este stabilită de competența personală și vechile cunoștințe, meri­ tele și legăturile amicale nu te pot ajuta să rămâi pe loc. Dar, pe de altă parte, dacă te-ai împiedicat, nu ești călcat în picioare, ca în corporație, ci ești ajutat să te ridici. Și, de fapt, dacă rămâi în urmă, nu e o rușine. Sunt multe exemple în acest sens. Mulți oameni își amintesc cu mare greutate de colegii de clasă. Iar dacă a fost o cooperație, își amintesc numai de dușmani. De la colectiv rămâi cu amintirea că acolo ai avut numai prieteni. Mulți nu-i mai țin minte pe colegii cu care au lucrat alături mulți ani. înseamnă că au lucrat într-o cooperație. Cel care lucrează în cooperație se simte mereu nesigur și-și cauță un alt loc de muncă, deși se poate întâmpla să stea acolo des­ tul de mult timp. Infidelitățile soților au loc, de regulă, în familii care nu au ajuns la gradul de dezvoltare de colectiv. în timpul războiului au fost cazuri în care soții se turnau unul pe altul. Deci era o cooperație. Japonezii au înțeles de mult asta și au introdus sistemul angajărilor pe viață. Pentru angajații japonezi firma însăși reprezintă o valoare. Americanii au fost uimiți când și-au organizat producția în Japonia. Și au fost uimiți pentru că, în ciuda salariilor mari pe care le ofereau, nu au reușit să-i ademenească pe angajații unor firme japoneze de prestigiu. 307

Din păcate, mulți oameni nu știu ce înseamnă un colectiv și pentru prima oară în viața lor, uneori după foarte mulți ani, înțeleg asta când fac o pregătire într-un grup psihoterapeutic sau într-un grup de creștere personală. Pentru mulți e pur și simplu un cuvânt. Poate și pentru dum­ neavoastră, dragi cititori! Dar încercați să frecventați vreo două semina­ re ale grupurilor pentru creștere personală. Și o să prindă viață cuvintele lui Omar Khayyam: Ca să trăiești înțelept nu trebuie să știi multe.

Pentru început reține două reguli: Mai bine săfacifoamea decât să mănânci orice

Și mai bine săfii singur decât cu oricine.

5. Cum să transformi grupul într-un colectiv Dacă v-ați convins că grupul condus de dumneavoastră nu este colec­ tiv, așteptați-vă la neplăceri când o să vină vremuri grele. Dar cine trebuie să se ocupe de asta? Răspunsul la această întrebare rezultă din expunerea de până acum. Conducătorul trebuie să transforme grupul într-un colec­ tiv, fiindcă el e psihologul principal al colectivului. Poate că tocmai asta este sarcina principală a unui conducător, pentru că, în afară de el, ni­ meni n-o poate înfăptui. Așa cum am explicat, grupurile procesuale și cele luptătoare nu pot deveni niciodată colective. Colectiv nu poate de­ veni decât grupul activ. In activitatea noastră încercăm să oferim cele mai moderne informații, să arătăm lupta de idei și să o prezentăm în așa fel încât și după prelegeri cursanții să poată dezbate materialul prezentat. Ei își însușesc faptul că informațiile primite îi vor ajuta să câștige mai mult și să devină oameni mai interesanți. De aceea destul de des va trebui să anihilăm populația grupurilor alcoolic-sexual și cultural-distractiv. Caracterul activ presupune toate activitățile care duc la atingerea sco­ pului principal al grupului. Și de aceea procesul de grup încetează când oamenii îndeplinesc sarcina principală. „Când nu e război, ține trupele ocupate." Dacă grupul își îndeplinește scopul principal - la școală învață, la spital tratează, la uzină produce - și tot timpul apar forme noi de lucru, 308

iar angajatul își poate satisface toate interesele la serviciu, mai devreme sau mai târziu un asemenea grup se va transforma în colectiv. Repartizarea bunurilor trebuie să fie legată numai de gradul de par­ ticipare la muncă. Trebuie să fiu sigur că, dacă mi-am sacrificat interesul pentru interesele grupului, atunci conducătorul se va îngriji de satisfa­ cerea intereselor mele. Iar dacă are loc o egalizare în repartizarea bu­ nurilor materiale, atunci începe și egalizarea râvnei. Extrem de des la noi nu este apreciată munca intelectuală care stă la temelia progresului, în multe institute salariul este stabilit strict pe bază de funcție și grad. Când, în timpul atestării unuia dintre prietenii mei, asistent, doctor în științe, care scoate pe an 15-20 de articole și 1-3 monografii (iar aceas­ ta este producția unei catedre întregi), i-au atribuit categoria de califi­ care după funcția lui, el a întrebat ce mai trebuie să facă pentru a i se mări salariul. Comisia de atestare nu a putut răspunde, iar rectorul in­ stitutului nu a putut să-i găsească o funcție mai mare. Angajatul a ple­ cat să conducă o altă catedră într-o altă universitate, mai prestigioasă. Când l-am întrebat de ce nu a cerut rectorului promovarea, el mi-a răs­ puns pe bună dreptate: „Și de ce trebuie să-i cer lui? Oare altfel nu se vede?" Desigur, cu un asemenea rector, nu se va forma un colectiv. Va fi o cooperație. De fapt, mă îndoiesc că în organizațiile bugetare poate exista un colectiv. E altceva în structurile comerciale, dar, din păcate, în fruntea lor se află adesea foști nomenclaturiști și adesea își duc fir­ ma repede la nivelul unei corporații. O mare importanță pentru transformarea unui grup într-un colectiv o are relația față de angajații care se îmbolnăvesc ori au necazuri. O ati­ tudine bună față de angajații din această categorie nu e necesară atât pen­ tru ei,ieât pentru cei sănătoși și fără probleme. Dacă e o atitudine proastă, atunci cei din urmă nu-și vor sacrifica niciodată interesele pentru intere­ sele grupului. Americanii promovează activ ideea că, dacă un american are o problemă în străinătate, pentru un singur om sunt gata să trimi­ tă trupele. Desigur, dacă acest lucru corespunde realității, americanii nu mai trebuie să se gândească decât la îndeplinirea conștiincioasă a datoriei lor. Așa se formează iubirea pentru patrie. E clar că și decizia problemelor cotidiene trebuie să se afle în centrul atenției conducătorilor. Dacă un angajat are probleme cu înscrierea copi­ lului la grădiniță, cum să o interneze, pe soacră în spital, de unde să facă 309

rost de nu știu care lucru, puțin probabil că va fi un lucrător bun. Dar dacă sunt mulți asemenea lucrători? Mai există o altă serie de lucruri pe care trebuie să le facă numai con­ ducătorul, dacă vrea să transforme grupul într-un colectiv. Apărarea graniței exterioare mari a grupului (Figura 3.1) e treaba con­ ducătorului. Am cunoscut un sef de catedră care evita contactul cu șefii de secții medicale când era vorba de organizarea bazei clinicii. Firesc, ad­ junctul lui nu a reușit să facă nimic. Nu a reușit să rezolve problema, iar adjunctul s-a simțit afectat. Relațiile s-au stricat. Selecția și dispunerea cadrelor este una dintre principalele sarcini ale conducătorului. Dar dacă își alege cadrele și subordonații după bunul plac, cred că nu poate forma un colectiv. Sunt conducători care încearcă să rezolve totul „colegial". Acest joc de-a pseudodemocrația este numai o pierdere de timp și duce la disensiuni. Odată am fost martor, într-o ca­ tedră, la o ședință în care, timp de o oră și jumătate, s-a discutat timpul de desfășurare a ședințelor. Și doar se putea da simplu o dispoziție. Dacă nu ar fi avantajat pe cineva, acest lucru s-ar fi putut discuta. O aseme­ nea evitare a problemelor organizatorice tulbură colectivul. Mai ales că există regula: conducătorul trebuie să-și atragă de partea sa colectivul. Mai e cunoscută o altă regulă: „Conduce acela care are informație." Dar conducătorul nu trebuie să știe tot. Un surplus de informație poate face și rău. Desigur, el trebuie să știe ce se face, dar nu trebuie să știe me­ reu detalii despre ceea ce se face, că altfel în scurt timp se va transforma într-un bârfitor. Conducătorul trebuie să cunoască nivelul de dezvoltare al grupului, dar, din păcate, asta se întâmplă rar.

6. Diagnoza grupului De regulă un conducător știe de existența unor grupuri informale. Dar vai, adesea este și la curent cu intrigile din ele, iar dispunerea forțelor nu-i este prea clară. In astfel de cazuri nu e exclus ca el să facă presiuni asupra unui grup informai. Și, de fapt, grupul va fi condus de liderul ce­ lui din urmă. De aceea cel mai bine e ca diagnoza grupului să fie făcu­ tă de psihologi profesioniști, nu din ochi, ci cu ajutorul testelor. Aici o să vă spun pe scurt despre o asemenea testare nu pentru a vă ocupa cu ea, 310

ci pentru a înțelege cât de simplu și util este și cum puteți face economie de timp, nervi și bani. Pentru prima dată de diagnoza grupurilor s-a ocupat Moreno, un mare psiholog american din prima jumătate a secolului al XX-lea. Și-a numit știința sociometrie. La noi terenul a fost desțelenit de primii delegați comsomoliști în SUA, care au primit atestate de la Moreno. Erau aduna­ te la fața locului grupurile după compatibilitatea psihologică, iar mai apoi aceste grupuri mergeau să ia în posesie ținuturile îndepărtate. Dezertori aproape că nu existau. Așa că uite, testul se face în felul următor. Fiecare membru al grupului - e rugat să indice trei oameni din grup cu care ar vrea să lucreze. Alegerea reciprocă demonstrează că oamenii aceștia constituie sau pot constitui un grup informai, un colectiv de muncă temporar ș.a.m.d. Cel care e ales de jumătate din grup este un „star". Tocmai el trebuie să fie pus în fruntea nou­ lui grup, dacă mai are și calificarea profesională cuvenită. Dar, în orice caz, trebuie avut în vedere că el e lider și, în conformitate cu asta, trebuie să vă construiți relațiile cu el. Acest test permite și evidențierea „celor respinși". Susținerea emoțională a conducătorului le poate spori acestor persoane ac­ tivismul profesional. Am elaborat un test sociometrie cromatic care permi­ te evidențierea legăturii emoționale profunde dintre membrii grupului și folosirea acestor informații în munca organizatorică. După relațiile exis­ tente azi se poate prezice când va izbucni conflictul și în ce formă. Destul de precis și destul de des reușim să stabilim și forma verbală a jignirilor. încă două vorbe despre sprijinul emoțional. Sprijinul emoțional este principala funcție psihologică a conducătorului. Vreau să subli­ niez încă o dată că principalul psiholog din colectiv este conducătorul, iar subordonații, la un nivel subconștient, se ordonează sau sunt aleși în funcție de starea psihologică a acelui conducător. Am cunoscut un șef al unei secții de psihiatrie neliniștite. Era o BarbăAlbastră. în secție domnea o atmosferă de tensiune și frică. Angajații se temeau să manifeste inițiativă, iar pentru asta mai erau și certați. Ca ur­ mare, consumul de preparate psihotrope era semnificativ mai mare de­ cât în secțiile în care între angajați existau relații binevoitoare. în aceeași secție erau mulți Barbă-Albastră și printre surorile medicale. Un elev de-ai mei care lucra în acel spital, dar la altă secție, mi-a po­ vestit un asemenea episod. în timpul gărzii, seara târziu, a fost chemat la 311

acea secție nefastă, la o bolnavă. Aceasta era perfect liniștită. „Literalmente peste un minut a intrat țipând la noi o Barbă-Albastră, acuzând-o pe bol­ navă de un comportament incorect. Bolnava s-a tulburat imediat și am fost obligat să-i prescriu o injecție suplimentară cu un preparat calmant. Cu mare plăcere i l-aș fi administrat chiar asistentei medicale. Când am ridi­ cat problema aceasta la raportul de dimineață, șeful de secție a susținut-o pe asistentă. M-am gândit cu plăcere cât de fericit sunt că nu lucrez sub conducerea unui asemenea sef." Mulți conducători adoptă față de subordonați un ton superior-protector, îi bat pe umeri, le place să se afle în colectivele de jos, „să se întâlnească cu poporul" și cred că astfel oferă un sprijin emoțional. Totuși, atmosfe­ ra de frică și indecizie se păstrează. Unora le place. Ei chiar „nici nu se spală pe mâna pe care le-a strâns-o șeful". Dar aceștia sunt tot niște robi. Esența sprijinului emoțional constă, din punctul meu de vedere, nu în relațiile familiare, ci în atmosfera de securitate când se manifestă inițiativa. Mai mult, subordonatul trebuie să-și poată prognoza acțiunile șefului. Să știe precis pentru ce este certat și pentru ce este lăudat. în plus, el trebu­ ie să fie convins că, și pentru una, și pentru alta, îl așteaptă același lucru. Dar e nevoie de critică? Da, e nevoie! însă de critica faptei, nu de cea a persoanei. Dacă eu critic o faptă, pot să fiu chiar dur în exprimare. Subordonatul nu se va supăra pe mine. Am observat cum a desfășurat antrenamentele și jocurile antrenorul principal al unei echipe de handbal feminin din prima ligă. în toiul jocu­ lui își permitea să le jignească pe jucătoare: „Ce proastă ești, idioato, cine aruncă așa?" Erau expresii și mai dure. Când i-am făcut observație, mi-a spus că nici el nu se bucură de asta, și fetele se supără mai apoi, dar nu se poate abține, fiindcă suferă foarte mult pentru fiecare greșeală: „Doar pot să joace mai bine!" „Uite, tocmai asta să le spuneți!" i-am spus. Și-a însușit sfatul. A continuat să țipe, chiar și-a permis să folosească expresii tari, dar acum fetele nu se mai supărau pe el. Și ce le striga? „Valia! Asta nu e lovitura ta! Doar ești maestră a sportului! Arată ce poți de fapt! Nu, nu te recunosc! Hai, încă o dată! Uite, acum e cu totul altceva!" Când fe­ tele aveau rateuri, el le spunea cam așa: „Nu-i nimic, se mai întâmplă, data viitoare o să faci mai bine!" Conducătorul trebuie să se comporte în colectiv în funcție de regula elaborată de C. Rogers pentru conducătorii grupurilor de training: „Să te 312

implici cât mai puțin în activitatea grupului. Grupul singur, ca niște leucocite, va respinge tot ce-i este străin. Dar fiecare membru al grupului trebuie să știe, să înțeleagă și să simtă că, atât în clipele de tristețe și du­ rere, cât și în cele de bucurie, există măcar un singur om care te acceptă integral, în totalitate." Și omul acesta trebuie să fie conducătorul! Dar în privința pedepselor? Despre asta o să vorbim în capitolul Dieta psihologică. Aici o să remarc doar că, dacă vreau să-1 fac pe un angajat să fie productiv, pentru o pe­ deapsă e nevoie de șapte (!) încurajări, nu doar de manifestarea ambiției. -Nu trebuie să-1 pedepsiți direct pe angajat. Un procedeu extrem de util este ignorarea. Am simțit efectul lui pe pielea mea și acum îl folosesc cu succes, dar încerc s-o fac cât mai rar. Era o conferință. Se discuta un caz complicat și rar de boală. Mi-am manifestat și eu opinia, ca și ceilalți medici. Cel care prezida a tras con­ cluziile. Cu unii dintre cei care au luat cuvântul a fost de acord, pe unii i-a certat, pe unii i-a ironizat, dar despre luarea mea de cuvânt nu a spus niciun cuvânt. Am fost marcat. Mai bine m-ar fi certat! Dar așa, nici nu puteam să mă plâng! Dacă totuși trebuie pedepsit un subordonat, mai bine să-i oferiți să aleagă singur metoda de pedeapsă. Uite cum se poartă un dialog în asemenea cazuri:

Conducătorul: Nu pot să pricep cum de ați făcut așa ceva. Doar asta nu vă caracterizează! Subordonatul: Nici eu nu înțeleg! (Sau începe să explice situația.) Conducătorul: înțeleg tot! Ei, dar ce să fac? Cum v-ați comporta față de un subordonat într-o asemenea situație? De regulă, subordonații își aleg o pedeapsă mai severă decât ar fi ales-o conducătorul. Lui nu-i mai rămâne decât s-o atenueze. Folosim procedeul acesta în procesul pedagogic, care, din păcate, este încă forțat. Nota este o măsură a încurajării, dar cel mai adesea a pedep­ sei. Aici ajută sistemul de testare. După ce răspunde la întrebările testu­ lui și află criteriile aprecierilor, chiar elevul își pune singur nota. Adesea e mai severă decât ar fi pus-o profesorul. In cazurile îndoielnice se mai poate face o interogare orală și se poate crește (!) nota. Așa cum se știe, 313

climatul emoțional pozitiv influențează nu numai productivitatea mun­ cii, ci și sănătatea și durata vieții. Mai mult, emoțiile pozitive sunt aso­ ciate cu fericirea. Principala parte a vieții noastre o petrecem la muncă. Iar dacă aici e un climat nefavorabil din punct de vedere emoțional, ori­ cât de mari ar fi indicatorii de producție, e mai bine să fie înlocuit con­ ducătorul sau trimis să învețe.

Psihologia conducerii ÎN ACȚIUNE

Mulți conducători, după ce au obținut succese reale, acceptă cu greu să învețe. Cred că asupra lor se vor face niște manipulări, că vor fi stricați. Dragii mei! Din moment ce ați obținut succes, înseamnă că ați acționat corect. Dar nu ați mers mai departe pentru că nu întotdeauna ați procedat corect. Iată de ce cartea mea vi se poate părea inutilă. Și fără ea ați fi fă­ cut la fel. Și nu trebuie să mai căpătați deprinderi noi. Dacă această car­ te vă ajută să scăpați de algoritmii de comportament prea puțin adaptați, deja o să vă fie mai bine. Mulți refuză schimbările făcând trimitere la vârstă, la faptul că e târziu să înveți, că, cum-necum, „și fără academii am trăit și mai trăiesc". Dacă gândiți așa, puteți fi comparat cu alcoolicul din anecdotă. Unui alcoolic i s-a spus că trebuie să renunțe să mai bea. El a spus că pentru el deja e târziu să renunțe. I s-a răspuns că niciodată nu e târziu să renunți la băutură. La care a spus că, dacă niciodată nu e prea târziu, atunci va renunța puțin mai târziu. ®ând povestea această anecdotă, V. Frankl spunea că nu e niciodată prea devreme sau prea târziu să înveți, mereu este exact momentul potrivit. Anecdota asta l-a convins pe un prieten de-ai mei, șef al unei mari secții clinice de nevroze, care a decis nu numai să învețe psihologia con­ ducerii, ci și să-și folosească în practică cunoștințele. Ascultați povestirea lui. „Secțiape care o conduc este considerată una dintre cele mai bune. Relațiile

din colectiv în principiu erau bune, deși voiam să scap de sora-șefă, pentru că vorbea urât cupacienții și era în conflict cu asistentele. Rapoartele de dimineață

315

durau uneori 30 de minute. Medicii și chiar și eu întrerupeam din când in când raportul asistentei de serviciu. Vorbea «cu cuvintele ei», intrând în detalii coti­ diene, în timp ce mediciifăceau imediat observații cuprivire lafiecarepacient.

Uneori angajații se certau între ei. Apoi îi împăcăm părintește, dar, așa cum îmi dau seama acum, discuțiile continuau după raportul de dimineață, pentru

că după raportpersonalul nu era deloc liniștit. Regimul din secție nu se respecta mereu. Pacienții puteau pleca din secțiefără permisiune, între ei erau uneori

conflicte, în saloane se păstrau multe obiecte de prisos. Mă linișteafaptul că în alte secții era și mai rău. La noi nimeni nu săpa pe nimeni. Oamenii din co­

lectiv practic nu se schimbau. In principiu eram mulțumit și de angajați, și de

mine, și de starea lucrurilor. La drept vorbind, când era vorba de învățarea psihologiei conducerii, mă împotriveam cum puteam. Și la cursuri mult timp am criticat, nu am învățat. Dar în cele din urmă am înțeles.

Când m-am întors de la cursuri, am decis să încerc să conduc după me­ toda nouă. «Dacă nu veți reuși, o să reveniți la vechiul mod de conducere», mi-au spus profesorii de la cursuri. Chiar în prima zi am anunțat că medicii

nu mai trebuie să întrerupă rapoartele asistentei de serviciu. Imediat au în­

ceput protestele: «Mai bine să discutăm totul imediat, când e vorba de cutare pacient, ca să nu uităm mai târziu.» Dar amfost inflexibil: «Singurul lucrul

prin care vă puteți demonstra respectulfață de asistenta de serviciu este să-i

ascultați raportulfără să o întrerupeți. Cel care se teme că va uita poate să no­ teze întrebarea.» Pe asistente le-am rugat ca la raport să citească numai ceea ce e scris în jurnal: «Doar ați notat ceea ce este mai important, iar dacă nu ați

notat, înseamnă că nu e important și nu mai are rost să vorbim despre asta!» Durata raportului de dimineață am reușit s-o reduc la șapte minute. Apropo, înainte raportul de dimineață era numit «raport de cinci minute».

Am încetat să mai fac dimineață observații angajaților, pentru ca mai apoi să-i laud de șapte ori.

Mai departe, am înțeles că pentru sora din salon e greu să se descurce cu pacienții, fiindcă procesul de grup ieșise de sub control, mai bine zis niciodată nu afost controlat. Cum am înțeles la cursuri, iar cu asta nu ai cum săfii de

acord, pacientul, când este internat pentru tratament, în spital se află pe cea

mai de jos treaptă a scării ierarhice. Când starea pacientului este gravă, iar șederea în spital e scurtă, poate că acest lucru nu arefoarte mare importanță. Dar dacă starea lui nu este critică și trebuie să se trateze mult timp, o aseme­

nea situație devine unfactorpsihotraumatizant suplimentar. Mai mult, atunci

316

are loc și degradarea socială. Pacientul parcă devine un copil iresponsabil. Și

după externare îi vafi greu să iasă din acest rol.

Atunci am decis să stabilim responsabili pentru saloane care intrau in consiliulpacienților. Astfel s-aformat un organ de autoguvernare. Desigur, toate procedurile medicale eraufăcute de lucrătorii medicali, dar uite, în pro­

cesele de muncă legate de îmbunătățirea modului de viață al bolnavilor lua parte consiliul bolnavilor. Bolnavii care se însănătoșeau ajutau să se aducă mâncarea la secție, duceau lenjeria la spălătorie. Bolnavii se ocupau cu plă­

cere de micile reparații. Doar printre ei erau specialiști cu înaltă califica­

re de diverse profesii. Consiliul bolnavilor ajuta săfacem rost de totfelul de mărunțișuri pentru bolnavji în stare gravă la care nu puteau veni rudele.

Educația s-a pus pe roate.

Procesul de grup, luat sub control, a dus lafaptul că bolnavii au înce­ put să se ajute unii pe alții. Asistenta-șefă deja nu mai trebuia să țipe. Multe

neînțelegeri care apăreau între bolnavi se rezolvau fără amestecul medici­ lor și deja se împuținaseră. După ce rezolva problemele organizatorice, sora

de gardă avea de-aface deja nu cu 30-40 de bolnavi, ci cu membrii consiliu­

lui, iar asta însemna numai cinci, șase oameni. In secție nu numai că sefăcuse

liniște, dar chiar domnea calmul. Toateforțelepersonalului se duceau spre tra­ tareapacienților. S-au îmbunătăți vizibil indicatoriiprincipali: însănătoșirile

erau mai dese, se redusese consumul de medicamente, zilele de spitalizare s-au împuținat. Dar lucrul cel mai important nu era acesta, cifaptul că totul se re­

zolvase parcă de la sine, fără nervi și mustrări. Acum citesc cu atenție literatura consacrată psihologiei conducerii, iar de­

prinderile căpătate le-am aplicat și înfamilie. Acolo, ca în oricefamilie, aufost de toate. Dar uite, s-a dovedit că poți scăpa șifără aceste «de toate» și atunci

îri&p să apară și să se rezolve probleme mai interesante.“

1. Cum să vă găsiți mai repede locul în grup Viața e astfel făcută că trebuie să trecem dintr-un grup în altul (mu­ tarea la altă școală, intrarea la facultate, chemarea în armată, căsătoria și traiul împreună cu rudele ș.a.m.d.), și incapacitatea de a te adapta în gru­ pul nou este adesea grevată de tot felul de complicații, iar uneori se ajun­ ge și la nevroze. 317

Cel mai adesea pătrundeți într-un grup nou în care nu aveți rolul principal. Și atunci, cum să reduceți caracterul dureros al procesului adaptării? Dragii mei cititori! Ați înțeles deja ce trebuie să faceți. In prime­ le zile încercați să vă concentrați atenția la muncă, pentru ca grupului să-i fie clar ce fel de specialist sunteți, iar în celelalte cazuri tăceți. Veți fi tatonat de reprezentanții grupului alcoolic-sexual și cultural-distractiv cu scopul de a vă atrage în gruparea lor. Grupul de învățare și carieră va fi ușor prudent sau, de fapt, poate să nu vă observe, fiindcă e ocupat cu treburile lui. Trebuie să le ascultați pe aceste Sugative și pe Câinii de pază. O să vă spună cine cu ce se ocupă, ce și cum. Nu vă grăbiți să vă raliați vreu­ nei grupări. înțelegeți esența intrigilor. încercați să înțelegeți scopul gru­ pului și scopul fiecărui membru al lui. Țineți-vă la distanță de agitatori și demonstrați-vă singur scopurile în grup. Conducătorului trebuie să-i fie clar că acțiunile dumneavoastră vor fi îndreptate spre îmbunătățirea stă­ rii lucrurilor în grup și consolidării poziției conducătorului. în niciun caz nu trebuie să transmiteți acele discuții pe care le au cu dumneavoastră Sugativele și Câinii de pază. Dacă reușiți asta, după o vreme o să vă con­ tacteze liderii. Nu trebuie să vă explic de ce nu trebuie spus conducătoru­ lui. Există riscul să vă transformați în informator. Un rol disprețuit și de cei care sunt trădați, și de cel care este informat! Cunoașterea legilor psihologiei îl ajută, desigur, și pe psiholog. A tre­ buit să lucrez și să fac consultații în diferite colective: sportive, școlare, de producție ș.a.m.d. Conducătorul înțelegea că nu-i vânez locul, că pentru mine e avantajos să-1 ajut. Mai mult, faptul că știam ce are de făcut doar conducătorul, nu și un subordonat (chiar dacă el ar putea face asta), m-a ajutat să nu fac ceva care ar fi putut duce la conflict. Subordonații lui, folosindu-se de sfaturile mele, și-au îmbunătățit poziția în colectiv. De ce nu trebuie să intrați în grupările existente, dacă pretindeți la rolul de lider? Să ne amintim că puterea liderului este absolută! Cu conducătorul te mai poți lupta, deși sunt puține șanse. Dar războiul cu liderul nu are nicio perspectivă. Astfel, dacă nu intrați în nicio grupare și activitatea dumnea­ voastră este eficientă, după o vreme în jur se formează un grup cu scopuri asemănătoare cu ale dumneavoastră. Și o să fiți liderul acestui grup! 318

Dacă reușiți să aveți bune relații cu conducătorul, evitați intrigile, nu participați la agitație și propagandă, și nu e exclus ca, atunci când condu­ cătorul va fi promovat, în locul lui să fiți recomandat chiar dumneavoas­ tră. Doar de ce, până și nomenclaturiștii, nu-1 promovau pe adjunct, ci luau un om din afară? Vă e clar de ce! Omul „lor“ adesea intra într-o grupare și nu putea conduce colectivul. Merg aceste recomandări și pentru cei care s-au mutat în altă clasă, au intrat la facultate, au devenit soldați, s-au căsătorit? De ce nu?! S-a format un grup nou (asociere). Cum ne comportăm în el? încercați asta când sunteți în concediu, de exemplu, într-un grup tu­ ristic. Numai să țineți minte că, în afară de calități organizatorice, pentru lider mai e nevoie și de deprinderi pur turistice. Iar acum gândiți-vă, când va începe să se formeze un grup nou, pri­ ma formă de comunicare după schimbul de ritualuri care este, pentru dumneavoastră? Distracțiile. Deja aici veți vedea începutul procesului de grup. Grupul alcoolic-sexual va juca un joc, cel cultural-distractiv un altul ș.a.m.d. Și ce trebuie să faceți? Să tăceți sau să citiți o carte. încep alegerile pentru activul grupului, adică transformarea lui într-o cooperație. Și din nou trebuie să tăceți și să observați cu atenție cum se desfășoară procesul de grup. Cel mai probabil nu veți fi ales în organele de conducere ale grupului. Nici nu trebuie. Doar sunteți lider și nu aveți foamea de a fi lider. Și de ce să conduceți? Doar activul grupului nu sunt liderii, ci ajutorii instructorului. Doar numai el știe traseul grupului, de re­ gulă, el e cel mai bine pregătit dintre ei. Activului grupului sunt Sugativele. O să treacă o zi, două. O să înceapă să se formeze grupurile informa­ te înecare apar liderii care joacă jocul „Vacanța lui Bonifaciu". Mai țineți minte filmul cu același nume? Iată cu ce greșesc medicii, psihologii, pro­ fesorii ș.a. care nu se bucură de mare autoritate în colectivul lor. Aici își declară imediat profesiile. La început ei adună un grup înjur, dar lipsa de competență e lipsă de competență. După o vreme oamenii inteligenți se îndepărtează de ei, activul grupului nu poate organiza tot și în grup o să apară disensiunile, iar asta deja începe să vă otrăvească și dumneavoastră concediul. Uite, atunci treceți la conducere. Pentru asta trebuie să formați acele scopuri a căror soluționare se află în cadrele competențelor dumnea­ voastră. Organizați culegere de plante medicinale, un concert de amatori, 319

un joc de volei, un training psihologic ș.a.m.d. Lucrul cel mai important e ca acum dumneavoastră să vă aflați la cel mai înalt nivel de competență. Stați liniștit, fără niciun efort calitatea de lider va trece la dumneavoastră. In grup imediat se va institui acea ordine pe care o doriți.

2.

Cum atrageți grupul de partea DUMNEAVOASTRĂ

Ați primit o promovare și ați devenit figura principală. Cum se com­ portă de regulă conducătorii mână-forte (adică proști) sau care nu sunt fa­ miliari cu psihologia conducerii? Imediat încep „transformări revoluționare" și taie atâtea lemne, că și anul viitor vei avea din belșug. Și nu e vorba că sunt specialiști proști. Dimpotrivă. Dar, dacă nu știu legile conducerii și princi­ palele sarcini ale conducătorului, despre care am vorbit mai sus - protecția graniței exterioare mari, conducerea procesului de grup, selecția cadrelor, repartizarea bunurilor materiale ș.a.m.d. -, intră în conflict cu conducăto­ rii organizațiilor aflate în legătură și cu subordonații care s-au obișnuit cu un alt fel de abordare. încep conflictele. Aici pot fi trei variante de final. Prima variantă. Ca urmare a conflictelor tot mai dese, sănătatea con­ ducătorului are de suferit și, după câțiva ani de asemenea conducere ner­ voasă, după un infarct miocardic sau o hemoragie cerebrală, va fi scos la pensie pe caz de boală, deși întreprinderea a avansat sensibil în timpul con­ ducerii sale. Când iese la pensie, parcă se întremează, continuă să sufere după serviciu, dar, din punct științific, aflat într-o stare nevrotică aproa­ pe acută, părăsit de subordonații „nerecunoscători", de elevi, uneori și de soție sau copii, moare în singurătate. Nici el, nici apropiații lui nu se gân­ desc să ceară sfatul unui psiholog sau psihoterapeut. Dacă cei din urmă se duc la el când încă se află în fotoliul de conducere și-și prezintă serviciile, sunt, desigur, refuzați.

A doua variantă. Se îmbolnăvește, dar nu foarte grav și destul de repe­ de. Lucrurile se rezumă la un atac de stenocardie, la tulburări temporare ale circulație sanguine cerebrale, ulcerul nu apucă să devină cancer, atunci încă mai are o șansă să ajungă la timp la un psiholog calificat sau psihoterapeut 320

de la care va învăța psihologia conducerii și va rămâne în funcția de con­ ducere. Atunci își întărește sănătatea și, probabil, o să promoveze și mai mult la serviciu. Despre un asemenea caz am scris în capitolul Aikidoulpsi­ hologic. F., un tânăr director de sovhoz, într-un termen destul de scurt al unei conduceri de succes, și-a stricat așa de repede relațiile cu șefii, dar și cu subordonații, că, cu o suspiciune de infarct miocardic și apoi cu o tumo­ ră cerebrală, a ajuns mai întâi la o clinică de terapie, apoi la neurochirurgie și abia după aceea la noi. Timp de două săptămâni am încercat să-1 conving că rădăcina bolii lui se află în incapacitatea de a conduce, că trebuie să stu- dieze psihologia conducerii. Jar când și-a însușit-o, a scăpat repede de toate bolile. Acum e înfloritor și, lucrul cel mai important, e liniștit în sinea lui. E mare păcat că multe cursuri de perfecționare a calificării de condu­ cere au un efect nesemnificativ, și nu pentru că profesorii de acolo ar avea o calificarea scăzută, ci pentru că timpul cel mai important este consacrat unor probleme cu caracter pur economic. Psihologiei conducerii i se acordă numai câteva ore. Aici se poate face numai o trecere în revistă a problemei. Mai mult, figurile principale, care deja au obținut tot ce doreau să obțină, recunoscând verbal importanța acestei chestiuni, nu se schimbă profund și continuă să conducă după fostele metode voluntariste. Am fost prezent odată la întâlnirea primarului nostru cu intelectualii, ziariștii și oamenii de afaceri din oraș și, în numele intelectualilor, mi-am manifestat disponibi­ litatea de a participa la pregătirea psihologică a conducătorilor din orașul nostru. în cuvântul final primarul mi-a susținut intervenția și a remarcat că a studiat psihologia conducerii la Universitatea din Cambridge. Pentru a sublinia faptul că este la curent, a spus că există trei tipuri de forme de comunicare - binevoitoare, agresivă, sub forma unei agresiuni ascunse, și a promis ajutor de tot felul. Trebuie să spun că am fost înaripat. Nu știu ce m-a reținut, dar nu m-am dus imediat în audiență la el. In curând a fost dat jos și a devenit președintele asociației întreprinzătorilor. Chiar m-am bucurat. Am crezut că, în această funcție concretă, mă va susține mai bine. M-am dus în audiență la el cu o carte de-ale mele care tocmai apăruse, dar după trei minute am înțeles că n-am ce face cu el. Tot ce spusese înainte erau numai cuvinte. Credea că toate astea sunt bune pentru străini, iar pen­ tru eforturile noastre nu au efect, adică dispunea de terminologia de speci­ alitate, dar rămăsese în suflet uh autocrat, deși nu-și dădea seama de asta. 321

A treia variantă. Conducătorul este îndepărtat înainte de a se îmbol­ năvi. Din păcate, dacă nu se îmbolnăvește, după îndepărtare devine un in­ trigant. Obișnuit cu puterea, nu se poate dezbăra de ea. Scrie reclamații la toate instanțele superioare și în felul acesta își realizează ambițiile. Știu un locotenent-colonel care, în urma unui conflict de serviciu, a fost degradat. A început să-și caute dreptatea. In curând a fost dat afară din armată. Asta s-a întâmplat în anul 1980. Și acum este în conflict. Dar ce obține? Un mic adaos la pensie și conferirea gradului de colonel. Și asta pe calea amenințărilor. Primește satisfacție pentru că le rostește nume­ le persoanelor cu rang înalt cărora li se adresează în petițiile sale. Acum a ajuns deja la ministrul apărării și în curând va începe atacul împotriva președintelui. Starea lui de spirit e mereu iritată-furioasă, se simte încon­ jurat de dușmani și e tot timpul ocupat. Dacă ar fi rămas în armată, lucrul cel mai important l-ar fi obținut - ar fi fost colonel. Dar așa, a ajuns cu petițiile până la președinte. Când i-am propus să renunțe la agitația asta și i-am spus că cincisprezece ani ar fi putut să se ocupe de treaba lui și să-și rezolve toate problemele, a negat categoric. Doar era pe picior de egalita­ te cu președintele! Ce sper eu, dragi conducători? Mulți dintre voi aveți pe rafturile bibliotecii din cabinet literatură co­ respunzătoare, dar după stilul comunicării dumneavoastră mi-am dat sea­ ma că nu ați citit-o sau, dacă ați citit-o, nu v-ați însușit informațiile din ea. Dar uite, atunci când o să vă îmbolnăviți sau o să faceți depresie, poa­ te o să vă fie clar că trebuie să acționați, și cartea asta e un instructaj. Iată ce sper eu. Așadar, sunteți figura principală. La întâlnirea cu angajați! care se află în subordine directă le spuneți câte ceva despre dumneavoastră și despre planurile pe care le aveți cu privire la activitatea comună. Neapărat trebu­ ie să menționați și situația familială și pe cea materială. Atunci poate veți reuși să ascundeți câte ceva, mai mult, veți face economie de timp de lu­ cru pentru angajații care discută despre dumneavoastră. Dacă lucrurile nu sunt arzătoare, rugați ca o vreme să conducă ad­ junctul, iar dumneavoastră doar observați. Lucrul acesta este necesar pentru diagnoza structurii grupului, evidențierea grupurilor informale și a verigilor slabe. Așa cum se știe, rezistența lanțului este determina­ tă de rezistența verigii slabe. Mai departe trebuie să găsiți contact și să 322

îmbunătățiți relațiile cu liderii grupurilor informale. Apoi ocupați-vă de veriga slabă. Toate acțiunile dumneavoastră vor fi cunoscute de întreg co­ lectivul. Când ajungeți la ultima formațiune, n-o să mai fie nevoie să faceți observații. Abia după aceea puteți aduna tot colectivul și propune programul co­ rectat. E de dorit ca ideile dumneavoastră să fie prezentate de către condu­ cătorii subdiviziunilor și de liderii grupurilor informale. Nu mai e nevoie de argumentare suplimentară pentru indicația de a nu intra în niciunul dintre grupurile informale, așa încât conducerea să nu treacă la liderul -unui astfel de grup. ; Ați remarcat că tot timpul vorbesc despre gradare. Atunci lucrurile vor merge repede. Chiar și "propriile dispoziții trebuie aplicate lent, pen­ tru că oamenii s-au deprins să înfăptuiască vechile programe. Ele au in­ trat în Părintele lor, au căpătat un caracter automatizat. Ca ilustrare vreau să dau un exemplu. Un antrenor principal de la o echipă de fotbal avea obiceiul să schim­ be dispozițiile uneori cu câteva minute înainte de începerea jocului. Ele erau simplu de înfăptuit, și totuși, nu erau realizate. Antrenorul țipă, în­ jura, era nemulțumit. De ce nu erau îndeplinite dispozițiile? Jucătorii erau pregătiți de joc într-un anumit mod și nu se puteau schimba imediat. Se ajunsese până acolo încât ei nu mai puteau să joace ca înainte, dar nici nu învățaseră să joace ca acum. Când antrenorul a înțeles asta, a încetat să mai acționeze așa.

3.

Cum DAȚI JOS UN ȘEF

De regulă, când apare nemulțumirea față de un șef, se scrie o cerere la instanțele superioare, vine o comisie, verifică activitatea instituției. Face observații. Totul rămâne pe loc. Vreau să remarc imediat că, dacă șeful e la locul potrivit, prin activita­ tea dumneavoastră nu veți face decât să-i consolidați poziția. Vreau să mai reamintesc că incompetența nu este o bază pentru o demitere. Reclamațiile la instanțele superioare de regulă nu au succes. Haideți să ne gândim de ce. Funcționează legile ierarhiei și legile psihologiei. Legile ierarhiei sunt legate de sentimentul părintesc. Subordonatul meu e ca și copilul meu. Iar 323

când oamenii se plâng de el, în subconștient mă pun de partea lui. în con­ formitate cu legile psihologiei, când un om este atacat, eu îl apăr (aduceți-vă aminte de triunghiul destinului - fiecare Victimă își găsește Mântuitorul). Aici funcționează legea identificării. Deși nu am fost călcat de mașină, sunt indignat de șofer, căci inconștient mă pun în locul victimei (doar aș fi putut să fiu eu în locul ei!). Insă, odată l-am salvat pe om, mi se formează față de el niște senti­ mente părintești, îmi devine mai apropiat. Orice medic poate remarca asta. E foarte plăcut să întâlnești un om pe care l-ai salvat. Și cu cât a fost mai grea starea bolnavului, cu cât s-a depus mai mult efort pentru a-1 reface, cu atât, din punct de vedere psihologic, îți devine mai apropiat. Iată de ce asemenea reclamații repetate sunt și mai ineficiente. Când încearcă să-l dea jos pe șef, subordonații creează o „opinie co­ lectivă", comunicând informație negativă despre el celor cu o funcție egală lui. Dar aceștia din urmă îl apără. Aici acționează mecanismul identifică­ rii: și ei se luptă cu subordonații lor. Sunt puțini cei care se gândesc că, dacă vrei să-ți dai jos șeful, trebu­ ie să-l... lauzi. Pentru că, dacă-1 critici, atunci trebuie să-l critici pe șeful șefului, care-i pune celui din urmă obstacole, nu-1 lasă pe el, un om pro­ gresist, să facă tot ce a gândit. Șeful trebuie să fie lăudat față de cei cu o funcție egală cu a lui. Fie că lucrurile merg bine sau nu în grup, cu o ase­ menea abordare șeful va căpăta dușmani mai puternici decât dumneavoas­ tră. E adevărat, dacă lucrurile merg bine, prin activitatea dumneavoastră de îndepărtare a șefului îi veți face o reclamă frumoasă. Și acum gândiți-vă, care va fi reacția celor în fața cărora îl lăudați pe sef? Șeful de mai sus nu-1 va crede niciodată pe șeful dumneavoastră că nu a organizat campania prin care e susținut. Cei care au aceeași funcție cu șeful dumneavoastră îl vor invidia că este iubit de subordonați. La următoarea ședință unul dintre ei va lua cuvântul și va spune că lucrurile în subdivi­ ziunea dumneavoastră merg prost, fiindcă șeful și-a scăpat de sub control subordonații. Adică pe dumneavoastră. Câteva luni de muncă susținută și șeful va fi înlocuit. Față de dumneavoastră nu va fi nicio pretenție. Doar l-ați lăudat cum ați putut! Dar, de fapt, cel mai bine e să nu consumați timpul pentru asemenea lu­ cruri, ci să vă ocupați de sine, de creșterea personală și profesională. Atunci 324

când nu are loc, planta nu se poate muta în alt loc și depinde de grădinar. Doar puteți pleca de la acel loc de muncă care vă împiedică dezvoltarea, iar în zilele noastre puteți să aveți un loc de muncă în propria întreprindere. Numai că trebuie să plecați atunci când șederea în grupul respectiv devine o frână pentru creșterea personală, nu din cauza relațiilor conflictuale. Dimpotrivă, dacă relațiile sunt conflictuale, trebuie să rămâneți în grup până ce vor fi clare mecanismele conflictului și el nu va fi epuizat. Dacă acest lucru nu se face, la noul loc de muncă conflictele sunt inevita­ bile, pentru că, în principiu, legile comunicării funcționează peste tot la fel. Scenariul dumneavoastră'nu s-a schimbat, iar într-un alt loc veți juca aceeași tragedie.

Cine

unde se află

Aș vrea să-mi spun părerea despre particularitățile colectivelor în care am intrat și cu care a trebuit să am de-a face. Ca și înainte, pur și simplu îmi exprim opinia și nu insist pe faptul că este adevărul suprem. O să vorbesc aici despre experiența mea de lucru cu aceste colective nu ca să-mi aflați biografia, ci ca să puteți decide în ce măsură sunt demn de încredere atunci când expun unele teme. Uneori va fi o privire dinăuntru, alteori din afară. O să observ că privirea din afară surprinde uneori lucruri cu care membrii grupului s-au obișnuit deja, nu le mai văd, dar care aii totuși o importanță decisivă. Nu sunt excluse unele repetiții. Cel mai bine cunosc colectivele medicale, destul de bine pe cele militare: totuși, am în spate șase ani de lucru în efectivele armatei în calitate de medic-șef al unității. Desigur, nu am fost fruntaș, dar de re­ gulă soldații vin la punctul militar cu toate plângerile, nu au unde să se ducă. Doi ani fiul meu cel mare a fost soldat și l-am vizitat. In cali­ tate de profesor am lucrat o vreme la catedra de psihologie militară la Academia Militară Superioară. Episodic a trebuit să consult militari în spitale militare. Cred că mă pricep la pedagogia universitară. Zece ani am predat studenților, în ultimii douăzeci de ani am lucrat la faculta­ tea de perfecționare a medicilor. Presupun că puteți să-mi ascultați opi­ nia când vorbesc despre colectivele sportive. Și eu am participat cândva la concursurile de haltere. Deja fiind psiholog sportiv, am participat la competiții de tenis de masă. Ca psiholog sportiv am consiliat echipe de fotbal și handbal care pe atunci jucau în prima ligă, am pregătit spor­ tivi individual (am în vedere pregătirea psihologică) pentru a participa 326

la campionatele naționale, europene și mondiale. Am dat de asemenea consultații la fabrici, bănci, asociații de construcții și edituri. Cu școala medie am legături destul de strânse. Zece ani de studiu ai mei, cinci­ sprezece în care au învățat acolo copiii mei. In timpul studiilor lor și mai apoi am avut discuții și cursuri în fața părinților, profesorilor. Am avut seminare pentru profesori. Mulți pacienți de-ai mei au fost elevi,. părinți și profesori, ale căror boli, într-un fel sau altul, erau legate de influența traumatizantă din punct de vedere psihologic a școlii. Acum în unele școli lucrează ca psihologi elevii mei, așa că în expunerea mea folosesc informații și concluzii ale lor. Timp de un an am predat psi­ hologia la școală. în ceea ce privește familia, am sărbătorit deja nunta de argint. Am doi băieți mari pe care, la vremea respectivă, i-am stricat și eu, fără să-mi dau seama, dar, în oarecare măsură, i-am ajutat să se îndrepte după ce am în­ ceput să mă ocup de activitatea de psihocorecție și psihoterapie. Aici, cred, experiența mea e cea mai importantă și, dacă am putere, o să scriu când­ va o carte despre educarea și reeducarea copiilor. Am elaborat o reprogramare a scenariului, ale cărei baze sunt prezentate în prima parte a acestei cărți. Și acum o mare parte a activității de tratare e consacrată corectării relațiilor familiale și sexuale.

