Martiri Sud-Dunăreni [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

MARTIRI CREŞTINI DIN PROVINCIILE SUD-DUNĂRENE

Coordonator:

Masterand:

Conf.univ.dr. pr. Ion Vicovan

Pădurariu Mircea

Iaşi 2009 1

MARTIRI CREŞTINI DIN PROVINCIILE SUD-DUNĂRENE

După cum se cunoaşte îndeobşte, în primele trei secole, creştinii au întâmpinat piedici, au îndurat persecuţii sângeroase până la sacrificiul suprem. De la împăratul Nero (54-64) şi până la anul 313, persecuţiile s-au succedat, iar edictele urmăreau pedepsirea creştinilor. Sub Diocleţian (284-305), mulţi creştini din ţinuturile dunărene au suferit moartea martirică. Instigat de cezarul Galeriu, edictele împăratului Diocliţian porunceau dărâmarea lăcaşurilor de cult, arderea cărţilor sfinte, uciderea preoţilor şi chiar a tuturor credincioşilor. Au primit cununa muceniciei slujitori ai altarului, dar şi credincioşi atât din spaţiul carpato-pontodanubian, cât şi din spaţiul carpato-balcanic, numit şi spaţiul romanităţii orientale. Au existat creştini izolaţi chiar înaintea cuceririi Daciei de către romani, dovadă fiind numele autohtone traco-geto-dacice ale martirilor. Printre cei ce au suferit moarte martirică pentru Hristos şi pentru Evanghelie se numără şi mulţi stămoşi ai noştri daco-romani din provinciile romane din dreapta Dunării1. Trebuie să ştim că daco-romanii trăiau atât în dreapta cât şi în stănga Dunării, deci pe un teritoriu foarte întins, pe care s-au şi format poporul român şi limba română. De aceea, vom pomeni multe nume de martiri daco-romani, chiar dacă ei n-au pătimit pe teritoriul actual al ţării noastre, ci la sud de Dunăre, în Serbia şi Bulgaria de azi. Numele unor martiri ne sunt cunoscute din „actele martirice”, care erau scurte lucrări ce povesteau pătimirea lor, sau din aşa numitele Martirologii, adică un fel de calendare, în care erau trecute zilele de sărbătoare închinate martirilor şi sfinţilor. Unii dintre ei au fost bine cunoscuţi şi preţuiţi pentru viaţa lor desăvârşit creştină, fiind canonizaţi adesea de alte Biserici decât cea naţională şi de alte neamuri, ceea ce a demonstrat dintru început şi perpetuu, caracterul de universalitate al sfinţeniei.2 Printre martirii daco-romani se numărau creştini aparţinând tuturor categoriilor sociale: slujitori ai altarului – episcopi, preoţi, diaconi, citeţi; funcţionari de stat, negustori, ţărani, barbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile (oraşele) de pe malul drept al Dunării, în provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior,

1

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 21; 2 Dr. Nestor Vornicescu, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 12;

2

în care locuiau strămoşii noştri daco-romani 3. În oraşul Sirmium (azi Mitroviţa, lângă Belgrad, în Serbia), au fost condamnaţi la moarte, din ordinul lui Probus, guvernatorul provinciei Pannonia Inferior, preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecati în râul Sava, la 26 martie 3044. Martiriul lor s-a petrecut astfel: preotul Montanus văzând prigoana ce se pornise împotriva creştinilor, a plecat din Singidunum (azi Belgrad) la Sirmium, reşedinţa provinciei în care locuia, unde a fost prins de către prigonitori şi adus în faţa lui Probus.

