MIcroeconomie Curs [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul 1. Natura şi domeniul economiei 1.1. Economia – forma principală a acţiunii umane Economia este o ştiinţă socială care cercetează baza economică a societăţii umane. Ea este adesea definită ca un studiu al modului în care societăţile alocă resursele insuficiente în încercarea de a satisface dorinţele virtual nelimitate ale consumatorilor. Teoria economică studiază modul în care oamenii se organizează pentru a face faţă problemei insuficienţei resurselor. În orice tip de societate, există mai multe nevoi decât resursele, astfel încât este necesar ca acestea să fie alocate către cele mai eficiente utilizări. Insuficienţa resurselor este o problemă economică fundamentală, generală de faptul că dorinţele oamenilor sunt practic nelimitate; de aici rezultă necesitatea de a opta pentru o alternativă sau alta. Activitatea economică reprezintă lupta împotriva rarităţii, fiind un proces complex ce reflectă faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice. Altfel spus, economia cuprinde toate problemele legate de producţia, distribuţia şi consumul de bunuri şi servicii.

1.1.1. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi alegere Nevoile umane reprezintă doleanţele, cerinţele oamenilor de a avea şi de a folosi bunuri materiale şi servicii, care devin nevoi efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la un moment dat. Nevoile îşi au izvorul în doleanţele omului ca fiinţă biologică, raţională şi socială. Oamenii au în primul rând nevoi fiziologice, în al doilea rând nevoi spirituale psihologice însă au apărut şi s-au extins şi nevoile de grup, care sunt resimţite de oameni ca participanţi la un anume sociogrup. Nevoilor umane le sunt proprii anumite caracteristici, acestea fiind: nelimitate ca nr., limitate în capacitate ( ca volum), concurente şi substituibile, complementare. Nevoile umane înţelese de oameni şi devenite mobiluri ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor reprezintă interesele economice. În funcţie de nivelul şi modul în care se manifestă, interesele economice se grupează în mai multe categorii: interese personale, interese de grup şi interese generale. Interesele economice se structurează, după alte criterii, în următoarele grupări: particulare (private sau individuale) şi publice (de stat); curente şi de perspectivă; periodice, permanente şi accidentale. Resursele economice constau în totalitatea elementelor, premiselor – directe şi indirecte – ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea de noi bunuri. Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul activităţii umane. Resursele naturale împreună cu cele umane formează resursele originare sau primare. Alături de resursele economice primare şi împreună cu ele, o însemnătate crescândă o au, în ultimul timp, resursele economice derivate.

1

Deşi omenirea a progresat mult pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic, totuşi creşterea şi diversificarea trebuinţelor umane fac ca resursele economice să rămână relativ limitate. Raritatea relativă a resurselor este o caracteristică generală a economiei. De aceea, se impune ca dintre multiplele variante de utilizare a resurselor rare, oamenii să fie nevoiţi să o aleagă pe cea care permite obţinerea unui număr cât mai mare de bunuri şi de calitate cât mai ridicată.

1.1.2. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie Problema economică centrală fiind raritatea, alegerea agenţilor economici implică sacrificii. Cu cât se alocă o cotă mai mare de resurse pentru satisfacerea nevoilor de hrană, de pildă, cu atât mai puţin rămân pentru producerea de îmbrăcăminte. Sacrificarea celorlalte alternative pentru producerea sau consumarea unui bun anume, e cunoscută sub denumirea de cost de oportunitate. În acest context, specialiştii se referă la obţinerea (alegerea) naţională. Decalajul între dezirabil şi posibil permite să se explice metoda aplicată în orice operaţiune economică: este vorba de principiul raţional de căutare fie a maximizării utilităţii fie a minimizării efortului. În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte instrumentul Frontiera posibilităţilor de producţie. Prin acesta sunt puse în evidenţă toate combinaţiile posibile de producere a 2 bunuri, care ar putea fi făcute de o firmă, o ţară, într-o perioadă dată, prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor sale.

A

lim

eA n t e B C

H D

E H a Fig.1.1. Frontiera posibilităţilor de producţie

in e

Curba posibilităţilor de producţie evidenţiază toate combinaţiile posibile ale celor 2 bunuri. De pildă, în exemplul dat nu se poate realiza o asemenea combinaţie a producţiilor încât să atingă punctul H din grafic (pentru aceasta ar avea nevoie de resurse suplimentare sau ar trebui să sporească eficienţa folosirii acestora). Curba frontierei posibilităţilor de producţie a fost întocmită pe baza unor resurse date şi în cadrul unui orizont scurt de timp. Pe termen mediu şi lung, odată cu creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba respectivă se deplasează spre dreapta.

2

1.1.3. Risc şi incertitudine în economie Activitatea economică implică riscul. Acesta poate fi definit ca un eveniment nesigur care poate cauza o pagubă. Analiza riscului începe de obicei cu conturarea termenului de incertitudine cu privire la viitor. Incertitudinea economică are ca sursă fie caracterul aproximativ al cunoştinţelor despre un proces economic, fie caracterul obiectiv impredictibil al procesului. În realitate, riscul şi incertitudinea sunt combinate în diferite proporţii. Incertitudinea devine o potenţială sursă de risc, în special, atunci când decurge dintr-o informare completă sau când se apelează la surse informaţionale incompatibile. Participanţii la viaţa economică acordă o atenţie sporită măsurării riscului cu ajutorul probabilităţilor. Probabilitatea arată în ce măsură e posibilă producerea unui anume eveniment în condiţii bine determinate. Deci, pentru fiecare eveniment există o anumită probabilitate de apariţie. Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuţii de probabilităţi. Atât probabilitatea cât şi riscul pot fi interpretate obiectiv şi subiectiv. Probabilitatea obiectivă se bazează pe evidenţa istorică a datelor statistice şi constă în estimări ale situaţiilor probabile pe baza transformărilor anterioare iar probabilitatea subiectivă poartă amprenta personalităţii fiecărui individ participant la economie. Riscul obiectiv e inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ iar riscul subiectiv constituie o estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ.

1.2. Economia – ştiinţa teoretică fundamentală 1.2.1. Apariţia şi formarea ştiinţei economice. Etape în evoluţia ştiinţei economice. Omul ca fiinţă superioară s-a străduit din totdeauna, să-şi explice lumea înconjurătoare. O atenţie cu totul aparte a acordat, din primele clipe ale existenţei sale, problemelor economice. Existenţa fiind, înainte de toate, materială, economică, nici nu se putea altfel. Aşa se explică faptul că ideile economice au apărut încă din cele mai vechi timpuri. Multe dintre ele însă nu au ajuns până la noi. Tot ce ştim noi astăzi este că primele reprezentări economice au apărut în Occidentul Antic. Rădăcinile ştiinţei economice se găsesc în antichitatea greacă, concretizate în lucrările unor mari filozofi, în primul rând la Aristotel. Sintagma „economie politică” a fost lansată în literatură în 1615, prin tratatul de Economie Politică publicat de Antoine de Montchrestiene. Din punct de vedere etimologic, termenul de economie provine din cuvintele greceşti: oikos – casă, gospodărie; nomos – ordine, regulă, lege, principiu; polis – cetate, oraş. În traducere liberă termenul semnifică legea (regula) de gospodărire a cetăţii. Specialiştii în domeniu delimitează cu aproximaţie patru sau cinci etape ale evoluţiei ştiinţei economice. Etape în evoluţia ştiinţei economice a) Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în gândirea antică greco-romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin 3

contribuţia epocală a lui Adam Smith. Smith e considerat părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era cunoscută sub denumirea de Economie Politică. Lucrarea sa fundamentală este „Avuţia naţiunilor”. De o deosebită importanţă au fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu: W. Petty şi F. Quesnay. b) A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Această perioadă este dominantă şi ilustrată de D.Ricardo, T.Malthus, S.Mill. De asemenea, în această etapă a trăit şi a creat K.Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică, înscriindu-se pe o anumită filiaţie de idei. Unii specialişti acordă francezului J.B. Say un loc important în gândirea economică universală, pe care-l încadrează în linia de gândire din această perioadă. c) A treia perioadă este cuprinsă între anii `70 ai secolului XIX şi primul război mondial, respectiv marea recesiune mondială din anii `30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de timp s-au impus contribuţiile strălucite ale şcolii istorice germane, ale marginaliştilor vienezi specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei ale lui L.Walras, V.Pareto, A.Marshall. d) A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii `20 şi anii `70 ai secolului al XX-lea. Perioada respectivă este marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor”. Opera economică a lui Keynes a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general. Ca replică la curentul dirijist keynesist s-a constituit liberalismul clasic al secolului al XX-lea cu reprezentanţi de marcă cum sunt F.Hayek şi M Friedman. e) A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX. Pe terenul realităţilor economice contemporane şi beneficiind de cuceririle anterioare ale ştiinţei economice, de tehnicile de analiză existente, ştiinţa economică se află în faţa unei noi situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost şi sunt dezvoltate şi actualizate. În acelaşi timp, în procesul firesc de raportare la nevoile realităţii, unele dintre ideile, teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate. Oricum, ştiinţa economică contemporană se caracterizează prin două trăsături (aspecte): - creşterea considerabilă a volumului de informaţii, de date statistice, ceea ce a făcut necesară apariţia unor tehnici şi instrumente de analiză; - profesionalizarea accentuată a economiştilor, inclusiv adâncirea procesului de specializare a acestora.

1.2.2. Obiectul de studiu al economiei Obiectul de studiu al economiei, ca ştiinţă, îl constituie fenomenele, procesele şi relaţiile generate de comportamentul agenţilor economici în procesul complex de alocare a resurselor rare în vederea satisfacerii nevoilor societăţii.

4

Ştiinţa economică contemporană se prezintă ca un sistem de ştiinţe economice speciale, care au drept domeniu activităţile economice privite în ansamblul lor dar şi în interrelaţie cu alte domenii. Astfel, din sistemul ştiinţelor economice fac parte următoarele ramuri: economia politică (microeconomia, macroeconomia); ştiinţele economice speciale funcţionale pentru toate domeniile (finanţele, managementul, statistica economică); economia mondială; ştiinţele economice de ramură (economia firmei); ştiinţele economice istorice (istoria economiei naţionale, doctrine economice); ştiinţe de graniţă (geografia economică, sociologie economică, econometrie) ş.a.m.d. Economia sau economia politică a fost şi este o componentă teoretică – metodologică a sistemului ştiinţelor economice. În ultimii 30 de ani şi mai bine, economiştii şi-au împărţit domeniul în două mari ramuri, microeconomia şi macroeconomia. Trebuie precizat totuşi că ambele ramuri ale economiei nu pot fi niciodată separate complet una de alta deoarece există multe legături între ele. Microeconomia se ocupă cu studiul fenomenelor şi proceselor economice ce se manifestă la nivelul agenţilor economici individuali (firme, gospodării, administraţii etc). În sens larg, microeconomia, se ocupă de comportamentul firmelor individuale, al ramurilor industriale şi al consumatorilor (sau gospodăriilor) cu efectele taxelor individuale şi cu programele politice şi cheltuielile aferente specifice. Totodată microeconomia se ocupă şi de problema alocării resurselor, iar în calculul problemelor distribuţiei veniturilor şi are ca interes principal determinarea preţurilor relative ale bunurilor şi serviciilor. Macroeconomia analizează activitatea economiei naţionale în general şi interacţiunile ei cu alte economii. Macroeconomia, pe de altă parte, se ocupă de agregatele globale ale economiei luate ca un tot unitar. Aceasta studiază factorii care determină producţia şi ocuparea forţei de muncă pe plan naţional, nivelul general al preţurilor, consumul total şi economisirile importurile şi exporturile totale într-o economie, precum şi cererea şi oferta de monedă şi de alte active financiare. Economia fiind ştiinţa care studiază modul în care societatea rezolvă sau ar trebui să rezolve tensiunea nevoi-resurse, ea abordează şi mai ales apreciază în maniere diferite problemele pe care le gestionează. Din acest punct de vedere, există economie pozitivă şi economie normativă. Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment, dacă se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice etc. Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente ale analizei economice. Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar fi trebuit făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate.

1.2.3. Metode de cunoaştere ştiinţifică, variabile, tehnici şi instrumente utilizate în analiza economică. Ca orice altă ştiinţă, ştiinţa economică, deci şi economia beneficiază de o metodă de cercetare.

5

Etimologic cuvântul metodă vine din limba greacă: methodos care înseamnă cale, mijloc, mod de expunere. Metoda în economie reprezintă un ansamblu de principii, procedee şi tehnici de cercetare menite să ducă la lărgirea orizontului cunoaşterii, să descopere noi adevăruri şi să rezolve eficient cât mai multe probleme practice. Fenomenele economice pot fi privite ca o reţea imensă de interdependenţe, fiecare dintre acestea arătând cum reacţionează o variabilă economică la modificarea unei alte variabile economice. Relaţiile dintre variabilele economice, dintre factorii economici sunt relaţii de tipul cauză-efect. Relaţiile cauzale de regulă sunt: a) relaţii cauzale complexe care presupun existenţa unui singur fenomen cauză ce determină apariţia şi dezvoltarea mai multor efecte; (de exemplu modificarea preţului determină modificarea cererii, a ofertei şi a salariului real); b) relaţii cauzale multiple care presupun existenţa mai multor fenomene cauză ce determină apariţia unui singur efect; (de exemplu modificarea preţului, a venitului, a preferinţelor determină variaţia cererii). În raport de sensul modificărilor, o legătură dintre fenomene poate fi: a`) directă (pozitivă) atunci când presupune o modificare a variabilei dependente în acelaşi sens cu modificarea variabilei independente. De exemplu, o creştere a preţului care determină o creştere a ofertei. b`) indirectă (negativă) când presupune modificarea variabilei dependente în sens contrar modificării variabilei independente. De pildă, o creştere a preţului care determină o reducere a cererii. În funcţie de procentul în care se realizează modificările se cunosc: a``) relaţii de tip liniar, atunci când variabilele se modifică în acelaşi procent. De exemplu, o creştere de preţ cu 5 % va determina o reducere a cererii cu acelaşi procent de 5%. b``) relaţii nonliniare, atunci când variabilele se modifică în mărimi diferite. De exemplu, o creştere de preţ de 5% va determina o reducere a cererii cu doar 2%. Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de cercetare economică. Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene plecând de la principiul sau esenţa acestora. Inducţia realizează operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecând de la observarea unor manifestări sau fenomene. Principiul „caeteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt stabile în timp ce altele sunt variabile. De regulă, sunt considerate stabile acele elemente ce pot fi cuantificate matematic. De exemplu cererea de piaţă pentru un anumit produs de pildă pentru costume presupune un element stabil (nr. consumatorilor) şi unul variabil (moda). Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei politice. Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de fiecare dată, asupra unui aspect spre a-l analiza făcând abstracţie de celelalte aspecte. Unitatea dintre analiză şi sinteză. Ştiinţa economică e analitică; ea descompune procesele şi fenomenele în elemente componente pentru a le studia în esenţa, structura şi

6

funcţionalitatea lor. Practica economică e însă sintetică, ea se realizează prin integrarea şi interdependenţa tuturor factorilor şi componentelor într-un tot organic inseparabil. Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică. Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele în timp. Metoda logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare. Unitatea analizei cantitative şi calitative. Cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile dintre actele şi faptele economice de aspectul calitativ al lor, dar şi de măsura şi de intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ. Modelarea economică este o metodă de cercetare a fenomenelor şi proceselor economice bazată pe folosirea metodelor ca o reproducere schematică a interdependenţelor dintre diferitele laturi ale proceselor sau fenomenelor studiate. Modelarea economică apelează de regulă la modele matematice în care interdependenţele economice sunt exprimate sub forma unor funcţii matematice. Orice model economicomatematic are în structura sa: - o funcţie obiectiv, care formalizată poate fi o funcţie de minim (minimizarea costurilor), de maxim (maximizarea profitului) sau de echilibru (echilibrul pieţei). - restricţiile logico-matematice ce rezultă din formalizarea interdependenţelor economice prin prispa naturii variabilelor modelului. - restricţiile tehnico-economice care sub forma unor funcţii matematice exprimă condiţiile în care trebuie să se realizeze funcţia obiectiv (funcţia cererii şi funcţia ofertei).