1. Instituțiile de tratament

Să mă ierte colegii că dezvălui „tainele" atelierului. Dar în principal vorbesc despre munca mea și a elevilor mei. Și după ce au râs de medici unii reprezentanți ai mass-media, acuzându-i de lucruri de care nu noi suntem vinovați, cred că o privire critică din interior va atrage atenția oa­ menilor serioși și profesioniști asupra dificultăților noastre. Se știe foar­ te bine că sănătatea omului depinde doar în proporție de 10% de starea de fapt din medicină, dar trebuie ascultată vocea noastră. Doar ne aflăm în vârful copacului stării de rău și vedem rădăcinile educației monstruoase, trunchiul terorizării la vârste mici, ramurile conflictelor și crizelor din pe­ rioada maturității si fructele bolilor. Astfel, dacă nu sunt bune, relațiile dintre medici și pacienți pot duce la urmări clinice serioase. In literatura medicală există problema iatrogeniei. De regulă se dau exemple când niște cuvinte nechibzuite ale medicu­ lui duc la dezvoltarea unei tulburări nervoase serioase. Un laborant a pus din greșeală pe radiografia unui bolnav de cancer numele altui bolnav. Când a aflat că e suspectă de cancer la plămâni, bol­ nava a făcut o criză nervoasă puternică și, deși neînțelegerea s-a rezolvat, bolnava a suferit încă mulți ani de nevroză obsesivă, lucru despre care a scris cu indignare unul dintre ziarele centrale în anii aceia. Medicii au fost pedepsiți exemplar, dar autoritatea lor în problema identificării bolii a scă­ zut în toată tara. Si la noi, în instituțiile medicale, multi bolnavi neliniștiți dădeau bătăi de cap medicilor, dar lucrul cel mai important este că ei s-au aflat o mare parte de timp într-o stare de neliniște serioasă. Dacă un jurnalist nu ar alerga după senzații și ar cunoaște starea rea­ lă a lucrurilor, ar vedea și partea cealaltă a problemei. Desigur, laboranta a dat dovadă de o neglijență strigătoare la cer și trebuia să fie pedepsi­ tă. Dar mai este o parte a conflictului - personalitatea bolnavei. Era o persoană neliniștită, suspicioasă, pentru care acest episod a fost ultima picătură. Daca nu era această întâmplare, ar fi fost altceva care i-ar fi provocat aceeași formă de nevroză. Doar rădăcinile nevrozei coboară în copilărie. Și nu este numai opinia mea. Afirmația aceasta a fost demons­ trată de S. Freud, A. Adler, K. Horney, E. Berne, V.M. Miasișcev și de mulți alții. Dar toată critica este îndreptată împotriva laborantei, me­ dicului radiolog și a medicului-șef. Statul, școala și organizațiile sociale care nu i-au învățat pe părinți să-și educe corect copiii, chiar și părinții rămân nebăgați în seamă. 328

A fost luată în vizor și psihiatria mea dragă. însă devieri de la acti­ vitatea profesională au manifestat numai acei psihiatri care au îndeplinit comanda specifică a aparatului de partid și de stat. Cea mai mare parte a psihiatrilor acționau în conformitate cu calificarea lor și erau guvernați de propria conștiință. însă umbra a căzut asupra tuturor. Acum este îngreu­ nată internarea unor bolnavi psihici cu comportament periculos. Nu e ex­ clus ca lor să le cadă victimă și jurnaliștii... Odată am făcut studii asupra stării psihice a bolnavilor într-o clinică de chirurgie condusă de un chirurg de clasă mondială, profesorul Vădim Ivanovici Rusakov. Și ce s-a constatat? La nivel subconștient neîncredere în medic, mulți bolnavi se temeau să comunice cu el, deși, în mod conștient, manifestau respect față de medic și chiar ei îl aleseseră. Pregătirea psiho­ logică a unor asemenea bolnavi înainte de operație a contribuit la un curs mult mai bun al stării de după operație. Din păcate, adesea sunt încălcate relațiile dintre medici. Uneori șeful de secție îl ceartă pe medicul curant în prezența pacientului, subminând în ochii lui atât autoritatea medicului curant, cât și pe cea proprie. Iar dacă autoritatea medicului curant e foarte mare, atunci numai pe a sa. însă cel mai important lucru este că în acest caz la bolnavi crește nive­ lul de neliniște. Adesea sunt încălcate relațiile dintre medic și asistentă. Și acest lucru are o influență negativă asupra stării pacientului. Acesta are dificultăți în aprecierea calificării lucrătorului medical. Adesea pacientul îl apreciază după căldura sufletească ce vine de la el. De regulă, pacientul primește o căldură sufletească mai mare de la sora medicală. Nu trebuie să vă explic a cui autoritate scade când medicul o ceartă pe sora medicală față de care pacientul are o părere bună. Iar dacă scade autoritatea medicului, neliniștea bolnavului se accentuează. Nu e deloc studiat procesul de grup care are loc printre bolnavi. Din păcate, aici lucrurile sunt pierdute total din vedere. Discuțiile pacienților și acțiunile antiliderilor au uneori o influență decisivă asupra destinului pacientului. Iată un exemplu luat din practica terapeutică a clinicii lui V.L Rusakov. A venit la tratament un bolnav cu strictură de uretră (o îngustare a cana­ lului urinar, drept care urinarea e îngreunată sau imposibilă). înaintefusese

329

tratatfără succes în multe spitale din țară. Când a venit la tratament in cli­ nica lui V.I. Rusakov, a spus bucuros în salon că acum se va face bine repe­

de. Prima etapă a operației a decurs cu succes. O aștepta liniștit pe a doua,

dar unul dintre bolnavi a spus: „Te bucuri degeaba! O să maifaci încă zece!“ Bolnavul s-a tulburatfoarte tare. A avut o criză vegetativă. Criza a trecut. Operația a avut loc cu succes, dar afăcut o nevroză obsesivă cu teamă de alte

crize. Nevroza decurgea așa de urât, că pacientul a fost calificat cu grupa a doua de invaliditate și numai un tratament îndelungatfăcut cu unpsihote-

rapeut l-a ajutat să scape de ea. Acum, când în clinică există ajutorpsihologic, nu se mai întâlnesc asemenea cazuri.

Din păcate, ajutorul psihoterapeutic e prost organizat chiar și în unitățile medicale. Experiența noastră, descrisă mai sus, ne-a permis să lichidăm aproape toate cazurile de iatrogenie. O să dau un exemplu de influență pozitivă asupra pacienților din par­ tea activității psihologice. La noi a venit o pacientă care prezenta des stări de hipersomnie. A ador­

mit în secția noastră, fapt care a stârnit neliniștea pacienților.

Am avut o discuție cu pacienții. Aufost liniștiți, li s-a spus că bolnava se va trezi neapărat. Dar, dacă e săfim sinceri, pe atunci încă nu știam cum să o tratăm. Iar când nu știi ce săfaci, te duci la bibliotecă. Trei zile de căutări

asidue au dat rezultate pozitive. Intr-o carte publicată în 1911 era descris un procedeu de tratament cu ajutorul căruia, în cinci minute, am reușit s-o tre­

zim pe bolnavă dintr-un somn de cinci zile. Bucuria afost generală, fiindcă

pacienții au participat activ la îngrijirea bolnavei, când ea dormea. Trebuie remarcat că, după acest caz, starea multor pacienți din secție s-a îmbunătăți vizibil.

O mare importanță în însănătoșirea bolnavilor o are starea psihică a rudelor, între care are loc de asemenea un proces de grup. Și acest lucru trebuie luat sub control. De aceea discutăm regulat cu rudele bolnavilor și încercăm să facem acest lucru cu toți. în primul rând, este folosită influența emoțională benefică a rudelor una față de alta, iar mai apoi și asupra bol­ navilor. în al doilea rând, se face economie de timp. Doar rudele neliniștite încearcă să se vadă cu medicul cât mai des și cât mai mult. 330

2. Instituțiile pedagogice Școala Modelul relațiilor interpersonale seamănă cu cel pe care l-am întâlnit în unitățile > medicale.

Figura 3.3 Din păcate, școala noastră încă mai lucrează pentru copiii de nota 6, frecvența este obligatorie, prestigiul profesiei de profesor este scăzut, iar salariul mic. Iată de ce niciun elev nu se identifică cu profesorul, iar lă in­ stitutul pedagogic oamenii se duc doar ca ultimă variantă. Lucrul permanent în atmosfera de forțare a elevilor de a căpăta cunoștințe formează un portret extrem de tipic al profesorului, aflat într-o stare de furie continuă, de care nici măcar nu-și dă seama. Dar după un asemenea portret recunoaștem fără greș un profesor în orice situație. Nevrozarea corpului profesoral atinge gradul cel mai înalt. Cercetările de masă au demonstrat că la profesori se observă până la 400 de reacții nevrotice pe an. Asta înseamnă că, de două, trei ori pe zi, alteori mai des, profesorul fie își descarcă furia pe elev, fie plânge uneori într-un colțișor sau se gândește la situația fără de ieșire a stării sale, fie continuă să-și de­ monstreze mental justețea în fața șefului, iar toate astea îl îndepărtează de muncă. Puteți întreba de ce două, trei ori? Păi din cele 365 de zile din an luați concediul de două luni, zilele libere, iar, dintre profesori, pe cei care în general nu au reacții nevrotice, pentru care activitatea pedagogică e o bucurie. Așa rezultă că un profesor nevrozat are două, trei reacții ne­ vrotice pe zi. 331

De fapt, profesia de profesor poate aduce mare bucurie. Un ajutor în acest sens poate veni de la psihologia conducerii. Toate grupurile și proce­ sele psihologice descrise mai sus pot fi observate în clasă. Am vorbit deja despre metodele de lucru cu antiliderul. Unele dintre ele au fost elabora­ te chiar de profesorii care au făcut pregătire psihologică în centrul nostru. Astfel, un profesor de desen, când arăta în clasă reproduceri ale unor tablouri, nu numai că povestea despre valoarea artistică, dar îi ruga pe elevi să aprecieze valoarea produselor din naturile moarte sau a toaletelor purtate de femeile frumoase. Copiii se uitau mult timp la tablouri și se obișnuiau cu frumosul. La lecții era o atmosferă creativă. A dispărut nevoia de a țipa. Iar pe antilider profesorul l-a făcut centrul atenției din clasă. Așa, de exemplu, îl punea în fața elevilor și ruga toată clasa să încerce să-1 deseneze. Din păcate, marea majoritate a elevilor, chiar și cei din clasele mari, adesea nu au nicio idee despre ce vor face în viață. Băieții ridică nedumeriți din umeri, fetele spun că ar vrea „să găsească un om“. Nu să devină oameni, ci să caute un om! Să se ascundă în spatele soțului! La consultație vin adesea (sau sunt aduși de părinți) adolescenți în stare depresivă. Sunt deja dezamăgiți de viață, nu văd nicio perspectivă și vor­ besc despre lipsa de sens a existenței viitoare. Se poate spune că la școală grupul de studiu și carieră e destul de mic. In cel cultural-distractiv intră o mare parte dintre elevi. Același lucru se poate spune și despre grupul alcoolic-sexual (în clasele mici membrii lui sunt cei care tulbură ordinea). Din păcate, la școală psihologii se ocupă adesea de diagnosticare, de testare. Dar cel mai bine ar fi să se pună preț pe activitatea de training. Avem o experiență pozitivă de lucru, dar numai atunci când în grup vin oameni de bunăvoie, iar scopurile sunt extrem de clare. Așa e, de exemplu, cu pregătirea pentru serviciul militar. Tematica: cum să scapi de umilințele din armată. Sunt populare școlile de frumusețe pentru fete ș.a.m.d. Iată un exemplu de discuție cu o fată care era dezamăgită de viața personală. Fata avea 16 ani. La consultație a adus-o mama. în ultima vremefata începuse săfie iritată, de nestăpânit, frecvența școlară scăzuse, îi înfrunta pe părinți și pe profesori. La consult afost încordată și disprețuitoare. Toată

înfățișarea ei parcă spunea: „Vă știu eu pe voi! Și tu o să mă înveți acum să

332

trăiesc!" în timpul discuției am reușit să clarificfaptul căpentru ea învățătura

era neinteresantă, nu avea planuri de viitor, prietenii erauprimitivi, părinții

o enervau. Cu prietenul, un bărbat căsătorit, care ii promisese că o să divorțeze de soție și se căsătorește cu eâ când va împlini 18 ani, relațiile deveniseră ne­

clare în ultimul timp. Se crease impresia că el vrea s-o părăsească. Fata era

dezamăgită de viață și iubire.

Eu: Deci ești dezamăgită de iubire. Dar cum înțelegi tu iubirea? Ea: Iubirea este atunci când cineva te înțelege. Eu: Și ce mai aștepți de la iubit?

Ea: Ei, săfie inteligent, frumos, să nu-țifie rușine să ieși cu el în socie­ tate, săfîe un interlocutor interesant...

Eu: Probabil, și să câștige bine? Ea: Desigur!

Eu: Da, vrem mult. Dar tu ce îi poți da iubitului?

Ea (puțin tulburată): Ei, nu știu... Eu: E adevărat, eu înțelegpuțin altfel iubirea. Iubirea este un interes ac­

tiv pentru viață și dezvoltarea obiectului iubirii. Hai săfacem acum un mic experiment. Ți-ar plăcea un tânăr care, în cele din urmă, ar atinge o poziție

ca a mea? Imaginează-ți că sunt cu 35 de ani mai tânăr. Pe atunci înfățișarea mea era în ordine, cred că nu suntprost, câștig bine și sunt un interlocutor des­ tul de interesant, chiar țin cursuri și scriu cărți. Nu ți-e rușine să apari cu mine

în societate. Ți se potrivește un asemenea cavaler?

Ea: Da. Eu: Dar ce poți să-mi dai?

Ea: Păi ce vă trebuie?

Eu: Să-mi redactezi lucrările, săfaci traduceri, să întâmpini musafirii, inclusiv din străinătate. La recepții și conferințe să-mi spui cu cine ar merita să încep o colaborare. în momentele de odihnă săjoci cu mine tenis sau șah. Să

urmărești literatura periodică. Ea: Nu știu săfac nimic din toate astea.

Eu: Prin urmare, nu poți săfaci nimic pentru a corespunde nivelului și

educației mele, adică nu poți să mă iubești. Rezultă un singur lucru, că tu nu-mi poți oferi decât trupul tău. Ea: Păi astea sunt deja prostii!

Eu: Uite, vezi, până și asta îmi refuzi. Dar, la drept vorbind, nici de tru­ pul tău nu am nevoie. Cred că nici la sex nu prea tepricepi. Trebuie să înveți, să

333

tot înveți!Așa că uite, fără îndoială, cavalerulpe cal alb va veni cu siguranță, dar nu te va lua pe tine în viitorulfrumos.

Ea (căzândpe gânduri, oarecum tulburată). Deci rezultă că e cam devre­

me să vorbesc despre iubire? Doar nu pot să-i dau nimic cum se cuvine per­ soanei iubite!

Eu: Corect! Ești ofată inteligentă! Ea: Și atunci ce săfac?

Eu: Gândește-te! Ea: Rezultă că trebuie să învăț să iubesc! Dar ce săfac cu sexul?

Eu: Nu vreau săfac morală. Fă cum știi. Dar cred că, dacă începi să înveți să iubești, n-o să-ți mai ardă de sex. Doar trebuie să ajungi o bună profesio­

nistă într-un domeniu de activitate, să înveți limbi străine, să ai bune mani­

ere, să înveți săjoci tenis, șah ș.a.m.d.

Fata a plecat oarecum abătută, dar deja este un an de când vine în gru­ pul de creștere personală. Problema pe care a pus-o a încetat să mai fie ac­ tuală: fostul ei prieten îi apărea acum ca un om primitiv. Astăzi e studentă la facultatea de psihologie a universității. La școală, printre elevii din clasele mici e un grup mare care ar putea fi numit „de chiulangii". In clasele a șaptea, a opta acesta devine grupul alcoolic-sexual, iar puțin mai târziu, alcoolic-toxicoman-sexual. în acest grup nu sunt numai elevi proști. Printre ei sunt mulți Evgheni Oneghin, se plictisesc să se țină după cei de nota patru și energia neconsumată o fo­ losesc petrecând timpul în aceste grupuri, care adesea încep să aibă un ca­ racter antisocial. Uite cum descrie aceste grupuri psihiatrul A.E. Liciko. Grupul poate deveni sever reglementat, cu un lider permanent și un rol fix pentru fiecare membru al grupului, se creează o ierarhie soli­ dă relațiilor dintre membrii grupului (unii protestează, alții se supun). Conducătorul își câștigă locul în luptă cu alții, izgonindu-i din grup pe cei pe care nu reușește să-i supună. Are și un Câine de pază, de regulă un adolescent cu forță fizică mare, cu puțin intelect, prin pumnii căru­ ia liderul ține grupul supus, există un antilider care visează să ia locul li­ derului, există „locotenenții" care protestează față de tot ș.a.m.d. Adesea un asemenea grup are un teritoriu păzit cu grijă de intruziunea străini­ lor, colegi de aceeași vârstă, mai ales de cea a membrilor grupurilor simi­ lare cu care se află în luptă. Componența grupului este destul de stabilă. 334

Primirea noilor membri este însoțită adesea de încercări și ritualuri deo­ sebite. Sunt descoperite înclinații spre un simbolism în interiorul grupu­ lui - semne convenționale, limbaj propriu, porecle, semne distinctive pe haine. Asemenea grupuri sunt formate din adolescenți de sex masculin și vârstă medie și mare. Grupurile libere de adolescenți fac parte dintr-o altă categorie și se deosebesc printr-o împărțire mai puțin clară a rolurilor și lipsa unui lider permanent. Rolul lui e îndeplinit de diverși membri ai grupului în funcție de interesele pe care le au atunci adolescenții. Componența grupului e in­ stabilă - unii pleacă, alții vin. Viața grupului este minim reglementată, nu există cerințe clare pe care trebuie să le îndeplinești pentru a adera la grup. Grupurile descrise mai sus sunt de regulă numeroase, dacă proce­ sul de predare din școală e neinteresant și copiii nu văd rostul învățăturii. Instabilitatea ultimului grup permite, dacă se cunoaște bine procesul de grup, ca acești copii să fie înclinați spre învățătura serioasă, pentru că aici nucleul nu este un lider, ci un hobby. Iar acestea pot fi numeroase. Pasiunile intelectual-estetice sunt legate de interesul profund pentru materia însăși (muzică, desen, artă ș.a.m.d.). Tot aici intră și înclinațiile spre invenții, construcții, scrierea de versuri. Pentru cei din jur asemenea ocupații pot părea inutile și chiar ciudate. Dar pentru copii sunt extrem de importante. Uneori le e indiferent cum îi privesc alții, alteori încearcă să-i atragă pe cei din jur în pasiunile lor. Mi-a fost adusă la consult o fată de 16 ani cu suspiciune de schizofre­ nie. Era așa de pasionată de cântărețul de muzică ușoară Bogdan Titomir, că formase chiar un grup de 60 de adolescente. Au adunat toate înregistră­ rile cântecelor interpretului, știau unde face turnee. In același timp aveau cunoștințe și despre multe curente ale muzicii ușoare. Clienta mea (nu pot să-i spun „pacientă") a început să corespondeze cu cântărețul. Știind că nu e căsătorit, intenționa să facă cunoștință cu el în timpul turneelor și să încerce să se căsătorească cu el. Râvna acestei pasiuni a dus la faptul că a consacrat acestei ocupații tot timpul, în detrimentul învățăturii, odih­ nei și altor distracții. Desigur, toate acestea i-au pus în gardă pe părinți. Eu, în loc de critică, i-am propus să o ajut în tentativele de a se căsători cu Titomir și i-am propus să-și însușească psihologia practică. In timpul cursurilor orizontul ei s-a lărgit așa de mult, că mai târziu vorbea zâmbind despre pasiunile anterioare. Pur și simplu am aplicat un procedeu cunoscut 335

în psihoterapie, acela de a trece de partea pacientului, pentru ca mai apoi să-i deturnăm acțiunea. Sunt grupuri organizate în jurul unor pasiuni corporal-manuale. Elevii încearcă să-și întărească forța, rezistența, să capete abilitate, anumite price­ peri sau deprinderi manuale. In asemenea cazuri se duc să lucreze în secții de sport, cercuri de creație manuală, de automobilism ș.a.m.d. Unii adolescenți își petrec timpul într-o căutare neobosită de informație nouă, ușoară. Au nevoia permanentă de contacte superficiale care le per­ mit să facă schimb de asemenea informații. Când au apărut sălile video, au devenit un flagel pentru școală. Mulți adolescenți își pierdeau tot timpul cu vizionarea unor filme de luptă, erotice, de groază ș.a.m.d. Contactele și cunoștințele sunt, de preferat, la fel de ușoare ca și informația înghițită. Totul este însușit la nivel superficial și în principal pentru a fi transmis al­ tora. Informațiile primite sunt uitate ușor, nu se pătrunde profund sensul lor, nu sunt trase concluzii din ele. Pasiunile devin o cale de a evita neplă­ cerile, monotonia vieții școlare obișnuite, și pot sta la baza unor tulburări de comportament. De ce tocmai la vârsta adolescentină și tânără încep să se observe reacții de grup și procesul de grup este extrem de intens? Din păcate, există o mulțime de mituri. Despre miturile vieții sexu­ ale am vorbit deja în capitolul Vampirismulpsihologic. Aici aș vrea să vor­ besc despre încă un mit, care se numește „criza pubertății". Să deschidem manualul lui V.V. Kovaliov, Psihiatria vieții copilului. Aici sunt descrise două faze alternative ale modificărilor psihice, în primul rând de persona­ litate: negativă și pozitivă. Pentru prima fază sunt caracteristice: instabili­ tatea emoțională, dezlănțuirea, dezechilibrele stării de spirit la cel mai mic motiv, impulsivitatea, trăsăturile unui caracter demonstrativ și ostentativ al comportamentului. Sunt foarte caracteristice manifestări de personalitate contrastantă, contradictorie: o combinație de sensibilitate crescută fată de sine și răceală sau lipsă a compasiunii față de ceilalți, în primul rând față de cei apropiați, o combinație de încăpățânare, mai ales „spirit de contradicție", negativism cu o influențabilitate crescută, imitație oarbă a formelor de comportament, manierelor și exprimărilor unor „autorități", dar și „obiecte de adorație" întâmplătoare, o combinație de rușine și sfială într-o societa­ te necunoscută cu o dezinhibare de fațadă și grosolănie. Un asemenea ca­ racter contradictoriu al manifestărilor personalității și comportamentului 336

adolescenților demonstrează lipsa stabilității personalității, lipsa de coor­ donare a relațiilor dintre diferitele componente ale ei. Cea de-a doua fază a perioadei pubertății, cea pozitivă, se remarcă printr-o armonizare treptată a personalității adolescentului. Armonizarea se ma­ nifestă prin echilibrarea treptată a sferei emoțional-volitive, impulsivitate, reducerea contrastelor și contradicțiilor reacțiilor emoțional-volitive. Acum tânărul își știe deja locul în societate, apar anumite scopuri în viață. Și, în general, totul este bine. Iar dacă încă nu e bine, înseamnă că s-a îmbolnăvit. Aș vrea să nu fiu de acord cu o asemenea abordare. Sunt convins că nu ați uitat de triunghiul destinului (Hărțuitor - Mântuitor - Victimă). In cazul unei educații incorecte^a copilului în primii cinci-șapte ani de viață, sub influența educației părinților, se formează scenariul vieții. Omul de­ vine un rob al acestuia, așa cum un actor devine robul piesei. El este un om bun, dar, în conformitate cu piesa, el trebuie să omoare, să violeze, să se teamă, să fie grosolan, să se supună ș.a.m.d. Așa că uite, din punctul meu de vedere, în prima fază, negativă, ado­ lescentul încearcă să iasă din acest scenariu (doar scenariul se formează dacă educația a avut loc în stilul „mântuitorului" sau al „hărțuitorului"). De regulă adulții reușesc să-1 readucă pe adolescent în acest scenariu. Nu vreau să spun că asta se referă la dumneavoastră, dragi cititori, este ceea ce am observat în timpul activității de psihoterapie și corectare psiholo­ gică cu pacienții și clienții mei. O, dacă un colectiv de profesori ar putea face această muncă de scoatere a copiilor din scenariu, poate am avea mai puține boli și infracțiuni și nu ar fi nevoie să formăm și să extindem ser­ viciile de ajutor psihologic. Doar în Biblie se spune că trebuie să-1 pui pe tânăr pe Drum. Câteva cuvinte despre colectivul de profesori. Vă rog să nu mă judecați sever. Este o privire din afară. Aici grupul de studiu și carieră e puțin numeros. Printre pacienții mei au fost mulți pro­ fesori, dar puțini dintre ei erau mulțumiți de profesia lor și își doreau ca și copiii lor să fie profesori. Când lucrurile stau așa, e greu să-i înveți pe co­ pii. Copiii trebuie să-i iubească pe profesori, atunci vor iubi și vor învăța și materia lor. în colectivele din școli destul de numeros e grupul cultu­ ral-distractiv, care muncește numai ca să ajungă la pensie. într-o școală am făcut o activitate de corectare psihologică. Era un liceu, dar rânduielile rămăseseră cele vechi. Tentativa a fost un eșec. La 337

primul curs a venit aproape tot corpul profesoral, m-au ascultat cu mare interes, dar când a început activitatea de corectare psihologică, în care tre­ buia schimbat nu elevul, ci profesorul, grupul a început să se topească. (Așa se întâmplă mereu. Apoi, când se văd succesele celor care au rămas, gru­ pul începe să crească.) Atunci directorul școlii a refuzat serviciile noastre. A refuzat chiar în momentul în care grupul începuse să crească. Desigur, el nu a venit la training.

Universitatea Aici se pot observa de asemenea cele trei grupuri, atât printre studenți, cât și printre profesori. Printre studenți grupul de studii și carieră este mult mai numeros decât la școală. Mulți studenți merg în timpul liber la cercuri și cursuri facultative, dându-și seama că nu devii specialist în timpul activităților academice. Dar și corpul cultural-distractiv e destul de mare. Aici se pot distinge două grupări. Una e reprezentată de studenții dinfamiliile înstărite. Principalul motiv de a veni la facultate nu a fost interesul pentru specialitatea aleasă, ci succesele părinților în această specialitate. La facultatea de medicină au venit copii ai unor medici de succes, la facultatea de drept, copii de avocați, procurori, jurisconsulți, la facultatea de economie - copii de economiști. Al doilea grup e reprezentat de studenții care au interese și companii în afară. în ultimii ani acest interes e mutat în direcția afacerilor. La învățătură acești copii fac minimum de efort, dau examenele numai ca să treacă. încearcă să aibă relații bune cu profesorii, cărora le fac unele servicii legate de afa­ ceri. De exemplu, un student care face comerț cu piese de schimb pentru automobile poate găsi ușor un acces la inima profesorilor care au mașină. Acești studenți nu dau dureri de cap administrației facultății, dar nu ies specialiști buni din ei. Pentru membrii celui de-al doilea grup asta nu are nicio importanță, fiindcă ei nu vor lucra în specializarea aleasă, iar dacă o fac, sunt mai degrabă organizatori. De exemplu, după ce va termina uni­ versitatea, un student de la psihologie va crea probabil un centru psiholo­ gic, iar un student de la medicină - un spital. Dar destinul membrilor primului grup este, dacă nu tragic, atunci des­ tul de dramatic. 338

Ț, 25 de ani, estefata unui medic-șefde la un spital, a terminatfaculta­

tea de medicină. Mama i-a plătit studiile ca intern în specialitatea aleasă de

ea, psihiatrie. Prinforța destinului am ajuns conducătorul ei. Și ce am aflat? A învățat bine, datefiind aptitudinile pe care le avea. Dar toate interesele ei erau

legate de compania unor studenți și studente ca ea, care încercau să-și petreacă cât mai vesel timpul. în sfera intereselor lor intrau muzica, literatura, cinema­ tograful, petrecerile și relațiile interpersonale pe plan sexual. Chiar a reușit să

se căsătorească, săfacă un copil și să divorțeze, rămânând defapt chiar ea un copil. Când s-a înscris la studiile pentru rezidențiat și au început să apară so­

licităriprofesionale, tânăra s-a pierdut. Mai mult, continuau explicații inter­ minabile cu soțul (else caia, o ruga să vină la elș.a.m.d.), lucru care o distrăgea » * de la lucru. Dinfericire, Ț. a găsit interes pentru muncă. In urma pregătirii psihologice și a lucrului asupra propriei persoane a reușit să se reconstruiască, să crească la nivelulpersonalității. A pierdut interesulpentru explicațiile in­ terminabile asupra relațiilor cu soțul. Acum este un specialist care-și cunoaște

nivelul de competență. Putem să nu nefacem griji pentru soarta ei.

Subgrupul aceasta e instabil. Unii dintre membrii lui, dorind repe­ de succes material și dându-și seama că nu pot să ajungă specialiști și cercetători științifici, încearcă să se alipească la grupul studenților oa­ meni de afaceri. Dar aici se manifestă slaba lor pregătire psihologică și a personalității. Se dovedește că pentru afaceri e nevoie de curaj, trebuie să fii descurcăreț, iute în luarea deciziilor ș.a.m.d., lucru care nu li s-a dez­ voltat în anii în care au trăit pe spinarea părinților. In aceste grupuri în­ cep imediat să joace rolul „locotenenților", lucru care nu-i mulțumește, pentru că în familie au fost idoli. Când termină facultatea, starea lor psi­ hologică nu e de invidiat. C. estefiul unui avocat de succes. După terminarea școlii a intrat lafacul­

tatea de drept a universității. Dar acolo învățătura i s-apărut neinteresantă.

Afost atras de afaceri. A început să aibă niște succese, dar au apărut proble­ mele la învățătură. A apărut spaima înfața examenelor și, în același timp, o repulsiefață de cursuri. Manualele îi produceau greață. Mai mult, C. s-a însurat, și deloc bine.

Afacerile au început să meargă prost, iar tata a sistat donațiile, dar afost de

acordsă-l ajute dacă învață mai departe la universitate. Dar lui C. îi apăruse 339

deja dorința de a abandona facultatea. Pregătirea psihologică a avut efect.

Continuă studiile, și-a stabilit locul in viață. Dar cât s-a chinuitpentru asta!

Și încă un exemplu. Ș., student în anul al treilea la facultatea de medicină, efiul unui me­

dic cunoscut în oraș, dar, din cauza calităților personalității sale, a decis că nu

poate avea o mare bunăstare materială ca medic, așa că mai bine se ocupă de afaceri. Ș. s-a împrietenit cu studenții afaceriști ale căror câștiguri îl entu­

ziasmau și a decis să se alăture lor. A abandonat studiile, dar, pentru că îna­ inte a învățatfoarte bine, la început acest lucru nu s-a văzut în note. Tatăl,

dându-și seama de situație, s-a alarmat, dar Ș. a refuzat categoric să vină să

discute cu mine, pentru că ascultase unele cursuri de-ale mele și considera că nu are nevoie de așa ceva. Atunci l-am sfătuit pe tată să nu-l deranjeze, ci să-l

ajute în afaceri (furnizarea de clienți). Socoteala era simplă — săfii la curent cu evenimentele și, la momentul potrivit, să-l scoți pefiu din joc. Socoteala,

așa cum veți vedea mai târziu, afost bună. Colegul meu i-afăcut cunoștință fiului cu oamenii de afaceri pe care îi cunoștea, iar în vacanța de vară chiar a aranjat să lucreze la unul dintre ei, cu rugămintea de a-lpăstra acolo pe pi­

cior de egalitate cu ceilalți.

Ș. s-a liniștit puțin. Dacă înainte, judecând după discuțiile telefonice, el „făcea cornerf cu camioane,fabrici de dulciuri și de mobilă, loturi mari de uree,

mai apoi a trecut la țigări, băuturi alcoolice și bomboane în loturi mici (înain­ te erau vagoane). Pentru că tatăl nu-l ironiza, Ș. purta deschis aceste tratative

și chiar ii dădea niște indicații tatălui. Defapt, tatăl era la curent cu toate lu­

crurile și era în poziție de partener inferior. La micul dejun se împrumuta de la tată, pentru că „temporar afacerile stagnau". Ș. a părăsit afacerile după ce

afost intermediar la vânzarea unui camion de șampanie. Cumpărătorii tre­ buia să vină din alt oraș, dar Ș. nu era convins că clienții au șampanie. Ș. s-a

neliniștitfoarte tare, era nervos. Și-a dat seama ce-l amenință dacă nu apare marfa și vin cumpărătorii. Colegul meu s-a sfătuit cufiul. în cele din urmă,

a reușit să-l convingă pe Ș. să iasă din joc, să-i spună prietenului care a găsit

cumpărătorii despre îndoielile sale și să-l pună în legătură directă cu furni­ zorul, renunțând la partea lui de profit. Cumpărătorii au venit după mar­ fă, dar ea nu era acolo! Prietenul lui s-a descurcat, găsind șampanie în alt loc. întâmplarea aceasta i-afăcut o impresie atât de puternică lui Ș., că și-a

340

concentrat tot interesulpe învățătură. După ce și-a ales specializarea de uro-

log, a început săfrecventeze un cerc, săfacă gărzi. Acum Ș. terminăfaculta­ tea. Deocamdată nu se mai gândește la afaceri.

Dragii mei cititori! înțelegeți că nu sunt împotriva afacerilor. Dar acest lucru trebuie făcut profesionist. Afacerile îți iau toate forțele, gândurile și energia nervoasă, sunt un proces creator care produce satisfacție. Dar, când faci asta, nu mai poți să te ocupi serios de altceva! Și ultimul exemplu, deja tragic. Deja de un an lucrează cu mine S., ofemeie de 30 de ani. A terminatfa­

cultatea de economie, școala internațională de afaceri, cursuri de contabilita­

te și încă ceva. Dar peste tot intra in grupul cultural-distractiv și nu se îngrijea să devină om, ci să găsească un om. Lafacultate s-a căsătorit „bine *.

In ciuda

bunăstării materiale, în curând afost nevoită să-lpărăsească pe soț. La școala internațională de afaceri S. afăcut cunoștință cu un om de afaceri important care era de vârsta tatălui ei. S-a căsătorit cu el, firesc, nu din dragoste, ci din interes.

Viața nu a mers. II considera un porc nerecunoscător,făcea crize de isterie, și nici el, ca să spunem așa, nu era mulțumit de ea. Defapt, amândoi erau prea buni pentru celălalt! S. afăcut cu succes pregătire la mine, și-a dat seama că trebuie

să devină om. în timpul uneia dintre discuții a spus cu durere: „Uite, am toa­

te diplomele, dar nu pot să găsesc un serviciu, pentru că nu știu nimic * Nu știu cum se vor termina lucrurile. Acum e depresivă. Cred că se va termina cu bine,

pentru că S. și-a dat seama că, înainte de a găsi un om, trebuie să devii tu unul.

Printre profesorii de la universitate grupul de studiu și carieră e puter­ nic marcat. Sunt tineri laboranți, doctoranzi, medici care visează să devi­ nă asistenți și doctoranzi. Sunt conferențiari care visează să fie abilitați, profesori și șefi de catedră. Sunt profesori care visează să-și creeze propria scoală științifică si să devină academicieni. Pentru aceasta unii dintre ei se străduiesc să devină rectori sau prorectori, pentru a lua parte la împărțirea resurselor materiale și a-și dota cu aparatură modernă laboratoarele. Dar există și grupul cultural-distractiv. Sunt acei laboranți care și-au pierdut speranța de a deveni asistenți și doctoranzi. Sunt acei conferențiari care nu se mai străduiesc să devină profesori. Sunt profesorii șefi de ca­ tedră care nu mai năzuiesc să creeze școli științifice și pur și simplu stau 341

acolo până la pensie. E absolut imposibil să-i gonești. Există, din păcate, și un numeros grup alcoolic-sexual, care dă multe bătăi de cap decanatului. Reprezentanții lui sunt adesea dați afară. Desigur, sunt nemulțumiți de ei membrii grupului de studiu și carieră, împiedicați de profesorii care blo­ chează posturile. De aceea procesul de grup (intrigi, agitație, propagandă, revoluții și lovituri de palat) din facultate este destul de intens. Șeful de catedră care face parte din grupul de studiu și carieră încearcă să scape de asistenți și conferențiarii care fac parte din grupul cultural-dis­ tractiv. Șeful de catedră care face parte din grupul cultural-distractiv în­ cearcă să scape de profesorii care mai au nevoie de încă ceva. Nu, totul se face politicos, corect și inteligent: „Dragă Ivan Ivanovici, mă minunez de dumneavoastră. Doar lucrați de atâția ani în postul de conferențiar! Aveți grijă cum ați făcut procesul verbal! Oare nu știți că AUDITORII trebu­ ie scris cu litere mari, iar... (restul las la latitudinea fanteziei dumneavoas­ tră). Va trebui să rescrieți tot!“ Odată un șef de catedră l-a rugat pe un doctorand să prezinte toate re­ feratele din literatura străină. Dat fiind că doctorandul îsi > făcuse notițele J pentru sine, ca să le dea o formă mai ușor de citit a trebui să lucreze câte­ va luni (putea să facă lucrul acesta doar seara). Formal, conducătorul avea dreptate. Doctorandul a refuzat să lucreze mai departe la temă, făcuse o depresie reactivă. A putut reveni la munca științifică activă peste câțiva ani, când conducătorul lui a ieșit la pensie. Sunt multe exemple de acest fel. Pentru că, așa cum am spus, incompetența nu este un motiv de concediere, în multe facultăți sunt destule catedre în care tot colectivul face parte din grupul cultural-distractiv, unde procesul pedago­ gic merge cumva, dar activitatea științifică e subminată. Iar dacă și decanul face parte din același grup, are loc pierderea celor mai bune cadre și facul­ tatea își pierde treptat personalitatea. După ce am studiat materialul despre psihologia conducerii, mi-am dat seama cât de mult depind lucrurile într-un colectiv de figura principală. Și dacă figura principală nu e omul potrivit la locul potrivit, toate eforturile lucrătorilor creativi se duc pe încercarea de a convinge această persoană de o chestiune de perspectivă. Ca profesor care încă nu a ajuns la stația finală, nu vă sfătuiesc să vă luptați cu asemenea conducători și, de fapt, cu cei care au rămas înțepeniți în posturi. Un profesor a ținut cont de sfatul meu. Și-a planificat lucrul cu alte catedre și a început să publice destul de des. 342

Dacă se răfuiește decisiv cu cel de studii și carieră, grupul cultural-dis­ tractiv poate deveni alcoolic-sexual. In colectiv vor începe să fie celebrate regulat sărbători, zile de naștere ș.a.m.d. De regulă în facultăți nu sunt grupuri antisociale. Fapte de corupție, după cum știm, au loc, dar nu au nicio legătură cu psihologia conducerii. Am vorbit așa de amănunțit despre colectivele pedagogice pentru că am o socoteală ascunsă. Da, nu o speranță, ci o socoteală, că odată lucru­ rile vor deveni clare: totul depinde de personalitate. Dacă cititorii înțeleg considerațiile mele, n-o să precupețească putere și mijloace pentru educația copilului lor, așa încât să nu-și mai facă griji în viitor. Dacă cititorii înțeleg considerațiile mele, n-o să sfc bazeze pe școală, facultate și alte instituții de învățământ de stat, ci o să se ocupe de educația copilului lor sau o să găsească profesorii corespunzători. Dacă cititorii mei se dovedesc a fi re­ formatori și sunt pătrunși de aceste considerații, atunci o să înceapă cu re­ forma educației, ca Petru cel Mare, după cum se vede, singurul reformator al Rusiei. Dar asta e puțin probabil...

3. Armata In corpul ofițeresc am observat toate cele trei grupuri, atât printre ti­ nerii ofițeri, cât și printre cei care se apropie de finalul carierei. Grupul cultural-distractiv e reprezentat printre tinerii ofițeri de absolvenții de facultăți care au ajuns în armată forțați sau căzând pra­ dă propagandei. Unii, deși au venit de bunăvoie, după ce s-au convins că nu pot să-și rezolve problemele, încep să fie apăsați de serviciu și, nefiind în stare să-și dea demisia, îndeplinesc obligațiile numai pentru a nu ajunge la închisoare. Adesea se îmbolnăvesc și, pe motiv de boală, pleacă din armată. Iar până la trecerea în rezervă își omoară timpul, frecventează petrecerile din clubul ofițerilor sau se întâlnesc în apartamente, vorbind despre destinul lor nefericit. Dacă nu au loc schimbări în soarta lor și nu se îmbolnăvesc grav, pot s-o lungească așa „fără să lase secolelor nici idei fructuoase, nici geniul muncii începute" *. In cele din urmă adesea trec în grupul alcoolic-sexual. Versuri din poezia lui M.I. Lermontov Duma.

343

E., de 23 de ani, după ce a terminatfacultatea de medicină, afost luat în armată. Visul lui lafacultate era cercetarea științifică combinată cu acti­

vitatea practică. In armată a primit repartiție pentru ofuncție de conducere, lucru care nu intra în planurile personale și nici nu corespundea capacităților

lui. Și atunci a început să-și omoare timpul. Când au trecut cei trei ani, E. a

început să insiste săfie mutat în activitatea de tratare apacienților. Acest lu­ cru i s-a refuzat, pentru că stagiul de activitate practică era mic. S-a înscris

pentru afi adjunct de profesor. Nu afostprimit, explicându-i-se că, pentru a

se ocupa de munca științifică, arfi trebuit săfie mai tânăr. E. a făcut cere­ re de demisie — afost promovat, dar a primit din nou ofuncție de conducere, pentru că avusese reușite. Nu s-a mulțumit cu asta și a mai cerut încă o dată

să se ocupe depacienți. Afost din nou refuzat. Atunci a mai cerut încă o dată

demisia. Afost din nou promovat și i s-a dat apartament. Până la urmă, E. s-a îmbolnăvit din cauza tuturor acestor lucruri și, pe motiv de boală, afost

trecut in rezervă.

Sunt asemenea persoane și printre cei care ies la pensie din serviciu. Sunt căpitani, maiori și locotenent-colonei care nu știu să ajungă mai sus și nu știu ce să facă în civilie. Principalul lor interes e concentrat pe casele de vacanță, dacă nu intenționează să-și schimbe domiciliul după ieșirea la pensie, sau încearcă să ia de la armată ce se poate lua. Din această catego­ rie fac parte și cei care rămân în serviciu după îndeplinirea stagiului mi­ litar. Le este extrem de greu din punct de vedere psihologic celor care nu au o profesie civilă bună. După serviciul militar, la 42-45-50 de ani, tre­ buie să ia viața de la capăt. Acest contingent are nevoie de pregătire psi­ hologică, altfel riscul de a intra în grupul alcoolic-sexual e mult prea mare. E greu acum să ne imaginăm că în rândurile soldaților grupul de studiu și carieră e numeros. Dacă există, aici intră, de regulă, cei care nu și-au ter­ minat studiile, care nu au planuri clare de viitor, care presupun că, rămași în armată după serviciul militar, vor putea să se aranjeze la fel de bine ca și colegii lor cu studii. Desigur, vor face eforturi, dar prețul este foarte mare! Firesc, în armată există grupuri alcoolic-sexuale și în rândurile soldaților, lucru care se manifestă în abuzurile cunoscute de toți. Trebuie să salutăm faptul că în armată a fost introdus serviciul psihologic. 344

4. Sportul Aici avem în vedere echipele profesioniste. In ele există un grup puternic de studiu și carieră, format din tineri sportivi. In echipă este o concurență puternică între anumiți sportivi și anumite grupări, lucru manifestat în intrigi, agitație, propagandă. Echipele sportive ajung rar la nivelul de dezvoltare al unui colectiv. Viața sportivă este scurtă. Sportivii inteligenți își dau seama că în perioada participării la competiții trebuie . să-și asigure o bază materială. După ce ies din sportul mare uneori au nevoie de câțiva ani pentru a se adapta, fiindcă, de regulă, diplomele pe care le primesc „învățând"da facultăți nu au nicîo valoare. Există în sportul mare și grupul cultural-distractiv. Sunt profesioniști care joacă în echipe de rang inferior numai pentru bani. Despre tehni­ ca lucrului cu ei am vorbit mai sus. Există și aici grupul alcoolic-sexual. Apare nu din cauza vieții bune, ci din cauza conflictelor. Sportivii nu pot primi ajutor. Chiar dacă sunt colective înalt calificate, nu există psihologi și psihoterapeuți și, în condițiile conducerii de azi, nici nu vor fi. E o singură scuză: nu sunt bani. Păcat. Chiar Homer a spus: „Un tămăduitor iscusit face cât mul­ te războaie..." Despre eficiența lucrului psihologic pot să vă spun două cazuri. Portarul principal al unei echipe de handbal feminin juca insta­ bil. Nu avea cine s-o înlocuiască, deși se făceau căutări în toată țara. Activitatea psihologică timp de o lună a făcut ca, la sfârșitul anului, să devină cel mai bun portar din Uniunea Sovietică, care încă mai exis­ ta pe atunci. Portarul clubului de fotbal din Krasnodar, pe vremea când echipa era la apogeu, câștigase cupa și participa la meciuri internaționale, a în­ ceput să bea. Și-a explicat bețiile prin insomnie și dureri de cap. O exa­ minare psihologică simplă a arătat că el nu putea răspunde inteligent la ironiile colegilor de echipă și a început să se teamă să iasă la minge. Mai mult, nu mergeau nici relațiile cu soția. După ce a studiat aikidoul psihologic și a „parat" cu succes de câteva ori colegii care-1 ironizau, s-au îmbunătăți relațiile cu soția, au dispărut durerile de cap, somnul s-a îmbunătățit. Deja în primele zile antrenorul a remarcat că „a înce­ put să semene a om". Apoi a revenit și calitatea jocului. 345

5. Colectivele de producție Cunosc cel mai bine starea psihologică din colectivele de spital. Aici grupul de studiu și carieră e reprezentat în principal de medici și asistente-șefe. Medicii lucrează regulat, visează la promovare. Pentru ma­ joritatea dintre ei bunăstarea materială și poziția socială depind de poziția de la locul de muncă si de autoritate. Dar chiar și printre medici există grupul cultural-distractiv: sunt medi­ cii femei, soțiile unor șefi mari. Lucrează bine, dar adesea numai în limitele stabilite. Sunt și dintre cei care și-au întrerupt creșterea. Totuși, sunt puțini. Printre surorile medicale grupul cultural-distractiv e extrem de nume­ ros. Aici pentru multe starea materială bună depinde de câștigurile altor membri ai familiei. Practic, ele au limitări imposibil de depășit pentru o creștere profesională. Iată de ce multe dintre ele, când își dau demisia din unitatea spitalicească, nu merg să lucreze în altă parte, ci în general pără­ sesc medicina. Adesea sunt asistente medicale foarte bune. Dar ce să faci, dacă din salariu nu pot trăi nici dacă sunt singure? Lipsa perspectivelor pentru creșterea personală și a carierei le face extrem de vulnerabile. între timp, medicii își varsă furia asupra lor (iar ele, mai apoi, asupra pacienților). Centrul nostru are experiența lucrului cu bănci, firme de construcții, fabrici. Mult timp am fost consultant la comitetul regional, iar mai apoi la administrația regională. Pot să afirm că nu e vorba numai de imperfecțiunile legislației, ci mai degrabă de necunoașterea de către conducători a proble­ melor psihologiei conducerii, ceea ce a făcut ca în colective să înflorească procesul de grup. Lupta dintre grupări, agitația și propaganda au condus la situații în care nu mai este timp pentru îndeplinirea sarcinii principale. Oamenii erau tracasați, lucru care, în cele din urmă, a dus la îmbolnăviri și la plecarea cadrelor. Acest lucru era o dovadă a faptului că grupul de producție nu a devenit un colectiv. Conducătorii practic nu au ținut cont de starea de spirit a angajatului, ei erau chinuiți mai mult de ambițiile personale. Din păcate, e puțin probabil ca această carte să fie citită de figuri prin­ cipale, pentru că multe dintre ele intră în grupul cultural-distractiv. Iar eu chem la acțiune și la reconstrucție, în primul rând reconstrucția propriei persoane. Și asta e așa de greu! Mai țineți minte, pitonul Kaa îi spunea lui Mowgli că e greu să-ți schimbi pielea. Dar aici trebuie să-ți schimbi co­ loana vertebrală. De aceea mă bazez mai mult pe cei care încă nu au ajuns 346

la „stația finală . * Ei vor înțelege că fiecare, măcar o dată, măcar undeva trebuie să se simtă rege. Atunci nu vor mai fi goale stadioanele, bazinele de înot, palatele culturii, unde omul, dacă nu a reușit să devină conducă­ tor, măcar pentru un timp se simte primul.