Acesta l-a judecat pe preotul Montanus,

îndemnându-l să se supună poruncilor împăratului şi să aducă jertfă zeilor. Interogatoriul a fost înregistrat într-un proces verbal la grefa tribunalului din Singidunum, după care s-au păstrat unele informaţii corecte în diferite martirologii.5 Ameninţat cu chinuirea, Montanus a stat curajos în faţa guvernatorului, spunându-i că se bucură de chinuiri, deoarece îl fac părtaş la Patimile Domnului. Probus a poruncit deci ca Montanus să fie chinuit, iar în timpul acestora îl întreba dacă va aduce jertfă zeilor. Răspunsul a fost dat cu bărbăţie: „Mă aduc jertfă, prin chinurile acestea, Dunmnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit”6. Văzând această îndârjire, Probus a chemat pe Maxima, soţia preotului, crezând că femeia, mai slabă de fire fiind, se va înduioşa de chinurile soţului, şi-l va îndemna să jertfească zeilor. Spre uimirea păgânului însă, Maxima a cerut şi ea dusă la chinuiri, spre a fi părtaşă Patimilor Mântuitorului. Uluit de curajul celor doi, Probus a afirmat că: „Voi, creştinii, sunteţi nebuni, nu preţuiţi viaţa”. Înfuriat şi mai tare, Probus a poruncit ca preotul Montanus să fie aruncat în râu, împreună cu soţia sa. Astfel, slujitorii păgâni i-au dus pe cei doi la malul râului Sava, unde leau legat câte o piatră de gât, şi i-au aruncat în apele învolburate. Apele însă au scos la mal trupurile celor doi mucenici, astfel încât credincioşii le-au ridicat, în ascuns, şi le-au păstrat cu sfintenie, ca pe nişte odoare de mare preţ, ca fiind ale celor ce au primit cununa de martiri ai Domnului nostru Iisus Hristos7 Martirologiul Ieronimian pune pomenirea lor la 26 martie si 26 aprilie.8

3

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, p. 25; 4 Ibidem, p. 26; 5 PSB, vol.11, Actele Martirice, Studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 185; 6 Pr. Prof Dr. Ioan I. Rămureanu, Sfântul Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, în vol. „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 142; 7 ;Ibidem, p. 143; 8 PSB, vol.cit., p. 185, apud.Martyrologium Hieronymianum, ed.J.B. de Rossi-L. Duchesne, t. II, 1, p. 36, 59 şi t. II, 2, ed. H.Delehaye et H. Quentin, p. 163;

3

Deşi procesul-verbal de judecată, întocmit la grefa tribunalului din Singidunum s-a pierdut, refacerea lui de către pr. prof. Nicolae M. Popescu, după documentele vremii, corespunde realităţii istorice. Trebuie să ştim că Montanus este socotit ca fiind primul preot daco-roman cunoscut cu numele din istoria Bisericii noastre, ca şi soţia sa, amândoi având nume latineşti.9 Tot de numele localităţii Sirmium se leagă şi amintirea martiriului episcopului Irineu şi a diaconului său, Dimitrie10. Din Actul martiric, scris în limba latină, aflăm că au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte de acelaşi guvernator al provinciei, Probus, care condamnase şi pe soţii Montanus şi Maxima. Acest act martiric ne-a fost transmis aproape cuvânt cu cuvânt după procesul-verbal de judecată de la grefa tribunalului roman din Sirmium. Doar introducerea şi încheierea sunt adăugate de un autor creştin necunoscut, martor ocular al martiriului.11 Acest act martiric arată că Irineu era episcopul Bisericii din Sirmium, că era căsătorit şi avea copii mici, deci era un ierarh tânăr. Nu ştim dacă el a fost primul episcop al Bisericii de Sirmium până în 304, sau dacă înaintea lui au mai păstorit acolo şi alţi episcopi. Pentru credinţa sa în Hristos, ca şi pentru slujba pe care o avea, a fost arestat şi dus înaintea lui Probus. Poruncindu-i să jertfească zeilor, tânărul episcop a răspuns: „Cel ce jertfeşte zeilor şi nu lui Dumnezeu, să se piardă” (Ieşire 22, 20). Stăruind în refuzul său, Probus a dat sentinţa de condamnare, ca să fie aruncat în râul Sava, afluent al Dunării. Spre uimirea lui Probus, episcopul l-a rugat să fie ucis cu sabia ca să cunoască toţi „în ce fel s-au deprins creştinii să dispreţuiască moartea pentru credinţa lor în Dumnezeu”. Guvernatorul i-a îndeplinit această ultimă rugăminte, lucru pe care Irineu l-a considerat ca o biruinţă, mulţumind lui Dumnezeu. Şi astfel a fost tăiat cu sabia de ostaşi şi aruncat în râul Sava, în ziua de 6 aprilie, anul 304. Actul martiric al Sfântului Irineu are o mare valoare istorică, atât pentru istoria pătrunderii creştinismului în provinciile dunărene ale Imperiului roman, cât şi pentru limba latină vorbită şi folosită în aceste provincii. Este primul model de limbă latină creştină în provinciile dunărene, deci şi la nord de Dunăre, în Dacia Carpatică.12 Martiriul este menţionat de Martirologiul Ieronimian şi de Sinaxarul Bisericii de Constantinopol. Martiriul Sfântului Irineu de Sirmium este cel mai vechi act martiric în limba latină din provinciile dunărene ale Imperiului roman şi de aceea valoarea lui istorică şi 9