7

Capitolul 2. Economia de piaţă contemporană 2.1. Economia de schimb – formă universală de organizare şi funcţionare a economiilor contemporane Existenţa şi dezvoltarea societăţii sunt condiţionate de satisfacerea nevoilor, fie prin autoconsum (producţie proprie), fie apelând la produsele altora prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de folosire a rezultatelor proprii pentru satisfacerea nevoilor şi poate fi un autoconsum final sau unul intermediar. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor proprii activităţii, primind în compensaţie alte bunuri ce sunt necesare, inclusiv monedă. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală (autarhică) şi economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar). Cele două forme, respectiv economia naturală şi economia de schimb au coexistat şi s-au intercondiţionat. A. Caracteristici ale economiei naturale (autarhice) în forma sa iniţială: dominaţia activităţii agricole (cultura plantelor şi creşterea animalelor); randamente economice scăzute; caracter închis, orientată spre autoconsum; ponderea scăzută a schimbului; pământul şi munca sunt principalii factori de producţie; etc. Această formă de economie a fost predominantă până la prima revoluţie industrială (prima parte a secolului al XIX-lea). B. Caracteristici generale ale economiei de schimb a) specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri; b) autonomia şi independenţa agenţilor economici; c) bunurile produse îmbracă forma de marfă; d) monetizarea economiei; e) legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale; f) activitatea economică gravitează în jurul pieţei. a) b) c) d) e)

a) Specializarea agenţilor economici Spre deosebire de producătorul universal, caracteristic economiei naturale, economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi în profil teritorial (zonal). Specializarea are la bază interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Deciziile de specializare se întemeiază pe teoria avantajului comparativ care poate fi: - relativ, dacă un agent economic obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu ceilalţi; - absolut, dacă un subiect economic produce o anumită cantitate de bunuri cu mai puţine resurse în raport cu alţii.

8

Exemplu: Se consideră trei producători – A, B, C – ce dispun de resursele RA, RB, RC egale ca mărime şi indice ca măsură. Datorită unor abilităţi, fiecare din cei trei producătoare ar putea obţine bunurile x şi y după cum urmează: A → 10 x sau 5 y B → 4 x sau 4 y sau alte combinaţii C → 2 x sau 3 y Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu ceilalţi.

2.2. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială şi tipuri ale acesteia În sens modern, economia de piaţă se defineşte ca fiind o economie a cărei funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei libere, bazată pe proprietate privată fără existenţa unor acţiuni restrictive ale statului în domeniile producţiei, repartiţiei, schimbului, consumului, preţurilor şi circulaţiei monetare. În realitate nu există un sistem pur ci mai degrabă un sistem economic cu piaţă liberă, cu implicarea statului în economie. O economie naţională poate fi considerată ca economie cu piaţă concurenţială dacă include următoarele elemente structurale şi mecanisme de reglare: a) Pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora predomină cea particulară; b) Economia este descentralizată; c) Piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice. Există un sistem de pieţe. Piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce etc.; d) Preţurile se formează liber; e) Concurenţa este loială, conform reglementărilor legale, pe toate categoriile de piaţă; f) Sistemul financiar – bancar este ramificat, modern; etc. Sistemul real al economiei de piaţă se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Putem vorbi despre mai multe modele economice de piaţă reală. Potrivit lui Michel Albert în lucrarea sa „Capitalism contra capitalism”, în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele: modelul neoamerican şi modelul renan. Modelul neoamerican este specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, noile ţări industrializate din Asia etc. Acest model prezintă următoarele trăsături: - sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil; - piaţa are un rol determinant în circulaţia bunurilor; - fiscalitatea şi implicarea directă a statului în activitatea economică sunt reduse; - piaţa financiară, în primul rând bursa au un rol decisiv, de barometru al activităţii economice;

9

-

clasa mijlocie este relativ redusă (50% în SUA); un sistem de învăţământ elitist; politici economice şi sistem de valori care încurajează consumul; baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile adoptate predomină reuşita individuală şi obţinerea unui maxim de profit pe termen scurt; - întreprinderea este privită un bun comercial ca orice altul; - problema protecţiei sociale este o chestiune individuală sau cel mult de caritate (excepţie Marea Britanie) etc. Modelul renan este specific pentru ţări ca Germania, Japonia, Olanda, Suedia, Austria etc. Modelul prezintă următoarele trăsături: - politica economică încurajează economisirea şi redistribuirea de venituri; - fiscalitatea directă predomină în faţa celei indirecte; - sunt impozitate atât veniturile cât şi capitalul; - există o redistribuire amplă zonală a veniturilor, pentru a se reduce decalajele între diferitele zone ale ţării; - sistemul bancar este puternic articulat cu firmele, fiind apt să asigure finanţarea firmelor pe termen lung; - nivelul salariilor depinde atât de condiţiile pieţei cât şi de vechime, pregătire profesională etc.; - sistemul de învăţământ este mai egalitar; - sindicatele sunt puternice, cu lideri deosebit de competenţi; - societatea se bazează pe egalitate şi echitate socială în corelaţie cu criteriile de eficienţă; - securitatea economică din partea statului este deosebit de ridicată faţă de unele riscuri cum sunt: boală, şomaj, dezechilibre familiale; sistemul de pensii şi alocaţii familiale este de asemenea foarte avantajos; - în cazul în care inegalităţile dintre indivizi nu se menţin în limite raţionale, intră în funcţie pârghiile redistributive de prelevare şi transfer de venituri; - accentul se pune pe clasa de mijloc (75% în Germania, 80% în Elveţia, 89% în Japonia). Alte variante ale economiei de piaţă, din multitudinea opiniilor exprimate ar fi de exemplu: economia de piaţă clasică şi neoclasică. După alte păreri se pot identifica: tipul anglo – saxon, tipul vest – european, tipul nordic, economia socială de piaţă etc.

10

Capitolul 3 Utilitatea şi cererea 3.1. Utilitatea economică: conţinut şi măsurare Obiectivul oricărui individ raţional este satisfacerea maxim posibilă a nevoilor (maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor). În cazul consumatorului raţional, aceasta se traduce prin maximizarea satisfacţiei totale pe care oamenii speră să o obţină prin consumul diverselor bunuri sau servicii. Astfel, utilitatea unui bun sau serviciu reflectă satisfacerea sau plăcerea pe care un consumator anticipează să o obţină prin consum. În condiţiile economiei de schimb, bunurile economice, în special cele marfare, sunt destinate satisfacerii nevoilor nonproducătorului. Pentru aceasta ele trebuie să aibă utilitate economică, adică să se bucure de apreciere din partea consumatorului nonproducător. Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, proprietate ce decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal, de bunuri de capital sau intermediere de servicii şi aşa mai departe. Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a nonposesorului. O implicaţie a accepţiunii economice a utilităţii e faptul că această noţiune are un caracter prin excelenţă subiectiv. Utilitatea unui bun diferă de la un individ la altul şi, chiar în cazul unuia şi aceluiaşi individ. Fiind o noţiune subiectivă, utilitatea este, în acelaşi timp, nu numai dificil de definit, ci şi dificil de măsurat. Măsurarea utilităţii În Teoria economică există 2 accepţiuni diferite ale măsurării utilităţii: - accepţiunea cardinală: în virtutea căreia fiecărei doze consumate i se poate ataşa un număr ca măsură a utilităţii. Această manieră de abordare aparţine, în special, gândirii economice a secolului al XIX-lea. - accepţiunea ordinală: conform căreia utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie. Adepţii acestei concepţii au ilustrat că, de fapt, nici nu e important să măsurăm utilitatea, în condiţiile în care ceea ce ne interesează este, practic, ierarhizarea (ordonarea) preferinţelor în raport cu nivelul satisfacerii totale scontate a se obţine. În funcţie de cantitatea de bunuri consumate la care se referă, utilitatea de care beneficiază consumatorul poate fi privită ca: - utilitate individuală; - utilitate totală; - utilitate marginală. Utilitatea individuală exprimă satisfacţia generată consumatorului de fiecare unitate din bunul consumat. Utilitatea totală arată care este satisfacţia totală sau plăcerea pe care o persoană anticipează să o obţină prin consumul unei anumite cantităţi (doze) dintr-un bun sau serviciu.

11

Unitatea marginală reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o poată obţine un consumator prin consumul unei cantităţi (doze) suplimentare dintr-un bun sau serviciu, ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi. Relaţia de calcul a utilităţii marginale este: U mg =

∆Ut ∆X

Umg – utilitatea marginală Ut – utilitatea scontată (estimată) a se obţine X – cantitatea (doza) consumată dintr-un bun În continuare am luat un exemplu de calcul şi de reprezentare grafică a utilităţii totale şi a utilităţii marginale. Tabelul 3.1. Cantitatea consumată din Ut bunul X 0 0 1 10 2 18 3 24 4 28 5 30 6 30 7 28

Umg 10 8 6 4 2 0 -2

Um

g

Ut 3 2 2

0 8 4

1

8

1

0 0

X 1

3

4

5

6

7

X

a) utilitatea totală b) utilitatea marginală Fig. 3.1. a) utilitatea totală; b) utilitatea marginală Se observă astfel că utilitatea totală este o funcţie crescătoare de cantitatea consumată dintr-un bun. Creşterea utilităţii totale se reduce progresiv iar la un nivel de consum (nivelul 5) este cea mai ridicată. Acest nivel de consum defineşte punctul de saţietate în care Umg se anulează. Dincolo de acest punct se intră într-o zonă de dezutilitate în care satisfacţia se transformă în insatisfacţie.

12

Din cele de mai sus rezultă un aspect foarte important al teoriei utilităţii: sporul de utilitate furnizat de cantităţi crescătoare dintr-un bun evoluează descrescător până în punctul de saţiere când devine nul. Această formulare e cunoscută sub denumirea de lege a utilităţii marginale crescânde sau prima lege a lui Gossen: „când cantitatea consumată dintr-un produs (bun economic) creşte, utilitatea marginală a produsului (adică utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze”.

3.2. Preferinţele şi alegerea consumatorului Ca fiinţă raţională şi afectivă, consumatorul îşi stabileşte în fiecare moment al existenţei sale unul sau mai multe programe de consum. Programul de consum reprezintă specificarea unor cantităţi anumite din bunurile diferite x, y, z, …, w care-i asigură unui consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) agregată. Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului gusturilor dar şi preferinţelor sale, disponibilităţii în timp şi spaţiu ale diferitelor bunuri, utilităţi pe care o acordă diferitelor cantităţi (doze) din bunurile x, y, z, …, w. Programele de consum ale fiecărui consumator sunt influenţate de statutul social şi situaţia familială, de incidenţele fenomenului de „inducere” a nevoilor şi orientare a consumului prin mass-media reclamă şi publicitate, modă, etc. Programul de consum al fiecărui consumator e individual şi subiectiv. Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă ele îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile respective asigurându-se aceeaşi utilitate agregată (Ua) iar el nu are preferinţe pentru unul sau altul. Dacă Ua(P1) ≡ Ua (P2) ≡ Ua (P3) ≡ Ua (P4) atunci programele P1 … P4 sunt programe echivalente. Reprezentarea grafică a programelor de consum echivalente se face astfel: dacă pe abscisă se înscriu cantităţile din bunul x iar pe ordonată cantităţile din bunul y, diferitele programe de consum sunt prezentate prin punctele P1, P2, P3, P4, care exprimă combinaţii între cantităţi diferite din bunurile x şi y. A

y

P1

y1 y2

P2

M

y3

P3

N

y4

P4

R

B 0

x1

x2

x3

x4

Fig. 3.2.Programe de consum echivalente

13

x

Curba AB care uneşte ansamblul combinaţiilor din bunurile x şi y care furnizează consumatorului aceeaşi satisfacţie (utilitate agregată) se numeşte curbă de indiferenţă. Programele de consum echivalente P1 … P4 au la bază faptul real că utilităţi agregate identice se asigură prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun (în cazul nostru x) şi reducerea cantităţilor consumate din celălalt (în cazul nostru y). Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare din altul, păstrându-şi acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată) se numeşte rată marginală de substituire (RMS). RMS

y/ x

=−

∆y ∆x

Pentru a asigura aceeaşi utilitate agregată trebuie ca utilitatea marginală pe care o realizează pe baza suplimentării consumului din bunul x (Umx) să fie egală cu utilitatea marginală la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y (Umy) U

mx

= −U my

Aceasta face ca RMS y / x =

− U my U mx

Prin trecerea de la P1 la P2 consumatorul e dispus să renunţe la cantitatea P1M din bunul y în schimbul creşterii cu MP2 a cantităţii consumate din x (şi aşa mai departe pentru celelalte programe). Deci: RMS2 = P1M/MP2 RMS3 = P2N/NP3 RMS4 = P3R/RP4 Cum MP2 = NP3 = RP4 iar P1M > P2N > P3R ⇒ RMS are o tendinţă de reducere . Ea decurge din faptul că prin creşterea succesivă a consumului din bunul x se reduce intensitatea nevoii pentru acest bun; deci şi utilitatea marginală pe care o aduce fiecare unitate suplimentară. Din contră, micşorarea succesivă a consumului din bunul y face ca fiecărei unităţi la care se renunţă să i se acorde de către consumator o utilitate marginală mai mare în raport cu cea precedentă. În afara programelor P1 … P4 se pot imagina şi alte reţete de consum adecvate P1` … P4` respectiv P1” … P4” care în combinaţii adecvate între cantităţile x şi y pot conduce la utilităţi agregate mai mici sau mai mari în raport cu cele de referinţă.