6. Grupurile familiale - în anii Stagnării destul de des erau rostite, și nu fără temei, cuvintele lui F. Engels: „Familia este celula statului. * Priviți Figura 3.4. Dacă familia e durabilă, dacă între soț și soție e înțelegere, atunci se unesc și colectivele lor de producție, iar dacă apare nevoia, și prietenii lor. Cum pot să o refuz pe soție să consulte pe cineva de la serviciul ei? Prietenii mei devin prietenii soției și invers. Apar copiii. Trebuie să merg la școală. Astfel, toate grupurile, al meu și al soției, pot începe să colaboreze cu

Figura 3.4 347

colectivele școlare. Copiii își fac grupurile lor, care, în condiții favorabile, iau contact cu toate celelalte grupuri menționate mai sus. Fiecare poate da o mulțime de exemple în acest sens. Știu multe ca­ zuri în care soții care lucrau în producție au ajutat la dotarea locurilor de muncă ale soțiilor medici. La școala unde au învățat copiii mei am ajutat și eu la reparația clasei, adesea am ținut cursuri părinților și profesorilor. Acum, când copiii au crescut, contactele cu școala sunt mai rare, dar încă mai îndeplinesc unele rugăminți de acolo. Oare toate acestea se pot observa când în familii sunt dispute? Doar nici familiile nu ajung prea des să fie niște colective. Adesea sunt cooperații, lucru despre care vorbesc divorțurile dese care sunt urmarea intrigilor, agitației, propagandei și a loviturilor de palat. Are loc o luptă pentru pu­ tere între soț și soție, între părinții care îmbătrânesc și copiii care cresc. Dar câtă putere și timp îți iau chestiunile legate de împărțirea averii? Sunt multe exemple în acest sens, atât în viață, cât și în artă. In toate acestea sunt multe lucruri comice și tragice. De fapt, între comedie și tragedie nu e mare diferență. Comedia este ceea ce se întâmplă cu alții, iar tragedia e ceea ce se întâmplă cu mine. E același fapt: un om s-a ridicat puțin, iar un glumeț i-a tras scaunul de sub el... Dacă mi se întâmplă mie, pentru mine e o tragedie, dar dacă o pățește altcineva, nu e exclus să râd. Nu, acum nu fac asta. Nici nu-i ironizez pe alții. Nietzsche îl compara pe omul ironic cu un câine care mușcă și, în același timp, zâmbește. Asta corupe caracterul. Oamenii ironici au un nivel de neliniște înalt. Mai târziu omul ironic poate deveni sadic. Și el, în linii mari, chiar este sadic. Doar atinge neajunsurile cele mai intime ale partenerului de comunicare, greu de văzut de alții. Aș vrea să spun că aceasta este o formă de sadism sigură pentru omul ironic. Doar nici nu te poți supăra pentru o glumă. Dar în fiecare glumă e o doză de adevăr. Poate spuneți că sunt împotri­ va glumelor? Nici vorbă! Dar dacă vrei așa de mult să glumești, glumește pe seama ta! Doar gluma șlefuiește. Așa că șlefuiți-vă pe dumneavoastră! Dar să revenim la familie. Există multă literatură pe această temă. O să fac trimitere la lucrările lui E. Berne și am să ilustrez câteva precep­ te cu exemplele mele, fiindcă am mare experiență în problema consultu­ lui familial. Omul își creează familia ca orice alt grup sau intră în ea pentru a-și sa­ tisface nevoile, iar dacă astfel satisface și nevoile altui om fără a face eforturi 348

suplimentare, atunci se simte fericit. însă dacă omul trebuie să facă efor­ turi suplimentare, în relații neapărat apare un disconfort. Pentru că în familie e satisfăcută cea mai mare parte a nevoilor omului, ea poate fi considerată grupul principal. Fără toate celelalte te poți descur­ ca. Chiar și fără cel de producție (familia își poate organiza propria aface­ re). Pe de altă parte, dacă nu ai familie, niciun alt grup nu o poate înlocui. Doar oricâte legume și pâine ați mânca, fără proteine hrana va fi incom­ pletă. Dar numai cu proteine poți supraviețui mult timp, destul de bine. Fiecare dintre noi, când se căsătorește, are anumite așteptări de la soț. Sunt convins că ați reținut acest termen frumos. Mă aștept ca soția să împărtășească ideile mele, să aibă o anumită vârstă, o anumită poziție soci­ ală, o anumită experiență sexuală (sau nu), o anumită naționalitate ș.a.m.d. (Să coincidem, din punctul de vedere al Părintelui.) Mai mult, vreau ca soția mea să aibă anumite deprinderi practice care sa ne dea posibilitatea ca împreună să avem o cauză comună, să ținem gospodăria și să ne educăm copiii. (Să coincidem, din punctul de vedere al Adultului.) Ei și, în fine, eu trebuie s-o iubesc. (Să coincidem, din punctul de vedere al Copilului.) Iar dacă și ea așteaptă același lucru de la mine, o cer în căsătorie fără nicio îndoială, iar ea își va da acordul fără nicio ezitare. Dacă mai apoi se va dovedi că totul este corect și confirmat de experiența vieții, o aseme­ nea familie va .trăi fericită o viață lungă fără certuri și emoții. Asemenea familii nu vin la consult, dar am tot auzit de ele. Așa era familia Nikolai și Elena Roerich. Știți că el a devenit un pictor mare, iar ea creatoarea Eticii Vii. Au crescut copii buni, au fost tot timpul împreună, ajutându-se unul pe altul, dar fără să se pună în umbră. Fiecare se „învârtea * în jurul ocupației sale, așa cum se învârt doi electroni în nucleul atomic, pe orbi­ ta lor. Și învârtirea asta i-a ținut unul lângă altul. Fiecare era independent și în același timp erau împreună. E. Berne a numit o asemenea familie I. în total Berne a distins șapte tipuri de familie și le-a numit cu literele I, A, H, O, S, Y, X. Dar a făcut numai o scurtă caracterizare acestor fa­ milii, fără să dea exemple concrete. Familia A. Familia se ține numai de un fir. Aici pot fi conturate trei variante. 1. Părinte-Pârinte. La baza unei asemenea familii stau principii. în for­ marea unei asemenea familii iau parte mama și tata, dar și Părintele interior 349

influențează asupra alegerii soțului. Adesea tinerii se cunosc prin interme­ diul părinților. Desigur, aici se ține cont și de solicitarea Adultului - zes­ trea, câștigurile viitorului soț, legăturile profesionale, dar lucrul cel mai important este ca el să se potrivească gustului Părintelui, sentimentele nu se discută. Nu e exclus ca, sub presiunea Părintelui, ele nici să nu apară. Un prieten de-ai mei, de credință islamică, e un om foarte bun. A fost prieten cu o creștină, dar și-a adus soție de acasă. Era și ea tot de credința islamică, după cum bănuiți. Nu a ieșit o familie bună. El a continuat să se vadă cu fosta lui prietenă. Ce s-a întâmplat în familie, puteți să vă imaginați și dumneavoastră. 2. Adult-Adult. Varianta aceasta e bine descrisă în comedia lui W. Shakespeare îmblânzirea scorpiei. Acolo eroul principal era interesat numai de dimensiunea zestrei. Dar pentru că era mulțumit de acest lucru, restul problemelor nici nu-l interesau. Și în viață sunt asemenea cazuri. Un client de-ai mei și-a părăsit iubita, care i se potrivea pe linia Copil-Copil, și s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată. Dar nu a putut să trăiască cu ea decât trei luni. 3. Copil-Copil. Nu mereu este iubire. Pentru că adesea se căsătoresc niște oameni imaturi din punct de vedere emoțional, e vorba pur și simplu de sensibilitate. Trece puțin timp și lipsa intereselor și principiilor comu­ ne duce la o dizolvare rapidă a familiei. Adesea legăturile sunt Părinte(protector)-Copil; Adult(profesor)-Copil. In primul caz femeia-mamă (bărbatul-tată) se apucă să-1 crească pe soțul-copil (soția-fiică). Este căsătoria descrisă mai sus, a Prințului Etern și a Cenușăresei, și căsătoria care nu are loc dintre Lenski și Olga. Al doilea caz e mai puțin dur. In viața reală se poate observa acest lu­ cru când profesorii se căsătoresc cu o elevă. In condiții favorabile, familia A se poate dezvolta astfel încât interese­ le soților să se apropie și va căpăta structura familiei I. Pentru asta e nevo­ ie de regulă de vreo cinci ani, dacă soții fac pregătire psihologică. Aceasta reduce sensibil perioada chinuitoare de adaptare și o atenuează. Intr-o se­ rie de cazuri familia A totuși se va destrăma. Vreau să remarc că aici e vorba de destrămarea familiei nu din punct de vedere juridic și nici de fapt, ci psihologic. Deși trăiesc împreună, oa­ menii sunt în realitate străini unul față de altul. 350

Familia H. Interesele soților nu se apropie. Fiecare dintre ei are viața proprie, dar e avantajos pentru ambii parteneri păstrarea căsniciei. In prin­ cipiu rămân pur și simplu niște cunoștințe bune și buni vecini. Am cunoscut o familie în care soții intrau în conflict numai dacă unul dintre ei încălca graficul confirmat de amândoi al aducerii prietenilor și prietenelor. Nu ar fi fost nimic, dar uite, a trebuit să-1 tratez pe copilul lor. O asemenea familie este descrisă în romanul lui A. Dumas Regina Margot. Căsătoria dintre eroina romanului și regele Navarrei a fost de fapt o alianță politică (Adult-Adult) și a fost avantajoasă pentru ambele părți. Familia O. Soții merg în cerc, adică joacă același joc până când o boală gravă, închisoarea sau moartea îi despart. Un exemplu tipic pentru o aseme­ nea familie este familia în care unul dintre soți este alcoolic. In mod detaliat toate mișcările jocului au fost descrise în capitolul Vampirismulpsihologic.

Familia S. Soții trec de la o formă de vampirism la alta, dar tind să păstreze căsătoria și vin la consultație. Am cunoscut o asemenea familie unde soțul era un sportiv renumit, iar soția o femeie foarte frumoasă care corespundea vampirului Femeia Rece. Cât timp el mergea la competiții și viața comună era scurtă, starea familiei era compensată. Când soțul a înce­ put să ducă o „viață sedentară", salariul a scăzut simțitor. Soția nu a reușit să-1 facă impotent și a pus problema divorțului. Copilul era pe atunci de partea soțului. Soția juca jocul „Dacă nu ai fi fost tu...“, iar soțul a venit la mine pentru consult. Au reușit să păstreze căsnicia. Dar, după o vreme, deja el a început să pună problema divorțului, pentru că, lucrând, deja că­ pătase imunitate împotriva manevrelor vampirului și a găsit o altă femeie. Atunci a venit la consult la mine soția. Din păcate, ea nu a fost de acord să facă o corectare psihoterapeutică serioasă, ci a încercat să păstreze căsătoria acționând asupra soțului prin intermediul opiniei publice și al organizațiilor de partid. Copilul a luat partea ei. Totul s-a încheiat cu divorțul, iar copi­ lul a făcut o nevroză grea, pe care, din fericire, am reușit să o tratez, dar în plan psihologic s-a îndepărtat și de tată, și de mamă. Familia Y. La început soții o duc bine. Se formează impresia că este familia I. Dar mai apoi interesele încep să se separe și familia se destra­ mă. în asemenea familii pe primul plan se pun interesele profesionale. Lor 351

le sunt consacrate tot timpul, iubirea se stinge treptat. Pe la 40-50 de ani soțul și soția se despart.

Familia X. începe ca familia A, dar mai apoi continuă ca familia Y. Povestirea noastră despre familii ar fi incompletă dacă nu am atinge relațiile dintre părinți și copii. Destul de des relațiile acestea sunt cele ale unui triunghi dramatic. Părinții joacă rolul de Hărțuitor sau Mântuitor, iar mai apoi, legitim, devin Victime. Dar extrem de greu le e copiilor pe care părinții prinși în certuri încearcă să-i atragă de partea lor. Soțul și soția se comportă ca niște copii, iar copiii sunt obligați să joace rolul de arbitru. Chestiunea e absolut lipsită de perspectivă, lucru despre care am vorbit mai sus. Aproape toți bolnavii de nevroză care s-au tratat la noi au spus că în familie au fost neînțelegeri între părinți. Se temeau de partea puternică și o disprețuiau pe cea slabă. în asemenea condiții cum să nu te îmbolnăvești? Nu am atins rolul bunicilor în familie. Adesea tocmai ei devin obsta­ cole în educația copiilor. îi împiedică cu „iubirea" lor, mai bine zis cu vampirismul. De nepoți se leagă mai tare decât de copii. Ca urmare, apare o daună dublă, și față de copii, și față de nepoți.

Dieta

psihologică

Metoda modelării orientate a emoțiilor, elaborată de mine în decurs de mulți ani și folosită la tratamentul nevrozelor, îi ajută nu numai pe bol­ navi, ci și pe cei aflați în situații de stres. Cu ajutorul ei asemenea oameni au scăpat nu numai de niște forme de comportament, de neputințe care i-au împiedicat până atunci, dar și de multe probleme de viață care depășeau limitele medicinei. Dacă în capitolul Aikidoul psihologic am vorbit despre tipurile de foa­ me emoțională, aici vom arăta cum s-o satisfacem. Această carte „de buca­ te" vă ajută să „pregătiți" diverse emoții. De aici și denumirea capitolului, Dieta psihologică. Vorbesc aici despre „hrănirea" emoțională și normele ei, dau recoman­ dări practice care vă vor ajuta să creați „felurile de mâncare" emoționale pre­ ferate. Din fericire, nu trebuie să mergeți la piață pentru produse, aveți totul acasă. O să vă ajut să vă însușiți tehnica modelării controlate a emoțiilor, o să vă arăt legătura ei cu societatea, cu procesele de gândire și cu activi­ tatea organelor interne. Vă dau „rețete" concrete de modelare controlată a emoțiilor din diferite sfere de activitate.

1. Nevoile emoționale Cuvântul „emoție" e cunoscut de toată lumea. Dar uite care este definiția lui științifică: emoția este un proces psihic care reflectă relațiile omului cu sine și cu lumea înconjurătoare. Eu mănânc și masa îmi place sau nu, fac ceva și ceea ce fac îmi place sau nu, sunt obligat să comunic cu 353

cineva, îmi place sau nu. în același timp, în fiecare situație pot fi mulțumit de mine sau nu. Se întâmplă, e adevărat, să fie și momente când mi-e in­ diferent (adică nu am nicio părere față de evenimente, oameni, acțiuni pe care le desfășor). Când îmi place ceva, apare o emoție pozitivă, când nu-mi place - una negativă. Dacă totul îmi e indiferent, atunci mă plictisesc, iar plictiseala duce la iritare, și asta e deja o emoție. Lipsa emoționalității este un semn al unei afecțiuni psihice grele, precum schizofrenia. Un om fără emoții poate fi cbmparat cu un pământ ars. Emoțiile apar din diverse motive. Poate fi vorba și de o treabă încheia­ tă, și de pierderea unui prieten, și de lipsa unor bunuri, și de citirea cărților, și de activități sportive sau de altele. Când apare o emoție, se schimbă nu numai înfățișarea exterioară a omului, ci și activitatea organelor interne, procesele de schimb, starea sistemului nervos. Emoțiile noastre înfrumusețează lumea din jur. Dacă suntem plictisiți, totul în jurul nostru e cenușiu. Prietena nu a venit la întâlnire și „toți tre­ cătorii parcă sunt diavoli, rezeda din curtea vecină miroase urât, a varză acră“. Dar uite, ea a venit și „toți trecătorii seamănă cu niște îngeri, rezeda miroase minunat". Lipsa excitanților care produc emoție duce la o foame emoțională. Dacă ea durează mult, atunci, ca și în cazul foamei alimenta­ re, apare boala, apoi moartea. Cea mai bună modalitate de a evita asta în ambele cazuri este să-i dai omului de mâncare. Când ne hrănim rațional, consumăm anumite cantități de proteine, grăsimi, carbohidrați, vitamine ș.a.m.d. Dar ce trebuie să facem pentru o hrană emoțională rațională? Pentru existența noastră fericită trebuie ca asupra creierului să acționeze trei tipuri de excitanți: cei care produc emoții pozitive (35%), cei care produc emoții negative (5%), unii neutri din punct de vedere emoțional (60%). Aceste date sunt obținute de oamenii de știință în urma unor experimente practice (iritarea unor segmente ale creierului și studierea reacțiilor emoționale declanșate) care au permis crearea hărții emoționale corespunzătoare a creierului.

Ce concluzii pot fi trase din aceste date? 1. Omul e programat să fie fericit. E obligat să fie fericit, dacă vrea să fie sănătos, activ și să trăiască mult. 354

2. Omul care nu are o hrană emoțională corespunzătoare, care nu se alimentează cu acel combustibil de care e nevoie, se uzează repede, se mișcă în viață cu o viteză redusă, trebuie să fie „reparat" des, ca urmare a numeroaselor boli. 3. Fiecare om care intră în comunicare trebuie să știe: pentru ca par­ tenerul să lucreze productiv trebuie să primească o emoție pozitivă cores­ punzătoare. Conducători, pedagogi, educatori, părinți - se poate striga la persoana pe care o aveți în grijă? Se poate. Dar atunci nu trebuie să așteptați de la ea o muncă mai bună. Destul de des ședințele de producție de dimineață se desfășoară pe fondul certurilor și al jignirilor, ca urmare, oamenii se pot apuca de muncă abia după o oră și jumătate, două. 4. Dacă totuși nu v-ați abținut și l-ați certat pe partener, pentru a i se reface puterea de muncă trebuie să-1 lăudați. De câte ori? Nu e greu de calculat, dacă vă amintiți corelația dintre excitanții pozitivi (35%) și cei negativi (5%). Deci trebuie să lăudați de 7 ori! Pentru asta e nevoie de mult timp. Pedagogii și șefii inteligenți nu strigă la subordonați. Puteți să întrebați: „Dar dacă nu-i cert, atunci de unde primesc ei emoții negati­ ve?" Nu vă neliniștiți! De undeva din altă parte. Noi nu avem încă așa de mulți oameni pregătiți din punct de vedere psihologic! Și atunci oamenii o să vină la dumneavoastră. La ședințe am observat că un conducător cu mână de fier este un con­ ducător prost. Dacă ar fi putut să gândească bine, ar fi încercat să-1 con­ vingă pe subordonat și în felul acesta i-ar fi produs o emoție pozitivă. Dar de ce e nevoie de emoții negative? Când nu sunt prea multe, ne stimulează, punându-ne să căutăm alte soluții, abordări, metode. Doar emoțiile negative apar atunci când activitatea noastră nu dă rezultatele ne­ cesare. Emoțiile negative joacă același rol ca și dioxidul de carbon în pro­ cesul respirației. Acesta stimulează expirația. Pentru respirație e nevoie de oxigen (excitanți pozitivi), dioxid de carbon (excitanți negativi) și azot (excitanți neutri din punct de vedere emoțional). Dar atunci când partea de dioxid de carbon devine mai mare, vorbim de o catastrofa ecologică. Dacă însă nu se păstrează corespondența dintre emoțiile pozitive și cele negati­ ve, vorbim de o catastrofa psihologică. Când am studiat viața emoțională a bolnavilor de nevroze, afecțiuni psihosomatice (infarct miocardic, gastrită, colită, ulcer, astm bronșic ș.a.m.d.), m-am convins că toți, cu mult timp înainte de afecțiune, au trăit în stare de catastrofă psihologică, adică 355

în viața lor au fost puține interese și bucurii, dar neliniști, frică, iritabilitate și durere din belșug. Emoțiile negative sunt necesare, dar așa cum e piperul în mâncare - în doze mici. Pentru ce avem nevoie de excitanți neutri din punct de vedere emoțional? Dacă vi se pare că în clipele astea citiți o carte interesantă, prețul ei relativ mare îi va da o frumusețe anume, accentuând impresia lăsată de conținut. Ați citit-o cu mai multă atenție decât dacă ați fi citit o broșură de două pa­ rale. Astfel, sunteți absorbiți în totalitate de carte, ați înțeles deja că de­ prinderile care sunt descrise aici vă pot aduce fericire și bogăție. Dar dacă mediul înconjurător nu e neutru, apare un disconfort. Rolul excitanților ne­ utri e același cu cel al substanțelor de balast din alimentație. Dacă excitanții obișnuiți din viața cotidiană devin semnificativi din punct de vedere emoțional, se dezvoltă neurastenia. Am observat o feme­ ie care nu suporta nici cea mai mică dezordine - începea să coasă sau să citească o carte doar dacă în casă era curățenie ideală. Dar, când o făcea, deja nu mai avea timp pentru citit sau cusut. După un timp pe acest fond a apărut disconfortul sexual cu soțul: nu se putea culca până nu termina de făcut toate treburile din casă. Sper că v-am convins că trebuie să priviți serios dieta emoțională. Și acum să examinăm mai în detaliu emoțiile pozitive.

2. Emoțiile pozitive Interesul Sunt numai două: interesul și bucuria. Se manifestă vizibil în activi­ tatea creatoare și iubire. Numai în munca creatoare predomină interesul, iar bucuria este un fel de recompensă pentru succesele în muncă. în iu­ bire e invers: pentru a avea o mare bucurie nu e nevoie de multă muncă. Interesul e cea mai întâlnită emoție pozitivă. Un om interesat arată ca și cum ar asculta sau ar privi ceva cu atenție. Interesul, așa cum arată psiho­ logul american C. Izard, este extrem de important in dezvoltarea deprinderi­ lor, cunoștințelor și intelectului. Interesul contribuie la dezvoltarea celui din urmă și îi permite indi­ vidului să desfășoare o activitate sau să perfecționeze deprinderi, dacă nu 356

le are. Este singura emoție care ne permite să ne facem munca zilnică așa cum trebuie. Interesul ne ajută să facem și să menținem relații amicale, precum și să păstrăm uniunea maritală. Dacă soții sunt interesați unul de altul ca personalitate și ca parteneri sexuali, mariajul lor e fericit. Dar tre­ buie să remarcăm că interesul este stârnit de necunoscut. De aceea soțul și soția trebuie să se schimbe mereu, și în bine, adică e nevoie de o creștere permanentă a personalității. Iată cum apreciază însemnătatea interesului cunoscutul psiholog S. Tomkins (cu sublinierea mea): „Interesul este un factor necesar nu nu­ mai pentru desfășurarea normală a procesului de receptare, dar și pentru susținerea stării de veghe. într-adevăr, insomnia poate apărea nu numai în cazul unui sentiment negativ care supără, ci și într-o situație de excitare intensă, permanentă. Fără interes gândirea ar fi tulburată serios. Relațiile dintre interes și funcțiile gândirii și ale memoriei sunt așa de ample, că lipsa interesului amenință dezvoltarea intelectului lafel de mult ca și distruge­ rea țesutului creierului. Pentru a gândi trebuie să retrăiești, să fii excitat, să primești mereu o alimentare. Nu există nicio deprindere care să poată fi însușită fără un interes constant." Citiți acest citat încă o dată și rețineți: lipsa interesului distruge creie­ rul! Fără un interes permanent nu pot apărea reprezentări despre un obiect cu proprietăți complexe. Activitatea intelectuală a copilului e orientată și susținută de interes. Copilul nu învață obiectul care nu-1 interesează. „El poate reține fapte pen­ tru a evita rușinea înfrângerii, dar o asemenea învățare nu va fi eficientă. Ca să-și poată forma imaginația și abordarea creatoare în domeniul res­ pectiv, copilul trebuie să fie profund pasionat de el“, scrie Izard. „Iar acest lucru poate fi asigurat de un interes puternic. Dacă aflarea profunzimilor obiectului devine pentru copil o necesitate vitală, năzuința permanentă de a depăși granițele existente se transformă într-o aventură tulburătoa­ re." Un progres de lungă durată e posibil numai acolo unde acțiunile sunt sti­ mulate de interes și căutare. Interesul joacă un rol important în dezvoltarea creației. „Personalitatea creatoare în stare de inspirație pierde noțiunile de trecut și viitor", scria psihologul Maslow, „trăiește numai în prezent. Ea e cufundată în totali­ tate în obiect, e cu totul fermecată și absorbită de prezent, de aici și acum, de obiectul activității sale." 357

A. Maslow vorbește despre două faze ale creației: primară și secun­ dară. Pentru prima sunt caracteristice improvizația și entuziasmul, precum și un interes intens. Cea de-a doua presupune elaborarea unei inspirațiifinale. Faza aceasta are nevoie de disciplină și muncă grea. Practic toți oamenii au trecut prin prima fază, dar nu toți au avut putere pentru a doua. A tre­ cut timpul și s-a văzut că altcineva a dat viață ideii lui, a primit glorie și bunuri materiale. Mulți se liniștesc că lor le-a venit și mai devreme ideea asta. Nu trebuie să faceți asta! Maslow a arătat: „Zborurile imaginației și inspirația costă puțin. Diferența între inspirație și produsul finit stă în cantitatea uriașă de muncă grea." Cea din urmă este adesea însoțită de dezamăgire, apăsare. Și numai forța unui interes permanent permite să le depășești. Emoția interesului e însoțită de funcționarea optimă a tuturor orga­ nelor și sistemelor. Omul care manifestă interes poate fi comparat cu un automobil care, la viteza de 90 de kilometri pe oră, merge pe un drum drept, lucru ce duce la consumul minim de combustibil, la reducerea uzu­ rii părții de rulare a mașinii și la acoperirea unei distanțe maxime. Are un singur dezavantaj. In cazul unui interes îndelungat permanent poate apă­ rea epuizarea. Aduceți-vă aminte cum, cu un interes constant, ați putut să citiți toată noaptea un roman polițist captivant fără să simțiți somnul. Dar a doua zi productivitatea muncii dumneavoastră s-a redus. Așadar, chiar dacă acum încă mai manifestați interes, dar deja e miezul nopții, duceți-vă la culcare. Iar mâine o să vorbim despre cea de-a doua emoție pozitivă.

Bucuria Bucuria nu poate fi produsă după plac. Nu este o trăire după care poți alerga și pe care o poți ajunge. Succesul obținut nu duce mereu la ea. Cititorii mei, când ați terminat școala, ați avut sentimentul de bucurie? Dar când ați terminat facultatea? Mulți ați avut, desigur, sentimentul de ușurare, dar poate și de neliniște: „Și ce va fi mai departe?" Adesea nici promovarea la serviciu nu e un motiv de bucurie, ci teama în fața unei noi răspunderi și a eșecului. Dar ce bucuroși ați fost atunci când, fiind singuri într-un oraș străin, ați întâlnit pe neașteptate un om destul de puțin cu­ noscut, cu care practic acasă nici nu vorbeați! Și imediat pe față v-a apă­ rut un zâmbet de bucurie. 358

Bucuria nu e sentimentul de satisfacție, nu e o veselie, deși poate fi le­ gată de cea din urmă. In forma ei cea mai curată bucuria este ceea se simte după o activitate importantă creatoare sau socială care a fost desfășurată fără scopul primirii unui avantaj (bucuria e un produs secundar). C. Izard a cântat un imn bucuriei: „Bucuria se caracterizează prin sen­ timentul încrederii de sine și însemnătății, sentimentul că iubești și ești iubit. încrederea și însemnătatea personală care sunt obținute din bucurie îi dau omului senzația că are capacitatea de a se descurca cu greutățile și că se poate bucura de viață. Bucuria... este însoțită de satisfacția celorlalți și a întregii lumi." Unii oameni de știință consideră că la celălalt pol al bucuriei se află durerea, teama, suferința. Așa cum arată Tomkins, bucuria apare atunci când stimularea sistemului nervos scade. Când un copil mic este aruncat în sus, îi apare frica, iar când e prins - sentimentul de bucurie. Oamenii care nu pot încerca sentimentul de bucurie directă în urma unei munci creatoa­ re interesante aleg profesii legate de un pericol crescut (alpiniști, montori, muncitori la înălțime, marinari ș.a.m.d.). Când reușesc să evite un pericol, le apare sentimentul de bucurie. Multe firi nevrotice primesc bucurie când văd suferințele altora. Pentru a le studia mai de aproape, sunt gata să ofere ajutor fără a primi ceva în schimb. Adesea e vorba de oameni care nu au noroc în viață. Deviza lor este: „Nu pot să fac nimic pentru mine, însă pot să sar în foc pentru altul." Despre asemenea oameni a scris F. Nietzsche: „Naturi compătimitoare, gata mereu să ajute la necaz, adesea capabili de a împărtăși în același timp și bucuria: când aproapele lor e fericit nu au ce face, sunt de prisos, nu-și simt superioritatea și de aceea își manifestă ușor nemulțumirea." Qdată l-am consultatpe unfizician carepe atunci își pregătea lucrarea de

doctorat. In lucrare erau o serie de afirmații noi în principiu și, evident, discu­

tabile, în legătură cu care se sfătuise cu prietenul lui, un ratat care era apreciat ca bun matematician. Acesta era destul de activ interesat de lucrarea lui, i-a

dat o mulțime de sfaturi a căror acceptare impunea o refacere aproape totală a lucrării. Fiecare discuție cu el îi stârnea pacientului meu o mulțime de îndoieli, suferințe chinuitoare, insomnie, dureri de cap, o creștere a tensiunii ș.a.m.d.

L-am sfătuit să întrerupă contactele cu matematicianul și să-și construiască

lucrarea după planulpropriu. Și într-adevăr, lucrul a început să meargă mai

359

bine, disertația afostfinalizată. Matematicianul a început să-l roage să i-o

dea să o citească și s-a miratfoarte mult când a fost refuzat. Pacientul meu

i-a explicat prietenului că nu are de gând să rescrie lucrarea, dar, pentru că îi apreciază opinia, nu vrea să se mai tulbure din nou, ci să sufere o singu­ ră dată, după eșec. Iar lucrarea o să i-o dea imediat după susținere. A trecut

un an până săfie susținută. Din când în când matematicianul își manifes­ ta dorința de a primi lucrarea, folosindpentru asta totfelul de pretexte. Iar

acum ghiciți de câte ori a cerut lucrarea după ce prietenul a susținut-o cu suc­ ces. Corect. Niciodată! Chiar a refuzat să o ia când i s-a propus. F. Nietzsche

spunea: „Prieten teface împărtășirea bucuriei, nu a durerii."

Oamenii de știință afirmă că e foarte greu să vorbim despre motive­ le bucuriei, fiindcă starea ei nu vine neapărat dintr-o situație sau acțiune. Este mai degrabă un produs secundar al unei activități corect organizate. Bucuria poate apărea în urma unor exerciții care sporesc posibilitățile fizi­ ce, atunci când mănânci, bei, atunci când îți sunt potolite foamea și setea, sau în urma a ceva care reduce mânia, repulsia, disprețul, frica sau rușinea. Dar, lucrul cel mai important, bucuria apare în diverse etape ale muncii cre­ atoare, când descoperi, când finalizezi realizarea creatoare și când triumfi. Bucuria poate apărea când recunoști ceva cunoscut. Pentru bucurie este același lucru ca noutatea pentru interes. Cunoștințele și prietenii ne reînno­ iesc interesul pentru noi, ne fac să ne vedem dintr-o nouă perspectivă, iar acest lucru duce la o cunoaștere și mai profundă a omului care aduce bucu­ rie. Intr-o prietenie îndelungată și în iubire ciclul acesta continuă la infinit. A. Schopenhauer considera bucuria „moneda de schimb a fericirii". De aceea, de fiecare dată când suntem veseli, trebuie să mergem în întâm­ pinarea acestei stări; nu poate apărea la un moment nepotrivit. „...Ce ne pot aduce niște activități serioase, încă nu știm, în timp ce veselia ne adu­ ce un beneficiu direct." Trebuie doar să evităm acea bucurie pe care omul de știință Schechtel o numea „magică". în timpul acestui sentiment de scurtă durată totul promite să fie minunat și perfect. Are loc o „transfor­ mare magică a lumii". Omul care trăiește bucuria magică privește satis­ facerea dorinței nu ca pe un rezultat al propriilor eforturi, ci ca pe un dar al destinului. Se comportă ca și cum toate dorințele lui deja s-au împlinit. Situația aceasta este ilustrată de o anecdotă cunoscută, în care un bărbat care și-a spus că va câștiga la loterie o mașină a intrat în conflict cu fiul în 360

legătură cu locul pe care avea să-l ocupe în mașină. Fiindcă nu au ajuns la nicio înțelegere, tata l-a dat jos pe fiu din mașină și abia după aceea și-a adus aminte că deocamdată nu are nicio mașină. Pentru că, în timpul bucuriei magice apare sentimentul excepționalității, subliniază Schechtel, el poate stârni tensiune în relațiile cu ceilalți și senti­ mentul de izolare. Vedem manifestarea acestei bucurii magice la studenții care se simt deja doctori în științe, la actorii care se consideră deja staruri! Oamenii care stau la coadă la un produs ce lipsește de pe piață se comportă adesea ca și cum ar fi făcut deja rost de el. Dacă deodată marfa se termină și ei nu mai apucă, suferă așa de mult, de parcă ar fi avut-o și au pierdut-o. Bucuria reală se bazează nu pe un extaz pasiv în fața evenimente­ lor. Ea poate fi descoperită în orice activitate cotidiană. Așa cum spune înțelepciunea orientală, sarcina oricărui om este de a-și trăi prezentul banal astfel încât să aducă în existența proprie și a altuia o picătură de pace și bucurie. La unii oameni toată durata vieții e legată de bucurie. Se bucură deja pentru că trăiesc. Asemenea oameni merg prin viață mai lent și mai liniștit. Bucuria teface săfii mai săritor și, cum spune Tomkins, asigu­ ră interacțiunea socială. O bucurie care se repetă mărește rezistența omului la stres, îl ajută să facă față durerii, să fie încrezător și curajos. Un interes intens te face să fii încordat. Barierele inevitabile care se află pe drumul spre atingerea scopului pot stârni mânie și furie; eșecurile și necesitatea de a fi abil, de a te adapta provoacă rușine, sentimentul de vinovăție. Bucuria însă îl liniștește pe om. Combinația dintre interes si bucurie este baza iubirii. Fată de omul care este sursa unui interes și a unei bucurii îndelungate se formează un atașament puternic. Bucuria colorează toată ,lumea în culori mai vii. Te face să privești prin ochelari roz, iar omul bucuros devine încrezător, con­ stant și mărinimos. Numai de la o asemenea persoană poți primi ajutor. Activitatea intelectuală făcută în condițiile existenței interesului aduce ea însăși bucurie. Dar dacă apare surmenajul, o încetinire a activității inte­ lectuale producătoare de bucurie, se creează condiții mai bune de odihnă si refacere a forțelor. Fericirea nu e sinonimul bucuriei, dar aceste noțiuni sunt strâns lega­ te. Un om fericit se bucură mai des decât unul nefericit. Oamenii fericiți au mai mult succes în viață, sunt încrezători în sine, optimiști. Acțiunile lor sunt consecvente, au un scop și rezultate. Primesc satisfacție în urma >

J

f

>

9

361

•

procesului muncii, nu numai a rezultatului, și bucurie de la relațiile interpersonale, fie că e vorba de prietenie sau iubire. Sunt mai capabili să facă ceea ce trebuie să facă o personalitate normală, conform lui S. Freud: să iu­ bească și să muncească. Când sunt bucuroși, oamenii trăiesc clipa, nu o critică. Dar ce ne împiedică să ne bucurăm? Regulile și instrucțiunile învechi­ te, relațiile ierarhizate dintre oameni, dogmatismul în privința educației și a sexului. Tot ceea ce E. Berne numește Părinte. Dacă nu sunt lipsuri mate­ riale mari, lipsuri trupești serioase, fericirea e împiedicată de prejudecăți, umbra trecutului, năluciri, fantome care sugrumă omul și stau în calea lui sprefericire. Și atunci, cum se obține bucuria? Sunt două căi: o cale e adaptarea lumii după tine, prin refacerea și educarea tuturor oamenilor. Acesta este drumul spre nicăieri. Toți nevroticii merg pe el. Sunt gata să refacă tot, dar numai pe sine nu. A doua cale este să te adaptezi lumii și să te refaci tu. Este calea sănătății. Poți evita frigul, canicula, ridicarea de greutăți, dar te poți căli, te poți antrena și poți primi satisfacție de la aceiași factori. Poți să te pui la adăpost de oameni și să nu primești nicio „înțepătură", dar poți să înveți tehnici de comunicare și să fii bucuros după aceea.

Legătura dintre interes și bucurie „Acordă treburilor timp îndelungat, iar distracției numai o oră“, spu­ ne înțelepciunea populară. In Biblie e indicată clar corelația dintre mun­ că și odihnă - 6 la 1. Șase zile trebuie să muncești cu interes și o zi să te odihnești în bucurie. La ce duce situația în care personalitatea este nutrită numai de interes? Să ne amintim povestea pacientului meu M. (capitolul al doilea din prima parte). Trăia numai din interes la serviciu și nu avea nicio bucurie în urma comunicării cu prietenii. Și cu cât era mai ocupat, cu atât se înde­ părta în evoluția lui de cei de-o vârstă cu el, cu atât mai puțin avea șanse de a-și face prieteni și de a avea bucuria comunicării. Rezultatul? O de­ presie puternică. Iar acum să vedem un exemplu contrar. „...Munca asiduă o disprețuia?, spune Pușkin despre eroul său. Lui Oneghin i-a rămas numai bucuria. Cel mai ușor e să o primești in distracții și comunicare cu sexul opus. De aceea toate forțele sufletești Oneghin le-a 362

îndreptat spre iubire. Și, desigur, a venit momentul în care „defrumoase deja

nu se mai îndrăgostea, ci scăpa, cum-necum; dacă-l refuzau, se liniștea într-o

clipită, dacă-l trădau, era bucuros să se odihnească".

Văd în felul următor natura donjuanismului. Emoția interesului, așa cum am spus mai sus, apare în procesul muncii creatoare, care, în felul aces­ ta, este nevoia vitală a omului. Cel mai bine și cel mai ușor toate acestea sunt obținute în activitatea profesională. Pentru Oneghin distracțiile și iubirea devin parcă o profesie. Odată cu creșterea „calificării", următoarea victorie devine din ce în ce mai ușoară: Pentru interes ai mereu nevoie de ceva nou, de aici și schimbarea frecventă a obiectului iubirii. Treptat arta ispitirii de­ vine un automatism (asta nu mai este deja o muncă creatoare), gloria începe să meargă înaintea eroului. Oneghin își dă seama că nu poate atinge ferici­ rea în iubire. „Oricât v-aș iubi, după ce m-aș obișnui, nu v-aș mai aprecia..." Așa îi spune el Tatianei, a cărei iubire a primit-o fără niciun fel de efort. începe să călătorească, dar și aici îl așteaptă dezamăgirea, plictisea­ la si melancolia:

...Și de călătorii s-a plictisit, Ca de toate-n lume: A revenit si-a nimerit, Ca Ceațki, de pe corabie la bal. Si uite: ...Era preocupat numai de Tatiana. Nu de această fată lipsită de curaj, îndrăgostită, palidă și simplă, Dar prințesă indiferentă Si zeiță inaccesibilă... ...La pridvorul ei, la marchiză, Vine în fiecare zi; Aleargă după ea ca o umbră... Iubirea îl conduce pe erou? Sigur că nu! Posibilitatea de a primi satisfacție în muncă și de a-și consolida astfel eul. Și Tatiana a înțeles 363

același lucru. Tocmai de aceea l-a refuzat pe Oneghin, nu pentru că nu se decisese să înfrunte societatea.

...Oneghin se usucă și aproape Că suferă și de ftizie. Toți îl trimit pe Oneghin la medici, Iar aceia, în cor, îl trimit la băi.

Aveți aici un tablou clinic clar al unei depresii reactive care se încheie adesea cu sinuciderea. Totuși, Oneghin nu se duce la medici, ci îi scrie o scrisoare Tatianei. Ascultați ce-i scrie: De-aș fi știut ce groaznic este Să tânjești după setea de iubire; Să arzi și să-ți potolești tot timpul cu rațiunea Tulburarea din sânge; Să doresc să vă îmbrățișez genunchii Și, după ce voi fi plâns la picioarele dumneavoastră, Să revărs cuvinte, declarații, patos, Tot, tot ce-aș putea exprima...

O asemenea scrisoare poate stârni numai milă, nu iubire și, firesc, este refuzat. Așa cum vedem, lui Oneghin totul îi merge bine (e frumos, inteli­ gent, bogat, sănătos, educat), dar e profund nefericit. Are perfectă dreptate înțelepciunea orientală care spune că „toate fericirile și nefericirile sunt în capul nostru". Iar dacă omul vrea să schimbe ceva în viață, în primul rând trebuie să se reconstruiască pe sine (despre acest lucru am vorbit în deta­ liu în prima parte a cărții). Dar sunt și printre noi Evgheni Oneghin? Sunt, cât vreți. Văd cau­ za în sistemul nostru de învățământ orientat spre proști. Copiii capabili își primesc fără efort notele de 8 și chiar 10, iar mediocritățile obțin re­ zultate cu muncă asiduă. Evgheni Oneghin ai noștri își consumă energia creatoare nefolosită la școală pe plăceri. Când viața îi pune în fața ade­ văratelor dificultăți, unii dintre ei se îmbolnăvesc de nevroze depresive, precum eroul lui Pușkin, alții încep să consume alcool și droguri. Orice 364

medic toxicolog știe câte talente pierdute sunt în mediul alcoolicilor și al narcomanilor! Așadar, emoțiile interesului și ale bucuriei în proporție de 6 la 1 sunt baza hranei noastre emoționale. Principala sursă de interes este munca li­ beră, creatoare (tot ea își aduce și porția de bucurie), iar sursa bucuriei e iubirea, dar, pentru ca ea să vină, trebuie să trudești serios și din punct de vedere creator. Deficitul de interes duce la depresie, ca și deficitul de bucurie.

3. Emoțiile negative Dar dacă am obținut proporția de mai sus, de ce mai avem nevoie și de emoțiile negative? La fel ca și de dioxidul de carbon în procesul respirației. Dacă în plămâni nu există dioxid de carbon, respirația se oprește, dacă nu ai succese, progresul se oprește. Corelația optimă dintre emoțiile pozitive și cele negative este de 7 la 1. Rețineți-o. Diferența este că emoțiile pozitive sunt ceea ce ne păstrează în pre­ zent, cel mai bun timp este prezentul. Trecutul deja nu mai este, viitorul încă nu este. Numai în prezent se produce unirea sufletului și a trupului. Emoțiile negative duc sufletul fie în trecut, fie în viitor. Dar trupul rămâ­ ne în prezent. Emoțiile negative au un spectru mult mai mare decât cele pozitive și se împart în biologice și sociale.

Emoțiile negative biologice Neliniștea

Neliniștea este o emoție care apare când situația e apreciată în ge­ neral ca nefavorabilă. Neliniștea este un fenomen emoțional așa de des întâlnit, că unii cercetători o consideră „paznicul" nostru și un anumit ni­ vel al ei e considerat normă. Omul lipsit de sentimentul neliniștii este nu­ mit „nepăsător". Dacă o luăm înainte, vom spune că, din punctul meu de vedere, neliniștea nu e emoția care trebuie să ne însoțească permanent. Ea poate chiar să ne otrăvească un eveniment plin de bucurie. Omul cu un sentiment permanent de neliniște nu are șanse să fie fericit. 365

Cei neliniștiți sunt destul de ușor de recunoscut. Omul e reținut și, în același timp, agitat. Ca urmare, caracterul activ aproape că se reduce la zero. Astfel sunt stimulate și sistemul nervos simpatic (cel care pune în acțiune procesele de schimb), și cel parasimpatic (cel care le frânează), adi­ că în sânge sunt puse în circulație concomitent substanțe care stimulează activitatea și care contribuie la odihnă. Omul neliniștit poate fi comparat cu un autoturism al cărui șofer apasă pe accelerație și pe frână în același timp, așa încât mașina poate fi stricată. Unii încearcă să-și ascundă neliniștea. Fața capătă o expresie nepăsătoare, parcă îngheață. Alții s-au obișnuit așa de mult să se abțină, că nu mai bagă în seamă tensiunea. Acest lucru chiar devine un obiect de mân­ drie pentru ei: „înăuntrul totul fierbe, dar nu las să se vadă așa ceva." Dar, mai devreme sau mai târziu, omul explodează, lucru care va fi neașteptat pentru cei din jur. Există o variantă și mai neplăcută - o explozie inte­ rioară care poate duce la o criză de tensiune, la infarct, hemoragie cere­ brală ș.a.m.d. Alții devin agitați. Pentru a reduce sentimentul de neliniște fac o mulțime de activități inutile sau își stereotipizează așa de mult viața, că nu se decid să facă modificări în ea; acest lucru, în cele din urmă, poa­ te duce la o stagnare. (Lor li se spune „omul în carapace". Deviza lor este: „Numai să nu se întâmple nimic.") Neliniștea duce destul de des la creșterea poftei de mâncare, intensifi­ când schimbul de substanțe. Cei care lucrează neliniștiți observă că, atunci când lucrează, au poftă mare de mâncare, în timp ce în timpul odihnei, adesea activă (drumeții, muncă fizică în grădină) aceasta e moderată. E interesant de remarcat că oamenii înclinați spre îngrășare într-o aseme­ nea situație se îngrașă, iar cei înclinați spre slăbire slăbesc („mâncarea nu-i priește"). Am ajuns de mult la concluzia că este un mit faptul că slăbești cu ajutorul unei diete. Trebuie să-ți pui ordine în suflet. Iar acest lucru se poate face dacă se înlătură neliniștea. Eu, la o înălțime de 172 de centime­ tri, în tinerețe purtam costume mărimea 56. Tentativele de a mă abține de la mâncare și de a face intens sport nu au avut aproape niciun efect. Dar când am reușit să-mi stăpânesc neliniștea interioară, dimensiunea costu­ mului s-a redus la 50-52. Lucrul cel mai important, am încetat să mai ur­ măresc cât mănânc, când mănânc și ce mănânc. Totul a fost lăsat în grija organismului: mănânc atunci când am chef, cât am chef și ce vreau. La o 366

consfătuire am propus soluționarea problemei alimentare prin lichidarea sau măcar reducerea neliniștii. Putețiverifica ușor nivelul neliniștii dumneavoastră cu ajutorul testu­ lui „Un minut de subiectivitate". Observați unde este secundarul pe cadranul unui ceas, apoi luați-vă ochii de la el. Când considerați că a trecut un minut, uitați-vă la ceas. Normal înseamnă 65 de secunde. O neliniște ușoară: 55-64 de secun­ de. O neliniște medie: 45-54 de secunde. Gândiți-vă ce vă neliniștește. Mai puțin de 45 de secunde: duceți-vă la un psiholog. Sub 35 de secun­ de: mergeți la medic. Neliniștea poate fi situațională și de personalitate. Cea situațională apare înaintea unui eveniment care produce emoție (examen, competiție, în­ tâlnirea cu iubitul, o vizită la șef)- Omul își dă seama de această neliniște. Simte cum îi bate inima, i se taie răsuflarea, îl ia când cu frig, când cu cald, îi transpiră palmele ș.a.m.d. Dar cum se poate scăpa de neliniștea situațională? Haideți să ne gân­ dim. Dacă la o mașină care stă pe loc motorul funcționează la turație maxi­ mă, atunci ar fi mai bine ca mașina să meargă, nu să stea. Dacă bate inima de emoție, mai bine să alergați sau să vă așezați de vreo cincisprezece-douăzeci de ori, adică să armonizați toată activitatea organismului cu activi­ tatea inimii. După încetarea sarcinii intense are loc o liniștire generală și neliniștea dispare. In felul acesta e ușor de îndepărtat neliniștea dinaintea startului pe care o au sportivii. Un tânăr se plângea că întâlnirea cu iubita îi produce palpitații așa de puternice, că un timp, după ce se întâlnește cu ea, vorbește foarte greu. Cunoștința lui locuia la etajul șase. I-am propus să nu mai folosească lif­ tul, ci să urce scările în fugă. A rămas mulțumit de sfat. Intr-adevăr, intra la ea gâfâind, dar asta arăta perfect normal, și nici nu mai avea neliniștea interioară. Când respirația se liniștea, dispărea și palpitația, iar el putea vorbi normal. Același lucru se poate face și dacă trebuie să luați cuvântul în public în fața unei săli mari. Trebuie doar să veniți în fugă la tribună. In ceea ce privește îndepărtarea neliniștii de personalitate, cel mai bine e să apelați la ajutorul unor profesioniști care să folosească metode de psi­ hoterapie orientate spre personalitate. Dar ceva pot să propun și eu. Acum există multă literatură consacrată antrenamentului autogen. Stăpânirea an­ trenamentului autogen ajută la depășirea neliniștii de personalitate. Ajută 367

bine exercițiile care îndepărtează tensiunea musculară. Trebuie neapărat să urmăriți să nu fie încordați mușchii feței, ai bazinului și fesele.

Frica Dacă neliniștea persistă suficient de mult, omul începe să caute sur­ sa pericolului, o lichidează și se liniștește. Dacă sursa neliniștii nu poate fi lichidată, neliniștea se transformă în frică. în felul acesta, frica este re­ zultatul acțiunii neliniștii și gândirii. Frica este emoția cea mai periculoasă. Omul poate fi speriat de moar­ te. Numai prin frică se poate explica moartea aborigenilor africani după încălcarea unui tabu. De frică în Antichitate mureau si condamnatii la moarte. Când preotul își trecea mâna pe pielea lor, la încheietura cotului, credeau că si-au tăiat venele. Mimica unui om speriat e binecunoscută: sprâncenele sunt aproape drepte și ușor ridicate, ochii larg deschiși („frica are ochii mari"), buze­ le sunt încordate și ușor întinse, gura e întredeschisă și are o formă elip­ tică. Se poate uita în jur, poate fugi de obiectul fricii sau poate împietri. Dar frica nu e numai rea. Problema e că în timpul fricii se intensifică stimularea sistemului nervos. Intr-o asemenea stare e mai ușor să fii activ (firesc, la un nivel mai mic de frică), lucru ce poate duce la dezvoltarea in­ teresului care adesea domină frica. Cum poate fi prevenită frica? în primul rând, copilul nu trebuie spe­ riat în procesul educației. Suferind pentru copil, părinții nu trebuie să-i transmită și lui această frică. Experiența arată că frica, neliniștea pen­ tru copil și în general pentru un om apropiat ajung adesea să îl distrugă. Astfel, mama suferă că fiul (adesea deja mare!) întârzie. El nu vrea s-o neliniștească pe mamă și încearcă să ajungă acasă mai devreme. E deja seara târziu, mijloacele de transport circulă rar. Pe partea opusă a străzii se află un autobuz. Fiul știe că acum mama stă la fereastră, neliniștită, și așteaptă să se întoarcă. Se grăbește să traverseze strada speriat că mama se agită acasă și nimerește sub o mașină. Frica și neliniștea mamei l-au distrus pe fiu. Dar iată un exemplu de mod în care fricile mamei i-au complicat viața fiului. 368

A ‘venit la noi la clinică un bolnav în vârstă de 37 de ani. Era bolnav așa de des, că la serviciu s-a pus problema pensionării luipe caz de boală. Când s-au

analizat relațiilefamiliale, s-a văzut un detaliu curios. Conform unei tradiții de mulți ani, înfiecare seară, oriunde se afla, trebuia să sune și să-i spună ma­

mei că totul e în ordine. Apoi mama s-a mutat în Novocerkassk, iar el a rămas

cu familia în Rostov. Era mai greu să vorbească la telefon. Odată nu a su­ nat-o pe mamă și după două ore a venit o telegramăfulger: „Ce s-a întâmplat'?" După aceea, din cauza problemelor cu telefonul de acasă, bolnavul era

obligat să se ducă la o centrală telefonică, iar acest lucru nu-iplăcea soției. Au început conflicte acasă și la serviciu. Era un bun specialist organizator și afost invitat să lucreze într-un grup de inițiativă carefuncționa seara. Dar la ser­

viciu nu era telefon interurban și era nevoit să lase lucrulpentru a apuca s-o sune pe mamă. Acest lucru stârnea nemulțumirea colegilor și aplecat din grup. Desigur, i-a părutfoarte rău când nu a primitprimă, și era una semnificati­ vă. Iar relațiile dinfamilie au rămas lafel de proaste.

