Metodologia Cercetarii Sociale [PDF]

Zitiervorschau

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE Prof. dr. Vasile MIFTODE

CUPRINS

I. Probleme epistemologice ale sociologiei II. Ancheta sociologică III. Observaţia sociologică IV. Documentarea sociologică V. Experimentul social şi specificul lui

Probleme fundamentale ale cursului 1. 2. 3. 4. 5.

Dimensiunea epistemologică a metodologiei sociologice; Ierarhizarea şi specificul tehnicilor de investigaţie; Ancheta socială şi “problematica“ acesteia; Tehnici principale de cercetare sociologică; Experimentarea practică prin exerciţii a tehnicilor sociologice;

Scopul unităţii de curs 1. Înţelegerea corectă a “problemelor metodologice“ ale sociologiei; 2. Însuşirea tehnicilor principale de investigaţie socială; 3. Dezvoltarea capacităţii de aplicare practică a tehnicilor sociologice în munca de protecţie şi intervenţie socială;

Obiective specifice ale unităţii de curs 1. Însuşirea perspectivei sistemice a fenomenelor sociale 2. Practicarea cercetărilor interdisciplinare (în echipă) 3. Dezvoltarea abilităţilor practice de selecţie, ierarhizare şi experimentare pe teren a diferitelor tehnici de investigaţie 4. “Problematizarea“ şi cercetarea empirică a fenomenelor sociale în perspectiva exigenţelor asistenţei sociale

Obiective operaţionale 1. 2. 3. 4.

Utilizarea corectă a conceptelor şi a tehnicilor de cercetare Selecţia şi ordonarea adecvată a instrumentelor de lucru Organizarea unei echipe interdisciplinare Realizarea unui demers sociologic pentru investigarea unei probleme sau unui fenomen social

Obligaţiile studenţilor 1. Însuşirea integrală a volumului de cunoştinţe publicat în acest volum 2. Consultarea bibliografiei recomandate 3. Realizarea exerciţiilor publicate la sfârşitul capitolului

Forme de evaluare a cunoştinţelor şi a deprinderilor practice 1. Examen scris (teme teoretice şi exerciţii practice) 2. Dosare de practică (anchete, observaţii, documentări, analize de caz, etc.) 3. Proiecte de intervenţie privind un fenomen, un grup – problemă etc.

Metodologia cercetării sociale

I. Probleme de epistemologie sociologică

I.1. Dimensiunile investigaţiei sociologice Cele mai multe “semne de imaturitate”, slăbiciuni sau “necazuri” – cum ar spune Pitirim Sorokin – ale sociologiei contemporane au la origine necunoaşterea sau, mai grav, ignorarea uneia sau unora dintre dimensiunile demersului ştiinţific, aceleaşi, de regulă, atât în sociologie, cât şi în alte ştiinţe. Propunem – cu valoare ipotetică – următoarea ierarhie şi reprezentare a acestor dimensiuni, pe care trebuie să le aibă în vedere – explicit sau implicit – orice cercetător, cu atât mai mult atunci când este vorba de studiul “universului social”, mult mai complex şi dinamic decât celelalte “obiecte” de analiză ştiinţifică:

T E M1 M2

Legenda: 1. teorie (T) 2. epistemologie (E) 3. metoda (M1) 4. metodologie (M2) 5. metodică (M3) 6. tehnica de teren (t) 7. procedeu de analiză (p)

M3 t p

Fig. 1: Dimensiunile teoreticempiric ale investigaţiei sociologice

Cea mai bună practică o constituie o bună teorie – spunea Nicolae Titulescu, cu referire la practica şi teoria juridică, dar teza are o valoare, putem spune universală. Reprezentanţii principali ai sociologiei româneşti, atât ai Şcolii monografice de la Bucureşti, cât şi ai Şcolilor sociologice de la Iaşi şi Cluj, au fost conştienţi de impactul teoriei asupra întregului demers ştiinţific şi, îndeosebi, asupra rezultatelor anchetelor de teren. Traian Herseni critica concepţia potrivit căreia “relaţiile sociale trebuiesc cercetate cu ochiul nud, străin de orice sistem sau cunoaştere anterioară… Unii au cercetat satul – arată Herseni – fără nici un plan scos din vreun sistem sociologic. Să spunem lucrurilor pe nume: n-au făcut mare ispravă. Le-au scăpat o sumedenie de lucruri. N-au ştiut ce anume să cerceteze, din ce punct de vedere”1. Reacţia “teoretică” a unuia dintre membrii marcanţi ai Şcolii sociologice conduse de Dimitrie Gusti era firească datorită tendinţelor empiriste, descriptiviste, sociografice destul de răspândite în Traian Herseni, Sociologie, Editura Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 11 („Societatea de mâine”, anul VI, nr. 22-24, decembrie 1929, p. 336). 1

1

Vasile MIFTODE

sociologia românească de atunci. Herseni a manifestat această atitudine – scrie Achim Mihu – “de la înălţimea unei temeinice pregătiri epistemologice şi metodologice, care însemna, printre altele, cunoaşterea la zi a stării mondiale a sociologiei şi, în general, a posibilităţilor şi modalităţilor ei de cercetare"2.

În etapa actuală a dezvoltării sociologiei nu este importantă atât recunoaşterea oarecum abstractă a rolului teoriei, cât conştientizarea aplicării în practică cercetării în elaborarea şi realizarea “pe teren” sociologic, a principiilor teoretice şi epistemologice. O analiză – mai sumară sau mai cuprinzătoare – a studiilor şi lucrărilor de sociologie realizate atât la noi, cât şi în alte ţări pune în lumină starea de “derută teoretică”, de ambivalenţa între demersul sociologic construit (adică gândit) şi cel real (adică practicat). Chiar şi unii autori de lucrări metodologice înţeleg greu rolul principal al observaţiei directe, de teren, în orice investigaţie sociologică din moment ce ignoră diferenţa specifică care delimitează tehnicile care ne oferă informaţii cu valoare de fapte (observaţia, documentarea de teren, experimentul), de tehnicile care ne oferă informaţii cu valoare de opinie (chestionarele, interviurile, testele, care aparţin de fapt, de psihologia socială şi joacă, tocmai de aceea, un rol secundar în sociologie). Aşa cum arăta, în lucrarea sa, Lazăr Vlăsceanu a constatat subestimarea observaţiei în raport cu celelalte tehnici, subestimare admisă şi firească potrivit autorului, întrucât această “metodă” a rămas parcă “mai puţin productivă şi mai puţin compatibilă (!) cu noile exigenţe ale investigaţiei ştiinţifice”3.

Concepţia teoretică, inclusiv cea privind construcţia metodologiei de cercetare şi totodată teoria problemei ce urmează a fi investigată, constituie fundamentul reuşitei sau al nereuşitei, eficienţei sau ineficienţei unei investigaţii sociologice. Toate acestea se oglindesc în nivelul abordării epistemologice, în talentul şi capacitatea profesională a cercetătorului de a “transfera” principiile şi exigenţele teoretice în metodă şi metodologie, în selectarea şi aplicarea practică a tehnicilor şi procedeelor de lucru. Cât de actual este încă avertismentul lansat cu ani în urmă de profesorul şi sociologul Achim Mihu: “Sociologia ori va reflecta cu seriozitate şi deci cu responsabilitate asupra problemelor epistemologice … ori nu va fi”4. Istoria sociologiei cuprinde o diversitatea de teorii, concepţii şi direcţii de cercetare care a generat o diversitate de metodologii, proiecte şi tipuri de investigaţie şi analiză a vieţii sociale. În practica sociologică actuală se întâlneşte, de asemenea, o mare varietate de metode şi metodogii şi totodată o puternică rezistenţă în calea unificării, codificării şi standardizării instrumentelor de lucru, de la concepte şi reguli la tehnici şi procedee de analiză. Metodologia sociologică nu este însă autonomă, 2

Achim Mihu, „Studiul introductiv” la T. Herseni, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 11. 3 Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 209. 4 Achim Mihu, ABC-ul investigaţiei sociologice, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 13.

2

Metodologia cercetării sociale

independentă de teoria de referinţă, şi de aceea constatăm ca diversitatea teoretică generează, în mod firesc, o diversitate metodologică corespunzătoare. Adevăraţii sociologi, adică cei care datorită experienţei şi capacităţii lor profesionale şi, în aceeaşi măsură, datorită probităţii şi responsabilităţii ştiinţifice, ajung la esenţa fenomenelor cercetate, se prezintă –mai mult decât în alte ştiinţe – într-o triplă ipostază: de teoreticieni, de metodologişti, de practicieni ai ştiinţei pe care o profesează.

Concepţia despre lume a cercetătorului joacă un rol fundamental în realizarea investigaţiilor concrete şi, mai ales, în interpretarea datelor şi formularea concluziilor sau soluţiilor de “intervenţie” practică, în ultimă instanţă, în transformarea realităţii sociale. Teoriile şi sistemele logico-teoretice, paradigmele şi sistemele conceptuale şi toate celelalte forme de “manifestare teoretică” a problematicii sociologice trebuie operaţionalizate şi, în primul rând, “transferate” sau convertite în reguli şi principii metodologice, pe de o parte şi în indicatori, itemi şi instrumente de lucru de teren, pe de altă parte. Numai satisfacerea deplină a exigenţelor epistemologice (care sunt la origine teoretice şi care determină puternice “ecouri” în metodă şi metodologie) poate însemna “saltul” spre maturitate al ştiinţei “cunoaşterii de sine a societăţii” şi poate influenţa favorabil dezvoltarea tuturor disciplinelor socio-umane. Asemenea exigenţe sunt implicate în toate elementele “universului social” şi, desigur, în toate “momentele” demersului sociologic (vezi figura de mai jos): Teorie

Epistemologie “avertismente

Epistemologie “vigilenţă epitemologică”

Metodologie

Metodă SOCIAL

(traiectoria demersului ştiinţific)

(calea spre … social)

Tehnologie (analize şi valorificări)

Metodică (ierarhizarea tehnicilor)

Empiric Fig. 2: Paradigma investigaţiei sociologice (raportul teoretic-empiric)

3

Vasile MIFTODE

I.2. Specificul cercetării conştiinţei sociale I.2.1. Dimensiunea psihologică a investigaţiei sociologice Sociologia studiază, aşa cum este firesc, atât elementele existenţei sociale, cât şi reflectarea acestora în conştiinţa oamenilor, adică formele conştiinţei sociale şi, totodată, tinde să stabilească atât condiţiile obiective ale fenomenelor şi proceselor sociale, cât şi consecinţele acestora în plan societal-general şi în plan individual sau particular. Asemenea obiective pun în discuţie specificitatea obiectului sociologic, în raport cu obiectul altor ştiinţe şi specificul metodologiei şi al epistemologiei sociologie în ansamblul dezvoltării cunoaşterii umane. Omul şi colectivitatea socială care constituie obiectul investigaţiei sociologice prezintă o complexitate neîntâlnită în alte domenii, oglindită atât în manifestările intelectuale (prospective, proiecte, anticipări, calcule), cât şi manifestările afective, psihologice (alegeri, aşteptări, aspiraţii, respingeri – în relaţiile interindividuale- tensiuni “afective”, stări conflictuale, stări de “încredere reciproca” , de aprobare, dezaprobare, de optimism sau pesimism – în diferite colectivităţi etc.). Sociologia trebuie să vizeze, desigur, cunoaşterea ambelor “universuri”, atât acel al faptelor de existenţă, cât şi al faptelor de conştiinţă. În ciuda acestui imperativ ştiinţific, destule investigaţii – intitulate sociologice – nu realizează în realitate decât “imagini” ale faptelor concrete, adică reflectări în conştiinţa subiecţilor ale fenomenelor sociale.

Studiul sociologic este cu adevărat sociologic numai în măsura în care ne ajută să cunoaştem realitatea obiectivă, faptele şi fenomenele aşa cum se prezintă şi cum se desfăşoară în mediul de origine, adică în viaţa socială, şi nu cum se reflectă în conştiinţa oamenilor. I.2.2. Ierarhizarea “ideală” a tehnicilor sociologice Specificul cercetării conştiinţei sociale poate fi stabilit prin disocierea dimensiunilor propriu-zis sociologice a unei investigaţii, pe de o parte şi a dimensiunii psihologice, pe de altă parte, în ansamblul demersului ştiinţific. Vom prezenta ierarhia tehnicilor de investigaţie, în funcţie de natura datelor pe care ni le oferă, adică în funcţie de universul fenomenelor sau faptelor vizate: fapte obiective, aparţinând de existenţă socială sau fapte de conştiinţă, aparţinând de conştiinţa socială. Aceasta delimitare a tehnicilor în funcţie de date ne ajută să înţelegem şi care sunt diferenţele între abordarea sociologică şi cea psihologică. Sociologul este interesat să cunoască realitatea materială, obiectivă, faptele şi fenomenele sociale aşa cum se desfăşoară în jurul nostru, dar şi modul în care se reflectă acestea în conştiinţa oamenilor. Psihologul la rândul lui, este interesat –prin specificul profesiei, al obiectivelor acesteia – să cunoască în primul rând ceea ce am numit mai sus “fapte de conştiinţă”, adică opiniile

4

Metodologia cercetării sociale

oamenilor despre lumea înconjurătoare, fenomenele şi procesele conştiinţei sociale şi individuale. TEHNICI DE INVESTIGAŢIE

I. Tehnici principale

II. Tehnici secundare

Din perspectivă SOCIOLOGICĂ 1. Observaţia de teren

Din perspectivă PSIHOLOGICĂ 1. Interviul psiho-social

2. Documentarea “faptică”

2. Chestionarul

3. Experimentul social

3. Teste, scale de măsurare

4. Interviul psiho-social 5. Chestionarul

4. Observaţia directă (a realităţii obiective) 5. Documentarea “faptica”

6. Teste, scale de măsurare

6. Experimentul social

7. Monografia

7. Monografia

8. Tehnica (şi metoda) zonală

8. Tehnica (şi metoda) zonală

III. Tehnici de sinteză

Fig. 3: Ierarhia tehnicilor de cercetare sociologică

Identificăm, astfel, două universuri sau două etaje ale “universului social” investigat: cel care vizează “realitatea obiectivă” înconjurătoare şi cel care vizează “imaginea” pe care şi-o fac oamenii reflectând această realitate în muncă şi viaţa cotidiană. În funcţie de accentul care se pune pe un “univers” sau altul, anchetele sociale sunt de mai multe feluri:

TEORETIC

EMPIRIC

CUNOAŞTEREA CUNOAŞTEREA SOCIOLOGICĂ PSIHOLOGICĂ a) ancheta relativ “independentă” a) ancheta relativ “independentă” prin prin observaţie, documentare, interviuri, chestionare, teste, scale experiment b) ancheta de teren (nivelul II al b) ancheta de teren (nivelul II al investigaţiei), bazată pe un “set de investigaţiei), bazata pe “tehnici tehnici” socio şi psihosociologice psihologice” Fig. 4: Tipuri ale anchetei sociale

I.2.3. “Conştientizarea” imperativelor epistemologice şi specificul cercetării conştiinţei sociale În strânsă cu problematica cercetării conştiinţei sociale se constată existenţă unor “puncte nevralgice” vizând:

5

Vasile MIFTODE

a) sistemul conceptual (nu a fost eliminat pe deplin “balastul terminologic”, nu au fost stabilite delimitările epistemologice între limbajul sociologic şi limbajul filosofic şi, totodată, între codurile, formulele şi expresiile “cunoaşterii ştiinţifice”); b) analiza datelor, domeniu în care este frecventă “utilizarea diferitelor metode statistice numai ca formule sau ca algoritmi de calcul şi nu ca adevărate metode, care au exigenţe specifice faţă de calitatea datelor de intrare şi de regulile de interpretare a rezultatelor de calcul”; aşa se explică manifestarea descriptivismului, a sociografiei în dauna adevăratei sociologii, mai ales în dauna explicării realităţilor investigate şi a validării teoriilor sau a teoriei iniţiale; c) valorificarea rezultatelor sociologice în practica dezvoltării sociale, problema care este strâns legată de gradul de reprezentativitate al datelor şi informaţiilor culese şi analizate. Cele mai multe cercetări sunt “locale”, “parcelare”, “monografice” pe unităţi sau “probleme”, “individualizate”, fără raportări la alte cercetări de acelaşi fel, pe segmente social-economice etc., oferind o “configuraţie mozaicală”, nu una de sistem coerent, în măsură să permită reunirea realizărilor ştiinţifice în sinteze semnificative pe domenii, probleme sau procese sociale, în măsură să permită, concomitent, generalizări teoretice de mai mare anvergură şi contribuţii substanţiale la sporirea eficienţei acţiunii sociale, practice… d) natura datelor, adică originea şi “capacitatea” lor demonstrativă în raport cu “universul” investigat şi obiectivul urmărit – problemă pe care o considerăm esenţială pentru întreg demersul sociologic şi, în general, pentru destinul ştiinţei sociologice în încercarea de a-şi dovedi eficienţa şi a-şi legitima statutul în faţa societăţii. e) raportul teoretic-empiric cu un impact mult mai mare în cercetările conştiinţei sociale, întrucât pericolele unei deformări sunt mult mai mari şi, de aceea, “vigilenţa” epistemologică mult mai necesară, domeniul de investigat mult mai complex iar aparatul tehnico-metodologic şi conceptul mult mai precis. Rolul practic al sociologiei depinde în mare măsură de realizarea unor probleme de eficienţă socială, trebuie să dispună de datele necesare pentru analiză, de metodele optime pentru prelucrarea lor şi de construcţiile teoretice care să-i ghideze întregul demers. Este suficient ca una dintre cele trei premise menţionate – date, algoritmi de prelucrare, teorie – să fie neglijată sau supraestimată pentru a se ajunge la eşecuri ştiinţifice de tipul descriptivismului, empirismului abstract, teoretizări sterile, strict speculative etc. Conştientizarea imperativelor epistemologice în domeniul cercetării conştiinţei sociale nu se manifestă numai prin “luări de poziţie” – în cadrul general al metodologiei sociologice – ci prin analize sistematice asupra rolului conştiinţei în explicaţia sociologică. Având în vedere impactul asupra metodologiei sociologice şi, în primul rând, asupra semnificaţiei “faptelor de conştiinţă” în interpretarea şi valorificarea rezultatelor

6

Metodologia cercetării sociale

unei cercetări, identificăm – cu valoare ipotetică – următoarele forme şi “etaje” ale conştiinţei: a) conştiinţa socială ca imagine descriptivă şi, în parte, explicativă a existenţei sociale (statut pretins neutru, rădăcini dominant gnoseologice, grade diferite de reflectare veridică); este caracteristică investigaţiilor “obişnuite”, îndeosebi în etapele şi tendinţele “psihologizante” criticate de Pitirim Sorokin (chestionaromanie, testomanie, abuzul de sondaje de opinie etc.); b) conştiinţa socială ca justificare sau imagine ideologică, prezentată cel mai adesea ca imagine explicativă relativ neutră. O asemenea formă are la origine fie lipsa unei metodologii ştiinţifice de cercetare, fie un impact prea mare al ideologiei sociale, fie –cazul cel mai frecvent şi “normal”- conexiunea acestor două împrejurări. Sociologia nu poate fi o ştiinţă “neutră” şi nu poate evita sau ignora inserţia ideologicului; important este să se stabilească gradul de inserţie şi natura acesteia (gradul de racordare la exigenţele demersului ştiinţific); c) conştiinţa socială “ideală”, dacă putem spune astfel, cu funcţii explicativ-ştiinţifice optime şi în unitate cu cele justificative, care ar oglindi veridic realitatea obiectivă şi ar corespunde pe deplin conţinutului şi exigenţelor sociale reale ale epocii. O asemenea conştiinţă nu vizează doar un diagnostic corect epocii şi fenomenelor ei, ci şi “proiectarea” dezvoltării sociale, luând-o înaintea existenţei sociale. Fiind vorba de o aspiraţie, de un deziderat, cercetările sociologice actuale nu se pot sprijini pe o asemenea formă (şi pe nivelul de dezvoltare) a conştiinţei, în schimb o pot include în demersul ştiinţific ca sistem de referinţă (de apreciere a valorii şi semnificaţiei informaţiilor şi, în final, a concluziilor elaborate); d) conştiinţa socială se prezintă ca o parte componentă a realităţii sociale, fiind ea însăşi obiect de cercetare sociologică şi psihologică, prin tehnici specifice (convorbiri, interviuri, chestionare, teste, alte mijloace de anchetă). Este un fapt dovedit ca unii subiecţi chestionaţi dau, cel puţin la unele întrebări, alte răspunsuri (“conştiinţa declarată”), decât cele reale, potrivit propriilor opinii (“conştiinţa reală”). În acest caz nu ne mai interesează gradul de veridicitate a răspunsurilor, ci de ce subiecţii nu dau răspunsurile reale pe care – ipotetic vorbind – le cunosc şi în ce măsură “imaginile” elaborate pe baza răspunsurilor primite sunt distorsionate, neconcordante, cu fenomenele şi realităţile cercetate. În situaţiile în care se constată “distanţe” semnificative între a şi b (vezi fig. 5), între conştiinţa “declarată” şi cea “reală”, şi în cele în care avem îndoieli întemeiate cu privire la “competenţa” conştiinţei reale de a reflecta veridic existenţa socială se impune să facem abstracţie de orice imagine pe care ne-o oferă conştiinţa (prin tehnicile ei specifice) despre universul studiat, pentru a nu ajunge la o cunoaştere distorsionată, falsă a acestuia. Una din sarcinile principale ale sociologului-responsabil de cercetare o constituie selecţia şi ierarhizarea tehnicilor de culegere a datelor în funcţie de natura

7

Vasile MIFTODE

informaţiilor pe care le oferă şi de “competenţa” lor în descoperirea unor date veridice şi reprezentative. Sociologul ar putea stabili, de pildă, ca una sau alta dintre tehnicile “obişnuite” în practica cercetării (sondajul de opinie, chestionarul sau interviul, de pildă), nu este competentă în studiul ştiinţific unui anumit fenomen social sau al unor aspecte-domenii ale acestuia.

Imagine descriptivă a lumii obiective

relativ neutră

Imagine constructivă a lumii obiective

Imagine ideală a lumii obiective

Imagine prospectivă a lumii obiective

ideologică

logică

raţionalizată

conştiinţa post-factum conştiinţa declarată

conştiinţa reală

conştiinţa ante-factum conştiinţa veridică obiect de cercetare

Fig. 5: Paradigma dimensiunilor conştiinţei sociale

În analiza fenomenelor sociale, inclusiv a “faptelor de conştiinţă”, nu putem omite feed-back-ul dintre acţiunea însăşi a echipei de cercetare, pe de o parte şi “universul” social vizat, pe de alta parte (îmi amintesc de “reacţiile generate în rândul populaţiei din zona Hârlăului, cu ani în urmă, de însăşi prezenţa echipei de studenţi-sociologi, de tema cercetării, de obiectivele urmărite). Se poate vorbi de un gen de “relaţii de nedeterminare” care complică şi mai mult studiul realităţilor obiective (aşa cum existau şi “se manifestau” înainte de declanşarea cercetării). O asemenea împrejurare pune din nou problema disjuncţiei dintre conştiinţa ca mijloc de cunoaştere şi conştiinţa ca obiect de investigaţie: un sondaj de opinie, de pildă, ne-ar ajuta să stabilim “forţa de intervenţie” prin feed-back – a unei cercetări de teren asupra populaţiilor şi subiecţilor investigaţi, măsurând diferenţele dintre opiniile ante-factum şi opiniile post-factum, dar nu ne va oferi certitudini, date reale sau o “imagine” veridică asupra fenomenelor obiective care au loc în comunităţile respective. Orice raport de anchetă trebuie să facă referiri şi la asemenea aspecte, întrucât însăşi modificarea situaţiei subiective dintr-o zonă supusă cercetării poate interesa factorii de decizie locali, zonali sau centrali, pentru a nu mai vorbi de interesul pur ştiinţific al acesteia. Dacă unele studii sociologice vizează în mod firesc cunoaşterea condiţiilor şi fenomenelor obiective, alte studii – specifice – pot urmări cunoaşterea

8

Metodologia cercetării sociale

spiritualităţii sau a “lumii subiective”, în dinamica şi structurile ei şi totodată din mai multe perspective:

a) acţiunea conştiinţei asupra existenţei materiale, prin măsurarea semnificaţiei transformărilor în evoluţia fenomenelor sociale generate de transformările în conştiinţa sau “starea spirituală” a colectivităţilor investigate (asemenea studii impun utilizarea unitară a tehnicilor “obiective” cu cele “subiective”, a dateloropinii şi a datelor-fapte, într-un demers care să ofere posibilitatea identificării dinamicii ambelor sisteme ale realităţii sociale într-o perioadă de timp). b) influenţa cercetării asupra populaţiilor vizate, asupra opiniilor şi chiar a comportamentelor subiecţilor investigaţi; c) eficienţa în planul subiectivităţii a condiţiilor materiale, a dinamicii existenţei sociale din “universul” social vizat etc. Asemenea “direcţii” de cercetare trebuie bine delimitate şi individualizate, desigur, pentru a evita orice transfer ilegitim de date şi orice confuzie între un tip sau altul de cercetare. Metodologia sociologică nu poate ignora aceste probleme.

9

Vasile MIFTODE

II. Ancheta sociologică

II.1. Etapele principale ale investigaţiei sociale

Principalele activităţi ale prospectării sunt următoarele : 1. valoarea ştiinţifică a prospectării

10. planificarea calendaristică

9. rezolvarea problemelor gospodăreşti

2. alegerea terenului de lucru

3.documentarea prealabilă prospectării

PROSPECTAREA

8. alcătuirea echipei de cercetare

7. pregătirea planului de lucru

4. periegeza

5. contactul cu autorităţile

6. convorbirile non directive

Fig. 6: Principalele activităţi ale prospectării

Fie că sociologul lucrează de unul singur sau ca organizator al unei campanii de cercetare interdisciplinară cu ajutorul unei echipe, munca lui începe în mod obligatoriu printr-o primă luare de contact cu „terenul”, numită de obicei „prospectare”, care îşi are tehnicile şi procedeele sale de lucru specifice. În pregătirea unei campanii organizate temeinic, prospectarea serveşte la stabilirea şi formularea corectă a temei, la alegerea metodei de urmat, la elaborarea uneltelor tehnice de folosit, la rezolvarea problemelor organizatorice de tot felul pe care le implică orice campanie de cercetare este, astfel, prospectarea „anchetă de explorare” sau tipul de cercetare care vizează aspecte, probleme sau zone necercetate încă, care nu dispune de ipoteze (întrucât nu dispune de cunoştinţe prealabile) şi care se opreşte, în general, la un nivel descriptiv. Etnologii şi antropologii sunt primii care au întreprins anchete de acest tip – prospective şi descriptive – asupra societăţilor „primitive”, domeniu prin excelenţă destinat explorării în cadrul ştiinţelor socio-umane, unde cu greu pot fi aplicate alte tehnici de investigaţiei. Un alt exemplu, de anchetă de explorare îl constituie cercetările monografice care se opresc, de regulă, la o analiză statică a fenomenelor şi la o perspectivă descriptivă.

10

Metodologia cercetării sociale

Ceea ce constituie o caracteristică a anchetei de explorare, şi un plus de valoare în raport cu celelalte tipuri, este prezenţa analizei calitative de-a lungul întregii investigaţii şi caracterul ei dominant în raport cu analiza cantitativă. „Cercetătorul trebuie să fie dotat cu intuiţie, imaginaţie, spirit de observaţie şi cu o bogată experienţă de cercetare şi capacitate de sinteză” (Miftode, V., Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, 1982). H. H. Stahl (1973) în lucrarea sa Teoria şi practica investigaţiei sociale menţionează două cazuri de realizare a prospectării, în funcţie de numărul cercetătorilor.

PROSPECTAREA

Prospectarea în cercetarea individuală

Prospectarea făcută în echipă

Fig. 7: Cazuri de realizare a prospectării în funcţie de numărul cercetătorilor

Cazuri de realizare a prospectării a) Prospectarea în cercetările individuale În aceste cazuri, cercetarea este mai restrânsă, adică fără posibilitatea unei adânciri a problemelor până la atingerea nivelului deplin al ştiinţei actuale, fără însă a fi pusă în discuţie utilitatea cercetării. H. H. Stahl exemplifică în acest sens, aducând în atenţie studii ale unor personalităţi din diferite domenii, studii realizate în urma unor aşa numite „vizitaţiuni”. Dintre personalităţile care au realizat cercetări de acest tip îi amintim pe Dionisie Pop Marţian, Ion Ionescu de la Brad, Lewis Morgan sau Malinowski.

„Observaţia prin participare” personală îngăduie o apropiere foarte discretă şi foarte sensibilă faţă de oameni şi problemele lor, fără rigiditatea în forme prefixate, care e necesară pentru obţinerea omogenităţii în munca unor echipe numeroase. b) Prospectarea făcută în echipă Participarea cercetătorilor în echipă constituie un merit esenţial al „Şcolii monografice de la Bucureşti”, în deceniile trei şi patru ale secolului trecut, sub conducerea sociologului D. Gusti. Criticând amatorismul şi abuzul de chestionare, D. Gusti arată că cercetarea directă, concretă şi multilaterală a faptelor şi proceselor sociale constituie singura cale justă pentru cunoaşterea sociologică. Depistarea problemelor de bază, scrierea lor în ordine ierarhică şi de consecvenţă logică, evaluarea posibilităţilor de dezlegare a lor, stabilirea metodologiei –

11

Vasile MIFTODE

deci şi a tehnicilor de folosit, elaborarea şi testarea uneltelor de lucru, determinarea alcătuirii viitoare a echipei de lucru interdisciplinare, toate depind de hotărârea sociologului, de o judecată luată pe propria răspundere. În acest sens, cercetătorul are obligaţia de a consulta cât mai mulţi specialişti, de a asculta atent observaţiile critice care i se aduc şi apoi de a hotărî potrivit experienţei sale a ipotezei pe care şi-a formulat-o, a timpului şi a pregătirii profesionale, a oamenilor şi a mijloacelor materiale de care dispune. Una din regulile de bază pe care H.H. Stahl le semnalează în legătură cu aspectele de mai sus este următoarea: oricât de sumară ar fi, orice prospectare trebuie să aibă calitatea de a fi totuşi o lucrare ştiinţifică, cu valoare de sine stătătoare. După ce tema a fost aleasă şi pregătită, în sensul că au fost efectuate analizele conceptuale şi a fost precizată metodologia potrivit regulilor cerute de aceasta, este necesar să precizăm terenul, adică localitatea unde vom lucra, sau, eventual, locul care ne interesează în mod special. Acesta poate fi uneori o întreagă regiune, poate fi o comună sau un sat din comună, după cum poate fi o uzină, un şantier, o şcoală, sau un grup social constituit din tineri. Alegerea locului unde vom lucra îşi are importanţa sa deoarece de aceasta depinde reuşita cercetării. Pentru a nu greşi în alegere trebuie să avem cât mai multe informaţii despre situaţia generală a ţării din puncte de vedere demografic, geografic, economic şi cultural. Informaţiile precizate mai sus sunt de o importanţă majoră şi îl vor feri pe sociolog de greşeala alegerii unui loc nepotrivit. De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că, oricât de bine ar fi ales terenul de lucru, tot putem avea surprize dacă nu recurgem la o prospectare, adică la o verificare a posibilităţilor de lucru efective pe care ni le oferă terenul. Documentarea prealabilă prospectării După ce a fost stabilit terenul care urmează a fi prospectat, devine obligatorie strângerea documentaţiei existente. Înainte de a enunţa tipurile de informaţii pe care H. H. Stahl le consideră a fi hotărâtoare în realizarea unei prospectări, se cuvine să facem câteva precizări referitoare la tehnica documentară. După observaţia directă, documentarea constituie a doua sursă principală de date şi informaţii sociologice. „Un bun sociolog este cel care ştie să vadă realitatea (adică ce şi cum să observe) şi totodată să se informează asupra realităţii (adică ce şi cum să consulte). Numai comoditatea sau lipsa de chemare pentru munca de sociolog pot ispiti pe un cercetător social să abandoneze contactul direct cu realitatea şi cu documentele cele mai veridice în favoare unor tehnici şi surse de mâna a doua, care au avantajul că înlesnesc aplicarea unor mijloace de analiză statistico-matematice şi utilizarea maşinilor moderne de calcul.” (Miftode, V., 1982)

12

Metodologia cercetării sociale

H. H. Stahl identifică următoarele tipuri de informaţii: b. documentarea istorică locală

a. informaţia geografică

DOCUMENTAREA PREALABILĂ PROSPECTĂRII

d.informaţiile demografice

c. monografiile sociale

e. informaţiile etnologice şi de folclor

Fig. 8: Tipuri de informaţii în documentarea prealabilă

a. Informaţia geografică Oricare ar fi tema aleasă, avem de-a face cu fenomene sociale care se desfăşoară într-un spaţiu bine determinat pe teritoriul ţării. Acest spaţiu reprezintă un univers de studiu comun atât pentru sociologi, cât şi pentru geografi. Informaţiile conţinute în acest spaţiu au fost sintetizate de către geografi în cadrul unor discipline specifice cum ar fi: geomorfologia, orografia, hidrografia, climatologia, pedologia, reţele de localităţi urbane şi rurale, reţele de drumuri. Informaţiile de acest tip ne oferă o perspectivă istorică asupra procesului de dezvoltare locală, şi se pot găsi în lucrări de specialitate, hărţi geografice realizate la diferite scări şi în diferite nomenclatoare ale localităţilor. Este important, de asemenea, să antrenăm în cercetarea noastră specialişti ai acestui domeniu. b. Informaţiile istorice „asupra locului” – în acest caz colaborarea cu un istoric devine obligatorie. c. Monografiile sociale Sunt importante deoarece informaţiile pe care le aduc pot fi analizate critic pentru a se descoperi eventualele erori comise în timpul cercetării. O reconstrucţie logică a spaţiului social, bazată pe informaţii de acest tip, şi o reanaliză conceptuală pot oferi cercetătorului posibilitatea de a îmbunătăţi instrumentele de investigare. d. Informaţiile demografice H. H. Stahl consideră că putem stabili evoluţia problemelor de populaţie (volum, structură, mişcare) pe o perioadă semnificativă consultând şi prelucrând acest tip de informaţii. Informaţiile statistice, în general, se pot găsi, de asemenea, cu privire la viaţa economică a ţării, învăţământ, sănătate, viaţa religioasă care sunt publicate în anuarele

13

Vasile MIFTODE

statistice. În condiţiile „exploziei” informaţionale, industriale, urbane ale dezvoltării fenomenelor şi proceselor sociale şi, în general, în condiţiile profundelor transformări ale obiectului ştiinţei sociologice – societatea contemporană – documentele statistice ocupă un loc tot mai important printre sursele de date ştiinţifice utilizate într-un număr variat de domenii (economie, sociologie, drept, psihologie, medicină etc.). Statisticile oferă o cunoaştere, de regulă, exactă a situaţiei economice, a producţiei, a repartiţiei bogăţiilor şi permite coordonarea şi orientarea dezvoltării economice naţionale. Utilizarea statisticilor în ştiinţele sociale are la origine atât foamea de informaţii, cât şi foamea de precizie iar acest fapt nu înseamnă că documentele statistice reuşesc să satisfacă şi una şi alta, cel puţin în domeniul la care ne referim – sociologia. Datorită diferiţilor factori distorsionanţi care acţionează în momentul elaborării statisticilor, aceste documente trebuie analizate critic întrucât unele practici lipsite de responsabilitate deformează realitatea.