14

y

C

A

U

P``1

P1 P`1

P2

P`2 P`3

P``2 P``3 P3

P``4 P4

P`4 V 0

D B

Fig.3.3. Harta curbelor de indiferenţă

x

Curbele de indiferenţă UV şi CD exprimă, fiecare în parte, programe de consum echivalente. Ansamblul curbelor de indiferenţă care dau expresie programelor de consum concurente imaginate de către consumator formează harta curbelor de indiferenţă. Tipuri de preferinţe Preferinţele se materializează diferit nu doar în raport cu subiectul acţiunii umane ci şi în raport cu obiectul acesteia respectiv cu categoria de bunuri avute în vedere la un moment dat. Astfel, în funcţie de tipul bunurilor consumate se cunosc următoarele categorii de preferinţe: preferinţe pentru bunurile perfect substituibile, preferinţe pentru bunurile rele şi preferinţe pentru bunurile neutre. * Bunurile substituibile sunt acelea care de regulă în anumite limite se pot înlocui unele cu altele având utilităţi similare: unt – margarină, zahăr – zaharină; y

U1 U 2

U3 x

Fig. 3.4. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile perfect substituibile În cazul bunurilor perfect substituibile, preferinţele se descriu pe linii cu pantă negativă. * Bunurile complementare se caracterizează prin aceea că nu îşi pot manifesta utilitatea independent unele de altele: autoturism – carburant; zahăr – ceai; unt – pâine; stilou – hârtie; 15

y U3 U2 U1 x Fig. 3.5. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile perfect complementare În cazul bunurilor perfect complementare, harta curbelor de indiferenţă, e formată din curbe având forma literei L. * Bunurile rele reunesc acele bunuri pe care consumatorul nu le doreşte pentru că îi pot fi în anumite condiţii nocive. De exemplu în cazul ţigărilor, la unii foşti fumători atunci când se lasă de fumat poate să crească apetitul pentru dulciuri. Produs rău y

U3 U2 U1

Produs bun x Fig. 3.6. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile rele În cazul bunurilor rele preferinţele se instalează grafic printr-un model liniar de drepte cu pantă pozitivă. * Preferinţe pentru bunuri neutre se manifestă atunci când consumatorului îi este indiferent cât consumă dintr-un bun oarecare, însă el este interesat în dobândirea unei Produs cantităţi precise dintr-un alt bun. U3 neutru y U1 U2

16 Produs bun x

Fig. 3.7. Harta curbelor de indiferenţă pentru bunurile neutre În cazul bunurilor neutre, harta curbelor de indiferenţă va fi formată dintr-un set de linii paralele cu axa bunului neutru.

3.3. Echilibrul consumatorului Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul preferinţelor sale, el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit disponibil (R). Preţurile unitare ale bunurilor economice x şi y (Px, Py) sunt date. Cu venitul disponibil R şi în condiţiile preţurilor Px, Py consumatorul poate realiza variate combinaţii de achiziţii, respectiv cantităţi diferite Z1, Z2, … Zn din bunul y şi W1, W2, …, Wn din bunul x a.î. WiPx + ZjPy = R Combinaţiile extreme sunt: a) să cheltuiască întregul venit disponibil pt. a cumpăra bunul y în cantitatea Z W=0 Zj=R/Py b) întregul venit disponibil e cheltuit pentru a achiziţiona doar bunul x în cantitatea W. Z=0 Wi=R/Px Din restricţia bugetului rezultă că: P R − y Zj Px Px P R Zj = − x Wi Py Py

Wi

care reprezintă ecuaţia unei drepte, dreapta bugetului (a venitului), ce este reprezentată în următoarea figură:

y Z

U

A

C

17

Z` S S` D B V 0

W

W`

x

Fig. 3.8. Curba bugetului şi programele de consum posibile din punct de vedere economic Dreapta ZW numită linia bugetului, reprezintă o mulţime de puncte, fiecare de coordonate ZW, adică cantităţile complementare din cele 2 bunuri care, la preţurile Px şi Py permit consumatorului să-şi cheltuiască venitul disponibil pentru consum. Cu alte cuvinte linia bugetului desemnează toate programele de consum posibil de realizat la preţurile date şi în condiţiile cheltuirii întregului venit disponibil, astfel că: WiPx + ZjPy = R În interiorul triunghiului ZOW sunt circumscrise programele de consum posibil de realizat prin prisma restricţiei economice fără a cheltui întregul venit disponibil astfel că: WiPx + ZjPyR În faţa preferinţelor subiective alternative exprimate de diferite programe de consum şi a restricţiilor economice cumpărătorul trebuie să aleagă asupra unui program de achiziţii, de consum. Opţiunea nu este întâmplătoare, ci trebuie fundamentată astfel încât să-i asigure echilibru. Se asigură că un consumator îşi asigură echilibrul atunci când ţinând seama de venitul disponibil şi de preţurile unitare ale bunurilor economice, obţine de pe urma achiziţiilor efectuate, cea mai mare utilitate (satisfacţie) posibilă. Cu alte cuvinte, echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului spre reţete de achiziţie care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregate) comparativ cu orice altă variantă. Din punct de vedere analitic, starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii care satisface cumulativ: U Px U U = mx sau mx = my 1) Py U mg Px Py Px – preţul bunului x Py – preţul bunului y Umx – utilitatea marginală a bunului x

18

Umy – utilitatea marginală a bunului y 2) Px ⋅Wi + Py ⋅ Z j = R Grafic, starea de echilibru se asigură prin acel program de consum a cărui curbă de indiferenţă e tangentă la linia bugetului (S). Echilibrul consumatorului este dinamic. El se modifică sub incidenţa schimbării preferinţelor sale. De exemplu reducerea bunului x conduce la o dreaptă a bugetului sub forma Z`W`, ceea ce face ca programul de consum care-i asigură noua stare de echilibru să fie circumscris de coordonatele punctului S`, pe aceeaşi curbă de indiferenţă. Creşterea preţului ambelor bunuri sau reducerea venitului disponibil deplasează dreapta bugetului spre stânga, ceea ce face ca starea de echilibru să se asigure prin unul din programele de consum circumscrise pe curba de indiferenţă UV care exprimă o utilitate agregată mai mică. Creşterea venitului disponibil sau reducerea preţului deplasează dreapta bugetului spre dreapta. Noua stare de echilibru se asigură în cadrul curbei de indiferenţă CD care desemnează o utilitate agregată superioară, deci permite un program de consum care îi oferă consumatorului o satisfacţie mai mare.

3.4. Cererea 3.4.1. Cererea: definire, legea cererii Cererea reprezintă cantitatea totală dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un individ, într-o perioadă determinată, la un preţ unitar dat. Cererea nu poate fi înţeleasă dacă studiul său nu se fundamentează pe cercetarea consumului. Consumul reprezintă procesul obiectiv prin care sunt satisfăcute trebuinţele economice de către fiecare individ şi colectivitate prin folosirea bunurilor economice. Din punct de vedere al conţinutului, consumul poate fi: a) de bunuri şi servicii b) de factori de producţie În funcţie de nivelul la care se exprimă, cererea pentru un bun, poate fi: a) la nivelul unui consumator individual pentru un anumit produs, numită cerere individuală; b) la nivelul ramurii sau al pieţei produsului cuprinzând toţi utilizatorii acestui produs, numită cerere totală; c) cererea pentru o anumită firmă se referă la segmentul de cerere a pieţei pe care îl poate satisface o firmă prin vânzarea producţiei sale şi se exprimă prin venitul obţinut. Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii negative (inverse) între cantitatea cerută dintr-un anumit bun economic şi preţul acelui bun. Cu cât preţul unitar este mai ridicat, cu atât consumatorul cumpără cantităţi mai mici iar cu cât preţul produsului este P mai scăzut, cu atât cantităţile cumpărate vor fi mai mari. Din punct de vedere grafic relaţia se defineşte printr-o curbă care are panta descrescătoare. Reprezentarea grafică a funcţiei de cerere individuală este cea redată în P2 fig.3.9: P3 P4

19 Q1

Q2 Q3

Q

Fig. 3.9. Funcţia de cerere individuală Cererea şi cantitatea cerută nu se confundă. în teoria economică, cererea este o relaţie între două variabile specifice, preţul şi cantitatea. Cererea este întotdeauna un şir de preţuri şi un şir de cantităţi pe care consumatorii pot să le cumpere la preţurile respective. Preţurile şi cantităţile corespunzătoare lor formează baremul cererii. O deplasare de-a lungul şirului (curbei) reprezintă o modificare a cantităţii cerute Cantitatea cerută creşte sau scade după cum se modifică preţul - scade sau creşte, dar cererea rămâne neschimbată, întrucât cererea este reprezentată de întreaga curbă. Modificarea cererii este asociată modificării întregului barem al cererii, în sensul că la aceleaşi preţuri cantităţile cerute fie ar creşte fie ar scădea. Creşterea sau scăderea cererii înseamnă în ultimă instanţă deplasarea întregii curbe spre dreapta sau spre stânga. Deplasarea în plan a curbei cererii, spre dreapta sau spre stânga este rezultatul schimbării unor factori economici şi extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii cum sunt: modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului, modificarea nivelului preţului altor bunuri, modificarea numărului de cumpărători, modificarea gusturilor (preferinţelor) consumatorilor, previziunii privind evoluţia preţurilor şi veniturilor, posibilităţile de substituire a bunurilor, caracteristica nevoii de satisfăcut etc. Toţi aceşti factori se combină pentru a determina cererea pentru un anumit bun precum şi relaţia ce se stabileşte între modificarea preţului şi cea a cantităţii cerute. Deşi în general evoluţia cererii în funcţie de modificarea preţului este în raport invers, există şi posibilitatea unei influenţe pozitive a preţului asupra cererii, ceea ce poate însemna manifestarea anumitor excepţii de la legea cererii, ceea ce poate însemna manifestarea anumitor excepţii de la legea cererii. Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii: a) efectul de anticipare se manifestă atunci când se anticipează o creştere a preţului unui bun şi ca urmare va creşte şi cantitatea cerută din bunul respectiv. În esenţă, acest comportament urmăreşte păstrarea puterii de cumpărare în viitor, în condiţiile în care preţul bunului ar creşte conform anticipării. b) efectul de venit se manifestă atunci când o reducere a preţului unui bun nu atrage după sine creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. Un asemenea comportament poate fi explicat fie prin corelaţie cu gradul de satisfacere al nevoii, fie prin natura bunurilor. c) efectul de snobism ce se manifestă în cazul unor consumatori care doresc să demonstreze prin obiceiurile de consum că aparţin unei categorii sociale superioare şi 20

achiziţionează bunuri din ce în ce mai scumpe. In acest caz se cumpără unele bunuri pentru preţul lor ridicat, pentru a impresiona cu puterea de cumpărare manifestată. d) efectul de informare incompletă. In lipsa unor informaţii mai bune, calitatea unor produse este apreciată după preţ. Un preţ mai ridicat pare a indica o calitate superioară. Există, însă, situaţii în care bunuri de aceeaşi calitate au preţuri diferite şi cererea este mai mare pentru cele mai scumpe. e) o formă de cerere atipică se manifestă şi în cazul "paradoxului Giffen". Familiile paupere alocă cea mai mare parte din venit pentru achiziţionarea alimentelor de bază. Creşterea preţului pentru aceste produse are ca efect, sporirea şi nu scăderea cererii pentru ele. Cererea scade pentru alte bunuri, considerate a fi mai scumpe. Se poate aprecia că în ultimă instanţă, comportamentul consumatorului şi implicit cererea exercitată prin programul de consum, se găsesc sub influenţa interacţiunii dintre efectul de substituire(creşterea preţului unui bun determină creşterea cantităţii cerute din alte bunuri ale căror preţuri nu au crescut) şi efectul de venit( concretizat în sporirea puterii de cumpărare pentru alte bunuri în condiţiile în care reducerea preţului unui bun nu atrage după sine şi creşterea cantităţii achiziţionate din bunul respectiv).