Am discutat cu el și cu mama lui. Am elaborat o regulă: „Dacăprimești un

telefon de la Rostov, înseamnă că s-a întâmplat ceva sau a avut loc o nenorocire. “ Telefoanele rituale că acasă totul e bine au dispărut. Aproape imediat bolnavul

a observat că și infamilie, și la serviciu lucrurile au început săfie mai liniștite.

O să mai povestesc încă o întâmplare semnificativă. Prietenul meu s-a dus într-un alt oraș la o susținere de doctorat. Conform

ritualului, de regulă el o suna imediatpe soție că a ajuns cu bine. Dar telefonul de la hotel nufuncționa. A ajuns seara târziu și nu a avut chefsă se ducă să caute

o centrală telefonică. A cerutpermisiuneafemeii de serviciu de pe etaj să sune de

la telefonul ei, dar nici acela nufuncționa. Atunci a rugat-o șipe administratoa­

rea hotelului, dar aceasta l-a refuzat iritată. A doua zi chiar a sunat la consiliul

științific al institutului unde trebuia să aibă loc susținerea și a declarat că, dacă mai trimit la ei asemenea locatari neliniștiți, o să piardă dreptul de a mai caza

oameni acolo. Ca urmare, cu două zile înainte de susținere, prietenul meu a avut

o discuție neplăcută cupreședintele consiliului științific. L-am sfătuit ca de-acum să-i prevină pe apropiați că n-o să mai dea de știre imediat că a sosit cu bine.

Și eu, când mă duc în alt oraș, îmi fac în primul rând treburile, iar mai apoi, dacă am posibilitatea, dau telefon acasă. 369

în a doilea rând, trebuie să învățăm să nu-i deranjăm pe cei din jur cu manifestări de neliniște și frică. Nu-1 certați pe copil că s-a speriat. Dacă chiar dumneavoastră l-ați speriat pe copil, scuzați-vă și spuneți-i că nu ați vrut să faceți asta. Aveți mare grijă să nu-i fie frică copilului de me­ dici, miliție, profesori, „bau-bau" ș.a.m.d. Atunci va învăța să-și stăpâneas­ că frica. Frica cronică duce neapărat la boală. Părinți și pedagogi! Nu trebuie să speriați pentru a obține supunerea saupentru a învăța un copilsă respecte normele sociale. Fac o mare greșeală părinții atunci când nu bagă în seamă semnele fricii la copil și-1 învață să trăiască cu frica, nu s-o stăpânească. Din punctul meu de vedere, filmele de groază te învață foarte bine să-ți blochezi frica. Doar acolo, oricât de frică le-ar fi eroilor, nu rămân împietriți, ci continuă să acționeze. Frica nu este o proprietate înnăscută a noastră. Priviți un nou-născut. Nu se teme de nimic. Dacă solicitările lui nu sunt îndeplinite, răspunde la asta cu un plâns agresiv. Abia mai târziu, când devenim adulți, frica ne pă­ trunde adânc în suflet. Adesea nu o conștientizăm și capătă diverse forme. Toate fricile pot fi împărțite convențional în două grupe: norme și pa­ tologii. Nu o să vorbesc aici despre grupa a doua, pentru că e o temă de discuție separată. De fapt, granița dintre normă și patologie e greu de tra­ sat. Sunt așa-numitele frici obsesive. De exemplu, unii oameni se tem să traverseze străzile mari și piețele (agorafobie). înțeleg absurditatea unor asemenea frici, dar nu pot face nimic. Unii se tem să ia cuvântul în public, în unele cazuri asemenea frici pot fi incluse în normă (și atunci vorbim de un caracter neliniștit-suspicios), iar în altele de patologie (într-o asemenea situație mai bine vă adresați medicului). Deci, fricile „normale". Dacă un mic pericol stârnește un sentiment pu­ ternic de frică și omul nu i se poate opune, el este numit „laș". Isus Hristos a spus că lașitatea e cel mai marepericol. Un om curajos, cred, poate fi numit cel care își poate depăși frica. Marele psihoterapeut Victor Frankl a fost medic de regiment în timpul Primului Război Mondial. Odată se afla pe linia de foc alături de comandantul regimentului și acela i-a spus: „Toți medicii sunt lași. Uite, eu stau și nu mă tem, iar dumneavoastră tremurați de frică!" La care Frankl a răspuns: „Da, mi-e frică, dar rămân. Ar fi inte­ resant, uite, dacă dumneavoastră v-ar fi fost frică, ați fi stat aici?" Nu orice comportament aparent curajos demonstrează un curaj adevă­ rat. Dacă un specialist calificat în lupte orientale intră cu curaj în luptă cu 370

cinci novici, nu mă grăbesc să-l numesc „curajos". Trebuie să vedem cum se comportă în luptă cu unii ca el sau mai puternici. Odată am luat cuvântul la o conferință. Pe atunci deja stăpâneam teh­ nica vorbitului în public și chiar am organizat o școală de oratorie. Referatul a stârnit multe obiecții, dar am continuat să-mi mențin punctul de vedere, deși șeful meu direct avea o opinie diferită și a luat cuvântul împotriva mea. în colectivul nostru relațiile sunt democratice și știam că dezacordul meu nu va influența relațiile noastre ulterioare. De aceea am fost liniștit și nu aș putea spune că am avut un comportament curajos. După cum se vede, to­ tul arăta foarte impresionant, pentru că, după terminarea conferinței, una dintre elevele mele a spus entuziasmată: „Da, Mihail Efimovici, sunteți un * luptător!" Dar eu știu când am fost cu adevărat curajos. Până la 42 de ani vorbitul în public a fost pentru mine un chin moral și fizic. Și uite, când am început să mă controlez și, în ciuda fricii, să ies la tribună, făcând mi­ nuni de curaj, nimeni nu s-a entuziasmat de mine, nici eu nu mi-am dat seama de asta. De fapt, chiar în momentul acțiunii e puțin probabil ca ci­ neva să înțeleagă prețul adevărat al acesteia. Iar acum să încercăm să vedem care sunt motivele apariției fricii și a neliniștii. Fricile pot apărea atunci când există o amenințare pentru existența fi­ zică a subiectului. Când ele devin excesive, fără niciun motiv, omul începe să se teamă să nu răcească, să se molipsească de vreo boală gravă, să sufere din cauza unor huligani ș.a.m.d. Dacă omul nu-și depășește fricile astea, se va întâmpla chiar lucrul de care se teme. De exemplu, dacă omul se teme de răceală și începe să se înfofolească prea mult, devine sensibil și, mai de­ vreme sau mai târziu, neapărat va răci. O pregătire fizică bună și respec­ tarea normelor de igienă permit să fie blocate asemenea frici. Apropo, de ele suferim mai puțin, pentru că le conștientizăm destul de bine. Desigur, nu am în vedere cazuri în care fricile au un caracter clar bolnăvicios. Aș dori să mă opresc în detaliu asupra fricilor care sunt produse de motive psihologice și sociale. Pe oamenii cuprinși de asemenea frici îi nu­ mesc lași psihologici. Nu, nu tremură la vederea unui pericol direct! Pot * Să știți că cei care vă urcă pe piedestal mai apoi vă dau jos de acolo. încercați să coborâți singuri. Nu trebuie să intrați în relații apropiate cu cei care sunt entuziasmați de dumnea­ voastră. Mai apoi se vor răzbuna că i-ați dezamăgit. (N. a.)

371

să acopere cu trupul ambrazura cazematei, pot să intre liniștiți într-un fo­ car de infecție, și totuși sunt lași. Și atunci suferă ei, apropiații lor, șefii și subordonații. In cele din urmă, se îmbolnăvesc. E grea viața unui laș psi­ hologic! Poziția lui este agravată și de faptul că nu știe motivul adevărat al nefericirilor sale și seamănă cu omul din anecdotă care își căuta cheile pierdute undeva sub un felinar, pentru că acolo era lumină. Lașitatea ia adesea diferite măști. Să le vedem. Caracterul principial. Un căpitan al unuia dintre marile pescadoa­ re, care se ducea în porturi străine, s-a remarcat prin îndeplinirea tuturor instrucțiunilor și i se dusese faima de om principial. Nu a luat niciun cui de pe navă, nu și-a permis nici cea mai mică speculă - să vândă acasă lucruri cumpărate în alte țări - și nu i-a permis soției să se ocupe cu asta (lucrau în același sistem). Chiar când rânduielile au fost mai relaxate, comporta­ mentul lui nu s-a schimbat: dacă instrucțiunea nu e anulată, înseamnă că trebuie îndeplinită. Nu ar fi fost nimic, dar suferea pentru că soția lui îl disprețuiește că trăiește cu un laș. Doar ea știa că e laș! Doar nu avea cum să nu observe că nivelul vieții lor nu corespunde nivelului salariului lui ofi­ cial! Și, cu toate acestea, el nu s-a interesat niciodată de nivelul venituri­ lor soției. Ea a fost cea care a venit la mine la consult în stare de depresie. Iar la serviciu, ce credeți, lucrurile mergeau bine pentru el? Nici vorbă! Au început să fie din ce în ce mai proaste relațiile în condițiile economiei de piață. Lucrătorii cu cea mai mare inițiativă, calificați și activi l-au părăsit. Dărnicia. Dragi cititori! Răspundeți, de ce îl plătiți în plus pe taximetrist, îi dați bacșiș chelnerului într-un restaurant scump, faceți cadouri medi­ cului sau croitorului? Hai să zicem, poate că medicul și croitorul chiar merită. Doar va trebui să vă mai duceți si altădată la el. Dar de ce taximetristului si chelnerului dintr-un restaurant scump, când poate că n-o să-i mai vedeți ni­ ciodată în viață? La cursuri mi s-a spus: „Păi ce, îmi pare rău?“ Atunci am întrebat de ce ați luat restul neînsemnat când ați cumpărat pâine din maga­ zin sau apă de la chioșc. lat-o, lașitatea, sub masca dărniciei și a mărinimiei! Asupra unuia dintre cursanți seminarul a avut o mare impresie. Ascul­ tați-! povestirea. „înainte să înceapăprocesele inflaționistefoloseam destul de des taxiul și de regulă plăteam integral cursa și chiar mai dădeam ceva în plus. Când mi-am

dat seama că asta e o manifestare de lașitate, totul a început săfie altfel. Nu,

372

nu amfost chiar așa de curajos să cer restul, dar mereu îi dădeam taximetristu-

lui sub preț, iar dacă mai lua și alți clienți, numai partea mea * Și știți, practic nu afost niciun conflict. Uneori, e adevăraț,fața taximetristului se lungea de mirare. Și doar o singură dată șoferul, furios, mi-a spus că în ziua aia mă duce gratis (nufusesem singurul client) și nu mi-a luat banii. Am spus «mulțumesc»....

Acum mă târguiesc la piață, sunt liniștitfață de reclama insistentă a vânzătorilor și nu cadpradă ei. Defapt, de la psihologie am primit un avan­ taj material *

Ospitalitatea. Nu încerc să vă dezvăț să mergeți în vizită unul la altul. Dar o analiză atentă arată că a pune pe masă mai multă mâncare, de zece ori mai multă decât are nevoie stomacul unui om, se face tot din cauza fricii, a fricii de a nu fi condamnat. Cine vă condamnă? Cei care au venit pentru dumneavoastră? In niciun caz! Mâncăii vă condamnă. Dar asta nu e ceva frumos! Data viitoare o să vină la dumneavoastră numai prietenii pentru care doar dumneavoastră aveți valoare. Aristotel spunea: „Cine are mulți prieteni nu are un prieten." Un avantaj dublu! Și material, și psihologic. Galanteria. Un prieten de-ai mei, un om foarte curajos, gata să ape­ re dreptatea, onest și mărinimos, era totuși un laș psihologic. Odată a în­ ceput să-l doară mijlocul. Firesc, se temea să ia concediu medical, pentru a nu le face rău colegilor, deși colectivul, fără îndoială, l-ar fi înlocuit. La serviciu era muncă destul de multă. A ținut un curs de trei ore și nu și-a permis să ia o poziție potrivită pentru a-și cruța nervii. Nu! A stat așa în­ cât nimeni să nu-și dea seama că îl doare! Când s-a întors acasă, a ajutat-o pe o vecină de palier să ducă două genți destul de grele, așa cum făcea adesea când urca scările: „Doar nu era să-i explic că mă doare mijlocul." După ce a ridicat greutatea, durerea a deve­ nit și mai puternică, dar el a continuat să se ducă la serviciu. In acest timp la Kazan trebuia să aibă loc o sesiune științifică. Ar fi trebuit să rămână acasă. Dar nu, s-a dus! A luat cu el, ca să nu se împovăreze, puține lucruri. Și acum ghiciți ce a făcut când a ajuns la Kazan! Ați ghicit! A dus până la stația de taxi valizele foarte grele ale uneia dintre femeile care au mers

* Să știți că cei care vă urcă pe piedestal mai apoi vă dau jos de acolo. încercați să coborâți singuri. Nu trebuie să intrați în relații apropiate cu cei care sunt entuziasmați de dumnea­ voastră. Mai apoi se vor răzbuna că i-ați dezamăgit. (N. a.)

373

cu el. De fapt, lucrurile s-au terminat cu o spondiloză foarte serioasă. A suferit în total cam opt luni. Și credeți că asta l-a învățat ceva? Corect! Nu l-a învătat nimic. Bunătatea. Odată la seminar am jucat jocul „Magazinul fermecat". Esența jocului consta în următoarele. Fiecare putea primi din maga­ zinul fermecat orice trăsătură care-i lipsea (trăsătură de caracter), dar pentru asta trebuia să dea integral sau parțial o trăsătură de caracter po­ zitivă pe care o avea. Așa că uite, o participantă la joc vindea bunăta­ te, și o dădea în totalitate, și voia să cumpere numai fermitate. După ce tranzacția s-a încheiat, am decis (de regulă vânzătorul este psihoterapeutul) să mă lămuresc ce calitate a mărfii am primit de la ea. între noi a avut loc acest dialog: Eu: Dați-mi un exemplu de bunătate a dumneavoastră. Ea: Nu pot să-1 refuz pe soț și adesea îi pregătesc ceva din aluat. îmi iese bine. Eu: Și cât cântărește soțul dumneavoastră? Ea: O sută cinci kilograme. Eu: Dar nu vi se pare că asta nu e bunătate, ci mai degrabă e lașitate? Pur și simplu vă e frică să nu stricați bunele relații cu soțul! Ea (după ce s-a gândit puțin): Da, mă rog, aveți dreptate. Am încer­ cat odată să-i organizez rațional alimentația, scoțând din ea făinoasele, și el mi-a făcut scandal. Și la fel erau și celelalte exemple de bunătate ale ei. Ia gândiți-vă, dumneavoastră de ce trăsături pozitive de caracter ați vrea să scăpați? La o analiză atentă o să vă fie clar că vreți să scapați de frică. Lucrurile bune nu se vând! Grija. O pacientă se plângea de oboseală cronică. O supărau articulațiile, o durea inima si uneori avea accese de sufocare. Totuși, o boală serioasă nu i s-a identificat. Din discuție am aflat că ea face toată munca de acasă: „Soțul e foarte ocupat la serviciu. Doar n-o să le spun co­ piilor să muncească la bucătărie. în fond, bărbații cresc. Și odată am fost plecată și ei mi-au spălat toate cămășile. Dar când copiii la școală și soțul la serviciu o să aibă cămăși murdare, cine va fi judecat? Eu!“ Nu e greu de înțeles că și în spatele acestui lucru e tot frică: frica de a nu fi condamnat. 374

Modestia. Un client de-ai mei participa la o ședință unde se discuta furtunos o problemă. Știa cum s-o rezolve, dar nu a luat cuvântul. „Sunt un om modest", a răspuns el când l-am întrebat de ce nu a luat cuvântul. Oare așa e? O să vă redau dialogul nostru pe care l-am avut atunci când totuși > trebuia să ia cuvântul. El: Mâine trebuie să iau cuvântul și sunt deja emoționat, așa că pot să dau rateu. _ Eu: Și ce-i cu asta? El: Nu voi putea trece niciodată peste asta! Eu: „Niciodată" este foarte mult. Cât timp ați putea să vă simțiți prost? El: O zi, două. Eu: Și mai apoi? El: Apoi totul o să fie în ordine. Eu: Și atunci de ce vă e frică? Poate din cauza asta o să vă părăsească soția sau mama se va dezice de dumneavoastră? El: Nu, sunt oameni minunați. Eu: Poate o să vă scadă salariul? El: Ei, sigur că nu! Eu: Și atunci despre ce este vorba? El: Dar dacă n-o să fiu înțeles corect? Eu: De ce credeți că oamenii sunt proști? El: Ei, ce spuneți, doctore! De unde ați tras concluzia asta? Eu: Chiar dumneavoastră mi-ați spus asta! Proștii nu înțeleg. Niște deștepți ar înțelege și nu ați avea motive de îngrijorare. El: Nu am avut deloc în cap ideea că cei care mă ascultă sunt proști. Eu: Sigur că nu ați avut-o! Problema e că viața noastră psihică seamă­ nă cu un aisberg, unde partea de deasupra apei e conștiința noastră, iar cea de sub apă -subconștientul. Mișcarea aisbergului depinde de ce se întâm­ plă sub apă. Comportamentul nostru, și destinul, depind în mare măsură de subconștient, nu de conștiință. Uite, și acum, încerc să explic ce gân­ duri neconștientizate vă conduc comportamentul și vă stârnesc sentimen­ tul de disconfort care poate duce la boli. El: Nu, doctore, categoric nu sunt de acord cu dumneavoastră! Eu: Uite, și acum subconștientul dumneavoastră m-a făcut „prost"! 375

El: Ei, ce spuneți, doctore! Am auzit așa de multe despre dumnea­ voastră, am fost la cursurile dumneavoastră, tocmai logica lor și caracte­ rul convingător m-au adus aici. Doar deja nu mai credeam că pot scăpa de frică! Vă consider inteligent, chiar un om remarcabil în acest domeniu! Eu: Corect, asta e la nivelul conștiinței. Replica dumneavoastră - „Cate­ goric nu sunt de acord cu dumneavoastră!" - e o dovadă că subconștientul dumneavoastră mă consideră prost, dar conștiința, ca un cenzor, nu poate lăsa să treacă informația în această formă. De aici și răspunsul dumneavoas­ tră. In plan social totul e corect. Parcă nici nu ar fi vreo jignire. El (puțin nedumerit): Nu m-am gândit niciodată la asta! Eu: Nu e nicio problemă. Vă gândiți acum! Eu doar studiez de mulți ani problema, chiar cred că sunt un cunoscător. Dumneavoastră ați venit la mine în mod conștient si recunoașteți asta. Dacă în subconștient nu ar fi fost gândul că cei din jur sunt proști, nu ați fi spus „Categoric nu sunt de acord cu dumneavoastră!". Ascultați cu atenție: „Categoric nu sunt de acord cu dumneavoastră!" Asta înseamnă cam așa: „Toată experiența dum­ neavoastră, toate cunoștințele dumneavoastră sunt o prostie, nu vă ocupați de ce trebuie. Mi-a dat seama de asta într-o secundă." El (oarecum îndoit): Ar părea convingător, dar e ciudat. Eu: înainte pur și simplu nu v-ați gândit. Acum să vă gândiți. Doar dacă înțelegem ce fel de gânduri din subconștient vă împiedică să trăiți, vom ști cu ce să ne luptăm. Răspundeți, știți că e util să faci gimnastică dimineață? El: Da, desigur. Eu: Și acum spuneți sincer, dumneavoastră faceți gimnastică dimineață? El: Din păcate, nu. Eu: Uite încă un exemplu că nu conștiința vă conduce comportamen­ tul. Dar să revenim la fricile dumneavoastră. Imaginați-vă că ați luat cu­ vântul cu succes. Cum ați lua cuvântul data viitoare? El: Exact la fel! Eu: Din moment ce exact la fel o dată, de două ori, de trei, de patru... Nu vi se pare că succesul permanent duce la stagnare? El: Da, aici e ceva! Eu: Uite, vedeți? Succesul este, desigur, plăcut, trebuie să ne bucu­ răm de el, dar trebuie să ținem minte că nu e posibil să ai mereu succes. Sunteți de acord cu mine? 376

r

El: Da, desigur. Eu: Dar ce se întâmplă în caz de eșec? El: O stare de spirit proastă. Eu: Dar aveți totuși posibilitatea să analizați eșecul și data viitoare să luați cuvântul mai cu succes. O atitudine corectă față de greșeli contribu­ ie la creșterea noastră. El: Da, asta e corect. Dar oamenii pot râde de mine! Eu: Corect, pot râde. Dar cine va râde de dumneavoastră? Un om deștept o să râdă? '' El: Nu. Eu: Dumneavoastră ați râde dacă cineva ar avea un eșec? El: Sigur că nu! Eu: Uite, vedeți? Iar am primit o dovadă că subconștientul dumnea­ voastră are o părere proastă despre oameni! Dar să mergem mai departe, într-adevăr, cineva a râs de dumneavoastră. Dar dacă nu ați fi avut acest eșec, cum ați fi aflat că are o părere proastă despre dumneavoastră? încă un folos al eșecului! Cu ajutorul eșecului veți aprecia corect mediul din jur. Doar numai după fapte îl recunoaștem pe om! Iar acum spuneți, nu vi se pare că în subconștientul dumneavoastră este o idee care vă condu­ ce? „Sunt un om pentru care viața trebuie să decurgă fără greșeli, dureri și eșecuri! Trebuie să-mi iasă mereu totul! Toți trebuie să fie mulțumiți de mine, inclusiv proștii!" El: Ei, ce spuneți, doctore! Sunt un om modest. (Deodată zâmbește larg.) Vai, dar acum, mi se pare, v-am făcut nebun. Eu (ușurat): Ei, uite, abia acum ne înțelegem cum trebuie. Putem tra­ ge concluziile. Avem așa, o plăcintă în straturi. în locul cel mai adânc al subconștientului e ceva, un fel de idee de măreție: „Ceilalți sunt mai proști." Un asemenea gând aiurea nu e lăsat să treacă în conștiință. Lașitatea pe drumul dinspre subconștient spre conștient se transformă în sfiiciune, iar sfiiciunea în modestie. Iar modestia e deja o calitate pozitivă. El: Si atunci ce să fac? Eu: Să renunțați la ideea măreției, pentru că acest cui în talpă va stră­ punge orice pingea. Cum va dispărea ideea supraevaluării importanței pro­ priei personalități, celelalte straturi ale plăcintei vor dispărea de la sine. Dacă înțeleg, sunt un om la fel ca ceilalți, prin urmare îmi dau seama Că voi avea și eșecuri. îmi analizez un referat nereușit, iau măsuri și data viitoare 377

luarea de cuvânt va fi mai bună. Sfiiciunea dispare. Nu am nevoie să de­ clar că sunt modest. El: Atunci, din punctul dumneavoastră de vedere, sfiiciunea e o ca­ litate proastă? Eu: Desigur! In popor s-a observat demult asta: „In iazul liniștit se ascund draci." Cum aș putea considera sfiiciunea o calitate, când o consi­ der una dintre măștile fricii? El: Dar modestia? Eu: Fiecare înțelege în felul său. Din punctul meu de vedere, modes­ tia este conștiința deplină a omului referitoare la posibilitățile lui. Pușkin spunea că e geniu, și asta a fost o declarație modestă, deoarece corespun­ dea realității. Ei, acum încercați să scăpați de ideea măreției. El: Dar cum a apărut plăcinta asta în straturi? Doar am fost crescut să fiu modest și controlat sever. Eu: Spuneți, vă rog, când erați mic, mama dumneavoastră nu a avut o neliniște excesivă legat de sănătatea dumneavoastră, nu avea frica să nu vă bată cineva, să nu vă bruscheze, nu v-a limitat cam mult activitatea? El: Da, s-a întâmplat asta! Eu: Când copilului i se pun condiții excepționale, apare sentimentul neconștientizat al caracterului excepțional al persoanei proprii. Iar față de o mare personalitate e nevoie de altă abordare.

La următoarea consultație clientul meu a remarcat că următoarea lu­ are de cuvânt s-a desfășurat bine. Sentimentul de disconfort a existat, dar a trecut mult mai repede decât înainte. în prezent vorbește destul de liber și, în loc de disconfort, are o mare plăcere de pe urma luărilor de cuvânt. Dialogul descris mai sus a avut loc în stilul trainingului cognitiv (de cunoaștere) care mi-a permis să evidențiez frica. Dar poți să te lupți cu succes numai atunci când știi clar cu ce te lupți. Solidaritatea. Toată clasa a plecat de la oră. Părinții îi reproșează co­ pilului lor: \Tu nu știi că nu poți să faci asta?| \Știu!| \Și atunci de ce ai plecat?\ \Din solidaritate!] Nu e greu de înțeles că, de fapt, copilul e con­ dus de frică. Câte nu se fac din solidaritate! \De ce ai dat la institutul pedag°gic?\ |Toate prietenele s-au dus acolo, ei, m-am dus și eu cu ele\. \ Ce nevoie aveai să te grăbești să te măriți?\ \|Toate se măritaseră deja\. Cu cine nu ne solidarizăm? Solidaritate sexuală, de profesie, națională, de 378

vârstă. Ne îmbrăcăm din solidaritate, bem din solidaritate, omorâm tot din solidaritate. In spatele tuturor acestor gesturi se află frica de a nu rămâne în urma turmei. Nietzsche scria: „In turmă nu e nimic bun, chiar dacă aleargă după tine. O asemenea solidaritate transformă asocierea într-o piatră din pavaj. Toți sunt la fel! Dar dacă sunt la fel, atunci toți sunt niște automate, toți sunt morți sufletește!" Câte necazuri se întâmplă pentru că omul nu duce viața sa, ci din so­ lidaritate! Renunțați la frică! Și atunci nu vă veți mai teme să vă spuneți opinia, atunci veți avea posibilitatea de a deveni o personalitate, aveți po­ sibilitatea de a fi fericit. In turmă poți fi doar satisfăcut. Curajul. Să revenim la Pușkin. Lenski l-a provocat la duel pe Oneghin: Oneghin de la prima mișcare Intorcându-se spre mesagerul acestei însărcinări, A spus, fără vorbe-n plus, Că e mereu gata s-o facă.

Dar, în sufletul lui, Evgheni se teme de condamnarea unui duelgiu vechi: „E rău, e bârfitor, e gură-mare..." Și.uite, frica i s-a ascuns sub mas­ ca curajului.

Suferința

Suferința este cea mai frecventă emoție negativă, așa cum este in­ teresul între cele pozitive. Este un efect de profunzime care poate fi pro­ dus de foame, frig, durere, gălăgie, căldură, lumină puternică, dezamăgire, eșec, pierderi ș.a.m.d. Chiar de la început omul își începe viața cu suferință, în timpul actului nașterii copilul pierde paradisul existenței intrauterine și-și manifestă indignarea printr-un țipăt puternic. Și în continuare, așa cum arată Izard, suferințele devin o parte inseparabilă a vieții sale. Suferința depinde depreceptelepersonalității. Iată de ce pentru unii demi­ terea, un conflict la serviciu, pierderea fecioriei în afara căsătoriei, un eșec în iubire sunt o dramă profundă, în timp ce alții trec liniștiți peste ele. Dar există multe cauze pentru suferință care nu depind deloc de personalitate. 379

Sunt crize economice, războaie, o boală grea, o catastrofă, o moarte su­ bită a unei persoane dragi. Adesea începem să ne dăm seama că am fost fericiți când apare suferința. Expresia tristă a feței e cunoscută de toată lumea. In cazul unei suferințe clare sprâncenele se ridică în sus și se depărtează. Dacă omul se află des într-o asemenea stare de meditație tristă, între sprâncene se formează ri­ duri verticale. In cele mai profunde momente de suferință omul plânge. Lacrimile ușurează suferința. Dacă nu găsesc ieșire, te sufocă. Imediat ce omul a început să plângă expresia de suferință devine mai puțin manifes­ tă. De aceea una dintre sarcinile trainingului psihologic o constituie în­ toarcerea omului la deprinderea de a plânge când suferă. tJn om care suferă se simte părăsit, singur, inutil, neputincios, prost ș.a.m.d., de fapt, se simte nefericit. Dar suferința are și o funcție utilă. II face pe om să știe că-i e rău, îl pune să acționeze, să rezolve probleme și în felul acesta îl salvează de la distrugere. Mai mult, suferința îi unește pe oameni. Nu trebuie, dacă nu înțelegem motivele suferinței, să încercăm s-o ușurăm. Când suferința apare la pierderea unei persoane apropiate, e nevo­ ie de timp pentru a te obișnui cu lipsa celui lângă care ai petrecut mulți ani. Destul de des omului care suferă i se propune să-și vină în fire. Dar omul care tot timpul se stăpânește face o boală originală. Așa cum scrie Nietzsche, „el se află permanent în poziție defensivă, înarmat împotriva propriei per­ soane, un gardian etern al propriei cetăți la care s-a condamnat singur. Da, poate fi măreț în acest sens! Dar acum ce-i mai urăște ei pe ceilalți, ce greu se simte, e epuizat și rupt de cele mai minunate accidente ale sufletelor!" Și cât de des auzim un asemenea „sprijin": „Dac-ai avea tu problemele mele!" Cum să-1 susții pe un om care are o durere? Vă propun o asemenea va­ riantă: „Sunt entuziasmat de curajul tău, de felul în care suporți durerea! Eu de mult nu aș mai fi rezistat și aș fi început să urlu!" Cred că acesta este un sprijin adevărat, nu „vino-ți în fire". Asta înseamnă de fapt o la­ udă a propriei persoane: „Eu am o situație și mai grea, dar rezist." Dragii mei cititori! Sunt convins că ați învățat să descifrați sensul adevărat al subconștientului care a trecut prin cenzura conștiinței. In legătură cu asta vreau să vă povestesc o întâmplare. In clinica noastră se trata un tânăr de 18 ani. Unul dintre pacienți l-a

jignit și el a plecat de capul lui acasă. Părinții l-au adus înapoi. Avea ochii 380

în lacrimi. Sora medicală a venit la el și a spus cu dispreț: „Ce-ai început să bocești? Doar ești bărbat! Termină cu plânsul! Vino-ți înfire!”Am întrebat-o

pe soră ce obține de la bolnav. Mi-a răspuns că arfi vrut să nu mai plângă. Ce credeți, ce voia defapt sora, ce voia subconștientul ei? Când i-am spus că va

obținefaptul că noaptea el o să încerce s-o violeze, s-a miratfoarte tare. Dar

altfel cum arfi putut el să-i demonstreze că e bărbat?

Omul nu trebuie făcut de rușine, trebuie învățat să-și ducă suferința. Cum a arătat Izard, dacă părinții îi insuflă copilului dispreț când plânge, el se poate învăța să ardă de rușine de fiecare dată când ar vrea să plângă. Toate acestea pot face un copil temător, bolnăvicios de sfios. In opinia lui Tomkins, atitudinea față de suferință se formează prin intermediul pedep­ sei, încurajării, încurajării parțiale și într-un mod mixt. Dacă părinții îl pedepsesc pe copil fără să acorde atenție motivului suferinței lui și el nu are posibilitatea de a se explica, asta poate duce la prefăcătorie, o slabă manifestare a individualității, la o evitare excesivă a suferinței, la apatie și oboseală. Dacă în acest caz copilul mai este și bătut, începe să suporte greu durerea. Iată de ce bărbații suportă mai greu dure­ rea decât femeile (băieții sunt pedepsiți mai des cu cureaua decât fetele). Dacă părinții îl încurajează pe copil să-și manifeste suferințele, încearcă să-1 liniștească și să reducă acțiunea factorului care a produs suferința, să-1 îndepărteze, copilul va avea posibilitatea să îndure suferința, să se lupte cu ea și s-o învingă. Va avea o mai mare încredere în oameni, va suporta mai bine suferințele care însoțesc de regulă bucuria și iubirea, i se formează o atitudine mai optimistă față de viață. Când este încurajatparțial, părinții îl sărută, îl îmbrățișează, îl mângâie pe copilul care plânge în loc să-i facă înțeleasă cauza suferinței. Un aseme­ nea copil nu va putea depăși suferința, nu va căuta motivele ei, ci va căuta alinare. Din acești copii pot crește alcoolici și narcomani. în cazul mixt copilul e încurajat să plângă, dar, cum a mai crescut puțin, începe să fie pedepsit. Mama cere una, tatăl alta. Ca urmare, este înceti­ nită dezvoltarea personalității, apare lipsa de satisfacție în timpul contac­ telor cu alții, dependența de relații interpersonale și teama de conflicte. Cel mai greu se îndură suferința când ți se pare că e ilogică. De aceea trebuie să-i pătrunzi sensul. „Mai suferiți puțin", îi spune medicul pacien­ tului, când îi palpează pântecele. „Vreau să stabilesc dacă este apendicită 381

sau pur și simplu colită? Suferința a căpătat sens. Doar trebuie decis dacă e nevoie de operație sau nu, iar bolnavul rabdă! Așa cum afirmă Frankl, „dacă se găsește ceva pozitiv în pierdere, suferința devine mai ușoară". „Niciun ban nu este mai bine investit decât cei care ni s-au luat prin înșelăciune și cu consimțământul nostru: căci tocmai prin intermediul lor căpătăm chibzuință", scria A. Schopenhauer.

Furia O depresie care durează de mult timp (melancolia), pe un fond de relaxare a organismului, este un agent care dă naștere furiei. Cea mai mare parte a oamenilor cunosc sentimentul furiei care vine după suferință. La serviciu a fost certat, lucru care a produs durere. A venit acasă și, fu­ rios, s-a năpustit asupra copilului. Nu se înfurie atât pe copil, cât pe sursa suferințelor, dar, din păcate, adesea nu-și dă seama de asta. Ca urmare, o asemenea situație se repetă destul de des. Furia apare de regulă atunci când apar obstacole în satisfacerea unor nevoi. Pot fî obstacole fizice, reguli, legi și, în fine, propria neputință. Dacă obstacolele sunt neînsemnate și pot fi depășite ușor, furia poate să nu apară. E altceva când nu reușim să depășim obstacolele, dar dorința se păstrează. Adesea nivelul scăzut de furie este înăbușit multa vreme, ceea ce dăunează sănătății. Sunt furios pe partener. Dar în societate trebuie să ascund asta. Mă tot încordez, îmi strâng mânios pumnii și, în loc să dis­ trug sursa furiei, mă distrug pe mine. Când un animal este înfuriat, își arată colții, deschide larg ochii. Toată poziția lui arată disponibilitatea de a ataca. O asemenea manifestare de fu­ rie se poate vedea numai la copilul mic. La un adult se observă numai în situații extreme. Dar cel mai adesea trebuie să vă înăbușiți mânia. Atunci dinții scrâșnesc, buzele se strâng, sprâncenele se unesc, nările se lărgesc și se ridică ușor. In timpul furiei sângele clocotește, fața arde. Are loc o mo­ bilizare a sistemului nervos și a întregului organism. Omul se simte pu­ ternic, îi apare nevoia de a acționa imediat, acțiuni care pot fi iraționale, dacă nu-și controlează furia. Furia înăbușe frica și suferința. Legătura fncă-suferință-furie poate fi urmărită în următorul exem­ plu pe care îl dă Izard. 382

Mama s-a dus după cumpărături și l-a lăsat pe copilul mic singur acasă. La început s-a simțit bine. Dar mama’a întârziat. S-a întunecat. Copilul s-a speriat și a început să plângă. Teama a stârnit sentimentul părăsirii și suferință, care au accentuat frica. Dar dacă cel mic se supără pe mamă, i se accentuează și frica, și suferința. In evoluția omului furia a avut o mare importanță pentru supraviețuire. Acum furia îndeplinește o funcție negativă. Când apare, e însoțită de sen­ timentul nedreptății, de senzația că ai fost păcălit, trădat, umilit, iar une­ ori apare și gândul unei nedreptăți generale. Dacă furia este înfrânată mult timp, adesea apare o repulsie față de obiectul care a provocat-o. Părinți, pedagogi, șefiscare sunteți adesea în conflict cu copiii, elevii, subordonații! Rețineți bine această situație. Dacă partenerul care depinde de dumneavoastră vă răspunde țipând, cum-necum, vă mai suportă. Dar cei care tac și-și înfrânează furia au repulsie față de dumneavoastră. Ca să știți! Dacă reușiți să vă descurcați cu un rival periculos, la furie se mai adau­ gă bucuria, iar ca urmare apare sentimentul de dispreț față de rival (această emoție complexă este un amestec de furie și bucurie). Disprețul este cea mai rece și mai distrugătoare emoție. Dacă partea defurie din dispreț începe să se reducă și o asemenea stare devine cronică, omul se poate transforma în sadic.

Emoțiile negative sociale Rușinea >

Când un om simte rușine, de regulă, încearcă să se facă mic, îți evi­ tă privirea, se înroșește, își pleacă ochii sau îi închide de tot. Ochii larg deschiși și rușinea sunt fenomene incompatibile. „Ai o privire nerușinată! Nu te mai uita așa!“ Așa i se spune adesea unui copil și astfel se edu­ că rușinea. Cercetările psihologice arată că rușinea e încercată practic de toți. în acest timp conștiința omului e plină de ea, dar își dă seama nu­ mai de ce i se pare lui că e necuviincios. In același timp, se simte nesta­ tornic, incompetent. Iată ce scrie despre rușine Tomkins: „Deși groaza se transformă în viață, iar moartea și suferința învăluie lumea cu vălul lacrimilor, rușinea aduce rănile cele mai profunde inimii. Deși frica și suferința provoacă du­ rere, ele aduc lovituri care sunt atenuate prin autoanaliză și autojustificare; 383

dar rușinea e îndurată ca un chin interior, ca o boală a sufletului. Nu are importanță dacă rușinea a fost cauzată de ironiile jignitoare ale cuiva sau dacă omul s-a ironizat singur. In ambele cazuri se simte parcă gol, ca și cum a suferit o înfrângere, respingere, ca și cum și-ar fi pierdut dem­ nitatea." Când se rușinează, omul se vede obiectul disprețului și al ironi­ ei, un copil a cărui slăbiciune a fost expusă văzului tuturor, care crede că și alții vor râde de el. Imediat apare o soluție practică: niciodată nu trebuie să-1 faceți de râs pe partener. Dacă nu are conștiință, săgețile dumneavoastră o să treacă pe alături. Dar cât de des îl facem de râs pe partenerul care depinde de noi, în loc să-i cerem să îndeplinească pur și simplu sarcina. „Cum de nu ți-e rușine! Iar nu ai spălat pantofii!" Asta în loc să spunem: „Spală pantofii!" „Cum de nu vă e rușine! Iar ați lăsat locul de muncă în dezordine!" în loc de: „Faceți, vă rog, ordine la locul de muncă!" Cel mai bine e ca, în aseme­ nea cazuri, să începeți imediat așa: „Sunt convins că de azi..." Dar lucrul cel mai important este că omul își pierde respectul de sine. Un om rușinos este mult prea îngrijorat de felul cum arată în ochii celorlalți. Rușinea apare la om doar în procesul educației. La animale nu există rușine. Unii oamenii de stiintă consideră că rușinea aduce totuși un anumit > > > > f folos. Astfel, omul, de regulă, încearcă să evite situațiile care i-au produs rușine, e mai bine să înveți și să muncești, să te comporți mai cuviincios. Se spune că rușinea contribuie la reproducerea mentală a unor situații, că duce la consolidarea eului și a autocriticii, ușurează dezvoltarea independenței. Dar eu, ca medic practicant, văd mai mult daunele rușinii și sunt de acord cu cei care afirmă că rușinea conține un impuls ostil față de gândi­ re. Ginecologii, sexopatologii, urologii și chirurgii știu cât de des rușinea și jena duc la faptul că mulți oameni ajung la tratament la spital cu forme deja scăpate din frâu ale unor boli grele, cum ar fi cancerul de rect și mamar, fibromul uterin, prostatita, hemoroizii ș.a.m.d. Și câte nenorociri nu se întâmplă pentru că un bărbat se rușinează să se adreseze unui medic în legătură cu impotența, iar o femeie - pentru frigiditate. Vă dau un exemplu în acest sens. Clientul meu avea 57 de ani și se întâlnea cu o femeie mai tânără ca el cu 21 de ani. Amândoi erau divorțați. Ea se apropiase de el, dar el se te­ mea să aprofundeze relația, pentru că toată viața s-a considerat un bărbat slab din punct de vedere sexual. 384

Iată pe scurt povestea lui. S-a căsătorit din iubire la vârsta de 23 de ani. Soția era cu vreo trei ani

mai tânără. Niciunul nu avea experiență sexuală. La început relațiile sexuale păreau aft'normale. Dar mai apoi a înțeles că soția luiface parte din catego­

ria așa-numitelor Femei Reci. Nu avea nicioplăcere in urma relațiilor intime și încerca să le evite. Din această cauză au început să apară conflicte. Odată,

când soțul, insistândpe apropiere, i-a spus că soția trebuie să-și îndeplinească obligațiile de soție, ea s-a culcat pe spate, a desfăcut picioarele și i-a spus să-și facă treaba. Firesc, nu a ieșit nimic. Ea l-a ironizat. De atunci nesiguranța nu l-a părăsitpe clientul meu în relațiile intime.

Viața defamilie se desfășura în conflicte. Copiii nu i-au apropiat. Nu se decidea să se despartă de soție cu o asemenea potență. Așa că uneori, deși in­

complet, tot mai avea o viață sexuală. A întâlnitfemei care i-au plăcut, dar nu a putut să le povestească despre „defectul" lui, și se rușina să vină la me­ dic. La 54 de ani s-a simțit un impotent total. Copiii erau deja adulți și s-a

despărțit de soție. A apărut timp liber și a început să frecventeze un cerc de

artă, aducându-și aminte depasiunea tinereții. Acolo afăcut cunoștință cufe­ meia de care afost vorba mai sus.

L-am sfătuitpe clientul meu să-i povestească toate acestea prietenei și i-am explicat că tulburările care-l supără au caracterfuncțional și, desigur, sunt re­ versibile. Uite, deja de zece ani mă tot întâlnesc cu plăcere cu acest cuplu fe­

ricit. Cdată mi-a spus că nu a bănuit niciodată că are o potență așa de mare.

Chiar a întinerit la exterior, iar când amfăcut cunoștință cu el arăta bătrân.

Dar uite o întâmplare cu un final nu la fel de fericit. Există o categorie de oameni care, și în prezența unor cunoștințe bune, se jenează să se ducă la toaletă. Și uite, eroul nostrufăcea parte din această cate­ gorie de oameni. în tinerețe a iubit. Amândoi erau colegi de an. Se pregăteau

de nuntă. Odată, în timpul unei întâlniri, a avut o tulburare intestinală. Ar fi trebuit să-i spună iubitei că trebuie să caute repede o toaletă, dar s-a rușinat.

Starea de spirit a scăzut imediat. Pentru a se despărți mai repede defată, s-a legat de un fleac. S-au certat și în cele din urmă s-au despărțit. Totul a ieșit

ca o comedie. Numai că în comedie, în cele din urmă, eroii se reunesc. Aici însă ruptura afost definitivă. Fiecare mai apoi a avut o viață nefericită. Destinul

385

i-a adus împreună după 20 de ani, la o întâlnire tradițională a absolvenților,

și abia atunci s-a lămurit vechea lor neînțelegere.

Aș putea să vă aduc multe asemenea exemple. Sunt curioase, comice și chiar tragice. Iată de ce cred că omul nu trebuie nici să aibă sentimentul rușinii, nici să fie stânjenit. Nu e nevoie de stimulatori de felul acesta și de limitatori în dezvoltarea personalității. Și atunci, de ce e nevoie? Ați ghi­ cit deja. De dezvoltarea gândirii! Ea trebuie să fie și stimulatorul nostru, și limitatorul nostru. Ea ne va spune când nu trebuie să ne dezbrăcăm de tot, dar ne va face să ne ducem la medic în cazul bolilor organelor sexuale și va păstra neutralitatea în problemele de iubire.