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p. 18; Diana Nedelcea, Ȋnceputurile creştinismului „scitic”, în „Daco-România”, Bucureşti, 2005, p. 14; 11 PSB, vol. cit., p. 208; 12 Ibidem; 10

4

filologică este foarte mare pentru cunoaşterea simbiozei daco-geto-romane de la sudul şi nordul Dunării.13 Istoricul francez J. Zeiller afirmă faptul că Actul martiric al Sfântului Irineu, „este unul dintre cele mai bine garantate dintre acelea care se pastrează din persecuţia lui Diocleţian în Illyricum,iar noi apreciem, datorită circumstanţelor care l-au însoţit şi renumelui postum al martirului, locul pe care îl deţinea întâistătătorul Bisericii de Sirmium în cetatea sa episcopală, precum şi locul pe care l-a păstrat el apoi, în istoria bisericească a regiunii danubieneˮ.14 Anumite Martirologii arată că, după câteva zile, la 9 aprilie 304, a fost ucis cu suliţa tânărul Dimitrie, diaconul episcopului Irineu. Moaştele lui au primit curând darul unor vindecări minunate de boli şi neputinţe. Unii istorici consideră că Sfântul Dimitrie sau Dumitru pe care noi îl sărbătorim la 26 octombrie, nu este altul decât diaconul Dimitrie din Sirmium. Prăznuirea lui la 26 octombrie s-ar datora faptului că, în acea zi, i-au fost aşezate moaştele în biserica din Tesalonic15. În aceeaşi zi cu Dimitrie, au mai pătimit, tot în Sirmium, mai multe tinere, iar în 20 iulie un credincios cu numele Secundus. La data de 20 august 304 a suferit martiriul fecioara Basilla.16Tot aici şi-a dat viaţa pentru Hristos, în ziua de 25 decembrie, poate în acelaşi an 304, tânăra Anastasia, în cinstea căreia sora cu acelaşi nume, a împăratului Constantin cel Mare, a zidit o biserică în Roma; în anul 458, moaştele ei fiind aşezate în biserica cu hramul Sfânta Anastasia din Constantinopol17. După toată probabilitatea, la 23 februarie 305, a pătimit la Sirmium, grădinarul Sineros sau Sinerotas.18 S-au mai păstrat şi numele a cinci meşteri creştini, ce lucrau într-un loc numit Fruska Gora19, în apropiere de Sirmium, cu numele Claudius, Castorius, Nicostratus, Sempronianus şi Simplicius, aceştia fiind conducătorii unui vestit şantier. Ȋn mai multe locuri ei sunt amintiţi ca „cei patru incoronaţi”20, în realitate ei fiind cinci. Ei executau diferite statui şi alte lucrări în marmură pentru un palat al împăratului Diocleţian din cetatea 13

Ibidem, p. 210; PSB, vol.cit., p. 211, apud. J. Zeiller, Les origine chrétiennes dans les provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918, p. 80; 15 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p.p. 26-27; 16 Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Institutele teologice ale Bisericii Ortodoxe Romȃne, vol. I, Ediţia a II-a revăzută şi completată, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975, p. 93 ; 17 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p. 27; 18 Istoria Bisericească Universală..., p. 93; 19 Ibidem, p. 93; 20 Ibidem, p. 93, şi André Grabar, Iconoclasmul bizantin, traducere, prefaţă şi note de Daniel Barbu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991, p. 19; 14