3.4.2. Factorii determinanţi ai cererii Cererea rezultă din interacţiunea mai multor factori: nevoile de consum (nevoia socială), preţurile bunurilor, venitul disponibil al consumatorilor. Nevoia socială Nevoia de consum, adică dorinţa de a beneficia de utilitatea unui bun, reprezintă primul factor care determină apariţia cererii. Nevoia de consum face ca cererea să fie un act raţional, rezultatul unui calcul, dar şi unul condiţionat. Cererea se află în raport direct proporţional cu nevoile existente în societate şi este influenţată de mediu în care se manifestă. În majoritatea cazurilor nevoile depăşesc posibilităţile de satisfacere. Cererea se situează de regulă sub nivelul nevoilor de consum. Situaţia este determinată de caracterul limitat al resurselor care determină posibilităţile de producţie şi de nivelul limitat al veniturilor cumpărătorilor, care fac ca o parte din nevoi să rămână nesatisfăcute. Deşi între nevoie şi cerere este o legătură directă, nevoia este izvorul cererii, ea nu se transformă automat în cerere. Pentru ca nevoia să se transforme în cerere sunt necesare venituri disponibile corespunzătoare. În plus, individul trebuie să fie dispus să plătească preţul solicitat de vânzător. Preţul bunurilor Se admite, în general, că cererea este o funcţie descrescătoare de preţ. Astfel, între cantitate şi preţ există o relaţie negativă, când cantitatea (Q) creşte, preţul (P) scade. În mod similar, dacă preţul creste, ceilalţi factori rămânând neschimbaţi, cantitatea cerută scade. Această relaţie inversă între cerere si preţ rezultă din comportamentul raţional al consumatorului care urmăreşte maximizarea utilităţii în limita venitului pe care-1 are la dispoziţie. 21

Cantitatea cerută tinde să scadă pe măsură ce preţul creşte din doua motive ce exprimă relaţia dintre cantitatea cerută şi preţ, în cazul bunurilor normale: efectul de substituţie şi efectul de venit. • efectul de substituţie: constă în aceea că bunul al cărui preţ scade este cumpărat într-o cantitate mai mare. substituind achiziţionarea şi consumul altor bunuri, ale căror preţuri nu s-au modificat, dar care devin relativ mai scumpe. • efectul de venit: reflectă impactul modificării preţului unui bun asupra venitului real al consumatorului. Când preţul creşte, venitul scade şi se achiziţionează mai puţin din bunul respectiv şi mai mult din alte bunuri ale căror preţuri relative au devenit mai mici. Când preţul scade, venitul real creşte şi creşte implicit şi bunăstarea consumatorului. Veniturile consumatorilor Nevoia de consum oricât de intensă este, poate să fie satisfăcută doar atunci când există venit corespunzător. În lipsa veniturilor, nevoia nu se transformă în cerere. Abstracţie făcând de ceilalţi factori, cererea variază în acelaşi sens cu nivelul veniturilor. Curba care pune în evidenţă relaţia dintre mărimea veniturilor şi mărimea cererii este curba Engel. Din perspectiva corelaţiei venituri-cerere, bunurile se împart în bunuri „normale” şi bunuri „inferioare”. Bunurile „normale” sunt considerate acelea a căror cerere de consum creşte sau scade pe măsura sporirii veniturilor. Faptul că se solicită mai mult pe măsură ce veniturile sporesc, este acela care determină orientarea curbei Engel de la sud-vest spre nord-est. Pentru că în cazul absenţei veniturilor cererea este nulă, curba cererii porneşte chiar din origine (Fig.3.10). Bunurile normale se împart în două categorii: - bunuri prioritare, a căror cerere creşte mai încet decât cresc veniturile, ele fiind bunuri de strictă necesitate. - bunuri de lux, faţă de cerere se manifestă cu intensitate ce sporeşte pe măsură ce cresc veniturile. Pe ansamblu, consumul bunurilor „normale” se măreşte odată cu venitul dar creşterea consumului este proporţional mai slabă decât a venitului. Bunurile „inferioare” sunt acelea a căror consum scade atunci când veniturile cresc şi invers. Dacă în condiţiile unor venituri reduse, cererea este orientată spre mărfuri inferioare, o dată cu creşterea lor, cererea se orientează spre alte bunuri. Q

Ec / v 1 ; %∆ Q > %∆ P sau ∆Q > ∆P Cererea este elastică, dacă volumul cantitativ al oricărui bun pe care oamenii îl cumpără se modifică substanţial ca reacţie la o mică modificare de preţ.

Preţ

Cantitate Fig 3.11. Cererea elastică

23

b) cerere inelastică, Ec / p 1 - cererea este elastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi sens cu venitul dar mai intens; Ec / v =1 - cererea este de elasticitate unitară: cantităţile cerute se modifică în acelaşi sens cu venitul şi cu aceiaşi intensitate (este caracteristică pentru bunurile nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă); 0 < Ec / v 0 - bunuri inferioare

Capitolul 4. Combinarea şi eficienţa utilizării factorilor de producţie 4.1. Definirea şi tipologia factorilor de producţie Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzătorul îşi procură factori de producţie. Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie. J.B. Say reprezentant al şcolii clasice, sublinia în lucrarea sa „Tratat de economie politică”, că la producerea bunurilor participă trei factori de producţie: munca, natura (pământul) şi capitalul. Primii doi factori – munca şi natura – sunt factori primari sau originari, întrucât ei reprezintă punctul de plecare a activităţii economice. Celălalt factor, capitalul este factor derivat, ce rezultă din interacţiunea primilor.

26

În prezent se consideră că a apărut o categorie nouă de factori de producţie, numită neofactori din care fac parte: informaţia, tehnologiile moderne de producţie, capacitatea de întreprinzător, marketingul, managementul etc. Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi servicii. În economia de piaţă, munca în calitate de factor de producţie poate fi achiziţionată de producător la un preţ reprezentat de salariul plătit lucrătorului pentru contribuţia sa la realizarea producţiei. În expresie monetară salariul reprezintă consumul factorului muncă. În acelaşi timp salariul reprezintă atât venitul lucrătorului cât şi cheltuiala producătorului. Factorul natural constituie substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei precum şi forţa motrice, virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii. Preţul pe care producătorul îl plăteşte pentru utilizarea pământului este reprezentat de rentă. Renta este un preţ plătit proprietarului funciar pentru dreptul de a folosi pământul şi reprezintă expresia monetară a cheltuielilor ocazionate de folosirea acestui factor în procesul de producţie. Ca factor de producţie, capitalul cuprinde bunurile rezultate din producţie şi care sunt utilizate pentru producerea altor bunuri economice. În această calitate, el mai poartă denumirea de capital tehnic sau capital real, care se delimitează clar de noţiunile de capital bănesc sau de capital financiar; banii şi activele financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.) nu sunt factori de producţie, deoarece cu ajutorul lor nu pot fi produse, în mod direct, alte bunuri. După modul în care participă la activitatea economică, după modul în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele capitalului real se clasifică în capital fix şi capital circulant. Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci când este consumat integral sau când este uzat moral (clădiri, maşini, diferite instalaţii, calculatoare etc.). Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care se consumă în fiecare ciclu de producţie, participă cu întreaga lui expresie bănescă la formarea costurilor şi se înlocuieşte după fiecare consumare, odată cu reluarea unui noi ciclu (materii prime, materiale auxiliare, combustibili, energie, etc.). Scoaterea din funcţiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii sale, datorate uzurii fizice şi celei morale. Prin uzura fizică a capitalului fix se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali. Uzura morală are drept cauză primară progresul tehnico-ştiinţific însoţit de creşterea productivităţii muncii şi a noilor echipamente de producţie. Aceasta face ca preţurile de achiziţie a capitalului fix să se modifice sau ca unele echipamente să devină depăşite din punct de vedere tehnic, în comparaţie cu cel noi, de acelaşi gen. Uzura fizică atrage după sine înlocuirea elementului de capital fix la expirarea duratei sale de funcţionare. În cazul uzurii morale, înlocuirea se face doar în urma unor

27

calcule economice care trebuie să ia în considerare nu numai efectele pozitive ale unui utilaj nou sau mai performant, concretizate în sporuri de producţie, ci şi posibilitatea de vânzare a producţiei, ştiut fiind că doar aşa pot fi recuperate cheltuielile antrenate de înlocuirea sa. Consumul capitalului tehnic are loc în mod diferit şi tocmai de aceea evidenţierea sa are forme specifice. Consumul de capital circulant depinde de volumul producţiei şi de consumul specific de materii prime sau alt element de capital circulant. În expresie monetară, el va fi reprezentat de ansamblul cheltuielilor făcută de producător pentru achiziţionarea şi utilizarea capitalului circulant într-un ciclu de producţie. Consumul capitalului fix îşi găseşte expresia în amortizare. Ea poate fi definită ca suma de bani corespunzătoare părţii de capital fix consumat într-un ciclu de producţie. Amortizarea mai poate fi definită şi ca un proces de recuperare treptată a valorii elementului de capital fix de-a lungul duratei de funcţionare. Dacă se consideră un ciclu de producţie cu durata de un an, amortizarea ce va trebui recuperată anual prin intermediul costului de producţie, va fi în funcţie de valoarea capitalului fix şi de durata de funcţionare a acestuia.

4.2. Combinarea factorilor de producţie Reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce poate fi privit sub aspect cantitativ, structural şi calitativ. Combinarea factorilor de producţie, este expresia laturilor tehnice şi economice ale activităţii. Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este o operaţiune specifică fiecărui proces de producţie. Sub aspect economic, combinarea factorilor se caracterizează în randament, cost minim şi profit maxim. Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a divizibilităţii şi adaptabilităţii. Divizibilitatea este însuşirea unui bun de a fi obţinut şi utilizat în unităţi oricât de mici. Dar nu pentru toţi factorii de producţie se poate realiza divizibilitatea, de exemplu o maşină, o casă nu e ca factorul pământ care se poate divide în unităţi de suprafaţă. Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie, cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. De exemplu un muncitor poate lucra la una sau mai multe maşini. Dacă factorii de producţie se caracterizează prin divizibilitate şi adaptabilitate atunci în combinarea lor se poate realiza substituibilitatea şi complementaritatea. Complementaritatea exprimă faptul că la o situaţie de producţie dată, o cantitate dintr-un factor de producţie poate fi asociată în condiţii optime, doar cu o cantitate fixă şi de o anumită calitate din fiecare din ceilalţi factori. Substituibilitatea exprimă procesul prin care se înlocuieşte o cantitate dată dintrun factor de producţie printr-o cantitate determinantă din alt factor, menţinându-se volumul producţiei. Funcţia de producţie Descrie toate combinaţiile de factori de producţie care sunt tehnic realizabile şi producţia obţinută. Ea arată cum se schimbă rezultatul procesului de producţie dacă variază cantitatea de factori de producţie utilizaţi.

28

În general, ea este o relaţie de tipul: Q = f(a, b, c…), unde a, b, c, … sunt factorii de producţie utilizaţi. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie de 2 factori de tipul: Q=f(K,L) unde : K – capitalul L – mca Când unul din factori se anulează şi funcţia este egală cu zero. În analiza comportamentului producătorului este folosită de regulă funcţia de producţie omogenă. O funcţie de producţie de tipul Q=f(a,b) se spune că este omogenă de gradul n dacă:

∫( Xa , Xb ) = X ∫( a, b ) n

unde: n – constantă X – un număr real pozitiv O funcţie de producţie omogenă liniară des întâlnită este funcţia Cobb-Douglas, după numele celor care au folosit-o pentru analiza producţiei Q = A ⋅ K α ⋅ Lβ

unde: A - constantă specifică fiecărei economii naţionale α , β - coeficienţi de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din factorii de producţie utilizaţi. Ea se caracterizează printr-un coeficient de elasticitate a substituirii între L şi K egal cu 1.

4.3. Analiza pe termen scurt Legea randamentelor nonproporţionale A fost prima dată formulată de către Turgot în lucrările privind exploatările agricole. Prin adăugarea succesivă de muncă pe o suprafaţă de teren, producţia creşte până la un punct, într-o proporţie mai mare decât aceste avansuri. Depăşind un anumit prag, productivitatea va creşte din ce în ce mai puţin, până când va sfârşi prin a scădea. Orice activitate umană cunoaşte mai întâi o fază de randament crescătoare şi de costuri descrescătoare, apoi un randament maxim pentru o combinare optimă a factorilor de producţie, iar în final se manifestă o fază de randamente descrescătoare şi de costuri crescătoare. Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este constant. În această categorie se află construcţiile, tehnologiile, echipamentul şi altele, deoarece volumul acestora nu poate fi modificat într-o perioadă scurtă. La acelaşi nivel tehnic, prin combinarea unei cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie variabil, cu o cantitate dată de factor invariabil, produsul marginal al factorului variabil creşte mai întâi, mai mult decât proporţional şi după un nivel optim, mai puţin proporţional iar apoi descreşte. Dincolo de acest punct, produsul total continuă să crească, dar cu o rată descrescătoare. Pentru a evidenţia că randamentele descrescătoare nu privesc produsul total, ci produsul marginal, legea randamentelor nou proporţionale este caracterizată drept lege a productivităţii marginale descrescânde.

29

În tabelul următor se poate observa relaţia dintre produsul total, produsul marginal, produsul mediu determinat de factorul de producţie variabil în condiţiile menţinerii celorlalţi constanţi, respectiv este ilustrată legea randamentelor nonproporţionale. Tabelul 4.1 Relaţia produsul total, produsul marginal, produsul mediu Unităţi de Unităţi de Produsul total factori ficşi factor variabil 5 5 5 5 5 5 5

0 1 2 3 4 5 6

0 8 20 45 76 85 78

Produsul marginal factorului variabil 0 8 12 25 31 9 -7

Produsul mediu al al factorului variabil 0 8 10 15 19 17 13

Se remarcă astfel că producţia totală creşte până la un anumit punct într-o proporţie mai mare decât unităţile de factori variabil. Depăşind un anumit prag, producţia va creşte din ce în ce mai puţin, până când va sfârşi prin a scădea. Produsul marginal al factorului variabil mai întâi creşte până la un anumit nivel după care începe să scadă. Chiar înainte ca nivelul produsului total să înceapă să scadă, sporul de creştere începe să se micşoreze. Când produsul total se diminuează, produsul marginal este negativ. Produsul mediu la început creşte mai lent decât produsul marginal, atinge un maxim când este egal cu produsul marginal, apoi descreşte mai puţin decât acesta. De aici rezultă unele reguli generale privind relaţiile între cantităţile marginale şi cantităţile medii: a) dacă cantitatea marginală depăşeşte cantitatea medie, cantitatea medie este crescătoare, adică cantitatea marginală ridică cantitatea medie; b) dacă cantitatea marginală e mai mică decât cantitatea medie, cantitatea medie scade, deci cantitatea marginală coboară cantitatea medie. c) dacă cantitatea marginală e constantă şi egală ci cantitatea medie, atunci şi cantitatea medie este constantă; d) dacă cantitatea marginală este crescătoare sau descrescătoare şi dacă la un anumit punct este egală cu cantitatea medie, aceasta a atins un punct maxim (sau minim) în acel loc. Relaţiile dintre creşterea producţiei şi dinamica randamentelor factorului variabil pot fi evidenţiate urmărind reprezentările grafice ale curbelor corespunzătoare. (fig.4.1)

30

Q

0

Unităţi de factor variabil

Pma PM

Pma

Pm

0 Unităţi de factor variabil

Fig. 4.1.Creşterea producţiei şi dinamica randamentelor Zona I: produsul marginal (Pma) excede produsul mediu (PM) iar aceasta din urmă continuă să crească. Zona II: - produsul marginal (Pma) este descrescător şi este egal cu produsul mediu (PM) în punctul maxim al acestuia. - produsul total (Q) continuă să crească cu o rată descrescătoare, atingând nivelul maxim atunci când produsul marginal (Pma) este zero. Zona III: produsul marginal (Pma) este negativ şi atrage în mod firesc o reducere considerabilă a produsului mediu (PM).