La fel ca şi în cazul observaţiei directe, calitatea investigaţiei, a concluziilor este funcţie de calitatea datelor primare (obţinute prin anchete directe, observaţii, documentări faptice, experimentări). Valoarea documentelor statistice depinde de valoarea statisticienilor care le-au elaborat, a sistemelor de organizare a serviciilor de evidenţă statistică şi, în ansamblu, de calitatea administraţiei respective (Miftode, V., Metodologia cercetării sociologice, 1995 ). Documentele statistice se elaborează prin două tipuri de înregistrări: 1. exhaustive; 2. selective, prin sondaje. Înregistrările exhaustive sunt, la rândul lor, clasificate în două categorii: înregistrări periodice de tip recensământ şi înregistrări continue (de pildă, înregistrările zilnice de căsătorii, naşteri, decese, la serviciile de stare civilă sau ţinerea la zi a situaţiei forţei de muncă din întreprinderi şi instituţii etc.).

Valoarea statisticilor depinde de o serie largă de factori, printre care menţionăm: • competenţa operatorului statistician; • sinceritatea, responsabilitatea şi onestitatea autorului documentului statistic; • capacitatea subiectului de a da răspunsurile veridice la întrebările cuprinse în formularele statistice; • motivaţiile eventualelor deformări conştiente ale răspunsurilor şi informaţiilor furnizate; • precizarea termenilor şi conceptelor utilizate (definirea şi delimitarea, de pildă, a categoriilor socio-profesionale, a nivelurilor de instrucţie şi şcolarizare, a grupelor de vârstă şi a altor variabile şi indicatori practicaţi şi cuprinşi în statisticile respective). Cele mai multe date statistice se înregistrează pe măsură ce se produc evenimentele şi faptele sociale respective (accidente de circulaţie, fapte antisociale, angajări în posturi de muncă, modificări în starea civilă a persoanelor etc.). De-a lungul

14

Metodologia cercetării sociale

istoriei societăţii au fost organizate treptat servicii speciale de înregistrare a celor mai importante şi semnificative fapte sociale, printre care menţionăm: • modificările în dimensiunea şi structura populaţiei; • veniturile populaţiei, situaţia producţiei economice; • unităţile sociale (comerciale, artizanale şi industriale, sanitare, de învăţământ, ateliere şi alte unităţi de servicii); • forţa de muncă – evoluţie, principalele caracteristici, tendinţe; • situaţia şcolară – reţea, număr de elevi, studenţi, profesori, titluri academice, profiluri şcolare, cererea şi oferta şcolară etc.; • situaţia comunităţilor şi colectivităţilor sociale – oraşe, sate, populaţie rurală, populaţie urbană, situaţia gospodăriei ţărăneşti şi a gospodăriei orăşeneşti, asistenţa socială, carenţele familiale etc.; • situaţia sanitară – unităţi spitaliceşti, număr de bolnavi, medici, personal mediu, număr de paturi, număr de cazuri tratate, indicele de morbiditate, ponderea şi tipologia maladiilor, consultaţii la domiciliu, etc.; • starea infracţională – număr de cazuri, tipologie, tendinţe; • mobilitatea populaţiei – navetişti, migranţi, tipologia lor; • nivelul de trai – venituri, vânzări automobile, aparate casnice. Recensământul constituie un mijloc principal de elaborare a unor documente statistice veridice, prin înregistrarea la faţa locului a datelor prevăzute în formulare. Este vorba de o operaţie care constă în înregistrarea periodică a unui fenomen, proces, situaţie socială, într-o anumită zonă şi la un anumit moment dat (desigur, pe teren, în contact direct cu populaţia din zona investigată). Există două tipuri de recensăminte: •

•

recensăminte generale, prin care se urmăreşte înregistrarea întregii populaţii pe indicatori principali, inclusiv situaţia familială a gospodăriilor familiale; recensăminte speciale, care privesc numai anumiţi indicatori sau numai anumite structuri demografice sau economice (şcolare, asupra forţei de muncă, locuinţelor, bunurilor casnice, animalelor etc.).

Din formularele recensământului general din 01.01.1977, constatăm că principale date se referă la: vârstă, sex, şcolarizare, profesie, stare civilă, origine socială, structura familiei, venituri, locuinţă, dotarea gospodăriei, anexele gospodăriei, animale etc.

Orice sociolog are nevoie de date exacte cu privire la aceşti indicatori, independent de tema şi obiectivele investigaţiei întrucât întotdeauna avem nevoie de o imagine de ansamblu asupra universului social respectiv – bază pentru analizele particulare, specifice, la obiect. Informaţiile cuprinse în formularele de recensământ au prioritate faţă de cele cuprinse în alte tipuri de documente întrucât au fost înregistrate potrivit unei metodologii ştiinţifice şi unice, de către operatori instruiţi, şi se bucură de garanţii oficiale privind exactitatea şi completitudinea lor. În lipsa unor date recente de

15

Vasile MIFTODE

recensământ, vom apela la alte tipuri de documente în măsură să satisfacă exigenţele unei documentări veridice. Nu ne vom informa, de pildă, cu privire la situaţia şcolară dintr-o anume localitate discutând (sau interogând) diferiţi subiecţi – profesori, părinţi, diriginţi – ci consultând direct documentele primare ale şcolii (cataloage, registre de evidenţă matricolă) – singurele care ne pot oferi date exacte şi complete. De asemenea, într-o întreprindere nu trebuie să solicităm elaborarea unor statistici noi (oricum ele vor fi alcătuite în grabă, vor fi incomplete sau false), ci trebuie să ne adresăm serviciilor care deţin documentele şi evidenţele cele mai ferme (state de plată, retribuţii, documente contabile, decizii de încadrare sau de desfacere a contractului de muncă, condici de prezenţă, state de funcţiuni, procese verbale de recepţie în gestiune etc.). e. Informaţiile etnografice şi de folclor În general, aceste informaţii se găsesc stocate în biblioteci, fapt pentru care este indicat să consultăm fişierele din localităţile cele mai apropiate zonei în care se desfăşoară studiul. Este important, de asemenea, să consultăm diverşi specialişti: directori de muzee etnografice şi istorice, directorii arhivelor istorice, statisticienii judeţeni, medicii, profesorii de specialitate care ne pot uşura munca în mod substanţial. Etnologia nu este indiferentă faţă de nimic şi din acest motiv ea poate fi utilă oricărei ştiinţe socio-umane. Pentru sociologie, rezultatele cercetărilor etnologice sunt deosebit de necesare întrucât primitivul este într-un anumit sens, contemporanul nostru şi pentru că există oameni pe care îi putem socoti mai apropiaţi de primitiv decât de noi. Etnologia îi oferă sociologului date legate de istoria problemei cercetate, de pârghiile prin care ea se menţine în actualitate (datini, obiceiuri, religie, mituri etc.), informaţiile privind perspectivele evoluţiei unor fapte sociale şi chiar unele soluţii adecvate în conjuncturi delicate. (Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, vol. I, 1999) Pentru unii teoreticieni, în special pentru cei francezi, etnologia nu este altceva decât o sociologie, dar care studiază societăţile trecute şi dispărute sau comunităţile retardate ca prelungiri ale trecutului în prezent. Sociologia, ca ştiinţă a societăţilor actuale, are nevoie de constatările sociologiei deoarece trebuie să ştim cum de au ajuns lucrurile să fie ceea ce sunt. Constatările etnologiei reprezintă întotdeauna generalizări restrânse deoarece sunt valabile în plan local sau regional; teoria sociologică accede la „rang mediu de generalizare”, fiind deschisă către formularea de legi. Ambele ştiinţe folosesc în manieră specifică unele metode comune de cercetare: observaţia, tehnica monografică, documentarea, comparaţia; ambele pot să rămână la nivel descriptiv al faptelor cercetate, dar, de regulă, încearcă şi elaborarea unor explicaţii. Periegeza

Operaţia (termen împrumutat din arheologie) constă într-o inspectare amănunţită, la faţa locului a terenului supus investigării. Acest lucru este posibil numai după ce documentarea prealabilă a fost strânsă şi prelucrată.

16

Metodologia cercetării sociale

În fapt, periegeza este operaţia prin care sunt inspectate zone întinse în scopul identificării unui teritoriu strict determinat care urmează apoi să fie cercetat. Acest procedeu presupune două metode: prima constă în fotografierea aeriană a zonei respective utilizând aparatele de zbor; a doua reprezintă periegeza clasică terestră care permite o cunoaştere mai directă a teritoriului de cercetat. Observaţia obiectelor este deci o tehnică de bază a periegezei. Contactul cu autorităţile Luarea contactului cu autorităţile este obligatorie din mai multe motive. Mai întâi, fie este vorba de primăria unei localităţi, conducătorii unei întreprinderi sau ai unei instituţii culturale etc., aceste autorităţi sunt cele care au cerut investigaţia. Ca atare, autorităţile sunt părtaşe la anchetă şi îndreptăţite să ceară informaţii în dubla lor calitate de autoritate şi de beneficiar. Când cercetarea se face din propria iniţiativă sau este comandată de organe administrative superioare, autoritatea locală trebuie să fie informată atât asupra tematicii cercetării, cât şi a desfăşurării şi rezultatelor ei. Este deosebit de util ca precizarea temelor de cercetare să fie făcută şi prin convorbiri tehnice cu cei care sunt în măsură să decidă aprobarea efectuării ei. Convorbirile non-directive Ceea ce domină în cursul unei prospectări este folosirea instrumentului de lucru numit convorbire. În prospectare, cercetătorul trebuie să stea de vorbă cu cât mai mulţi oameni, din toate categoriile sociale. Convorbirile ne permit să punem un prim diagnostic stării de spirit şi să deducem curentele de opinie care se cristalizează. Uneori situaţia locală poate fi destul de clară pentru a ne putea da seama de condiţiile sociale care determină curentele de opinie, astfel încât, o cercetare ulterioară prin tehnica sondajului statistic să nu fie necesară. În alte cazuri, există posibilitatea de a aplica la tehnicile sondajului de opinie. Chestionarele de opinie se construiesc după o cunoaştere a psihologiei şi nivelului cultural al celor pe care dorim să-i anchetăm, după o cunoaştere a temelor care îi interesează.

Dacă întrevederea este condusă ferm sau orientată cu ajutorul unor întrebări precise, atunci avem de-a face cu un interviu dirijat sau directiv. Dacă întrevederea este liberă şi se desfăşoară în jurul unei teme, subiectul având posibilitatea de a se exprima într-o manieră personală –fără nici o întrebare codificată – atunci avem de-a face cu un interviu non-dirijat sau non-directiv. În cazul acestuia din urmă se porneşte de la principiul că persoana interogată este cea mai aptă de a explica şi prezenta propriile gânduri şi sentimente. Rolul cercetătorului este de a încuraja subiectul în desfăşurarea povestirii, de a-i dovedi că îl ascultă cu atenţie, de a-l motiva în exprimarea a ceea ce ştie şi simte în legătură cu tema avizată. Starea afectivă a subiectului în timpul intervievării este semnificativă şi trebuie notată de cercetător. Se porneşte, în acest caz, de la

17

Vasile MIFTODE

postulatul conform căruia ceea ce este de ordin afectiv este mai profund, mai semnificativ şi mai determinant privind comportamentele, decât ceea ce nu este decât intelectualizat. În practică, în cazul non-directivităţii, sociologul se lasă mai întâi dirijat de spontaneitatea interlocutorului, apoi el devine ghid pentru a se asigura că toate componentele importante ale tehnicii vor fi abordate de-a lungul întrevederii. Non-directivitatea nu este numai o chestiune de tehnică, ci şi te teorie sau de atitudine generală faţă de realitate. Ipoteza implicată în acest caz este că sociologul are încredere în capacitatea subiectului dea înţelege problema şi de a formula răspunsuri semnificative, adecvate contextului respectiv. De aceea, reuşita întrevederii nondirective depinde mai mult de calităţile umane şi relaţionale implicate sau prezente, decât de calităţile tehnici şi ştiinţifice ale cercetătorului (este vorba de un fel de artă a non-directivităţii). Organizarea unei întrevederi–conversaţii impune talent, profesionism şi experienţă, sociologul trebuie să demonstreze din primul moment competenţa şi capacitatea de adaptare la context, obiect, subiect şi temă. În funcţie de acestea sociologul poate începe după caz: 1. printr-o întrebare generală deschisă, 2. printr-o tematică orientativă adresată subiectului, un fel de plan de convorbire (dacă non-directivitatea este atenuată sau trebuie să fie temperată). În orice caz, sociologul trebuie să practice o transparenţă totală în relaţia cu subiectul: trebuie să prezinte tema, să fie cât mai explicit în ceea ce priveşte scopul şi programul de desfăşurarea a investigaţiei. Planul de convorbire asigură o bună stăpânire a întrevederii şi, în partea finală a cercetării, poate folosi drept instrument de analiză. Pregătirea planului de lucru După ce a stabilit tema de cercetare urmează să stabilească planul de lucru potrivit regulilor metodologice. Aceste faze se pot schematiza astfel: a. precizarea problemei după prospectare

b. re-analiza conceptuală

c. elaborarea planului de lucru pe capitole şi subcapitole

d. stabilirea metodologiei şi a tehnicilor

g. precizarea modalităţilor de eşantionare

f. pretestarea uneltelor de lucru

e. pregătirea uneltelor de lucru

Fig. 9: Stabilirea planului de lucru

18

Metodologia cercetării sociale

Pregătirea problemei după prospectare Acest lucru este necesar pentru că este cu neputinţă ca, prin contactul direct cu realitatea socială, să nu fi ajuns la concluzia că tema aleasă este în fapt mai complicată decât am fi crezut-o la început şi că deseori se pun condiţii pe care nici măcar nu le-am fi putut bănui. Reanalizarea conceptuală Această fază a prospectării este legată de aşa numita problematizare conceptuală, adică a găsirii modalităţilor prin care o problemă teoretică abstractă poate fi transformată într-o problemă concretă, realizabilă experimental. Pregătirea unei anchete este cu atât mai dificilă cu cât domeniul şi tema sunt mai puţin studiate şi cunoscute, şi cu cât cercetătorul este mai neexperimentat. După ce s-a stabilit tema şi câmpul investigaţiei, urmează să se stabilească cadrul teoretic şi modelul conceptual care vor ghida culegerea, analiza şi valorificarea datelor.

Oricare ar fi originea modelului sau sistemului iniţial de concepte, acesta trebuie să satisfacă anumite criterii, după cum urmează: al pertinenţei, al exhaustivităţii, al amplitudinii şi al utilităţii. Un sistem de concepte este adecvat, adică pertinent, dacă se adaptează uşor la caracteristicile de teren în aşa fel încât să constituie o ipoteză sau o sursă de ipoteze cât mai probabile pentru anchetă. El este exhaustiv dacă include termeni şi elemente suficiente pentru a exprima toate laturile şi aspectele esenţiale ale fenomenului studiat. Un sistem de concepte este cu atât mai general (cu o mare amplitudine) cu cât se aplică la mai multe teme de cercetare în condiţii variate, fără a afecta sau diminua prezicerea structurii lui. (Miftode, V., 1995) Elaborarea planului de lucru în capitole şi subcapitole Acest plan cuprinde nu numai o precisă definire a problemei supuse cercetării, ci şi o primă încercare de organizare a ei, pe capitole şi subcapitole, asemănătoare cu forma unei table de materii a viitoarei redactări. Acest plan iniţial se va modifica ulterior, îmbunătăţindu-se. Stabilirea metodologiei şi a tehnicilor Precizând ce anume va trebui să cuprindă lucrarea, pe capitole şi subcapitole, ne putem da seama de tipul de documentare de care vom avea nevoie pentru rezolvarea fiecărei probleme în parte. Vom stabili deci care vor fi statisticile de care ne vom folosi. Vom stabili, de asemenea, care este tipul de convorbiri de care vom avea nevoie, fie că sunt convorbiri libere, pe o anumită temă, sau convorbiri cu chestionar. În acest din urmă caz vom judeca dacă se impune să întreprindem o anchetă de opinie publică şi în ce condiţii.

19

Vasile MIFTODE

Pregătirea uneltelor de lucru În orice investigaţie sociologică sunt necesare documentaţii privind două mari capitole: primul este cel al existenţei, iar al doilea este cel al conştiinţei sociale. Realizarea instrumentelor necesare investigării fenomenelor de existenţă socială nu presupune o dificultate mare deoarece acestea sunt constituite din obiecte, acţiuni şi situaţii concrete, faţă de care aplicarea formularelor de anchetă statistică este eficientă.

Orice lucrare statistică începe cu redactarea tabelelor finale, cuprinzând informaţii necesare în raţionamentele experimentale viitoare. Formularea şi punerea în pagină a întrebărilor statistice constituie o problemă pur tehnică, în timp ce organizarea capetelor de tabel constituie o problemă pur metodologică. Un alt aspect al problemei îl constituie organizarea anchetelor de opinie întrucât vizează aspecte legate de conştiinţa socială. Atunci când este vorba despre păreri sau opinii nu putem raţiona în termeni de da şi nu, deoarece opiniile presupun un număr nedeterminat de nuanţe, care nu pot fi stabilite în întrebări prin chestionar. În cazul conştiinţei sociale trebuie să facem câteva precizări care, de altfel, au fost amplu detaliate în subcapitolul Conştientizarea imperativelor epistemologice şi specificul cercetării conştiinţei sociale5. În ultimii ani a crescut interesul pentru problematica şi funcţiile conştiinţei sociale – în rândul factorilor politici, decizionali ai societăţii – şi totodată, pentru metodologia şi tehnicile adecvate de investigare – în rândul cercetătorilor, mai ales al psihosociologilor. În aprilie 1982, de pildă, a avut loc la Praga seminarul „Probleme teoretice şi metodologice ale cercetării conştiinţei sociale”, cu participarea unor reprezentanţi din mai multe ţări europene. Prima idee menţionată s-a referit la rolul factorului subiectiv la dezvoltarea socială şi la necesitatea cunoaşterii formelor specifice, a structurii şi, îndeosebi, a manifestărilor concrete ale conştiinţei în societatea contemporană. În referatul de bază al Seminarului s-a analizat raportul dintre teoretic şi empiric în domeniul cercetării conştiinţei sociale – în perspectiva rolului determinant al existenţei sociale faţă de celelalte domenii – dinamica relaţiei dintre conştiinţa teoretică şi conştiinţa comună – cu un puternic impact asupra metodologiei şi tehnologiei de investigare socială – precizându-se funcţiile teoriei şi ale sistemului de concepte (sau categorii) în studiul ştiinţific pe teren, empiric, al faptelor de conştiinţă. Unii referenţi au insistat asupra necesităţii de a cunoaşte starea reală a conştiinţei – fapt care reprezintă importante conotaţii epistemologice (ipoteza implicată: ceea ce se cunoaşte nu exprimă corect realitatea conştiinţei, ci o imagine deformată a acesteia) – în timp ce alţi referenţi au subliniat manifestarea unor situaţii conflictuale între conştiinţa socială şi condiţiile social-economice. Au fost subliniate – aşa cum arată Argentina Firuţă – unele probleme care nu pot fi ignorate în studiul conştiinţei sociale contemporane, mai ales datorită impactului teoretic şi interesului metodologic pe care îl prezintă:

5

20

Miftode, V., Metodologia cercetării sociologice, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1995.

Metodologia cercetării sociale

• educarea sau ridicarea conştiinţei comune la nivelul conştiinţei medii (în raport cu exigenţele actuale), pentru reducerea decalajului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică, „în ce măsură conştiinţa comună, eclectică poate fi formată în sens pozitiv”; • mai importantă – în plan metodologic – este problema distanţelor dintre conştiinţa declarată şi conştiinţa reală şi a cauzelor care se află la originea lor; • învăţătura socială ca modalitate de adecvare permanentă a conştiinţei comune la conştiinţa teoretică; • problema unităţii dintre teorie şi practică în cercetarea conştiinţei; • problema refacerii unităţii dintre realitatea obiectivă şi conştiinţă. Asemenea probleme, identificate la nivel european, cel puţin în unele ţări, se întâlnesc şi în sociologia noastră. Ştefan Costea arată, în acest sens, că discuţiile privind situaţia domeniului metodologiei şi a tehnicilor de investigare nu pot să nu ia în considerare o serie de realităţi referitoare la sursele de date, la calitatea datelor ce pot fi obţinute, care sunt şi ele responsabile de perpetuarea anumitor discrepanţe şi decalaje dintre investigaţiile empirice şi cele teoretice. În strânsă legătură cu problematica conştiinţei sociale se constată existenţa unor puncte nevralgice vizând : • sistemul conceptual (nu a fost eliminat pe deplin balastul terminologic, nu au fost stabilite delimitările epistemologice între limbajul sociologic şi limbajul filosofic, şi, totodată, între codurile, formulele şi expresiile cunoaşterii ştiinţifice); • analiza datelor, domeniu în care este frecventă utilizarea diferitelor metode statistice numai ca formule sau ca algoritmi de calcul, şi nu ca adevărate metode care au exigenţe specifice faţă de calitatea datelor de intrare şi de regulile de interpretare a rezultatelor de calcul. Aşa se explică manifestarea descriptivismului, a sociografiei în dauna adevăratei sociologii, mai ales în dauna explicării realităţii investigate şi a validării teoriilor sau a teoriei iniţiale; • valorificarea şi implementarea rezultatelor sociologice în practica dezvoltării sociale, problemă care este strâns legată de gradul de reprezentativitate a datelor şi informaţiilor culese şi analizate. Cele mai multe cercetări sunt locale, parcelare, monografice, pe unităţi sau probleme, individualizate, fără raportări la cercetări de acelaşi fel, pe segmente social-economice, ş.a.m.d., oferind o configuraţie mozaicală, nu una de sistem coerent, în măsură să permită reunirea realizărilor ştiinţifice în sinteze semnificative pe domenii, probleme sau procese sociale, în măsură să permită concomitent, generalizări teoretice de mare anvergură şi contribuţii substanţiale la sporirea eficienţei acţiunii sociale, practice... Ştefan Costea arăta că „nici în prezent nu dispunem de o strategie elaborată a implementării rezultatelor cercetării sociologice în activitatea practică, deşi experienţa dobândită ar putea constitui o bază relativ suficientă pentru elaborarea unei asemenea strategii.” Dumitru Sandu pune accentul, la rândul său, pe caracterul limitat, sub aspectul ariei de cuprindere, al cercetărilor sociologice: „...se lucrează mai mult pe loturi decât pe eşantioane reprezentative, mai mult în funcţie de conjunctură decât de exigenţele derivate din natura problemei analizate...”

21

Vasile MIFTODE

• natura datelor, adică originea şi capacitatea lor demonstrativă în raport cu universul investigat şi obiectul urmărit – problemă pe care o considerăm esenţială pentru întregul demers sociologic şi, în general, pentru destinul ştiinţei sociologice în încercarea de a-şi dovedi eficienţa şi a-şi legitima statutul în faţa societăţii. Cele mai multe critici la adresa sociologiei au la origine, în primul rând, slăbiciunile datelor şi informaţiilor cu care operează încă o parte însemnată a sociologilor, care vizează o gamă largă de defecte, de la lipsa reprezentativităţii până la lipsa legitimităţii materialului analizat. Opiniile – de multe ori izolate, destul de frecvent declarate sau consemnate în formulare, dar ireale – nu pot constitui o bază legitimă pentru analiza şi diagnosticarea unor fenomene aparţinând de existenţa socială. Asemenea date, opinii – ce vizează conştiinţa socială – nu sunt întotdeauna legitime nici pentru cercetarea faptelor de conştiinţă (având în vedere distanţa menţionată mai sus între conştiinţa declarată şi conştiinţa reală, pe care, din păcate, o ignorăm destul de des, elaborând o imagine deformată asupra realităţilor investigate). Dumitru Sandu consideră că relansarea sociologiei româneşti a fost susţinută, în principal, prin cercetări în cadrul cărora anchetelor de opinie li s-a acordat un rol considerabil. Limitele evidente ale unei abordări de acest gen (scoaterea indivizilor din contextul care dă sens opiniilor, supraestimarea declaraţiilor verbale în raport cu atitudinilie şi comportamentele afective) au impus rapid provocarea unor abordări de mai mare eficienţă ştiinţifică şi practică. Alături de opinii sunt studiate de către sociologi faptele şi situaţiile sociale problematice (comportamente de participare sau nonparticipare, utilizarea timpului social, densitatea de locuire, performanţele şcolare etc.) Într-o altă perspectivă, natura datelor ne interesează în funcţie de modul de prelucrare şi analiză, şi prin aceasta, în funcţie de modul de raportare la diferite fenomene, întreguri sau totalităţi, la diferite sisteme şi niveluri ale socialului. • raportul teoretic-empiric, cu un impact mult mai mare în cercetările conştiinţei sociale, întrucât pericolele unei deformări sunt mai mari şi, de aceea, vigilenţa epistemologică mult mai necesară, domeniul de investigat mult mai complex, iar aparatul tehnico-metodologic şi conceptul mult mai imprecis. Rolul practic al sociologiei depinde în mare măsură de realizarea unor probleme de eficienţă socială, trebuie să dispună de datele necesare pentru analiză, de metodele optime pentru prelucrarea lor şi de construcţiile teoretice care să-i ghideze întregul demers. Este suficient ca una dintre cele trei premise menţionate să fie neglijată sau supraestimată pentru a se ajunge la eşecuri ştiinţifice de tipul descriptivismului abstract, teoretizării sterile, strict speculative. Conştientizarea imperativelor epistemologice în domeniul cercetării conştiinţei sociale nu se manifestă numai prin luări de poziţie, în cadrul general al metodologiei sociologice, ci şi prin analize sistematice asupra rolului conştiinţei în explicaţia sociologică. O asemenea analiză este întreprinsă de Cătălin Zamfir. Analizând critic interacţionalismul simbolic şi etnometodologia, autorul menţionat arată că unii cercetători admit existenţa unor determinanţi obiectivi, care limitează obiectul cercetării lor la investigarea contribuţiei factorilor subiectivi, în timp ce alţi cercetători neagă în

22

Metodologia cercetării sociale

principal necesitatea suficienţi.

recurgerii la factori obiectivi, cei subiectivi fiind consideraţi

Cunoaşterea socialului nu poate fi epuizată prin analiza modului în care subiecţii umani îşi elaborează, individual sau colectiv, imaginea despre realitatea socială, o comunică şi o negociază. Acest aspect, deşi este important, este limitat. Considerarea contribuţiei factorului conştiinţă la constituirea fenomenelor sociale trebuie să se realizeze într-un cadru mai general, prin evidenţierea împletirii factorilor obiectivi şi a celor subiectivi. Conştiinţa nu apare ca o raţiune a acţiunii, ca un proiect prealabil al comportamentului, ci mai mult ca o raţionalizare a comportamentului deja construit, o tentativă a subiectului de a-şi explica lui însuşi şi celorlalţi de ce a acţionat aşa cum a reacţionat şi nu altfel. Ea se cristalizează post-factum, iar nu ante-factum; o luare de cunoştinţă a determinismului obiectiv. O asemenea înfăţişare a conştiinţei este foarte importantă pentru înţelegerea naturii datelor culese prin tehnici psiho-sociale şi pentru identificarea valorii şi semnificaţiei lor reale în cadrul analizelor cantitativ-calitative şi al elaborării concluziilor şi soluţiilor de intervenţie practică. Nu putem pune semnul egalităţii între faptele de conştiinţă, care se constituie ca parte a realităţii sociale, şi faptele de conştiinţă sau imaginile (subiective, desigur) care ni se prezintă în calitate de grade de cunoaştere a fenomenelor şi proceselor sociale reale, în general de cunoaştere a existenţei sociale. Disjuncţia dintre aceste situaţii – epistemologic evidente – şi pericolul real de a le confunda (destul de frecvent în cercetările actuale ) au determinat ierarhizarea tehnicilor de culegere a datelor şi clasificarea lor în funcţie de natura datelor şi informaţiilor (în tehnici principale şi tehnici secundare). Având în vedere impactul asupra metodologiei sociologice şi, în primul rând, asupra semnificaţiei faptelor de conştiinţă în interpretarea şi valorificarea rezultatelor unei cercetări, identificăm – cu valoare ipotetică – următoarele forme şi etaje ale conştiinţei: •

conştiinţa socială ca imagine descriptivă şi, în parte, explicativă a existenţei sociale (statut pretins neutru, rădăcini dominant gnoseologice, grade diferite de reflectare veridică); este caracteristică investigaţiilor obişnuite, îndeosebi în etapele şi tendinţele psihologizante criticate de Pitirim Sorokin (chestionaromania, testomania, anchetomania, abuzul de sondaje de opinie etc.);

•

conştiinţa socială ca justificare sau imagine ideologică, prezentată cel mai adesea ca imagine explicativă relativ neutră. O asemenea formă are la origine fie lipsa unei metodologii ştiinţifice de cercetare, fie un impact prea mare al ideologiei sociale, fie – cazul cel mai frecvent şi normal – conexiunea acestor două împrejurări. Sociologia nu poate fi o ştiinţa neutră şi nu poate evita sau ignora inserţia ideologicului; important este să se stabilească gradul de inserţie şi natura acesteia (gradul de racordare la exigenţele demersului ştiinţific);

23

Vasile MIFTODE

•

conştiinţa socială ideală, dacă putem spune astfel, cu funcţii explicativ – ştiinţifice optime, şi în unitate cu cele justificative, care ar oglindi veridic realitatea obiectivă şi ar corespunde pe deplin cu conţinutul şi exigenţele sociale reale ale epocii. O asemenea conştiinţă nu vizează doar un diagnostic corect epocii şi fenomenelor ei, ci şi proiectarea dezvoltării sociale, luând-o înaintea existenţei sociale. Fiind vorba de o aspiraţie, de un deziderat, cercetările sociologice actuale nu se pot sprijini pe o asemenea formă de conştiinţă, în schimb o pot include în demersul ştiinţific ca sistem de referinţă ( de apreciere a valorii şi semnificaţiei informaţiilor şi, în final, a concluziilor elaborate);

•

conştiinţa socială ca parte componentă a realităţii sociale, fiind ea însăşi obiect de cercetare sociologică şi psihosociologică, prin tehnici specifice (convorbiri, interviuri, chestionare, teste, alte mijloace de anchetă). Este un fapt dovedit că unii subiecţi chestionaţi dau, cel puţin la unele întrebări, alte răspunsuri (conştiinţa declarată), decât cele reale, potrivit propriilor opinii (conştiinţa reală). În acest caz nu ne mai interesează gradul de veridicitate a răspunsului , ci de ce subiecţii nu dau răspunsurile reale pe care – ipotetic vorbind – le cunosc, şi în ce măsură imaginile elaborate pe baza răspunsurilor primite sunt distorsionate, neconcordante cu fenomenele şi realităţile cercetate.