Vinovăția

Una dintre principalele sarcini ale psihoterapie! este înlăturarea sen­ timentului vinovăției. Aceasta este o stare a sufletului nu înnăscută, ci educată, ca și morala, legată de ea. Sentimentul vinovăției se formează în primii ani de viață, când gândirea încă nu e dezvoltată și normele morale oferite („ce e bine și ce e rău") sunt acceptate fără critică. Iar când norme­ le morale sunt încălcate, omul începe să aibă sentimentul vinovăției. Cei care au citit Aikido psihologic știu deja că normele moralei sunt conținutul Părintelui. Acolo se află și conștiința noastră. Dar cerințele moralei se schimbă. Ceea ce e moral acum a fost imoral în trecut și poate va fi așa și în viitor. Viața își schimbă contururile și esența. Dar cerințele moralei în­ vechite îi impun omului cu severitate sentimentul de vinovăție și el înce­ tează să mai fie ceea ce este cu adevărat. Victoria morală e necesară. Aici nu e nicio îndoială. Altfel omenirea ar fi încetat să existe. Mai mult, regulile moralei ușurează viața: multe acțiuni devin automate, nu trebuie să ne gândim, urmăm regulile morale! Dar oare e nevoie de morală în sufletul nostru? Să ne aducem aminte de poruncile lui Moise: „Să nu ucizi", „Să nu furi", „Să nu preacurvești" ș.a.m.d. Dar tocmai interdicțiile fac pentru om de dorit ceea ce este in­ terzis. Mai țineți minte, am discutat deja asta. Jurați ca în timpul lecturii să nu vă uitați la colțul din dreapta-sus al paginii, abțineți-vă să vă uitați la colțul din dreapta-sus al paginii, țineți minte tot timpul că nu trebuie 386

să vă uitați la colțul din dreapta-sus al paginii, rușinați-vă pentru că tot timpul vreți să vă uitați la colțul din dreapta-sus al paginii (poate că aco­ lo e ceva ce nu trebuie să vedeți). Și uite, deja sunteți împins să vă uitați acolo. Iar dacă rezistați, oricum doriți să faceți asta. Astfel, subconștient, negația nu e acceptată. „în regimentul nostru s-a interzis să se citească povestea Svejk și peste două săptămâni regimentul a devenit cel mai cult." Și soldații citeau tot, inclusiv frânturi din ziare în care vânzătorii își înfașurau produsele. „Nu vă uitați la carafa cu apă“, am spus odată la un curs. O ascultătoare ime­ diat s-a uitat la ea. I-am reproșat. Ea a răspuns: „Dar trebuia să mă uit la ceea ce nu trebuia să mă uit, nu?“ Când interzicem, creăm imaginea lu­ crului interzis și după un timp omul capătă dorința de a face ceea ce e in­ terzis. Iar dacă nu o face, atunci îl chinuie contradicția dintre dorință și interdicție, dintre sentiment și datorie. Așa nu mai e mult până la boală. Legea abstinenței crește consumul de alcool, interdicțiile sexuale in­ tensifică depravarea, iar legile severe - severitatea infracțiunilor. Totul se desfășoară conform Legii, legii naturii. Să reținem că, dacă nu-i cores­ pund, legile scrise sunt numai o pânză de păianjen în care se prind doar cei slabi; cei puternici o rup. Când lui Isus Hristos i s-a reproșat că distruge poruncile, a răspuns că a venit nu să distrugă legea, ci să o întărească. Astfel, Isus Hristos numește un păcat și preacurvia „în inima ta". în timpul unei certe familiale soția unui pacient de-ai mei i-a spus: „Puteam să te înșel de o mie de ori, dar numai caracterul meu cuviincios m-a reținut!" Deci de câte ori l-a înșelat „în inima ei"? Și după acest epi­ sod au divorțat, deși trăiseră împreună 23 de ani. E clar că au fost împre­ ună trupurile lor, iar sufletul soției a fost în alt loc. Dar iubirea e o funcție a sufletului. Tocmai ea ne face oameni. La omul fericit sufletul nu se desparte de trup. Dar când suntem cuprinși de frică, sufletul tinde spre viitor, când suntem depresivi - spre trecut. în cadrul contactelor de personalitate trebuie să avem grijă ca în primul rând sufletul partenerului să fie cu noi. Le spun mereu elevilor să nu vină la mine la cursuri dacă în ei se dă o luptă între motive. Să se ducă altundeva, să nu vină la mine. Dacă acolo e mai interesant, o să mă bucur pentru ei, iar dacă nu, sufletul lor o să rămână cu mine și mai apoi o să aducă și trupul. Când numărul elevilor mei scade semnificativ, e un 387

semnal că am devenit un om neinteresant. Așa că încep să lucrez mai in­ tens la propria persoană. Poate că n-o să-i pot aduce înapoi pe cei care au plecat, dar pot să-i țin pe cei care vin. încerc să țin mai bine cursurile și nu vreau să fac apel la morală și să repet că trebuie să înveți regulat, că fără învățătură nu poți deveni un specialist bun. Pentru ei o să fie interesant și o să devină buni specialiști. Oameni cu un comportament moral care nici nu bănuiesc că se comportă așa. Uite, chiar asta înseamnă, în opinia mea, libertatea adevărată: fac ce vreau, dar e necesar tuturor. Tocmai de acest lucru are nevoie sufletul, nu de morală. Iar acum vreau să vă spun ceva, dragi cititori! Dacă v-am plictisit, lăsați cititul, duceți-vă acolo unde vă trage sufletul. Plecarea dumneavoastră îmi va aduce un folos: o să încerc să scriu mai bine. Mulțumesc că ați rămas cu mine! Mulțumesc mult! Astfel, comportamentul trebuie să fie moral, iar morala nu e necesară sufletului. Oare aici nu e o contradicție? Și, dacă nu există morală, atunci ce asigură un comportament moral? Ce calități trebuie dezvoltate pentru ca izbăvirea de dogmele morale să nu ne dezorganizeze comportamentul? „Să nu ucizi." Vreau să-l omor pe aproapele, dar morala nu mă lasă. Nu omor, mă abțin, dar atunci mă omor pe mine, iar ăsta e tot un lucru imoral. Nici eu nu mă pot omorî. Astfel, haideți să ne gândim! Ei, bine, nu mi-ați plăcut și v-am omorât. îmi este mai ușor. Dar ce urmează? Desigur, aveți prieteni, rude, o să înceapă să-și explice situația. în cele din urmă o să mă găsească. Și o să mă omoare. Să presupunem că am reușit să scap: nu m-am dat de gol. Dar trăiesc în frică, încălcând dieta emoțională și omorându-mă în felul acesta pe mine. Acum o să încep să omor mai des. în cele din urmă oamenii o să se unească și o să mă omoare. Prin urmare, dacă am o gândire bine dezvoltată, n-o să vă omor. Dacă nu mi-ați plăcut, pot să încerc să nu discut cu dumneavoastră. Dar nici asta nu e o soluție. Pentru că oameni cu asemenea calități se pot întâlni și în viitor. Așa că cel mai bine e să învăț să comunic cu dumneavoastră și să nu calc pe bătătura dumneavoastră mora­ lă. Dar, pentru ca aveți calități, o să încerc să le evidențiez și să le folosesc. N-o să vă omor nu pentru că sunteți bun, ci pentru că e o prostie. O să în­ cerc să vă fac bine nu pentru că sunt bun, ci pentru că asta e în folosul meu. Copilul învață de la o vârstă fragedă porunca „Să nu furi", care adesea îi schilodește psihicul. Tocmai acest lucru s-a întâmplat în copilărie cu o pacientă de-ale mele, o femeie inteligentă de 45 de ani. 388

Odată, când avea cinci, șase ani, a vrut înghețată. Părinții nu erau aca­

să. A luat bani din geanta mamei și și-a cumpărat înghețată. Din punctul ei de vedere, nu afurat, ci și-a satisfăcut nevoia. Dar în casă s-afăcut un scan­

dal așa de mare pe tema „Să nufuri“, că întâmplarea asta i-a intrat in suflet

și apoi toată viața s-a temut să nufie prinsăfurând. Nu rămânea niciodată singură în clasă când era elevă, iar mai apoi in cancelarie, când a devenitpro­

fesoară. Mereu avea grijă ca ceilalți să nu lase la vedere bani și obiecte de preț.

Colectivul știa foarte bine acest lucru și, când dispăreau bani din cancelarie,

desigur, în primul rând la ea se gândeau. Pacienta mea începea să sejustifi­

ce, lucru care nufăcea decât să complice lucrurile. Se temea să-și dea demisia, considerând că în felul acesta parcă și-ar demonstra vinovăția și mulți ani a continuat să lucreze cu reputația de hoață.

Cu ce poate fi înlocuită porunca „Să nu furi"? Desigur, cu capacita­ tea de a câștiga bani. Doar cel mai des se fură atunci când nu sunt bani și vrei să-ți satisfaci o nevoie. Când omul știe să facă bani, și mai are și un serviciu creativ, interesant, nici măcar nu-i trece prin minte gândul fur­ tului, iar nevoile nu sunt prea ridicate. în copilărie sunt jocurile atractive, la școală apar studiile interesante, iar la maturitate - activitatea creatoare. Toate astea fac de prisos porunca „Să nu furi". Situația în care omul fură din invidie e mult mai complicată. Poate fi bogat și totuși fură. Dar atunci el trebuie vindecat de invidie. Invidia îl face pe om nefericit și una dintre sarcinile psihoterapie! este să-l scape de ea. Cine are nevoie de porunca „Să nu preacurvești"? Desigur, omul care are probleme sexuale. Dacă ele sunt rezolvate, nu mai există nevoia de a păstra în suflet această poruncă. Dacă nu sunt rezolvate, atunci, ca să nu-i fac curte soției dumneavoastră, neapărat mă veți chema să respect aceas­ tă poruncă. Astfel, soluția nu este totuși în respectarea poruncii, ci în iu­ bire. Pentru că, așa cum spunea Frankl, numai relațiile de iubire exclud trădarea. Aici închei dezbaterea acestei teme importante, pentru că ei îi este consacrată o altă carte din această serie. E deja scrisă și o să vadă cu­ rând lumina tiparului. „Morala maschează nimicnicia și răutatea noastră, așa cum hainele maschează neajunsurile fizice. Morala ne face niște animale domestice, ne îmbracă în ceva nobil", scria Nietzsche. El îi spunea moralei „Marele bala­ ur". „Tu trebuie" se numește balaurul... Animalul „tu trebuie" e acoperit cu 389

solzi și scoate scântei aurii, e culcat... pe drum, și pe fiecare solz, strălucește, ca aurul, „tu trebuie". Iar „eu vreau" nu trebuie să existe. E foarte greu să protestezi în fața unui om care moralizează, pen­ tru că are dreptate, dar trebuie să faci ceva. Doar, de fapt, nu are drepta­ te. Desigur, trebuie să facem gimnastică de înviorare, să mergem la lucru, să ne spălăm pe mâini, să ne spălăm pe dinți, să plătim pentru servicii, să fim nobili, să-i respectăm pe părinți ș.a.m.d. Dar aceste reguli, înghițite fără niciun fel de apreciere și nedigerate în copilărie, cer o îndeplinire sută la sută, lucru care îngreunează mult viața. Astfel, v-ați pus impermeabilul în loc de scurtă, v-ați urcat în tramvai și ați plecat la serviciu. După două sau trei stații v-ați dat seama că nu aveți niciun ban. Toți banii au rămas în scurtă! Nu se poate să mergi fără bani, nu se poate să ceri bani sau un bilet de la oameni necunoscuți! Să te întorci acasă sau să cobori și să te duci pe jos? Dar nu trebuie să întârzii la serviciu! Oricum ai face, sunt încălcate re­ guli. începeți să simțiți sentimentul de vinovăție. Așa că uite, observațiile mele arată că acest sentiment apare atunci când omul încalcă reguli insu­ flate de părinții lui și de către societate, nu elaborate pe baza experienței personale. Vă sfătuiesc să faceți o revizie a regulilor dumneavoastră. Cele care rezultă din experiență trebuie păstrate, celelalte trebuie aruncate sau digerate. In caz contrar riscați să vă îmbolnăviți, să stricați viața, nu nu­ mai dumneavoastră, ci și celor din jur. Iată un exemplu tipic în acest sens. Clienta mea de 45 de ani, directoare de școală, mamă a trei copii, avea o

mamă care suferea de afecțiuni psihice cronice. Tot îngrijind-o, și-a scos de tot

sufletul. Dar starea bolnavei s-a înrăutățit și cerea o îngrijire și mai mare. Clienta a devenit iritată la serviciu și insuportabilă acasă. Mai mult, somnul i se tulburase, o durea inima, îi era greu săfacăfață obligațiilor de la serviciu.

Când i-am propus să rezolve problema în principiu, adică să o interneze pe mamă într-un spitalpentru bolnavii psihici cronici, a refuzat categoric: „N-o

să-mi iert niciodată astaTNu voia să-și încalce câtevaporunci, dar nu era luat în seamăfaptul că din cauza asta suferă cam o mie de oameni!

Astfel, cu ajutorul rațiunii trebuie să scăpăm de regulile morale și, în • același timp, de sentimentul de vinovăție. Și, Doamne Dumnezeule! Ce ușurare o să simțim când se va întâmpla asta! Toată viața am fost condus 390

de ideea care stă la baza proverbului „E prost soldatul care nu visează să fie general". L-am interpretat ca pe o necesitate de a promova la serviciu. Dar ce ușor a început să-mi fie când am înțeles că trebuie să visez să fiu general numai pentru a fi un soldat bun, că succesul este numai un pro­ dus colateral al unei activități bine organizate, că trebuie să mă gândesc numai la creșterea mea personală. Ce ușor mi-a fost când mi-am dat sea­ ma că trebuie să fac pur și simplu lucrul pe care-1 iubesc și că un excentric se deosebește de un om care a avut succes numai prin faptul că cel de-al doilea a avut succes. Dar, lucrul cel mai interesant, după aceea am înce­ put și să urc pe scara succesului, deși deocamdată încă am faima de excen­ tric. Vreau tare mult ca această carte și, desigur, autoanaliza să vă ajute să digerați măcar o parte a dogmelor dumneavoastră.

4.

Stările lipsite de emoție

Denumirea subcapitolului, îmi dau și eu seama de asta, nu e fericită. Dragi cititori! Dacă găsiți una mai fericită, la următoarea ediție a cărții o să folosesc propunerea dumneavoastră, și veți primi o parte din onorariul meu. La început am numit acest subcapitol „Zero emoțional", mai apoi „întrerupătorul emoțional". Dar tot nu e ce trebuie. Problema e că în nor­ mă nu există cazuri în care omul să nu aibă emoții. Tonul emoțional care reflectă starea organelor noastre interne se numește stare de spirit. Se în­ tâmplă ceva și viața emoțională devine mult mai manifestă, apar sentimen­ tele - pozitive sau negative. Evenimentele importante au adesea efect, și atunci exprimarea furtunoasă a sentimentelor e însoțită de o dezorganiza­ re a comportamentului. Să ne amintim cum se comportă uneori fotbaliștii care câștigă un meci important. O acutizare manifestă și de lungă durată a emoționalității se numește „pasiune" (iubire, ură, o pasiune pătimașă pentru un tip de activitate ș.a.m.d.). Voltaire scria: „Pasiunile sunt vânturi care umflă pânzele corăbiei, uneori o scufundă, dar fără ele nu poți naviga!" Și doar în cazul unor afecțiuni psihice grave pot dispărea toate senti­ mentele. Atunci se instalează apatia. Un om sănătos nu poate fi apatic pur și simplu. Ceea ce numim în mod cotidian „apatie" e pur și simplu o melan­ colie exprimată mai slab. Totuși, există două stări despre care convențional putem spune că sunt lipsite de emoții: plictiseala și mirarea. 391

Plictiseala Baudelaire considera plictiseala, nu fără temei, cel mai mare viciu. Plictiseala apare atunci când asupra creierului nu acționează excitanți importanți din punct de vedere emoțional (iar pentru starea noastră de spirit normală e nevoie ca aceștia să existe în proporție de 40%, așa cum am spus) și e lipsit de stimulare. Starea aceasta poate fi comparată cu situația în care mâncarea nu conține calorii, iar aerul - oxigen și dioxid de carbon. Iată de ce nimeni nu poate suporta mult timp plictiseala. Schopenhauer credea că omenirea aleargă între nevoie și plictiseală. Cei ce reușesc să scape de nevoie sunt pândiți la fiecare pas de plictiseală. Cel mai bine te scapă de plictiseală lucrurile neplăcute. Trebuie să scapi cum­ va de ele, să ieși din situație! Excitanții care produc emoții pozitive aju­ tă pentru puțin timp să scapi de plictiseală, iar succesul permanent poate duce la o mare suferință. E foarte grăitoare în acest sens o legendă care a ajuns până la noi din lumea antică. Conducătorul insulei Samos, Policrat, era mereu însoțit de noroc, peste tot. In tot cefăcea avea noroc. In campaniile militare inevitabil câștiga. Samos a de­

venit unul dintre cele mai bogate state eline. Succesele strălucite ale lui Policrat l-au neliniștitpe prietenul și aliatul său, faraonul egiptean Amasis. Și a decis

să-i trimită conducătorului statului Samos o scrisoare: „Sigur, eplăcut să afli că prietenul și aliatul tău e fericit și că lucrurile ii merg bine. Totuși, succesele

tale permanente nu prea mă bucură. Doar știu: zeii sunt invidioși. De aceea îți doresc, așa cum le doresc tuturor prietenilor mei pe care îi iubesc și respect,

să ai succes în unele privințe, iar în altele nu. Și eu mi-aș dori ca, la vârsta

mea, săfiu însoțit și de succese, și de eșecuri. încă nu am întâlnit un om care

să reușească așa de bine și mai apoi să nu aibă de suferit. Ascultă sfatul meu și, pentrufericirea ta, procedează așa cum îți spun: încearcă să pierzi sau să dis­

trugi lucrul cel mai de prețpentru tine. Pierderea aceasta va pune capăt noro­ cului tău monoton, care, sunt sigur, nu va duce la nimic bun" S-a mirat tare Policrat când a citit această scrisoare. Cum să meargă omul

împotriva propriului destin? Dar, cu cât se gândea mai mult, cu atât se con­ vingea de înțelepciunea cuvintelor lui Amasis. I-a căzut privirea pe un inel

mare cu smarald în aur, pe care îlpurta pe degetul mijlociu. Credea că tocmai 392

acel inel ii poartă noroc. După multe îndoieli, Policrat a decis săfolosească sfa­

tului lui Amasis.

Apregătit o corabie mare și a ieșit cu alaiulpe mare. Când corabia a ajuns în mijlocul mării, Policrat și-a scos inelul preferat, l-a sărutat și l-a aruncat în mare; trist, s-a întors la palat. în scurt timp la palatul regelui a venit un pescar. I-a adus în dar lui Policrat un pește neobișnuit, de dimensiuni uriașe:

— Regele meu, m-am gândit că un asemenea pește e un dar demn de tine.

Te rog să nu refuzi să-mi primești darul modest. Policrat s-a bucurat de acest dar așa de rar. Era într-o stare de spirit bună și l-a invitat la masă pe pescar. Imaginați-vă cât s-au minunat curtenii când au aflat că servitorii, când au tăiat peștele, au găsit în burta lui inelul lui

Policratpe care acesta îl aruncase în mare! Nu avea cum să maifie vreo îndoială: zeii i-au trimis lui Policrat noroc după noroc. Toți curtenii l-au slăvit pe regele lor, cel maifericit om din lume.

Și așa a intrat în istorie inelul lui Policrat. Cele întâmplate l-au convins și mai multpeAmasis că omul nu poate scăpa de destin. A trimis în Samos un mesager să anunțe că rupeprietenia cu Policrat.

Și Amasis a procedat așa pentru că nu voia săfie întristatpentru Policrat, ca

prieten, atunci când avea să îl lovească nenorocirea cea mare.

Faima norocului neobișnuit al lui Policrat s-a răspânditpeste tot. Acesta

a ajuns cutezător și lacom. Mulți conducători puternici îl urau pe regele din Samos. Crezând orbește în noroc, Policrat a căzut în capcană, deși toți apropiații l-au prevenit. Ca urmare, afost omorât și răstignit.

Când au aflat de sfârșitul lui Policrat, mulți au tras concluzia că, deși

Amasis nu era un răsfățat de soartă, afostprofund și a prevăzut ce mari ne­ cazuri atrage după sine un noroc peste măsură.

Să ne mai amintim încă o dată de soarta lui Evgheni Oneghin, pe care nu-1 mai mulțumea nimic. Amintiți-vă cum se plângea Sobakevici de soarta lui. Și de sănătatea bună era împovărat, visa să-i apară măcar un coș. Viața obișnuită e plictisitoare și plată. Comandanții militari cu experiență știu bine acest lucru. în armată circulă proverbul „Dacă nu e război, ține trupele ocupate". Mi-am început cariera ca medic într-o unitate militară și pot să confirm că cea mai mare parte a încălcărilor 393

regulamentului se întâmplau în zilele libere și de sărbătoare. Dacă sărbă­ torile durau trei, patru zile, viața ofițerilor era transformată în iad. Azi, când observăm cum se întâmplă și la noi o stratificare intensă în bogați și săraci, putem să prevedem dinainte viața bogaților. Când se termi­ nă perioada acumulării primare, în timpul căreia, desigur, nu se plictisesc, când o să aibă atâția bani încât să-și poată satisface practic orice nevoie, iar acumularea ulterioară, cu scopul de a satisface nevoile „ce pot fi cumpăra­ te" nu va mai avea niciun sens, mulți bogați o să fie cuprinși de plictiseală. Dacă în aer nu există oxigen, omul moare în cinci minute, dar dacă acesta e suficient, totul va fi în ordine. Și oxigenul nu trebuie să se schimbe. In ceea ce privește excitanții emoționali, aici lucrurile stau cu totul altfel. Dacă un excitant important din punct de vedere emoțional nu se schim­ bă nici calitativ, nici cantitativ, după un timp devine neutru. „Da, domnu­ le, te poți obișnui și cu șuieratul gloanțelor!" spunea Maksim Maksimîci al lui Lermontov. Și maî repede se obișnuiesc oamenii cu un excitant care acționează permanent și produce emoții pozitive. Amintiți-vă ce repede se demodează hainele, muzica, filmele și cărțile care până de curând au fost bestselleruri! Monotonia, lipsa unor temeiuri spirituale ale relațiilor din familie duc la plictiseală și același soț (același excitant) nu mai produce bu­ curie, ci furie. Plictiseala nu are un chip al ei, dar prin ea se face trecerea la alte emoții negative - neliniște, frică, vinovăție care adesea se combină cu sentimentul de singurătate. Cea mai mare parte a oamenilor consideră că sursa plictiselii e lip­ sa unor impresii exterioare, a unor oameni sau evenimente interesante, în timp ce sursa plictiselii, cum spunea pe bună dreptate Schopenhauer, este vidul interior. El cere tot timpul să fie umplut cu ceva. Dacă omul nu este interesant pentru sine, aleargă după impresii exterioare, încercând să-și miște mintea și sufletul, să acopere defectele organizării sale psihice. De aici distracțiile de proastă calitate (vin, jocuri de noroc), de aici setea per­ manentă de comunicare, tentativa de a se hrăni cu spiritualitatea altora. Acestui fenomen i-am consacrat capitolul Vampirismulpsihologic. Nimic nu ne salvează de aceste nenorociri așa cum o fac bogăția inte­ rioară, bogăția de spirit - gândirea originală, intelectul, capacitatea de a vedea lucruri noi în lucruri cunoscute. Așa spune Schopenhauer. Toate as­ tea îl fac pe om interesant în primul rând pentru sine. Nu se teme de sin­ gurătate. Ea e la fel de dorită ca și comunicarea cu ceilalți. 394

Și atunci, cum să te lupți cu plictiseala? Există o singură cale autoperfecționarea, îmbogățirea vieții noastre spirituale. Dragul meu ci­ titor! Sper că ați primit o educație minunată, că nu ați avut niciodată un vid spiritual, că mereu ați fost interesanți prin sine. Eu, din păcate, nu am avut noroc. După ce am terminat școala cu medalie, după ce i-am învins în curte pe cei de-o vârstă cu mine la șah, după ce mi-am însușit faptul că Tatiana Larina l-a respins pe Oneghin pentru că nu s-a hotărât să arunce o provocare societății, iar Anna Karenina a facut-o, că Peciorin e aproape un revoluționar, că înainte de I.P. Pavlov fiziologia nu exista, că genetica e o prostituată, că orientarea psihanalitică e o servitoare a capitalismului, iar eu sunt reprezentantul societății celei mai progresiste din lume, începusem să mă plictisesc. Și mă simțeam măreț, singur, nerecunoscut și neînțeles. Prin urmare, m-am îmbolnăvit. Boala a fost destul de îndelungată. Dar nu am rămas singur: prietenii mei au devenit S. Freud, F. Pearls, A.S. Pușkin, Jack London, Dante, F. Nietzsche, A. Schopenhauer și mulți alții. Și uite, lumea s-a schimbat. Am văzut sărăcia și trivialitatea abordării de mai sus a personajelor li­ terare. Mi-am dat seama că pe nedrept profesoara i-a pus un 4 colegului meu pentru că a scris așa ceva în compunere: „Tatiana nu a răspuns senti­ mentelor lui Oneghin pentru că nu-1 mai iubea și considera că este o paro­ die a eroilor literari la modă atunci: Și-a început încetișor/ Tatiana mea să înțeleagă/ Acum mai clar - slavă Domnului -/ Pe cel după care/ Era con­ damnată de destinul puternic/ Să ofteze.../ Și el ce e? Oare o imitație,/ O nălucire neînsemnată sau/ Un moscovit în mantia lui Harald,/ O explicație a nălucirilor străine,/ Un dicționar plin de cuvinte la modă.../ Oare el nu-i o parodie?" Puteți să nu fiți de acord cu ideea asta, dar ea e originală în felul ei și are dreptul la existență. Când mă ocupam serios de șah, am văzut că frumusețea unui joc de șah nu constă numai în mutări, ci și în variante. Mi-am dat seama că I.P. Pavlov e un mare fiziolog și a primit pe deplin meritat Premiul Nobel pen­ tru cercetarea digestiei, dar că în afară de el mai sunt Anohin, Selye și mulți alții. Și fiziologia nu a mai fost pentru mine o știință plicticoasă. A fost clar că genetica nu e o prostituată, dar îmi pune în față niște granițe (să dea Domnul să ajung la ele), am încetat să fac ceea ce nu corespundea naturii 395

mele și am început să dezvolt acele calități pe care le aveam. Asta mi-a permis să fac economie de multe forțe pe care înainte le consumam în gol. Mi-am dat seama că psihoterapeuții de orientări psihanalitice nu au slujit niciodată pe nimeni și am început să le studiez lucrările. Erau oameni de știință care și-au expus onest opiniile. Printre ei erau genii care, dacă nu au făcut ceva, a fost numai pentru că nivelul de dezvoltare al științelor de atunci nu permitea asta. Lucrările lor mi-au dat informații extrem de prețioase. Și de fiecare dată când revin la o lucrare găsesc în ea ceva nou. Am apreciat sfatul lui Frankl: faceți cum vă dictează conștiința, dar să înțelegeți în același timp că și conștiința dumneavoastră poate greși. Uite, atunci apare acceptarea altor oameni, va fi mai ușor să-ți schimbi poziția dacă deodată faptele vor arăta că nu ați avut dreptate, va dispărea încăpățânarea. Tot atunci am înțeles că nicio schimbare de principiu din societatea noastră nu se va întâmpla cât timp există un mare număr de oameni cu vid spiritual, până nu începe o lucrare veritabilă de lichidare a acestuia. Vă chem la autoperfecționare. Este o activitate extrem de interesantă! Nu se termină niciodată și niciodată nu vă veți plictisi.

Uimirea

Uimirea, ca și plictiseala, nu poate fi considerată stare emoțională. Toată lumea știe ce e uimirea, dar e greu de descris. Apare în cazul unui eveniment neașteptat, durează puțin și în acel moment se pare că proce­ sele mentale s-au oprit. Omul nu știe cum să reacționeze, are o înfățișare prostească. De fapt, în acest timp gândirea lucrează intens pentru a lua o decizie. Uimirea contribuie la dezvoltarea intelectuală. Când omul nu mai este uimit de ceva, dezvoltarea se oprește. Când este uimit, omul e orientat spre obiect. In timpul plictiselii, nu. Iată de ce starea de uimire e apreciată pozitiv de majoritatea oamenilor și, dacă vă rog să vă amintiți o situație în care ați fost uimiți, o să-mi povestiți una plăcută și plină de bucurie. Prin uimire în viața noastră cotidiană are loc comutarea acestei stări emoționale în alta. Imaginați-vă că tocmai ați văzut la televizor un episod extrem de trist din serialul „Trandafirul sălbatic". Tot organismul, toate gândurile lucrează în regim de tristețe, așa că sunteți puțin relaxați. Dar 396

uite, ați ieșit afară și ați văzut cum se bat bărbătește două femei. V-a cu­ prins uimirea, v-ați oprit pentru o clipă. Și tristețea a dispărut. Trebuie să înțelegem! Gândirea» dumneavoastră s-a conectat la o altă situație. După ce v-ați dat seama despre ce este vorba, v-ați înfuriat, v-ați speriat sau a început să vi se pară interesant. Astfel, uimirea îndeplineștefuncția de scoatere a sistemului nervos din sta­ rea în care se află în acel moment, pentru a-l adapta la schimbările subite din jurul nostru. Uimirea este o emoție care curăță canalele, este o cârpă care - șterge de pe tablă tot ce fusese scris mai înainte. Așa cum remarcă Izard, apariția subită a unui șarpe veninos sau a unui automobil cu viteză mare în calea unui om care se află în depresie ar putea însemna moarte sigură, dacă uimirea nu contribuie la schimbarea stării lui.

5. Modelarea controlată a emoțiilor Iar acum să trecem la tehnica de modelare controlată a emoțiilor. Nu o dată are să vă salveze în situații dificile, cum m-a salvat și pe mine și pe cei care mi-au cerut ajutor.

Principiile de bază Modelarea controlată a emoțiilor se realizează conform schemei ur­ mătoare: uimire-interes-bucurie. Dacă un om care se ocupă cu modela­ rea controlată a emoțiilor e neliniștit de felul în care o să arate, n-o să-i reușească nimic. Trebuie să-mi produc uimirea prin comportamentul meu netradițional. Odată am avut cursuri cu viitori deputați. Am primit ultimul cuvântul. Consfătuirea dura deja de patru ore. Uneori viitorii deputați începeau să țipe și să se jignească reciproc. Toți obosiseră foarte tare și se uitau la mine ca la un dușman. Mi-am început așa discursul: „Dragi tovarăși! Am ajuns într-o situație unică. De regulă la adunare e prezent un candidat la deputăție și 100-150 de alegători. Acum însă avem 178 de candidați și un singur alegător, eu. Trebuie să spun că nu l-aș alege pe niciunul dintre dum­ neavoastră, cel puțin pe cei care au luat cuvântul aici." Imediat s-a lăsat o tăcere mormântală. Am vorbit cam o oră și jumătate. Am fost aplaudat. 397

Destul de des după uimire apare interesul și în continuare poți continua contactul și rezolva probleme concrete, ceea ce aduce bucurie (satisfacție) partenerului de comunicare- In timpul modelării controlate a emoțiilor mulți fac o greșeală de principiu: încearcă imediat să atragă atenția, iar uneori să devină și idoli, să placă din prima. Este foarte periculos, nu poți sta mult timp pe vârfuri. După un timp oamenii o să fie dezamăgiți (să ne amintim că oamenii se obișnuiesc repede cu binele). De aceea, după inte­ res, trebuie să stârniți furia partenerului. Să ne aducem aminte că furia îl ține pe om în prezent și stimulează gândirea și forța. Cum să facem asta? Cel mai simplu și sigur procedeu este să nu fii de acord cu argumentele lui, să-ți exprimi direct o părere opusă, de fapt, să-1 „înțepi". Aici aveți grijă și nu-l aduceți pe partenerul dumneavoas­ tră într-o stare în care să sară la bătaie. E foarte ușor să îndepărtați fu­ ria - fiți de acord cu partenerul folosind principiul amortizării pe care l-am descris în detaliu în capitolul Aikidoulpsihologic. Partenerul va avea senzația de victorie asupra dumneavoastră, fapt ce-i va produce o stare de bucurie, o să se simtă superior și cumva o să înceapă să facă niște con­ cesii în anumite privințe. Mai mult, bucuria contribuie la odihnă, la re­ facerea forțelor. Interesul și bucuria pot schimba locurile. Dacă vreți ca partenerul să lucreze, principalele eforturi trebuie să fie orientate spre susținerea unui interes constant. Imediat ce acesta scade, apare plictiseala. La primele sem­ ne ale ei trebuie să începeți un nou ciclu, după schema propusă mai sus.

Practica clinică A venit la mine la consultație ofemeie interesantă de 42 de ani care era bolnavă cam de trei ani. Simptomatologia s-a dezvoltat în timpul bolii înde­ lungate a soacrei, pe care a trebuit s-o îngrijească multă vreme. Moartea soacrei

a dus la înrăutățirea situației. Era abătută, plângea mult, au apărut senzații

neplăcute in regiunea inimii. La început s-a dus la consult la un internist, apoi la un neurolog, iar în ultimul an fusese la psihiatru. S-afolosit aproape tot: tranchilizante, terapie de consolidare generală, antrenament autogen, hipno­

ză, psihologie rațională cu elemente de calmare ș.a.m.d.

Bolnava a intrat cu ochii în lacrimi și mi-a întins douăfoi de caiet cu o listă de medicamente.

398

Ea: Uite ce am luat deja. Nimeni nu mă maiface bine, nici dumneavoas­ tră n-o să măfaceți bine! Eu: Nici eu n-o să văfac bine.

S-a lăsat tăcerea. Bolnava nu a mai plâns. Pefață i-au apărut intâi ui­ mirea, apoifuria.

Ea: Cum n-o să măfaceți bine?! Eu (liniștit): Păi cum să văfac eu bine, dacă sunteți convinsă că nu pot să văfac bine? Mai mult, indicațiile aufost corecte, nu mă deosebesc deloc de

acei medici care v-au tratat înainte. Ea (puțin liniștită): Dâr mi-au spus că dumneavoastră puteți trata ase­

mene boli.

Eu: Da, uneori reușesc, dacă bolnavul e activ in timpul tratamentului și are încredere în mine.

Ea (puțin încordată): Și atunci cum, refuzați să mă tratați? Eu: Da, pentru că nu aveți încredere in mine. Mai bine găsiți un me­ dic în care să aveți încredere. Pot să vă ajut în acest sens. Am legături în lu­ mea medicală. Spuneți-mi numele unui medic și văfac imediat legătura cu el.

Ea (tot tensionată, dar oarecum interesată): Doctore, poate încercăm totuși? Eu: Putem încerca. Numai că am nevoie de dumneavoastră, trebuie să fiți activă.

Ea (cu ușurare și entuziasm): O să îndeplinesc toate instrucțiunile dumneavoastră.

Eu: Uite, tocmai asta nu trebuie săfaceți.

Ea (uimită, dar cu interes): Și atunci cum să mă tratez? Eu: O să lucrăm împreună. Din recomandările mele veți alege ceea ce epe sufletul dumneavoastră și ceea ce înțelegeți. In primul rând trebuie să vedem

care e mecanismul bolii dumneavoastră. Discuția ulterioară i-a stârnit interes bolnavei. Când am reușit să sta­

bilim cauza adevărată a afecțiunii (relații tensionate cu soțul) și posibilitatea corectării situației, starea ei de spirit afost ridicată.

Dar uite o variantă de discuție introductivă în cazul psihoterapie! în grup. Eu: De ce v-ați adunat aici?

A.: Pentru a ne trata de nevroză.

399

Eu: E clar. Dar de ce sunt eu aici? B.: Ca să ne tratați.

Eu: Sigur, șipentru asta. Șipentru ce altceva? Care e scopul meuprincipal? Bolnavii (nedumeriți): Care?

Eu: Gândiți-vă singuri. Acum două, trei zile nici nu bănuiam că existați. Am în viață sarcinile mele legate defamilie, serviciu ș.a.m.d. Tensiunea din grupă crește. Se aud voci indignate.

V.: (mânios): Și atunci de ce v-ați apucat să ne tratați, dacă sunteți ocu­ pat cu sarcinile dumneavoastră?

Eu: Problema e capot rezolva aceste sarcini numai dacă reușesc să văfac să vă simțiți bine repede și pe o perioadă lungă de timp, este singura cale pen­

tru mine,fiindcă nu știu săfac altceva serios. De aceea o să mă străduiesc să vă

vindec cât mai bine, dar nu pentru dumneavoastră, ci pentru mine.

G.: Păi cum, nu iubiți bolnavii? Eu (ferm): Nu, nu pot să-i sufăr. De ce să vă iubesc? Nemulțumiri per­

manente, complicații. Arfi altceva dacă ați fi sănătoși! Atunci ne-am simți

foarte bine, pentru că de nevroze suferă cel mai des oamenii cu capacități peste medie. Dar de bolnavi încerc să scap cât mai repede.

Animație printre bolnavi.

D. : Cum? Eu: Ei, să vă tratez, desigur. E. : Și dacă nu reușiți?

Eu: Atunci îi omor. Doar nu pot să-mi stric indicatorii.

Bolnavii râd. Z.: Și cum îi omorâți?

Eu: Ei, ăsta e secretulfirmei. După ce râsul se liniștește, în grupă apare un interes viu. In timpul

discuției devine clar că interesele personale sunt imposibil de separat de cele so­ ciale, că potfi soluționate numai printr-o interacțiune productivă cu parte­

nerii noștri și că acest lucru trebuie săfie învățat.

Și încă un exemplu de modelare controlată a emoțiilor în practica psi­ hoterapie! de grup. La un training de roluri bolnavii și medicul își aleg anumite roluri. Medicul e de regulă soarele sau luna (pentru a nu fi atras în joc; el poate numai să încălzească, să lumineze). Odată în grupă s-a dat sarcina pornirii 400

într-o călătorie lungă pe un vapor. Trebuia ca oamenii să se comporte în conformitate cu rolurile lor. Când m-au invitat pe navă (aceasta era masa din cabinet), am refuzat, făcând trimitere la rolul meu. Atunci unul din­ tre bolnavi mi-a poruncit, din moment ce sunt soare, să mă duc în spatele dulapului, lucru pe care l-am făcut. Din spatele dulapului am condus jocul. în grupul acesta era o pacientă profesoară de matematică, de 55 de ani. Se îmbolnăvise în urmă cu un an. Cauza îmbolnăvirii a fost un conflict fa­ milial: soțul a adus o altă femeie și timp de un an au trăit împreună. După șocul acut a urmat depresia, nopțile s-au transformat într-un chin din ca­ uza insomniei persistente în timpul căreia îi intrau în cap gânduri despre viața ratată: „Mi-am consacrat toată viața muncii și soțului. Ca urmare, lipsă totală de recunoștință." în clinică starea pacientei s-a îmbunătățit. înainte de externare am ru­ gat-o să-mi povestească cum s-a desfășurat tratamentul. „înprimele zile amfost examinată în clinică. Ziua reușeam să nu mă mai gândesc, ca și acasă, dar nopțile erau chinuitoare. Prima ședință din grup m-a

năucit. Când a început jocul și bolnavii s-au urcat pe masă, s-au băgat sub

masă, mi-a trecutprin minte că toți cei de aici sunt nebuni, numai eu sunt nor­ mală.. Dar când dumneavoastră v-ați dus în spatele dulapului, mi-am spus că dintre bolnavi starea cea mai gravă o are medicul meu curant (doar se spu­

ne că toți psihiatrii sunt puțin atinși). Când m-am dus la culcare, mi se în­ vârteau în cap toate aceste gânduri. Mă minunam, mă indignam de regulile din clinică, dar, în același timp, mă bucuram puțin că sunt normală... Nici eu

nu am observat cum am adormit. Apoi, desigur, am înțeles tot și am început săfiu tristă. Mi-am dat seama că nu mi-am petrecut cum trebuie viața. De ce nu am primit educația corectă? Doamne Dumnezeule, ce prostii le-am spus

elevilor! Dar acum, dacă n-o să mă pensioneze, pot lucra cu adevărat. Iarpe soț trebuia să-lpărăsesc la trei zile de la nuntă! *

întâmplarea nu are nevoie de comentarii. Mirarea care i-a apărut la în­ ceput pacientei a distras-o de la suferințele dureroase. După ședința de grup au apărut furia și bucuria, care au creat condițiile optime pentru dezvolta­ rea ulterioară a interesului. Pe fondul acestei emoții au avut loc însușirea materialului psihoterapeutic și schimbarea atitudinii față de sine și de cei din jur, lucru care, în final, a dus și la însănătoșire. 401

Procesul organizatoric La facultatea de perfecționare a medicilor, unde lucrez acum, mode­ larea controlată a emoțiilor ne ajută și să organizăm procesul pedagogic și să menținem disciplina la curs. înainte discuția noastră introductivă avea cam această formă: „Dragi colegi! Ați venit aici pentru a vă completa cunoștințele, așa încât mai apoi să tratați și mai eficient bolnavii și, în felul acesta, să contribuiți la înflo­ rirea patriei noastre... Catedra noastră este extrem de capabilă." Cât timp spuneam aceste fraze banale, atenția studenților se pierdea și sufletele porneau spre alte locuri, iar când începeam să le povestim des­ pre conținutul programei, majoritatea ascultătorilor se aflau deja în somn psihologic, adică nu mai trăiau „aici și acum", ci erau mental în trecut sau în viitor. Acum discuția noastră are loc în felul următor. Profesorul: De ce ne-am adunat aici? A. : Pentru a ne completa cunoștințele, iar mai apoi să-i tratăm mai bine

pe bolnavi. Profesorul (cu o voce plictisită): Nu, asta nu e interesant. Nu putem lucra

cu succes dacă nu găsim acel scop unic care ne unește pe toți.

B. . (cu o ușoară indignare): Ei, ce poate să maifie? Profesorul: Gândiți-văl Pefețele cursanților se citesc uimirea și nedumerirea.

Profesorul: Fiecare conducător trebuie să țină minte că se poate conduce

cu succes numai un colectiv in care toți membri au un scop comun. Așa că uite, scopul comun care ne unește pe toți este să primim o hârtie. Dumneavoastră sunteți interesați s-o primiți, iar noi să v-o dăm. B: Nu, nu suntem așa, am venit pentru cunoștințe!

Profesorul: Așa e. în ce vă privește pe dumneavoastră, ați venit pentru cunoștințe. Dar nu garantați pentru ceilalți. Mulți poate cunosc această dis­

ciplină lafel de bine ca noi, și nu e exclus să se priceapă mai bine, dar pentru promovarea ulterioară e nevoie de o hârtie. Uite, pentru ea au venit, și, in

același timp, să se odihnească puțin. Cursanții (aproape în cor): Nu, am venit pentru cunoștințe. Am auzit

multe lucruri bune despre catedra dumneavoastră! 402

Profesorul: Bine. Haideți săfacem un experiment. O să vă dăm cunoștințe, dar nu și atestat. Să ridice mâna cine rămâne.

In sală sunt râsete, apoi se instalează liniștea. Profesorul: încercăm să ne organizăm procesulpedagogic astfel incât să

primiți atestat numai dacă stăpâniți cunoștințele.

Conducătorul trebuie să aibă informație veridică nu numai despre indi­ catorii frecvenței, dar și despre climatul psihologic din colectiv. Din păca­ te, mulți folosesc serviciile informatorilor. Este foarte periculos, doar și un informator de bună credință își.prezintă punctul lui de vedere. Mai mult, informatorii sunt demascați destul de repede și li se strecoară informații false, pentru a intoxica. Un comandant de unitate care a făcut la noi un training de speciali­ tate a început să primească informație obiectivă fără să facă apel la infor­ matori. într-un cadru informai discută cu câțiva militari. Spune cam așa: „îmi face mare plăcere să vin pe la voi. Sunteți așa de prieteni, nimeni nu sapă pe nimeni, fiecare ofițer poate fi promovat chiar acum..." Aici vorbe­ le au nimerit în plin. După cinci, zece minute are deja informația comple­ tă. Și participanții la discuție nici nu-și dau seama cum au povestit singuri despre tot. Dacă face două, trei asemenea discuții, comandantul obține o imagine destul de obiectivă despre starea de lucruri și relațiile din unitatea sa. Desigur, e mai bine să chemi în acest sens un psiholog în mijlocul co­ lectivului, dar, dacă nu există posibilitatea, merge și acest procedeu. Felul în care sunt modelate emoțiile în acest caz nu mai are nevoie de explicații.

Activitatea sportivă Plictiseala îl pândește pe sportiv când trebuie să-și antreneze rezistența, pedalând obsedant mulți kilometri pe bicicleta sportivă. Mai mult, i se tul­ bură și anumiți indicatori fiziologici. Pentru a evita asta, profesorul L.I. Kalinkin a folosit ideea modelării controlate a emoțiilor. La bicicletă a fost conectat un monitor. Viteza a cres­ cut treptat și pe monitor a apărut o siluetă neclară a unei fete. Biciclistul a dat repede din pedale și s-au conturat detaliile. Intensitatea mișcărilor creștea, și atunci imaginea devenea clară de tot. Când se obținea o vite­ ză foarte mare, fata începea să se dezbrace. Dacă între timp biciclistul nu 403

mai dădea din pedale, fata dispărea. Când pedalele începeau să se învârtă din nou, ciclul se repeta. Aici modelarea emoțiilor a început cu interesul care a ajutat să se păs­ treze o perioadă de timp destul de îndelungată puterea de lucru la nivel înalt. Dar, lucrul cel mai interesant, cu o asemenea metodă tensiunea ar­ terială, pulsul și respirația nu atingeau indicatori așa de înalți ca la un an­ trenament obișnuit.

Partea a patra

EU si EI

Psihologia

vorbitului în public

Viața m-a făcut să tratez și această temă. Dragi cititori! Vă rog să mă iertați dacă fac adesea trimitere la experiența personală. Problema e că lucrarea asta e rezultatul cercetări­ lor mele științifice și o sinteză a experienței clinice și de consultant. Iar dacă tot ce s-a întâmplat cu mine s-âr fi întâmplat numai cu mine, e puțin probabil că aș fi scris despre mine. Dar am observat ceva asemănător și la mulți dintre pacienții sau clienții mei. Și atunci, ce importanță are a cui experiență o descriu? Și cercetările de psihologie a creației artistice spun că, de regulă, scriitorul scrie despre sine. Așa că uite, un început mai târziu al carierei pedagogice (în al cinci­ lea deceniu) nu mi-a dat posibilitatea să am treptat o experiență pedago­ gică, cum au făcut prietenii mei mai norocoși, care au devenit profesori la 25-30 de ani, iar la 40 au atins măiestria. Trebuia să fac totul repede. Mai ales că am avut imediat o normă mare ca lector și trebuia să apar frecvent în fața unui public necunoscut (de aici și titlul EU și El). Luările de cuvânt nereușite au făcut să nu pot stabili contacte profesionale îndelungate cu oa­ menii care mă interesau. Extrem de grele erau pentru mine luările de cu­ vânt în fața unor oameni de știință: îmi bătea inima, mi se tăia răsuflarea, mi se usca gâtul. Eram obligat să citesc ce scrisesem și, dacă nu aveam hâr­ tie, oricum tot așa procedam, fiindcă învățam textul pe dinafară. Luările mele de cuvânt erau plictisitoare. Și în discuțiile cu o persoană puteam con­ vinge prea puțin. Așa, de exemplu, în anul 1982, am fost amenințat că voi fi dat afară de la serviciu pentru aceleași idei care acum sunt recunoscute de lumea științifică. Așa că am fost obligat să mă pregătesc științific. Iar când au început transformările în țară, a mai apărut o sursă de stres pentru 407

oamenii noștri politici: nevoia de a convinge poporul de calitățile lor. Am început să dau consultanță pentru candidații la parlamentare. S-au folosit de serviciile mele și alți conducători, pentru alcătuirea discursurilor, pregă­ tirea unor negocieri de afaceri, instituirea unor contacte noi. După ce mi-am pus la punct discursul, am început să discut altfel cu oa­ menii: cu bolnavii, cu oamenii de știință, cu apropiații. Cred că acum le pro­ duc mai puține supărări. Cel puțin acum sunt mai convins că lucrurile despre care vorbesc sunt înțelese de interlocutori ca și de mine. Desigur, nu mereu se înțelege totul, dar, în orice caz, devine clar punctul în care ne despărțim. Și încă un efect: activitatea pedagogică și medicală au început să-mi aducă bucurie și nu mai erau privite ca serviciu. Acum uneori țin cursuri câte opt ore pe zi și nu simt o oboseală deosebită. Și doar în principal am de-a face cu oameni puțin cunoscuți sau total necunoscuți (EI). Destul de des aud de la pedagogi cunoscuți cu diferite grade de calificare că fiecare lecție pentru ei e un examen. Dar asta este groaznic! Să fii în fiecare zi la luptă cel puțin trei ore! Nu am temeiuri deosebite să-i suspectez de cochetărie. îmi dau seama că totul depinde de proasta pregătire psihologică. Cred că acest material e util nu numai celor care se află adesea la tri­ bună, ci și celor care discută des cu persoane puțin cunoscute, cu potențiali parteneri de afaceri, viitori soți sau soții ș.a.m.d. în fond, dacă pierzi prea mult timp informându-te, riști să rămâi singur. O atenție deosebită este acordată aici psihologiei vorbitului în public și procedeelor oratorice. Ca urmare, o să faceți cunoștință cu o nouă metodă de vorbit în public și, poa­ te, cu o nouă stare de spirit, pe care eu o numesc „transă intelectuală . * Nu pretind că am abordat exhaustiv problema, dar aș vrea măcar să vă atrag în lumea fermecată a cuvântului, pentru ca, după ce-i cunoașteți tainele, „convingând, să învingeți". Iar dacă reușesc asta, o să găsiți singuri niște indicații mai serioase sau o să mergeți la o școală de artă oratorică.