4.4. Randamentul factorilor de producţie pe termen lung Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili. Modelul general de analiză a comportamentului producătorului presupune, diferite combinări şi substituiri de factori de producţie care conduc la obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei, reprezentate grafic prin curbe de izoproducţie sau izocuante. K K3

A B

K2

C

K1 L1

L2

L3

Q 31 L

Izocuanta semnifică reprezentarea grafică a combinaţiilor diferite între factorii de producţie muncă (L) şi capital (K) care permit realizarea aceluiaşi volum al producţiei (Q).

Ansamblul de izocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta izocuantelorcare reflectă diferitele posibilităţi de a proiecte nivelurile diferite de producţie (Q, Q2, Q3, Q4).

K

Q4 Q Q2 3 Q1 L Fig. 4.2. Harta izocuantelor

Particularităţi ale izocuantelor: nu se pot intersecta, sunt convexe, iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire. De exemplu dacă un agent economic va avea în vedere eficientizarea producţiei prin substituirea L cu K, atunci opţiunea pentru o anumită alternativă de substituire se va baza pe mai multe maşini şi mai puţini lucrători. Posibilităţi de substituire a factorilor de producţie •

Factorii de producţie sunt complementari şi nu este posibilă substituirea lor, vor fi utilizaţi în proporţii fixe.

y

IS = 0

x Fig. 4.3. Substituirea în proporţii fixe a factorilor de producţie

32

•

Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a unui factor va corespunde scăderii cu o unitate a celuilalt factor). y IS →∞

x Fig. 4.4. Substituirea perfectă a factorilor de producţie •

Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu mai mult sau mai puţin de o unitate în condiţiile reducerii cu o unitate a celuilalt factor).

y

IS=1

x Fig. 4.5. Substituirea imperfectă a factorilor de producţie Pentru aprecierea alegerii făcute se vor folosi indicatori de tipul: productivitatea marginală a factorilor de producţie; rata marginală de substituire a factorilor de producţie; elasticitatea substituirii. Economii şi dezeconomii de scară Analiza combinării şi substituirii factorilor de producţie pe termen lung ne conduce la luarea în considerare nu doar a randamentelor factoriale ci şi a randamentelor de scară ca urmare a modificării taliei întreprinderii (echipamente, tehnologii de fabricaţie etc.) Randamentele de scară pot fi: constante (dacă factorii de producţie se dublează şi producţia se va dubla); crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă); descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi fi mai puţin decât dublă).

33

Randamentele de scară crescătoare şi descrescătoare se explică prin economii de scară şi pierderi interne ale scării (dezeconomii de scară). Economiile interne de scară sunt acelea care decurg din creşterea dimensiunii firmei. Dar avantajele economiei de scară nu sunt nelimitate. Pe măsură ce firma creşte în dimensiune, ele tind să se reducă în timp şi încep să se manifeste pierderi de scară. Acestea depind în mod esenţial de greutăţile întâmpinate de manageri, atunci când dimensiunea firmei devine considerabilă. Combinarea judicioasă a factorilor de producţie devine astfel un element cheie pentru manageri, ea contribuind, alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului producătorilor.

4.5. Eficienţa utilizării factorilor de producţie: productivitatea medie şi productivitatea marginală Eficacitatea combinării factorilor de producţie se exprimă prin noţiunea de productivitate sau randament şi coeficient al capitalului. În sens larg, productivitatea, reprezintă raportul dintre cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse utilizate pentru producerea ei. În funcţie de forma de exprimare a rezultatelor, există: a) productivitate fizică, care măsoară randamentele în unităţi fizice; b) productivitate valorică, care măsoară randamentele în unităţi monetare; Tipuri de abordare a productivităţii: a) productivitatea globală, care exprimă efectele globale ale combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând eficienţa de ansamblu; b) productivitatea parţială a unui factor de producţie, care exprimă eficacitatea utilizării fiecărui factor de producţie. Ea se manifestă în trei forme diferite: a) totală b) medie c) marginală a) Productivitatea totală a unui factor de producţie oarecare se defineşte ca fiind cantitatea de producţie care se poate obţine folosind acel factor, ceilalţi factori rămânând constanţi. b) Productivitatea medie este expresia raportului între mărimea producţiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv Wi =

Q Xi

Q – producţia Xi – cantitatea utilizată din factorul de producţie considerat c) Productivitatea marginală a fiecărui factor de producţie este sporul de producţie ( ∆Q ) obţinut prin utilizarea unei cantităţi suplimentare din factorul de producţie respectiv ( ∆X i ), cantitatea factorilor din celălalt factor rămânând nemodificată.

34

Wmgi =

∆Q ∆X i

Productivitatea muncii poate fi definită sub forma capacităţii muncii de a crea într-o perioadă de timp o anumită cantitate de bunuri sau de a presta anumite servicii. Productivitatea medie a muncii (WL) se determină ca raport între producţie (Q) şi factorul muncă (L) utilizat, adică: WL =

Q L

Productivitatea marginală a muncii (WmgL)reprezintă sporul de producţie ( ∆Q ) obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă ( ∆L ), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi: WmgL =

∆Q ∆L

Legătura dintre factorul capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul capitalului. Coeficientul mediu al capitalului (k) este raportul dintre stocul de capital (K) utilizat în cursul unei perioade şi producţia totală realizată cu ajutorul acestui stoc. k =

K Q

Productivitatea medie a capitalului(WK) se defineşte prin inversul coeficientului capitalului. WK =

Q Q 1 = = K k ⋅Q k

Coeficientul marginal al capitalului (k`) exprimă relaţia între variaţia stocului de capital ( ∆K ) şi variaţia producţiei totale ( ∆Q ). k `=

∆K ∆Q

Productivitatea marginală a capitalului (WmgK) se defineşte ca inversul coeficientului marginal al capitalului. WmgK =

∆Q ∆Q 1 = = ∆K k `⋅∆Q k`

4.6. Echilibrul producătorului Situaţia de echilibru al producătorului exprimă realizarea pe termen lung a unei combinaţii optimale între factorii de producţie care asigură: - maximizarea producţiei la un cost de producţie dat; - obţinerea aceluiaşi volum de producţie cu costuri cât mai mici; - maximizarea profitului. Pentru determinarea situaţiei de echilibru se pot utiliza una din următoarele metode: metoda grafică şi metoda analitică. a. Metoda grafică În situaţia în care firma doreşte să producă cât mai mult la un cost dat, gestionarea este optimă atunci când producătorul nu mai poate să mărească producţie peste limitele 35

impuse de resursele disponibile şi la preţurile date ale factorilor de producţie. Soluţia grafică a echilibrului producătorului presupune o comparare a curbelor de izocuante cu dreapta de izocost. Dreapta de izocost reprezintă ecuaţia bugetului producătorului care utilizează toate resursele de care dispune (factori de producţie) pentru producerea bunurilor în condiţiile unor preţuri ale factorilor de producţie daţi. Ea reprezintă infinitatea posibilităţilor de achiziţie de factori de producţie K şi L care pot fi făcute în funcţie de bugetul disponibil al producătorului şi de preţurile unitare ale factorilor de producţie. Forma generală a unei drepte de izocost este: CT = PKK + PLL Unde: PK, PL – reprezintă preţul factorului capital (K) şi respectiv preţul factorului muncă (L), cele două preţuri fiind date şi deci constante K, L – reprezintă cantităţile utilizate de cei doi factori de producţie CT – bugetul disponibil al producătorului Din punct de vedere grafic această situaţie se prezintă astfel: L

Dreapta de izocost C3 Dreapta de izocost C2

CT/P L

Dreapta de izocost C1

K

CT/PK

Fig. 4.6. Drepte de izocost Starea de optim al producătorului conform metodei grafice, se realizează pe seama acelei combinări a factorilor de producţie la care dreapta bugetului este tangentă la izocuantă.

L

E x2 x1 x0 Fig.4.7. Echilibrul producătorului – metoda grafică K

36

Din fig.4.7. se observă că punctul E de tangenţă al dreptei de izocost la izocuanta x1 reprezintă punctul de echilibru al producătorului. El desemnează egalitatea între panta dreptei de izocost şi panta izocuantei. În punctul de echilibru E se poate formula următoarea regulă de gestiune: maxim de producţie în limitele resurselor disponibile. În puntul de echilibru al producătorului raportul productivităţilor marginale ale factorilor de producţie este egal cu raportul preţurilor factorilor de producţie: WmgL/PL=WmgK/PK b. Metoda analitică În cadrul metodei analitice soluţionarea situaţiei de optim a producătorului presupune scrierea şi soluţionarea unui program de producţie. b1.Maximizarea producţiei pentru un nivel dat al costului total b2.Minimizarea costului total pentru un nivel dat al producţiei b3.Maximizarea profitului Producătorul este interesat de creşterea cantităţii folosite dintr-un factor de producţie atât timp cât câştigul suplimentar care decurge din folosirea unei unităţi suplimentare din acest factor este superior costului de utilizare a unei cantităţi suplimentare din acest factor.

Capitolul 5. Costul de producţie 5.1. Concept, forme, elemente structurale Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie, pe care producătorul le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii. Deşi costurile, de regulă, se referă la consumul de factori ocazionat de producerea bunurilor, există şi consumuri aferente schimbului de bunuri care formează costurile de tranzacţie. Costurile tranzacţiilor reprezintă cheltuielile ce fac posibilă funcţionarea pieţei şi sunt formate din comisioanele comercianţilor ce asigură trecerea bunurilor de la producător la cumpărător, precum şi din comisioanele celor care intermediază contractele de vânzare-cumpărare, cheltuieli pentru informare legate de înlăturarea incertitudinii referitoare la realizarea tranzacţiei (publicitate, prime de asigurare etc.). Teoria economică face deosebire între costurile contabile şi costurile de oportunitate. Costurile contabile se definesc ca fiind expresia bănească a consumurilor de resurse ocazionate de producerea şi desfacerea unei anumite cantităţi de bunuri economice. Fiind expresia unor plăţi pe care firma le face pentru achiziţionarea factorilor de producţie prin intermediul cărora activitatea economică devine posibilă, costurile

37

contabile sunt costuri explicite. Ele însumează cheltuielile măsurate prin preţul materialelor consumate, prin salariile plătite, prin alte feluri de cheltuieli şi sunt apreciate ca suma „intrărilor” necesare desfăşurării activităţii. Costurile implicite, spre deosebire de cele precedente, sunt generate de utilizarea şi consumarea unor resurse proprii ale firmei pentru desfăşurarea activităţii economice, ele fiind în acest mod sustrase altor întrebuinţări (vânzare, închiriere etc.). Aceste costuri nu sunt generate de plăţi către terţi iar expresia bănească a resurselor de acest gen nu este echivalentă cu o economie ci cu o pierdere de venit prin renunţarea la altă utilizare (vânzare, închiriere etc.). Spre exemplu, prin opoziţie cu „salariile explicite” plătite mâinii de lucru angajate din exterior, sau „dobânzii explicite” pentru capitalul împrumutat, „lefurile implicite” şi „dobânzile implicite” remunerează munca şi capitalul furnizat de proprietar şi nu de terţi. Costul de oportunitate reprezintă costul opţiunii pentru o anumită alternativă în defavoarea alteia. El exprimă în unităţi fizice cantitatea de bunuri economice la care e necesar să se renunţe pentru a produce sau achiziţiona un alt bun economic. Costul de oportunitate exprimă valoarea şanselor sacrificate. Costul de oportunitate este, în ultimă instanţă, acel cost al alternativei de folosire a factorilor de producţie prin care se asigură valorificarea maximă a acestora, e răsplata ce este posibil de obţinut în condiţiile unei utilizări mai bune a resurselor implicate. Teoria microeconomică a formulat conceptul de cost integral concurenţial. Acesta include remunerearea normală a serviciilor factorilor determinată concurenţial în ansamblul ramurii. Şi nu este vorba numai de factorii cumpăraţi ci şi de factorii proprii ai firmei. Randamentul unui factor de producţie constituie un element economic semnificativ oricare ar fi proprietarul şi acest randament se reflectă în cost prin cheltuielile „explicite” dar şi „implicite”. Varietatea concepţiilor exprimate cu privire la conţinutul costurilor, în fond au la bază dubla natură a acestora. Pe de o parte costurile reflectă aporturile cauzale la realizarea producţiei de bunuri, consumul şi contribuţia factorilor de producţie la acest proces, iar pe de altă parte, exprimă suma ce urmează a fi recuperată de întreprinderile care au înmănuncheat elemente de producţie, respectiv remunerarea factorilor de producţie. De aici decurge şi dubla funcţiune a costurilor: a) instrument de însumare a veniturilor pentru factorii de producţie utilizaţi; b) mijloc de recuperare prin intermediul preţurilor de vânzare, a consumurilor necesare realizării bunurilor economice.

5.2. Costul de producţie în perioadă scurtă 5.2.1. Tipologia costurilor Există mai multe tipuri de costuri: Costul total (global) (CT), care e definit ca ansamblul cheltuielilor de factori de producţie corespunzător unui volum dat de producţie. Variabilele economice care influenţează asupra evoluţiei costurilor sunt multiple. Dintre acestea, cercetarea ştiinţifică a reliefat pe baza efectelor pe care le are evoluţia producţiei asupra dinamicii şi structurii costurilor. În funcţie de dependenţa faţă de mărimea şi evoluţia volumului fizic al producţiei, pe termen scurt costurile totale se împart în costuri totale fixe şi costuri totale variabile.