Paradigma „faptelor de conştiinţă”6 În situaţiile în care se constată o distanţă semnificativă între conştiinţa declarată şi conştiinţa reală, şi în cele în care avem îndoieli întemeiate cu privire la competenţa conştiinţei reale de a reflecta veridic existenţa socială (în mod concret: realităţile sociale obiective, fenomenele şi procesele vizate în cercetare ) se impune să facem abstracţie de orice imagine pe care ne-o oferă conştiinţa (prin tehnicile ei specifice) despre universul studiat, pentru a nu ajunge la o cunoaştere distorsionată, falsă a acestuia. Una din sarcinile principale ale sociologului responsabil de cercetare o constituie selecţia şi ierarhizarea tehnicilor de culegere a datelor în funcţie de natura informaţiilor pe care le oferă şi de competenţa lor în descoperirea unor date veridice şi reprezentative. Pretestarea uneltelor de lucru Pretestarea este o probă prealabilă, executată în vederea verificării proiectelor şi uneltelor care vor fi folosite ulterior. De exemplu, dacă un formular nu a fost pretestat este, cu siguranţă, un formular inacceptabil. Nu se cunoaşte caz în care pretestarea să nu facă dovada că mai sunt necesare îmbunătăţiri ale modului cum au fost formulate unele întrebări, sau că nu au fost create instrumente care să extragă informaţii indispensabile. Orice unealtă de lucru (plan, ghid de convorbire, formular statistic, ghid de observaţie etc.), până nu este analizată şi criticată de cât mai mulţi oameni, rămâne rudimentară.

6

Vezi Fig.5, Paradigma dimensiunilor conştiinţei sociale, subcap. 2.3. “Conştientizarea” imperativelor epistemologice şi specificul cercetării conştiinţei sociale

24

Metodologia cercetării sociale

A multiplica chestionarele în mod pripit, aşa cum se obişnuieşte uneori, în mii de exemplare, constituie o culpă profesională condamnabilă.

Cercetarea pilot constă într-o repetiţie generală a cercetării propriu-zise. Ea permite testarea schemei descriptive, a instrumentelor şi procedeelor de lucru, estimarea costurilor şi anticiparea rezultatelor. Cercetarea pilot poate confirma demersul deja realizat sau poate conduce la abandonarea cercetării, eventual permite reformularea temei, completarea schemei descriptive, corectarea instrumentelor de lucru pentru adecvarea la temă, la procedeul de lucru şi la populaţia studiată. (Mărginean, I., Proiectarea cercetării sociologice, 2000) Precizarea modalităţilor de eşantionare Important în această fază a prospectării este să aflăm dacă avem informaţiile necesare pentru organizarea unui eşantion de bună calitate. În acest sens vom face apel la liste care conţin numerotarea caselor, membrii familiilor care trăiesc în ele, ultimele recensăminte. De asemenea, pot fi folosite şi listele electorale sau listele privind înregistrarea animalelor. Atunci când lucrăm într-o întreprindere putem consulta state de plată ale salariaţilor, cărţi de muncă sau schemele de organizare a personalului. Hărţile ne sunt, de asemenea, necesare, în anumite cazuri, pentru o corectă eşantionare. De exemplu, într-un oraş, cea mai bună metodă de eşantionare constă în a lucra pe zone, marcând pe hartă diferitele cartiere existente cu caracteristica lor: cartier de vile, cartier periferic, cartier de blocuri nou construite, cartier de locuinţe aparţinând unei întreprinderi, cartier vechi de tip rural etc.

A construi un eşantion înseamnă a căuta în sânul unei populaţii de referinţă, printr-un anumit procedeu (de eşantionare) un anumit număr de indivizi a căror grupare trebuie să întrunească anumite însuşiri, în primul rând, însuşirea reprezentativităţii. Eşantionul este astfel, o parte a populaţiei studiate, stabilită prin diferite procedee şi a cărei investigare ne conduce la concluzii care vor putea fi extrapolate la ansamblul colectivităţii de origine. Eşantionul este, prin definiţie, reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras. Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea numai a unei părţi din universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de unităţi. În domeniul social, eşantionarea intervine în cercetări realizate prin anchete de tipul sondajelor de opinie publică, de marketing, de audienţă, de consum etc., dar şi în studiul documentelor sociale, ca şi în diverse alte cercetări (de exemplu, se determină numărul de vizite necesare în observaţia instantanee). Eşantionarea constă în extragerea, în condiţii specificate, a unui număr de unităţi statistice din universul cercetării. Datele obţinute din studierea eşantionului pot fi extinse la nivelul colectivităţii totale, cu anumite limite de variaţie, la un nivel de probabilitate stabilit. Eşantionarea se bazează

25

Vasile MIFTODE

pe două teorii statistice: legea numerelor mari şi calculul probabilităţii. Legea numerelor mari (Bernoulli, Poisson) fundamentează mărimea eşantionului, iar calculul probabilităţilor reglementează selecţia subiecţilor în eşantion.

Referindu-ne la reprezentativitate, vom avea în vedere că aceasta este dependentă de mărimea eşantionului şi de schema de eşantionare utilizată. Reprezentativitatea (eficienţa) este cu atât mai bună cu cât avem de-a face cu erori de eşantionare mai mici. Alcătuirea echipei de cercetare a. Componenţa echipelor interdisciplinare După o organizare pe capitole şi subcapitole, dacă am rezolvat problemele metodologiei şi ale instrumentelor de lucru necesare, ne va veni mai uşor să calculăm numărul de membri necesari în viitoarea echipă, precum şi specialităţile lor. Pentru fiecare problemă este necesară prezenţa măcar a unui cercetător. Compunerea unei echipe complete depinde de natura problemei pe care o cercetăm. Cel mai adesea, cercetarea socială presupune lucrul în echipă. Avem de-a face, pe de o parte, cu persoane care realizează anumite activităţi specializate (cercetători, statisticieni, informaticieni); pe de altă parte, mai multe persoane pot efectua simultan acelaşi tip de activitate (operatori de teren, codificatori etc.). Unele persoane pot fi membri permanenţi ai echipei de cercetare, alte au statutul de colaboratori pentru anumite activităţi şi pentru o anumită perioadă de timp. Coordonatorul echipei de cercetare trebuie să realizeze o planificare a tuturor activităţilor, eşalonarea lor în timp, repartizarea atribuţiilor şi acoperirea costurilor (pentru manoperă, culegerea şi prelucrarea datelor, analiza şi redactarea raportului, cheltuielile materiale). b. Echipa centrală de îndrumare, control şi sinteză Atunci când echipele de cercetare urmăresc un scop precis, şi anume strângerea unei documentări necesare pentru a planifica o sistematizare şi amenajare teritorială, de exemplu, schema echipei, ar putea avea forma celei la care H. H. Stahl a participat. Echipa a fost organizată de arhitectul Ştefan Popovici şi a avut următoarea schemă: un colectiv central compus din trei arhitecţi, doi sociologi, un geograf, un geolog, un climatolog, un inginer urbanist, un arhitect urbanist, un arhitect specializat în construcţii rurale, un economist, un inginer agronom, un zootehnician, un inginer silvic, un doctor igienist, un inginer de căi ferate, drumuri şi poduri şi un istoric. Planificarea calendaristică Fiind stabilite problema de rezolvat şi mijloacele care ne sunt puse la dispoziţie, putem elabora un plan calendaristic al lucrării, precizând pe etape durata fiecăreia din fazele de lucru care au fost fixate. Uneori, o cercetare comandată fixează ea însăşi durata în timp a lucrării. În acest sens, suntem obligaţi să procedăm invers, mărginind problema la cât putem cuprinde

26

Metodologia cercetării sociale

într-un spaţiu de timp limitat, sau mărind numărul colaboratorilor pentru a finaliza lucrarea în timpul precizat. Planul calendaristic este de fapt o sinteză, o echilibrare între toate componentele problemei: mărimea investigării ca atare, mijloacele financiare de care dispunem, timpul care ni se acordă, posibilitatea de a recruta şi instrui numărul de colaboratori necesari. Toate aceste coordonate odată precizate, dispunerea calendaristică a fazelor devine posibilă. Importanţa datelor primare Omul de ştiinţă socială are de studiat un domeniu al socialului, care nu e cu putinţă de sesizat prin simţurile noastre. Socialul nu poate fi nici văzut, nici auzit, nici pipăit, fiind o abstracţie, un mod de a fi, iar nu un fenomen concret, propriu-zis. Tot ceea ce putem observa în legătură cu viaţa oamenilor sunt doar obiecte, acţiuni şi opinii. Investigaţia socială constă în capacitatea noastră tehnică de a observa aceste obiecte, acţiuni şi opinii, de a le înţelege şi a reconstrui modul în care se reintegrează ele în ansamblul unei vieţi sociale, exprimând-o astfel în mod inteligibil pentru noi. În fond, este vorba despre oameni, care pot fi observaţi în activitatea lor de creatoare sau modificatoare a obiectelor materiale din jurul lor, în activitatea lor de animale biocenotice, adică laolaltă trăitoare, şi în plus, capabile să ne transmită mesaje cu ajutorul limbajului. Tehnicile investigaţiilor sociale sunt deci, în primul rând, tehnici ale observaţiei. Există reguli generale ale observaţiei ştiinţifice, precum şi aplicări specifice, după cum observaţia poartă asupra unor obiecte, unor acţiuni sau unor opinii. Domină însă, în orice muncă de ştiinţă socială, următoarea regulă: calitatea rezultatelor finale depinde de calitatea observaţiilor de bază. Dacă aceste observaţii de obiecte, de acţiuni şi în special de opinii, nu sunt făcute în deplină corectitudine, toată elaborarea ulterioară, oricât de savantă ar fi, oricât am recurge, în prelucrare, la tehnici extrem de pretenţioase, ca de pildă cea a organizării unei bănci de date şi o matematizare a lor cu ajutorul maşinilor electronice de calcul, totul nu ar fi decât o pierdere de vreme şi o autoinducere în eroare.

Calitatea informaţiilor de bază, a datelor primare, determină însăşi calitatea lucrării în totalitatea sa. Atât redactorul unei lucrări de sociologie, cât si cititorul ei au deci datoria să dea cea mai mare atenţie critică calităţii observaţiilor care stau la baza interpretărilor făcute. În special cercetătorul de teren, atunci când capătă informaţii de la persoane locale, cu sau fără calitatea administrativă oficială, trebuie să arate cea mai severă neîncredere faţă de orice informaţie ce i s-ar da global, adică fără să aibă o bază de documentaţie originală. Ceea ce face ca propunătorii de bănci de date, sau mai modeştii investigatori sociali, lucrând pe teren pe zone mai restrânse ale socialului, trebuie să se gândească mai întâi la elaborarea şi realizarea unui sistem administrativ de culegere şi ţinere în

27

Vasile MIFTODE

evidenţă a datelor primare, decât să tindă dintr-o dată la o bancă de date, modern dotată electronic. Teoretic, banca de date e necesară, dar practic este de valoare nulă dacă datele pe care i le furnizăm sunt dubioase. Datoria investigatorului social este în orice caz de a nu se întemeia decât pe informaţii cât mai exacte, în special pe propriile lui observaţii, stabilite potrivit normelor tehnice ale sociologiei, observaţii care se pot controla de către oricine ar dori să-şi dea seama de obiectivitatea lucrării. De aceea, listele nominale, foile statistice, fişele de observaţii, adică întreaga documentaţie de bază strânsă de sociolog, care nu are rostul ei să fie publicată în întregime, trebuie să rămână în dosarele arhivei anexe a lucrării, astfel că oricine ar dori, să poată proceda la verificări, fie refăcând întreaga lucrare, fie făcând numai sondaje de control. În plus, documentaţia strânsă pe teren nu este folosită niciodată în totalitatea sa. Depunerea ei în arhivă permite ulterioare analize secundare, adică reluarea documentaţiei pentru a fi analizată din alte puncte de vedere decât cele iniţial avute în vedere. Documentaţia unei lucrări nu constituie un secret profesional al celui care se documentează, ci este un act public, la care are drept de acces orice alt om de ştiinţă. Există aici o regulă elementară nu numai de deontologie profesională, ci şi de rigurozitate ştiinţifică, regulă absolut obligatorie; ceea ce ne sileşte să dăm tehnicilor observaţiei o maximă atenţie.

II.2. “Marile anchete sociologice” Trebuie să precizăm de la început că nu vom întreprinde o analiză exhaustivă a “marilor anchete” sociologice, din mai multe motive. În primul rând pentru că prin”mari anchete” putem înţe1ege lucruri diferite, potrivit unor criterii diferite. În al doilea rând pentru că nu toate anchetele prezintă un interes metodologic şi tehnic deosebit sau o valoare teoretico-epistemologică particulară. În fine, în al treilea rând, am prezentat deja câteva anchete care ocupă un loc important în istoria sociologiei. Criteriile principale pentru definirea “marilor anchete” sociale sunt următoarele: • •

•

28

“universul” sau populaţia investigată în funcţie de care întâlnim ancheta “restrânsă” şi anchete “vaste” (largi, masive); tema şi obiectivele urmărite în funcţie de care întâlnim anchete “specifice şi anchete “generale”, anchete subordonate unei investigaţii mai largi şi anchete independente (teoretico-empirice, urmând un demers propriu, etape, reguli şi tehnici adecvate); echipa de cercetare, numărul şi valoarea participanţilor, în funcţie de care anchetele pot fi interdisciplinare, colective sau individuale; de regulă, un sociolog nu poate realiza de unul singur o anchetă vastă şi generală vizând o populaţie întinsă şi o temă largă, ci doar anchete “restrânse şi specifice;

Metodologia cercetării sociale

•

•

valoarea teoretică şi metodo1ogică, măsura în care au fost verificate şi elaborate noi ipoteze şi teorii şi experimentate tehnici şi procedee de investigaţie; “noutatea” domeniului sau temei cercetate, deschiderea de noi piste de investigare (în sensul fenomenului “serendipity) influenţă şi locul ocupat în istoria cercetărilor sociale.

2.1. “Monografiile săteşti” realizate de echipele conduse de Dimitrie Gusti O amplă anchetă sociologică, asupra unei întregi societăţi – societatea rura1ă românească – a fost realizată în ţara noastră în cadrul “Şcolii monografice de la Bucureşti”, în deceniile trei şi patru ale secolului trecut, sub conducerea sociologului D. Gusti. Spunem “o amplă anchetă” întrucât, în ciuda diversităţii echipelor de cercetare, a satelor şi “zonelor” investigate, a perioadelor de muncă “în teren”, toate monografiile gustiene constituie o unitate organică – teoretică, metodologică şi tehnică – o unică investigaţie asupra unui “univers” complex, cu o întindere fără precedent în istoria sociologiei7.

Teoria care a stat la baza “monografiilor săteşti” are un caracter idealist-voluntarist. Dimitrie Gusti a conceput realitatea socială ca fiind un ansamblu de “manifestări” – economice, spirituale, juridice şi politice – care s-au realizat sub înrâurirea cadrelor vieţii sociale înăuntrul unor “unităţi sociale” concrete – satul, oraşul, familia, biserica, stâna etc. Aceste “manifestări sunt condiţionate de acţiunea simultană a patru factori: “cadrul cosmologic”, “biologic”, “psihologic” şi “istoric” – şi guvernate de “legea paralelismului sociologic” ca lege de bază (Bădina, O., Gândirea sociologică din România, 1973:81). D. Gusti vorbeşte de o “categorie naturală” (cuprinzând “cadrul cosmic” şi “cadrul biologic” şi de o “categorie socială” (cuprinzând “cadrul istoric” şi cadrul psihic”), ale căror elemente “acţionează continuu asupra voinţei sociale pentru ca aceasta, reacţionând, să creeze valorile sociale, economice, spirituale, politice şi juridice. Societatea este – pentru D. Gusti – produsul “manifestărilor”, în care valorile economice şi spirituale (conştiinţa, arta, religia), constituie conţinutul “existenţei socialului”, fiind categorii sociale constitutive. Aceste categorii pentru a se putea menţine au nevoie de alte două categorii sociale, juridicul şi politicul, destinate organizării şi ordonării faptelor şi vieţii sociale.

Aceste “categorii sociale regulative” (manifestările sociale, juridice şi cele politice) sunt cerute de însăşi realitatea socială, în care activităţile economice şi spirituale, numeroase şi contradictorii, ar putea duce la un dezechilibru social.

Lucrările “Şcolii monografice” au fost publicate îndeosebi în colecţia “Biblioteca de sociologie, etică şi politologie”, dintre care menţionăm: Nerej. Un village d’une région archaique (Vrancea). Monographie Sociologique dirigée par Henri H. Stahl (trei volume); Drăguş Un sat din Ţara Oltului (Făgăraş); Clopotiva Un sat din Haţeg (două volume, 1940); D. Gusti, A. Golopeniţa, D.C. Georgescu (1941-1943) 60 sate româmeşti. 7

29

Vasile MIFTODE

Viciul fundamental al doctrinei gustiene – arată Ovidiu Bădina – se află în modul de rezolvare a problemei determinismului, potrivit a ceea ce am putea numi “teoria paralelismului sociologic”. Desigur, doctrina gustiană – baza teoretică a “Şcolii sociologice” – a influenţat ansamblul cercetărilor “Şcolii monografice”. Totuşi între “Şcoala sociologică” şi “Şcoala monografică” există deosebiri – scrie Ov. Bădina – întrucât la realizarea anchetelor monografice au participat şi adepţi ai altor concepţii sociologice, de pildă, adepţi ai concepţiei materialist-dialectice. D. Gusti a încercat, desigur, a-şi impune doctrina în cadrul “Şcolii monografice”, insistând să se analizeze în mod egal toate laturile şi raporturile sociale corespunzătoare “unităţilor” luate în studiu, “respingând orice încercare de ierarhizare a factorilor constitutivi ai vieţii sociale sau vreo relaţie de subordonare între fenomenele studiate. Aşadar, teza paralelismului sociologic devine principiu metodologic de bază al cercetărilor monografice. În schimb, în plan tehnic “Şcoala monografică” aduce contribuţii remarcabile la dezvoltarea sociologiei, punând în lumină distincţia evidentă dintre “teoria” şi “practica” cercetărilor realizate. Criticând amatorismul şi abuzul de chestionare, D.Gusti arată că cercetarea directă, concretă şi multilaterală a faptelor şi proceselor sociale constituie singura cale justă pentru cunoaşterea sociologiei. “Întrucât socotim monografiile sociologice ca mijloace perfecţionate de observaţie care îmbină intuiţia, trăirea şi înţelegerea cu măsurătoarea, cu statistice şi reconstituirea trecutului – scrie D. Gusti în 1940 – nu ne-am gândit să înlăturăm prin ele nici una din metodele existente, ci trebuie să legăm pe acestea mai strâns de realitate şi să dăm întâietate observaţiei directe, cât mai amănunţită şi cât mai precisă, într-o nouă ordine metodologică pentru scopurile cele mai înalte ale cunoaşterii”. O asemenea orientare metodologică şi tehnică – cu puternice conotaţii teoretice pozitive – rămâne şi astăzi, după patru decenii, la fel de actuală şi necesară, datorită abuzului de sondaje, anchete prin chestionar şi interviu în dauna observaţiei directe, manifestate în numeroase cercetări actuale. Desigur, D. Gusti atribuie observaţiei directe un sens diferit, mult mai larg decât cel acceptat, de regulă, astăzi, dar acest fapt nu scade cu nimic meritul sociologului român de a fi elaborat a metodologie pronunţat socio1ogică şi opusă – tehnic vorbind psihologismului (fără îndoială, din punct de vedere strict teoretic, D. Gusti rămâne “în limitele concepţiei idealiste” care a frânat “detaşarea de psihologism” şi de tehnicile corespunzătoare acestuia). Îndreptarul metodologic oferit de “Şcoala monografică” condusă de D. Gusti cuprinde, în primul rând, regulile anchetei de teren sau “ale unei bune cercetări monografice”, centrată pe observaţia directă: • • • • • • • 8

necesitatea teoriei, a pregătirii teoretice; sinceritatea şi obiectivitatea faţă de fapte; exactitatea şi completitudinea observaţiilor efectuate; verificarea şi controlul permanent al observaţiilor; documentarea şi informarea prealabilă asupra fenomenului; cercetarea în echipă de specialişti; compararea fenomenelor cercetate cu alte fenomene.8

A se vedea, pentru o completă documentare asupra metodologiei şcolii, lucrările publicate de “Biblioteca de sociologie, etică şi politică” între care menţionăm Tehnica metodologiei sociologice (H. H. Stahl, 1934), Indrumări pentru monografiile sociologice, Realitatea socială (Tr. Herseni).

30

Metodologia cercetării sociale

Dacă vom confrunta cercetările actuale cu exigenţele formulate de D. Gusti vom constata că unii sociologi nu numai că nu au depăşit limitele (metodologice) anchetelor conduse de fondatorul Şcolii monografice dar nu au reuşit cel puţin să preia experienţa pozitivă a acestuia (ne referim, îndeosebi, la utilizarea unui set de tehnici variate şi adecvate problemelor urmărite, la echipa interdisciplinară etc.). Prin “monografiile săteşti” se urmărea ca printr-o varietate de procedee de investigaţie aplicate în anchete etno şi antropologice, folclorice, lingvistice etc., bazându-se pe chestionări detaliate la care se primeşte răspuns fie prin convorbirea cu persoanele din grupul studiat, fie prin observaţii şi cercetări directe, socio1ogu1 să se apropie de ceea ce are realitatea socială mai intim, pentru a rupe cu tendinţele abstracte, speculative din sociologie. Se preconizează folosirea mijloacelor fono-, foto- cinematografice, iar pentru înţelegerea şi mai adecvată, multilaterală a realităţii se recomandă formarea de echipe complexe, care să cerceteze toate domeniile vieţii sociale corespunzătoare diverselor cadre şi “manifestări” ale socialului. Activitatea echipelor formate din specialişti din diverse domenii trebuie coordonată şi apoi sintetizată în vederea întocmirii unor lucrări de ansamblu. Datele culese, după o serie de operaţii, sunt explicate prin confruntarea “manifestărilor” vieţii sociale cu “cadrele” ei, stabilindu-se totodată determinismul interior-voluntar şi exterior-condiţionat. “Folosirea unor mijloace tehnice moderne de înregistrare, precum şi abordarea simultană a diferitelor aspecte ale subiectului cercetat de către aceste echipe – scrie Ov. Bădina – sunt idei valoroase. Gusti sesizează neajunsul principal al şcolii lui Fr. le Play, şi anume că ea se mărgineşte la studiul familiei, iar din activitatea acesteia cercetează mai mult viaţa economică oglindită în bugete pentru a evita acest unilateralism trece la analiza integrală a unei unităţi sociale. Monografiile “Şcolii sociologice de la Bucureşti” au respectat, în ansamblu – atât “pe teren” cât şi în redactarea concluziilor – demersul ştiinţific stabilit de D. Gusti – din punct de vedere strict tehnic, al realizării concrete a monografiilor, este de menţionat rolul sociologului H. H. Stahl. În lucrarea deja menţionată Tehnica monografiei sociologice autorul prezintă un adevărat ghid metodologic pentru toţi cei care întreprind anchete monografice, structurat în următoarele capitole: I. II. III. IV.

Observarea şi înregistrarea manifestărilor sociale; Tratarea problemelor sociologice; Organizarea muncii colective de teren; Îndrumări practice pentru alcătuirea monografiilor.

În ciuda limitelor concepţiei teoretice “monografiile săteşti” realizate de echipele gustiene prezintă şi azi un interes şi o însemnătate deosebită pentru sociologia noastră. Încercarea lui Gusti de a coordona şi de a integra toate cercetările şi echipele sociologice în vederea realizării unei ample investigaţii şi chiar a unei “ştiinţe a naţiunii” constituie – putem spune – o încercare care merită a fi “va1orificată” şi o idee “modernă” prin actualitatea ei în condiţiile sociologiei noastre. Prezentând “monografiile săteşti” drept o anchetă unitară nu ne-am propus să facem o analiză exhaustiva a “Şcolii monografice” ci numai a “punctelor comune” întâlnite în diferitele studii întreprinse, cu accent pe aspectele de metodă şi tehnică de lucru.

31

Vasile MIFTODE

2.2. Procesul de urbanizare în România (1966-1978, zonele Olt, Braşov, Iaşi şi Vaslui) Dacă în perioada interbelică sociologia românească a fost orientată îndeosebi asupra satului (circa 85 % din “spaţiul social” şi deci problemele fiind legate de “lumea rural-agrară, în ultimele decenii ea a fost – în mod obiectiv şi necesar – centrată pe problemele industrializării. Întrucât investigaţiile asupra procesului de urbanizare s-au realizat pe aceeaşi bază teoretică – materialismul istoric – au utilizat aceeaşi metodologie şi, în general, aceleaşi instrumente de lucru şi au avut, în bună măsură, aceeaşi conducere ştiinţifică, pot fi integrate într-o unică investigaţie sau într-o “amplă anchetă” asupra unui singur proces social – urbanizarea – corespunzătoare aceluiaşi tip de societate – societatea socialistă. Principalele etape ale studiului “Procesului de urbanizare în România” au fost următoarele: • • • •

•

urbanizarea într-o zonă cu o dezvoltare economico-socială medie (Slatina-Olt, 1967-1969); urbanizarea într-o zonă cu o dezvoltare economico-socia1ă superioară (Braşov, 1968-1970); urbanizarea într-o zonă cu o slabă dezvoltare economico-socială, aflată în curs de industrializare (Vaslui, 1971-1973); urbanizarea, modernizarea şi mobilitatea populaţiei într-o zonă-tip: dezvoltare “monocefală”, reţea urbană slabă, reţea rurală şi densitate demografică foarte puternice, migraţii ample, cu o industrie nouă puternică; dezvoltarea unei “zone montane”, integrată în perspectiva procesului amplu de urbanizare din România (zonă-tip, de pildă, “Broşteni – VatraDornei” (Suceava).

În ţara noastră s-au realizat în ultima perioadă de timp şi alte cercetări sociologice care pot fi apreciate drept “mari anchete” datorită atât întinderii lor, cât şi importanţei concluziilor formulate9. 2.3. “Anchetele ecologice” ale “Şcolii din Chicago”10 Temele urmărite: tipologia şi distribuţia “zonelor” urbane, specificul zonelor rezidenţiale, problema locuinţelor în mediu urban, fenomenul de1incvenţei (îndeosebi “bandele de tineri”), dezorganizarea familială în oraşul Chicago, fenomenul sinuciderii, al bolilor psihice în mediul american.

vezi şi volumul, Buciumi – un sat din ţara de sub munte, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, cartea, Studentul şi societatea, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1973 şi „Elaborarea unui model optim de dezvoltare socio-economică a judeţului Iaşi” în revista Viitorul Social nr. 2/ 1978 şi studiile publicate în Revista Economică, nr. 29/50. 10 vezi şi T. Caplow, L’Enquête sociologique, Armand Colin, Paris, 1970. 9

32

Metodologia cercetării sociale

Tehnicile uti1izate: observaţia directă, participantă, studiul de caz, descrierea profesiilor şi meseriilor urbane, analiza statistică, studiul documentelor oficiale, particulare, personale biografii, memorii, jurnale – date de recensământ, date de interviu sau chestionar, presa, analiza “culturilor deviante” urban, inclusiv cu ajutorul procedeelor statistice etc. Concepte specifice utilizate sau “lansate”: “model de creştere” urbană, “asimilare” urbană – atunci când două grupuri “fuzionează” pentru a nu mai urmări separat obiectivele 1or, de pildă apropierea dintre imigranţi şi citadinii de origine – ”succesiune” – atunci când o populaţie imigrantă se instalează (succede) pe locul rămas liber prin plecarea unei alte populaţii sau, în general, orice schimbare de destinaţie a unui teren – “simbioză” – atunci când în aceeaşi zonă trăiesc populaţii diferite –, “dominantă” – atunci când zone sau cartiere periferice suportă influenţa puternică a zonelor sau cartierelor centrale, a “centrului urban” – alte concepte mai generale (“competiţie”, “conflict”, “compromis” preluate pentru explicarea unor fenomene ale ecologiei umane (sau urbane) din domeniul ecologiei plantelor şi animalelor. 2.4. “Viaţa socială într-un orăşel11“(Middletown) Anchetele efectuate de etnologii Robert S Lynd şi Helen Merrell Lynd în orăşelul Muncie (40.000 locuitori la data efectuării studiilor), în cele două etape (1924-25 şi 1935-37), constituie un capitol important în istoria investigaţiilor sociale, atât prin tematică, obiective şi concluzii, cât mai ales prin metodologia şi tehnicile de lucru. Temele principale: viaţa economică, îndeosebi mijloacele de a-şi câştiga existenţa, participarea la viaţa socială a locuitorilor, relaţiile interindividuale, utilizarea timpului liber, problemele gospodăriei familiale, ale culturii şi educaţiei copiilor, ale sănătăţii publice şi ale asistenţei sociale, ale difuzării informaţiei “tot ceea ce contribuie sau dăunează solidarităţii comunităţii”. Soţii Lynd doreau să compare viaţa socială din Middletown-ul contemporan (1924-1925) cu viaţa socială din timpul generaţiei precedente. Tehnicile aplicate: în primul rând observaţia participativă (devenită clasică nu numai în etnologie, ci şi în alte domenii), în al doilea rând studiul documentelor, îndeosebi al datelor statistice, în al treilea rând tehnica convorbirilor şi a chestionarelor. Au fost analizate date de recensământ, documente din arhive “zonale” şi locale dosare de la organele de justiţie, arhive şcolare, presa, documente personale, anuare, hărţi etc. După anii marii crize economice care a afectat întreaga lume capitalistă, soţii Lynd revin la Muncie în fruntea unei echipe importante pentru a studia efectele crizei asupra oraşului respectiv, cu tehnici de lucru mai sumare dar mai perfecţionate. Spre deosebire de anchetele din anii 1924-1925, în cele efectuate în a doua etapă (după 1935) soţii Lynd pornesc de la ideea justă că relaţiile economice şi mijloacele de trai determină celelalte relaţii sociale, valorile şi credinţele dominante.

vezi şi Robert S. Lynd, Helen Merrell Lynd, Middletown; a Study in Contemporary American Culture, N.Y., Harcourt, 1929. 11

33

Vasile MIFTODE

2.5. Ancheta “Ţăranului polonez”12 (1908-1918) Tema principală – adaptarea la specificul şi condiţiile vieţii americane a imigranţilor europeni, pe exemplul celor polonezi. Autorii – Wil1iam I. Thomas şi Florian Znaniecki – şi-au extins cercetările asupra imigraţiei poloneze atât din S.U.A. cât şi din Europa, urmărind consecinţele acestui fenomen atât în “zona de primire”, cât şi în “zona de plecare” (în familiile rămase în Polonia. Tehnicile şi sursele de date: această anchetă a intrat în istoria sociologiei nu numai datorită concluzii1or formulate, cât şi datorită noutăţii tehnicilor şi surselor de informare, fiind prima cercetare care s-a bazat pe documente personale ale populaţiei investigate şi pe studiul de caz. Controversele provocate în “lumea sociologică” în legătură cu valoarea documentelor personale ca sursă de date au dus la construirea unui “tribunal ştiinţific” internaţional, for care a dat câştig de cauză autorilor anchetei “Ţăranul polonez”. Desigur, cei doi sociologi au analizat mai multe tipuri de documente – scrisori, jurnale, arhive ale “societăţi1or de imigranţi”, ale tribunalelor şi programelor de ajutor social etc. – pe care le-au supus “analizei de conţinut”. Autobiografiile au constituit – pentru Thomas şi Znaniecki – tipul perfect de material socio1ogic, apreciere desigur exagerată pentru o sursă secundară de date. În “raportul” publicat în 1918 au fost reproduse circa 1.000 de documente care aveau menirea – în concepţia autorilor – “să dezvăluie atitudini şi valori proprii persoanelor la care se refereau”, menire pe care – potrivit concepţiei ştiinţifice materialist istorice – nu o puteau satisface pe deplin. Documentele personale sunt utile în anchetele sociologice, dar nu ne pot oferi decât o imagine a obiectului investigat sau un segment al realităţii sociale complexe prezentă, de regulă, în asemenea studii. Conceptele principale utilizate sau “lansate” în cercetarea socia1ă: anomie, norme şi valori sociale, atitudine, “dezorganizare socială”, “definirea situaţiei”, aspiraţie, migraţie etc. – este de menţionat, în primul rând, faptul că pentru realizatorii acestei anchete valorile sociale aveau aproape aceeaşi semnificaţie ca şi faptele sociale pentru Emile Durkheim. “O valoare socială este un element cultural, concret sau abstract care este util membrilor unui grup social şi care prezintă pentru ei o semnificaţie acceptată fără a mai reflecta asupra ei”. (Caplow, T., 1970:23) Atitudinea este “contrariul personal şi subiectiv al unei valori sociale” exprimat printr-un “proces conştient şi personal care determină acţiuni1e sociale” ale indivizilor. Acţiunea socia1ă rezultă potrivit lui Thomas şi Znaniecki din forţe sociale exterioare individului, pe de o parte şi din “impu1suri interne”, pe de a1tă parte. Cei doi sociologi refuză orice “validitate unei explicaţii sociologice care nu ţine atât de faptele sociale, cât şi de motivaţiile individuale.” Dezorganizarea socială este definită drept o slăbire a regulilor existente asupra comportamentului membrilor colectivităţii şi grupurilor sociale iar dezorganizarea individuală drept o slăbire a aptitudinilor individului de a-şi organiza viaţa în vederea realizării propriilor lui interese. Cât priveşte conceptul “definirea situaţiei, Thomas şi Znaniecki arată că situaţia se defineşte prin instituţii sociale şi printr-un sistem de sancţiuni adecvat. Nu mediul fizic, ci situaţia socială determină comportamentul “agenţilor sociali”, al indivizilor şi al grupurilor umane. 12

vezi Thomas, W. I., Znaniecki, F., The Polish Peasant in Europe and in America (1918-1920), Dover, N.Y., şi Miftode, V., Migraţiile şi dezvoltarea urbană, Editura Junimea, Iaşi, 1978.