1. Puțintică istorie „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și nimic fără El nu s-a făcut din ce era făcut. întru el era viață..." 408

Așa începe Evanghelia după loan. Și uite alte câteva expresii din biblie: „Dacă vei sufla în scânteie se va aprinde și de vei scuipa peste ea va stinge. Amândouă ies din gura ta. Lovitura biciului face vânătaie, iar lovitura limbii frânge oasele. Chiar și nebunul, când tace, trece drept înțelept." Iar Socrate i-a spus odată unui tânăr frumos: „Acum, ca să te pot ve­ dea, spune-mi ceva." Lui îi aparține și meditația următoare (cu sublinierea mea): „Nu tre­ buie să tămăduiești trupul fără a tămădui sufletul... Pentru că totul, și bun, și rău, este născut în trup de suflet... De aceea trebuie în primul rând și în primul rând să tămăduiești sufletul, dacă vrei ca și capul și res­ tul trupului să se simtă bine. Și să tămăduiești sufletul cu invocații cu­ noscute, acestea nu sunt altceva decât vorbe adevărate', de la aceste vorbe în suflet este sădită raționalitatea, iar sădirea și prezența ei ușurează in­ stituirea sănătății și în regiunea capului, și în regiunea întregului trup." De fapt, vechii greci îi respectau pe cei ce stăpâneau cuvântul. Iată ce-i spunea Ulise ofensatorului său: „Zeii nu dau tuturor de toate: nu fiecare are/ Deodată și o înfățișare ademenitoare, și minte, și puterea cuvântu­ lui./ Unul, după înfățișarea exterioară, nu prea face doi bani,/ Dar e în­ zestrat de zei cu minunea vorbirii; oamenii/ Se veselesc când îl privesc, cum vorbește cu curaj ferm/ Sau cu o sfiiciune amicală; el este podoa­ ba adunărilor;/ Văd în el un zeu, când trece pe străzile orașului./ La fel, dimpotrivă, cel ce se aseamănă cu nemuritorii prin frumusețea feței/ Nu are nicio frumusețe în vorbele sale./ Frumusețea e ireproșabilă, nici Zeus nu te-ar fi făcut mai frumos,/ Dar nu ai rațiune..." Acum să ne întoarcem la scriitorul latin Apuleius: „Limba condamna­ tă la tăcere veșnică aduce la fel de mult folos ca nasul care e cuprins me­ reu de guturai, urechile pline de murdărie, ochii acoperiți de albeață. Ce folos ai de la mâinile legate în lanțuri, de la picioarele strânse de obezi? ...Desigur, pentru că e folosită, sabia începe să strălucească, dar dacă ră­ mâne fără treabă, ruginește; la fel și cuvântul: ascuns în teaca tăcerii, el slăbește în urma înțepenirii îndelungate. De fapt, să transformăm vocea omenească într-un țipăt e muncă zadarnică, o cheltuială vană de timp, doar ea e mult prea imperfectă din multe puncte de vedere. Numai vocii omenești îi e inaccesibil și urletul furios al trâmbiței, și plânsetul jalnic al flautului, și șoapta plăcută a fluierului, și semnalele cornului, care se aud 409

de departe. Ca să nu mai vorbesc de multe animale al căror țipăt deloc ar­ tistic stârnește entuziasmul prin varietatea sa: de exemplu, mugetul tau­ rilor, urletul pătrunzător al lupilor, țipătul trist al elefanților, nechezatul vesel al armăsarilor, la care se mai adaugă și țipătul indignat al păsărilor, răcnetul nemulțumit al leilor si celelalte sunete de acest fel, amenințătoare și pașnice, care scoate din gâturile unor ființe vii mânia crudă sau plăce­ rea plină de bucurie. In loc de asta omului îi este dată de sus vocea care, e adevărat, nu e atât de puternică ca a animalelor sălbatice, însă are folos mai mare pentru minte decât pentru plăcerea urechii. De aceea trebuie să fie folosită cât mai des.“ O să citez mulți autori, cunoscuți oratori, pentru a da modele de vor­ bire frumoasă. Cei care se ocupă serios de studierea procedeelor artei ora­ torice pot folosi comparațiile și metaforele din fragmentele citate pentru a-și îmbogăți vorbirea. Când se studiază arta oratorică, pot fi evidențiate trei etape. în pri­ ma oratorul citește un textfără să se întrerupă („ca un porca). Și nu trebuie să vă rușinați de asta. Dacă e vorba de text, o să te asculte. în etapa a doua e acumulată deja experiența luărilor de cuvânt în public. Oratorul vorbeștefără text scris sau se cufundă din nou în el („ca găina j. în etapa a treia, fără să se uite în hârtie („caprivighetoarea). Dar și acum poți apărea în fața ascultă­ torilor cu textul complet al cursului sau cu o comunicare. Textul este ca o lonjă pentru acrobatul de circ care lucrează sub cupolă. E bine să ai textul și pentru că el, precum firul Ariadnei, poate scoate la lumină ideea prin­ cipală, când oratorul deviază de la temă. Iar devierile sunt necesare pen­ tru ca vorbirea să fie clară, expresivă și să poată fi reținută. Cum a observat Cicero, un mare orator al Antichității, cel care se de­ cide să vorbească în public trebuie să-l învețe pe ascultător, să-i producă satisfacție și să-l tragă după sine. Despre asta am scris în capitolul Dieta psihologică, în caz că ați început lectura cărții de aici. In conformitate cu asta se conturează trei tipuri de oratorie: cel jos (fin, simplu) - pentru a dovedi. E potrivit în procesul pedagogic. Cel mijlociu - pentru a produce satisfacție. E bun în circumstanțe solemne. Cel înalt (furtunos) este pen­ tru supunerea ascultătorului, pentru a-l trage după tine. In cel din urmă se manifestă întreaga putere a oratorului.

410

2. Tipurile de oratori Oratorul stilului simplu e modest și simplu. Limba lui e apropiată de cea cotidiană. Când îl asculți, ai impresia că și tu ai spune lucrurile ace­ lea, dacă le-ai cunoaște esența. Dar simplitatea asta este numai aparen­ tă. Când ieși chiar tu la tribună și încerci să spui chiar lucrurile cu care te ocupi zilnic, iese ceva incoerent. Inima bate nebunește, te acoperi de su­ doare. Ascultătorii fac orice, numai nu ascultă. Țin minte până azi cum, la unul dintre cursurile mele, am încercat să explic ce înseamnă analiza spec­ trală de care mă ocupam de mulți ani și o știam destul de bine. Profesorul meu m-a întrebat apoi cu o anumită ironie: „Misa, despre ce ai vorbit aco­ lo?" Și avea dreptate! Apoi mi-am dat seama în ce constă dificultatea. Nu e vorba de neștiință, ci de psihologie. Toți suntem oratori destul de buni. Priviți cum vorbim între patru ochi sau în mici grupuri de cunoscuți. Dar în public sunt EI, acei EI necunoscuți. Cine știe la ce te poți aștepta de la ei! Apare neliniștea care te împiedică să vorbești liber și să spui ceea ce acum cinci minute ai discu­ tat liniștit cu prietenul tău. De aceea, înainte să trecem la prezentarea re­ gulilor retoricii, haideți să îndepărtăm această emoție dinaintea startului. Să vedem care sunt cauzele ei. Analiza psihologică a unei asemenea stări arată că, la un nivel neconștientizat, se află dorința de a plăcea tuturor și lipsa de încredere în oameni, setea de succes sută la sută. Uite, tocmai aceste idei teomanice (adică idei a căror realizare e în principiu imposibilă) sunt înăbușite în subconștient si se manifestă sub forma unor neliniști. Cum să fie lichidate am spus în capitolul Dieta psihologică. Imediat ce omul își dă seama că eșecul îi dă mai mult în planul creșterii personalității decât succesul (ana­ liza greșelilor, curățarea mediului social de cei care au râs de greșeala sau eșecul lui ș.a.m.d.), neliniștea dispare și se poate trece la stăpânirea artei oratorice. De fapt, liniștiți-vă, pregătiți-vă de eșec prima dată, vă garantez înfrângerea. Chiar și acum, având o mare experiență la conferințe, oda­ tă la trei, patru luni am eșecuri la cursuri și, așa cum vedeți, sunt bine și chiar am devenit mai sănătos. Mai departe, pe exemple concrete, o să ve­ dem cum se lucrează la greșeli. Astfel, deși acestui stil nu-i este specifică bogăția, trebuie să fie și el puțin suculent, așa încât, în ciuda lipsei forțelor mari, să producă impresia 411

de organism puternic. în stilul jos oratorul e liber de lanțurile ritmului. Vorbirea trebuie să fie liberă, chiar oarecum dezlânată, dar nu dezordona­ tă. Puteți lăsa la o parte „goana" după cuvinte. Oratorii începători încearcă să nu se împiedice niciodată. Vorbirea lor e „caligrafică", adică fără reproș. Din cauza unui asemenea discurs ascultătorii dorm de minune, deși din când în când mai încearcă să deschidă ochii. Dar trebuie să avem mai mare grijă la restul, din moment ce în aceste momente ne putem simți mai liberi. Ce credeți, cum trebuie să fie fraze­ le, lungi sau scurte? E mai bine să vorbiți cu fraze scurte. Desigur, sunt simple, dar simplitatea asta e căutată. Cum a scris Cicero, despre unele femei se spune că nu sunt gătite și că tocmai acest lucru li se potrivește — așa și vorbirea asta simplă, fără niciun fel de înflorituri, place. Și aici, și acolo se întâmplă ceva care face ca și una, și alta să câștige în atracție - și femeia, și vorbirea. Mai departe trebuie să înlăturăm orice podoabă care sare în ochi. în fine, trebuie să renunțăm la orice mijloace artificiale ce conferă albeață și rumeneală. O să rămână numai eleganța și curățenia. Citiți încă o dată fragmentul. Ce bine este scris! Și uite, deja de o mie de ani lucrările lui Cicero stârnesc entuziasmul. Dar să mergem mai departe. Vorbirea unui asemenea orator e curată, clară și de înțeles, spune el, după ce am ales dinainte expresii potrivite oca­ ziei. Oratorul aruncă idei inteligente, care se schimbă repede, scoțându-le din niște tainițe necunoscute de nimeni, și e prudent în folosirea arsena­ lului mijloacelor oratorice (aceasta e calitatea lui de bază). Oratorului stilului de jos îi este permis să folosească două procedee - în­ trebarea retorică și metafora, comparația. Dar și aici trebuie păstrată măsura. De ce trebuie folosită întrebarea retorica? Uite, vedeți, și în exprima­ rea scrisă e folosită. în primul rând, când pun o întrebare, parcă îl oblig pe cititor să se gândească, îl pun în poziția de adult. Ascultătorul se gândește la întrebare și, dacă mai apoi fac o mică pauză, găsește chiar el răspunsul. După câteva secunde primește confirmarea de la mine că a gândit corect! Prin urmare, în al doilea rând, îi apare sentimentul de bucurie. Procesul de ascultare devine creativ. în el sunt atrași din ce în ce mai multi ascultători. Acest lucru se întâmplă conform mecanismului identificării. Uneori îi rog pe ascultători să răspundă cu voce tare la întrebarea retorică. Și ce fac când primesc răspunsul corect? Corect, îl laud pe cel ce a răspuns. Așa se creea­ ză o atmosferă creatoare. într-o asemenea atmosferă în sângele ascultătorilor 412

sunt eliberate substanțe asemănătoare morfinei, endorfine, care contribuie la însușirea ideilor. Ascultătorii încep să gândească așa nu pentru că am spus eu, ci pentru că i-am convins. Acum, când aud o opinie contrară, fără nici o demonstrație deja nu mai abdică de la acea idee de a cărei justețe s-au convins singuri. Eu doar i-am ajutat. Cel de-al doilea procedeu oratoric permis unui orator de stil jos este metafora, comparația. Acordați atenție prospețimii metaforelor autorilor antici. Pare că sunt scrise astăzi. Haideți să învățăm să construim metafore și comparații. Aici putem formula două reguli. Regula întâi: nivelul de cunoștințe al ascultătorilor. Cu ce să compar un organism dacă vorbesc cu un lucrător în uzină: evident, cu o uzină. Organismul e construit ca o uzină. Este alimentat cu combustibil după a cărui prelucrare se obține producția finită, iar deșeurile trebuie lichida­ te cumva. Dacă vorbesc despre educație unui constructor, atunci o com­ par cu construcția unei clădiri, iar dacă discuția are loc cu un țăran, cu creșterea plantelor.

Regula a doua: plasticitatea metaforei. Când evaluez un om care trăiește după zeci de. reguli, care știe clar ce e bine și ce e rău, îl pun pe o coloană verticală netedă. Omul se cațără pe el în sus din toate puterile, iar viața îl trage în jos. Se văd chinurile și inutilitatea eforturilor. După aceea e ușor de înțeles de ce, atunci când se schimbă conjunctura, starea de spirit a acestui om nu se schimbă. Iar acum, vă rog, gândiți-vă, trăiți oare și dumneavoas­ tră pe acest stâlp? Vreți să schimbați situația? Prăvăliți stâlpul la pământ. Acum nu eu trebuie să judec, dragi cititori, dacă sunteți răi sau buni. Pur și simplu trebuie să decid dacă sunteți buni sau răi pentru mine. O sarci­ nă cu care mă pot descurca. Pentru mine sunteți buni! Doar ați cumpă­ rat cartea mea, o citiți și aproape ați ajuns la sfârșit. Desigur, pentru mine sunteți o persoană bună și inteligentă și o să comunic cu dumneavoastră. Dar cum sunteți cu adevărat, Dumnezeu să decidă. Acum deja nu mai tre­ buie să spun că N. este un om prost. Pur și simplu nu se potrivește pentru mine. Astfel, cu ajutorul metaforelor putem contribui la corectarea psiho­ logică și vorbirea devine atrăgătoare. 413

Stilul mediu se folosește la banchete, recepții solemne și alte ritua­ luri și e destinat în principal mângâierii auzului. Acum nu mai sunt acele vremuri și de aceea o să vorbim de oratorul stilului mediu în alte timpuri.

Oratorul stilului înalt. Revenim la Cicero. Al treilea gen e cel luxuri­ ant, inepuizabil, puternic, frumos, care, desigur, dispune de forța cea mai mare. Lui Cicero, entuziasmați de frumusețea vorbirii lui, oamenii i-au dat să joace un rol important în stat, tocmai datorită discursului său care părea că plutește deasupra tuturor, stârnea entuziasm, ajungea la un nivel pe care nimeni nu spera să-1 atingă. Prin această artă cuvântul pătrunde în gânduri, se strecoară în ele, sădește o nouă convingere, o smulge pe cea existentă. Dar este o mare diferență între acest gen de oratorie și cea sim­ plă. Cine s-a perfecționat în acel stil simplu și precis, pentru a vorbi inteli­ gent și convingător și a nu-și propune scopuri mai înalte, devine un orator mare, dacă nu cel mai mare: îl amenință cel mai puțin pericolul de a se tre­ zi pe un teren alunecos, și, după ce s-a ridicat, nu va mai cădea niciodată. Oratorul mediu, dacă și-a înzestrat stilul într-o măsură suficientă cu mij­ loacele de exprimare corespunzătoare, nu va trebui să se teamă de momen­ tele îndoielnice și riscante dintr-un discurs oratoric, chiar dacă el, așa cum se întâmplă adesea, uneori nu are putere: nu va fi un mare pericol pentru el, fiindcă nu va trebui să cadă de la o înălțime prea mare. Dar acest orator pe care poziționăm cel mai sus, puternic, ferm, pătimaș, dacă e născut doar pentru un tip de oratorie și dacă se specializează numai în privința asta, fără să încerce să-și combine bogăția cu moderația celorlalte două, e demn de un dispreț profund. Căci oratorul simplu, vorbind pătrunzător și viclean, pare în orice caz inteligent; cel mijlociu pare plăcut, dar acesta, cu patosul lui inepuizabil, dacă nu are nimic altceva, produce impresia unui om care nu e în toate mințile. Din moment ce omul nu poate vorbi liniștit, simplu, temeinic, clar și precis, ci începe vorbirea incendiară fără să-i pregătească pe ascultători, ai impresia că înnebunește sub privirile ascultătorilor și par­ că are comportamentul libertin al unui bețiv în mijlocul unei mulțimi treze. Are un adevărat spirit oratoric cel care știe să vorbească despre treburile co­ tidiene simplu, despre cele mărețe, cu măreție, iar despre cele de mijloc — într-un stil intermediar. Descriu mai jos câteva procedee oratorice ale stilului înalt și, pe exem­ plul unei lecții publice, încerc să arăt cum se trece de la stilul de jos la cel 414

înalt. Iar acum vreau să vă prezint încă o metaforă care va arăta corelația dintre stilul de jos, cel mediu și cel înalt. Dacă e să comparăm arta orato­ rică cu patinajul artistic, stilul de jos corespunde alunecării, cel mediu, sprin­ tului, iar cel înalt, săriturii. Eu personal am exersat numai în stilul de jos și nici nu am remarcat cum, din când în când, am început să vorbesc în stilul înalt, la fel cum am mers mult timp pe jos și mi-am dat seama pe neașteptate că alerg bine. Iar acum să privim câteva procedee psihologice care ne ajută să stăpâ­ nim atenția ascultătorilor. în planul modelării controlate a emoțiilor stârnirea uimirii, a inte­ resului, iar mai apoi a bucuriei (uimire, furie, interes, bucurie) permite menținerea atenției auditoriului. Un om care a făcut pregătirea noastră în­ cearcă să nu stea în spatele tribunei, iar dacă are nevoie de însemnări, le ia cu el și, fără să se rușineze, în caz de nevoie, le folosește. Ascultați povestirea unui elev al școlii noastre de artă oratorică. „Conferința se desfășura într-un amfiteatru mare, numai o treime dintre scaune sunt ocupate. Tribuna era la distanță de vreo trei, patru metri deprimul

rând, apropo, aproape gol. Pe scenă, aflată și mai departe, era o masă la care

stătea prezidiul. Știind că e mai bine să citesc prezentarea așa încât de primul om să te despartă nu mai mult de un metru șijumătate, doi, am ieșit din spatele

tribunei, am luat notele și m-am apropiat la o distanțăprofesională de ascul­ tătorii cei mai apropiați * (Sunt identificatepatru tipuri de distanțe din punct

de vedere psihologic: intimă, adică mai puțin de 40 de centimetri, profesiona­

lă, între 40 de centimetri și 2 metri, publică —pentru cursuri —, 2-4 metri, și socială —pentru mitinguri și demonstrații -, peste 4 metri) „Voiam ca, după stabilirea contactului psihologic, să trec la distanța publică. Dar președintele

ședinței mi-a cerut să mă întorc la tribună. M-am dus la tribună, am ridi­ cat-o și m-am dus cu ea spre primul rând. în sală imediat s-a lăsat tăcerea. Cât timp mă deplasam cu tribuna, mulțiparticipanți la conferință s-au așezat mai aproape. Primul rând s-a umplut. Acum îmi dau seama cât de important e să

stârnești uimire in sală, și acest lucru nu trebuiefăcut neapăratprin cuvinte. “

într-adevăr, mișcarea, deplasarea ajută mult la stârnirea uimirii și în felul acesta mențin atenția ascultătorilor. Când vorbesc de psihologia des­ tinului, despre pozițiile complexului EU, VOI, EI, MUNCĂ, mă așez în 415

sală pe un scaun cu patru picioare. Atunci îmi dau seama că inegalitatea sau lipsa picioarelor îl face pe om prizonierul problemelor sale interpersonale. Toate forțele merg spre menținerea echilibrului. Deja nu mai există și pentru activitatea productivă. Pentru a demonstra trecerea de la stilul de jos la cel înalt, când auditoriul e deja cucerit, pot să urc și pe masă. Am demonstrat asta în timpul unei pregătiri pentru o campanie electorală la Parlament. Atunci am declarat că, atunci când ieși în fața mulțimii, trebuie să fii mai sus decât ea. Doar și Lenin, la vremea lui, s-a urcat pe un blin­ dat. Am făcut asta în anul 1990, iar locul de desfășurare era sala de ședințe a fostului Consiliu regional Rostov. Atunci ziarele au scris că sufletul de lemn al acestei mese de ceremonie a fost indignat de asemenea tratament. Ea pur și simplu a tăcut, pentru că nu putea să vorbească.' Putem modela emoțiile fie și numai cu ajutorul vorbirii. Lucrul cel mai important e să evităm banalitățile. O să vă povestesc despre o cu­ vântare de-ale mele din perioada Stagnării. La una dintre consfătuirile din societatea „Znanie“ s-a pus problema cum e mai bine să se facă agitația și propaganda. S-a exprimat opinia că e puțină agitație vizuală și că trebuie sporit numărul schemelor și al pan­ cartelor. Atunci, chipurile, ideile vor fi însușite mai bine. Am luat cuvân­ tul și am spus cam așa: „Dacă aș fi lucrat la CIA și aș fi făcut o diversiune ideologică împotriva URSS, mi-aș fi strecurat agenții în instituțiile de învățământ în funcția de profesori de științe sociale. Ar fi trebuit să înde­ plinească toate instrucțiunile conducătorilor noștri, cu o singură condiție: să țină niște lecții plicticoase. Atunci automat sunt însușite chiar ideile opuse." Pe profesorii plicticoși i-am numit „năimiți neplătiți ai imperia­ lismului". După câteva zile a discutat cu mine un lucrător de la KGB. Dar s-a dovedit a fi un om inteligent. Mai mult, m-a ajutat. După o săptămâ­ nă țineam la KGB un curs despre psihologia comunicării. Deci nu fiecare aparatcik e vinovat că e aparatcik. Iar acum citez un clasic (cu sublinierea mea), iar dumneavoastră trebu­ ie să ghiciți cine e. „Vorba profesorului trebuie să fie atractivă, înflăcăra­ tă. Trebuie să dispună în cel mai mare grad de atenția ascultătorilor. Dacă unul dintre ei în timpul cursului va dori să se dedea unor gânduri străine, toată vina cade asupra profesorului: el nu a știut să fie așa de atractiv ca să cucerească, prin voință, chiar și gândurile ascultătorilor. Nici nu ne putem imagina, dacă nu am trăit acest lucru, ce influență dăunătoare are vorba 416

profesorului dacă e moale, seacă și nu are acea vioiciune care nu lasă gându­ rile să se împrăștie nicio clipă. Atunci nu te salvează nici cunoștințele - el nu va fi ascultat. Atunci niciun adevăr nu va produce efect asupra ascul­ tătorilor, fiindcă vârsta lor e vârsta entuziasmului și a cutremurelor pu­ ternice. Atunci se întâmplă că gândurile cele maifalse, când sunt exprimate într-o limbă strălucită și atractivă, îi vor atrage într-o clipită și le vor da o ori­ entare total greșită... Povestirea profesorului trebuie să devină din când în când înălțătoare, trebuie să reverse și să stârnească gânduri înalte, dar, în același timp, trebuie să fie simplă și plăcută pentru oricine. Nu trebuie să se mulțumească cu faptul că numai unii îl înțeleg; trebuie să-l înțeleagă toți. Pentru a fi mai accesibil, el nu trebuie să fie zgârcit în comparații. Cât de mult devine și mai clar printr-o comparație ceea ce era clar deja! Și de aceea profesorul trebuie să ia mereu aceste comparații din obiectele cele mai cunoscute de ascultători. Atunci și noțiunea cea mai abstractă devine de înțeles." Este un citat din N.V. Gogol, iar fraza pe care am subliniat-o i-a permis lucrătorului de la KGB să-mi ia apărarea.

3. Aikidoul psihologic și discursul în public Acum o să facem un mic seminar. Imaginați-vă că sunteți studenți la facultatea de medicină în anul al cincilea. Ați venit la noi la catedra de psihiatrie și psihologie medicală și ascultați cursul introductiv. începutul are o anumită importanță pentru contactele ulterioare. Fiecare profesio­ nist vrea să aibă elevi capabili, încearcă să-i atragă la cursurile de la speci­ alizarea lui pe cei mai buni. Acum citiți două variante de curs introductiv și răspundeți la trei întrebări: 1. în ce stil s-au tinut cursurile? 2. Ce reacții emoționale și intelectuale s-au manifestat? 3. în care variantă v-a apărut interesul pentru această disciplină? Prima variantă Dragi colegi! Sunt bucuros să vă salut că ați venit la catedra noastră. Ați venit să studiați o specializare medicală neobișnuită —psihiatria, o știință

care studiază clinica, profilaxia și tratamentul bolilor psihice. Știința însăși

417

are o serie de dificultăți. în primul rând, o terminologie total neobișnuită, cu

care va trebui săfaceți cunoștință; în al doilea rând, lipsa unor criterii clare

de diagnostic; în al treilea, comportamentul neobișnuit al bolnavilor noștri și reacțiile lor neobișnuite. Când îl consultați pe bolnav, mereu trebuie să țineți

minte acest lucru. Dacă sunteți triști, el o să-și spună că totul îi merge rău.

Dacă vă uitați fix, o să decidă că aveți ceva împotriva lui. Dar cred că o să depășiți aceste dificultăți și veți lua cu succes examenele. Poate că unii doresc să devină psihiatri. Salut asta, iar la mine veți găsi sprijin .

A doua variantă Dragi colegi! Sunt bucuros să vă salut că ați venit la catedra noastră. Se spune că psihiatria e o știință grea. Să nu credeți asta! Desigur, sunt câteva

lucruri complicate când vă însușiți terminologia. Dar aceste lucruri complicate

pălesc dacă vă amintiți de anatomie (când ați studiat numai osul temporal a

trebuit să rețineți circa o sută de termeni). Și nici nu trebuie să văforțați prea mult memoria. Psihiatria studiază linia, tratamentul și profilaxia afecțiunilor

psihice, iar trăirile bolnavilor nu se deosebesc deloc prin calitate de ale noastre. Și noi, ca și ei, suntem veseli și triști, nepăsători și suspicioși, activi și pasivi.

E o singură deosebire. Pentru noi toate acestea au cauze vizibile, dureazăpuțin și caracterul complex al manifestărilor depinde de circumstanțe. Doar nu o să fiți triști luni de zile dacă picați un examen, și nici bucuroși săptămâni în­

tregi după ce ați cumpărat un lucru! La bolnavii psihici toate aceste reacții și tulburările de comportamentfie nu au motive, fie provoacă o manifestare care

nu corespunde motivului.

Totuși, există o dificultate: trebuie să vă gândiți tot timpul, dar atunci puteți aproape să nu citiți manualele. Nu credeți? Haideți să încercăm! Un bolnav are halucinații vizuale, adică vede ceea ce nu există în reali­

tate, de exemplu, monștri care vor să-l atace. Dar el îi vede lafel de real cum mă vedeți dumneavoastră pe mine. Iar acum gândiți-vă: ce gânduri pot să-i apară atunci? Corect! Va fi

convins că toți acei monștri există. Și veți putea să-l convingeți de contra­

riu? Corect, nu se poate, deși ideea asta e absurdă. Și ce sentimente îi pot apă­ rea bolnavului între timp? Corect! Frica. I se va schimba comportamentul?

Desigur! Așa că uite, ideile absurde care nu potfi corectate și care însoțesc un

comportament absurd se numesc» năluciri . *

418

Frica se va numi „frică *,

iarfuga

de monștri - „excitarepsihomotorie * . Și ultima întrebare. Dar bolnavul vafi

orientat în mediul înconjurător? Va observa el ce se întâmplă în jur? Sigur că nu! Acest simptom se numește „tulburare de orientare în mediul

* înconjurător șiface parte din patologia conștiinței. Uite, vedeți, fără niciun fel de pregătire ați descris una dintre stările psihopatologice cele mai complexe,

delirul, care se întâlnește în psihozele alcoolice. Așa că sunt convins că întâl­ nirea noastră la examene va fi plăcută, poate că unii dintre dumneavoastră

o să-și dorească să devină psihiatri sau psihoterapeuți. Avem nevoie de oa­

meni inteligenți!

Da, prima variantă este Părinte-Copil. Lectorul tot timpul, la nivel inconștient, a subliniat că e inteligent și că se îndoiește de intelectul ascul­ tătorilor. A doua variantă este Adult-Adult. Așa cum vedeți, corespunde stilului de jos din punctul de vedere al artei oratorice. Nu sunt greu de prevăzut reacțiile ascultătorilor. In prima variantă „medicii-șefi", „academicienii", „miniștrii sănătății" și „laureații Premiului Nobel", adică reprezentanții grupului de studiu și carieră, își vor spune ur­ mătoarele: „Maimuța asta bătrână se scălâmbăie. Păi eu la vârsta lui o să fiu... Nu-i nimic, o să iau eu cumva și examenul ăsta nenorocit de psihia­ trie!" Reprezentanții grupului cultural-distractiv se gândesc în acest timp la treburile lor, iar cei ai grupului alcoolic-sexual se sărută în ultimele rân­ duri. în anul al cincilea deja nu mai există studenți sperioși. Copilul lor deja nu mai tremură de frică. Cu un asemenea stil de comunicare nu vă ascultă sau nu pot să vă asculte! La a doua variantă există șansa să apară emoția interesului. Nu e greu de răspuns la a treia întrebare. Cu prima variantă nu putem atrage specialiști interesați. Cu a doua aveam șansa asta. Pe cei ce o să încerce să folosească recomandările mele în activitatea practică îi sfătuiesc să construiască un discurs (reclamă, notă de raport ș.a.m.d.) și apoi să analizeze ce efect poate avea asupra celui căruia îi este destinat. Imaginați-vă cum ați reacționa la el. Dacă e pozitiv, atunci tot înainte! Dacă apar dificultăți, atunci adresați-vă centrului nostru. Din punctul de vedere al aikidoului psihologic, toată esența contac­ tului cu EI e să-i punem pe partenerii de comunicare în poziția de Adult, adică poziția rațiunii, a intelectului. Toți au principii diferite, sentimen­ tele nu sunt aceleași, dar intelectul, din punct de vedere calitativ, e același 419

(2 x 2 = 4, nu e nicio obiecție). Dacă în activitatea intelectului nu se ames­ tecă, cu distorsiuni, principii și sentimente, atunci totul e în ordine, indi­ ferent câți oameni ascultă: unul sau o sută. Iar dacă stăpâniți discuția între patru ochi, nu aveți de ce să învățați arta oratoriei. Pur și simplu lăsați la o parte sfiala, adică lichidați în subconștient ideile inflexibile despre faptul că dumneavoastră trebuie să vă reușească mereu totul. După ce aude varianta a doua a lecției, un specialist al dialogului so­ cratic ar putea spune că este un discurs în spiritul marelui Socrate. Cel care a văzut dezacordul partenerului, la început e de acord cu el, dar mai apoi îi tot pune întrebări până când obține acordul partenerului cu punctul lui de vedere. Unul dintre dialogurile socratice e redat în capitolul Dieta psi­ hologică. Acum o să citiți însemnarea stenografiată a discuției mele în sti­ lul dialogului socratic cu un bolnav de ulcer care era neliniștit: se temea să nu aibă cumva cancer. El: Doctore, cred că am cancer la stomac!

Eu: Ce temeiuri aveți să spuneți asta? El: Mă doare stomacul, nu am poftă de mâncare și slăbesc. Mai mult,

mă supără slăbiciunea și scăderea puterii de muncă. Starea de spirit e scăzu­

tă. Doctore, mor! Eu: Da, nu vă contrazic (susținere). Dar cum vă imaginați, ce credeți

că e cancerul? El: Ei, este o tumoră care crește și sufocă organismul. Eu: Suntperfect de acord cu dumneavoastră (susținere). Dar am o între­

bare. Tumora se naște și crește tot timpul. Sunteți de acord cu mine că nu poate fi vorba de o îmbunătățire a stării în cazul unei tumori? El: Da, sunt de acord.

Eu: De câți ani sunteți bolnav? El: De doisprezece. Eu: Ce credeți, cât timp poate dura cancerul?

El: Ei, nu știu...

Eu: Nu se poate. Din moment ce ațifăcut presupunerea asta, ați citit li­ teratură. Deci, în câți ani se dezvoltă cancerul?

El: Trei, patru ani. Uneori mai mult, uneori mai puțin. Eu: Dar dumneavoastră suferiți de doisprezece ani!

420

El: Da, dar sunt excepții. Eu: Da, desigur, sunt (susținere). Dar atunci cum se explicăfaptul căperi­

odic vă e mai bine, dacă credeți că de doisprezece ani sunteți bolnav de cancer? El: Da, nu se leagă. înseamnă că nu e cancer!

Desigur, nu mereu iese așa, dar eficiența acestei metode e mare. Găsiți în cartea de față destule dialoguri socratice sau fragmente ale lor. Există o metodă care se numește reprogramare neurolingvistică (RNL). Acum e la modă. Se folosește nu numai în medicină, ci și în pre­ gătirea psihologică a oamenilor de afaceri. Cei care fac RNL au numit di­ alogul socratic reframing. Un exemplu de reframing: Cumpărătorul: Obiectul acesta e de bună calitate, dar costăfoarte mult! Vânzătorul: Da, sigur că e scump. Dar cât costă reparația?

Putem să nu mai continuăm. E clar, peste cinci, șapte minute vânză­ torul îl va convinge pe cumpărător că face economie dacă își cumpăra un obiect scump, pentru că nu va trebui să-1 repare. încă vreo câteva cuvinte despre RNL. Este un sistem bun de stăpâ­ nire a comunicării cu EI (atât cu un partener, cât și în cazul vorbitului în public). Nu e vorba că spun ceva nou, dar, în anumite puncte, explicațiile lor sunt mai convingătoare decât ale mele. Așa că faceți rost de cărțile lor, dacă a mea nu vi s-a părut prea folositoare. RNL îi propune partenerului să ia aceeași poziție (să se străduiască să ia pe neobservate, ca în oglindă, poziția pe care o are clientul), aceeași respirație (șă respire în același ritm), aceeași vorbire. (Dacă partenerul spune că nu vede sensul continuării tratativelor, atunci partenerul trebuie să răspundă cam așa: „Haideți să clarificăm situația.") Aici e clară ralierea. Și partenerul a folosit un verb „legat" de analizatorul vizual. învățați să descrieți evenimentele, nu să le numiți! Atunci veți fi înțeleși corect de către partenerul de comunicare și nu o să faceți greșeli. Când pacientul meu spune că a fost iubit, dar mai apoi i s-au făcut lucruri urâte, îl întreb cum a fost iubit. Destul de repede se vede că nu a fost vor­ ba de iubire. Dacă vreți să-1 înțelegeți corect pe partener, rugați-1 să vă de­ scrie cum s-a întâmplat totul. Argumentarea poate fi făcută și în stilul terapiei cognitive. 421

Iar acum abia aștept să țin o prelegere. Pe ce temă? Haideți să fie una științifică, legată de specializarea mea de medic psihiatru, care se ocupă nu numai de psihoterapie, ci și de narcologie. Despre efectele dăunătoa­ re ale... nu, nu alcoolului. Există o variantă și mai supărătoare - despre efectele dăunătoare ale fumatului. Tocmai această prelegere mi-a propus administrația institutului s-o țin studenților de la toate seriile din primul an. Aveam cinci, câte o sută de oameni în fiecare. Așa că în fiecare zi tre­ buia să țin aceeași prelegere câte două ore. Uite, tocmai cu această prelegere a și început pasiunea sistematică pentru psihologie și luarea de cuvânt în public. O ținusem deja la facul­ tatea de perfecționare a medicilor, fusesem primit destul de bine și de sportivi. Am avut și succese, și eșecuri. In principiu prelegerea era bună (am în vedere textul). Așa că eram liniștit, încrezător (iar acum aș putea spune „extrem de încrezător") și-mi spuneam cu naivitate că o să fiu as­ cultat cu gura deschisă două ore (iar materialul era pentru șase ore), iar mai apoi o să urmeze aplauze furtunoase, după ce înainte o să fiu între­ bat unde pot fi găsit pentru ca ei să se delecteze din nou cu perlele ora­ toriei mele. Realitatea, așa cum se spune, a depășit toate așteptările. A fost o reacție furtunoasă a studenților, dar nu după, ci în timpul lecției. Deja după cinci minute în amfiteatru s-a instalat un vuiet ușor. Unii moțăiau pe față, alții discutau fără nicio problemă. In rândurile din spate oamenii se îmbrățișau și se sărutau. Cei din primele rânduri încercau să scoată ceva util pentru sine, holbau ochii la mine si încercau să noteze. M-am convins că legea care spune că materialul prelegerii trebuie le­ gat de un public concret există și trebuie luată în calcul. Dar să revenim la prelegere. M-am năpustit febril la „atuurile" mele deja aprobate. Au funcționat, dar pentru scurt timp. Atunci mi-am dat seama cât de important e să gândești începutul prelegerii. De fapt, am rezistat 40 de minute. Am obo­ sit, de parcă făcusem muncă fizică toată ziua. Toată prelegerea semăna cu mersul pe un drum desfundat, presărat din când în când cu bucăți netede de asfalt. Spre mărea bucurie a studenților, nu am mai ținut și a doua oră. Cred că atunci nu mi-am făcut prieteni. Era luni. Prima zi. Restul zilei, seara și o parte din noapte m-am pregătit pentru prelege­ re. Ei, poate nu atât m-am pregătit cât m-am gândit și m-am frământat. 422

Ziua a doua. Am început prin a recunoaște onest că în ajun prelegerea nu mi-a reușit. Nici până acum nu pricep de ce. Le-am povestit tot ce ați citit și dumneavoastră. M-au ascultat bine, râdeau când trebuia. Așa am descoperit procedeul psihologic pe care l-am descris deja în capitolul Dieta psihologică, dar să nu vă supărați dacă îl repet aici. Mi-am dat seama că oa­ menilor le place cel mai mult să le vorbești despre ce îi interesează. Și îi interesează o nevoie nesatisfăcută. Și ce nevoie nu e satisfăcută cel mai des la ascultătorii mei: dintre cele biologice, cea sexuală, iar dintre cele soci­ ale, sentimentul importanței. De aceea mereu suntem ascultați cu plăcere când se vorbește cum să fie satisfăcute aceste nevoi sau când oamenii vor să observe cum nu reușesc alții să le satisfacă. Omul crede că, într-o situație analoagă, ar fi procedat mai inteligent. Iată de ce mulți se uită cu plăcere la telenovelele „Morții nu asudă" (așa numesc studenții filmul „Și bogății plâng"). E plăcut să vezi oameni mai proști ca tine! Așa că uite, le-am povestit despre eșecul meu (pentru ascultători e scan­ dal, dar nu cu ei), adică le-am ridicat studenților sentimentul importanței și am vorbit puțin despre sex. (Procedeul acesta îl folosesc și când țin pre­ legeri academice. Spun cum au polemizat oamenii de știință, apărând idei diferite. Ascultătorii sunt un fel de arbitri în această polemică.) Am con­ tinuat: „Nu înțeleg de ce nu m-au ascultat. Dumneavoastră ascultați, dar ei nu!" (Ați remarcat, le-am cerut ajutor și, în același timp, i-am lăudat.) Uite, le-am spus de unde vine termenul „tutun". „Apropo, dumneavoastră stiti de unde? Nu stiti? Nici ei n-au știut. Dar dumneavoastră mă ascultați, iar ei nu!" Cam în acest spirit le-am spus că nicotină a primit numele de la numele călugărului Nicot, care a dăruit niște tutun unei regine portugheze. Mai departe le-am spus cum s-a răspândit tutunul în Europa după iti­ nerarul: Portugalia, Spania, Franța, Germania, Rusia. Apoi le-am vorbit despre cartof, roșii, porumb, sifilis, gândaci roșii, care au urmat același tra­ seu. E adevărat, pentru transportul ultimelor două nimeni nu a plătit nimic. Am vorbit despre cum de ultimii doi veniți toți se dezic. In Spania sifilisul e numit „boală portugheză", în Franța, „spaniolă", iar în Rusia „franțuzească". Gândacii roșii la noi se numesc prusaki („prusaci"), iar în Germania - „gali". In același spirit am vorbit și despre esență, efectul dăunător al fumatului. Ziua a mers mai bine. Am folosit de fapt un procedeu oratoric - între­ barea retorică - și două psihologice. Vreau să subliniez că mențiunea despre 423

sifilis, cartof și gândaci e tot gândită. Ia ceva timp, dar atenția este atrasă prin procedeul comparării și al contrastului. O să mai vorbim despre el. Apropo, este tot un procedeu. Dacă v-a interesat procedeul contrastului, veți asculta (citi) cu atenție tot, pentru a nu pierde acest procedeu. în felul acesta am reușit să păstrez atenția studenților o oră. După pauză ceva nu a mers și, fără să aștept distrugerea totală a efectului obținut, i-am eliberat pe studenți mai devreme, iar eu am început să mă gândesc care să fîe finalul. Așa că, zi după zi, mi-am însușit când un procedeu, când altul. Ultima zi a mers bine și deja eram mulțumit de munca mea. Acum redau prelegerea într-o formă prescurtată. Vreau să remarc că e cel mai greu să ții prelegeri despre arta oratorică, nici literatura pe această temă nu se citește ușor, dar, pentru a vorbi frumos, trebuie să faci eforturi. Cer iertare dinainte: expunerea va produce oarecare plictiseală, pentru că e întreruptă de comentariile mele. Dacă doriți să aveți o imagine comple­ tă a prelegerii, transcrieți-o fără comentarii. Prieteni! Conducerea mi-a încredințat sarcina să vă țin o prelegere despre

efectele dăunătoare alefumatului. (Larmă și un ușor val de nemulțumire în

sală.) Înțeleg, nu e delocplăcut să ascultați ceea ce ați auzit, citit de multe ori. Și v-aș ține cuplăcere o prelegere despre altceva. (Uneori sunt exclamații: „ Vorbiți despre altceva!') Dar ce săfac? Doar nici dumneavoastră nufaceți mereu ce

doriți! (Auditoriul se liniștește destul de repede.) 0 să încerc să nufiu plicticos. 0 voce din sală: Deci dumneavoastră îndepliniți orice ordin?

Eu: Păi cum așa? 0 voce din sală: Și dacă șeful este prost?

Eu: Cu atât mai mult. Scrie și în Scriptură: „Nu răspunde nebunului

după nebunia lui, ca să nu te asemeni și tu cu el. Răspunde nebunului după

nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept în ochii lui." Eu înțeleg lucrurile așa: dispozițiile unui șefinteligent trebuie îndeplinite pentru că e înțelept, cele ale

unuia prost —pentru că e prost. Dar dacă dorițifoarte mult să nu-l ascultați pe șef, atunci e mai bine să nu ascultați de unul inteligent. Dacă aveți drep­ tate, vă va spune „mulțumesc", iar dacă greșiți, o să vă ierte. în primul caz

prostul își atribuie succesul, iarpe dumneavoastră vă mustră că nu ați îndepli­ nit ordinul și va avea un dinte împotriva dumneavoastră. Nici să nu vă mai

gândiți la promovare. în al doilea caz pur și simplu vă va mustra. Nu vorfi

urmări serioase. Așa că haideți să trecem la prezentarea temei.

424

în toate ghidurile de artă oratorică se recomandă să fie incluse considerații pe teme generale. Aici oratorul va reuși să-și arate nivelul personalității și lucrul acesta nu va părea o lăudăroșenie. In același spirit am prezentat istoria răspândirii tutunului, a fumatului și lupta cu acest rău. Dar nu am acordat mult timp acestui lucru. Nu știu istorie, politică, bio­ chimie ș.a.m.d. Mai mult, în sală putea să fie un om mai competent. De aceea am încercat să trec mai repede la secțiunile în care competența mea era fără îndoială mai mare decât a oricărui ascultător și să creez impresia că mă descurc bine și în celelalte probleme, dar pur și simplu am decis să mă opresc tocmai la asta. Mai mult, vreau să demonstrez aici trecerea de la stilul de jos la cel înalt. Mai departe prelegerea a continuat așa: Știți căfumatul are un mare efect dăunător asupra sistemului cardiovas­ cular. Cufiecare țigarăfumatăfumătorului întâi îi crește tensiunea arterială,

apoi scade maijos de normă și abia după aceea revine la normal. Mai mult, în

principal lafumători se dezvoltă boala ce se numește „endarterită“, care duce la blocarea arterelor picioarelor, iar mai apoi și a celor de la mâini. Adesea se

ajunge la amputare.

Știți căfumatul are un efectfoarte dăunător asupra sistemului respirator: bronșită cronică cu tuse aproape permanentă, laringită cronică cu voce taba­ gică — acestea reprezintă însoțitoriipermanenți aifumătorului. Ca să nu mai

vorbesc despre cancerul la plămâni. Știți căfumatul are un efect dăunător asupra tractului digestiv. Gastrita

este un însoțitorpermanent alfumătorului, iar ulcerul este un musafirfrecvent. Știți căfumatul are un mare efect dăunător asupra sistemului urinar-re-

producător. Cistitele șiprostatitele nu sunt o raritate lafumători. (Ați remarcat

că vorbirea a căpătat un anumit ritm datorităfaptului că amfolosit procedeul oratoric al anaforei - o figură bazată pe repetarea elementului important la începutulfiecăruifragment de vorbire. în felul acesta parcă m-așfi urcat pe

o înălțime împreună cu ascultătorii mei, adică m-am apropiat de materialul

pe care îl stăpânesc cel mai bine și le propun să cucerească înălțimea cu mine.) Ei, și, în fine, fumatul are un mare efect dăunător asupra întregii

personalități, fiind o formă de toxicomanie care, prin manifestările sale, este

comparabilă cu narcomania. (Fără multe eforturi, atenție deosebită și prelu­ crare, vocea mea a devenit lină. Parcă m-am liniștit și mi-a rămas timp — încă 425

maifoloseam însemnările — să privesc auditoriul în momentul în care am ros­

tit: „Ei, și, în fine,fumatul.Aici se creează impresia că oratorul stăpânește bine materialul.) Uite, tocmai despre asta aș vrea să discutăm puțin. Haideți

că comparămfumatul cu oformă cunoscută de dependență — alcoolismul. Aici, cred, nimeni nu are vreo îndoială că este o patimă păguboasă. De ce se bea? Pentru a te relaxa, a îndepărta tensiunea emoțională. Și de

ce sefumează? Pentru a te liniști, pentru a îndepărta tensiunea emoțională.

Cum se dezvoltă alcoolismul? La început, când se consumă prima dată, îmbătarea apare în urma unei doze mici de alcool. Episodic băutorul se poate îmbăta de la un pahar de vin sau de la 100 g de vodcă. Oare nu e așa și cufu­ matul? Mai țineți mintefraza cunoscută despre cum un pachet de țigări omoa­

ră un cal. (Probabil ați observat cât de des spun: „Vă amintiți , *

* „Știți ș.a.m.d.

Asta seface pentru a evita un patos excesiv la prezentarea unor locuri comune

și, în același timp, pentru a introduce idei extrem de cunoscute, dar necesare.) Dacă un om începe să bea regulat, treptat, pentru a ajunge la efectulpsi­

hologic necesar, trebuie să mărească doza de alcool. Crește rezistența (toleranța) la cantitatea de băutură consumată. Oare nu e așa și cufumatul? De ce băutorii nu se îmbată prea des așa de tare încât să cadă în șanț?

Pentru că au un semn de protecție, reflexul de vomă. La schimbarea poziției

urmează vomitatul. Oare nu e așa și în cazulfumatului? Unfumător episo­ dic, „care se răsfață *,

dacă trage la întâmplare unfum, începe să tușească seri­

os. Reflexul de tuse este un semn de protecție. Dar imediat ce dispare reflexul de vomă și bețiile devin sistematice se in­

stalează alcoolismul. Oare nu e așa și cu fumatul? Imediat ce dispare efectul tusei știm că avem de-aface cu un nicotinoman. Dacă un alcoolic eprivat de băuturi alcoolice, îi apare un disconfort sufle­

tesc, se va gândi numai la băutură. Fără alcoolpur și simplu nu poate lucra. Oare nu e așa și cu fumatul? Știți căfumătorii nu pot să lucreze mult timp, neîntrerupt, au nevoie de pauză de țigară.

In etapele inițiale se bea pentru înveselire, dar mai apoi se bea nu pentru

asta, ci pur și simplu pentru a îndura existența. Dragi ascultători! Probabil

ați avut de-a face cu meșteri care nu au putut veni la serviciu până nu au băut. Mâinile tremură, înfățișarea e agitată, privirea neliniștită. Dar ime­

diat ce beau mișcările devin mai sigure, privirea se limpezește și pot să se apuce de lucru. Când apar aceste semne, adică cele care apar la abstinență, alcoolis­

mul trece în stadiul al doilea. Oare nu e așa și cufumatul? Cine dintre voi nu 426

cunoaște oameni care nu lasă țigara din gură? Un șofer cu mucul de țigară în­

tre buze, un inginer care scutură scrumul de pe schițe, un anchetator care scoa­

tefum gânditor - uite niște clișee curente alefilmelor noastre, dar ele reflectă

viața. Și nu sepoate interzice apariția pe ecran, cum afost odată. Asta e viața.

Unul va dori să imite, dar neapărat altuia îi va produce repulsie (loc comun).

Când apare stadiul al treilea al alcoolismului, încep să se distrugă orga­ nele interne: Ciroză a ficatului, diabet, afecțiuni ale inimii — uite lista, de­

loc completă, a bolilor ce apar în cazul alcoolismului. Oare nu așa e și în cazul fumatului?

Dar de ce oamenii se poartă așa de ușuratic cufumatul? In primul rând

pentru că, în timpulfumatului, seproduce o degradare a personalității. Haideți să ne gândim, așa este? Fiecare dintre noi are lipsuri și încercăm să le ascundem cumva de cei din

jur. Folosim deodorante, cosmetice, încercăm să purtăm anumite haine care să ascundă imperfecțiunile siluetei noastre. Nu am auzit niciodată ca un bărbat să afișezefaptul că se ocupă cu onanismul. Dar uite, fumătorii nu numai că

nu ascund, dar își și afișează neajunsul. Și ne mai și disprețuiesc pe noi, ne­

fumătorii. De câte ori am auzit la adresa mea îndoialăfață de apartenența la

sexul masculin numai pentru că nufumez! Oare asta nu e o degradare? Chiar dacă nu e mare, e o degradare!

Spuneți, vă rog, care dintre dumneavoastră îndrăznește, când se află în

societate, să cearăpermisiunea de a trage vânturi? Darfumătorii cerpermisiu­ nea săfumeze în prezența noastră! Mai mult, nicotină este o otravă cu acțiune

neuroparalizantă! De aceea rugămintea de afuma înseamnă: „Permiteți-mi să vă otrăvesc puțin cu o otravă neuroparalizantăF Oare asta nu e o degradare?

îmi dau seama că cei carefumează vor continua săfumeze și după prele­ gere. îmi pun o sarcină mai modestă și mă declar mulțumit dacă cineva, care încă se mai gândește dacă săfumeze sau nu, o să se abțină de lafumat. Atunci am să consider că nu v-am distrat pur și simplu, ci v-am și adus un oareca­

refolos. Iată de ce următoarele minute vreau să vi le consacru dumneavoas­ tră, cei care vă îndoiți.