38

Costurile totale fixe (CF) reprezintă în perioada scurtă, cheltuielile generale pe care trebuie să le facă producătorul faţă de o anumită capacitate de producţie şi care nu variază dacă se schimbă volumul producţiei (sunt independente faţă de volumul producţiei). De regulă în această categorie se includ următoarele: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ şi de conducere, cheltuieli de întreţinere, dobânzi etc. Curba costurilor fixe este o dreaptă paralelă la axa producţiei. Costurile totale variabile (CV) sunt acele elemente de cheltuieli a căror mărime totală se modifică pe măsura schimbării volumului total al producţiei (variază în funcţie de capacitatea de produse obţinută). În această categorie se includ cheltuielile pentru materii prime şi materiale de bază, materiale auxiliare, salarii directe, combustibil, energie. Faţă de o anumită creştere sau descreştere a volumului fizic al producţiei, unele cheltuieli cresc sau scad în aceeaşi proporţie (materii prime, salarii directe), altele într-o proporţie mai mare, iar o a treia categorie se modifică într-o proporţie mai mică. Lipsa de strictă proporţionalitate se datorează unor noţiuni de natură tehnică sau financiară. Astfel costul variabil înregistrează un ritm de creştere fluctuant, fiind o funcţie crescătoare în raport cu producţia şi fiind nul pentru nivelul zero. Curba costurilor totale variabile are o formă de S şi porneşte din origine. Întrucât costul total este egal cu suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, modificarea costului total este rezultatul exclusiv al schimbărilor produse în costuri variabile.

CT = CF + CV CT CV CF

CT

CV

CF

Se observă că în condiţiile creşterii volumului producţiei, costul fix total rămâne constant, în timp ce costul variabil total şi costul total înregistrează creşteri.

Q Fig. 5.1. Costurile totale, costurile fixe şi costurile variabile pe termen scurt

39

Costul total mediu sau costul unitar reprezintă costul total pe unitate de produs sau pe unitatea de efect util. El se determină prin raportul dintre costurile totale şi volumul producţiei. CTM

CT CF + CV = ; Q Q

Forma funcţiei şi curbei costului mediu se obţine din cea a funcţiei şi curbei costului total. Dacă pentru întreaga producţie evoluţia costului total se prezintă sub forma unei curbe crescătoare nonproporţionale (curba S), costul mediu se înscrie pe o curbă care are o formă oarecum inversă faţă de precedenta. Dependenţa funcţională a costurilor în raport cu producţia evoluează într-o formă tipică, expresie a legii randamentelor nonproporţionale, iar curba pe care o parcurg are conturul unei „seceri fără vârf”, sau curbă în formă de U. Ea porneşte de la un nivel ridicat al costurilor medii, corespunzătoare unui volum redus de producţie şi coboară abrupt odată cu creşterea producţiei. În cele din urmă, cantităţi suplimentare de producţie se obţin cu costuri totale medii tot mai mari. CTM

Fig. 5.2. Costul total mediu pe termen Q scurt Deoarece costul total e format din cost fix şi cost variabil, se distinge pe lângă costul total mediu drept componente ale acestuia, costul fix mediu şi costul variabil mediu. Costul fix mediu rezultă din raportul dintre costul fix total şi cantitatea de producţie ( CFM = CFT/Q). Costul variabil mediu rezultă din raportul dintre costul variabil total şi cantitatea de producţie (CVM = CVT/Q). Costul marginal reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs; la un moment dat el se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei ( Cmg = ∆CT / ∆Q ).

5.2.2. Relaţiile între costul total, mediu şi costul marginal Între cele trei forme ale costului există relaţii de interdependenţă. Dacă costul total este o sumă de cost fix şi cost variabil, costul total mediu se determină ca raport între costul total şi producţie, în timp ce costul marginal reprezintă suplimentul de cheltuială solicitat de creşterea producţiei cu o unitate.

40

În raport cu producţia, costul total este reprezentat întotdeauna printr-o curbă crescătoare în formă de S. Creşterea acesteia este însă divizată de două părţi, până la punctul I numit punct de inflexiune, creşterea se diminuează treptat şi curba îşi întoarce concavitatea în jos; dincolo de punctul I, creşterea costului total se accelerează iar curba îşi întoarce concavitatea în sus. Aceasta demonstrează că până în acest punct este avantajoasă mărirea dozei de factori variabili, întrucât contribuţia lor în costul total este tot mai slabă, tendinţă ce se inversează după punctul I. Curbele de cost total mediu sau cost marginal au o formă de U, trec printr-un nivel minim (punctul M şi N) şi apoi intră în zona costurilor crescătoare. Curba costului marginal, se intersectează cu cea a costului total mediu, la nivelul minim al acestuia din urmă (punctul N). Până la acest nivel costurile aferente unei unităţi suplimentare a volumului de activitate sunt mai mici decât costul mediu, determinând o reducere a acestuia din urmă. Dincolo de acest punct, influenţa este inversă: costul marginal are tendinţa de creştere mai rapidă, antrenând ridicarea costului mediu. Punctului N îi corespunde pe abscisă punctul B, care reprezintă nivelul optim al activităţii firmei. Odată cu depăşirea liniei marcată de dreapta FB se intră în faza creşterii exponenţiale a costului. În aceste condiţii nu se mai justifică continuarea producţiei. Randamentele marginale sunt negative. Ca atare, zona de acţiune a întreprinderilor este cea a primei faze din zona costurilor crescătoare (corespunzătoare zonei randamentelor descrescătoare, dar pozitive).

C CT Cmg

F I

CM

N M

B Costuri A Q descrescătoare costuri crescătoare Fig.5.3. Relaţiile dintre costul total, mediu şi marginal

41

5.3. Costul producţiei pe termen lung Termenul lung vizează o perioadă suficient de mare pentru ca întreprinzătorul să poată modifica toţi sau aproape toţi factorii de producţie. Pe perioade lungi toţi factorii sunt variabili, costurile fixe devin şi ele variabile, se modifică echipamentul, instalaţiile, tehnologiile, deci dimensiunile (talia) întreprinderii. După efectuarea acestor modificări de amploare, factorii ficşi funcţionează ca factori constanţi care nu mai reacţionează la variaţia volumului de activitate. Dacă notăm cu Q0, Q1, Q2 – volumul producţiei corespunzătoare unor capacităţi de producţie care pot atinge nivelele T0, T1, T2 evoluţia costului total de producţie aferente fiecărei capacităţi (costul total pe termen scurt) precum şi evoluţia lor pe termen lung se prezintă în fig. 5.4. CT0 CT1

C”

CT T2

C`

T1 T0

B

CTTL

CT2

C

A

0

Q Q Q2 Q Fig. 5.4. 0Curba 1costului total pe termen lung CT0, CT1, CT2 - reprezintă evoluţia costului total pe termen scurt aferente dotărilor posibile T0, T1, T2. Unei întreprinderi de talie mică ( de nivel T0 şi producţie Q0), îi corespunde curba costului total pe termen scurt CT0. Unei întreprinderi de talie mijlocie (de nivel T1 şi preţ Q1), îi corespunde o curbă a costului total pe termen scurt CT1, iar unei întreprinderi de talie mare (de nivel T2 şi producţie Q2) îi corespunde o curbă a costului total pe termen scurt CT2. Pentru a produce o cantitate Q se poate recurge la întreprinderi de dimensiuni diferite (T0, T1, T2), dar şi cu nivele diferite ale costului. Astfel, dacă un întreprinzător vrea să producă cantitatea Q2, el va putea să utilizeze talia T2 cu un cost reprezentat de punctul C mai redus; cu o întreprindere de talia T1 va cheltui mai mult costul fiind reprezentat de punctul C`, iar cu o întreprindere de talia T0, costul se va ridica la C”. Potrivit unui compartiment naţional, întreprinzătorul va opta să producă cantitatea Q2 într-o unitate de talia T2, pentru că această soluţie minimizează costul. Costul total pe termen lung (CTTL) este costul minim la care se realizează producţia corespunzătoare dimensiunii (taliei) optime a întreprinderii. Unind originea sistemului de axe cu punctele care indică cele mai reduse costuri totale respectiv punctele A, B, C cu care se pot realiza producţiile Q0, Q 1, Q 2 se obţine o curbă înfăşurătoare (anvelopă) care este curba costului total pe termen lung pentru obţinerea fiecărui nivel al producţiei.)

42

Fiecărei dimensiuni (talii) a întreprinderii îi corespunde un anumit nivel al costurilor medii. Acesta reprezintă costul mediu pe termen scurt. Pe termen lung, întreprinzătorul va urmării ca nivelele de producţie proiectate să le realizeze cu costuri medii minime, punctele A, B, C adaptându-le la dimensiunile corespunzătoare ale întreprinderii. T2

Cm, Cmg T0 Cmg0 Cmg1

A

0

T1

Cm0

Cm2

C”Cm1 C` Cmg2 C

B

Q0

Q1

Q2

CMTL

Q0, Q1, Q2 – nivelele de producţie la care firma va trebui să-şi modifice capacităţile pentru a funcţiona cu cele mai mici costuri posibile. CMTL – curba costului mediu total pe termen lung. Cm0, Cm 1, Cm 2 – costuri medii pe termen scurt.

Q

Fig. 5.5. Curba învăluitoare (anvelopă) a costului mediu pe termen lung Curba care uneşte punctele costului mediu minim (A, B, C) este curba costului mediu pe termen lung. Ea arată costul unitar minimal cu care se poate obţine o anumită cantitate de produse când întreprinzătorul are posibilitatea să aleagă între diferite dimensiuni ale întreprinderii sale. Se poate calcula şi o curbă a costului marginal pe termen lung potrivit curbei învăluitoare a costului mediu pe termen lung. Ca şi pe termen scurt curba costului marginal pe termen lung intersectează curba costului mediu pe termen lung în punctul său minim.

43

Capitolul 6. Oferta 6.1. Definire. Condiţiile ofertei. Legea generală a ofertei. Oferta – reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un producător sau vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă de timp determinată, la un anumit preţ. Oferta mai poate fi determinată ca fiind cantitatea de bunuri materiale şi servicii destinate vânzării pe piaţă la un moment dat. Relaţia dintre mişcarea preţului şi cantitatea ofertei este pusă în evidenţă de conceptul de ofertă pură. Oferta la fel ca şi cererea, se referă la un preţ anume şi poate fi privită ca: - oferta totală a pieţei; - oferta unei ramuri sau subramuri; - oferta unei firme sau a unui produs. Oferta este inseparabilă de evoluţia cererii. În principiu oferta depinde de mai mulţi factori cum sunt: - preţul produsului respectiv (p); - preţul produselor de substituţie (ps); - costul de producţie (Cp); - economiile de scară (h); - politica comercială (m); - politica tehnologică (t); 44

-

comportamentul agenţilor economici (K).

Q = ƒ(p, ps, Cp, h, m, t, K) Oferta este o funcţie crescătoare faţă de preţ şi se află în raport direct proporţional cu acesta în sensul că se măreşte când preţurile cresc şi se micşorează când preţurile scad. Agenţii economici (producători sau vânzători) sunt interesaţi să ofere pe piaţă mai multe mărfuri când preţurile cresc şi invers. Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită constituie conţinutul legii ofertei. Ea exprimă relaţia directă şi pozitivă dintre evoluţia preţului şi a cantităţii oferite. Într-o formă generală, legea ofertei se exprimă prin funcţia ofertei: Q = ƒ(p) Forma curbei de ofertă este în relaţie directă cu efectul de substituire şi efectul de venit. Efectul de substituire. Dacă producătorul aşteaptă de la o piaţă un anumit preţ la care el este dispus să vândă o anumită cantitate şi dacă în realitate preţul pieţei e mai mic decât cel aşteptat, atunci producătorul se abţine să vândă bunul sau vinde o cantitate mai redusă, restul de produse fiind stocate, sau căpătând utilizări în afara pieţei. Efectul de venit se manifestă prin aceea că, dacă agentul economic doreşte să obţină un anumit venit, iar preţul efectiv pe piaţă este inferior celui scontat, atunci el este obligat să sporească cantitatea ofertei. Oferta atipică reflectă situaţii particulare, ca expresie a unor comportamente ce nu se înscriu în cerinţa legii ofertei. Astfel, sunt prezente paradoxurile ofertei precum cel de pe piaţa muncii, când oferta de muncă individuală este pentru început o ofertă tipică, iar dincolo de un anumit nivel al salariului (preţul muncii) ea are tendinţa de a se diminua pe măsură ce salariul creşte; paradoxul King propriu comportamentului producătorilor agricoli care, când preţurile produselor agricole scad, sporesc oferta pentru a-şi asigura un anumit nivel al venitului total; paradoxul Rugină prezent atunci când, având loc o creştere a preţurilor, scade oferta pe termen scurt, deoarece vânzătorii aşteaptă preţuri şi mai mari. Preţ

Preţ

Cantitate

Cantitate

a) oferta tipică

b) ofertă atipică Fig. 6.1. Forme de curbe ale ofertei

45

6.2. Elasticitatea ofertei Elasticitatea ofertei ne arată gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau oricăreia din condiţiile ofertei. Coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de modificarea preţului se face prin raportul dintre modificarea procentuală a ofertei unui produs şi modificarea relativă a preţului pe piaţă a acelui produs. E0/P = %∆ Q/%∆ P sau E0/P = (∆ Q/Q0) : (∆ P/P0) = (∆ Q/∆ P) : (P0/Q0) Relaţie în care: %∆ Q – indicele procentual de sporire a ofertei %∆ P – indicele procentual de sporire a preţului ∆ Q – variaţia ofertei ∆ P – variaţia preţului Q0, P0 – cantitatea oferită şi preţul la momentul t0

În funcţie de mărimea coeficientului, oferta pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele forme: a) oferta elastică, E0/P > 1; %∆ Q > %∆ P sau ∆ Q > ∆ P Preţ

Cantitate Fig. 6.2. Oferta elastică Oferta este elastică, atunci când volumul cantitativ al cantităţii oferite se modifică substanţial ca reacţie la o mică modificare de preţ b) Oferta inelastică, E0/P < 1; %∆ Q < %∆ P sau ∆ Q < ∆ P Preţ

46

Cantitate

Fig. 6.3. Oferta inelastică Oferta este inelastică, atunci când are loc numai o mică modificare în cantitatea oferită, chiar şi la o foarte mare modificare de preţ. c) Oferta unitară, E0/P = 1; %∆ Q = %∆ P sau ∆ Q = ∆ P Preţ

Cantitate Fig. 6.4. Oferta unitară Oferta este de elasticitate unitară atunci când cantitatea oferită se modifică în aceeaşi proporţie cu modificarea preţului. d) Oferta perfect (infinit) elastică E0/P →∞ Preţ →Caz extrem (concept teoretic care nu există în realitate şi care presupune ca la un preţ dat oferta să crească la infinit).