34

Metodologia cercetării sociale

2.6. “Problemele umane în civilizaţia industrială”13 (Elton Mayo, 1933) Anchetele şi experienţele de la Western Electric Company, Hawthorn (în apropiere de Chicago), realizate intre 1927-1932 de o echipă condusă de Elton Mayo (1880-1949) şi sprijinită direct de cadre calificate din întreprindere, au intrat în istoria sociologie şi psiho-sociologiei datorită rolului pe care 1-au jucat în deschiderea unor noi direcţii de investigaţie, în formularea unor noi ipoteze şi, în primul rând, datorită reconsiderării unui domeniu “uitat” de cercetători – cel al relaţiilor umane – în condiţiile mediului industrial. Tema principală: randamentul muncii şi factorii lui în mediul industrial. Sub influenţa unor experienţe anterioare asupra rolului intensităţii luminii asupra randamentului, Elton Mayo începe prin a-şi pune următoarele întrebări: 1) Este vorba într-adevăr de o oboseală excesivă la lucrătoarele observate? 2) Doresc lucrătoare1e pauze în orele de muncă? 3) Este bine venită scurtarea zilei de muncă? 4) Ce atitudini manifestă lucrătoarele faţă de muncă şi întreprindere? 5) Ce efecte determină schimbarea mijloacelor şi materialului de muncă? 6) De ce scade producţia după-amiaza? Mayo porneşte de la ipoteza că “un înalt nivel de competenţă şi de cunoaştere în conducerea personalului este necesar în industrie deoarece o reţea densă de comunicaţie şi de cooperare este o condiţie la fel de indispensabilă unei producţii eficace, pe cât este de esenţială fericirii personale a muncitorilor. Tehnicile de lucru: în primul rând observaţia directă a modului de desfăşurare a muncii, a lucrătorilor şi a “posturilor de muncă”, în ansamblul lor, urmărindu-se schimbările de ritm de muncă şi de randament provocate de factorii experimentaţi (introducerea pauzelor, modificarea acestora, organizarea grupelor de muncă, scurtarea zilei de muncă, modificarea retribuţiei, a mijloacelor de muncă etc.). Observatorul nota totul şi realiza descrieri cât mai complete ale atelierului şi echipei de muncă iar aparate speciale înregistrau permanent randamentul fiecăruia astfel încât se putea cunoaşte imediat orice fluctuaţie a eficienţei muncii subiecţilor investigaţi; în al doilea rând experimentul social, modificându-se condiţiile de muncă, introducând factori noi, alcătuind echipe şi grupe “artificiale” de muncă, utilizând “grupe de control” etc., întreaga anchetă de la Western Electric constituind o veritabilă serie de experienţe, cunoscută sub acest nume de majoritatea sociologilor; în al treilea rând tehnica convorbirilor, aplicată în două faze (1928-29 studiu pilot şi 1929-30 – ancheta propriuzisă) şi cuprinzând peste 10 mii de subiecţi cu scopul de a cunoaşte “moralul muncitorilor” şi rolul acestuia în creşterea randamentului muncii. 2.7. “Fenomenul birocratic”14 (Michel Crozier, 1963) Două mari anchete au stat la originea celebrei lucrări a lui Michel Crozier, una rea1izată în cadrul Centrului de studii sociologice iar cea1a1tă în cadrul Institutului de ştiinţe sociale asupra muncii din Franţa. Aşa cum recunoaşte autorul însuşi teoria 13

vezi şi Mayo, E., The Human Problems of an Industrial Civilisation, The Macmillan, N.Y., 1933. vezi Crozier, M., Le Phénomène bureaucratique, Essai sur les tendances bureaucratiques des systèmes d’organisation modernes et sur leurs relations en France avec le système social et culturel, Editions du Seuil, Paris, 1963. 14

35

Vasile MIFTODE

fenomenului birocratic a început să fie elaborată în California în 1960, unde Michel Crozier a lucrat timp un an de zile la Center for Advanced study in the Behavioral Sciences. Aparatul birocratic este un fel de “cerc vicios” dar şi “un organ de transmitere şi execuţie, potrivit tradiţiei lui Max Weber.” – afirmă Crozier. Sociologul francez iniţiază importante anchete de “sociologie a organizaţiilor” urmărind să descifreze funcţionarea societăţilor moderne şi ajunge la concluzia – în ceea ce priveşte Franţa că “economia franceză este marcată de vechiul model birocratic” şi că “se înfiripă o transformare a organizaţiilor” sociale. Este meritul lui Max Weber de a fi lansat într-o formă “clasica” conceptul de birocraţie, care a constituit cadrul teoretic pentru numeroasele cercetări ulterioare pe această temă dar este meritul de necontestat al lui Michel Crozier de a-l fi confruntat cu faptele, cu viaţa reală şi de a-l fi îmbogăţit astfel cu noi elemente. Fără a infirma faptul că birocraţia funcţionează – aşa cum presupunea Weber – ca “o imensă maşină impersonală”, anchetele realizate după 1950 au arătat că “birocraţiile sunt…umane”, că “echilibrează tensiunile sociale” şi că nu urmează “niciodată cu exactitate textele statutelor lor.” (Caplow, T., 1970:99). În urma unor studii s-a ajuns la conc1uzia că birocraţia franceză – devenită celebră şi luată ca sistem de referinţă în analizele administrative din diferite ţări ale lumii – s-a perfecţionat atât de mult încât dintr-un factor negativ s-a transformat într-un factor pozitiv al dezvoltării societăţii franceze contemporane. Unii cercetători şi-au dat seama că “forma şi conţinutul unor norme nu ne spun mare lucru asupra manierei în care este aplicată în realitate”, ceea ce înseamnă că nu este suficient să cunoaştem normele şi regulamentele sociale, de funcţionare a instituţiilor şi întreprinderilor pentru a pune un diagnostic cât mai exact unei realităţi sau fenomen social, ci se impune studiul funcţionării însăşi a societăţii, al aplicării reale a normelor şi regulamentelor în vigoare.(Gouldner, A., Patterns of Industrial Bureaucracy, 1954) Tema anchetei: studiul “viciului birocratic”, al diversităţii aspectelor şi fenomenelor birocratice în condiţiile lumii occidentale pe exemplul unor mari întreprinderi de stat franceze, privite în ansamblul lor şi pe baza unor cercetări anterioare. Michel Crozier porneşte de la ipoteza că birocraţia este “produsul concentrării unităţilor de producţie, concentrare care este generată, la rândul ei, de constrângerile tehnice, de noile dimensiuni ale economiei. De unde regimentarea, conformismul organizaţiilor moderne din ce în ce mai dominate de un aparat birocratic ierarhizat şi constrângător.” Conceptele principale: birocraţie, “alienare birocratică, viciu birocratic, fenomen birocratic, centralizare şi descentralizare administrativă, autogestiune, participare etc. Birocraţia, în sensul atribuit de marele public (adică climatul muncii, al rigidităţii, al constrângerii şi iresponsabilităţii care caracterizează organizaţiile de care ne plângem – scrie M.Crozier – “nu este deloc prefigurarea viitorului şi nu tinde a creşte în mod deosebit odată cu concentrarea întreprinderilor, ci constituie o moştenire paralizantă a unui trecut în care prevala o concepţie îngustă şi 1imitată privind mijloacele de cooperare între oameni. Autogestiunea, participarea şi cooperarea sunt concepte care reflectă – aşa cum cunoaştem – acele acţiuni umane opuse viciului birocratic, care elimină starea de alienare birocratică şi care duc în cele din urmă, la

36

Metodologia cercetării sociale

destrămarea mitului birocratic şi desigur la multe alte fenomene pozitive în dezvoltarea socială a personalităţii umane. Tehnicile principale: ancheta sociologică, studiul de caz sau monografia unor întreprinderi-tip (urmărind desigur fenomenul birocratic) studiul documentelor statistice, convorbirile etc. Anchetele şi studiile sociologului francez nu aduc noutăţi tehnice şi metodologice şi nici nu au vizat verificarea sau experimentarea unei anumite metode. 2.8. Alte “mari anchete”15 Spaţiul nu ne permite să prezentăm pe larg şi alte anchete sociologice din rândul celor care au intrat deja în istoria sociologiei. Lipsa unor lucrări de sinteză în acest domeniu ne obligă să oferim cel puţin o imagine de ansamblu asupra diversităţii anchetelor sociologice cu scopul de a cunoaşte mai bine specificul şi locul anchetei printre metodele de investigaţie socială – pe de o parte şi contribuţia acesteia la dezvoltarea metodologiei, a tehnicilor şi procedeelor sociologice – pe de altă parte. În rândul “marilor anchete” pot fi incluse, după opinia noastră, şi următoarele cercetări sociologice: a) asupra mobilităţii sociale care a debutat prin studiul devenit celebru Social Mobility al lui Pitirim Sorokin; b) asupra inegalităţii de şanse în promovarea socială în condiţiile societăţii capitaliste, temă care a fost obiectul mai multor anchete şi studii în Franţa, S.U.A., Suedia şi alte ţări occidentale; c) asupra micilor grupuri, a dinamicii de grup (Kurt Lewin) şi a interacţiunii în microgrupuri (Robert F. Bales), anchete care au declanşat o puternică dezvoltarea a psihosociologiei16; d) asupra sărăciei, îndeosebi asupra “contextului cultural” al acesteia, anchetă care a evidenţiat existenţa “unei aceleaşi culturi a sărăciei, atât la masele ţărăneşti din ţările subdezvoltate cât şi în bidonvilurile urbane şi rurale din ţările cu o industrializare avansată, o cultură care ar transcede în consecinţă diferenţele regionale şi naţionale, precum şi opoziţia sat-oraş”17; e) asupra dezvoltării socio-economice a ţărilor sărace, îndeosebi privind formarea spiritului de întreprindere în diferitele clase şi pături sociale, anchete18 care marchează orientarea sociologilor începând cu deceniul şase, spre macrosociologie, adică spre studiul sistemelor sociale globale, colaborând cu economişti, etnologi, istorici, organe de stat etc. Sunt menţionate, de asemenea, anchete electorale din Franţa, 15

vezi Sorokin, P., Social Mobility, 1927, N.Y., Cazacu, H., Mobilitatea socială, Editura Academieie R.S.R., 1974, Floareş, A., Mobilitatea populaţiei, Junimea, Iaşi, 1977, şi Miftode, V. Migraţiile şi dezvolatarea umană, Junimea, Iaşi, 1978. 16 vezi Lewin, K., Psychologie dynamique, les relations humaine, PUF, Paris, 1959. 17 vezi Levis, O., Five Families: Mexican Case Studies in theCulture of Poverty,1962, N.Y. 18 vezi Contrell, F., Energy and Society, 1955, N.Y. şi McClelland, D., The Achievement Motive, 1953, N.Y.

37

Vasile MIFTODE

Anglia şi S.U.A.19, cele asupra “soldatului american”20, spitalelor21, dezastrelor22, comportamentului sexual23, precum şi anchetele Yankee City, Tikopia etc. menţionate în cursurile de metodologie sociologică ţinute la Sorbona de Theodore Caplow, importante aşa cum am afirmat deja, atât prin concluziile obţinute, cât şi prin mijloacele, tehnicile şi procedeele experimentale. O bună parte a anchetelor realizate în deceniile trecute nu sunt veritabile anchete sociologice. Aceasta trebuie să respecte anumite reguli, să parcurgă cu necesitate anumite etape, să se bazeze pe o anumită concepţie sau teorie sociologică, şi în fine, să se încheie nu printr-un simplu tratament cantitativ al datelor, ci printr-o analiză şi conceptualizare teoretică a realităţii investigate cât şi la dezvoltarea ştiinţei sociologice.

II.3. Tipuri şi forme ale anchetei sociologice Literatura de specialitate se referă îndeosebi la ancheta statistică, ancheta de opinie, ancheta prin chestionar sau la ancheta socială în general. Nu trebuie să uităm că ancheta de opinie – atât de răspândită în ţara noastră – nu satisface exigenţele unei adevărate anchete sociologice, întrucât nu vizează obiectul (fenomenul sau procesul social respectiv), ci imaginea lui în conştiinţa populaţiei investigate. În plus spre deosebire de ancheta sociologică care studiază populaţia şi fenomenul social respectiv,”la faţa locului”, în mediul specific de desfăşurate şi existenţă, în „cadrul natural” – dacă putem spune aşa – şi în contextul social obişnuit, ancheta de opinie operează o relativă izolare sau „îndepărtare” a subiecţilor cuprinşi în eşantion de ,,universul” temei studiate (cazul, de pildă, al ţăranilor-muncitori, care sunt vizitaţi acasă şi întrebaţi cum se adaptează la munca industrială, în loc să fie observaţi direct la locul de muncă în întreprinderi). Principalele criterii de clasificare a anchetelor sociologice, sunt specificul temei abordate (anchete demografice, culturale, industriale, urban-rurale, asupra delincvenţei, asupra stării de sănătate etc.), natura conţinutului urmărit (anchete atitudine, de aptitudine, de comportament, asupra concepţiilor despre lume, viaţă, muncă, familie etc.), scopul urmărit (anchete de explorate, de diagnostic si experimentale). Sunt şi alte criterii mai puţin importante (teoretic vorbind), între care gradul de întindere al anchetei în funcţie de grupul sau populaţia vizată), gradul de profunzime al anchetei, gradul de precizie sau de exactitate al analizelor întreprinse, tehnicile utilizate etc.

19 vezi Stoetzel, J., Girard, A., Les sondages d’opinion publique, PUF, Paris, 1973 şi Lazarsfeld, P., Berelson, B., Gaudet, H., The People’s Choice…, 1944, N.Y. 20 vezi Stouffer, S. şi col. The American Soldier…1949-1950, Princeton University Press. 21 vezi Stanton, A., Schwartz, M., The Mental Hospital…,N.Y. 22 vezi Barton, A., Social Organization Under Stress; A Sociological View of Disaster Studies, 1963, Washington. 23 vezi Kinsey, A., Le Comportement sexuel de l’home, 1948 şi Le Comportement sexuel de la femme, 1954, Paris.

38

Metodologia cercetării sociale

Specificăm faptul că, deşi diferă de la o anchetă la alta, întinderea, profunzimea şi precizia investigaţiilor nu constituie caracteristici proprii anchetei sociologice, ci cerinţe dependente de scopul însuşi al cercetării şi limitate de anumiţi factori (de natura domeniului studiat, de gradul de cunoaştere a temei şi al „universului” respectiv, de valenţele tehnicilor şi procedeelor utilizate etc.). Întâlnim, astfel, anchete “restrânse” (ca temă şi grup social), de prospectare sau explorare (care nu vizează profunzimea analizelor) şi anchete “non-cantitative” (adică asupra unor fenomene şi date calitative, necantificabile).

O formă particulară a anchetelor de opinie o constituie ancheta prin sondaj aplicată unor mari eşantioane, prin care urmărim să stabilim distribuţia unor variabile într-un univers relativ cunoscut şi care ne duce la concluzii cu o valoare de generalizare întinsă. De regulă, scopul sondajelor este de a obţine o măsurare cât mai exactă a opiniilor şi atitudinilor unei populaţii cu privire la un anumit eveniment sau fenomen social, în vederea estimării sau prognosticării unui anumit comportament al acestei populaţii.

În raport cu ancheta prin sondaj, ancheta de teren este mult mai restrânsă ca populaţie sau eşantion, în schimb este mult mai profundă în conţinut, tinzând să descopere fapte noi şi să formuleze no ipoteze24. Chiar şi un sociolog ca Talcott Parsons recunoaşte că “cercetarea sociologică a ieşit din biblioteci şi abordează munca de teren (field work), reprezentându-se din ce în ce mai mult ca o muncă colectivă”.25 În literatura sociologică engleză sunt frecvent întâlnite cercetările cunoscute sub numele de sociaI survey şi mass-observation, denumiri preluate în această formă – datorită specificului şi încărcăturii lor gnoseologice – de numeroşi sociologi din alte ţări. Social survey – scrie M.C. Elmer – este un procedeu mai întins decât alte anchete care pune în evidenţă “ansamblul condiţiilor de viaţă ale unor anumite pături, în general cele mai sărace, ale populaţiei”26. Prima mare anchetă de acest fel a fost condusă de Charles Booth (1840-1916) între anii 1891 – 1903, publicată în 17 volume şi care privea “viaţa şi munca poporului Londrei”27, continuată în anii 1930-1934 de H.L.Smith şi publicându-se încă 9 volume (The new survey of London life and labour). Acest tip de anchetă lua fie o formă extensivă (ca la Booth sau Smith), fie o formă intensivă şi tipică (house sample inquiry), după exemplul lui Frederic Le Play, apelând la documente şi analize statistice, la cartograme, monografii, bugete de familie etc. Prin social survey, sociologii englezi au pus în lumină pauperismul englez, cauzele sociale şi economice ale mizeriei, condiţiile grele de muncă, lipsa de speranţă a celor săraci, incertitudinile legate de locul de muncă, starea locuinţelor şi a localităţilor, îndeosebi problema suprapopulării Cu privire la trăsăturile anchetei de teren a se vedea şi Roger Pinto şi Madeleine Grawitz, Méthodes des sciences sociales, Dalloz, p. 758. 25 Armand Cuvillier, Manuel de Sociologie, PUF, 1967, p.91. 26 Manuel C. Elmer, The technique of social survey, Los Angeles, 1917. 27 Charles Booth, Life and Labour of the people in London, 1902-1903. 24

39

Vasile MIFTODE

cartierelor muncitoreşti, “ocuparea timpului liber” şi starea morală a claselor sărace în condiţiile capitalismului, alte fenomene care se manifestă şi în prezent, deşi au trecut mai multe decenii de la descrierea lor.

Mass-observation este, în esenţă ceea ce am putea numi forma engleză a anchetei de opinie, pe care trebuie s-o privim însă independent datorită unui anumit specific, atât în conţinut cât şi în formă. Inventată şi utilizată prima dată în 1937 de antropologul Tom Harrisson, apoi de Charles Madge, mass-observation vizează “sentimentele, reacţiile şi obişnuinţele oamenilor care ne înconjoară” şi utilizarea tehnicilor etnografice – aplicate popoarelor zise primitive – pentru cercetarea şi cunoaşterea lor28. Arătând că Mass-observation este orientată îndeosebi spre studiul opiniei publice, Armand Cuvillier scrie: “Este vorba, în rezumat, de a şti ce gândeşte şi ce simte, cum reacţionează omul străzii (the ordinary people), care sunt obiceiurile lui, obişnuinţele lui, de unde îşi trag acestea originea… etc. Metodele folosite diferă puţin de metodele americane care prin care caracterul lor calitativ şi prin mai puţina utilizare a datelor cantitative”29.

Ancheta de tip sociografic – o altă formă a anchetei – reprezintă pentru popoarele şi societăţile dezvoltate ceea ce reprezintă ancheta de tip etnografic pentru popoarele şi societăţile “primitive”. Termenul de sociografie apare prima dată într-o lucrare a sociologului olandez R. Steinmetz (1862-1940) în 1913 pentru a desemna “descrierea cu mijloace posibile a raporturilor şi a stărilor unui popor într-o epocă determinată”, o descriere completă a întregii vieţi a unui popor, cu toate tendinţele, forţele, înălţimile şi profunzimile lui30. Marcel Maget prezintă în una dintre lucrări ,,un magnific cadru de cercetare” de tip sociologic, în care întâlnim “scheme de studii elementare şi sistematice, indicaţii precise asupra utilizării biografiilor, cartograme, studii de grup, asupra structurii şi ideologiei acestora, conservării şi exploatării de documente, modele de organizare a anchetelor” etc. Steinmetz a stabilit în colaborare cu R. Thurnwald un chestionar uriaş (cu 2512 întrebări) pentru studiile sociografice şi etnografice31.

Ancheta-acţiune sau, sub numele intrat deja în literatura sociologică, action research, este o altă formă a anchetei sociologice care se caracterizează prin fenomenul “feed– back” de care este însoţită şi, în general prin anumite modificări în “universul” investigat, care apar în cursul şi sub influenţa cercetării.

28 După anchetele de explorare din Borneo şi din insulele din Pacific, Tom Harrisson scrie lucrarea Sauvage Civilisations (1937), vezi şi Firth R. An anthropologist’s view of Mass- Observation, în Sociological Papers published for the Sociological Society, Tome XXXI, 1939, p. 166. 29 Armand Cuvillier, op.cit., p. 270. 30 „Die Soziographie in der reithe der Geisteswitz”, în Archiv. Fűr Rechts und Wirtschaftsphilosophie, t. VI, 1913. 31 Marcel Maget, Ethnographie métropolitaine, Guide d’étude directe des comportaments culturels, ed. Civilisations du Sud, 1953; E. Steinmetz, op. cit.; vezi şi Armand Cuvillier, op.cit., p. 254.

40

Metodologia cercetării sociale

Într-o formă sau alta, orice anchete de teren are efecte directe asupra populaţiei studiate înainte de formularea şi cunoaşterea concluziilor. În anchetele întreprinse în zonele Tg. Frumos – Cucuteni şi Hîrlău – Deleni în anii 1975 –1978, însuşi faptul că echipele de studenţi străbăteau satele, vizitau şi observau unităţile de servicii (magazinele, atelierele de reparaţii etc.), se interesau de anumite aspecte ale vieţii socioeconomice şi culturale a fost de natură să influenţeze şi să modifice “pe loc” atitudinile şi comportamentele unor oameni – în sens pozitiv, desigur – să se simtă implicaţi în problemele cercetate, aşa cum avem să constatăm mai târziu. Publicarea rezultatelor unei anchete şi dezbaterea lor în faţa opiniei publice deschide calea traducerii în viaţă a concluziilor şi propunerilor formulate. Anchetaacţiune înseamnă însă mai mult decât atât, provocând un răspuns, un feed-back înaintea cunoaşterii rezultatelor anchetei, încă în timpul desfăşurării investigaţiilor. Această formă de anchetă a determinat o oarecare redefinire a cercetării, de la “mijloc de înţelegere şi evaluare a unui fenomen social şi psihosocial”, la mijloc care vizează “modificarea mediului social” (printre primii cercetători cu această concepţie numărându-se şi Kurt Lewin – Şcoala din Michigan). Ancheta acţionează prin simpla informare a populaţiei cu problemele cele mai acute, “sensibilizând-o” şi mobilizând-o pentru rezolvarea lor, modificând în ultimă instanţă întreg climatul colectivităţii cercetate şi ameliorând capacitatea subiecţilor de a percepe situaţia globală şi de a reacţiona faţă de aceasta. Action research şi, în general, orice ancheta sociologică nu se limitează la o “simplă informare”, ci urmăreşte transformarea realităţii investigate, aplicarea unui program de măsuri fundamentate ştiinţific pentru optimizarea vieţii sociale şi a comportamentului individual.

În funcţie de scopul urmărit şi de natura problemei investigate, ancheta sociologică îmbracă alte forme şi tipuri, identificând îndeosebi ancheta de explorare, ancheta de diagnostic şi ancheta experimentală. a) Ancheta de explorare sau ,,prospectare” este tipul de cercetare care vizează aspecte, probleme sau zone necercetate încă, care nu dispune de ipoteze (întrucât nu dispune de cunoştinţe prealabile) şi care se opreşte, în general la un nivel descriptiv. Etnologii şi antropologii sunt primii cercetători care au întreprins anchete de acest tip asupra societăţilor “primite”, domeniul prin excelenţă destinat “explorării” în cadrul ştiinţelor socio – umane, unde cu greu pot fi aplicate alte tehnici de investigaţie. O anchetă celebră de acest fel au realizat, aşa cum am arătat, soţii Lynd, asupra unui orăşel din SUA (“Middletown. A study in American culture”, 1929, şi “Middletown in transition. A study in cultural conflicts”, 1937), înregistrând direct viaţa populaţiei respective şi studiind un număr mare de documente privind viaţa socială a localităţii. Observaţia participativă constituie calea principală de obţinere a datelor în ancheta de explorare. O altă categorie de anchete de explorare o constituie cercetările monografice care se opresc, de regulă, la un nivel descriptiv şi la o analiză statică a fenomenului. Primele monografii, cel puţin, au avut un caracter explorator în cunoaşterea vieţii

41

Vasile MIFTODE

sociale a unor sate, târguri sau grupuri familiale. Ceea ce constituie o caracteristică a anchetei de explorare şi un plus de valoare în raport cu celelalte tipuri este prezenţa analizei calitative de-a lungul întregii investigaţii şi caracterul ei dominant în raport cu analiza cantitativă. b) Ancheta de diagnostic se referă la aspecte, probleme şi zone despre care există deja un volum de informaţii şi cu privire la care se pot formula deja ipoteze. Etapa explorativă deja depăşită, cercetătorul urmăreşte să adâncească analizele, să rezolve probleme practice privind “universul” social respectiv şi în general, să verifice ipotezele stabilite iniţial. Având în vedere aceste caracteristici, ancheta de diagnostic este o etapă superioară în realizarea unei investigaţii şi constituie totodată un tip superior al anchetei sociologice. Un exemplu celebru de anchetă de diagnostic este ancheta realizată de Elton Mayo la uzina Western Electric – despre care am vorbit deja – anchetă care a urmărit studiul influenţei factorilor fizici şi sociali asupra productivităţii muncii şi care a avut ca punct de plecare ipoteza cu privire la intercondiţionarea acestor elemente. Ancheta a arătat – în mod surprinzător pentru acea vreme – că factorii fizici au o slabă influenţă asupra randamentului muncii în raport cu factorii sociali şi psihosociali, îndeosebi în raport cu relaţiile de grup şi microgrup, cu raporturile interindividuale stabilite la locul de muncă (cu ansamblul “ambianţei afective” din atelier, din întreprindere)32. Ancheta lui Mayo nu poate fi considerată o simplă observare sau o descriere a situaţiei din uzina cercetată întrucât a permis stabilirea unui diagnostic, verificarea ipotezelor iniţiale şi formularea unor noi ipoteze, îmbogăţind teoria relaţiilor umane cu noi elemente, deschizând noi piste de cercetare şi determinând o largă reconsiderare a întregii problematici sociopsihologice a relaţiilor de muncă. Ancheta de diagnostic, ca şi ancheta de explorare, cere intuiţie, spirit de observaţie şi imaginaţie, întrucât concluziile şi mai ales noile ipoteze nu pot fi formulate pe baza datelor cantitative. În cazul anchetei lui Mayo, datele brute cantitative nu au făcut altceva decât să infirme vechile ipoteze şi astfel să lase un loc liber pe care numai experienţa şi intuiţia cercetătorului îl puteau umple din nou. Ancheta de diagnostic constituie – potrivit lui Madeleine Grawitz – un stadiu de mijloc între ancheta de explorare şi ancheta experimentală. c) Ancheta experiment este mai limitată în scopuri dar mult mai riguroasă în desfăşurarea ei. Urmărind verificarea unor ipoteze şi aprofundarea cunoaşterii domeniului sau fenomenului social vizat prin manipularea variabilelor (factorilor şi condiţiilor implicate) şi prin intervenţia directă în desfăşurarea procesului social, în viaţa colectivităţii studiate, ancheta experiment se întâlneşte destul de rar în sociologie.

32

Elton Mayo, The human problems of an industrial civilisation, New –York MacMillan, 1933, p. 180 şi The social problems of an industrial civilisation, Boston, 1945; vezi şi Roger Pinto şi Madeleine Grawitz, op. cit., p. 761.

42

Metodologia cercetării sociale

În ancheta de explorare şi ancheta experiment există niveluri intermediare de abordare şi investigare a realităţii. Oricare ar fi tipul de anchetă, cercetătorul tinde să organizeze cât mai bine înregistrarea datelor, să le clasifice şi să le organizeze pentru a le face cât mai comparabile şi generalizabile. Natura anchetei, gradul de profunzime al cunoaşterii sunt în funcţie de natura observaţiei directe – principala tehnică şi principalul mijloc de obţinere a datelor. Ancheta de explorare are la bază observaţia de explorare, ancheta de diagnostic are la bază observaţia de diagnostic şi, în fine, ancheta experiment presupune realizarea unor observaţii experimentale care, spre deosebire de alte tipuri de observaţii vizează consecinţele sau efectele unor măsuri de intervenţie în viaţa socială, ale unor factori noi introduşi în desfăşurarea fenomenului sau procesului social studiat. Tipul de anchetă îşi pune amprenta pe natura raportului dintre obiect şi subiect, dintre anchetat şi anchetator, dintre observaţi şi observator. În anchetele de explorare cercetătorul se integrează în”universul” observat, participă la viaţa socială respectivă, în timp ce în cazul celorlalte anchete, cercetătorul rămâne relativ exterior obiectului sau “universului” investigat. (de pildă, Elton Mayo, în anchetele de diagnostic pe care le-a organizat, organizatorii anchetelor experiment etc.). Desigur, demarcaţia între anchete nu este absolută din acest punct de vedere. Cu cât ancheta se apropie de nivelul experimental, cu atât cercetătorul va rămâne “în afara” mediului şi a grupului studiat33. Într-o anchetă de tipul experimentului de laborator, subiecţii nu cunosc, în cele mai multe cazuri, nici scopul studiului, nici factorii la variabilele modificate (sau “introduse”) şi uneori nici realizatorii. *

Mai mult prin efect decât prin scop, putem vorbi de o formă particulară a anchetei sociologice, şi anume ancheta intervenţie, adică ancheta care deschide o cale nouă de cercetare sau care modifică atât de mult perspectiva şi orientarea investigaţiei, încât cercetătorul este nevoit să-şi alcătuiască un nou program şi să-şi stabilească noi ipoteze în legătură cu tema studiată. Astfel, în legătură cu tipurile anchetei sociologice se află fenomenul pe care Robert Merton şi alţi sociologi îl exprimă prin conceptul de serendipity, concept care reflectă acele cazuri surprinzătoare, neaşteptate sau acele descoperiri cu atât mai senzaţionale (în aparenţă) cu cât sunt mai “întâmplătoare”, datorate nu atât şansei, cum se afirmă adesea, ci stăruinţei şi perspicacităţii sociologului. Frecvenţa unor asemenea descoperiri şi”cazuri surprinzătoare” ne determină să vorbim de un adevărat fenomen ştiinţific pe care, utilizând termenul menţionat mai sus şi apărut în literatură în anul 1949 (în ziarul Times), îl vom numi fenomenul serendipităţii34. Într-o monografie consacrată acestui fenomen, Robert Merton şi Elinor G. Barber se ocupă de etimologia “ciudată” a termenului serendip (radicalul lui 33

R. Pinto, M. Grawitz, op. cit., p. 765. Robert Merton, „Influenţa cercetării empirice asupra teoriei sociologice”, în vol. Cunoaşterea faptului social, col. Teoretic şi metodă în ştiinţele sociale, vol. VIII. Ed, Politică, Bucureşti, 1972, pp. 286- 287. 34

43

Vasile MIFTODE

serendipity) de “semantica sociologică implicată în difuziunea lui” şi de rezonanţa lui actuală. Serendipitatea se raportează – afirmă Merton – la experienţa destul de comună de a observa un fapt neaşteptat, aberant şi capital, care dă ocazia dezvoltării unei noi teorii sau lărgirii unei teorii existente (aberant pentru că este surprinzător şi este surprinzător pentru că intră în contradicţie cu faptele cunoscute până atunci şi, îndeosebi cu “teoria dominantă”)35. Un exemplu: Jahoda arată cum, realizând în Austria o anchetă cu privire la consecinţele psihologice ale şomajului de lungă durată, răspunsurile unui copil au deschis calea spre o problemă nouă de cercetare, la care iniţial nu se gândise. Interogat asupra proiectelor lui de viitor, copilul a afirmat ca el ar dori să devină ,,şef al unui trib indian”, dar a adăugat că îi este teamă ,,că aceasta va fi greu de obţinut” (evident, datorită scepticismului care domina în familie datorită situaţiei de şomaj a tatălui). S-a deschis astfel o nouă direcţie de investigaţie – influenţa, şomajului asupra psihicului şi universului imaginar al copiilor, întrucât, deşi relatat de un singur copil, răspunsul (teama că nu-şi va realiza visul sau dorinţa) nu constituie un caz izolat. Cazurile de serendipitate ne arată cât de importantă este pentru reuşita anchetei înregistrarea tuturor observaţiilor, chiar dacă unele par neînsemnate, îndeosebi în anchetele de explorare. În momentul anchetei nu ne putem da totdeauna seama de importanţa şi semnificaţia tuturor datelor întâlnite pe teren. Mai mult, unele date, deşi par izolate, pot juca un rol adesea crucial în etapele ulterioare ale anchetei, în orientarea sau reorientarea investigaţiilor, în stabilirea unor ipoteze şi în formularea concluziilor şi propunerilor practice (aşa cum s-a întâmplat în cazul anchetelor lui Elton Mayo, de la Western Electric, ale lui Jahoda, înaintea celui de-al doilea război mondial etc.). Fenomenul serendipity constituie cea mai de seamă dovadă a rolului anchetei de teren atât în dezvoltarea metodologiei, cât şi în dezvoltarea teoriei sociologice.