Fumatul nu e așa de periculos cum pare. într-adevăr, el nu produce o de­ gradare clară, așa cum produc alcoolismul și consumul de droguri. Nicotină nu

poate produce o degradare așa de rapidă a organismului, așa cum o fac mor­ fina și alcoolul. Doar morfinomanii rar ajung până la 35 de ani, iar alcoo­

licii până la 55. Dar de ce e periculoasă nicotină? Problema e că ea, asemeni

Ml

calului troian, deschide drumul spreforme mult mai complicate de narcotizare. Acțiunea tranchilizantă, calmantă a nicotinei e mai slabă, darfumătorul deja s-a obișnuit să trăiască cu această substanță care are influență asupra sistemu­

lui nervos. De aceea după câțiva ani uniifumători încep să apeleze la forme

mai complexe de narcotizare. Unde ați văzut un narcoman care, înainte de a

lua droguri pentru prima dată, să nufifumat câțiva ani tutun? Unde ați în­ tâlnit un alcoolic care să nufumeze?

Vreau să vă povestesc cine începe săfumeze. în primul rând, sunt oamenii care nu au succes în profesie. Să nu vă înșele succesul multorfumători. Succesul adevărat e atunci când ai reușit să-ți dezvolți aptitudinile, oricare arfifost ele. Numai atunci ești o personalita­ te. Destul de des cei care au atins succesul exterior își dau seama că nu. și-au dezvoltat aptitudinile, adică nu s-auformat ca personalitate, lată de ce nu-i părăsește neliniștea, iată de ce fumează. Deja nu mai e vorba despre ratații

adevărați, care nu vor să trudească, să lucreze la propria persoană.

In al doilea rând, sunt oameni care nu au noroc în iubire. Să nu vă înșele succesul exterior la sexul opus pe care îl au mulțifumători. Doar e important să te iubești pe tine. Și pentru ca celpe care-l iubești să te iubească, și pentru a

fi împreună. Iar lafumători acest lucru nu se întâmplă așa de des. Iată de ce nu sunt părăsiți de sentimentul de neliniște, iată de cefumează!

Analiza psihologică arată că adeseaprintrefumători, ca și printre alcoolici, sunt mulți oameni cu o sexualitate imatură. Mulți dintre dumneavoastră cu­ nosc lucrările lui S. Freud. El a descris patru stadii de dezvoltare a sexualității.

In primul stadiu, în timpul alăptării la piept, instinctul sexual trece prin eta­ pa orală. La un subiect dezvoltat din punct de vedere sexual apropierea sexu­

ală începe prin săruturi. (Se poate vorbi despre cele patru stadii de dezvoltare a sexualității. La curs chiar așa fac. Dar aici nu mai continui, pentru că ele sunt descrise în capitolul Vampirismul psihologic.^ Așa că uite, dacă sexua­ litatea, în dezvoltarea ei, este întârziată în primul stadiu, această întârziere

se manifestă printr-o anomalie sexuală cunoscută, una din denumirile căre­ ia îl constituie sexul oral. Formele ei mai slabe sunt trăncăneala cu o anumită

mimică, mâncatul cu poftă, alcoolismul șifumatul. Dacăfumătorii vin la noi după ajutor, nu le ținem predici, ci-i ajutăm săfiefericiți. Atunci nevoia defumat dispare de la sine. Dar, spun cinstit, nu

vin după ajutor. Și dacă vin, speră să primească tablete, o „hipnozăputerni­

*, că

acțiune extrasenzorială, adică vor o minune. 428

Așa că uite, pe dumneavoastră, nefumătorii, să nu vă deranjeze că deo­

camdatăfumătorilor le merge bine. Acest lucru e temporar sau e un camuflaj. Lucrurile mergprost, din moment ce continuă săfumeze.

Dar o să renunțe lafumat? Fără îndoială! Aduceți-vă aminte de basmul „Frumoasa din pădurea adormită . *

Acolo

se reflectă visul omului de a fi veșnic tânăr. Mai țineți minte că Frumoasa din pădurea adormită a dormit 100 de ani și apoi s-a căsătorit cu un prinț de 18 ani. Mulți'oameni trăiesc în acest basm: studenții și profesorii, șefii și subordonații, bărbații șifemeile. Am văzut asta mai limpede când am lucrat

-

cu sportivi. în conștiința unor grupuri de tineri grijilepentru viitor ocupă un anumit loc. Probabilpentru căprezentul lor nu efoartefavorabil. Așa că uite,

mulți tinerifotbaliști cred că \)or continua săfumeze și vor da la infinit go­ luri. Cum ar veni, viața e un basm. Numai căfinalul e diferit. în viață, când Frumoasa din pădurea adormită se trezește, nu are nici tinerețe, nicifrumusețe.

Vreau acum să mă adresezfumătorilor: „Treziți-vă!a

Transa intelectuală Așa am numit acea stare deosebită a sufletului omului (în sens larg), precum și metoda de ținere de prelegeri, de seminare și discuții intelectuale. Dar, în primul rând, ce înseamnă transă? Este o îngustare a conștiinței, atunci când omul e absorbit de o activitate. Un singur lucru i se pare in­ teresat, numai de un singur lucru e pasionat. Nu remarcă ce se întâmplă în jur, parcă încetează să mai existe. Toate forțele sunt concentrate într-un sin­ gur punct. Numai în transă poți face ceva valoros, ceva nou. Vreau să sub­ liniez, nu e o patologie. Dragii mei cititori! Ați fost în stare de transă. Și au fost cele mai bune momente din viața dumneavoastră! Aduceți-vă aminte când ați iubit și obiectul iubirii dumneavoastră v-a iubit. Când erați împre­ ună mai vedeați pe altcineva? Observați cuplurile de pe stradă și din mij­ loacele de transport în comun. Credeți că ne observă? Noi nici nu existăm pentru ei! Sunt în transă! Puțin le pasă de ce gândesc oamenii despre ei, sunt firești și minunați. Acum se desfată! Ei trăiesc o clipă și clipa aceas­ ta este o veșnicie. Sunt în transă! Dar uite, autobuzul a ajuns la capătul li­ niei. Nu cred că i-a deranjat ceva din jur! Au fost în transă! Este o trăire de vârf. In astfel de situații te simți Dumnezeu! Tocmai într-un asemenea moment Faust a exclamat: „Clipă, rămâi! Ești atât de frumoasă!" 429

Și nu trebuie să-l condamnați pe om pentru că e fericit. Nu-i condamnați pe cei ce se îmbrățișează în autobuz. Țineți minte, nu dumneavoastră îi condamnați. Invidia vorbește în locul dumneavoastră. Cât aș vrea să rămâneți în transă când o să vă explic ce înseamnă tran­ sa intelectuală! Puțină teorie plictisitoare. Se spune că Cezar putea să facă în același timp cinci lucruri. E considerat un exemplu de caracter excepțional și geni­ alitate. Dar știm deja că se nasc genii, apoi devin talente. Unii, în „evoluția" lor, ajung niște încuiați. Dar genialitatea lor a rămas înăuntru. Apropo, fiți atenți cum se joacă adesea copiii. Sunt în transă! Nuri chemați la masă, nu întrerupeți jocul. Acum ei cresc din punct de vedere spiritual! Așa că uite, ați înțeles deja că a face imediat câteva lucruri este o normă, dar toa­ te aceste lucruri trebuie să se supună unui scop. Priviți un artist la circ. E luminat de câteva proiectoare și se vede clar. încercați să vă uitați într-un punct strălucitor. După o vreme totul devine întunecat și adormiți. Acest procedeu e folosit de hipnotizatori. Astfel, și în timpul cursurilor, când pro­ fesorul vorbește plicticos despre același lucru, ascultătorii adorm. Și este clar. In sistemul nervos central funcționează un singur centru! Uite, acum vă e clar deja temeiul teoretic al transei intelectuale. Când ții o prelegere (când porți o discuție) și vrei ca ascultătorul (interlocutorul) să nu adoar­ mă, încearcă să-l faci să-i lucreze câțiva centri nervoși, câteva „proiectoa­ re" care pun în lumină tema discuției. Atunci nu numai că îl înveți, dar ai și satisfacție, pe lângă o bună șansă de a-1 atrage de partea ta. Iar acum să ne amintim conținutul acestui capitol. Am vorbit de pro­ cedeele psihologice ale cuvântării în public, despre emoții, am rememorat poziția Părintelui, a Adultului și a Copilului, am atins problema alcoolis­ mului, a drogurilor și a fumatului, ne-am amintit câteva basme și legende, am vorbit puțin despre sex. Dar toate astea au fost consacrate unei teme psihologia luării cuvântului în public. Când ții o prelegere în stil clasic, enumerând pe puncte tot ce poți enumera, e puțin probabil să reușești să câștigi atenția auditorului. Dar dacă folosești metoda transei intelectuale, există șansa ca, printr-o temă secundară, să-l aduci în transă, așa încât să fie interesat de tema principală. Transa intelectuală unește oamenii și, dacă procesele de muncă, pe­ dagogic sau de joacă se fac în stilul transei intelectuale, poți aduce repede orice grup la nivelul de dezvoltare al unui colectiv. Omul este iritat când se 430

dorește să fie scos din transă. De aceea, dacă sunteți interesați de ascultă­ torii dumneavoastră și-i aduceți în transă intelectuală, chiar ei îi vor poto­ li pe cei ce întârzie sau fac gălăgie. Pentru că transa e asociată cu fericirea, oamenii se duc cu plăcere acolo unde li se asigură această transă. Sunteți în transă când citiți un roman polițist, vă uitați la un film de acțiune sau la un thriller? Sunteți în transă când jucați jocuri de noroc? Acest lucru de­ monstrează că principala activitate de muncă se desfășoară fără pasiune. Ori că e vorba de o transă neroditoare, ca în cazul distracțiilor enumerate mai sus. Ele pur și simplu vă ajută să vă omorâți timpul. Avantajul transei intelectuale este că ea contribuie la creșterea spirituală a omului, ajută la înde­ plinirea scopurilor lui principale, la construirea unei cariere, la rezolvarea pro­ blemelor materiale. Și numai atunci când lucrați în transă o să încetați să mai simțiți că lucrați! Nu lucrați, ci aveți satisfacție, nu lucrați, ci trăițil

4. Despre satisfacție și plăcere între aceste noțiuni este o mare diferență. Plăcerea este sentimentul ce ne înrudește cu animalele. Simțim plăcere când ne sunt satisfăcute nevo­ ile firești. Mișcare, respirația produc sentimentul de plăcere. Nu vorbesc de plăcerea care apare în apropierea sexuală. E. Fromm, un mare psihanalist din a doua jumătate a secolului al XX-lea, a împărțit nevoile omului în reale și pseudonevoi. Dintre cele realefac parte acele nevoi a căror satisfacere duce la dezvoltarea omului. Din păcate, în procesul educației copilului i se blochează dezvolta­ rea aptitudinilor (dacă nu am aptitudini pentru cântat, înseamnă că nu am nici nevoia de a cânta), și atunci se formează pseudonevoile, de tipuljocului de noroc ș.a.m.d. Dintre nevoile reale, desigur, face parte și nevoia de a-ți satisface sentimentul propriei importanțe. Ultima e cel mai ușor de satis­ făcut când îți dezvolți principalele aptitudini și crești spiritual. Sentimentul satisfacției apare la om deja când și-a îndeplinit nevoi­ le. Ați mâncat bine, v-ați potolit foamea, dar iată că vi se aduce un fel de mâncare sofisticat. Nevoia de mâncare e deja satisfăcută, dar continuați să mâncați. Nu, nu mâncați. Vă delectați! Plăcerea poate fi intensificată dacă este amânată satisfacerea nevoii. Nu mai țin minte cui îi aparține afirmația „Cel mai bun condiment din mâncare e foamea". Dacă nu ați mâncat mult 431

timp, uneori și o coajă uscată de pâine vi se pare extrem de gustoasă. Dar dacă sunteți sătul, n-o mâncați. Nu există satisfacție. în primul rând, ea vine mereu din surplus, în al doilea, sursa satisfacției e mereu artificială. In al treilea, pentru a fi satisfăcut, trebuie să învățați în mod special. Și cu cât mai rafinată e satisfacția, cu atât mai mult trebuie învățată. Rareori există persoane fără o pregătire specială care se pot delecta cu muzica sim­ fonică. Cea mai mare parte a populației noastre primește plăcere de la sex. Pentru a primi satisfacție în felul ăsta e nevoie să înveți. Un indicator care ne arată că marea majoritate a oamenilor se aleg de la sex numai cu plăce­ rea este faptul că, după sex, cei mai mulți adorm. Partenerul care dorește să primească și satisfacție rămâne nemulțumit. Există satisfacții legate de nevoile naturale și spirituale. Primele ti­ puri de satisfacții sunt limitate la posibilitățile noastre fizice. Oricât de gustoasă ar fi mâncarea, nu pot mânca mai mult decât mă țin curelele. In condițiile celei mai mari potențe există limitări ale satisfacției sexua­ le. Mai mult, satisfacțiile legate de nevoile naturale îi separă pe oameni. Dacă ați mâncat o delicatesă, eu pot să n-o mai primesc. Presupun că nu-1 putem împărți nici pe partenerul dumneavoastră sexual. Dar uite, poți fi satisfăcut de nevoile spirituale nelimitat și mult timp. Și, în fine, satisfa­ cerea nevoilor spirituale îi unește pe oameni. Ilustrează foarte bine aceas­ tă aserțiune o parabolă orientală: „Tu ai un măr, și eu am un măr. Facem schimb de mere. Câte sunt? Tu ai unul și eu am unul. Tu ai o idee, și eu am o idee. Facem schimb de idei. Câte idei avem? Eu am două idei, tu ai două idei!" Rezultă că, la schimbul de valori spirituale, ne îmbogățim re­ ciproc. Faptul că existăm într-o lume civilizată îl datorăm ideii și expresiei sale externe, cuvântului! Producerea și consumarea ideilor este una dintre sursele permanente de satisfacție și sănătate. Peste tot se folosesc procedeele luării de cuvânt în public. Duceți-vă la piață sau în magazin, acolo pe vânzători chiar viața îi învață arta oratori­ că. Dacă nu îi pot convinge pe cumpărători, nu vând. Despre vorbitul în public în procesul de învățământ am discutat deja. Acum vreau să mai spus doar câteva cuvinte. Astăzi în facultăți se pune sub semnul întrebării necesitatea cursurilor. Unii consideră cursul o for­ mă de predare epuizată. Vreau să-mi spun și eu părerea: s-a epuizat clasa lectorilor calificați. Țin minte cum am învățat eu la facultate. Am reținut felul în care își țineau cursurile cincisprezece lectori. Tocmai la cursurile 432

lor s-a și format universul meu de viață. Și acum, alegerea mea în favoarea psihoterapiei și a psihologiei medicale s-a tranșat la două cursuri strălucite ale profesorilor S.S. Libih și T.V. Oleinikova. Când am pregătit acest ma­ terial, am ascultat cuvântări ținute de circa douăzeci de lectori din facul­ tatea noastră. Vreau să spun că acolo nu era niciunul care să nu cunoască materialul pe care-1 preda. Mulți foloseau două, trei procedee de artă ora­ torică, dar se simțea că sunt descoperiri personale. însă dacă ar fi studiat puțin? Mulți țineau cursul fără să se preocupe de faptul că studenții pri­ mesc sau nu satisfacție, ori sunt convinși sau nu de cele aflate. Am organi­ zat în institut un mic curs de alfabetizare. Din douăzeci de persoane care au participat, optsprezece au devenit profesori. între cei care nu au urmat cursul proporțiile sunt inversate. Iată ce a scris A.P. Cehov în anul 1893: „Nouă, rușilor, ne place să vor­ bim și să ascultăm, dar la noi arta oratorică e părăsită de tot. La adunările de zemstvă sau nobiliare, la consiliile științifice, la banchete și cine solemne tăcem rușinoși sau vorbim apatic, încet, plicticos, «în barbă», fără să știm ce să facem cu mâinile; ni se spune un cuvânt, iar noi, în schimb, spunem zece, pentru că nu știm să vorbim scurt și nu cunoaștem acea grație a vorbi­ rii prin care, cu un consum minim deforțe, se obține un efect cunoscut - non multum sed multa («nu mult, dar multe»). Avem mulți avocați, procurori, profesori, propovăduitori care, prin esența profesiei lor, ar trebui să consi­ dere că au vână de oratori, avem multe instituții care sunt numite «vorbi­ toare», pentru că în ele, conform obligațiilor postului, se vorbește mult și îndelungat, dar nu avem deloc oameni care să știe să-și exprime gânduri­ le clar, scurt și simplu.... Circulă o anecdotă despre un căpitan care, când tovarășul lui ar fi fost coborât în mormânt, se pregătea să citească un dis­ curs lung, dar a spus: «Să fii sănătos!», și-a dres vocea și pe urmă nu a mai spus nimic. Ceva asemănător se povestește și despre stimabilul V.V. Stasov, care, acum câțiva ani, la clubul pictorilor, dorind să țină o prelegere, vreo cinci minute a stat ca o statuie tăcută, tulburată, s-a înmuiat și a plecat fără să spună o vorbă. Dar câte anecdote se pot spune despre avocații care, prin vorbirea lor stângace, au stârnit până și râsul acuzatului, despre corifeii științei care «le-au scos sufletul» ascultătorilor și, în cele din urmă, au pro­ dus o repulsie totală față de știință. Suntem oameni nepătimași, plicticoși, în vinele noastre sângele s-a liniștit de mult din cauza plictiselii. Nu aler­ găm după satisfacții (aici și în continuare e sublinierea mea - M.L.) și nu le 433

căutăm, și niciodată nu suntem neliniștiți că, indiferenți față de arta ora­ torică, ne privăm de una dintre cele mai înalte și nobile satisfacții accesi­ bile omului. Dar dacă nu vrem să fim satisfacuți, atunci cel puțin nu ar strica să ne amintim că, în toate timpurile, bogăția limbii și arta oratori­ că au mers mână în mână. Intr-o societate în care este disprețuită oratoria autentică domnesc retorica, fariseismul cuvântului și flecăreala trivială. Și în Antichitate, și în timpurile moderne oratoria a fost una dintre cele mai puternice pârghii ale culturii... Toți oamenii de stat cei mai buni din epoca înfloririi statelor, cei mai buni filosofi, poeți, reformatori au fost în același timp și buni oratori. «Florile» oratoriei se aflau presărate pe drumul fie­ cărei cariere^ și arta de a vorbi era considerată obligatorie. Poate că și la noi se va ajunge ca juriștii, profesorii și în general persoanele care sunt obli­ gate prin serviciu să vorbească nu numai cult, dar și frumos, să înceteze să se mai justifice că «nu știu» să vorbească. De fapt, pentru un om inteli­ gent, a vorbi urât trebuie să însemne un lucru la fel de puțin cuviincios ca neștiința de a citi și a scrie, iar în educație și învățământ deprinderea ora­ toriei ar trebui să fie considerată inevitabilă * Mai citiți încă o dată acest fragment din articolul lui A.P. Cehov. L-a dedicat, în anul 1892, la Universitatea din Moscova, deschiderii unei școli de artă oratorică și l-a numit O veste bună. să vă spun și eu o veste bună. Puteți învăța arta oratorică, întotdeauna există posibilitatea să faceți un referat sau un discurs astfel încât să fie ascultat cu satisfacție.

5. Campania electorală și arta oratorică Iar acum o să vă spun cum am încercat să dăm consultanță unor candidați la parlamentare. Am văzut că ei sunt, în cea mai mare parte, foști oameni ai sistemului, la întâlnirea cu alegătorii nu țineau deloc cont de psihologia ascultătorilor, intrau „cu tancul"... și... pierdeau votul. Cei care se numeau „democrați" (iar democrația este o stare a sufletului) nu erau așa în esența lor. Era ușor să-i vezi și după gesturi: „Noi toți, de la ultimul muncitor (mâna în jos) până la președintele consiliului regional (mâna se ridică în sus), trebuie să ne unim ca să..." însă ar fi trebuit să fie făcut un gest de cuprindere. Sau ce preț are declarația unui „democrat" care spune „Trebuie să înfierăm..."? 434

De regulă, aproape toți vorbitorii vorbeau în stilul Părinte-Copil, în spiritul „Oare nu e groaznic că...“, aprinzând patimile ascultătorilor. Când lua cuvântul candidatul următor, spunea exact contrariul și-I mai și ataca pe concurent. Practic nu exista niciun orator al stilului de jos. Iar ascultă­ torii, în principal, puneau întrebări concrete. Candidații la parlamentare se comportau de parcă făceau o onoare ale­ gătorilor. Firesc, mulți dintre ei erau oameni foarte capabili, dar au pier­ dut la alegeri. în cele din urmă mulți au început să apeleze la consultanți. _ Care sunt greșelile comune în acest sens? Oamenii cu o biografie „pă­ tată", foști membri în aparatul represiv sau în partid, încercau să o cosmetizeze sau să o ascundă (deși ar fi trebuit să o folosească). Mulți încercau să-i hulească pe adversari (deși ar fi trebui să-i laude). Mulți puteau sa vor­ bească, dar nu voiau să asculte. Din cauza asta se și pierdeau voturi. Nu erau mai buni nici reprezentanții lor care, prin comportamentul personal, îi îndepărtau pe alegători de candidat. A fost o situație în care un medic cunoscut le cerea în fluturaș ajutor foștilor lui pacienți: „V-am tratat, acum ajutați-ne!“ Medicul habar nu avea de asta. Consultanții i-au facut-o. O altă greșeală era făcută aproape de toți candidații: încercau să arate că sunt la curent cu toate problemele și erau facuți praf cu mărunțișuri. Ținând cont de aceste momente, am propus să nu-și ascundă trecutul, să-și demonstreze sfera de competență, capacitatea de a lucra cu oamenii, să manifeste răbdare în timpul întrebărilor și răspunsurilor și, lucrul cel mai important, să arate că sunt oameni cu toate slăbiciunile și calitățile și să placă femeilor. în programul candidatului trebuie să se arate cum, prin intermediul specialității sale, se pot rezolva probleme economice, politice, ecologice sau de oricare gen ar fi. Și uite, am făcut un text de discurs pentru medicul candidat la parlamentare. Dragi prieteni!

Nu greșiți dacă îi votați pe adversarii mei. Sunt oameni demni. M.M. este un constructor minunat. Nu e exclus ca el să vă rezolve problema locuințelor.

N.N. este un minunat... Și el va putea să îmbunătățească situația în privința...

Dar indiferent ce palate v-ar construi M.M., orice... v-ar asigura N.N., nu putețififericiți dacă dumneavoastră și apropiații dumneavoastră nu sunteți sănătoși. Vreau să vă spun ce-o săfac dacă-mi veți acorda încredere....

435

Sunt conducătorul unei mari instituții de tratament și am destulă pute­

re... (Dacă există vreun material compromițător, menționați-l. E mai bine să vorbiți chiar dumneavoastră prost despre propria persoană, decât săfacă alții asta.) Dar de ce am nevoie și de putere legislativă? Situația sănătății depin­

de doar în proporție de zece la sută de activitatea medicilor. Noi ne aflăm în fruntea tuturor nenorocirilor și vedem ce sefacejos. O să militez în primul rând

pentru acele legiprin care cheltuielile de sănătate ale angajaților săfiepreluate de întreprinderi. Atunci directorul își va da seama repede că e mai ieftin să iei

măsuriprofilactice, să îmbunătățești condițiile de muncă și de trai, să organi­

zezi odihne angajaților, însănătoșirea mediului ecologic, decât să tratezi bolile.

La fel de ușor e de arătat că perfecționarea sistemului de educație va contribui la păstrarea sănătății și la pregătirea de cadre pentru diverse sec­ toare ale economiei ș.a.m.d. Și nu trebuie, cum a făcut unul dintre elevii mei, să dai indicații pre­ cise la asemenea întâlniri.

Răspunsuri la întrebări. Trebuie să spun că multe întrebări le pun scandalagiii și oamenii nu prea inteligenți. Dar întrebarea trebuie asculta­ tă fără a întrerupe. E mai bine să fie repetată, pentru ca acela care întrea­ bă să fie convins că a fost înțeles corect. Sunt extrem de valoroase pentru creșterea popularității întrebările stupide. Trebuie răspuns la ele serios și fără ironie. Destul de repede turbulența celui ce pune întrebări va face pu­ blicul să se sature de el și ascultătorii o să înceapă să-l pună la punct. Uite, tocmai atunci candidatul ia voturi. Pentru el o să voteze și cel care a pus în­ trebarea, și cei care i-au pus la punct pe cei care au pus întrebările stupide. Cred că aici putem încheia capitolul.

Anexe Materialele următoare își propun să vă relaxeze și să vă amuze puțin, acum, lafinalul cărții.

I.

Exerciții pentru relaxarea musculaturii 9

Scopul e să relaxăm toți mușchii. Dacă reușiți acest lucru, pentru în­ deplinirea acțiunilor necesare se consumă o cantitate minimă de energie. Cele mai multe exerciții sunt pentru mușchii feței, și acest lucru nu e de mirare. 40% dintre centrii mișcării se ocupă de reglarea mușchilor feței. Exercițiile fac un fel de masaj al pielii feței pe dinăuntru, lucru care duce la netezirea ridurilor. Afluxul de sânge spre mușchii feței sporește, prin intermediul mecanismelor reflectorii, afluxul de sânge în creier. In plus, îndepărtează spasmele din vase, îmbunătățește somnul. Dar, lucrul cel mai important, o să învățați să vă vedeți fața de la distanță și o să vă dați seama ce exprimă fața dumneavoastră, ca să nu ajungeți într-o asemenea situație, de exemplu, încât să vi se pară că toți trebuie să se sperie de dumneavoas­ tră, dar în realitate nu faceți decât să stârniți râsul. Aceste cunoștințe vă ajută să vorbiți mai expresiv și convingător, pentru că lucrul cel mai im­ portant nu e ce se spune, ci cum se spune și ce exprimă fața vorbitorului. Acordați o atenție deosebită „măștii râsului". Nu trebuie să faceți toată viața aceste exerciții, ci doar până când reușiți să mișcați fiecare mușchi astfel încât să nu se miște și oasele, ci să stăpâniți mușchii feței astfel încât fotografiile făcute în momente diferite să fie iden­ tice. Verificați-vă în felul următor. Fotografiați-vă pentru pașaport. Gând veți avea fotografia, priviți-o, faceți aceeași expresie a feței și fotografiați-vă din nou. Dacă a doua fotografie nu se deosebește de prima, atunci puteți controla mușchii feței și știți ce exprimă. Asta o să vă facă un mare serviciu.

Exerciții pentru mușchii feței Masca uimirii. Se realizează șezând sau în picioare, cel mai bine în fața oglinzii. în timp ce inspirați profund ridicați sprâncenele, cum face un om care este uimit. Când expirați liber, coborâți sprâncenele. Masca furiei. Apropiați sprâncenele, strângeți buzele, umflați pavi­ lioanele nasului. Efortul muscular este crescut treptat, concomitent cu o inspirare lentă. în timpul expirării libere relaxați-vă. Masca râsului. Inspirați lent. Colțurile gurii ridicați-le la maximum în sus, mijiți ochii, întredeschideți gura descoperind dinții (între cei de sus 441

și cei de jos trebuie să fie o distanță de două degete). Țineți-vă respirația. Acum expirați repede și relaxați mușchii feței. Masca disprețului. Coborâți colțurile gurii, strângeți gura, mușchii bărbiei sunt încordați. Masca trompetistului. Când faceți exercițiul, nu trebuie să dezumflați obrajii și țineți mușchii încordați. Gura e închisă bine, mușchiul circular al gurii e încordat.

Exercițiu pentru mușchii circulari ai ochilor. Se face în poziția șezând. Când inspirați încet, coborâți pleoapele, mai întâi ușor, apoi cu un efort din ce în ce mai mare. In cele din urmă ochii sunt mijiți puter­ nic. Exercițiul pentru ambii ochi se face concomitent. Puteți încerca și cu fiecare ochi pe rând.

Exercițiul „li“. Se face în picioare. Se imită mișcarea limbii atunci când se rostește sunetul „li“: limba e lipită de rădăcinile dinților de sus, la granița cu palatul. Gura e întredeschisă. O inspirație ușoară, apoi încor­ dare treptată, o expirație liberă și relaxare. Exercițiu pentru mușchii masticatori. Mestecați gumă, morcov sau o coajă de pâine. Strângerea maxilarului și a mandibulei e însoțită de inspirație, iar descleștarea, de expirație. „Eforturile de mușcare" (ale suprafeței verticale) trebuie să alterneze cu cele de frecare (ale suprafeței orizontale). Mișcările trebuie să fie lente, trebuie repetate de 10-15 ori.

Pentru ceilalți mușchi inventați singuri exerciții.

442

II.

Antrenamentul autogen

Antrenamentul autogen clasic, conform lui Schulz, cuprinde șase exerciții: - -

producerea sentimentului de greutate în mușchi; producerea de căldura în corp; calmarea ritmului respirației; calmarea pulsului; producerea de căldură în epigastru; producerea de răcoare în regiunea frunții.

Pentru a vă însuși metoda lui Schulz e nevoie de trei luni de activi­ tate continuă. Activitatea aceasta nu e complicată, dar, din păcate, marea majoritate dintre noi nu au spirit metodic. Mai mult, aici nu se ține cont de individualitatea noastră. Vreți sau nu, începeți cu mâna dreaptă, apoi începeți să treceți la cea stângă. Și dacă mi se relaxează mai ușor mâna stângă? Nevoia de a spune mereu textul împiedică relaxarea. Mulți sunt tulburați de cuvântul „antrenament", care stârnește instinctiv sentimentul de tensiune. Desigur, este un antrenament, dar nu un antrenament al lipsei de voință. Aici trebuie să învătati să nu doriți nimic, să nu faceți nimic. Iată de ce mulți încep să facă AA când le e rău și abandonează exercițiile când le e mai bine. Așa, când îi este frig, omul pune paltonul altuia, iar când se face puțin mai cald, îl dă jos și, când i se face din nou frig, nu-și mai adu­ ce aminte de acel palton străin care l-a încălzit odinioară. Așa că uite, după ce învățați să vă relaxați, trebuie să vă întindeți în pat pe spate, să puneți sub genunchi un rulou făcut dintr-un prosop mic (e greu să vă relaxați cu genunchii perfect întinși). Apoi închideți ochii, relaxați-vă și concentrați-vă privirea mentală pe câte un grup de mușchi. Dar pur și simplu puteți rămâne întins pe pat relaxat. Vasele din mușchi se lărgesc, se umplu cu sânge și veți simți o greutate. Acesta este primul exercițiu. Urmăriți cum se dezvoltă sentimentul de greutate, în ce grup de mușchi a apărut prima dată, în care a doua oară ș.a.m.d. Aceasta va fi formula dumneavoastră individuală pentru primul exercițiu. Toți ador­ mim, iar asta e posibil numai dacă ne relaxăm. De aceea fiecare poate 443

să-și însușească AA. La drept vorbind, nici nu trebuie să v-o însușiți. Pur și simplu trebuie să îndepărtăm acele bariere care ne împiedică să folosim ce am primit de la natură. Continuați să stați întins, relaxat. Nu e greu să vă dați seama că mușchii plini de sânge vor începe să se încălzească. La fiecare vor fi grupuri de mușchi diferite. Și senzațiile vor fi diferite. Unul simte căldură, altul înțepături ușoare care apar când, după ce s-a spălat mult cu apă rece, intră din nou sub apă fierbinte. Pot fi și alte senzații. Trebuie să le exprimați cu cuvintele dumneavoastră. Aceasta va fi formula dumneavoastră individu­ ală pentru al doilea exercițiu AA. Când mi-am însușit AA conform metodei clasice a lui Schulz, la drept vorbind, nu am obținut nimic. Apoi, când am trecut la această metodă, mi-am dat seama că la început îmi devine greu piciorul drept, iar căldura se manifestă sub forma unei înțepături plăcute, ușoare, în degete. Dar la dumneavoastră?

444

III.

Teste (în glumă și în serios)

Astăzi multora le place să facă teste. Putem să ne bazăm pe teste? Ne ajută oare să ne cunoaștem mai bine? In general, da! Insă trebuie să nu ui­ tăm niciodată că niciun test nu are o precizie de sută la sută. De aceea, dacă sunteți nemulțumit de rezultatele testului, puteți considera că nu vă privește. Totuși, gândiți-vă la ele. Puteți propune aceste teste prietenilor dumneavoastră în timpul întâlnirilor. Poate că asta vă va amuza la fel de bine ca anecdotele și dansurile. Nu știu cine sunt autorii lor. Testul 1 Ruslan s-a dus la război. Ludmila s-a apropiat de Koșcei cel fără de moarte. Baba laga i-a spus lui Ruslan de asta. Ruslan s-a întors pe neașteptate acasă și a omorât-o pe Ludmila. Stabiliți gradul de vinovăție al fiecăruia dintre ei în procente. Soluția va arăta cam așa: R-20% K-30% L-10% B - 40%.

R înseamnă gelozia. K - viclenia. L - iubirea. Ce înseamnă litera B nu pot să-mi aduc deloc aminte. Am aflat acest test într-un grup. Țin minte, câțiva oameni au spus că vinovăția Babei laga e de 100%. Toți au râs. De ce? Care e problema aici? Testul 2 Desenați din triunghiuri, pătrate și cercuri o siluetă omenească. Toate elementele din ea trebuie să fie zece. Soluție: numărați pătratele, triunghiurile și cercurile și înmulțiți cu 10. Acesta este rezultatul în procente. Dacă figura desenată de dumnea­ voastră are 4 pătrate, 4 cercuri și două triunghiuri, înseamnă că sunteți format în proporție de 40% din rațiune, 40% din sexualitate, iar fantezia e numai de 10%. 445

IV.

Toasturi

A. Cunoscute, sexual-banale, dar amuzante Un tânăr se scălda în mare și a rămas fără slip. S-a scufundat, s-a scu­ fundat, dar, în loc de slip, a găsit o oală. Și-a acoperit organul cu oala și a ieșit pe mal. Lângă hainele lui se afla o necunoscută care citea o carte și nu se gândea să plece. Tânărul (care în mod clar nu făcuse pregătire psi­ hologică) s-a decis să înceapă o discuție și să-i facă o aluzie fetei să se în­ depărteze de haine. Intre ei a avut loc următorul dialog: — Domnișoară, ce cititi? — Logică. — Dar ce este logica? — Logica e o știință care ne învață să ghicim gândurile altuia. — Și eu la ce mă gândesc acum? — Credeți că oala dumneavoastră are fund. Băiatul a scos o exclamație, mâinile i s-au lăsat în jos, dar oala nu a căzut. Deci să bem pentru forța care a ținut oala!

* Un han a comandant un portret unui pictor. Dar hanul se uita strâmb cu un ochi și era șchiop. Insă pictorul l-a pictat fără aceste defecte. Hanul s-a înfuriat pentru că pictorul s-a abătut de la adevăr. Pedeapsa - moar­ tea. Al doilea pictor, ținând cont de greșeala celui dintâi, l-a pictat pe han așa cum era. Hanul a fost din nou nemulțumit. „Sunt militar, și tu m-ai înfățișat infirm!" Și l-a executat pe pictor. Al treilea pictor l-a desenat pe han la vânătoare. Piciorul lui scurt era pe o buturugă, ochea un cerb, mijind ochiul lipsă. Hanul a rămas mulțumit și l-a răsplătit din belșug pe pictor. Deci să bem pentru a-i spune șefului jumătate de adevăr, dar astfel în­ cât să arate ca adevărul întreg!

*

446

Iar acum două toasturi care se vor deosebi clar de celelalte, iar dum­ neavoastră veți fi remarcați. Primul toast. Rostiți-1 într-o companie unde ați ajuns pentru pri­ ma oară, de exemplu, după o conferință. Așteptați până vi se va propu­ ne să spuneți un toast, iar în timpul mesei încercați să nu vorbiți. După ce toți beau pentru prietenie, pentru iubire, femei, bărbați, după ce își urea­ ză să se mai întâlnească încă o dată pe pământ în această componență, vă ridicați și spuneți: Vreau să spun un toast egoist... (După aceste cuvinte toți o să tacă.) Fiecare

om are atomul său social- oamenii cu care are relații emoționale calde. Dacă cu oamenii cu care am intrat în atomul meu social se întâmplă ceva, are loc moar­

tea mea socială, iar asta e mult mai grea decât ceafizică. Cu dumneavoastră

mi-afost așa de bine, că v-am inclus în atomul meu social.

Vă doresc sănătate și mulți ani de viață!

Al doilea toast e potrivit pentru o companie de prieteni. L-am spus la ziua de naștere a prietenului meu și, desigur, m-am străduit să-1 fac la sfârșit, pentru că cel mai bine sunt reținute primul și ultimul. Primul e greu să fii, ultimul, după toate cuvântările, e mai ușor. Vreau să remarc că aș vrea să aveți și dumneavoastră un asemenea prieten. Și cartea aceasta e scri­ să în multe privințe datorită sprijinului oferit de el. Dar să trecem la toast. Nu înțeleg ce lucruri bune ațigăsit la el! Priviți-l—egras, chel... (Evident, îl criticam pentru calități — epur și simplu binefăcut, iar chelia abia se obser­

va.) Și e periculos, nu mai găsești un altul. Nu vă indignați! Am dovezi. De ce mi-ai pus în servietă o cărămidă și a trebuit s-o car toată săptămâna? E

adevărat, și eu te-am trimis cândva într-un loc când nu era cazul! Și, Cutare, de ce îi iei apărarea? Nu mai ții minte că de 1 aprilie a trimis la tine briga­

da psihiatrică a Salvării? Și așa, timp de câteva minute, in hohotele generale, am amintit toatefar­

sele și glumele lui, dar și cum am glumit și noi cu el. Și am încheiat cu urmă­

toarele cuvinte: Și, deși ești periculos, te iubesc și-ți doresc mulți ani de viațăfericită!

447

V.

Inventarierea averii

Se face sub forma unei rugăciuni zilnice de dimineață. Pentru credincioși: Doamne, îți mulțumesc că ai binevoit să mă tre­ zesc viu si > nevătămat. Pentru atei: Mulțumesc destinului pentru că m-am trezit viu și nevătămat. Mai departe se enumeră tot ce aveți: am un apartament cu trei came­ re, familie (partener, copii, nepoți), serviciu, casă de vacanță, mașină, îm­ brăcăminte. (La început încercați să enumerați cât mai în detaliu lucrurile scumpe, apoi puteți să enumerați numai lucrurile valoroase.) După aceea enumerați ce vă lipsește. Eu, de exemplu, duc lipsa unui institut de psiho­ terapie, unde să fiu director, să-mi fie traduse cărțile în limbi străine și să apară în tiraje de milioane de exemplare, nu în zeci și sute de mii. Da, și mai am nevoie ca fiul meu cel mic, care este chirurg, să devină psihotera­ peut, fiul cel mare, care este psihoterapeut, să-și susțină în cele din urmă teza de doctorat pregătită acum câțiva ani și să termine lucrul la cartea Tratarea prin iubire, iar soția să nu-mi facă niciun fel de observații, chiar dacă sunt pe drept. Am uitat de tot. încă nu am titlul de profesor și nici Premiul Nobel, iar Comisia Superioară de Atestare nu mi-a trimis diplo­ ma de doctor. Toate aceste lucruri sunt destul de greu de obținut, poa­ te nici nu se pot obține. Imaginați-vă cum m-aș simți dacă aș începe cu ce-mi lipsește. M-aș invidia pe mine când aveam patruzeci de ani. Atunci visam numai să devin asistent, să transform apartamentul de două camere într-unul de trei, să construiesc o casă de vacanță și să cumpăr o mașină. Nu vă mai enumăr pretențiile pe care le aveam față de ai mei. Era vor­ ba de dorința ca totul să se îmbunătățească cu un punct ș.a.m.d., de fapt, fleacuri în comparație cu ceea ce vreau de la ei astăzi. Iar dacă mai vreau și o vilă pe malul Mediteranei, viața mea o să devină groaznică. Acum ați înțeles de ce mulți oameni care au succes, dar sunt nevrotici, suferă mai mult când obțin succesul decât când nu îl au. Nu vă îndemn să renunțați la pretențiile înalte. Dar e mai bine să fie dintre cele care nu depind de alți oameni. Pot să am o contribuție științifică importantă, dar să nu primesc diploma de doctor docent, nici titlul de pro­ fesor, nici Premiul Nobel, pentru că asta nu depinde de mine, ci de alți 448

oameni. Trebuie să abandonăm asemenea pretenții. (Ce să facem, în comi­ tetul Nobel și în Comisia Superioară de Atestare sunt numai proști. Dar e mai bine să ne gândim că sunt inteligenți. Atunci o să așteptăm liniștiți diploma.) Dar uite, să facem ceva ce ar merita toate aceste lucruri e mult mai ușor, fiindcă depinde numai de noi. Nu aștepta să-ți creeze cineva in­ stitutul de psihoterapie și să te pună director. Tu singur poți să faci asta, ca și organizarea traducerii cărților tale. Ce, e puțin? Nu vrei să riști. Dacă institutul nu o să aibă venit, iar cărțile nu se vând și te arzi? Lasă să riște altcineva în locul tău. Așa că liniștește-te, fa ce faci sau organizează sin­ gur tot. Doar când nimeni nu voia să-ți publice cărțile ai organizat o edi­ tură, acum ai și centrul psihoterapeutic. Uite, extinde-te. Dar dacă nu vrei să acționezi, atunci nu te mai plânge. Continuă să scrii cărți, să tratezi bolnavi și să faci traininguri psihologice. înainte nici asta nu știai să faci. Deocamdată forțele mele pentru institut sunt încă slabe. O să mai aștept puțin. Dar ca să traduc în limba engleză o broșurică, de exemplu Aikidoul psihologic, pentru asta am resurse. Și acum, bucuros, pot să încep să-mi fac gimnastica de înviorare, să iau micul dejun și să mă duc la serviciu. Să nu dea Domnul să începi cu ce îți lipsește. Acum ați înțeles de ce mulți dintre cei care au avut succes se plâng și astfel își întârzie creșterea ulterioară. Exercițiul permite atenuarea acțiunii legii implacabile conform căre­ ia te obișnuiești repede cu binele și încetezi să-1 mai prețuiești. De fapt, calitatea acestei obișnuințe devine uneori mai mare decât în momentul în care a fost dobândită. Astfel, apartamentul, la un an, un an și jumătate după ce l-ai cumpărat devine fără îndoială mai confortabil, frumos, dar te bucură mult mai puțin. Protejații mei au remarcat că, după o asemenea rugăciune, neplăcerile par mult mai mărunte și ne permite să ne simțim mult mai ușor. Din pă­ cate, mulți, imediat ce starea li se îmbunătățește, uită să o folosească. E un lucru adevărat nu numai referitor la această rugăciune.

449

VI. Inventarierea sufletului

(vreau, pot și trebuie) Enumerați toate dorințele dumneavoastră (VREAU), principiile de viață (TREBUIE) și deprinderile (POT). Puteți obține o listă cam așa. Un tânăr manager de 24 de ani, absolvent al facultății de inginerie pentru transport feroviar, citea cărțile mele și de trei ani (a început din studenție) începuse să frecventeze trainingurile mele. După absolvirea facultății s-a angajat la o firmă comercială și în scurtă vreme a fost pro­ movat. La începători lista arată încă jalnic, mai ales la secțiunea POT. El mi-a prezentat trei liste. Le-am redus puțin și, pentru a nu mă repeta, fac imediat comentariile. In același timp cititorul își poate face o impre­ sie despre felul în care se desfășoară activitățile noastre. De regulă citesc toată lista cu voce tare, iar mai apoi o analizez pe puncte. Cu font obișnuit sunt scrise comentariile mele. Cei care studiază singuri trebuie să vadă contradicțiile din liste, când dorințele se opun principiilor și nu cores­ pund posibilităților. Trebuie să scăpați de principiile proaste, să lucrați la deprinderi și să renunțați la dorințele imposibile, transformându-le în une­ le care pot fi împlinite. Vreau să vă atrag atenția că adesea principiile sunt niște dorințe neîndeplinite în trecut și induse de părinți sau de cei din jur.

Principii de viață (lista TREBUIE) Să nu mint niciodată. E un principiu imposibil de îndeplinit. Mai bine să fie corectat: „In măsura posibilului, să spun adevărul sau nimic." Bărbatul și femeia trebuie să câștige foarte bine. E un principiu prac­ tic imposibil de îndeplinit. Și dacă te-ai îmbolnăvit, sau femeia se ocupă de îngrijirea copilului mic? Mai bine să fie transformat: „Bărbatul și fe­ meia trebuie să câștige/ Să iubesc viața în toate manifestările ei. E o teză foarte periculoasă. Ceea ce iubești încerci să păstrezi sau să continui. Și doar sunt și lucruri neplăcute! Mai bine: „Să accept viața în toate manifestările ei.“ Să știu să văd părțile bune ale răului. Uneori e greu de făcut asta, mai ales dacă ai sufletul greu. Oricum în acest moment puține lucruri pot pă­ rea bune. Mai bine: „Să știi să vezi lucrurile utile în rău.“ 450

întotdeauna trebuie să fie o armonie deplină în pat cu iubita. O cerință total imposibil de îndeplinit. Aici nu totul depinde de mine, chiar dacă la mine totul e în ordine. Mai bine să visez să fac sex cu fata pe care o iubesc și care mă iubește. Trebuie să ai întotdeauna o stare de spirit ridicată. Așa se întâmplă numai la cei cu minte puțină și la nebuni (bolnavii psihic). O stare de spi­ rit ridicată în permanență îi face pe oamenii sănătoși să stagneze. Numai emoțiile negative ne mențin tonusul și ne fac să ne gândim, la încărcătu­ ră maximă, și, prin urinare, să ne dezvoltăm gândirea. Să ai o asemenea dorință înseamnă să ai dorința să înnebunești. Să nu dea Dumnezeu să ți se îndeplinească. Trebuie să fiu mereu capabil. Aproape coincide cu dorința de a avea o stare de spirit ridicată. Mai mult, orice ai obține, trebuie să eviți însușirea a tot ce este nou. Dar atunci, mai devreme sau mai târziu, rămâi în urma vieții și oricum n-o să mai fii prosper. Bărbatul trebuie să fie mereu irezistibil pentru o femeie. E un prin­ cipiu total imposibil de îndeplinit. Dacă e să-l urmezi, nu vei risca nicio­ dată, pentru că e clar că un succes de 100% nu poate fi garantat niciodată. Eu aș scoate principiul acesta. Cu cât ne gândim mai puțin la instinctul sexual și mai mult la dezvoltarea personalității, cu atât mai ușor se reali­ zează nevoile sexuale. Poate ar suna mai acceptabil așa: „Să încerc să plac femeii care-mi place mie." Acest lucru e și mai ușor de făcut și mai prac­ tic. în fond, ce faci dacă placi unei femei de care nu-ți place, și ea începe să alerge după tine? La serviciu niciodată să nu fac greșeli. Atunci în general nu mai tre­ buie să muncești. Un asemenea principiu produce o tensiune uriașă la ser­ viciu, verificări dese ale lucrurilor făcute, refaceri inutile. Mai bine ar fi să transformăm acest principiu: „Să încerc să nu fac greșeli la serviciu." Trebuie să știu întotdeauna să răspund la orice întrebare care ține de competența mea. Iar o impunere imposibil de îndeplinit. Orice profe­ sionist își poate aminti o mulțime de cazuri în care nu a putut să răspun­ dă la o întrebare pe scări. Principiul ar fi fost mai ușor de îndeplinit dacă ar fi sunat așa: „Trebuie să încerc să răspund cât mai bine la orice întreba­ re care se află în competența mea." Trebuie să fiu mereu productiv și ocupat. E o dorință bună, dar nu poate fi îndeplinită din cauza cuvintelor „trebuie" și „mereu". „Trebuie" te 451

obligă să faci, chiar dacă nu vrei, iar „mereu" poate distruge. De exem­ plu, în timpul bolii e mai bine să nu fii productiv, să încerci să te faci bine. Trebuie să fiu un mare conducător și psiholog. Dar cine apreciază că ești mare? Unde e punctul de referință? Cei care nu știu engleză, după câteva fraze pot să spună că sunt un mare cunoscător al englezei. Dar eu știu că nu pot să mă înțeleg în engleză cu un străin. Pentru un bebeluș ori­ ce adult e uriaș. Și de ce să mai fii și mare psiholog, dacă ești conducător? Poate mai bine te străduiești să te descurci cu sarcinile de conducere și pen­ tru asta să ceri mai rar ajutorul psihologului. Această regulă îndeamnă la a cuprinde necuprinsul și poate duce la nefericire. Vânzările mele să fie cele mai ridicate în orice situații ar apărea pe piață. Din nou e un principiu total imposibil de îndeplinit. Și din nou „tre­ buie" e mai bine să fie transformat în „să mă străduiesc". Femeia trebuie să-1 accepte pe bărbat așa cum este. Slavă Domnului, așa ceva este imposibil. Doar dacă s-ar întâmpla asta, ar dispărea orice ne­ voie de autoperfecționare. De ce să fac asta, când ea oricum trebuie... Mai mult, doar vorbim despre niște cerințe pentru noi. Să impunem solicitări altora, mai ales femeii iubite, e un indicator al imaturității psihologice. Nici față de tine nu trebuie să ai cerințe imposibil de îndeplinit. Trebuie să mă dezvolt mereu. Mă rog, e singura obligație care poa­ te fi lăsată. Ea se afla undeva la mijloc. Am analizat-o la grupă, dar aici am pus-o ultima și am marcat-o și cu litere cursive. Dacă ar fi lăsat numai această solicitare, nu mai era nevoie de celelalte. Automat omul devine mai capabil la serviciu și mai atractiv din punct de vedere sexual. îi cresc vân­ zările, nu are de ce să mintă, câștigă bine, poate să vadă lucruri utile în ce e rău, e bogat și material, și spiritual, irezistibil în fața femeilor și capabil în pat, face mai puține greșeli la serviciu, răspunde mai bine la întrebări, e productiv și ocupat ș.a.m.d.