Cantitate Fig. 6.5. Oferta infinit elastică e) Oferta perfect inelastică (rigidă) E0/P = 0 → Caz extrem (la orice modificare a preţului oferta nu se schimbă)

Preţ

Cantitate 47

Fig. 6.6. Oferta rigidă

Capitolul 7. Pieţe, concurenţă, preţuri 7.1. Diversitatea pieţelor contemporane şi concurenţa 7.1.1. Definire, clasificare şi funcţii ale pieţei Definirea sintetică, concisă a pieţei este dificilă datorită marii sale complexităţi, diversităţi şi a elementelor caracteristice. Se poate totuşi considera că piaţa este: a) spaţiul economic în care se întâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii, iar în unele cazuri diverse categorii de intermediari; b) locul de întâlnire la un moment dat a dorinţelor cumpărătorilor cu dorinţele producătorilor; c) un ansamblu de mijloace de comunicaţie prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc asupra a ceea ce dispun, de ceea ce au nevoie şi a preţurilor cerute şi propuse înainte de a încheia şi efectua tranzacţiile; d) totalitatea relaţiilor de vânzare în legătură cu spaţiul economic în care are loc şi procesele conexe ce-i sunt caracteristice (cererea, oferta, concurenţa, publicitatea, preţul, reglementările juridice etc.). Pe piaţă se întâlnesc şi se confruntă vânzătorii şi cumpărătorii, cererea şi oferta, fiecare cu interese specifice, dar care nu se pot realiza decât prin „legarea” cu interesele partenerilor. e) locul de manifestare a concurenţei, a competiţiei dintre agenţii cu intere identice sau apropiate.

48

Criterii de clasificare a pieţelor a) După bunurile care formează obiectul tranzacţiilor pe piaţă se disting: - piaţa bunurilor de consum; - piaţa bunurilor de capital; - piaţa produselor cultural-artistice; - piaţa muncii; - piaţa monetară; - piaţa activelor financiare; - piaţa valutară; - piaţa informaţiilor; - piaţa resurselor naturale. b) După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei şi influenţei pe care o exercită asupra activităţii economice, distingem: pieţe locale, pieţe regionale, piaţă naţională, piaţă mondială. c) După volumul tranzacţiilor care se derulează se poate vorbi de: - pieţe dispersate; - pieţe concentrate. d) În funcţie de gradul de informare a agenţilor economici se poate vorbi de: - pieţe transparente, al căror mod de funcţionare este bine cunoscut de către participanţi care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi variabilelor pieţei; - pieţe opace care presupun că participanţii deţin informaţii reduse, superficiale şi izolate. e) După modul de acces pe piaţă se disting: - pieţe libere, în care au acces orice vânzător şi cumpărător; - pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ai ofertei au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiţii; - pieţe intermediate, pe care au acces doar persoanele abilitate şi expres autorizate. f) În raport de forţa economică a participanţilor se cunosc: - pieţe atomizate, în care toţi agenţii sunt numeroşi şi de forţă economică redusă, astfel că nici unul dintre ei, prin decizii adoptate şi acţiunile întreprinse, nu exercită vreo influenţă asupra volumului şi structurii cererii, ofertei şi raportului dintre ele sau asupra nivelului şi dinamicii preţului. Agenţii unui asemenea pieţe sunt „primitori de preţuri”; - pieţe molecularizate, în care agenţii sunt puţin numeroşi, fiecare dintre ei are o forţă economică ridicată, iar prin deciziile şi acţiunile întreprinse exercită influenţe notabile asupra variabilelor pieţei, în special asupra preţului. Aceşti agenţi sunt „creatori de preţuri”. g) După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din economie, se grupează în: - pieţe fluide, cele care sunt dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări. Ele sunt pieţe în care agenţii cererii au o bună percepţie asupra stării variabilelor pieţei şi au capacitatea să facă anticipări raţionale; - pieţe rigide, cele ai căror agenţi şi variabile reacţionează lent, cu întârziere. Sunt pieţe atipice, asupra cărora cu greu se pot face anticipări raţionale.

49

h) În raport de respectarea legislaţiei, a cutumelor şi normelor de derulare a tranzacţiilor şi concurenţei pieţele pot fi: - cu concurenţă loială; - cu concurenţă neloială. i) După modul în care funcţionează şi cum sunt studiate, pot exista: - pieţe cu concurenţă perfectă şi pură; - pieţe reale cu o concurenţă imperfectă; - pieţe de monopol. j) În raport cu factorul timp se poate vorbi de pieţe: - la vedere, în care tranzacţia se face imediat sau în cel mult 48 de ore de la încheierea contractului, adică după ce s-a convenit asupra preţului, cantităţii şi condiţiilor de livrare şi plată; - la termen, cele în care se convine la momentul T0 asupra termenelor tranzacţiei, dar ea se va derula ulterior, la o dată convenită. Funcţiile pieţei -

-

-

verifică gradul de concordanţă a intenţiilor de cumpărare, respectiv de vânzare ale agenţilor economici. Ca sistem de comunicaţie, prin piaţă cumpărătorii şi vânzătorii se informează reciproc asupra ce, cât, cum, la ce preţ intenţionează să producă, să vândă, să cumpere şi să consume. ea realizează legătura dintre cele două acte fundamentale pentru orice agent economic – producţia şi consumul. este „mâna invizibilă” (când piaţa este liberă, competitivă, atomizată), dar şi „pumnul invizibil” care prin variabilele ei orientează pe vânzători şi cumpărători pentru a-şi elabora cele mai bune decizii privind problema fundamentală a economiei: ce? cât? cum? pentru cine? de la cine? în măsura în care este concurenţială şi liberă, piaţa determină preţurile şi cantităţile de echilibru, emiţând astfel semnale şi determinând agenţii economici să aloce resursele rare pe diferite domenii şi categorii de utilizări.

7.1.2. Definirea concurenţei, funcţiile şi instrumentele luptei de concurenţă Concurenţa este una dintre variabilele definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei. Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de proprietate care pentru a-şi atinge obiectivele intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi. Ea este o manifestare a liberei iniţiative. Din această definiţie rezultă câteva elemente definitorii pentru a înţelege conţinutul concurenţei: - este o întrecere, adică o confruntare dar şi cooperare între diferiţi agenţi economici în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare ş.a.m.d.

50

-

în această competiţie, în sistemul de relaţii pe care-l presupune concurenţa, fiecare acţionează din interes. - premisa existenţei concurenţei este libertatea preţului. În măsura în care este deschisă, loială, reglementată, supravegheată şi bazată pe preţuri libere, concurenţa îndeplineşte mai multe funcţii. Funcţiile concurenţei a) stimulează progresul general: ea incită la inovaţie şi creativitate, care favorizează creşterea eficienţei, economisirea resurselor, satisfacerea mai bună a nevoilor; b) diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi, abili, întreprinzători; îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii imobili, conservatori; c) uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare; d) permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească soluţii pentru a-şi lărgi piaţa; e) când este necorespunzător reglementată şi supravegheată, concurenţa se poate transforma în contrariul său: generează risipa de resurse; conduce la concentrarea exagerată a forţei economice; poate deprecia calitatea bunurilor marfare; îl defavorizează pe consumator. Instrumentele luptei cu concurenţa În cadrul concurenţei se folosesc mijloace care au evoluat o dată cu piaţa şi concurenţa. Ele pot fi prezentate ca instrumente (mijloace) economice şi extraeconomice. Dintre mijloacele economice se remarcă reducerea costurilor, creşterea calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentului, publicitatea, acordarea unor avantaje cumpărătorilor, iar în unele situaţii chiar reducerea preţurilor sub cele ale concurenţilor. Printre instrumentele extraeconomice: obţinerea de informaţii privind activitatea concurenţilor, sponsorizarea unor activităţi social-culturale, spionajul economic, iar în cazuri limită, corupţia, şantajul.

7.2. Teorii şi optici de analiză a preţului Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut. În teorie şi în analiză se utilizează alături de preţul absolut şi preţul relativ, sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c, ş.a.m.d. exprimate în funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă. Pri = PAi / Pe

în care: Pri = preţul relativ al bunului „i”

51

PAi= preţul absolut al bunului „i” Pe = preţul absolut al bunului etalon Preţul etalon de cele mai multe ori se fixează asupra unor bunuri reprezentative pentru aprecierea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor. Teoriile preţului - teoria clasică a preţului; - teoria neoclasică a preţului; - teoriile mixte ale preţului. În teoria clasică preţul are suport în valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinantă de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului după care acesta este determinat de utilitatea marginală şi raritatea respectivului bun, de cantitatea în care bunul se află comparativ cu trebuinţele şi cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât el are o utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Pe baza lor se formează de fiecare dată un raport între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor. Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi preţului a fost elaborată în prima treime a secolului nostru şi aparţine în principal Şcolii de la Cambridge. Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse, ci doar explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. Astfel, preţul este determinat atât de consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului. Principalele tipuri de preţuri După modul în care se formează preţurile pot fi: a) preţuri libere, formate în condiţiile concurenţei perfecte, prin mecanismul cererii şi ofertei, nefiind supuse nici unei reglementări; b) preţurile administrate sau controlate, care se stabilesc de firmele cu un anumit control al pieţei, în condiţiile concurenţei monopoliste sau imperfecte, sau de către stat pentru bunurile ce intră în sfera lui de intervenţie; c) preţuri mixte sunt cele care funcţionează efectiv în statele cu economie de piaţă şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei. Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care parcurg mecanismele pieţei: salariul, rata dobânzii, tarife la servicii, preţuri en gros şi en detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.

7.3. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă 7.3.1. Caracteristici ale concurenţei pure şi perfecte

52

Piaţa cu concurenţă perfectă presupune că purtătorii cererii şi ofertei nu pot influenţa nivelul preţului. Astfel, concurenţa perfectă presupune ca toate firmele să vândă producţia pe care o au la preţul pieţei, fără a-l influenţa în vreun fel, iar toţi cumpărătorii să cumpere la preţul existent atât cât doresc. Piaţa concurenţială pură şi perfectă se caracterizează prin: - atomicitate, adică existenţa unui număr suficient de mare de firme identice care participă în calitate de ofertanţi şi cumpărători de bunuri şi servicii, fiecare din ele având dimensiuni neglijabile în raport cu dimensiunea pieţei, ceea ce face ca nici una din firme să nu poată controla sau influenţa piaţa; - omogenitatea produselor; aceasta reflectă situaţia în care pe piaţă există produse omogene, identice sau substituibile, nepracticându-se nici o diferenţiere a produs, astfel încât cumpărătorilor le este indiferent de la care vânzător cumpără; - libertatea intrării în ramură: nu există o barieră tehnologică, economică, juridică de intrare în ramură a noilor firme; - transparenţa perfectă a pieţei defineşte cunoaşterea perfectă a condiţiilor pieţei, a cererii şi ofertei, a preţurilor, încât se poate obţine cel mai bun preţ sau produs dorit. Cu alte cuvinte, nici un vânzător nu poate să vândă produsul său la un preţ superior celui la care vând concurenţii. De astfel, nici un întreprinzător nu e interesat să fixeze un preţ mai ridicat decât cel al pieţei, deoarece ar îndepărta clienţii care, bine informaţi, vor cumpăra de la cei care vând la preţul pieţei; - mobilitatea perfectă a factorilor de producţie: munca şi capitalul se deplasează rapid către acele folosiri unde se pot obţine cele mai mari avantaje. Concurenţa perfectă serveşte ca model de analiză teoretică a mecanismului pieţei, pentru înţelegerea concurenţei reale.

7.3.2. Formarea preţului de echilibru pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă. Pe baza principalelor caracteristici ale concurenţei perfecte, participanţii la relaţiile de schimb pe o astfel de piaţă au comportamente specifice. Consumatorii şi producătorii, luaţi separat, sunt consideraţi primitori de preţuri. Aceasta în sensul că preţurile apar (intră) ca mărimi exogene (variabile independente) în construcţia funcţiilor cererii şi ale ofertei. Dacă cererea şi oferta sunt luate însă împreună, atunci preţul şi cantităţile oferite şi cerute apar ca mărimi endogene (variabile dependente); acestea se formează, pe baza forţelor pieţei, în acel punct unde se realizează starea de echilibru, la nivelul producţiei de echilibru. În vederea relevării modului unitar de abordare a cererii şi ofertei, se va nota cu O oferta de piaţă şi cu C – cererea corespunzătoare, la nivelul pieţei unui produs oarecare (Q) şi se va considera că acestea sunt funcţii de preţul produsului (p). Ca urmare: O = ƒ(p) şi C = ƒ(p). 53

Aceste funcţii descriu curbe cu următoarele proprietăţi: - în timp ce cererea este o funcţie normală descrescătoare în raport de preţ, oferta este o funcţie normală crescătoare în raport de acelaşi preţ; - se consideră că piaţa unui produs este echilibrată, atunci când cantitatea cerută este egală cu cea oferită: C(p) = O(p); - preţul de echilibru apare atunci când se realizează egalitatea între cantităţile cerute şi cele oferite din produsul Q. Pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă preţul se formează la nivelul punctului de echilibru dintre curbele cererii şi ofertei, situaţie în care cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite, iar preţul format se numeşte preţ de echilibru. P O E

PE

C

Fig.7.1. Preţul de echilibru QE Q Din cele prezentate, rezultă caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru: - apare spontan, că un rezultat al jocului liber al forţelor pieţei fiecărui bun şi reprezintă acel nivel al produsului la care are loc egalizarea cantităţilor cerute din bunul respectiv cu cele oferite; - formarea preţului de echilibru al fiecărui bun este legată şi de situaţia pieţelor independente, de preţurile de echilibru le celorlalte bunuri; - echilibrul pieţei nu înseamnă absenţa schimbărilor în raportul dintre forţele acesteia. Dimpotrivă, răspunsul la întrebarea de ce se modifică preţurile – inclusiv cele de echilibru – este întotdeauna legat de evoluţia raporturilor concrete dintre cerere şi ofertă. Până la acest nivel al analizei, s-a făcut abstracţie de factorul timp. Dar este unanim recunoscut că formarea preţului de echilibru se realizează în moduri diferite în funcţie de orizontul de timp în care se confruntă cererea şi oferta. Din punct de vedere al timpului, există mai multe modalităţi de analiză a formării preţurilor de echilibru: a) perioada foarte scurtă, în cadrul căreia se face abstracţie de costul producţiei şi se consideră că evoluţia ofertei depinde numai de reacţiile producătorilor în legătură cu preţul pieţei. Echilibrul pe termen foarte scurt (instantaneu) există atunci când cererea se modifică, iar oferta este rigidă, pentru că producătorii nu au nici o posibilitate de a o modifica. P