II.4. Etapele anchetei sociologice Într-o formă sau alta, fiecare anchetă sociologică trebuie să parcurgă următoarele etape principale: a) organizarea anchetei36; b) culegerea şi înregistrarea informaţiilor; c) analiza informaţiilor; d) stabilirea concluziilor şi valorificarea lor. O veche reţetă – afirmă Theodore Caplow – arată că pentru a realiza o bună anchetă socială sunt necesare 2.000 de ore, repartizate în patru parţi egale: 500 de ore pentru pregătirea anchetei, 500 de ore pentru colectarea datelor, 500 de ore pentru

35

Robert Merton, loc. cit. Există un număr important de etape secundare, subordonate sau subetape; vezi, în acest sens, şi Henry H. Stahl, Teoria şi practica investigaţilor sociale, Editura Ştiinţifică, 1974, pp. 117, 169-184; Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. Şt. şi Enciclopedică, 1975, pp. 33-130; Claude Javeau, L' Enquête par questionnaire, Edition del 'Université de Bruxelles, 1971, pp.6-168, şi alte 1ucrări. 36

44

Metodologia cercetării sociale

analiza acestora şi, în fine, 500 de ore pentru interpretarea şi valorificarea rezultatelor37. Ca orice reţetă, planificare de mai sus este prea simplă şi rigidă, întrucât este imposibil să încadrezi într-o asemenea schemă numeroasele şi variatele sarcini ale echipei de cercetare. Totuşi, ea aminteşte cercetătorului necesitatea de a acorda o importanţă egală celor patru mari etape, mai ales că”înclinarea sa naturală îl îndeamnă să scurteze timpul de pregătire a unei cercetări”38. Parcurgerea tuturor etapelor, realizarea în mod adecvat a tuturor ,,momentelor” investigaţiei, supravegherea epistemologică – printr-o ,,privire de ansamblu” nuanţată şi la obiect – a întregului demers ştiinţific constituie o exigenţă fundamentală a oricărei anchete sau cercetări sociologice. a) Organizarea anchetei O pregătire atentă şi minuţioasă a cercetării ne permite să evităm anumite erori şi pierderi inutile de timp şi mijloace umane în etapele următoare, ne poate arăta din vreme dificultăţile pe care le avem de depăşit şi, eventual necesitatea de a abandona proiectul anchetei (dacă este greşit sau dacă este sortit eşecului) în fine, constituie singura cale de obţinere a unor date semnificative într-un timp scurt.

Organizarea anchete presupune, la rândul ei, trecerea succesivă prin următoarele trei subetape: 1) stabilirea temei şi a problemelor; 2) redactarea metodologiei şi construirea instrumentelor de lucru; 3) stabilirea populaţiei sau a eşantionului. Precizarea temei, a problemelor şi a obiectivelor urmărite trebuie urmată de prezentarea investigaţiilor şi anchetelor anterioare care au fost întreprinse în acelaşi domeniu. În lipsa unei asemenea documentări, ancheta nu poate aborda probleme noi, într-o perspectivă sau de pe o bază nouă şi nu poate evita repararea eventualelor greşeli înregistrate în cursul altor anchete. Planul • Plan tematic tematic este urmat de un plan ca1endaristic (succesiunea • Plan calendaristic cronologică a etapelor) şi de o organigramă a echipelor şi a • Organigramă ,,posturilor”: de activitate, a funcţiilor şi a responsabilităţilor • Alegerea tehnicilor fiecărui cercetător de-a lungul întregii desfăşurări a investigaţiei. • Stabilirea populaţiei În cadrul pregătirii anchetei sunt cuprinse şi alte operaţii, între care • Operaţionalizarea conceptelor alegerea tehnicilor şi a procedeelor de lucru şi stabilirea populaţiei ocupă un loc cu totul hotărâtor. Organizarea unei anchete sociologice – ca cercetare independentă – impune realizarea operaţionalizării conceptelor – stabilirea dimensiunilor, variabilelor, indicilor şi indicatorilor39, construirea şi testarea instrumentelor de lucru şi verificarea reprezentativităţii eşantionului.

37

Th. Caplow, op. cit., p. 113. Ibidem. 39 în legătură cu operaţionalizarea conceptelor şi sensurile termenilor menţionaţi, vezi şi Oscar HoffmanSisteme conceptuale operaţionale în sociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pp. 43-48. 38

45

Vasile MIFTODE

Putem spune că pregătirea anchetei este o reproducere ,,la scară redusă” a întregii desfăşurări a cercetării, concretizată sub forma unei anchete pilot, fără a se reduce totuşi la aceasta (ancheta pilot constituind doar “repetiţia generală” înaintea plecării pe teren). Pregătirea unei anchete este cu atât mai dificila cu cât domeniul şi tema sunt mai puţin studiate şi cunoscute şi cât cercetătorul este mai neexperimentat. Ucenicul sociolog constată încă de la prima anchetă că până şi stabilirea temei este o operaţie destul de dificilă, în măsura în care nu este deja orientat spre ceva precis. Această libertate fără limite este aproape insuportabilă40 pentru sociologul începător, întrucât îl descurajează încă înainte de a fi început. Temele reţinute în • anchete pilot asemenea cazuri sunt fie prea generale, vaste, fie prea mărunte, • inventarul de banale, iar ,,universul” anchetei este, fie inabordabil, fie greşit probleme şi setul de definit. Toate aceste defecte vor fi descoperite cu siguranţă mai ipoteze târziu sau vor ieşi singure ,,la lumină”, după ce s-au irosit însă • cadrul teoretic timp, eforturi şt mijloace materiale. Pentru, a evita aceste • modelul conceptual pierderi, cercetătorul trebuie să se documenteze îndelung înainte • culegerea, analiza şi de a alege tema şi înainte de a stabili inventarul de probleme şi valorificarea datelor setul de ipoteze. Dacă este cazul, poate să consulte şi cercetători şi specialişti, cu mai multă experienţă sociologică. După ce s-a stabilit tema şi câmpul investigaţiei, urmează să se stabilească cadrul teoretic si modelul conceptual care vor ghida culegerea, analiza şi valorificarea datelor. Oricare ar fi originea modelului sau a sistemului iniţial de concepte, acesta trebuie să satisfacă anumite criterii, după cum urmează: a) al pertinenţei; b) al exhaustivităţii; c) al amplitudinii; d) al utilităţii41. Un sistem de concepte este adecvat, adică pertinent, dacă se adaptează uşor la caracteristicile informaţiilor de teren în aşa fel încât constituie o ipoteză sau o sursă de ipoteze cât mai probabile pentru anchetă. El este exhaustiv dacă include termeni şi elemente suficiente pentru a exprima toate laturile şi aspectele esenţiale ale fenomenului studiat. Un sistem de concepte este cu atât mai general cu cât se. aplică la mai multe teme de cercetare în condiţii variate, fără a afecta sau diminua prezicerea structurii lui. Lărgirea sferei de aplicare a unui sistem de concepte nu trebuie, de altfel, să dăuneze însuşirilor lui teoretice şi metodologice. Se întâmplă adesea, îndeosebi în investigaţiile sociale, că modele conceptuale vaste favorizează realizarea unor descoperiri şi stabilirea unor previziuni mai importante decât cele obţinute pe baza unor modele conceptuale limitate, prea restrânse. În fine, orice model conceptual este util, chiar dacă a fost infirmat de datele de teren. Atomul-model al lui Bohr – afirma Gaston Bachelard – a fost util ,,pentru că din el n-a mai rămas nimic42. Sistemul iniţial de concepte constituie, 40

T. Caplow, L'Enquête sociologique, Armand Colin, 1970, p.115. Ibidem,p.117; vezi şi Galtung, Theory and Methods of Social Research, pp. 458-465, unde autorul prezintă un ansamblu de criterii mai elaborate cu privire la teoriile ştiiţifice. 42 Gaston Bachelard, La philosophie du Non, PUF, Paris, 1940, p.140, unde citim: “Intuiţiile sunt foarte utile; ele servesc pentru a fi distruse. Distrugînd primele imagini, gândirea ştiinţifică descoperă legile ei 41

46

Metodologia cercetării sociale

în primul rând, o sistematizare a informaţiilor anterioare şi în a! doilea rând, o ipoteză de lucru. Dacă ne lipsesc informaţiile cu privire la tema şi populaţia anchetei, modelul nostru conceptual va fi desigur incomplet şi chiar eronat. El constituie, totuşi, o ipoteză care are cel puţin o valoare euristică.43

Din punct de vedere teoretic, un sistem de concepte este util dacă ne ajută să descoperim semnificaţii sau să dăm o semnificaţie unui volum cât mai mare de date de teren cu privire la populaţia investigată, dacă verifică – confirmă sau infirmă – ipotezele iniţiale şi, în fine, dacă sugerează alte ipoteze, pentru noi anchete şi cercetări. Din punct de vedere practic, el este util dacă ne orientează spre formularea unor soluţii şi propuneri de intervenţie în desfăşurarea procesului social studiat, în vederea transformării şi dezvoltării lui. Orice anchetă operează, explicit sau implicit, cu ipoteze, la care ne-am referit şi până acum. Documentarea, analiza preaIabilă, şi operaţionalizarea conceptelor sunt operaţii strâns legate de elaborarea si definitivarea ipotezelor. Organizarea ştiinţifică a anchetei nu se poate lipsi de aceste “întrebări” pe care le punem realităţii şi cu cât acestea, adică ipotezele, sunt mai explicite, cu atât investigaţia are şanse mai mari să urmeze o traiectorie adecvată şi să ducă la rezultate semnificative. Ipotezele nu sunt niciodată definitive, nici ca ipoteze, deoarece pot oricând să fie modificate sau înlocuite, pe parcursul cercetării. Este comodă dar riscantă sistematizarea excesivă a proiectului de anchetă, în care ipotezele sunt prezentate intr-un sistem aproape închis sau a raportului de anchetă, în care ipotezele sunt însoţite de datele pe care se sprijină sau pe care le infirmă. Se dă impresia unei stări definitive a proiectului şi, respectiv, a raportului de anchetă, în dezacord evident cu caracterul dinamic al realităţii sociale studiate. Etapa organizării anchetei se încheie prin construirea instrumentelor de lucru, alcătuirea echipelor de teren – în cazul unor investigaţii întinse – şi stabilirea populaţiei sau a eşantionului. Cercetătorul se gândeşte la sursele de informare şi deci la instrumentele de lucru, încă din momentul stabilirii temei şi a problemelor. Se întâmplă adesea –mai mult în cazul sociologilor începători-că tema este selectată şi definitivă în funcţie de accesul la sursele de informaţii sau în funcţie de ataşamentul faţă de una sau alta dintre tehnicile de culegere a datelor. Studiul migraţiilor rural–urbane impune consultarea statisticilor demografice aşa cum studiul adaptării şi integrării socio-culturale a populaţiei dintr-un nou mediu social organice…Schema atomului lui Bohr acum un sfert de secol a acţionat, în acest sens, ca o bună imagineş din el n-a mai rămas nimic. Dar el a sugerat destul de mulţi «nu» pentru a conserva un rol pedagogic indispensabil în orice intuiţie”. 43 Vezi şi Jean William Lapierre, L’Analyse des systèmes politiques, Paris, PUF, col. SUP; 1973, p. 7.

47

Vasile MIFTODE

impune realizarea unor observaţii directe, teme la care nu putem renunţa – având în vedere anumite obiective şi sarcini sociale – numai pentru faptul că dispunem de puţine statistici privind deplasările de populaţie şi pentru faptul că observaţiile directe cer timp, răbdare, şi experienţă, constituind ,,piatra de încercare” a oricărui sociolog.

Este, desigur, mai greu să construieşti o statistică completă asupra unui fenomen, decât să întreprinzi o analiză minuţioasă a datelor obiective sau să construieşti un instrument de lucru pentru observaţiile directe, decât să faci şi să aplici un chestionar, cu răspunsuri gata elaborate şi precodificate, subiectului rămânându-i doar să le citească şi să le aleagă, înconjurând cifra corespunzătoare răspunsului pentru care a optat. Dacă alegerea tehnicii nu ridică probleme deosebite, în schimb construirea instrumentelor de lucru specifice unei. tehnici sau alta constituie o sarcină pe care nu o poate duce la bun sfârşit decât un sociolog cu experienţă şi cu o calificare sau profesionalizare ridicată.

Principalele instrumente de lucru ale sociologului sunt: a) inventarul de probleme (elaborat pe baza temei stabilite); b) planul calendaristic (elaborat în funcţie de întinderea anchetei, de distribuţia echipelor pe probleme, de specificul tehnicilor şi al procedeelor selectate, de obiectivele urmărite etc. ); c) ghidul observaţiilor directe; d) formularele şi ,,capetele de tabel” necesare pentru înregistrarea datelor obiective din statisticile ce vor fi consultate; e) ghidul eventualelor experimente sociologice sau psihosociologice, de teren sau laborator; f) ghidul de interviu, chestionarele, testele, scalele etc. prin care urmărim să studiem ,,imaginea” pe care şi-o fac subiecţii despre fenomenul sau procesul social investigat. Dintre problemele decisive privind valoarea instrumentelor de lucru vom menţiona problema verificării validităţii şi a fidelităţii lor, celelalte aspecte fiind, în bună măsură, subordonate şi rezolvate potrivit temelor şi obiectivelor concrete.44 Prin validitate înţelegem aptitudinea unui instrument de a validitatea şi fidelitatea măsura ceea ce i s-a dat să măsoare. Deşi pare o problemă instrumentelor simplă, se consideră că stabilirea şi asigurarea validităţii sunt operaţii mai dificile decât stabilirea şi asigurarea fidelităţii. Un instrument poate fi fidel (să măsoare constant un fenomen constant) fără să fie însă şi valid (adică în concordanţă cu faptele, punându-ne la dispoziţie date concrete, dar lipsite de semnificaţie sau fără legătură cu domeniul investigat ). Cea mai gravă situaţie este atunci când se consideră că anumite rezultate reflectă ceea ce s-a cercetat, fără însă s-o facă45. Dacă un În legătură cu aceste probleme a se vedea şi precizările făcute de H.H. Stahl în Teoria şi practica investigaţiei sociale, vol. I, 1974, subliniind însuşirile unui instrument sociologic. 45 Maurice Duverger, Madeleine Grawitz, C.A. Moser, Léon Festinger şi Daniel Katz au atras atenţia, în tratatele lor de metodologie sociologică asupra importaţei verificării validităţii şi fidelităţii instrumentelor de lucru ale anchetei sociologice. 44

48

Metodologia cercetării sociale

instrument poate fi fidel fără a fi valid, în schimb nici un instrument nu poate fi valid dacă nu este şi fidel, întrucât infidelitatea sa “semnifică că el nu poate nimic să măsoare în mod convenabil”46, adică corect. Validitatea poate fi controlată uneori prin ceea ce numim definiţie operatorie, adică definirea obiectului cercetării şi măsurării prin operaţiile de măsurare. În loc să ne întrebăm, de pildă, dacă un anumit document statistic prezintă o măsurare validă a navetiştilor dintr-o comună, vom defini fenomenul respectiv prin rezultatele pe care ni le oferă acest document. Vom face însă aceeaşi greşeală ca şi cea care se face în cazul testării şi definirii inteligenţei, dacă identificăm scorul obţinut prin anchetă cu obiectul însuşi al anchetei. Se vorbeşte, în mod greşit, desigur, de ,,inteligenţa potrivit lui Binet”, dacă este rezultatul unui test de tip Binet, evitând problema ,,inteligenţei in general”, sau ceea ce se înţelege prin aceasta. Măsurarea obţinuta printr-un anumit instrument poate fi mai mult sau mai puţin exactă, dar niciodată nu se poate identifica cu obiectul însuşi, cu realitatea obiectivă investigată şi măsurată. De altfel, testul Binet – ca să ne referim la acelaşi exemplu – a fost destinat să măsoare şi nu să definească inteligenţa.

Problema validităţii se pune în orice cercetare, în legătură cu orice instrument, şi cu orice tehnică de culegere a datelor – observaţie directă, interviu, chestionar, documentare satistică, teste, scale etc. In cazul observaţiei ne punem problema dacă ceea ce este văzut (observat), este într-adevăr, obiectul vizat, stabilit în prealabil, dacă este bine interpretat, dacă nu se modifică sub influenţa cercetătorului (în cazurile de feed-back şi, în fine, dacă putem observa şi înregistra obiectul sau fenomenul respectiv. În anchetele de atitudini validitatea este şi mai puţin probabilă şi dificil de stabilit, întrucât instrumentele corespunzătoare (scale de atitudini, teste ) ne oferă o anumită imagine a acestora, fără a cunoaşte însă raportul ei cu atitudinile şi comportamentul real al subiecţilor investigaţi. Pentru a afla acest raport real trebuie să ne asigurăm că instrumentele utilizate nu prezintă defecte de invaliditate internă (întâlnită atunci când, de pildă, răspunsurile au o semnificaţie diferită pentru subiecţi diferiţi, când întrebările sunt inductoare de răspunsuri cu sensuri diferite sau imprecise etc.). Exemplu: într-o anchetă printre ruralii imigranţi în urban, cu privire la modul de viaţă urban, prezentăm următoarea scală: I. Oraşele sunt mai atrăgătoare decât satele; II. Oraşele sunt mai moderne dar şi mai poluate; III. Viaţa la ţară este la fel de atrăgătoare; IV. Satele sunt mai frumoase, dar nu aşa moderne ca oraşele; V. Satele sunt mai atrăgătoare decât oraşele. O scară de acest tip include numeroase ambiguităţi, deşi în aparenţă ar corespunde exigenţelor de precizie. Termenii pe care i-am subliniat sunt inductori de răspunsuri diferite deoarece sunt purtători de sensuri diferite şi au – de la un individ la 46

Th. Caplow, op. cit., p. 122

49

Vasile MIFTODE

altul – o încărcătură gnoseologică şi afectivă diferită. Un oraş de câteva milioane de locuitori este ceva cu totul diferit faţă de un orăşel cu câteva mii de locuitori. Viaţa poate fi în acesta din urmă mai apropiată de viaţa din sat decât de viaţa, dintr-un oraş propriu-zis. Este cert faptul că subiecţii nu vor înţelege acelaşi lucru prin termenul “atrăgătoare “unii se vor referi la confortul locuinţei, alţii la confortul urban, o altă categorie de subiecţi se va gândi la mijloacele de distracţie (de pildă, tinerii) sau la posibilităţile de muncă şi de şcolarizare (de pildă adulţii) etc. Noţiunea de ,,viaţă la ţară” a evoluat mult în ultimul decenii, s-a “modernizat” în mod radical şi este firesc să ne întrebăm ce sens I-au atribuit un subiect sau altul – un sens şi un conţinut nou sau unul tradiţional ? La fel stau lucrurile şi cu termenii de modern ,frumos, poluare, din scara de mai sus: urban, rural, sat, oraş etc. Întrucât elementele scării au sensuri diferite pentru diferiţi subiecţi, este imposibil să obţinem cu ajutorul acestui instrument o măsurare validă, care să se refere şi să exprime – mai mult sau mai puţin precis – ceea ce era de măsurat. Invaliditatea instrumentului este evidentă. În ceea ce priveşte validitatea (sau invaliditatea) externă, practica cercetării arată că este imposibilă, fie ignorată. În mod normal, trebuie să validăm datele ,,slabe” ale anchetei (opinii, atitudini) prin date puternice (conduite, comportamente, concepţii despre viaţă, despre muncă, despre societate etc.). O asemenea validare este justificată datorită raportului strâns care există între ,,un model verbal” şi ,,un model de activitate”47. Un ghid de interviu sau un chestionar (care vizează opinii) poate fi verificat (şi, prin aceasta, validat) prin observaţii directe sau prin experimente sociale (care vizează îndeosebi conduite şi comportamente). O asemenea validare este însă, din păcate, subapreciată chiar şi atunci când este posibilă. *

Verificarea fidelităţii instrumentelor de lucru sociologice constituie o operaţie subordonată verificării validităţii. Un instrument este fidel dacă se obţin aceleaşi rezultate ori de câte ori este aplicat aceluiaşi subiect, în aceleaşi condiţii (dacă subiectul însuşi nu şi-a modificat, între timp, opiniile sau atitudinile studiate). Fidelitatea este deci aptitudinea de a “da o măsură constantă unui fenomen constant” şi poate fi verificată atât în raport cu subiecţii cât şi în raport cu cercetătorii. Dacă acelaşi cercetător obţine date comparabile (asemănătoare ca semnificaţie) prin aplicarea unui instrument aceloraşi subiecţi, dar în momente diferite (lipsite însă de consecinţe asupra fenomenului studiat) înseamnă că acest instrument este fidel. Fidelitatea instrumentului de lucru se confirmă şi atunci când mai mulţi cercetători obţin date asemănătoare prin aplicarea lui aceloraşi subiecţi la un moment dat. Se corelează deci două serii de rezultate obţinute de la aceeaşi subiecţi: a) fie de către un singur cercetător, dar în momente diferite; b) fie de către mai mulţi cercetători, dar printr-o unică aplicare, într-un moment dat, aceloraşi subiecţi. 47

50

Th. Caplow, op. cit., p. 124

Metodologia cercetării sociale

Coeficientul de corelaţie între două serii de rezultate care au fost obţinute de la aceeaşi subiecţi (eşantion), prin aplicarea aceluiaşi instrument constituie coeficientul de fidelitate al acelui instrument. Chiar şi un coeficient de .90 – relativ satisfăcător – determină o concordanţă de cel mult 81% între cele două serii de rezultate obţinute succesiv, prin două aplicări ale aceluiaşi instrument48. Instrumentele anchetelor sociologice trebuie să aibă un coeficient de fidelitate satisfăcător şi orice raport de anchetă trebuie să se refere la validitatea instrumentelor aplicate, la mijloacele care au fost utilizate pentru verificarea lor, menţionând limitele şi chiar cifrele corespunzătoare. b) Culegerea şi înregistrarea informaţiilor A doua etapă a anchetei are un caracter mai practic şi de aceea este mai atractivă şi mai comodă pentru unii cercetători. Dificilele şi uneori chinuitoarele întrebări legate de tema, probleme, ipoteze, instrumente şi alte elemente pregătitoare au fost rezolvate, şi-au găsit răspunsurile. Urmează o etapă care este cu atât mai reconfortantă cu cât se strâng mai multe date şi cu cât se văd, astfel, mai uşor rezultatele muncii depuse. Pe teren, în strângerea informaţiilor, se pot face însă cele mai grave erori, ireparabile în etapele ulterioare – cum scrie Th. Caplow. Calitatea anchetei este în funcţie, în primul rând, de calitatea datelor culese pe teren, iar aceasta din urmă depinde, la rândul ei, de atenţia cu care au fost observate şi înregistrate în timpul investigaţiilor. Populaţia sau eşantionul stabilit trebuie studiat în întregime, introducându-se în analiză toţi indicatorii, inclusiv non-răspunsurile. Non-răspunsul – explicit sau nu – constituie în fapt un răspuns, care trebuie codificat ca atare, în timp ce non-răspunsurile datorate neglijenţei operatorului (subiectul nu a fost întâlnit, nu s-a insistat să se dea răspuns, au fost omise anumite întrebări ori s-au pierdut anumite răspunsuri, au fost greşit notate etc.) au în spatele lor răspunsuri necunoscute şi diferite, fapt care ne poate obliga să anulăm – dacă ponderea non-răspunsurilor de acest fel este însemnată – fie anumite formulare completate, fie toate rezultatele afectate de o asemenea neglijenţă.

În etapa culegerii datelor se pun două probleme mai importante, una privind calitatea cercetătorului şi rolul lui şi alta privind calitatea informaţiilor strânse. Distingem mai multe tipuri de cercetători sau participanţi la anchetă, în funcţie de experienţa lor, de sarcinile şi responsabilităţile primite şi de etapa anchetei la care participă: 1) sociologul–responsabil, care conduce întreaga anchetă, de la planificarea acesteia la valorificarea rezultatelor (în universităţile franceze, sociologii-responsabili sunt atât profesori cât şi “directori de cercetare”). O anchetă poate să fie realizată de un singur cercetător (care este şi responsabil şi operator de teren), de o echipă sau mai multe echipe, fiecare având un şef de echipă care se supune sociologului responsabil, de la care primeşte instrucţiuni şi pe care 48

81% este coeficientul de determinare care se obţine prin ridicarea la pătrat a coeficientului de fidelitate (.90); vezi, în acest sens, Th. Caplow, op.cit., p. 121.

51

Vasile MIFTODE

îl informează asupra desfăşurării anchetei şi asupra muncii echipei pe care o conduce; 2) sociologul–operator sau sociologul-anchetator de teren, care poate fi întâlnit fie ca responsabil cu un anumit sector al anchetei (privind o anumită sub-temă, aplicarea unei anumite tehnici, observarea unei anumite populaţii etc.), fie ca şef de echipă, fie ca simplu participant la anchetă sau simplu membru într-un anumit colectiv de cercetare; 3) tehnicienii şi personalul auxiliar, de regulă cu o pregătire medie, grup din care fac parte şi unii operatori de anchetă, care nu pot primi sarcini de conducere sau responsabilităţi de-a lungul desfăşurării investigaţiilor în sectoarele principale ale cercetării, ci numai sarcini “de execuţie”, administrarea formularelor, înregistrarea datelor potrivit regulilor şi instrucţiunilor precise stabilite de sociologul – responsabil, sarcini administrative etc. Personalul auxiliar şi operatorii sunt stabiliţi în funcţie de tema urmărită, de tehnicile şi instrumentele de lucru ce vor fi utilizate, de experienţa, lor anterioară. Echipele de anchetă sunt supuse – înaintea plecării pe teren – unui instructaj în timpul căruia conducătorul investigaţiei: a) explică obiectivele anchetei; b) organizează exerciţii practice de investigare (redactări şi administrări de formulare de anchetă, observaţii, documentări statistice, convorbiri etc.) urmate de discuţii şi dezbateri sub îndrumarea şefilor de echipe sau a altor specialişti; c) face o sinteză a exerciţiilor practice (realizate atât în sală, cât şi direct pe teren) şi prezintă instrucţiunile comune de desfăşurare a anchetei; arată modul de rezolvare a cazurilor particulare şi a anumitor dificultăţi ce pot apare pe parcurs (toţi participanţii la anchetă trebuie să cadă de acord asupra acestor aspecte şi, în general, trebuie să respecte aceleaşi reguli şi norme de investigaţie). În funcţie de sarcinile şi de specificul lor, echipele pot face instructaje scurte şi periodice cu membrii lor, urmărindu-se îndeosebi respectarea regulilor şi instrucţiunilor comune. Toate eforturile de a realiza o anchetă sistematică, de a construi instrumente de lucru adecvate, de a stabili un eşantion corespunzător, de a analiza corect datele etc. vor fi inutile dacă munca de teren – în etapa culegerii informaţiilor – nu este făcută cum trebuie, dacă datele înregistrate nu sunt semnificative şi reprezentative. Operatorii pot fi controlaţi în felul următor: a) se citesc cu atenţie informaţiile şi formularele înregistrate pe teren de operatori – de preferinţă la sfârşitul fiecărei zile – şi se verifică completitudinea, exactitatea (prin concordanţă şi coerenţă) şi omogenitatea lor; b) se introduc întrebările de control în formularele “albe”, înainte de aplicarea lor pe tern (al căror răspuns este cunoscut de conducătorul anchetei); c) se fac sondaje”pe urmele” operatorilor, care pot consta în reconstituirea unor observaţii, convorbiri, chestionare etc.;

52

Metodologia cercetării sociale

d) se verifică structura eşantionului real investigat şi se confruntă cu structura eşantionului stabilit iniţial etc. Calitatea informaţiilor sociologice este însă greu de stabilit. Cea mai bună cale o constituie descoperirea tuturor tipurilor de erori: de înregistrare, care aparţin de subiect, de operator, de tehnica de lucru, de instrumentul aplicat, erori de calcul, de transcriere, de clasificare, de analiză şi interpretare etc. Parcurgând etapele unei anchete psiho-sociale prin chestionar, Roger Mucchielli enumeră 12 categorii de surse de erori, după cum urmează: 1. imprecizia definirii temei şi obiectivelor; 2. imprecizia definirii populaţiei (“,universului” anchetei, neconcordanţa cu tema stabilită; populaţia are o sferă prea mare, prea mică sau nu este caracteristică obiectului anchetei; 3. lipsa pre-anchetei sau realizarea unei pre-anchete superficiale, aplicată unei populaţii sau unor subiecţi care n-au nici o legătură cu cercetarea, în fine, realizarea unei pre-anchete distorsionate de concepţia şi însuşirile personale ale cercetătorului; 4. lipsa ipotezelor, selecţia subiectivă a ipotezelor (când nu se reţin decât cele “conforme” cu opiniile cercetătorului) sau alegerea unor ipoteze nesemnificative; 5. includerea în formularele de anchetă a unor întrebări confuze tendenţioase, sugestive, tabu, care determină reacţii “de apărare” din partea subiecţilor etc.; 6. pre-testarea necorespunzătoare a instrumentelor de lucru, aplicată unor subiecţi nereprezentativi ai populaţiei investigate, realizată prin trimiterea formularelor de anchetă prin poştă sau prin completarea lor în lipsa cercetătorului (singurul în măsură să observe şi să interpreteze reacţiile subiecţilor, să identifice astfel defectele formularelor), reflectată şi prin menţinerea unor întrebări inutile sau interzise şi, totodată, prin neincluderea întrebărilor sugerate de subiecţi (în cadrul pre-testării); 7. erori de eşantionare, de reprezentativitate, de calcul, determinate de talia necorespunzătoare a eşantionului etc.; 8. nerespectarea regulilor de anchetă, deformări datorate raportului anchetator – anchetat, manierei de a pune întrebările, de a înregistra şi transcrie răspunsurile etc.; 9. neconcordanţa dintre eşantionul real chestionat şi eşantionul iniţial stabilit, ignorarea non – răspunsurilor; 10. interpretarea ,”prea personală”, subiectivă, a datelor de către cercetător; 11. erori de analiză, adică se face o analiză prea sumară, se extrapolează nejustificat datele la întreaga populaţie, independent de limitele de reprezentativitate ale subiecţilor studiaţi etc.; 12. erori de valorificare a rezultatelor anchetei, datele nu sunt suficient exploatate, raportul de anchetă este “tendenţios” (nu reţine decât rezultatele conforme cu opiniile cercetătorului), nu se prezintă limitele valorice ale concluziilor, nu se justifică tehnicile şi procedeele utilizate, nu se prezintă datele brute etc.49 49

Vezi Roger Mucchielli, Le questionnaire dans l’enquête psicho-sociale, Paris, 1968, Les éditions sociales françaises, pp. 36.37.

53

Vasile MIFTODE

Leon Festinger şi Daniel Katz au publicat un tratat de metode de cercetare în ştiinţele sociale în care erorile unei anchete sunt clasificate în două mari categorii: I. erori de eşantionare (care pot fi calculate cu exactitate); II. erori independente de eşantionare (care nu pot fi calculate exact, dar pot fi identificate şi parţial evitate), cuprinzând îndeosebi: a) erori de observaţie–interviu, potrivit subetapelor pe care le parcurgem (codificare, măsurare, calcul, non-răspunsuri, erori de răspuns din partea subiecţilor, distorsiuni din motive”de prestigiu” sau din alte cauze subiective etc.); b) erori sistematice care, spre deosebire de celelalte, nu pot fi neutralizate şi eliminate oricât de mult am aprofunda investigaţia, oricât de mult am mări eşantionul sau am repeta ancheta. Aceste erori sunt generate, în esenţă, de factori care ţin de structura cercetării, de anumite neconcordanţe sau dezacorduri între observaţiile noastre şi obiectul observaţiilor, între date şi tema anchetei. Fiecare din aceste surse de eroare poate să ne împiedice să identificăm adevăratele raporturi sociale din “universul” investigat şi să dea naştere unor false “imagini” asupra fenomenului social vizat de anchetă. Un sociolog cu experienţă verifică orice aspect şi orice etapă de cercetare, dă importanţă fiecărui amănunt, astfel: a) administrează de mai multe ori formularul de anchetă sau instrumentul de lucru pentru a-i verifica fidelitatea şi validitatea; b) controlează informaţiile de teren ori de câte ori este posibil şi necesar, pentru a descoperi şi preîntâmpina eventualele erori; c) nu acceptă niciodată informaţii şi date sociologice fără a face critica surselor, adică a tehnicilor şi instrumentelor aplicate; d) priveşte cu rezerve, consideră drept provizorii şi suspectează de erori toate informaţiile sociologice atât timp cât n-au fost verificate, nu le-a fost demonstrată validitatea; e) utilizează mai mulţi codificatori (desigur, în funcţie de întinderea anchetei) şi experimentează mai multe sisteme de codificare, pentru a găsi cea mai bună şi cea mai adecvată formulă de codaj; f) verifică şi reconstituie ori de câte ori este necesar tabelele şi statisticile elaborate până ce dispare orice îndoială cu privire la exactitatea şi utilitatea lor.50 50

După ce menţionează, într-o formă proprie, reguli asemănătoare, Th. Caplow prezintă “portretul” cercetătorului superficial, preocupat să realizeze indiferent cum o anchetă: “… urmează sprinten calea sa, încrezător deoarece scara de atitudini pe care a împrumutat-o de la altă cercetare are un coeficient de reproductibilitate de.92 şi o fidelitate prin împărţire de .85. Dacă operatorii au omis întrebări şi au fabricat răspunsuri, el nu se oboseşte… să le descopere; dacă subiecţii au dat informaţii false, cu atât mai rău pentru ei; dacă datele obţinute de la două eşantioane diferite par contradictorii, el preferă să abandoneze o serie de date mai curând decât să piardă timp să facă comparaţii plictisitoare. Când cineva refuză să răspundă la un interviu, el îl înlocuieşte cu altul de pe lista de rezerve şi nu se mai gândeşte apoi la nimic. Rezultatele obţinute vor fi probabil inutile sau înşelătoare, dar cum se va scrie în raportul final “ele deschid calea spre noi cercetări” – ironizează cercetătorul american (op. cit., p. 133).