Dorințele mele (lista VREAU) Vreau să fiu ideal. E o dorință absolut irealizabilă. Individualitatea dispare în totalitate. Toți avem cam aceleași calități. Ne deosebim prin defecte. Dacă este vorba de dorința de a plăcea tuturor, nici ea nu este re­ alizabilă. Și, în general, ce înseamnă „calitate", ce înseamnă „defect", ce înseamnă „ideal"? Totul depinde de perspectivă. Numai Dumnezeu poate 452

fi ideal, dacă, desigur, există. Tentativa de a îndeplini această dorință va duce la un consum zadarnic de forțe. Mai bine să se renunțe la dorința asta, să fie înlocuită cu aceea de a te plăcea pe tine. Vreau să fiu bogat. Și de ce? Dacă ești un bun profesionist nu ai nevoie. Vreau să conduc, după ce am unit la început, toate companiile distribuitorilor. Vreau să zbor singur în avionul meu de pe aerodromul meu. Și de ce? Se ghicește dorința de ă face impresie. Vreau să creez un imperiu economic. Este o dorință bună. Numai ea e suficientă. Când se va îndeplini dorința asta, automat va trebui să zbori cu avionul tău, de pe aerodromul tău, dar nu singur, pentru că în timpul zborului va trebui să rezolvi niște treburi. îndeplinirea visului de a zbura singur te poate abate de la obținerea deprinderilor mult mai utile pentru a crea un imperiu economic. Vreau să unesc într-un întreg, într-un centru toți oamenii de știință și cu ajutorul științei să îndrept societatea spre prosperitate. Vreau să-1 ajut pe M.E. Litvak să-și organizeze centrul psihoterapeutic. Tuturor ne va fi utilă apariția centrului. Vreau să studiez temeinic computerul, limbile engleză, germană, franceză si chineză. Vreau să muncesc foarte mult. Vreau să fiu cel mai bogat de pe Pământ. Vreau să fiu mai puțin exigent față de femei și să mă supăr mai puțin pe ele. Vreau să fiu cel mai bogat om de pe Pământ. Vreau să-mi ajungă mereu ceea ce am și să mă simt bine în acest timp. Vreau să găsesc o fată pentru o iubire mare și luminoasă, nu una de budoar.

Pot (lista POT) Pot să lucrez mult. Aici ar fi bine să știi să muncești eficient. Când cumpăr lucruri, sunt mai interesat de calitate decât de timpul de lucru con­ sumat pentru a le produce. Pot să vând. Da, asta e o deprindere. Cunosc mulți specialiști buni care nu știu să se vândă nici pe sine și se plâng că fac adesea o muncă de bună calitate pentru bani puțini, sau de fapt lucrează gratis. 453

Pot să înțeleg mimica și gesturile omului. E o deprindere foarte bună. O învățăm în mod special. Știu când se poate și când trebuie să mă duc la șef. E o deprinde­ re bună. Pot să conduc ședințe la serviciu. Și acest lucru poate fi inclus în activ. Pot să-i pun la punct pe subordonați. Pot să entuziasmez un om, pot să-1 dojenesc. Pot să conduc bine mașina și pot să primesc satisfacție din condus. Pot să primesc satisfacție în urma depășirii unei obiecții a interlo­ cutorului și pot să împărtășesc acest lucru cu el. Pot să câștig cât anul trecut abia visam, iar acum doi ani nici nu vi­ sam. Asta nu e o deprindere, ci rezultatul folosirii deprinderilor. Pot să mă mențin ușor pe apă și să las impresia că înot. Uite unde este un consum aiurea de energie. E mai ușor să fii, să pari e mai greu. Decât să lași impresia că știi să înoți, poate mai bine ar trebui să înveți să înoți. Și atunci chiar ar arăta bine. O femeie căreia lucrurile nu-i mergeau bine a subliniat ca deprindere putința de a arăta bine. Poate tocmai aici era mo­ tivul eșecului ei, fiindcă asta ia mult timp. Mai bine ar fi fost să se îngri­ jească de ce putea face. Un profesionist de regulă nu se îngrijește de felul în care arată, mai mult de a face lucrurile corect, și atunci automat începi și să arăți bine. Cred că patinatorii pe gheață se îngrijesc mai mult de în­ deplinirea corectă a figurilor, abia mai apoi de cum arată. Vreau să mai subliniez o dată că lista aceasta a facut-o un om care deja de doi ani făcea eforturi pentru dezvoltarea propriei persoane. Novicii de regulă pun în lista deprinderilor calități precum capacitatea de a supor­ ta. Asta nu e o deprindere. Aici omul nu face nimic, dar consumă multă energie. Ar fi mai bine să dobândească o deprindere de a ieși repede și nedureros din situații dificile, și, chiar mai bine, priceperea de a nu intra în ele deloc. O deprindere adevărată trebuie considerată cea cu ajutorul că­ reia putem câștiga pentru a ne întreține, adică o deprindere profesională. Nu pot să spun despre cineva că e meșter la cusut atunci când coase bine, dar foarte încet. Nu poate câștiga bani frumoși cu această deprindere. Un intelectual, în afară de capacitatea de a lucra cu capul, trebuie să știe să câștige bani și cu mâinile. Vremurile noastre ilustrează acest lucru foarte clar. Protejații mei, când le spun asta, mă întreabă mereu dacă eu pot să 454

câștig cu mâinile. Spre marea mea bucurie, am găsit o deprindere - capaci­ tatea de a tăia copaci. înainte starea mea materială era asigurată din salariu și din recolta pe care o cultivam în grădină. M-am deprins așa de bine să fac asta, că obțineam până la 300 de kg de mere de la un pom. Vecinii mei de livadă, din naștere mult mai legați de pământ, nu reușeau să facă asta. M-au rugat să le spun cum fac. Acum deja de câțiva ani nu mă mai ocup de livadă, dar, dacă nevoia o să mă oblige, cred că această deprindere îmi va folosi. îmi aduc aminte cum un administrator destul de mare și inde­ pendent a declarat cu mândrie că nu se teme să-și piardă serviciul, fiindcă este pietrar înalt calificat. Și, de fapt, în planul dispunerii de deprinderi e mai bine să ai câteva profesii. Când lucrați independent, comparând periodic o asemenea listă, se poate vedea dinamica creșterii. Dacă numărul de deprinderi nu crește, în­ seamnă că nu te schimbi. Nu trebuie să te miri dacă oamenii te părăsesc. Placa, oricât de bună este, mai devreme sau mai târziu te plictisește.

455

VIL Inventarierea partenerilor de comunicare Instrucțiuni. Faceți o listă cu 15-20 de oameni cu care petreceți tim­ pul. In lista aceasta trebuie să intre numai cei cu care comunicați direct, dar și cei la care vă gândiți. Pe primul loc puneți-1 pe cel cu care pierdeți cel mai mult timp, pe ultimul, pe cel cu care aproape că nu pierdeți. După ace­ ea puneți codul importanței pe care o are pentru dumneavoastră acel om. Pentru a vă orienta, puteți folosi un echivalent general - banii. Cel mai im­ portant trebuie să fie cel cu care sau cu ajutorul căruia câștigați cel mai mult sau de la care primiți servicii pentru care ar trebui să plătiți cel mai mult. Mai mult, trebuie să-i împărțiți în categorii. Categoria 1 - Eu. Aici intră timpul pe care îl consumați pentru dum­ neavoastră: studii, antrenamente, odihnă, mâncare, muncă creatoare. Categoria 2 —partenerii de activitate productivă. 2.1. este persoana pe care o aveți și ca partener sexual. In mod ideal, soțul (soția). Dacă nu aveți, atunci nu puneți pe nimeni în această poziție. Este problema dumneavoas­ tră, pe care trebuie s-o rezolvați. Cu soțul (soția) trebuie să vă străduiți să aveți o cauză comună. Copiii și sexul nu sunt o legătură prea durabilă în viața de familie. Copiii cresc, iar un partener sexual e mai ușor de găsit decât o cauză comună. Dacă nu aveți cauze comune cu soțul (soția), mai devreme sau mai târziu partenerul de căsătorie își va găsi un partener sexual la ser­ viciu. 2.2. Este, de regulă, șeful. Dacă nu e așa, atunci ce faceți la serviciu? In continuare, descrescător. Veți avea nevoie de asa ceva în viată. Când vă stabilesc în același timp o întâlnire partenerul 2.3. și 2.8, va fi ușor să luați o decizie. Desigur, trebuie să vă întâlniți cu 2.3. Categoria 3 -partenerii sexuali. Aici trebuie incluși nu numai cei cu care aveți relații sexuale, dar și cei cu care ați dori să aveți. Aceștia adesea con­ sumă mai mult timp decât cei cu care aveți relații sexuale. Prezența mai multor parteneri demonstrează relații proaste cu soțul (soția). Trebuie să le îmbunătățiți sau să schimbați partenerul. Avantajul monogamici este o mare economie de timp și bani. Prezența unei (unor) amante produce nu numai un consum de timp și bani, ci și o tensiune nervoasă suplimentară creată de dorința de a le ascunde și de scandalurile care apar atunci când sunt desco­ perite relațiile. Nu e greu să calculăm pierderile sexului în afara mariajului. Pentru 20-30 de minute trebuie să pierzi cel puțin două, trei ore. Cele care iau cea mai multă energie și timp sunt relațiile sexuale neîncheiate. Apar 456

gânduri, insomnie, neliniște, sentimentul de nesiguranță. Adesea îngrijo­ rarea sexuală ia toate forțele creatoare. Categoria 4 - copiii, cine are. Dacă sunt mai mulți, atunci 4.1. va fi cel cu care colaborați. Poate chiar e mai bine ca un asemenea copil să fie scos din lista asta și trecut în categoria 2. Aici adesea avem nu atât plusuri, cât minusuri. Lista aceasta e la fel de importantă. Atenția trebuie acordată ace­ lui copil care se află la nr. 1, față de cei de pe ultimele locuri. Din păcate, în practica educativă reală o mai mare atenție o primesc copiii nefavora­ bili. Acest lucru îi împinge pe copiii ascultători la fapte inadecvate sau boli. Scopul neconștientizat este atragerea atenției părinților. Categoria 5 - părinții proprii și părinții soțului (soției). Dacă colaborați cu această categorie, trebuie să procedați așa cum ne-a sfătuit A.S. Pușkin: „Uite cum e cu rudele:/ Suntem obligați să le mângâiem/ Să le iubim, să-i respectăm sufletește/ Și, după obiceiul poporului,/ Să-i vizităm la zilele de naștere/ Sau să-i felicităm prin poștă,/ Ca în restul anului/ Să nu se mai gândească la noi.../ Deci, să le dea Dumnezeu zile lungi!" Dar dacă trăiți pe seama părinților, atunci sunt oamenii cei mai apropiați de dumneavoastră! Cu toți ceilalți nu trebuie să discutați. întocmirea acestei liste a avut o acțiune uimitoare asupra unor protejați de-ai mei. Unul dintre ei, un tânăr medic, a descoperit cu groază că petre­ ce cu prietena câte șapte, opt ore pe zi (inclusiv timpul pe care îl petrecea gândindu-se la ea și dialogurile mentale). Dar relațiile sexuale reale, erau la un nivel „comsomolist" (îmbrățișări nu prea dese și sărutări), cu explicații dese, tensionate din punct de vedere emoțional. Părinții, alături de care tră­ ia, erau puși de el pe ultimul loc. în timpul acestei acțiuni au trecut pe locul al doilea. Ca urmare, a pierdut interesul pentru prietenă, drept care relația cu părinții a devenit mai caldă. A început să se ocupe intens de profesia lui si a intrat la doctorat. O studentă și-a găsit o rezervă de patru ore. S-a dovedit că aproape trei ore pe zi trăncănea cu prietena, vecină de cameră, și cam o oră cu proprietara apar­ tamentului. Imediat cum a reușit, cu ajutorul nostru, să reducă la minimum, fără conflicte, comunicarea cu acești omeni, a început să învețe mai ușor. A apărut timp pentru a începe să activeze într-un cerc științific studențesc.

457

VIII. Inventarierea folosirii timpului Trebuie să vă învățați să faceți o analiză zilnică a timpului folosit. Cel mai bine e să țineți un jurnal și să faceți asta zilnic. Un exemplu de zi a lui M.E. Litvak

6.30-7.00: 7.00-8.30: 8.30- 9.00: 9.00-10.00:

10.00-12.30: 12.20-13.00: 13.00-14.30; 14.30-15.00: 15.00-15.30:

16.00-19.30: 19.30-20.00: 20.00-21.00: 21.00-21.30: 21.30-22.30:

22.30:

Toaleta de dimineață. Drumul pe jos la serviciu. Raportul de dimineață. Nu am făcut nimic acolo, am as­ cultat cu atenție. Au avut treabă cu mine numai 5 minute. Conferință la catedră. Probleme care nu m-au interesat, a durat 30 de minute. Am avut curs. Pauză de prânz. Vizita bolnavilor cu medicii rezidenți și interniști. Vizita neașteptată a unui coleg de grupă. Ne-am amintit de trecut. Ședință inutilă la facultate. M-am gândit tot timpul dacă se termină la ora 16. Training de grup la școala „Aikido psihologic". Drumul spre casă. Cina și privit la televizor, discuție cu apropiații. Notarea jurnalului în computer. Nu m-am abținut și am jucat puțin jocuri pe computer, între timp am răspuns la telefon. Pregătirea de somn.

Chiar și cu un grafic așa de intens am reușit să-mi găsesc rezerve de timp. In timpul raportului de dimineață pot să citesc o carte și să fac gim­ nastică: încordarea grupelor de mușchi care se află sub masă. Puteam să fi citit ceva. La conferința catedrei puteam să mă ocup cu ceva util. Puteam reduce întâlnirea cu colegul de grupă. Și nu a avut deloc rost să joc jocuri pe computer. Uite, o rezervă de 2 ore. Când am început activitatea asta, am remarcat cu groază că zilnic pierd câte cinci, șase ore degeaba. 458

IX. Inventarierea înțepăturilor SI MÂNGÂIERILOR PRIMITE Zilnic, seara, numărați de câte ori ați primit o „mângâiere" și de câte ori o „înțepătură" (mângâierea negativă). Tratați totul cu subiectivitate. Dacă partenerul vă provoacă sentimente negative, înseamnă că vă „înțeapă". Dacă acestea sunt pozitive, vă „mângâie". După aceea să vă gândiți cum puteți face să evitați „înțepăturile" și să adunați cât mai multe „mângâieri". Totul merge bine dacă raportul dinte mângâieri și înțepături e de 7:1. Pentru o orientare mai precisă, în calitate de instrucțiuni vă propun un extras din cartea lui I. Stewart și V. Joynes, Nouă introducere în analiza tranzacțională, cu câteva completări ale mele. Mângâierile sunt conținutul emoțional al tranzacțiilor. Le știm așa de bine, că nici nu ne mai gândim la ele. Avem nevoie de mângâieri și le facem și noi. Mângâierile pot fi calificate astfel:

VERBALE (prin cuvinte) și NONVERBALE (dat din cap, strânsul mâinilor, bătutul pe umăr)

POZITIVE (laudă, aprobare) și NEGATIVE (mustrare, înțepătură) DIRECTE și INDIRECTE CLARE și ASCUNSE

Mângâierile verbale și nonverbale Mângâierile verbale sunt cele mai frecvente în practica noastră: de la exclamația „Bună!" până la o discuție lungă. Dintre cele nonverbale fac parte făcutul cu mâna, datul din cap, bătutul pe umăr ș.a.m.d. 459

Mângâierea pozitivă este mângâierea în care primitorul încearcă emoții pozitive. Mângâierea negativă (înțepătura) este receptată ca o emoție ne­ gativă sau durere. Iată un exemplu de schimb de mângâieri pozitive: Bună ziua, mă bucur să vă văd! — Și eu! Ce zi minunată! -Afostpână ați apărut dumneavoastră aici! este exemplu de situație în care primul partener face o mângâiere pozitivă și primește de la celălalt una negativă. Dar trebuie să aveți în vedere că mângâierea ne­ gativă e totuși mai bună decât niciuna. Iată de ce unii se duc în societate deși știu că se va glumi pe seama lor și chiar se va râde. Iar unii își fac sin­ guri lucruri neplăcute, pentru a le depăși mai apoi. Unii chiar aleg profesii precum alpinist, montor la înălțime. Nu pot fi satisfacuți direct de viață. Iar în familie nu pot trăi fără scandaluri.

Mângâieri directe și indirecte Mângâierea directă e legată de ce sunteți dumneavoastră, ce reprezentați, ce însemnați pentru mine. Cea indirectă - de ceea ce faceți dumneavoastră.

POZITIVĂ DIRECTĂ — Ce bine că sunteți aici! Vă iubesc! ș.a.m.d. POZITIVĂ INDIRECTĂ -Ați lucrat bine! Aveți părfrumos! NEGATIVĂ DIRECTĂ - Vă urăsc! NEGATIVĂ INDIRECTĂ - Vă miros urât șosetele! )

Mângâierile directe și indirecte aduc o anumită informație. Mângâierea pozitivă directă înseamnă acceptarea mea ca personalita­ te, cea pozitivă indirectă - acceptarea comportamentului meu. Mângâierea negativă directă înseamnă neacceptarea mea ca personalitate, iar cea indi­ rectă - neacceptarea comportamentului meu. „Te iubesc, dar nu-mi place că bei." Dacă vreau să păstrez relațiile cu omul care mi-a dat imediat o mângâiere pozitivă, trebuie pur și simplu să renunț la băutură. „Vă urăsc, deși ieri ați dat dovadă de eroism, ați salvat un om care se îneca." Aici am primit o mângâiere negativă directă (înțepătură) și una po­ zitivă indirectă. E clar că, deși am făcut ceva bun, oricum trebuie să rup relațiile cu acest om. 460

Mângâierile clare și ascunse Deocamdată tot timpul am vorbit de mângâieri clare. Dar sunt și mân­ gâieri ascunse. Ele pot fi. pozitive și negative, directe și indirecte. Din păcate, oamenii nu le pot simți. Și tocmai de aceea au un rol decisiv în dez­ voltarea relațiilor dintre oameni. „Oare e greu de înțeles că asemenea lucruri nu trebuie făcute?" Asemenea cuvinte sunt auzite de copiii care învață sau de către subordonați. Mângâierea clară negativă directă nu ar fi greu de stabilit dacă în fața ei nu s-ar afla o mângâiere negativă ascunsă directă al cărei conținut, după o oarecare analiză, ar putea fi descifrat așa: „Ce prost mai ești!" Doar nu­ mai un prost nu poate pricepe lucruri așa de simple! Problema constă în faptul că cel care face această mângâiere și cel care o primește nu-și dau seama de acest lucru. Dar numai cel care a primit-o își formează o antipatie față de cel care i-a facut-o și deja nu o mai recep­ tează pe cea indirectă, în care era conținută informația despre greșeala pe care a făcut-o. Firesc, comportamentul nu este corectat. Dar dacă relațiile continuă, treptat între parteneri se dezvoltă sentimentul de antipatie ușoară care se poate transforma într-o ură profundă și totul va merge după me­ canismul cercului vicios. Adesea nu ne dăm seama și de mângâierile pozitive directe ascunse. Un băiat era așa de atras de iubita lui, că nici nu a observat că are o rochie nouă. Ea nu a primit mângâierile pozitive indirecte clare pe care le aștepta în legătură cu culoarea rochiei și i-a reproșat acest lucru. El i-a spus cinstit că s-a uitat tot timpul la ea și nu a băgat de seamă că are o rochie nouă. Dar asta, de fapt, era o mângâiere pozitivă directă ascunsă, al cărei conținut nu stârnește nicio îndoială: „Te iubesc!"

Trimiterea și primirea mângâierilor Unii oameni s-au obișnuit să facă mângâieri care la început par pozi­ tive, deși la final conțin împunsătura:

Văd că te descurci, mai mult sau mai puțin. Ce scurtă minunată, deși nu e defirmă. 461

Există oameni care fac liber mângâieri pozitive, deși nu le fac sincer. Este vorba de periere. Unii le fac artificial. Un asemenea om vă remarcă și vă sufocă în îmbrățișări. Tot numai zâmbet, începe să spună: „Mihail Efimovici! Când veniți dumneavoastră, toată lumea se schimbă. încep imediat să simt o creștere sufletească. Ce bine că ne-ați luminat în car­ tea dumneavoastră Vampirismulpsihologic multe tipuri de vampiri! Este un adevărat manual de viață, o enciclopedie a comunicării. Putem arunca toa­ te cărțile de psihologie care au fost scrise sau care vor fi scrise? Să nu vă mirați când un asemenea om o să vă facă o măgărie. Există și o altă extremă. Unii oameni nu pot să facă deloc mângâieri. Dar trebuie să învățăm să primim mângâieri. Aici e o chestiune de gust. Unuia îi plac mai mult mângâierile directe, altuia cele indirecte. Unii nu știu să facă față mângâierilor negative. Unul poate fi satisfăcut pentru că e îmbrățișat, altul se va tulbura. Fiecare om are propriul COEFICIENT DE MÂNGÂIERE. Unuia îi place o mângâiere, altuia - alta. Legat de asta, fiecare are un FILTRU AL MÂNGÂIERILOR. O mângâiere o lasă să treacă, pe alta nu. Unii oameni nu știu să lase să treacă mângâierile pozitive și se hotărăsc să trăiască numai la cele negative, ignorând complimentele. — Ce unghiifrumoase aveți! — Dacă ați ști prin ce chin trec când lefac!

Nici vorbă să spună „mulțumesc". Claude Steiner considera că am fost învățați în copilărie să facem eco­ nomie de mângâieri, învățând următoarele reguli: NU FACE MÂNGÂIERI CÂND TREBUIE SĂ LE FACI; NU CERE MÂNGÂIERI CÂND AI NEVOIE DE ELE; NU ACCEPTA MÂNGÂIERILE DACĂ AI NEVOIE DE ELE; NU RESPINGE MÂNGÂIERILE CĂND NU AI NEVOIE DE ELE; NU TE MÂNGÂIA SINGUR.

Steiner a scris că, învățându-i pe copii regulile acestea, părinții își garantează că „situația în care mângâierile sunt puțin numeroase se transformă în situația în care ele devin insuficiente". Iar părinții devin 462

monopoliștii mângâierilor. Ca urmare, tot timpul trăim într-un deficit de mângâieri. Iar când creștem, dăm de bunăvoie șefilor dreptul la mângâiere, celor ce legiferează modele, specialiștilor din domeniul distracțiilor, autorităților care ne manipulează. In goana după mângâieri (că doar fără ele nu se poa­ te trăi; de fapt, ne străduim să evităm înțepăturile sau vânăm mângâierile) încetăm să mai trăim pentru noi și începem să muncim pentru alții, pen­ tru a merita mângâieri, adesea artificiale. Vreau să vă arăt una dintre sursele mângâierilor, dacă sunteți bucuroși chiar și de cele pe care le primiți în cadrul ritualurilor. Când ai invitat mu­ safiri la tine acasă de ziua de naștere, primești de la ei o grămadă de mân­ gâieri, dar în cea mai mare parte artificiale, deci false. Scăpați măcar de o prejudecată, de exemplu de aceasta: NU TE MÂNGÂIA SINGUR. Este necesar să facă acest lucru mai ales personalitățile creatoare. Doar ele CREEAZĂ, adică fac ceva principial nou, pe care nimeni niciodată nu-1 va aprecia pozitiv. Doar știm care sunt cele trei stadii ale implemen­ tării în viață ale descoperirilor și invențiilor geniale: NU SE POATE AȘA CEVA, PENTRU CĂ NU POATE EXISTA NICIODATĂ AICI E CEVA NUMAI AȘA TREBUIE SĂ FIE

Din păcate, multe genii nu ajung până la momentul în care vor pri­ mi mângâieri pozitive. Tocmai de aceea în etapa NU SE POATE AȘA CEVA, PENTRU CĂ NU POATE EXISTA NICIODATĂ singura sursă de mângâieri pozitive a deschizătorilor de drumuri poate fi numai el însuși! Geniilor! Nu vă jenați, mângâiați-vă singuri, dacă vreți să ajungeți să vă mângâie și alții! Iar dacă creația dumneavoastră genială este fluierată, luați asta ca pe o mângâiere pozitivă directă și indirectă intensă. Steiner consideră că, pentru a ne crea starea de conștiință, spontaneita­ tea și capacitatea de a comunica la nivelul apropierii, e nevoie să respingem „bazele învățării" induse de părinții noștri în privința schimbului de mân­ gâieri. Dimpotrivă, putem conștientiza faptul că mângâierile sunt într-o 463

cantitate mică. Putem să le facem în număr nelimitat. Oricât am face, ni­ ciodată nu vor seca. Când avem nevoie de mângâieri, putem să cerem liber asta și putem accepta liber mângâierea când ni se oferă. Dacă nu ne place mângâierea oferită, putem foarte bine s-o respingem. Și, lucrul cel mai im­ portant, putem primi liber satisfacție din faptul că ne mângâiem singuri. Mai mult, acest lucru ne salvează de goana după mângâierile de care avem asa > de mare nevoie. Dacă toate cele de mai sus nu v-au convins, atunci ascultați-1 pe Pușkin, un mare poet și la fel de mare filosof: Poete, nu pune preț pe iubirea poporului. Vor trece clipele larmei laudelor entuziasmate; Vei auzi rumoarea prostului și râsul mulțimii reci, Dar să rămâi ferm, liniștit și posac. Tu ești rege: trăiește singur. Mergi pe drumul Liniștit, unde te duce mintea ta liberă, Perfecționându-ți roadele gândurilor iubite, Fără a cere răsplată pentru faptele nobile.

Acestea sunt în tine. Tu singur ești judecătorul suprem; Tu singur îți p6ți aprecia cel mai sever munca; Ești mulțumit de ei, pictor pretențios? Ești Atunci lasă mulțimea să-1 ocărască > mulțumit? > ? Și să scuipe pe altarul unde arde focul tău, Și, într-o goană de copil, îți clatină trepiedul.

Și dacă nici el nu v-a convins, atunci nu citiți cărțile mele și nu veniți la mine la traininguri și consultații. Nu am ce să vă dau. Ei, dar cei care continuă să citească, ascultați mai departe despre un alt mit al mângâierilor de care trebuie să scăpați. El sună așa: „Mângâierile pe care trebuie să le ceri nu valorează nimic." în realitate lucrurile stau așa: MÂNGÂIERILE PE CARE LE PRI­ MIȚI CÂND LE CEREȚI VALOREAZĂ LA FEL DE MULT CA ȘI CELE PRIMITE FĂRĂ A FI CERUTE. Poate sunt chiar mai valoroase. 464

De ce poate? Chiar sunt mai valoroase! Doar dumneavoastră cereți exact ce vă trebuie, iar mângâierea spontană poate să nu vă mulțumească. Doar veți cere apă numai când veți dori să beți. Iar apă puteți primi și atunci când nu o vreți deloc. Doar sursa de mângâieri e inepuizabilă. Dacă doriți ca cineva să vă îmbrățișeze și să vă sărute, rugați-1 să facă asta. Poate că e bucuros să o facă, dar se află prins în lațul prejudecății „Nu face mângâieri când trebuie să le faci". Nu vă neliniștiți. Din felul în care primiți îmbrățișarea distingeți ușor o mângâiere de un lucru fără va­ loare. Nu vă mai bazați pe omul acela și găsiți pe altcineva. „Cereți și vi se va da", spunea Isus Hristos. • Iar acum amintiți-vă câte mângâieri ați primit azi și de care. Faceți profilul corespunzător. Dar de câte ori ați mângâiat și în ce fel? Ce conclu­ zie rezultă? Dacă ați primit multe mângâieri negative, vedeți și câte mân­ gâieri negative ați făcut și dumneavoastră. Dacă veți fi sinceri, se va vedea că nici dumneavoastră nu sunteți un înger. Numai că, la cele pe care le-ați împărțit, mai adăugați-le și pe cele pe care voiați să le oferiți, dar nu ați îndrăznit. Invățați să faceți mângâieri pozitive. Găsiți cinci mângâieri pozitive pe care ați vrea să le primiți, dar pe care de regulă nu le cereți. In discursul săptămânii următoare rugați cel puțin un om să vă facă aceste mângâieri. Dacă le primiți, mulțumiți-i celui care le face. Dacă nu, cereți o explicație pentru refuz. Exercițiul e considerat încheiat după ce ați CERUT mângâiere, indife­ rent de faptul că ați primit-o sau nu. Când ați cerut toate tipurile de mân­ gâieri, mângâiați-vă pentru acest exercițiu. Faceți-vă o BANCĂ DE MÂNGÂIERI. Notați toate mângâierile pe care le-ați primit de la alții. Când vă e greu, duceți-vă la BANCĂ și veți vedea că lucrurile nu stau chiar așa de rău. Desigur, cu timpul mângâierile notate pot păli. De aceea e nevoie să le completați cu unele noi. Educatorii unui copil trebuie să țină minte că el are nevoie de mân­ gâieri pozitive și negative. Numai cu cele pozitive nu-1 educi. Dacă pe om doar îl laud, înseamnă să nu-1 accept cu toate ale lui. Coeficientul de mân­ gâieri pozitive și negative trebuie să fie de 7:1. Dacă sunteți șef, remarcați nu numai lucrurile proaste, ci și pe cele bune. Mângâierile au CALITATEA și INTENSITATEA lor. O apreciere pozitivă a creației mele din partea unui profesionist de înaltă calificare și a unui novice care abia se strecoară au pentru mine 465

valoare diferită. Entuziasmul fată J de lucrările mele ale conducătorului meu științific, extrem de server și exigent, va însemna pentru mine mai mult decât entuziasmul unui om care a venit prima dată la cursul meu. Mulți oameni petrec toată viața în goană după mângâieri, îndurând astfel multe lucruri neplăcute și pierzând mijloace materiale serioase, și, lucrul cel mai important, sunt periculoși, sau, în cel mai bun caz, pur și simplu inutili. Aveți nevoie de exemple? Vă rog! Orice petrecere, recepție, dorința de a fi în pas cu moda, organizarea de manifestări distractive, zile de naștere, banchete. Uite încă o sursă de primire a unor mângâieri pozitive. Priviți critica dușmanilor dumneavoastră, la adresa dumneavoastră, ca pe o laudă, și nu veți mai simți un deficit de mângâieri pozitive. Eu personal îl critic nu­ mai pe cel care e în stare să reacționeze corect la critică. Până la urmă, și critica este o încurajare.

466

X. Inventarierea înțepăturilor și mângâieri­ lor făcute E greu de făcut, pentru că adesea nu observăm înțepătura, dar simțim foarte bine când o primim. Mai mult, uneori credem că-1 mângâiem pe om, dar, de fapt, facem o înțepătură. De aceea, pentru început, priviți câte înțepături ați primit și câte mângâieri. Conform legii psihologice care amintește de prima lege a mecanicii a lui I. Newton — forța de acțiune e egală cu forța de reacție -, câte mângâieri faceți, atâtea primiți. Invățați să faceți și dumneavoastră mângâieri. Ca răspuns veți primi tot atâtea, încetați să mai faceți „înțepături", mai ales ascunse, și nimeni nu o să vă mai „înțepe". Iar dacă vreți să primiți mai multe „mângâieri", atunci încercați să-i „mângâiați" și dumneavoastră pe ceilalți. Dacă vreți să evitați „înțepăturile", atunci nu mai înțepați nici dumneavoastră.

467

XL Jocuri psihoterapeutice 1. Curtea regală (joc cu roluri, elaborat la catedra de psihia­ trie a Facultății de Medicină din Rostov de M.E. Litvak) Scopul: Este un joc psihoterapeutic și în același timp profesional, care permite dezvoltarea unor deprinderi de conducere și înțelegerea sistemului de valori, o mai bună cunoaștere de sine și înțelegerea rolului negativ în ca­ zul propriilor nefericiri. Conține idei ale gestalterapiei, analizei existențiale, ale terapiei comportamentale și ale unui model axiologic elaborat de autor. Timp necesar: 3 ore, uneori mai mult. Materiale speciale: Nu sunt necesare. Pregătire: Conducătorul trebuie să aibă deprinderi de conducere a pro­ cesului de grup și capacitatea de a stopa reacțiile acut depresive, de a dis­ pune de procedee ale terapiei comportamentale, gestalterapiei, terapiei cognitive și analizei existențiale, pentru că desfășurarea jocului poate stâr­ ni sentimente negative puternice. Dacă ele nu sunt manifestate și stopate în timpul jocului, tabloul se poate desfășură acasă cu urmări imprevizibile. Instrucțiuni: Imaginați-vă că sunteți pe o insulă nelocuită. Trebuie să organizați regatul. Trebuie neapărat să-i numiți pe rege, regină, favorita regelui, prim-ministru, ministrul apărării, ministrul de finanțe, judecător, călău, bufon, prinț și prințesă, un băiat sau o fată pentru a fi pedepsiți în locul prinților și din aceste roluri alegeți pentru dumneavoastră unul sau inventați unul nou. Restul rolurilor pot fi distribuite după plac. Pentru asta unul dintre participanți trebuie să-și asume rolul de lider. Când începe să lucreze, liderul devine deținătorul puterii absolute. Nu se poate să nu vă supuneți lui. Pedeapsa „cu moartea" înseamnă eliminarea din joc. Liderul nu trebuie să sufle niciodată, iar, în măsura posibilului, rolurile trebuie să fie împărțite cât se poate de repede. De regulă, după ce instrucțiunile au fost citite, se lasă o pauză une­ ori destul de lungă. Membrii grupului se îndeamnă unul pe altul să ia ro­ lul liderului, pun întrebări suplimentare. De regulă dintre aceștia cineva dorește să fie liderul. Când, în cele din urmă, se găsește doritorul, conducătorul face urmă­ torul comentariu: „Mulți dintre dumneavoastră spun că nu au avut noroc în 468

viață, că nu au avut condiții necesare. Acum porniți de la aceleași condiții. Pauza a fost lungă, dar nu ați riscat să încercați o nouă experiență, să vă aventurați în necunoscut. Gândiți-vă, oare nu toate nefericirile dumnea­ voastră au loc numai pentru că refuzați mereu lucruri noi, temându-vă că o să pierdeți vechea bunăstare, că situația se înrăutățește? Dar în viața re­ ală o nouă experiență poate da într-adevăr urmări rele. Ce riscați aici? Doar vă dați seama că, oricum am face jocul, nimeni nu vă omoară, nu vă pedepsește, nu vă ia banii. Cel mult, răul care poate să apară e să se râdă puțin- de dumneavoastră. Dar nu vi se pare că sunteți conduși de gânduri neconștientizate de genul «Eu sunt un om care trebuie să placă tuturor și trebuie să primesc totul de prima oară», sau «In jur sunt numai oameni răi și nu mă vor ierta dacă greșesc»"? (Procedeul terapiei cognitive.) „Vera a riscat să-și asume acest rol periculos. Vă mulțumesc. Doar într-adevăr nu știți ce vă așteaptă. Haideți s-o salutăm, înainte de a începe să lucreze, cu aplauze amicale care trebuie să-i dea putere în această chestiune difi­ cilă." (Sprijin pozitiv.) După aplauze liderul trece la lucru. în funcție de starea în care se află, el își asumă rolul, de băiat (fată) care primește pedeapsa, fie, la un nivel înalt de nevrotism, rolul de rege sau regină cu o stare relativ favorabilă. Indicatorul unei sănătăți bune îl constituie situația în care liderul își ia ro­ lul de „rege", își alege regină, iar mai apoi, împreună, fără conflicte, cei doi aleg pentru membrii grupului celelalte roluri. Această situație se întâlnește uneori în activitatea psihologică din colectivele sănătoase, unde lucrează angajați de succes. Atunci jocul se desfășoară în principal în direcția trainingului de conducere. Sunt create situații de la locul de muncă și mem­ brii curții încearcă să le rezolve în funcție de rolurile primite. Dacă sunt mulți participanți la joc, se creează două curți regale și atunci se pot juca și „relațiile internaționale", alegând astfel și un ministru de externe (mo­ dificarea lui I.M. Litvak). De regulă liderul nu-și asumă rolul celui dintâi. Acțiunile liderului permit niște concluzii destul de veridice despre structura personalității lui. Lucrul cel mai important e că și el începe să înțeleagă ce reprezin­ tă. Ceilalți membri ai grupului primesc un răspuns. Dacă un om lucrează destul de mult în grup, în cazul unei pregătiri bune, în următoarele jocuri începe să fie ales în roluri mai prestigioase. Unii au făcut „carieră" de la „fetiță înlocuitoare" până la „regină". 469

Când liderul începe să se gândească pe cine să numească în rol, membrii grupului încep să-i șoptească intens. Atunci conducătorul face observații de genul: „Ați avut posibilitatea de a fi lider și de a face totul cum doriți. Nu ați folosit posibilitatea asta și vreți să conduceți situația, adică să fiți primul, fără să aveți nicio răspundere pentru asta. Dar în viața reală nu se întâmplă tot așa? Aduceți-vă aminte, în viața dumnea­ voastră au fost situații în care ați refuzat ceva nou, necunoscut. Data vi­ itoare nu mai dormiți, încercați să fiți primul." Observațiile joacă un rol de susținere negativă. De regulă în timpul jocului liderul recreează acea situație reală care are loc în viața lui, numai că acum îi e clar că el este organizatorul neno­ rocirilor sale. Iată câteva exemple. R, 37 de ani, medic neurolog, mamă a trei copii. A dus o viață bună, se părea, într-o căsnicie aparent bună. Era căsătorită cu un mare om de afaceri.

Pentru păstrarea aparențelor lucra, sau, mai bine zis, era inclusă ca neurolog la policlinica raională, era total dezorientată în viața reală. Motivul pen­

tru care a cerut ajutor a fost declarația soțului că o părăsește, dar continuă s-o susțină material. Și-a construit curtea reglă așa cum și-a organizat la

începutfamilia - avea trei copii. în rolul de regină a ales-o pe ofemeie care

amintea cumva de amanta soțului, iar ea și-a luat rolul defavorită. A „uitat * să construiască guvernul. Când afăcut asta, s-a dovedit că „membrii guver­

* nului aufost aleși „pe ochifrumoși * , fără a ține cont de calități profesiona­ le. Mai mult, toți stăteau prin diverse colțuri, erau nemulțumiți de numirea lor. Majoritatea pretindeau roluri mai înalte, unii spuneau deschis că n-o să

se descurce cu sarcinile. Adică defapt aufost create condiții pentru „complot *. Până la urmă, toată lumea vede: „cabinetul nu *

e bun de nimic. Liderului

i se mai dă o șansă. Din nou seface analiza cabinetului recreat și se vede că e inconsistent.

Dacă sunt condiții — de exemplu, seminare de mai multe zile - liderulface noi și noi tentative, până când înțelege că singura variantăposibilăfavorabilă

este cea în care își asumă rolul de „rege * *). („regină

Așa, uneori jocul durează

până la două zile cu pauze de mâncare și somn. în condiții obișnuite conducă­ torul îi propune liderului să-și asume rolul de „rege * *). („regină

Și atunci începe lucrul cel mai interesant.

470

De regulă, după ce, de exemplu, liderul și-a asumat rolul de „regină" și

a ales regele, în cazurile cele maifericite refuză să lucreze în continuare, are o mare ușurare. Tuturor le este clar că principala persoană din această lume este

EU, iarpe al doilea loc e soțul (și in principiu deja nu mai e nevoie de altcine­ va, măcar pentru o vreme).

Când conducătorul obligă liderul să lucreze în continuare, „regina" refu­ ză să-i aleagă ofavorită „regelui", deși înainte afăcut acest lucru cu plăcere,

pentru că regele numise cafavorit al ei un bărbat care ii plăcea. Numireafa­

voritei e de dorit. Uneori se numește chiar eafavorită. Dacă e ales ca rege un bărbat indiferent, e cu atât mai greu săfie aleasăfavorita.

Adesea, după ce îl alegepe „rege“ („regină j, liderul începe să lucreze imedi­

at, fărăpauză, fără a stabili bune legături cu „regele": acest lucru demonstrea­

ză disprețul sau aprecierea redusăfață de sexul opus, care a servit de material pentru discuții.

Mai departe are loc etapa armonizării relațiilor dintre rege și regină. Li

se propune să aratefiecare semne de atenție: să se îmbrățișeze, să se sărute, re­ gina să stea pe genunchii regelui sau acesta s-o pună pe genunchii lui pe regi­

nă. Nu se decid deloc săfacă asta in prezența tuturor. Atunci liderul propune uneifemei să joace pentru un timp rolul de regi­

nă și să-i dea regelui semne de atenție, sau unui bărbat săjoace rolul regelui

și să-i dea semne de atenție reginei. Când liderul începe să înțeleagă realita­ tea acestei amenințări, rareoriface ce i se cere. Dacă nu se întâmplă asta, apar

cazuri în care pe genunchii regelui ales stă o femeie care amintește de aman­

ta soțului real. Astfel, pentru 2-4 ore, omul iși trăiește viața cu acelașifinal.

Dar acum ii e clar că și-afăcut nefericirea cu propriile mâini. In aceste cazuri

unui membru al grupului poate să-i apară o depresie.

Ne amintim de unjoc în care liderul, care se plângea de singurătate, nu se decidea deloc să dea semne de atenție regelui său. Am rugat-o să schimbe rege­

le, dacă acesta nu-i este pe plac. Nu afăcut asta. I-am rugat pe toți bărbații

care doreau să-i acorde semne de atenție să se apropie de ea. Dar și pe ei i-a

respins. Atunci am propus caflecarefemeie să se ducă la câte un bărbat. Erau mai puțini bărbați și am cerut atunci ca la unul să poată veni mai multefe­

mei. Așa încât nicio femeie să nu rămână fără pereche. Când în sfârșit toți

s-au împărțit, liderul, disperat, privea toate aceste tablouri idilice și a înce­ put să plângă. I s-a permis să maifie activă încă o dată, să-și aleagă regele.

Toată lumea era tensionată. 471

Un neajuns aljocului estefaptul că dacă un membru al grupului nu afost

lider când aparticipatprima dată, indiferent de câte ori arparticipa, lider nu va maiputea săfie. Dar tocmai aici este și calitatea lui. Aceastăparticularitate ajo­

cului te învață săfiiferm, pentru că aratăfoarte clar un lucru: uneleposibilități nefolosite la timp nu se mai întâlnesc, fiecare moment al viețiipoatefi unic.

2. Jocul „Naufragiul" (K. Rudestam, 1990) Scopul: Jocul este folosit pentru cercetarea procesului de luare de de­ cizii de către un grup; ne învață comportamentul eficient pentru a obține înțelegerea în cazul îndeplinirii unei sarcini de grup; ne oferă informație despre partenerii de comunicare, conducere și dominație în grup și poate contribui la coeziunea membrilor grupului. Timp necesar: 1,5-2 ore. Materiale: Copii ale regulamentelor, foi mari de hârtie și creioane. Pregătire: Conducătorul trebuie să aibă deprinderea de cercetare a pro­ cesului de grup. Procedură: Fiecărui membru al grupului i se dă instrucțiunea următoa­ re și e rugat să îndeplinească sarcina în 15 minute. Sunteți pe un iaht în partea de sud a Oceanului Pacific. Iahtul se scu­ fundă încet, după ce la bord a avut loc un incendiu. Poziționarea nu e cla­ ră din cauza stricării dispozitivelor de navigație, dar vă aflați cam la 2.000 de km de cel mai apropiat țărm. Mai jos e dată o listă de 15 obiecte care au rămas întregi după incen­ diu. In plus față de aceste obiecte dispuneți și de o plută de salvare gonflabilă cu vâsle, suficientă pentru a va susține pe dumneavoastră, echipajul și toate obiectele enumerate mai jos. Bunurile pe care le au oamenii rămași în viață sunt un pachet de țigări, câteva cutii de chibrituri și cinci banc­ note de zece. Sarcina dumneavoastră e să clasificați cele 15 obiecte enumerate mai jos în funcție de importanța lor pentru supraviețuire. Puneți cifra 1 lângă obiec­ tul cel mai important, cifra 2 lângă al doilea ca importanță și așa până la 15. sextant oglindă de bărbierit un bidon de 101 cu apă 472

o plasă împotriva țânțarilor o cutie militară cu rație alimentară harta Oceanului Pacific pernă gonflabilă o canistră de 5 litri de petrol un mic radioreceptor cu tranzistori un unguentpentru îndepărtarea rechinilor 15 metri pătrați de plastic opac 3 Ide rom de 80 de grade 10 m defir de nailon două cutii de ciocolată momeală de pescuit

După ce s-a încheiat lucrul individual, grupul are 45 de minute ca să ia o decizie colectivă. Toți trebuie să ajungă la aceeași opinie referitoare la locul celor 15 obiecte. E foarte greu să obții acordul, nu fiecare apreci­ ere va primi aprobarea tuturor participanților. Grupul încearcă să dea fi­ ecare apreciere astfel încât fiecare membru al grupului să o poată accepta măcar parțial. Folosiți următoarele recomandări pentru a obține acordul: 1. Evitați să vă apărați opiniile individuale. Abordați logic problema. 2. Evitați să vă schimbați opinia numai de dragul obținerii acordu­ lui când soluționați o problemă de grup, nu încercați să evitați conflictul. Susțineți numai deciziile cu care puteți fi de acord măcar parțial. 3. Evitați metode de „reducere a conflictului" de tipul votului, decizi­ ile de compromis cu scopul de a atinge consensul la soluționarea sarcinii, pentru că adevărului nu-i pasă câți membri îl susțin. 4. Priviți divergența de opinie ca pe un ajutor, nu ca pe o piedică la lu­ area deciziei. Dacă nu e cu noi încă nu înseamnă că e împotriva noastră. După ce grupul a aranjat cele 15 obiecte în funcție de importanța lor, priviți ordinea corectă a clasificării, dată în anexa la acest joc. Mai departe se face discutarea procesului de luare a deciziilor. Ce tipuri de comportament au ajutat sau au împiedicat procesul de obținere a acordu­ lui? Cum s-a desfășurat lupta pentru poziția de lider și formarea unor gru­ pări opuse? Cine a luat parte la luarea deciziilor, cine a influențat și de ce? Ce forme de tranzacții s-au putut vedea? Care a fost atmosfera emoțională din grup? Cum au influențat emoțiile comportamentul membrilor grupului 473

și mersul luării deciziilor? Au fost folosite optim posibilitățile grupului? Cum s-au comportat liderii: ce procedee au folosit membrii grupului pentru a-și impune opiniile? Cum trebuie optimizat procesul de luare a deciziilor? Unul sau mai mulți observatori care au participat la acest joc înain­ te își pot prezenta după îndeplinirea sarcinii reacțiile privitoare la proce­ sul de grupă. Completare lajocul „Naufragiul" Conform opiniei „experților", principalele lucruri necesare omului care a naufragiat în ocean sunt obiectele care îl ajută la atragerea atenției și care ajută la supraviețuirea până la venirea salvatorilor, adică cele capabile să satisfacă instinctele alimentar și de apărare. Mijloacele de navigație au o importanță relativ mică, pentru că e greu de imaginat că vâslind poți parcurge 2.000 de km. Nici proviziile nu pot asigura o călătorie așa de lungă. Prin urmare, cele mai importante sunt mijloacele de semnalizare: oglinda de ras și petro­ lul, pentru că sunt mijloace de semnalizare. Urmează în ordinea importanței apa și p