C1

O

C 54

Pe1 Pe0 Qe

Q

Fig.7.2. Echilibrul instantaneu b) perioada scurtă, în cadrul căreia producătorii pot modifica dimensiunea ofertei lor prin schimbarea volumului factorului muncă, însă nu pot interveni asupra capitalului fix. Preţul ce caracterizează această perioadă nu este preţul pieţei sau preţul curent, ci preţul normal sau preţul durabil, stabil. Egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare caracterizează preţul normal şi defineşte condiţia de echilibru a producătorului (ofertantului). Producătorii pot vinde orice cantitate de produse la acelaşi preţ întrucât, prin definiţie, oferta lor nu are nici o influenţă asupra preţurilor. Poziţia cea mai bună a ofertei se defineşte prin egalitatea dintre costul marginal , venitul marginal şi preţul de vânzare. Cmg = Vmg = Preţ Echilibrul pe termen scurt, apare atunci când cererea se modifică, dar oferta cunoaşte modificări reduse, sub incidenţa factorului muncă, a metodelor de marketing şi a indicilor de utilizare a capitalului fix. P

O` Pe1 Pe0 C1 C Qe0 Qe1 Fig.7.3. Echilibrul pe termen scurt

Q

c) perioada lungă are asemenea dimensiuni încât producătorii pot modifica volumul ofertei şi prin schimbarea capitalului fix, ca urmare a investiţiilor efectuate. Condiţia de echilibru pe termen lung a firmei aflate în concurenţă perfectă este: costul marginal = preţ de vânzare = cost mediu minim

55

Cmg = Preţ = CM (minim) Echilibrul pe terme lung apare atunci când se trece la o nouă stare de echilibru, când toţi factorii de producţie sunt variabili, ca urmare a intrării (ieşirii) din industrie a unor firme, ameliorării colitative şi creşterii cantitative a capitalului fix şi a altor imput-uri. P x

O` Pe0

C1

O1

C

Qe0 Qe1 Q Fig. 7.4. Echilibrul pe termen lung În toate cele trei figuri s-a presupus extinderea cererii (de pildă ca urmare a creşterii numărului de consumatori), ceea ce a condus la creşterea preţului de echilibru. Sigur că se pot imagina şi situaţii de comprimare a creşterii, iar în cazul „c” de comprimare a ofertei.

7.4. Pieţe cu concurenţă imperfectă Economia reală de piaţă contemporană este o economie mixtă, în cadrul căreia unele firme deţin puterea de a influenţa atât nivelul preţului, cât şi volumul ofertei.

7.4.1. Monopolul O întreprindere este în situaţie de monopol atunci când este singura producătoare a unui bun, nefiind concurată de alţi producători (vânzători) interni sau externi. Monopolul poate să apară prin următoarele modalităţi principale: a) monopoluri naturale, respectiv deţinerea sau controlul unor resurse cu calităţi deosebite; b) monopolul asupra mărcii comerciale; c) monopolul tehnologic, generat de proprietatea asupra patentului de invenţie şi a dreptului de autor care conferă subiectului respectiv forţa legală de a controla exclusiv noul produs pentru o anumită perioadă de timp; d) monopolul prin economii de scară, bazat pe faptul că, uneori, dimensiunile activităţii economice contribuie la o asemenea reducere a costurilor de producţie, încât firmele concurente sunt înlăturate sau altele nu pot pătrunde în domeniul respectiv; e) monopolul instituţional sau legal, generat de organizarea şi funcţionarea unor firme de interes public supuse controlului statului.

56

Monopolul îşi exercită numai în aparenţă dominaţia absolută asupra pieţei deoarece: a) dictatul pieţei, exercitat prin stabilirea preţului de vânzare, modifică deseori dimensiunile cererii bunului creat de firma respectivă în sens contrar celor aşteptate; b) în principiu, există înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce dă naştere unei virtuale concurenţe a produselor substituibile; în acest sens, nu trebuie uitat că monopolistul poate influenţa cererea prin reclamă, însă nu o poate schimba fundamental deoarece parametrii ei sunt determinaţi, în ultimă instanţă, de gusturile, veniturile, aşteptările consumatorilor etc; c) poziţia de monopol a unei anumite firme este pusă sub semnul întrebării – pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată – chiar şi în ţările slab dezvoltate, datorită schimburilor economice internaţionale; d) dominarea pieţei de către monopoluri se loveşte de reacţiile consumatorilor organizaţi şi, uneori, de reglementările elaborate de stat în vederea protejării consumatorilor etc. În condiţiile pieţei de monopol, firma are posibilitatea de a alege atât preţul, cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi vândute. În situaţia în care există monopol, venitul marginal este mai mic decât preţul de vânzare la orice nivel al producţiei, iar curba cererii are pantă negativă. P

P1 Cererea

P2

Venitul marginal Q2

Q1

Q

Fig. 7.5. Preţul şi venitul marginal Stabilirea preţului de vânzare al bunurilor create de firma aflată în situaţie de monopol presupune, în primul rând, determinarea nivelului optim al producţiei, respectiv al volumului producţiei care-i asigură fie maximizarea profitului, fie minimizarea pierderii. În condiţiile în care firma urmăreşte maximizarea profitului, respectiv a diferenţei dintre venitul total şi costul total, producţia optimă va fi aceea la care venitul marginal este egal cu costul marginal. Monopolul este, desigur, liber să aleagă preţul dorit, însă el trebuie să ţină seama de consecinţele nivelului preţului asupra cererii, asupra venitului total şi, mai ales, asupra profitului. Spre deosebire de concurenţa perfectă în care firma alege doar cantitatea pe care urmează să o producă, monopolistul va trebui să determine un cuplu cantitate – preţ care să-i maximizeze profiturile.

57

7.4.2. Piaţa cu concurenţă monopolistică Concurenţa monopolistică reprezintă un segment important al concurenţei imperfecte şi se defineşte prin existenţa concomitentă a diferenţierii produselor şi a unui număr mare de vânzători. Ea se înrudeşte cu monopulul, dar şi cu concurenţa perfectă întrucât reuneşte elemente ce aparţin acestor două structuri de piaţă diametral opuse. Se întâlneşte în mod frecvent în domeniile în care bunurile oferite pieţei, deşi similare, sunt diferenţiate provenind de la un număr mare de firme (industrie textilă, încălţăminte, electronică etc.). Prin atomicitatea producătorilor, concurenţa monopolistică se aseamănă cu concurenţa perfectă, numărul ofertanţilor fiind mare şi de putere economică apropiată. Ea se şi îndepărtează de concurenţa perfectă, deoarece produsele sunt similare, dar neomogene, fapt ce-i permite furnizorului să influenţeze preţul, preferinţele consumatorului şi cantitatea produsă. Bunurile diferenţiate în mod real sau imaginar nu pot fi, desigur, substituibile în mod perfect. Pe de altă parte, deosebirile calitative intrinseci ale produsului, dar şi diferenţele de prezentare, de creditare sau cele legate de serviciile post-vânzare tind să consolideze fidelitatea clientelei, prevenind astfel situaţiile în care aceasta părăseşte vânzătorul ca urmare a modificării nesemnificative a preţului. Drept urmare, cererea va reacţiona mai puţin la modificările de preţ, iar ofertantul poate schimba uneori nivelul preţului, în vederea maximizării profitului. Modificarea preţului este facilitată şi de faptul că numărul mare de firme face imposibilă subordonarea lor reciprocă. Deciziile unei firme nu au o influenţă sensibilă asupra celorlalte întreprinderi; o firmă izolată suportă însă efectele deciziilor celorlalţi producători. Curba cererii de piaţă a unui furnizor rămâne totuşi descrescătoare – ca în cazul monopolului – volumul vânzărilor sale sporind ca urmare a reducerii preţului. Accesul relativ liber într-o ramură dată, inexistenţa unor restricţii la intrarea în domeniul respectiv a unor noi firme constituie de asemenea o trăsătură a concurenţei monopolistice. Întrucât firma monopolistică se confruntă însă cu o cerere ce nu este perfect elastică, venitul marginal nu va mai fi egal cu preţul ca în cazul concurenţei perfecte, ci mai mic.

7.4.3. Piaţa de oligopol O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de producători domină producţia şi vânzarea unui produs. În afara numărului mic de concurenţi, caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt interdependenţa şi incertitudinea. Cum fiecare firmă deţine o parte semnificativă a ofertei totale, acţiunile sale au o influenţă majoră asupra celorlalte. Dacă în cazul concurenţei perfecte deciziile oricărui producător nu influenţează în nici un fel situaţia celorlalţi, aici o firmă poate practica, în funcţie de circumstanţe, un preţ diferit de cel al pieţei. Însă prin aceasta afectează oferta şi preţul pe piaţă şi implicit profitul oricărei alte firme concurente. Aceasta poate declanşa acţiuni de adaptare şi uneori de represiune ale concurenţilor, motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze consecinţele proprii deciziilor şi prin prisma efectului asupra celorlalţi.

58

Se cunosc cazuri când dorinţa de ameliorare economico-financiare a unei firme a adus-o într-o situaţie mai delicată comparativ cu cea iniţială sau chiar la faliment. De exemplu, o firmă care decide să crească producţia şi/sau să-şi reducă preţul va cunoaşte, cel puţin pe termen scurt, o evoluţie favorabilă. Însă presiunea exercitată asupra preţului poate asigura profituri mai mici sau nule altor firme. În concluzie, acţiunile unui producător au efect asupra concurenţilor, după cum deciziile acestora afectează pe fiecare în parte. Pătrunderea pe o piaţă cu structură oligopolistă este deosebit de dificilă. Avantajele tehnologice combinate cu o producţie de scară mare asigură firmelor costuri unitare reduse şi o puternică flexibilitate a preţului în funcţie de circumstanţe. Firmele mici cooperează sau fuzionează cu cele mari. Principalele situaţii de oligopol sunt dominate de două tendinţe majore: - de confruntare; - de cooperare Cooperarea se poate finaliza în acorduri explicite sau implicite (tacite).

CUPRINS Capitolul 1. Natura şi domeniul economiei 1.1. Economia – formă principală a acţiunii umane 1.1.1. Tensiunea dintre nevoi şi resurse. Raritate şi alegere 1.1.2. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de producţie 1.1.3. Risc şi incertitudine în economie 1.2. Economia – ştiinţă teoretică fundamentală 1.2.1. Apariţia şi formarea ştiinţei economiei. Etape în evoluţia ştiinţei economice 1.2.2. Obiectul de studiu al economiei 1.2.3. Metode de cunoaştere ştiinţifică, variabile, tehnici şi instrumente utilizate în analiza economică Capitolul 2. Economia de piaţă contemporană 2.1. Economia de schimb – formă universală de organizare şi funcţionare a economiilor contemporane 2.2. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială şi tipuri ale acesteia Capitolul 3. Utilitatea şi cererea 3.1. Utilitatea economică: conţinut şi măsurare 3.2. Preferinţele şi alegerea consumatorului 3.3. Echilibrul consumatorului 3.4. Cererea 3.4.1. Cererea: definire, legea cererii 3.4.2. Factorii determinanţi ai cererii 3.4.3. Elasticitatea cererii Capitolul 4. Combinarea şi eficienţa utilizării factorilor de producţie

59

1 1 1 2 3 3 3 4 5 8 8 9 11 11 13 17 19 19 21 23 27

4.1. Definirea şi tipologia factorilor de producţie 4.2. Combinarea factorilor de producţie 4.3. Analiza pe termen scurt. Legea randamentelor nonproporţionale 4.4. Randamentul factorilor de producţie pe termen lung 4.5. Eficienţa utilizării factorilor de producţie: productivitatea medie şi productivitatea marginală 4.6. Echilibrul producătorului Capitolul 5. Costul de producţie 5.1. Costul: concept, forme, elemente structurale 5.2. Costul de producţie în perioada scurtă 5.2.1. Tipologia costurilor 5.2.2. Relaţiile între costul total, mediu şi costul marginal 5.3. Costul producţiei pe termen lung Capitolul 6. Oferta 6.1. Definire. Condiţiile ofertei. Legea generală a ofertei 6.2. Elasticitatea ofertei

27 28 29 32 34

Capitolul 7. Pieţe, concurenţă, preţuri 7.1. Diversitatea pieţelor contemporane şi concurenţa 7.1.1. Definire, clasificare şi funcţii ale pieţei 7.1.2. Definirea concurenţei, funcţiile şi instrumentele luptei de concurenţă 7.2. Teorii şi optici de analiză a preţului 7.3. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă 7.3.1. Caracteristici ale concurenţei pure şi perfecte 7.3.2. Formarea preţului de echilibru pe o piaţă cu concurenţă pură şi perfectă 7.4. Pieţe cu concurenţă imperfectă 7.4.1. Monopolul 7.4.2. Piaţa cu concurenţă monopolistă 7.4.3. Piaţa de oligopol

49 49 49 51

60

36 38 38 39 39 41 42 45 45 46

52 53 53 54 57 57 58 59

BIBLIOGRAFIE

1. ASE, Catedra de Economie şi Politici Economice – Economie – Ediţia a şasea – Editura Economică, Bucureşti, 2004. 2. Băbăiţă I, Alexandrina Duţă, Imbrescu I. – Micoreconomie – Editura de Vest, Timişoara, 2004. 3. Ciucur D., Ilie Gavrilă, Constantin Popescu – Economie – manual universitar – Editura Economică Bucureşti, 1999. 4. Dobrotă N. (coordonator) – Dicţionar de Economie – Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2001. 5. Frois G. A. – Economie politică – Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 6. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe. – Economie politică – Editura Economică, Bucureşti, 1998. 7. Samuelson P., Nordhaus W. – Economie – Editura Teora, Bucureşti, 2000. 8. Stelian I., Lazăr C. – Curs de economie politică – Editura Economică, Bucureşti, 1999. 9. UVT, Catedra de Economie – Microeconomie – note de curs – Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005 61

62