54

Metodologia cercetării sociale

În funcţie de “procedeele de transfer”, informaţiile pot fi clasificate în două mari tipuri: 1) informaţiile “imediate” ale realităţii observate (fapte psihosociale, activităţi de grup, convorbiri etc.); 2) informaţii “simbolice” (care au rezultat în urma unei prime înregistrări sub formă de note scrise, fişe, cuvinte, cifre, fotografii, benzi etc. c) Analiza informaţiilor Există numeroase procedee de analiză a datelor şi informaţiilor sociologice, în funcţie de sursele lor, de canalele de informare şi de tehnicile de culegere. Datele observaţiilor directe şi unele date cuprinse în documente sunt supuse unor analize calitative, în timp ce datele statistice, cele obţinute prin sondaje, prin anchete asupra unor eşantioane (pe bază de formular, cu întrebări şi răspunsuri precodificate) sunt supuse unor analize cantitative, îndeosebi analizei de conţinut. Prezentând “metodele de analiză a documentelor”, sociologul francez Maurice Duverger vorbeşte de o serie întreagă de procedee (numite de el metode, impropriu după părerea noastră), pe care le clasifică în două mari categorii: procedee calitative (clasice) şi procedee cantitative (noi, moderne), potrivit următoarei scheme: Procedee de analiză

Calitative

Generale

Literar - istorice

Cantitative

Particulare

Socio - logice

Semantică cantitativă

- juridice - psihologice - etc.

Analiza de conţinut

(prin aplicarea unor tratamente statisticomatematice)

Fig. 10: Tipuri de procedee de analiză

Procedeele calitative sunt mai vechi, dar sunt şi mai importante. Putem renunţa la analizele cantitative, desigur în funcţie de natura temei cercetate şi de natura informaţiilor culese, dar nu vom putea niciodată să ne lipsim de aportul fundamental al analizelor calitative.

Valoarea unei anchete este funcţie de valoarea concluziilor şi rezultatelor obţinute pe baza conceptualizării datelor, adică de profunzimea analizei calitative a materialului cules.

55

Vasile MIFTODE

Orice analiza cantitativă este pusă în serviciul analizei calitative constituind un mijloc şi în nici un caz un scop în sine, pentru a fundamenta concluziile teoretice calitative ale investigaţiei respective. Studiul sociologic este cu adevărat sociolog în măsura în care cuprinde concluzii de ordin calitativ, care au rezultat atât în urma unor analize cantitative, cât mai ales în urma unor reflecţii calitative. Numeroase publicaţii cu pretenţii de a face parte din ştiinţa sociologică sunt foarte sărace în idei sociologice, în elemente calitative, în ceea ce aparţine unui conţinut sociologic propriu-zis, fiind, în schimb, bogate în formule şi calcule statistico-matematice, adesea deosebit de pretenţioase, pe care aproape nimeni nu le consultă, cititorul fiind interesat de rezultatul (concluziile) şi mai puţin de modul în care a fost obţinut. Desigur, aceasta nu înseamnă să subapreciem analiza cantitativă sau să ignorăm avantajele procedeelor moderne de calcul şi măsurare, în primul rând ale statisticii şi matematicii, evitând, însă, fetişizarea calculului cantitativ în practica sociologică.

Analiza calitativă priveşte fenomenul social studiat în raporturile lui cu celelalte fenomene ale realităţii obiective, în perspectivă sistemică, ca un tot unitar, disociind aspectele esenţiale de cele secundare, apelând la intuiţie şi spirit de fineţe, în timp ce analiza cantitativă operează o anumită detaşare şi chiar dezarticulare a fenomenului din ansamblul fenomenelor sau a informaţiilor culese şi din contextul social în care au fost observate şi înregistrate. Atât analiza istorică cât şi analiza sociologică atribuie un rol fundamental analizei contextuale, a condiţiilor de ansamblu ale epocii, ale vieţii sociale în general. Analiza datelor de teren parcurge succesiv mai multe momente, diferite de cele ale analizei documentelor şi materialelor istorice sau literare. Principalele “momente” prin care trebuie să treacă datele de teren sunt următoarele: a) codificarea, adică stabilirea categoriilor de analiză, pe baza sistematizării, centralizării şi clasificării materialului informativ; b) tabularea, adică construirea tabelelor cu două sau mai multe variabile, pe baza “categoriilor de analiză” stabilite; c) interpretarea informaţiilor, pe baza corelaţiilor cuprinse în tabele şi în materiale sau construcţii cantitative şi formularea concluziilor finale. Codificarea vizează: 1) traducerea datelor calitative în date cantitative; 2) clasificarea datelor calitative într-un număr limitat de categorii; 3) reducerea datelor cantitative la o formă mai simplă. Această operaţie ridică aceleaşi probleme ca şi instrumentele de colectare a datelor – validitatea şi fidelitatea formulei (modelului de codificare). O codificare nu este validă dacă clasifică în aceeaşi categorie elemente diferite sau dacă atribuie aceeaşi valoare unor atitudini sau acţiuni diferite. O codificare nu este fidelă dacă codificatorii nu ajung la rezultate identice sau asemănătoare atunci când clasifică sau transferă aceleaşi date şi informaţii. Criteriile de fidelitate sunt mult mai riguroase în cadrul codificării, decât în cazul instrumentelor de cercetare. Dacă există variaţii în codificarea, transcrierea sau “transferul datelor” acestea nu pot avea decât două explicaţii: a) fie categoriile de codificare sunt necorespunzătoare; b) fie codificatorii sunt neglijenţi, nu respectă regulile şi categoriile stabilite.51 51

56

Th. Caplow, op.cit., p. 135.

Metodologia cercetării sociale

Se impune, astfel, efectuarea mai multor codificări asupra aceloraşi date, revizuirea codului şi revederea instrucţiunilor de codificare, până se va ajunge la un ridicat coeficient de fidelitate.

Tabularea constituie operaţia care vizează realizarea unor construcţii în care prezentăm simultan date furnizate de două sau mai multe coduri. Tabelele exprimă raporturile dintre două, trei sau mai multe variabile (fiind cu dublă, triplă etc. intrare), forma ce mai frecventă constituind-o tabelul simplu cu două variabile, una independentă, cealaltă dependentă. Alegerea variabilelor independente şi a celor dependente constituie sarcina cea mai importantă atunci când ne propunem să alcătuim o serie întreagă de tabele.

Variabila independentă este o variabilă “filtru”, de analiză, cu scop metodologic, fără de care înţelegerea fenomenului este imposibilă, în timp ce variabila dependentă este variabila care exprimă tema studiată, fiind direct legată şi implicată în obiectivele anchetei. Variabilele independente ne ajută să grupăm subiecţii în aşa fel încât vom putea studia cu atenţie variabile dependente şi consecinţele lor în raport cu această grupare. Însuşirea unei variabile de a fi independentă este relativă, deoarece aceeaşi variabilă poate fi când dependentă, când independentă, în funcţie de temă, raporturi, scopuri etc. (profesia, este de regulă o variabilă independentă, dar într-un studiu privind dinamica profesiilor, ea este variabilă dependentă, fiind “filtrată” prin alte variabile – sex, vârstă, mediu social de origine etc.). Analiza datelor trebuie să răspundă la următoarele trei întrebări fundamentale: a) care sunt relaţiile dintre variabilele înscrise în tabelele elaborate sau dintre clasificările lor calitative? b) ce valoare şi ce încredere putem avea în aceste relaţii, adică ce garanţie avem că ele nu sunt datorate întâmplării? c) în ce măsură vom putea extrapola concluziile extrase de la eşantionul cercetat la întreaga populaţie vizată sau la alte populaţii? Corelarea datelor este operaţia care constă în a stabili în ce măsură două sau mai multe serii de răspunsuri sunt legate între ele52. Tabelul de corelaţie poate lua forma: Studii şcolare Vă plac spectacolele de operă? 1. Foarte mult 2. Mult 3. Puţin 4. Foarte puţin

52

Şcoală generală

X X

Studii liceale X X

Studii superioare X X

Claude Javeau, L’Enquête par questionnaire, Bruxelles, 1971, p. 141.

57

Vasile MIFTODE

Coeficientul de corelaţie este un indice care exprimă “în ce măsură două variabile se modifică concomitent. Acest indice variază între –1 şi +1. El este pozitiv iar corelaţia este numită directă atunci când valorile ridicate ale unei variabile tind să fie asociate cu valorile ridicate ale celeilalte variabile şi când valorile mici ale unei variabile sunt asociate micilor valori ale celeilalte. El este negativ iar corelaţia este numită inversă atunci când valorile ridicate ale unei variabile tind a se asocia valorilor mici ale celeilalte variabile”53. Când distribuţia valorilor nu prezintă nici o tendinţă de asociere între cele două variabile înseamnă că avem de a face cu ceea ce sociologii numesc corelaţie nulă. Nu trebuie să uităm – arată M. Duverger – că un indice mare al corelaţiei nu este proba absolută că între cele două variabile există raporturi de dependenţă sau interdependenţă. Este celebrul lui Yule, care a stabilit o corelaţie de .95 între mortalitatea din Anglia şi proporţia căsătoriilor făcute de biserica anglicană, variabile între care nu există, evident, nici o dependenţă. Coeficientul de corelaţie “nu dă decât o indicaţie” cu privire la variabilele studiate. Trebuie să avem în vedere, de asemenea, erorile de eşantionare (când operăm asupra unor eşantioane), întrucât acestea introduc “o zonă suplimentară de indeterminare”54. Privit în sine, materialul cantitativ nu joacă un rol decisiv în realizarea unui studiu sociologic, ci numai în măsura în care ilustrează, serveşte, argumentează, verifică sau fundamentează o anumită teorie, anumite ipoteze. În această perspectivă, analizele cantitative şi cele calitative alcătuiesc un sistem metodologic şi tehnic, un tot închegat, în care fiecare element se află în raporturi cu celelalte elemente şi totodată cu întregul, asigurând, în aceste condiţii, cunoaşterea profundă a fenomenelor investigate. Pentru a îndeplini obiectivele unei cercetări ştiinţifice şi pentru a asigura valoarea rezultatelor se impune a se avea în vedere că analizele calitative, teoretice nu se pot lipsi de materialul faptic şi de analiza lui cantitativ, pe de o parte, şi că analizele cantitative, la rândul lor, nu pot constitui un scop în sine, nu pot fi eficiente, independent de interpretările şi conceptualizările care se impun, pe de altă parte. d. Valorificarea rezultatelor

Obiectivul principal al unei anchete de teren îl constituie formularea unor propuneri şi soluţii practice de transformare a realităţii studiate. Acesta este şi motivul pentru care o anchetă nu trebuie să constituie un scop în sine, ci un răspuns la o comandă socială, o acţiune care are la bază un protocol de cercetare sau un contract (cazul cel mai fericit) între un beneficiar şi o echipă de cercetare. Având în vedere acest fapt, prima formă de valorificare o constituie redactarea raportului de anchetă care urmează a fi predat la timp beneficiarului; este forma de valorificare esenţială din punct de vedere practic; beneficiarul va utiliza concluziile şi 53 54

58

Henri Piéton, Vocabulaire de la Psychologie, PUF, Paris, 1937, p. 96. Maurice Duverger, op.cit., p. 357.

Metodologia cercetării sociale

propunerile echipei de cercetare în ameliorarea fenomenului sau domeniului investigat. Raportul de anchetă trebuie să includă, de aceea, rezultatele directe şi analiza lor detaliată, din care să fie extrase treptat concluziile şi soluţiile practice.

Structura de ansamblu a unui raport de anchetă poate fi următoarea: 1. definirea temei şi problemelor iniţiale; 2. o schiţă istorică a studiilor anterioare; 3. o prezentare justificativă a ipotezelor, tehnicilor şi instrumentelor de anchetă; 4. o prezentare a măsurilor care s-au luat pentru calcularea, evitarea sau micşorarea ponderii erorilor în ansamblul datelor înregistrate; 5. prezentarea concluziilor şi propunerilor55. Un raport de anchetă bine redactat trebuie să fie înţeles până şi de “un copil inteligent de 12 ani, căci numeroşi cititori, dacă au mai multe cunoştinţe sociologice decât un copil de 12 ani, au în schimb mai puţină bunăvoinţă”56. Raportul de anchetă poate fi verificat şi evaluat cu ajutorul unei grile de apreciere. În acest sens, Th. Caplow a construit o asemenea grilă (la cererea Comisiei de cercetare a Asociaţiei Americane de Sociologie) cu ajutorul căreia sunt identificate slăbiciunile şi omisiunile unui raport57. Această grilă are 12 elemente, repartizate în 4 grupe, fiecare cuprinzând 3 criterii cu privire la: a) prezentarea temei anchetei; b) descrierea tehnicilor de lucru utilizate; c) prezentarea concluziilor; d) interpretarea rezultatelor. Prezentarea temei este foarte clară dacă nu există nici un risc de confuzie sau ambiguitate pentru un cititor sau altul şi dacă este însoţită de tehnici de verificare şi ipoteze formalizate. Ea este clară dacă sunt eliminate ambiguităţile cu privire la obiectivele cercetării. Dacă tema stabilită iniţial nu este coerent prezentată în raport şi dacă apare ca ceva fără nici o legătură cu datele, raportul trebuie în întregime refăcut. Tema în sine poate fi foarte semnificativă (dacă interesează pe toţi sociologii şi toată populaţia anchetată), semnificativă (dacă interesează numeroşi sociologi), puţin semnificativă (dacă nu interesează decât câţiva specialişti) sau nesemnificativă (dacă soluţiile sunt absurde, imposibile sau fără nici o valoare).

Prezentarea documentării este completă atunci când în raport se arată cum şi în ce măsură tema cercetată se detaşează şi depăşeşte valoric concluziile cercetărilor precedente şi în ce fel rezultatele obţinute se corelează cu rezultatele de la care s-a plecat. 55

Vor fi anexate la raport toate documentele şi instrumentele folosite (statistici, tabele, formulare, coduri etc.). vezi, în legătură cu schema raportului Recomandările ONU, formulate încă în 1950; vezi United Nations Statistical Office (1950), The preparation of sampling survey reports, Statistical Papers, Series C, N.1, New York. 56 Th. Caplow, op.cit., p. 142. 57 Ibidem.

59

Vasile MIFTODE

Prezentarea documentării este acceptabilă dacă se rezumă la elementele principale din cercetările anterioare, fără a se face referiri la relaţiile cu ancheta recentă.

O tehnică de cercetare este esenţială dacă demonstrăm a priori că tema cercetării, aşa cum a fost pusă, poate să fie rezolvată în întregime cu ajutorul ei. Numai cercetătorii cu experienţă, care au abordat în trecut teme asemănătoare, pot să-şi dea seama de valoarea şi forţa unei anumite tehnici într-o anumită anchetă. O tehnică este acceptabilă dacă există o probabilitate suficientă pentru ca tema anchetei să fie rezolvată cu ajutorul ei. Dacă datele prezentate în raport sunt parţiale, îndoielnice sau eronate, tehnica este şi ea secundară inadecvată sau utilizată în mod eronat. În acest caz se impune, fie să abandonăm raportul, fie să reformulăm tema stabilită iniţial, în aşa fel, încât datele să devină utilizabile şi semnificative. Acest lucru este posibil întrucât ceea ce este inadecvat, inutil şi lipsit de orice semnificaţie în raport cu o anumită temă, poate deveni util şi semnificativ în raport cu altă temă. Nu rareori se întâmplă că “terenul” ne îndeamnă să modificăm proiectul de cercetare şi, deci tema, deoarece ne pune la îndemână date extrem de interesante, la care nu ne-am aşteptat şi pe care nu le-am prevăzut în ipotezele noastre iniţiale. Un eşantion este reprezentativ dacă a fost stabilit prin tehnica tragerii la sorţi dintr-o populaţie cunoscută şi dacă este suficient de voluminos pentru ca erorile de eşantionare să fie neînsemnate. Un eşantion este utilizabil dacă aceste condiţii sunt suficient de bine îndeplinite pentru a permite extrapolarea rezultatelor la întreaga populaţie, cu un procent de eroare suficient de mic pentru ca rezultatele să rămână semnificative. Un eşantion este insuficient dacă este prea mic, nereprezentativ sau include subiecţi prea puţin cunoscuţi pentru a permite extrapolarea rezultatelor la întreaga populaţie. Prezentarea datelor şi concluziilor în raport trebuie să fie completă şi Prezentarea datelor clară, fie că este vorba de modele, grafice, tabele, fie că este vorba de şi concluziilor: • completă texte de analiză calitativă. Ea este completă dacă în raport sunt • incompletă prezentate nu numai ideile esenţiale şi eventualele descoperiri, ci şi • clară detaliile necesare înţelegerii acestora. Ea este incompletă dacă nu • acceptabilă include datele care ilustrează concluziile şi soluţiile formulate, limitându-se la rezumate schematice, inaccesibile unui cititor neavizat. În fine, prezentarea este clară dacă un cititor obişnuit, cu o pregătire medie va înţelege rezultatele încă de la prima lectură şi acceptabilă (de fapt accesibilă) dacă un specialist înţelege rezultatele şi soluţiile după un studiu mai amănunţit al raportului de anchetă. În cazul în care pentru o înţelege a concluziilor sunt necesare informaţii şi elemente exterioare şi o “familiaritate” excesivă cu tema anchetei, atunci se poate aprecia că raportul redactat nu este corespunzător. Calitatea eşantionului: • reprezentativ • utilizabil • insuficient

60

Metodologia cercetării sociale

În mod obişnuit şi firesc raportul de anchetă acordă cel mai larg spaţiu interpretării rezultatelor, adică raportării datelor de teren la problemele şi ipotezele iniţiale. De o parte şi de alta trebuie să avem elemente (date–ipoteze, întrebări–răspunsuri) precise, obiective, utile din punct de vedere ştiinţific. Interpretarea, aşa cum este prezentată în raport, poate fi considerată concludentă numai dacă cercetătorul prezintă şi mijloacele prin care a identificat şi apoi eliminat eventualele erori şi inexactităţi strecurate în diferite etape şi analiză critică a întregii anchete şi a datelor culese. Interpretarea este instructivă dacă tehnicile utilizate corespund regulilor şi exigenţelor ştiinţei sociologice şi dacă cercetătorul nu a comis greşeli teoretice şi metodologice. Raportul de anchetă se încheie cu o evaluare sau apreciere a utilităţii investigaţiei. El trebuie să deosebească însă utilitatea utilitatea ştiinţifică ştiinţifică de utilitatea practică. Fiind vorba de un raport adresat utilitatea practică beneficiarului, adică organelor de decizie, el trebuie să prezinte exlusiv utilitatea practică a anchetei. În ceea ce priveşte utilitatea ştiinţifică, ea este valorificată în studii publicate în revistele de specialitate, în cărţi şi comunicări – teoretice, metodologice sau de analiză cantitativă şi calitativă a datelor de teren. Dacă într-un raport de anchetă utilitatea ştiinţifică poate rămâne doar implicată, în schimb într-un studiu sau comunicare ştiinţifică utilitatea practică trebuie explicată. Este firesc să se ceară fiecărui cercetător ştiinţific, în orice împrejurare să prezinte explicit utilitatea practică a studiilor şi investigaţiilor pe care le întreprinde. Potrivit lui Th. Caplow, rezultatele unei anchete sunt importante dacă prezintă un interes sau o valoare suficientă pentru a influenţa toate studiile care vor fi făcute mai târziu în acelaşi domeniu, utile dacă sunt şanse să influenţeze o cercetare ulterioară sau să sugereze alte studii care altfel n-ar fi fost prevăzute şi inutile dacă sugerează soluţii abstracte sau care nu interesează pe nimeni şi dacă “deschid calea spre noi cercetări” pe care nimeni nu va încearcă să le înceapă58. *** Ridiculizând a anumită tendinţă şi o anumită practică, ceea ce el numeşte anchetomanie, J. Antoine scrie că “toată lumea ştie că pentru a face o anchetă nu înseamnă decât a redacta un chestionar, apoi nu înseamnă decât a recruta câţiva studenţi care să aplice chestionarele la întâmplare (pe stradă, la cafenea etc.) şi, în fine nu înseamnă decât a despuia rezultatele făcând bastonaşe pe mare pagină de hârtie. De obicei, omul îşi recunoaşte cu uşurinţă incompetenţă în probleme de tehnică sau industrie şi cu foarte multă greutate în probleme de ştiinţe umane. Chiar dacă e vorba de

58

Th. Caplow, op.cit., p. 147; în acest fel încheie sociologul american problema evaluării raportului de anchetă cu ajutorul grilei pe care el însuşi a construit-o la cererea Asociaţiei Americane de Sociologie, atrăgând totodată atenţia asupra necesităţii de a nu distruge materialele, notele şi formularele anchetei, ci de a le depune într-un loc sigur (specificat în raport), accesibil oricărui cititor sau interesat în continuarea studiului sau reconstituirea etapelor, analizelor şi a interpretării finale.

61

Vasile MIFTODE

o simplă siguranţă sau doză electrică, omul ştie că-i mai bine să cheme electricianul, sau dacă este vorba de o neînsemnată garnitură la robinet, el cheamă instalatorul. Altfel stau lucrurile când e vorba de chestiuni din domeniul opiniilor omului, a disciplinelor socialului şi umanului. Toţi cred că se pricep”59. Problemele anchetei de teren constituie, într-o formă redusă, problemele oricărei investigaţii sociale. De aceea, am prezentat atât aspectele teoretice, cât şi aspectele practice, de teren. Toate acestea arată că nu oricine poate organiza şi întreprinde o anchetă de teren, presupunând că nu ridică probleme teoretice, şi totodată că o anchetă nu se poate limita la utilizarea unei singure tehnici, indiferent care ar fi aceasta. Nimeni nu a exprimat mai bine acest lucru, deşi indirect, ca Montesquieu în Cahiers:

“Când făureşti o statuie, nu trebuie să stai mereu în acelaşi loc, trebuie s-o vezi din toate părţile, de departe, de aproape, în sus, în jos, în toate sensurile”.

59

62

J. Antoine, op. cit., cap. XI, p. 177.

Metodologia cercetării sociale

III. Observaţia sociologică

Observaţia directă, de teren, constituie tehnica principală de investigaţie sociologică, întrucât ne oferă informaţii cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat, susceptibil de analize calitative, caracteristice ştiinţei sociologice; în ciuda unei anumite imprecizii, nesistematizări şi unor elemente contradictorii, volumul de date cules prin observaţii de teren constituie, şi trebuie să constituie baza oricărei cercetări şi analize sociologice. Dacă pentru Rene König, chestionarul este “calea regală” a sociologiei, pentru orice cercetător care îşi fundamentează studiile pe fapte, observaţia constituie sursa indispensabilă de date, şi totodată proba decisivă a valorii şi semnificaţiei concluziilor la care ajunge. Datele observaţiei directe îşi păstrează valoarea de fapte numai în raport cu observatorul care le-a înregistrat; pentru toţi ceilalţi, datele observaţiei devin date indirecte, cu o valoare documentata, care trebuie verificate şi confruntate prin alte observaţii directe. Rolul de neînlocuit al datelor observaţiei de teren într-o investigaţie sociologică este demonstrat, în ultimă instanţă, de imposibilitatea, logică şi gnoseologică – derivată din obiectivele ştiinţifice urmărite – de a realiza construcţii teoretice şi soluţii eficiente numai din “reflectări ale reflectărilor (opiniilor)” sau din “imagini ale imaginilor” fenomenelor sociale studiate, fără implicarea directă a “universului” material, obiectiv, studiat. “Se poate spune că valoarea unei investigaţii este direct proporţional cu timpul petrecut în teren, observând şi discutând cu oamenii.”60

III.1. Argumente epistemologice Observaţia deschide şi închide un demers care mai cuprinde, între altele, inducţia ipoteza, deducţia, experimentul, şi teoria într-un întreg sau într-o unitate metodologică. Orice cercetare – arată Georges Bénézé (în La méthode expérimentale) – începe printr-o observaţie iniţială (i) care dă naştere unei conjecturi (II), transformat prin inducţie (III) în ipoteză (IV), continuă cu ajutorul deducţiei (V), formulându-se previziuni pe care experimentul (VI) şi observaţia finală61 (VII) le confirmă sau le infirmă. Studiul ştiinţific urmează o traiectorie ciclică întrucât “procesul gândirii şi al acţiunii este reversibil”. Reflectând etapele fundamentale ale unei investigaţii şi exigenţele demersului ştiinţific, ciclul face abstracţie de condiţiile concrete ale observaţiilor şi ale documentărilor de teren. Independent de rezultatul cercetării, de 60

Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 69. 61 vezi Georges Bénézé, La méthode expérimentale, PUF, Paris, 1954, pp. 1-4.

63

Vasile MIFTODE

confirmarea sau infirmarea ipotezelor, ciclul trebuie reparcurs de mai multe ori. Numai după succese repetate putem considera ipotezele verificate. Orice trecere de la o observaţie finala la o nouă cercetare (la un nou ciclu) constituie o “ruptură” în “gândirea concreta a cercetătorului” (G. Bénézé), în teoria şi metodologia aplicata, chiar daca ipotezele se conserva. Orice observaţie şi orice ciclu presupune noi observaţii şi noi cicluri de cercetare pentru cunoaşterea profundă a domeniului sau fenomenului investigat. Forma ciclică a etapelor – aşa cum se prezintă în figura de mai sus-nu intră, astfel, în contradicţie cu procesualitatea cunoaşterii, cu caracterul infinit al apropierii ştiinţei de esenţa fenomenelor. Dimpotrivă, o asemenea schemă completează şi aprofundează demersul “celor trei nivele” (operaţionalizarea conceptelor, ancheta de teren, şi conceptualizarea datelor), care se repetă şi care constituie o permanentă confruntare a teoreticului cu empiricul, asigurând progresul continuu al cunoaşterii.

Schema unei cercetări are, astfel, o formă ciclică. III. Ipoteză prin inducţie

prin deducţie

IV. Previziunea unui caz singular (prin experimente)

II. Conjectură

I. Observaţia iniţială

V. Observaţia finală

(pot fi utile experimentele “din afara ciclului”)

VI. Aplicaţii practice (în afara ciclului)

Fig. 11: Paradigma observaţiei sociologice

Observaţia sociologică şi orice alta tehnică de culegere a datelor de teren presupune o anumită concepţie teoretică. Însuşi fondatorul pozitivismului, Auguste Comte, recunoaşte rolul teoriei: “Dacă, pe de o parte, orice teorie trebuie în mod necesar fundamentată pe observaţii, este de asemenea necesar, pe de alta parte, ca spiritul nostru să dispună de o anumită teorie pentru a putea realiza observaţii. Dacă, contemplând fenomenele, noi nu le legăm imediat de anumite principii, nu numai că ne va fi imposibil să combinăm observaţiile izolate şi, în consecinţă, să obţinem vreun rezultat, dar vom fi în întregime incapabili de a le reţine; şi, cel mai adesea, faptele vor rămâne nepercepute sub ochii noştri.”62

62

64

În Cours de philosophie positive, tome I, lecţia 1.

Metodologia cercetării sociale

Observaţia sociologică este o tehnică de lucru care face parte dintr-un set de tehnici practicate în investigaţiile sociologice şi totodată o etapă sau un moment al demersului sociologic. Este de menţionat faptul ca orice cercetare impune utilizarea unui întreg set de tehnici şi instrumente de lucru (nu este suficientă o singură tehnică, nu este suficient un singur instrument) – pe de o parte – şi parcurgerea unei întregi traiectorii, cu numeroase etape şi momente – pe de altă parte. Ignorarea unor tehnici şi etape principale se află la originea unor concluzii empiriste, psihologiste, formaliste etc. şi constituie – putem spune – “semnul “unei anumite imaturităţi a sociologiei.

Realizarea unor observaţii ştiinţifice asupra unui fenomen social impune definirea cât mai precisă a temei şi obiectivelor şi elaborarea unor ipoteze adecvate. Exigenţa durkheimistă a “definiţiei prealabile” – scrie Pierre Bourdieu – îndeplineşte, între altele, funcţia de a elimina prenoţiunile, adică preconstrucţiile sociologiei spontane şi de a pine bazele “sistemului de relaţii” care defineşte faptul ştiinţific. Există o infinitate de fapte cu privire la integrarea socială sau migraţiile demografice, însă, dacă punem problema cercetării acestor teme, constatăm că nu dispunem de noţiuni definite cu precizie şi acceptate de toţi cercetătorii (nu se cunosc dimensiunile fenomenelor, nu s-au realizat codificări şi standardizări ale indicatorilor şi factorilor implicaţi etc.). “Trebuie, deci, înainte de toate, să transformăm aceasta impresie indecisă şi flotantă într-o noţiune distinctă – afirmă Marcel Mauss. Acesta este obiectul definiţiei. Nu este vorba, desigur, de a defini substanţa însăşi a faptelor. O asemenea definire nu poate fi atinsă decât prin cercetare, cea pe care o realizăm la început nu poate decât provizorie. Ea este destinată numai a angaja cercetarea, a determina domeniul de studiu… Ea uşurează într-adevăr cercetarea, pentru că limitează câmpul observaţiei. În acelaşi timp, ea face metodică verificarea ipotezelor…O definiţie prealabilă ne scuteşte de deplorabile şovăiri şi de interminabile controverse, între autori care, cu privire la acelaşi subiect, nu vorbesc despre aceleaşi fapte.”63

În ceea ce priveşte rolul ipotezei, este de menţionat că, în lipsa acesteia, observaţiile nu pot fi decât întâmplătoare, nesistematice, haotice, iar datele obţinute nu pot fi decât nesemnificative şi ineficiente. Modul de organizare şi de desfăşurare a observaţiilor prezintă, astfel, cele mai diverse aspecte şi implicaţii teoretico-epistemologice pe care nu le putem ignora fără mari riscuri pentru cercetare. De aceea se impune să delimitam – ca principale tipuri de observaţie – observaţia sistematică ştiinţifică şi observaţia nesistematică sau spontană, în funcţie de măsură în care sunt respectate etapele teoretico-epistemologice şi respectate regulile unei investigaţii ştiinţifice de teren. Tipurile particulare ale observaţiei sociologice (observaţia participativă, tehnica “participantului observator”, “observaţia masiva” etc.) – care urmează a fi analizate – vor adânci aspectele specifice şi vor largi problematica investigaţiilor directe, de teren. Rezultatele care vor fi obţinute vor depinde, însă, de personalitatea observatorului de teren, de experienţa profesională, dublată de talent şi de pasiune pentru asemenea cercetări.

63

Marcel Mauss, în Oeuvres, tome I, Les fonctions sociales du sacré, Éditions de Minuit, Paris, 1968.

65

Vasile MIFTODE

III.2. Observatorul şi subiectul studiului de teren Un bun observator–sociolog trebuie să posede: a) însuşiri care vizează identificarea, descrierea şi înregistrarea rapidă şi specifică a celor mai “reprezentative” şi mai semnificative fapte care se derulează în faţa ochilor săi şi care privesc tema sau domeniul studiat; el trebuie sa probeze intuiţie, imaginaţie creatoare, capacitate de sinteză, experienţă în perceperea “altuia”, forţă de sistematizare a materialului cules, etc. Observaţiile şi anchetele de explorare impun cu atât mai mult asemenea însuşiri cu cât nu dispunem de nici o informaţie asupra “universului” temei abordate. b) însuşiri care vizează măsurarea şi cuantificarea datelor sau traducerea cantitativa a informaţiilor calitative; observatorul sau operatorul de teren trebuie să probeze rigoare şi precizie în manipularea informaţiilor “dătătoare de seamă”. Observaţiile de diagnostic, organizate în echipe, în care fiecare observator joacă un rol precis şi îndeplineşte sarcini concrete, deviate din sarcinile comune ale echipei, nu se pot lipsi de toate aceste însuşiri, care formează la un loc ceea ce numim experienţă de cercetare. Debutanţii în sociologie-afirmă Madeleine Grawitz- nu ştiu “să vadă ceea ce este semnificativ în diversitatea faptelor şi nu observă decât ceea ce este aparent sau “manifest”, ignorând cel mai adesea ceea ce este esenţial şi “latent”. Experienţa de cercetare nu se obţine decât cu timpul, printr-o participare continuă la investigaţii şi printr-o calificare profesională corespunzătoare. Sociologii rupţi de realităţile concrete şi neobişnuiţi cu problemele anchetelor de teren nu vor fi capabili să formuleze soluţii practice şi cu atât mai puţin să construiască ipoteze sau teorii cu adevărat ştiinţifice. Reuşita unei observaţii depinde în mai mare măsură de experienţa şi însuşirile cercetătorilor decât de valoarea tehnicilor şi instrumentelor utilizate. Experienţa de teren este necesară, dar nu şi suficientă pentru formarea cadrelor de operatori şi observatori, în măsură să asigure valoarea ştiinţifică a studiilor sociologice. Se impune, în egală măsură, formarea teoretică şi metodologică prin sistemul de învăţământ, adică profesionalizarea, apoi continua calificare şi specializare, prin diferite forme individuale sau colective, de grup. Observatorul profesionalizat se descalifică treptat dacă nu-şi confruntă mereu cunoştinţele cu practica cercetării, cu faptele şi dacă nu-şi dublează pregătirea teoretică cu experienţa studiilor “de teren”. Chiar dacă nu suntem de acord cu afirmaţiile unor sociologi americani, potrivit cărora însuşirile cercetătorilor de teren s-ar afla în corelaţie negativa cu pregătirea lor academică, trebuie să admitem “sensul epistemologic” al unei asemenea opinii, mai ales pentru ca vizează pe cei care se pot rezuma la studiul cărţilor şi ignoră studiul faptelor. În legătură cu subiectul observat, sunt răspândite opinii contradictorii. Unii sociologi afirmă ca subiectul este puternic implicat în desfăşurarea observaţiei, alţii arată ca subiectul este considerat ca un element pasiv, care reacţionează la comandă, şi care, chestionat cu iscusinţă, va da răspunsul potrivit. Pentru ca reacţiile să nu fie

66

Metodologia cercetării sociale

sugerate, se impune ca subiecţii să nu cunoască opiniile şi “aşteptările” observatorilor. Aceştia trebuie însă să cunoască însă atât particularităţile subiecţilor (ale populaţiei investigate) cât şi specificul situaţiei sau al contextului în care se desfăşoară observaţiile. Desigur, independent de voinţa noastră, însuşirile personale şi prestigiul ştiinţific al observatorului sunt “prezente” în procesul cunoaşterii sociologice.

III.3. De la observaţia spontană la observaţia ştiinţifică Ceea ce deosebeşte observaţia ştiinţifică de observaţia spontană îl constituie caracterul ei sistemic, organizat. Sistematizarea observaţiilor este susceptibilă de grade diferite, în funcţie de gradul de cunoaştere a obiectului. Distingem, din acest punct de vedere: a) observaţii de explorare a domeniului social respectiv ; b) observaţii de diagnostic; c) observaţii experimentale, care presupun un nivel ridicat de cunoaştere a obiectului, existenţa ipotezelor şi necesitatea verificării experimentale a acestora. Pe măsură ce se trece de la prima la celelalte forme de observaţie, cercetarea câştigă în rigoare şi precizie. Primele observaţii de explorare au fost întreprinse de etnologi, care studiau în totalitatea lor societăţi « îndepărtate » istoriceşte (nu atât cronologic, cât mai ales din punct de vedere al mentalităţilor, al cadrelor de gândire, al comportamentelor), caracterizate prin condiţii specifice, mai puţin cunoscute, şi prin elemente care nu puteau fi sistematizate în prealabil. Experienţa etnologilor este deosebit de utilă pentru sociologi deoarece regulile observaţiei de tip etnologic se pot aplica în întregime investigaţiilor sociologice de teren. În ambele cazuri, cercetătorul intră în contact direct cu realitatea socială, observând şi descriind fenomenele şi procesele în curs de desfăşurare şi apelând cu prioritate la fapte, şi nu la opinii. Nici o observaţie, nici chiar întâmplătoare nu înseamnă o descriere pasiva a datelor, ci o selecţie mai mult sau mai puţin conştientă dintr-un număr mare de fapte oferite de domeniul observat, în funcţie de personalitatea cercetătorului, de opiniile lui, de problemele care se pun şi, în cazul în care există, de ipotezele şi de obiectivele teoretice şi practice stabilite.

Cele mai multe observaţii au un caracter spontan, prezintă un anumit interes pentru viaţa cotidiană dar sunt suficiente pentru realizarea unor studii ştiinţifice. Principalele caracteristici ale observaţiei spontane sunt următoarele : a) este întâmplătoare, neselectivă, nesistematică şi insuficient controlată critic. b) este fragmentară, întrucât, în ciuda încercărilor de a se nota totul, observaţia spontana nu reţine decât cazuri izolate, rupte din întregul fenomenelor şi proceselor sociale, datorită influenţei experienţei personale a observatorilor şi lipsei teoriei şi ipotezelor prealabile ;

67

Vasile MIFTODE

c) este vagă şi imprecisă, adesea confuză şi inexactă, întrucât se realizează sub presiunea afectelor şi a primelor impresii ; d) este subiectivă sau părtinitoare, întrucât este ghidată de opiniile şi interesele – conştiente sau nu – ale observatorului. e) este necritică şi neprelucrată logic, întrucât observaţia spontana nu poate fi repetată – în aceleaşi condiţii – şi ceea ce este mai important, obiectul ei nu poate fi reconstruit în vederea unei reflexii şi auto-critici teoretice şi logice ; f) în mod obişnuit, observaţia spontană nu este înregistrată la “faţa locului”, ci reţinută în memorie, care, oricât de bună ar fi, pierde o bună parte, din informaţie, o deformează sau o selectează necritic .

Spre deosebire de observaţia spontană, observaţia ştiinţifică prezintă următoarele caracteristici: a) este fundamentată teoretic, are la baza o concepţie ştiinţifică despre lumea înconjurătoare ; valoarea unei observaţii este funcţie, în primul rând, de valoarea teoriei sociologice respective ; b) este sistematică şi integrală, vizează fenomenul observat în totalitatea laturilor lui, ca un sistem de elemente interdependente ; c) este analitică, altfel nu ar putea fi sistematică şi integrală ; d) este metodică, adică condusă după anumite reguli stabilite pe baza teoriei, epistemologiei şi metodologiei adoptate, dar şi potrivit experienţei cercetătorului ; e) este repetată şi verificată pentru a asigura un grad cât mai mare de obiectivitate şi pentru a descoperi, pe baza unor observaţii repetate, tendinţele dezvoltării şi evoluţiei obiectului studiat. Observaţia ştiinţifică presupune o anumită codificare a operaţiilor şi un anumit sistem de variabile şi factori acceptaţi şi definiţi în acelaşi fel de majoritatea observatorilor. Întrunind aceste condiţii, observaţia se poate realiza cu mai multă rapiditate şi cu mai multă eficienţă, datele prezintă mai multă garanţie, iar cercetătorul scapă de anumite presiuni şi incertitudini întâlnite în anchetele de prospectare. Observaţia ştiinţifică presupune, de asemenea, anumite procedee moderne de analiza cantitativă. Spre deosebire de observaţiile spontane, observaţiile sistematice îndeplinesc funcţii explicative şi prospective. Înregistrările şi analizele cantitative sunt subordonate analizelor calitative care deschid calea spre explicaţia ştiinţifică a fenomenului cercetat, prin mijlocirea, cel mai adesea, a intuiţiei şi imaginaţiei sociologice. Observaţia ştiinţifică face posibilă generalizarea, între anumite limite, a concluziilor obţinute, identificarea unor regularităţi şi elaborarea unor prospective privind evoluţia domeniului investigat, un rol important având experienţa şi intuiţia sociologului64. 64

Pitirim Sorokin prezintă în Tendances et déboires de la sociologie americaine (subcap. Sénilité de l’épistémologie courante), p. 356, Aubier, Paris, 1959, o caracterizare a ceea ce am putea numi „epistemologia observaţiei sociologice”, criticând „empirismul senzualist desuet” şi dezvoltând „o teorie intuitivă a cunoaşterii”.

68

Metodologia cercetării sociale

III.4. Observaţia participativă Tehnica adecvată exigenţelor şi regulilor observaţiei sociologice de teren o constituie observaţia participativă, asemănătoare cu observaţia de tip etnologic, care presupune contactul îndelungat al cercetătorului cu colectivităţile studiate. Aceasta cercetare nu are caracter “atomistic” (nu vizează indivizii izolaţi de grup sau context, aşa cum se întâmplă, de regula, în cazul interviului sau chestionarului), ci vizează ansamblul grupurilor sau populaţiilor, prin ceea ce au acestea caracteristic şi semnificativ.

Observaţia participativă impune o mare supleţe în utilizarea diferitelor mijloace şi împrejurări concrete pentru atingerea sarcinilor cercetării. Pentru a putea observa şi înregistra cât mai exact “ceea ce se petrece” în colectivităţile studiate, este necesar ca prezenţa observatorului să fie acceptată de acestea. În funcţie de gradul de participare a observatorului întâlnim: observaţii reportaj, în cazul cărora cercetătorii sunt mai mult spectatori şi se menţin în afara grupului şi observaţii etnologice, în cazul cărora cercetătorii “se amestecă” în colectivitate, se integrează în mod cât mai real în viaţă şi munca colectivităţii pe o perioadă mare de timp.

Sociologii au elaborat unele reguli pentru desfăşurarea observaţiilor participative, printre care menţionăm următoarele: a) să respecte normele de convieţuire socială şi tradiţiile specifice colectivităţii respective ; b) să nu se izoleze, să nu facă opinie separată pentru a nu trezi suspiciuni şi resentimente care ar îndepărta şansele de cooperare şi încredere ; c) să nu lase impresia ca este o autoritate, să nu şocheze prin vocabular şi cunoştinţe, să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor ; d) să evite să se impună în acţiunile şi conversaţiile la care participa (să participe « ca toţi ceilalţi », manifestând un interes “mediu” pentru evenimentele, faptele şi manifestările care au loc ; e) să nu fie indiscret, să nu forţeze prin nimic situaţia de observare în vederea obţinerii datelor ; f) să se preocupe în mod deosebit de antrenarea unor subiecţi în cercetare şi să acorde o atenţie aparte “persoanelor cheie” (liderilor formali şi informali). Reuşita observaţiei participative este funcţie atât de atitudinea cercetătorului faţă de populaţia studiată, cât şi de durata observaţiei. Aceasta din urmă trebuie să fie destul de mare pentru a permite observatorului să cunoască bine colectivitatea şi să înregistreze datele importante şi destul de mica pentru a nu favoriza scăderea obiectivităţii observatorului.

69

Vasile MIFTODE

III.5. Tehnica “participantului observator” Alături de observaţia participativă (în care cercetătorul este din afara grupului), Maurice Duverger menţionează printre tehnicile “observaţiei directe intensive”65 şi tehnica “participantului observator” (în care cercetătorul este membru al grupului studiat. Tehnica “participantului observator” se bucură de o bună tradiţie în sociologia românească. Echipele organizate de Dimitrie Gusti între cele două războaie mondiale “obişnuiau să-i atragă şi să-i folosească pe săteni în calitate de membri activi… Graţie lor, problemele locale s-au dovedit a putea fi depistate şi înţelese, nu în felul în care ar fi fost ispitiţi să le vadă sociologii crescuţi în biblioteci, ci aşa cum înşişi sătenii le ştiau ca sunt.”66 Este util să se aleagă, în primul rând – scrie H.H. Stahl – aşa-numiţii “fruntaşi” (în sens de lideri sociali) ai satului, adică “acei oameni care au priza reala asupra unui grup …, prin deosebitele lor calităţi de judecata, simt de dreptate şi de chibzuială gospodărească”.67 O forma particulară a “participanţilor observatori”, adică o variantă a acestei tehnici o constituie tehnica introspecţiei, potrivit căreia observatorul studiază prin propria lui conştiinţă realitatea socială şi colectivitatea din care face parte.

65

vezi Méthodes des scieces sociales, partea I, cap. III, p. 315. H.H. Stahl, „Tehnicile de cercetare şi acţiune culturală «participantă»”, în vol. Educaţia permanentă, Bucureşti, 1969, p. 121. 67 Ibidem. 66

70

Metodologia cercetării sociale

IV. Tehnica documentară “O civilizaţie se exprimă în documentele ei” Madeleine Grawitz

După observaţia directă, documentarea constituie a doua sursă principală de date şi informaţii sociologice. Primele lucrări importante de sociologie au fost constituite pe baza de documente, prin consultarea unor statistici sau arhive oficiale sau particulare. Fiind lipsite de datele observaţiei directe şi de alte surse importante, asemenea lucrări nu puteau oferi concluzii veridice. Deşi este o tehnică clasică, indispensabilă sociologului, documentarea nu poate constitui o sursă unică şi nu poate suplini celelalte tehnici de investigaţie.

Orice document ne oferă, într-un fel dau altul, o imagine asupra populaţiei sau domeniului vizat, este construit sau redactat de oameni într-un anumit context social şi este marcat atât de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lui, cât şi de specificitatea (particularităţile istorice) prin care recunoaştem epoca respectivă. Se impune să delimităm, în acest sens, ceea ce un document îşi propune să conserve pentru viitor – ca informaţie, semnificaţie, valoare – de ceea ce conserva şi trimite efectiv cercetătorilor de mai târziu. Este vorba de a delimita, în acelaşi timp, obiectivele autorilor documentului analizat de obiectivele urmărite de studiul ştiinţific, care sunt, de regulă, foarte diferite: cele mai multe documente au fost şi sunt elaborate în scopuri economice, (pentru a se cunoaşte veniturile populaţiei, avuţia societăţii), demografice (privind mai ales volumul şi structura pe vârste a populaţiei), politice etc. în vederea proiectării dezvoltării sociale. Ştiinţa conferă documentelor şi alte perspective şi funcţii, urmărind îndeosebi analize interdisciplinare, sintetice sau globale, de diagnostic sau de prospecţie etc., potrivit cerinţelor diferitelor domenii ale vieţii sociale. Statutul documentelor sociale este diferit de la o ştiinţă la alta: dacă în studiile istorice documentele ocupă locul principal, în sociologie îndeplinesc o funcţie complementară (în raport cu observaţia de teren, care este tehnica principala a sociologiei). În analiza pe care o facem tehnicii documentare, identificăm două tipuri sau două “etaje” ale volumului de informaţii: date privind existenţa socială şi date privind conştiinţa socială. Clasificările documentelor sociale ar trebui să aibă în vedere un asemenea criteriu.

IV.1. Stabilirea bibliografiei Orice studiu sau investigaţie ştiinţifică presupune cunoaşterea lucrărilor publicate pe tema respectiva şi rezultatele obţinute în cercetări asemănătoare de către alte echipe de cercetare. Se impune astfel alcătuirea unei bibliografii cât mai

71

Vasile MIFTODE

cuprinzătoare şi cât mai adecvate. Trimiterile bibliografice vor trebui să fie precise, pentru a se putea permite cunoaşterea şi identificarea originii informaţiilor cuprinse în rapoartele de anchetă şi în celelalte forme de valorificare a rezultatelor cercetării. Elaborarea listei bibliografice pentru orice nouă cercetare condiţionează progresul cunoaşterii domeniului respectiv şi originalitatea rezultatelor, întrucât acestea nu se confruntă numai cu realitatea, ci şi cu lumea ştiinţifică, cu specialişti, cu ipotezele şi teoriile acestora despre fenomenele investigate.

Sunt practicate două procedee de constituire a bibliografiei: a) procedeul empiric, potrivit căruia cercetătorul îşi stabileşte, sigur, treptat, adesea la întâmplare, materialele biblografice necesare ; b) procedeul sistematic, potrivit căruia bibliogafia este stabilită de centre specializate de documentare, la “comanda” ehipei de cercetare. Evident, al doilea procedeu este recomandat, îndeosebi în cazul unor investigaţii pe teme mai puţin cunoscute.

În funcţie de conţinutul materialelor bibliografice, putem stabili: a) o bibliografie generală, constituită din lucrări şi documente teoretice, epistemologice şi metodologice generale, care se referă la probleme şi aspecte interesând mai multe domenii şi teme de cercetare; b) o bibliografie specifică, constituită din documente care se referă direct la tema studiată şi la “universul” concret investigat;

BIBLIOGRAFIA SOCIOLOGICĂ I. generală

1. teoreticoepistemologică

2. metodologicotehnică

(tratate, lucrări de sinteză etc.)

II. specifică

3. privind tema

4. privind populaţia

(articole şi studii apărute în revistele şi presa locală, statistici locale etc.)

În alcătuirea bibliografiei trebuie să avem în vedere şi mijloacele de care dispunem pentru procurarea lucrărilor. Principalele surse bibliografice sunt bibliotecile şi organismele specializate.

72

Metodologia cercetării sociale

Surse bibliografice

Instituţii specializate

Centre de documentare

- academice - universitare - internaţionale - etc.

Biblioteci

Organe de presă, publicaţii

Generale, cu referiri indirecte

Specializate, cu referiri directe

- reviste de specialitate - buletine ştiinţifice - etc.

- municipale - universitare - specializate - etc.

IV.2. Tipuri de documente Există numeroase criterii de clasificare a tipurilor de documente şi, de aceea, nu putem vorbi de o singură clasificare, deoarece aceasta depinde şi de exigenţele şi opiniile tuturor cercetătorilor. Reunind mai multe tipuri de criterii într-o singură clasificare, în scopul elaborării unei scheme operaţionale, putem reprezenta astfel principalele tipuri de documente care interesează pe orice sociolog :

a) centrale 1. oficiale I. scrise

b) locale

2. personale- particulare a) sursă de date 3. presa

Tipuri de documente

b) fenomen social

II. statistice 1. tehnice III. alte documente

2. în imagini 3. fonetice

a) iconografice b) fotografice c) cinematografice

73

Vasile MIFTODE

Documentele sociologice sunt numeroase şi variate: arhive, statistici, publicaţii, obiecte casnice, scrisori şi memorii personale, fotografii, desene, filme, discuri, benzi magnetice etc. Cele mai răspândite sunt documentele scrise, iar pe măsură ce societatea şi ştiinţa se dezvoltă, documentele statistice vor juca un rol tot mai important. Dintre documentele scrise, arhivele oficiale (locale sau centrale) sunt cele mai importante atât datorită naturii informaţiilor pe care le cuprind, cât şi volumului mare de date pe care le pun la dispoziţia echipelor sociologice. Arhivele cuprind pe lângă documente calitative (rapoarte de activitate, analize, note, procese verbale etc. ) şi documente cantitative (statistici), din ce în ce mai numeroase şi mai importante în ansamblul documentelor. Utilizarea arhivelor oficiale prezintă adesea o importanta hotărâtoare, dar întâmpina uneori dificultăţi greu de înlăturat: a) arhivele nu sunt accesibile oricând şi oricui, datorită caracterului secret al unei părţi însemnate a documentelor b) în al doilea rând, arhivele nu sunt complete, nu cuprind tot ceea ce, de regulă, ar trebui să cuprindă. Documentele personale ocupă un loc particular, atât printre sursele de informaţii sociologice, cât şi în istoria însăşi a investigaţiei sociale. Există două categorii principale de documente personale: a) documente care nu se referă numai la persoana sau la familia deţinătorului, ci la întreaga colectivitate sau asociaţie din care a făcut parte (ele constituie arhive particulare despre un sat, cartier etc. ) b) documente care se referă direct la persoana şi familia deţinătorului (sunt documente propriu-zis personale – scrisori, biografii, jurnale personale, memorii etc. ) Arhivele şi documentele personale existente în posesia unor locuitori ai satelor sau oraşelor oferă un volum de informaţii adesea de neînlocuit, îndeosebi în studiile de sociologie rurală, urbană şi de sociologie a culturii. Documentele personale sunt documente “expresive” care, în general, nu pot fi controlate dacă sunt adevărate. Aceasta constituie o limită esenţială, care scade încrederea pe care o putem avea în valoarea acestor documente. Este exagerată, desigur, aprecierea sociologilor Thomas şi Znaniecki că aceste documente ar constitui “tipul perfect de material sociologic”. Principalele documente “expresive” sunt următoarele : a) corespondenţa de interes personal, scrisorile ; b) autobiografii, jurnale personale sau de familie, memorii şi analize introspective ; c) descrieri şi rapoarte care privesc istoria şi activitatea (micro)grupurilor din care au făcut parte posesorii documentelor consultate.(familii, grupuri de prieteni). Până la Thomas şi Znaniecki, documentele personale nu au fost utilizate în sociologie. Impresionaţi de viaţa imigranţilor polonezi din America, cei doi sociologi au analizat un număr mare de scrisori (50 de serii incluzând 764 de scrisori sunt reproduse în lucrarea elaborată) – încercând să descopere schimbările care au avut loc în familiile de ţărani polonezi, atât sub influenţa industrializării şi “proletarizării”, cât mai ales sub influenţa emigrării unor membri de familie. H. Blumer consideră – pe bună dreptate – că scrisorile n-au servit decât pentru a completa cunoştinţele pe care autorii le aveau

74

Metodologia cercetării sociale

deja despre societatea poloneză. El admite totuşi că “autorii au găsit în aceste scrisori multe idei, sugestii, vederi generale, pe care le-au introdus în concluziile lor teoretice”.68

Utilizarea documentelor personale – cu un conţinut, desigur, individual – implică aspecte teoretice şi epistemologice importante pentru evoluţia ulterioară a sociologiei, datorită influenţelor exercitate asupra raporturilor dintre calitativ-cantitativ, universal – individual, nomotetic – idiografic. Documentele personale pot fi valorificate atât într-o direcţie idiografică cât şi într-o direcţie nomotetică.69 Şcolile monografice de investigaţie sociologică şi “studiul descriptiv” al analizelor statistice au favorizat prima direcţie; “şcolile zonale”, şi “studiul explicativ" al analizelor statistice – prin mijlocirea corelaţiilor, analizelor multivariate, modelării – au favorizat şi sprijină în etapa actuală a doua direcţie. Valoarea documentelor personale este funcţie de valoarea şi importanţa socială a autorului lor – pe de o parte – şi de împrejurările sau de contextul în care au fost elaborate – pe de alta parte. Autobiografiile, jurnalele personale, biogramele şi rapoartele privind microgrupurile sunt documente puţin utilizate în investigaţiile sociologice sau chiar psihologice.

Utilizarea documentelor personale ca sursă de date ridică numeroase probleme legate de fidelitatea şi validitatea lor, de erorile existente şi de incertitudinile vizând valoarea lor reală. Sursele de eroare vizează atât autorul cât şi analistul (sau cercetătorul) documentului. Allport se referă în primul rând la motivele redactării documentului, enumerând şi distingând printre altele: nevoia de a se justifica, nevoia de “eliberare” sau de “descărcare psihică”, exhibiţionismul (de tipul Confesiunilor lui Rousseau), asigurarea unui prestigiu sau a “nemuririi”, plăcerea literară de “a scrie” etc. Este important sa cunoaştem aceste motive, întrucât subiectul a încercat sa le satisfacă prin conţinutul şi forma documentului respectiv. Memoriile istorice (De Gaulle, W.S. Churchill) urmăresc fie să informeze publicul asupra “evenimentelor reale”, fie propria glorificare, fie şi una şi alta (cazul celor doua personalităţi menţionate mai sus). Factorii distorsionaţi sunt destul de numeroşi : a) uitarea conştientă sau nu a unor fapte ; b) selectarea, reunirea şi structurarea într-un anumit fel a faptelor (amprenta personală a autorului); c) amplificarea, schematizarea sau “înfrumuseţarea” faptelor.

68

H. Blumer, An appraisal of Thomas and Znaniecki’s “ The Polish Peasant in Europe and in America”, New York, 1939, p. 38. 69 Noţiunile de idiografic şi nomotetic semnifica nivelul individual şi respectiv, universal de abordare şi analiza (idios - în limba greacă = particular, nomos = lege, tot în limba greacă) şi sunt întâlnite în filosofia germană (Windelband), de unde au fost preluate de sociologi şi psihologi.

75

Vasile MIFTODE

Printre erorile care ţin de analiza documentului, menţionăm : a) analistul nu cunoaşte contextul social în care a fost elaborat documentul şi astfel interpretează greşit faptele ; b) analistul încearcă să completeze datele lipsa – presupune a fi cunoscute de autorul documentului – situaţie care generează grave erori (introducerea unor date false, denaturarea documentului etc.) c) documentul descrie o populaţie, o societate sau o cultură pentru care instrumentele de analiza şi concepţia cercetătorului se dovedesc complet inadecvate. În ciuda gradului ridicat de subiectivitate implicat în conţinutul lor, documentele personale şi arhivele particulare constituie o sursă importantă – adesea indispensabilă – de date pentru studiile sociologice.

IV.3. Documentarea statistică În condiţiile “exploziei” informaţionale, industriale, urbane, ale dezvoltării fenomenelor şi proceselor sociale şi, în general, în condiţiile profundelor transformări ale obiectului sociologiei-societatea contemporană – documentele statistice ocupa un loc tot mai important printre sursele de date ştiinţifice utilizate într-un număr variat de domenii (economie, sociologie, drept, psihologie, medicină etc.). Documentele statistice se elaborează prin doua tipuri de înregistrări : I. Exhaustive: a) înregistrări periodice tip recensământ ; b) înregistrări continue (de pildă înregistrările zilnice de căsătorii, naşteri, decese, la serviciile de stare civilă). II. Selective, prin sondaje ; Valoarea statisticilor depinde de o serie de factori , printre care menţionăm : a) competenţa operatorului –statistician ; b) sinceritatea, onestitatea şi responsabilitatea autorului documentului statistic ; c) capacitatea subiectului de a da răspunsuri veridice la întrebările cuprinse în formularele statistice ; d) motivaţiile eventualelor deformări conştiente ale răspunsurilor şi informaţiilor furnizate ; e) precizia termenilor şi conceptelor utilizate. De-a lungul istoriei societăţii au fost organizate treptat servicii speciale de înregistrare a celor mai importante şi semnificative fapte sociale, printre care menţionăm: a) modificările în dimensiunea şi structura populaţiei; b) veniturile populaţiei, situaţia producţiei economice; c) unităţile sociale (comerciale, artizanale şi industriale, sanitare, de învăţământ, ateliere şi alte unităţi de servicii); d) forţa de muncă, evoluţie, principalele caracteristici, tendinţe;

76

Metodologia cercetării sociale

e) situaţia şcolară – reţea, număr de elevi, studenţi, profesori, titluri academice, profiluri şcolare etc. ; f) situaţia comunităţilor şi colectivelor sociale – oraşe, sate, populaţie rurala, urbana etc.; g) starea infracţională – număr de cazuri, tipologie, tendinţe etc.; h) mobilitatea populaţiei – navetişti, migranţi, tipologia lor ; i) nivelul de trai – venituri, vânzări automobile, aparate casnice etc. Asemenea statistici – unele foarte complicate – se răspândesc tot mai mult, ca răspuns la cererea tot mai mare de informaţii şi la exigentele în creştere a factorilor decizionali ai societăţii.

Recensământul constituie un mijloc principal de elaborare a unor documente statistice veridice, prin înregistrarea “la faţa locului” a datelor prevăzute în formulare. Este vorba despre o operaţie care consta în “a înregistra periodic un fenomen, un proces, o situaţie socială, într-o anumită zona şi la un moment dat”. Există două tipuri de recensăminte: a) recensăminte generale, prin care se urmăreşte înregistrarea întregii populaţii, pe principalii indicatori, inclusiv situaţia materială a gospodăriilor familiale; b) recensăminte speciale, care privesc numai anumiţi indicatori, sau anumite structuri demografice sau economice (şcolare, asupra forţei de muncă, locuinţelor, bunurilor casnice, animalelor etc.). Din formularele recensământului general din 1.01.1977, constatăm ca principale date se referă la : vârstă, sex, şcolarizare, profesie, stare civilă, origine socială, structura familiei, venituri, locuinţă, dotarea gospodăriei, anexele gospodăriei, animale etc. Informaţiile cuprinse în formularele de recensământ au prioritate faţă de cele cuprinse în alte tipuri de documente, întrucât au fost înregistrate potrivit unei metodologii ştiinţifice şi unice, de către operatori instruiţi şi se bucură de garanţii oficiale privind exactitatea şi completitudinea lor. Investigaţia sociologică apelează la statistică în două etape şi sub două forme diferite: în etapa culegerii datelor (valorificând diferite documente statistice) şi în etapa analizei datelor (aplicând diferite procedee cantitative de prelucrare – centralizări, tabulări, corelaţii, calcularea indicilor, a diferitelor mărimi statistice etc.). Documentele statistice-oficiale sau particulare – nu au fost elaborate în scopul realizării unor studii sociologice, de aceea se impune ca ele să fie utilizate cu rezervele impuse de astfel de situaţii. Indicatorii şi corelaţiile prevăzute în cele mai multe statistici sprijină lucratorul social, dar nu îl pot satisface pe deplin. În ciuda acestor dificultăţi, statisticile constituie o sursă importantă de informaţii, care nu poate fi neglijată de sociolog.

77

Vasile MIFTODE

IV.4. Documente auxiliare (literatură, presă, documente fonetice şi în imagini) Rolul unor asemenea documente diferă de la o cercetare la alta, în funcţie de tema, obiective şi, mai ales, în funcţie de natura sau particularităţile “universului” investigat. În studiile rurale, de pilda, documentele în imagini (iconografice, fotografice, cinematografice) ocupă un loc mai important decât celelalte documente “auxiliare”; în investigaţiile de sociologie a culturii, documentele fonetice şi literare îndeplinesc o funcţie mai importanta decât in anchetele de sociologie industrial sau economica. ; presa constituie o sursa indispensabila de date pentru multe ramuri ale sociologiei, îndeosebi pentru sociologia opiniei publice şi a comunicaţiilor culturale de masa, aşa cum documentele fotografice şi cinematografice sunt indispensabile în studiile de sistematizări şi proiectări teritoriale. Aprecierea unor asemenea documente drept “auxiliare” trebuie privită cu rezervele impuse de obiectivele cercetării şi de specificul aspectelor investigate. Există desigur o argumentaţie teoretică şi metodologică generale – aceste documente sunt auxiliare în primul rând în raport cu datele observaţiei şi cu cele cuprinse în arhivele oficiale, singurele care au valoare de fapte şi de date primare. Literatura şi presa ne oferă analize şi interpretări – utile dar insuficiente pentru a satisface exigentele ştiinţifice –iar înregistrările foto sau pe benzi magnetice ne oferă date cu funcţie ilustrativa, de “suport” pentru datele observaţiei şi pentru informaţiile statistice. a. Presa Presa poate fi privită de sociolog din două puncte de vedere: I. presa ca sursă de informaţii, ca parte a documentării sociologice, şi II. presa ca fenomen social, ca reflectare a diferitelor aspecte şi tendinţe ce se manifestă, în funcţie de anumite concepţii şi interese, ceea ce conferă o anumită forţă în funcţionarea sistemului social. Chiar şi în ceea ce priveşte presa de orientare aşa-zis neutră, libertatea de expresie îi este limitată sau este stabilită de proprietarul ziarului sau revistei respective. Capitalurile necesare apariţiei unui organ de presă – arată Madeleine Grawitz – conferă “libertăţii presei” un caracter pur teoretic, abstract. Finanţând unele ziare sau reviste, firmele publicitare controlează şi “orientează”conţinutul acestora. Analiza de conţinut a presei trebuie să pună în lumina realităţile sociale, să arate în ce măsură sunt reflectate în paginile publicate probleme de politică internă, externă, culturală etc. atât la nivel local cât şi global. Menţionăm între acestea ziarele locale şi publicaţiile de specialitate (reviste medicale, etnice, chiar unele organe de presă care se bucură de un interes mai general, destinate unor structuri sociale – copiilor, tineretului, studenţilor – sau unui public anume – amatorilor de sport, cinefililor, automobiliştilor etc.). Presa constituie o sursă indispensabilă de date pentru sociologii care studiază opinia publică, întrucât contribuie nu numai la reflectarea acesteia, ci şi la formarea ei. b. Literatura Literatura constituie adesea o adevărată frescă socială şi oferă o imagine nuanţată, complexă a faptelor, evenimentelor, stărilor de spirit, opiniilor, mentalităţilor

78

Metodologia cercetării sociale

unei epoci istorice. Sociologia literaturii, deja constituită, dar pe cale de a lua o şi mai mare dezvoltare, exprimă atât interesul literaturii pentru dimensiunile şi perspectivele sociale de analiză, cât şi interesul sociologilor şi al ştiinţei, în general, pentru creaţia literară. Pe măsura amplificării funcţiilor sociale ale artei şi literaturii, acestea u devenit militante – îndepărtându-se de “turnul de fildeş”– abordând teme puternic ancorate în viaţa socială şi de interes pentru marele public. c. Documentele fotografice şi cinematografice Documentele fotografice şi cinematografice constituie un alt tip important de surse de informaţii în sociologia urban-rurală, în sociologia geografică, în sociologia culturii şi în unele discipline înrudite (etnografie, antropologie, arheologie etc.). Înainte de descoperirea fotografiei, iconografia70 reprezenta unica documentare “în imagini”, incluzând materiale şi forme variate, între care menţionăm: desene, gravuri, tablouri, miniaturi, sculpturi etc., executate separat, “individualizat” sau “în ansambluri”, ca accesorii decorative. Arta populară ocupă un loc important în acest domeniu – al documentării iconografice – îndeosebi în lumea rurală, a colectivităţilor ţărăneşti. Fotografia şi filmul constituie instrumente sociologice din două puncte de vedere şi sub două forme: 1. ca documente propriu-zise (înregistrări originale ale unor fenomene sau fapte sociale – fenomenul kitsch-ului în “modernizarea” locuinţelor rurale, de pildă, ceremonii sau serbări populare etc.); 2. ca reproduceri de documente. Invenţia fotografiei şi a filmului (invenţia fotografiei putând fi comparată, din acest punct de vedere, cu invenţia tiparului, jucând un rol la fel de însemnat în difuzarea – practic infinită – a diferitelor materiale ilustrative şi documentare). Tehnica fotocopierii este astăzi întâlnită nu numai în instituţiile ştiinţifice, ci în aproape toate domeniile de activitate, în întreprinderi industriale, în instituţii de stat, facilitând transmiterea informaţiei şi comunicarea interumană. d. Documente fonetice O nouă sursă de informaţii ştiinţifice, nu numai pentru lingvişti, ci şi pentru sociologi, antropologi, psihologi a apărut prin intermediul “înregistrărilor sonore”. Graţie instrumentelor de înregistrare “nu mai putem spune ca cuvintele zboară”, întrucât ele sunt înregistrate şi rămân pe suportul magnetic. Dacă comparăm răspunsurile scrise cu răspunsurile înregistrate sonor, obţinute de la subiecţii intervievaţi ne vom da seama că orice notare şi orice descriere verbală – pe formulare – este însoţită de o importantă şi adesea foarte semnificativă “pierdere de informaţie”(care afectează integral, de pildă, tonul răspunsurilor, ezitările, siguranţa, precizia, intervenţiile celorlalţi participanţi la discuţie şi, în general, contextul socio-afectiv al dialogului subiect-operator). Asemenea documentelor foto şi cinematografice, documentele fonetice prezintă numeroase avantaje pentru echipa de cercetare, printre care menţionăm: • conservă pentru o perioadă îndelungată de timp informaţia înregistrată; 70

Vezi în Maurice Duverger, Méthodes des sciences sociales, PUF, Paris, 1964, partea 1, capitolul 1: “L’observation documentaire”.

79

Vasile MIFTODE

• “transferă” cu multă uşurinţă informaţia pe un alt suport de acelaşi tip, pentru o fidelitate şi exploatare superioară a conţinutului; • transmite informaţia cu maximă rapiditate şi fidelitate de la un cercetător la altul şi de la un public la altul; • face posibilă consultarea simultană individuală, de către mai mulţi specialişti-cercetători, a înregistrărilor fonetice (realizând atâtea reproduceri câte sunt necesare) şi, prin aceasta, confruntarea opiniilor şi concluziilor. e. Obiectele casnice Termenul de “obiect” are, în acest cadru, o sferă largă, incluzând “orice lucru trecut prin mâna omului”, uneltele de muncă, mijloacele de petrecere a timpului liber, de distracţie, îmbrăcămintea, instrumentele muzicale, de scris, de efectuare a diferitelor activităţi casnice, obiectele de artizanat, locuinţa şi anexele locuinţei “tehnologiile” practicate în amenajarea gospodăriei şi a terenului înconjurător (curţi, grădini), semnele şi simbolurile individuale şi colective etc. cuprinse de M. Duverger în ceea ce le numeşte “documente tehnice”.71 El le împarte în şase categorii, pe care este bine să le menţionăm datorită interesului pe care-l prezintă pentru diverse ştiinţe sociale (etnografie, istorie, arheologie socială, sociologie etc.): 1. unelte şi instrumente economice, de producţie; 2. obiecte casnice, mobile, anexe, veşminte etc.; 3. obiecte pentru timpul liber, jocuri; 4. obiecte de apărare şi război; 5. obiecte simbolice religioase, instrumente de cult etc. 6. obiecte simbolice de autoritate politică şi socială, insigne, costume de “autoritate publică”, embleme etc.; Aceste obiecte–documente pot fi supuse următoarelor tipuri de analize: • materială (natura materiei prime şi a fabricaţiei – ceea ce permite identificarea nivelului de civilizaţie); • tehnologică (metodologiile şi procedeele de lucru); • simbolică (originea culturală “latentă” şi semnificativă mai mult din punct de vedere istoric, decât contemporan – funcţional). Analizele materială şi tehnologică ne conduc spre stabilirea funcţiilor practice, în primul rând economice şi de apărare, ale construcţiilor şi obiectelor aparţinând populaţiilor investigate. Desigur, apar în investigaţii şi “obiecte” care nu-şi justifică nici o funcţionalitate practică. În acest sens, se impune o analiză simbolică pentru a identifica funcţiile simbolice ale obiectelor respective, transmise din generaţie în generaţie, adesea însoţind “disoluţia” utilităţii practice a creaţiilor umane. Documentarea tehnologică se reîntâlneşte – în acest cadru – cu documentarea iconografică.

71

80

Vezi şi M. Duverger, op.cit., cap. „Asupra observaţiei documentare”.

Metodologia cercetării sociale

V. Experimentul în investigaţia sociologică

Introducerea şi utilizarea tehnicii experimentale în investigaţia ştiinţifică au determinat transformări adânci care au vizat, în primul rând, raporturile dintre teorie si practică. Cea mai însemnată consecinţă a apariţiei experimentului printre tehnicile de cercetare o constituie apropierea teoriei de fapte şi de studiile empirice, subliniind importanţa acestora pentru progresul cunoaşterii umane. Primele experimente se realizează încă în epoca Renaşterii, dacă nu şi mai înainte, dar practicarea tehnicii experimentale ca mijloc de cercetare sistematică nu are loc simultan în toate ştiinţele. Mai întâi a fost utilizată in fizică, mecanică, biologie şi în alte ştiinţe ale naturii. Mult mai târziu s-a pus problema utilizării experimentului şi în ştiinţele sociale. O bună perioadă de timp experimentul a fost folosit într-o manieră dominant empirică, ignorându-se adesea specificul acestei tehnici şi raporturile ei cu celelalte căi de descoperire a adevărului. Primul savant care a încercat să generalizeze elementele care stau la baza tehnicilor experimentale în ştiinţe a fost medicul francez Claude Bernard.72 Încercând să facă o anumită sistematizare a momentelor principale pe care le întâlnim în orice cercetare, în special în studiile de medicină şi biologie, Claude Bernard descoperă şi pune în evidenţă trăsături caracteristice tehnicii experimentale, trăsături care depăşesc limitele celor două ştiinţe:

a) sublinierea rolului faptelor şi a necesităţii descoperirii acestora în orice cercetare; b) stabilirea riguroasă a ipotezelor ce decurg din raporturile între faptele descoperite, mai ales din raporturile de cauzalitate; c) definirea riguroasă a conceptelor şi principiilor experimentului; d) definirea riguroasă a condiţiilor concrete de realizarea cercetării experimentale; e) clasificarea şi tipologizarea rezultatelor brute obţinute pe cale experimentală; f) analiza şi interpretarea raţională, teoretică, a rezultatelor şi formularea concluziilor pe baza cărora putem constata dacă ipoteza iniţială a fost sau nu confirmată; g) formularea concluziilor practice, în cazul în care ipoteza a fost confirmată, a măsurilor de ameliorarea a domeniului investigat.

72

Claude Bernard, Introduction a l’etude de la medicine experimentale.

81

Vasile MIFTODE

Tehnica experimentală poate fi structurată sau eşalonată pe patru etape, ca şi alte tehnici de cercetare practică: 1. 2. 3. 4.

descoperirea şi înregistrarea faptelor; elaborarea ipotezelor; verificarea ipotezelor stabilite; elaborarea concluziilor teoretice şi a acţiunilor practice.

Ca tehnică de colectare a datelor a faptelor de teren, experimentul se raportează în mod esenţial la o altă tehnică de cercetare – la tehnica observaţiei. Observaţia individuală sau de grup, se caracterizează prin contemplarea şi descrierea fenomenelor şi proceselor luate în studiu în forma în care ni se înfăţişează, în condiţiile lor de desfăşurare, fără nici o schimbare sau intervenţie din partea noastră. Experimentul presupune, dimpotrivă, o schimbare a condiţiilor de desfăşurare a proceselor sociale studiate: a) fie prin introducerea din afară a unor variabile sau factori noi (urmărindu-se stabilirea consecinţelor acestei intervenţii)ş b) fie prin crearea unor condiţii artificiale de desfăşurare (condiţii de laborator), condiţii în care variabilele sunt considerate constante (urmărindu-se cel mai adesea măsurarea unui anumit factor sau extragerea lui din grupul din care face parte). În raport cu observaţia, experimentul prezintă un mare avantaj: observaţia nu poate fi repetată, mai ales în cazul proceselor sociale ample, pe când experimentul poate fi reconstruit şi repetat ori de câte ori este nevoie, în condiţii de laborator – condiţii identice sau asemănătoare –, care pot să ne conducă la verificarea ipotezelor iniţiale.

Experimentul este uneori definit ca o observaţie perfectă şi dirijată în care se parcurg etapele: a) b) c) d)

crearea sau reunirea condiţiilor de observaţie a fenomenelor vizate; introducerea factorilor externi; stabilirea consecinţelor acestora; controlul şi dirijarea variabilelor urmărite.

Introducând factori externi, artificiali, cercetătorul urmăreşte să identifice influenţele acestora asupra întregii desfăşurări a procesului social supus investigaţiei şi asupra celorlalţi factori. Scopul declarat al experimentului îl constituie verificarea cu exactitate a ipotezelor întrucât observaţia lasă aproape întotdeauna dubii, “locuri goale” în domeniul cercetat, afirmaţii incerte, fapte necercetate. Este greu să ne imaginăm dezvoltarea ştiinţelor, în general, şi a ştiinţelor naturii, în special, fără aportul tehnicii experimentelor. În ceea ce priveşte ştiinţele sociale, progresul cunoaşterii şi al mijloacelor de investigaţie, lucrurile stau oarecum diferit, cel puţin până în prezent. Aceste ştiinţe, inclusiv sociologia, au introdus tehnica experimentală mult mai târziu şi

82

Metodologia cercetării sociale

de aceea aportul ei la dezvoltarea cunoaşterii sociale este mult mai redus decât al altor tehnici de investigaţie. O asemenea situaţie îşi are cauze obiective, dar şi subiective. Prin cauzele şi factorii obiectivi se află: • natura extrem de complexă a vieţii sociale şi a relaţiilor socio-umane; • prezenţa factorului conştient în domeniul ştiinţelor sociale, factor care constituie obiect de studiu numai pentru aceste ştiinţe; • prezenţa unor dificultăţi de natură tehnică şi metodologică, determinate de particularităţile domeniului vieţii sociale; • în fine, considerente de natură etică au împiedicat multă vreme şi mai împiedică încă realizarea unor experimente sociale şi psihosociale. Nu putem întreprinde experimente de acest fel (pe oameni sau cu oameni şi grupuri de indivizi) cu aceeaşi uşurinţă cu care realizăm şi iniţiem experimente fizice, chimice, biologice (pe animale, de pildă). Concepţiile fasciste nu ţineau cont de aceste considerente umane şi etice, de demnitatea omului, de faptul că omul este o fiinţă conştientă care nu poate fi tratată ca un obiect oarecare de lucru, de experiment. Numeroşi sociologi privesc cu rezerve posibilitatea experimentului sociologic şi exclud pe bună dreptate orice observaţie experimentală care atinge demnitatea umană. În măsura în care experimentul sociologic nu perturbă, nu influenţează negativ şi nu afectează demnitatea subiecţilor cuprinşi în cercetare, el este admisibil şi chiar necesar în realizarea unor ample cercetări. Se fac analogii, nu întrutotul justificate, între experimentul psihosocial şi grefele de inimă care ridică de asemenea probleme de ordin uman şi etic şi în plus prezintă implicaţii de ordin juridic-legal. Deosebirile între aceste “intervenţii” şi mai ales între scopurile urmărite sunt mult prea mari pentru a admite vreo analogie.

V.1. Tipurile experimentelor Experimentele sociologice pot avea loc fie în natură (experimentul de teren), fie în laborator (experimentul de laborator), în funcţie de condiţii, de fenomenul cercetat şi de scopul urmărit. Experimentul – natural sau artificial – ne ajută să verificăm ipoteze pe care nu le putem verifica prin alte tehnici de cercetare. Cu ajutorul lui putem stabili raporturile dintre anumite variabile şi putem răspunde la numeroase întrebări în legătură cu acestea; variabilele studiate sunt prezente întotdeauna în acelaşi timp în desfăşurarea fenomenului social respectiv? se modifică ele în acelaşi sens? Care este cauza şi care este efectul? etc.

Prin tehnica observaţiei directe putem constata un fapt, de pildă, că în echipele de muncă cu un climat favorabil, cu o puternică coeziune, datorată îndeosebi spiritului de cooperare promovat de maiştri sau de şefii de echipă, randamentul muncii este ridicat. Observaţia nu va putea să ne ajute să aflăm de ce se obţine un randament ridicat? care este cauza şi care este efectul în evoluţia unui fenomen? Pentru a obţine răspunsuri la aceste întrebări se impune să apelăm la tehnica experimentului “intervenind” în

83

Vasile MIFTODE

desfăşurarea fenomenului, manipulând anumiţi factori sau anumite variabile independente.

Manipularea variabilelor – caracteristica principală sau “diferenţa specifică” a experimentului se realizează de regulă în laborator, în condiţii artificiale. Distincţia dintre cadrul natural şi cadrul artificial – scrie Madeleine Grawitz – este adesea greu de precizat. Nu cadrul de laborator este cel care contează, ci natura artificială a experienţei şi mai ales modul în care este percepută de subiecţi. De pildă, experienţele lui Elton Mayo la Hawthorn, s-au desfăşurat în uzină, unde subiecţii lucrau de obicei – deci în cadrul natural al fenomenului studiat. Atelierul unde se desfăşurau experienţele – sala de montaj – era însă izolat de restul uzinei, iar subiecţii şi-au dat seama de caracterul artificial al situaţiei în care lucrau. Astfel că, atelierul respectiv a devenit un veritabil laborator din punct de vedere ştiinţific, deşi – în mod obişnuit – nu era decât o sală “naturală” de producţie.

Experimentul depinde într-o mare măsură decât alte tehnici de cercetare de condiţiile specifice în care se desfăşoară fenomenul şi de anumite posibilităţi practice de realizare. El presupune însă aceleaşi etape preliminare ca orice anchetă: 1. alegerea unei teme de studiu; 2. stabilirea unor ipoteze; 3. elaborarea unui plan de experiment. Spre deosebire de experimentul de teren, experimentul de laborator are defectul de a nu reproduce exact realitatea, dar avantajul de a organiza mai uşor decât pe teren o situaţie în care manipularea variabilelor va putea să se efectueze într-un mod mai riguros. Cel mai adesea, ipotezele apar din problemele ce se pun în viaţă. Se caută să se reconstituie artificial o asemenea situaţie. Distincţia dintre aceste două tipuri de experimente nu are un caracter absolut. De altfel, noţiunea de laborator în sociologie, aşa cum s-a arătat, nu este identică cu noţiunea de laborator în fizică, chimie sau biologie, ea exprimând situaţia în care un grup sau microgrup este detaşat de celelalte grupuri şi studiat ca atare. Desigur că sunt şi alte sensuri atribuite laboratorului sociologic şi psihosociologic, mult mai apropiate de cel de al laboratorului propriu-zis din ştiinţele naturii. Sociologii din “Şcoala de la Chicago” considerau oraşul un imens laborator social, loc de vaste experienţe sociale şi mijloc de ample investigaţii ştiinţifice. Oraşul Chicago a constituit pentru numeroşi sociologi un astfel de laborator.

V.2. Experimentul de teren Experimentul de teren are două forme: activ şi pasiv care, la rândul lor, cunosc alte forme specifice diferitelor condiţii, fenomene şi scopuri: • • • •

84

experimentul activ direct; experimentul activ indirect; “observaţia provocată”; experimentul pasiv “ex post facto”.

Metodologia cercetării sociale

Experimentul direct este experimentul în cazul căruia introducem, din considerente ştiinţifice, un anumit factor în desfăşurarea fenomenului studiat, modificând astfel direct “situaţia naturală” a acestuia. El este posibil în cadrul unor colectivităţi sau grupuri particulare – clase de elevi, echipe de lucru, unităţi militare etc. Experimentul indirect – potrivit unor sociologi acesta este un pseudoexperiment, întrucât nu are loc pe baza unei modificări sau intervenţii conştiente a cercetătorului în desfăşurarea obişnuită a fenomenului, ci în urma unor schimbări întâmplătoare, imprevizibile şi independente de obiectivele cercetării (de pildă, efectele socio-culturale ale unor evenimente naturale – inundaţii, cutremure de pământ etc. – sau sociale – adoptarea unui nou cod penal, unei noi sistematizări teritoriale etc.). Experimentul de teren activ ridică probleme şi dificultăţi greu de depăşit, în special de ordin moral, cu implicaţii şi consecinţe uneori neprevăzute. Tratând o anumită colectivitate ca pe un obişnuit obiect de experienţă riscăm s-o perturbăm în ceea ce are esenţial şi specific şi s-o dirijăm într-o direcţie care poate să-i dăuneze şi să influenţeze negativ desfăşurarea proceselor sociale. Dintre cele două forme ale experimentului de teren activ (direct şi indirect), experimentul indirect este mult mai răspândit, fiind lipsit de gravele consecinţe şi dificultăţi întâlnite în cazul experimentelor directe. Este nu este însă un veritabil experiment, aşa cum am precizat deja, deoarece vizează consecinţele schimbărilor şi intervenţiilor produse în afară şi independent de cercetare şi observator. Distincţia dintre experimentul direct şi cel indirect este totuşi reală, necesară şi mult mai însemnată decât pare la prima vedere. Câteva probleme apar cu necesitate dacă ignorăm această distincţie: a) sociologia studiază fenomenele şi procesele sociale, influenţele şi consecinţele unor factori noi, dar nu orice fenomen şi proces luat la întâmplare şi mai ales nu consecinţele şi influenţele oricărui factor nou, ci numai ale anumitor factori sau variabile care ne interesează la un moment dat. Din acest punct de vedere, între experimentul direct şi cel indirect este o deosebire esenţială, de fond, ca între previzibil şi planificat – pe de o parte – şi imprevizibil şi neplanificat – pe de altă parte; b) a ignora experimentul direct înseamnă a rămâne la voia întâmplării; nu am mai studia ce ne interesează, ci ceea ce ni se oferă; c) în condiţiile experimentului indirect, mult prea libere, nestăpânite, lipsite (în parte) de controlul şi dirijarea cercetătorului, este mult mai dificil să izolăm în desfăşurarea fenomenului sau procesului social acele influenţe şi modificări cauzate de factorul nou introdus – independent de voinţa noastră – de influenţele şi modificările cauzate de ceilalţi factori care acţionează în acelaşi timp. d) implicaţiile de natură etică şi tehnică sunt cu totul diferite între cele două forme ale experimentului de teren activ, direct şi indirect. Experimentul activ constituie un mijloc deosebit de însemnat şi eficace în investigarea şi ameliorarea vieţii sociale. Este interesant şi totodată necesar să urmărim, să identificăm şi să măsurăm schimbările ce au loc în structurile şi colectivităţile sociale, în mentalităţile şi relaţiile dintre le, determinate de măsurile ce sunt luate de

85

Vasile MIFTODE

stat, de pildă, pentru perfecţionarea continuă a societăţii, a vieţii economice şi sociale. În fond, statul însuşi iniţiază sau poate iniţia experimente; orice schimbarea de profunzime în structurile economice, politice, culturale, demografice etc. constituie dintr-un anumit punct de vedere şi un experiment social ale cărui rezultate sunt analizate şi materializate în măsuri şi experimente noi. Experimentul pasiv constă în observarea schimbărilor intervenite într-o colectivitate socială ca urmare a introducerii şi acţiunii unui factor nou, artificial, introducere care însă nu modifică caracterul acelei colectivităţi şi nici desfăşurarea naturală a fenomenelor şi proceselor studiate. Cu alte cuvinte, noua variabilă nu provoacă perturbări sau modificări substanţiale (esenţiale) ca în cazul experimentelor active. Procesul social vizat continuă, dimpotrivă, să se desfăşoare în limitele anterioare. Introducerea noii variabile se întreprinde cu scopul de a facilita detaşarea, izolarea şi măsurarea unor acţiuni sau conduite specifice colectivităţii respective. O altă formă a experimentului pasiv constă în încercarea de a izola şi cerceta numai anumite variabile sau factori prezenţi în mod obişnuit în condiţiile naturale ale colectivităţii cercetate. Experimentul pasiv nu are consecinţe asupra populaţiilor cercetate şi, de aceea este, în general, mai uşor acceptat de subiecţi şi autorităţi. Evitarea consecinţelor de ordin moral, frecvente în experimentele active, constituie desigur o cauză a răspândirii experienţelor pasive, dar nu şi o dovadă a valorii şi utilităţii lor. Experimentul pasiv este, fără îndoială, util în anumite situaţii, dar nu este un veritabil experiment, ci mai curând un pseudo-experiment. Maurice Duverger vorbeşte de următoarele două forme de experiment pasiv: a) observaţia provocată; b) experimentul “ex post facto”. a) Observaţia provocată constă în a introduce într-un proces natural un element artificial care nu modifică derularea procesului, dar permite reunirea informaţiilor şi datelor care ne interesează şi care ar fi rămas inaccesibile fără această intervenţie. Cu alte cuvinte, factorul nou introdus nu urmăreşte să modifice condiţiile naturale, ci pur şi simplu să permită o cunoaştere mai bună a populaţiei fără o transformare reală. Această formă de observaţie este mai curând documentare decât experiment. b) Experimentul “ex post facto” este un experiment – afirmă Maurice Duverger – deoarece izolează anumiţi factori sau variabile dintr-un grup întreg, prezent în procesul social şi în populaţia studiată. Deşi nu se introduce nimic din afară, această izolare constituie totuşi o “intervenţie” în desfăşurarea şi evoluţia fenomenului sau procesului respectiv. Avem de a face mai mult cu o analiză decât cu o experienţă, întrucât studiem consecinţele unui factor care a acţionat deja şi care nu a fost introdus în vederea cercetării, ci din motive “extraştiinţifice”, dacă putem spune aşa. Christiansen a comparat astfel modul în care absolvenţii au “rezistat” depresiunii economice din 1930, în

86

Metodologia cercetării sociale

raport cu cei lipsiţi de diplome, abordând problema influenţei instrucţiei şcolare asupra reuşitei sociale73. * Experimentul impune o anumită rigurozitate care se manifestă sub forma controlului variabilelor cercetate (identificarea şi stăpânirea lor) şi prin excluderea cât mai completă a factorilor externi, perturbatori, care nu ne-ar permite o cunoaştere exactă a raporturilor de cauzalitate dintre diverse variabile şi diverşi factori sociali care ne interesează. Experimentul de laborator permite un control mai riguros al variabilelor, însă are marele dezavantaj de a nu reuşi să reproducă condiţiile identice (cadrul social concret, natural) de desfăşurare a fenomenului sau procesului vizat. Experimentul de teren prezintă tocmai avantajul că păstrează neschimbate, în esenţa lor, condiţiile naturale ale fenomenului cercetat. În schimb prezintă mari dificultăţi în izolarea factorilor şi în definirea raporturilor de cauzalitate dintre aceştia. Există, de asemenea, dificultăţi legate de descoperirea sau alcătuirea grupurilor de cercetare identice (posibilitate net superioară în ştiinţele naturii), dificultate comună ambelor tipuri de experimente sociologice – de tern şi de laborator.

V.3. Funcţiile “grupului de control” în cadrul experimentelor Pentru ca rezultatele unui experiment să fie semnificative trebuie îndeplinite două condiţii prealabile: a) să se fi stabilit un grup de control asemănător grupului experimental; b) să se fi identificat şi “anihilat la maximum factorii şi influenţele externe. Sarcina cea mai dificilă constă în a stabili un grup de control asemănător grupului experimental. Se folosesc mai multe procedee, printre care M. Grawitz menţionează: a) control de precizie: se verifică individ cu individ până ce se ajunge la grupuri omogene şi asemănătoare. Procedeul este rar utilizat întrucât în ştiinţele sociale este mai indicat să se compare grupurile între ele decât indivizii între ei; b) control statistic: se verifică frecvenţa distribuţiei factorilor în cele două grupuri. Din păcate, media statistică nu este totdeauna semnificativă: într-un grup media vârstei de 40 ani se4 obţine de pildă, de la indivizi de 35-45 ani, în timp ce în celălalt grup de la indivizi de 20-60 ani, situaţie care pune sub semnul întrebării valoarea experimentală a grupurilor şi în cele din urmă, reuşita cercetării. În plus, variabilele calitative pot cu greu să fie echilibrate în cele două grupuri; c) control prin hazard: datorită faptului că factorii “necunoscuţi” care intervin sau care sunt implicaţi în fenomenul studiat sunt atât de numeroşi şi diferiţi încât singura cale “de a-i reduce la tăcere” – afirmă unii cercetători – este de a stabili eşantioane prin hazard.

73

Maurice Duverger, op. cit.

87

Vasile MIFTODE

Asupra celor două grupuri se întreprind două operaţii: 1. se compară grupul experimental cu cel de control (se compară rezultatele chestionării şi observării celor două colectivităţi); 2. se observă grupul experimental înainte şi după experiment, adică înainte şi după introducerea variabilelor noi care pot modifica situaţia în grup şi se măsoară eventuale schimbări şi influenţe. Această măsurare este însă extrem de dificilă întrucât noi introducem una sau un număr limitat de variabile, iar în realitate acţionează o serie întreagă, greu de precizat şi practic imposibil de enumerat.

V.4. Experimentul de laborator Acest tip de experiment are loc în condiţii cu totul artificiale. Subiecţii chestionaţi sau observaţi ştiu că sunt obiectul unei experienţe şi cunosc caracterul artificial al pregătirii ei. Subiecţii nu cunosc însă scopurile ultime ale experimentului sau obiectivul esenţial al cercetărilor pentru a nu-şi modifica răspunsurile sau comportamentul în funcţie de acesta. Ei participă în mod voluntar la cercetare şi îşi dau seama că ea nu este decât un fel de joc care nu va afecta desfăşurarea reală a vieţii lor. În măsura în care subiecţii sunt convinşi de acest lucru (cercetătorul trebuie să-şi dea silinţa să le câştige încrederea, să utilizeze întreaga experienţă şi toate mijloacele pentru aceasta) implicaţiile şi obiecţiile de natură etică sunt evitate. Adesea se întâmplă că subiecţii nu sunt siguri că participarea lor la experiment şi răspunsurile date nu vor acţiona împotriva lor. În aceste cazuri cercetarea poate avea consecinţe neplăcute. Dacă în experimentele de teren utilizăm grupe naturale sau colectivităţi sociale aflate în condiţii spaţiale şi temporale (clase de elevi, grupe de studenţi, unităţi militare, spectatori, călători etc.), în experimentele de laborator utilizăm grupe artificiale alcătuite special în vederea efectuării cercetării. Unele experimente de laborator întreprinse în SUA au urmărit studiul relaţiilor interpersonale, al condiţiilor şi factorilor hotărâtori în alegerea liderilor informali, al aspectelor morale, iar în alte ţări au fost utilizate ca mijloc de selecţionare a liderilor. Se poate proceda astfel, potrivit lui Maurice Duverger: se reuneşte un anumit grup de indivizi, adică se alcătuieşte un anumit grup, pe un anumit timp, în acelaşi loc, în funcţie de scopul urmărit. Subiecţii trăiesc şi activează în comun, uneori îndeplinind sarcini la libera lor alegere, alteori îndeplinind sarcini stabilite de cercetători. În acest timp, echipa de cercetare observă totul şi notează cu grijă cât mai multe date, semnificative sau pe moment nesemnificative.

În forma sa cea mai simplă, această tehnică constă în a lăsa grupul absolut liber în comportarea şi activitatea sa, nefixându-i-se nici o sarcină şi nedesemnâdu-i nici un lider. Dacă se consideră util pentru reuşita cercetării se pot aplica chestionare, interviuri, teste etc. sau se poate interveni într-un anumit mod în viaţa grupului.

88

Metodologia cercetării sociale

În cazul în care totul se lasă la libera alegere a subiecţilor se poate observa naşterea spontană a liderilor preferenţiali, atitudinea grupului faţă de ei, eventuale conflicte între lideri (între cei care se vor recunoscuţi şi se impun şi cei preferaţi de majoritatea membrilor sau între mai mulţi preferaţi), formarea de clanuri – cum le numeşte Duverger – sau de clici (microgrupuri preferenţiale) etc. Experimentatorul poate introduce în acest proces spontan factorii a căror influenţă eventuală asupra comportamentului şi acţiunilor grupului vrea s-o măsoare. Grupul poate primi să îndeplinească o sarcină, de pildă, în faţa căreia cercetătorul ridică un anumit obstacol pentru a vedea reacţiile subiecţilor faţă de acesta. Se pot introduce în grup elemente perturbatoare, măsurând apoi intensitatea influenţelor şi consecinţelor lor.

V.5. Sociodrama şi psihodrama Tehnica sociodramei, inventată de cunoscutul psiholog J.L.Moreno74 este mult mai puţin utilizată decât tehnica grupurilor artificiale. Ea nu are aceeaşi valoare nici ca instrument de observaţie ştiinţifică, nici ca tehnică de utilitate practică. Tehnica sociodramei merită totuşi să fie citată, mai întâi datorită originalităţii ei, apoi datorită succesului pe care l-a avut atât în SUA, cât şi în alte ţări şi, în fine, datorită comparării cu alte tehnici aparent deosebite sau cu rezultatele acestora. J.L.Moreno, de al cărui număr este legată tehnica sociodramei şi psihodramei, este de origine română, s-a născut la Bucureşti în 1892, şi-s făcut studiile de medicină şi psihiatrie la Viena şi apoi s-a stabilit în SUA (după 1925) unde pune bazele sociometriei. În timpul studiilor din Europa a fost influenţat de freudism şi de filosofia germană, influenţă care se resimte în concepţiile sale psihosociologice. Moreno vorbeşte de o fază superioară a existenţei, caracterizată printr-o spontaneitate creatoare, situaţie prin care omul tinde a se identifica cu Dumnezeu, “posesor al spontaneităţii creatoare totale”. Spontaneitatea creatoare – spune Moreno – se găseşte într-o stare embrionară în umanitatea actuală şi, eliberată de om, are posibilităţi imense de dezvoltare în viitor. Moreno aseamănă această eliberare (a spontaneităţii …) cu eliberarea energiei în fuziunile nucleare. Eliberarea spontaneităţii creatoare se face – spune Moreno – în acţiunea colectivă, eliminând elementele psihosociale care i se opun. “Este vorba de un fel de catharsis social, care face să iasă la lumină, să se reverse în afară, să izvorască trăsăturile profunde ale personalităţii, natura adevărată a raporturilor sale cu ceilalţi subiecţi şi care-i permite să aibă acces la capacitatea creatoare”75. Termenii de sociodramă şi psihodramă sunt aproape identici – spune Duverger. Psihodrama se aplică mai mult în cazurile în care vrem să punem în lumină personalitatea individului, pe când sociodrama se aplică atunci când vrem să studiem raporturile dintre indivizi, relaţiile lor sociale şi psihosociale. Pentru Moreno, 74 75

J.L.Moreno, Fondaments de la sociometrie, PUF, Paris, 1954. M. Duverger, op. cit., cap. „L’analise systematique”.

89

Vasile MIFTODE

personalitatea individuală nu poate fi separată de raporturile interindividuale, adică de ceea ce urmăreşte psihodrama de ceea ce urmăreşte sociodrama. Dincolo de caracterul abstract şi fantasmagoric al unor elemente ale tehnicii lui Moreno, determinate de concepţia sa, sociodrama şi psihodrama permit să ne completăm informaţiile cu privire la o anumită colectivitate şi mai ales să ajungem la cauzele profunde, latente, ale unor opinii, atitudini şi conduite. În raport cu tehnicile observaţiei, tehnica lui Moreno joacă un rol secundar, dar indispensabil în realizarea unor investigaţii sociologice complexe. Tehnica lui Moreno s-a dezvoltat în două direcţii: 1. în terapeutica psihiatrică; încă din 1931, dr. W.A.White o aplica la un spital din Washington pentru vindecarea bolnavilor. 2. în aşa-zisa terapeutică socială, adică în credinţa că tensiunile şi conflictele dintre grupurile sociale au un caracter anormal şi că pot fi rezolvate cu ajutorul tehnicilor socio-terapeutice.

Concluzii În ciuda dificultăţilor şi semnelor de întrebare pe care le ridică, experimentul sociologic constituie un important mijloc de investigaţie şi culegere a datelor de teren. Aşa cum am văzut, datorită particularităţilor domeniului vieţii sociale, tehnica experimentală nu poate juca în sociologie acelaşi rol ca în ştiinţele naturii. În acestea din urmă, experimentul constituie un instrument esenţial al cercetării ştiinţifice, transformând ipotezele în legi sau infirmându-le cu o forţă pe care n-o întâlnim şi n-o putem întâlni în ştiinţele sociale. De altfel, experimentul sociologic este mult mai puţin răspândit decât experimentul natural; experimentul propriu-zis, potrivit definiţiei clasice, este destul de rar în sociologie şi în alte ştiinţe umane. Nu trebuie să uităm că în aceste ştiinţe operează oameni asupra oamenilor, adică cercetătorii acţionează asupra unui obiect cu totul specific – indivizii umani – şi nicidecum asupra lucrurilor sau fiinţelor inferioare ca în cazul ştiinţelor naturii. Ţinând cont de limitele şi dificultăţile amintite mai sus, experimentul sociologic este posibil şi totodată necesar în realizarea investigaţiilor sociale.

Bibliografie 1. Vasile Miftode, Metodologie sociologică, Porto-Franco, Galaţi, 1995. 2. Vasile Miftode, Introducere în metodologia investigaţiei sociologice, Editura Junimea, Iaşi, 1982. 3. Pierre Bondieu, Le métier de sociologue, Paris, 1968. 4. Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990. 5. B. Ficeac, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1997.

90