5

Salonae (azi Split, în Croaţia, pe ţărmurile Mării Adriatice). Datorită lucrărilor de calitate ce se realizau aici, împăratul era foarte mândru de dibăcia acestor meşteri. Însă, din cei peste 600 de lucrători care se aflau pe acest şantier, mulţi erau păgâni, şi nu vedeau cu ochi buni viaţa religioasă a creştinilor de aici. Aceştia obişnuiau să-şi facă semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinşi că numai prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu erau în stare să facă tot ceea ce făcuseră până atunci. Printre aceşti creştini se aflau şi cei patru sfinţi, care primiseră Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla şi el surghiunit în ţinutul Iliricului. Aceşti 4 mucenici, datorită râvnei lor duhovniceşti, au reuşit să atragă la creştinism pe un alt om, pe nume Simplicius, care s-a încreştinat şi el. Imediat, păgânii cei invidioşi i-au pârât pe cei 5 meşteri la împărat, acuzându-i că aceştia conduc lucrările prin superstiţie şi magie şi că nu vor să ştie decât de credinţa în Hristos. Auzind acestea, împăratul nu a luat nicio măsură împotriva lor, dar acuzatorii au spus că ei nu vor să sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecător de către împărat. Cei 5 mucenici au confirmat că „În toate ne-am arătat ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu vrem şi nu putem să-l facem”. Împăratul însă, nu s-a supărat şi a trecut cu vederea neascultarea acestor meşteri, spunând că nu-i pasă cine va face statuia, dar că acesta trebuie terminată. Aşa s-a şi întâmplat, statuia fiind terminată de alţi meşteri. Când împăratul a venit să vadă statuia terminată, el a crezut că totuşi cei 5 au realizat statuia, dar partida păgânilor s-a năpustit cu ură asupra lor, acuzându-i iarăşi cu cuvinte duşmănoase. Împăratul, văzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinţat pe cei 5 meşteri unui dregător cu numele de Lampadie, ca să facă cercetări şi să liniştească lucrurile. Acesta le-a poruncit să aducă cinstire şi jertfe zeilor, dar meşterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat şi închis, după care a asmuţit mulţimile păgâne împotriva creştinilor. S-au iscat răscoale şi bătăi, iar în timpul uneia dintre ele, însuşi Lampadie a fost omorât. Auzind aceasta, împăratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului să pornească o răscoală generală, şi ca atare s-a decis să termine cu cei 5, dând ordin ca aceştia să fie închişi de vii în sicrie de plumb şi să fie aruncaţi în apele fluviului Sava. Auzind această veste, va muri de supărare şi episcopul Chiril, care se afla şi el închis în temniţă. După câteva zile, un creştin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apă şi a avut grijă de înmormântarea osemintelor sfinţilor. Calendarul roman din anul 354 aminteşte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie21.

21

Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sfinţii mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 205;

6

În localitatea Cibalae (Cibales), azi Vinkovţi, în apropiere de Sirmium, au primit moartea pentru Hristos mai mulţi slujitori ai altarului, între care preotul Romulus22, diaconul Silvanus (Silvan)23, diaconul Donatus (Donat) 24 şi fratele său Venust25. Tuturor li s-a tăiat capul cu sabia în ziua de 21 august, anul 304, în timpul lui Diocleţian, pentru că au mărturisit că sunt creştini şi au refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni26.

Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie) Aceştia au trăit în ţinutul Iliricului şi al Dunării de mijloc, pe vremea împăratului Liciniu. Crezând că „aduce slavă lui Dumnezeu”, acesta a pornit o prigoană împotriva creştinilor sub motivul că aceştia primejduiesc ordinea şi predaniile stăpânirii. Printre cei pârâţi la împărat că sunt creştini se afla şi Diaconul Ermil, care era acuzat că dispreţuia zeii romani. Întrebat fiind de ce nu slujeşte zeilor păgâni, Sfântul a răspuns că slujeşte numai Dumnezeului nevăzut, nu zeităţilor surde şi neînsufleţite, făcute de mâini omeneşti, din lemn ori din pietre, despre care „mai curând te apucă râsul cât de neputincioase sunt, iar nu să te închini lor”.27 La aceste vorbe, împăratul a poruncit să fie bătut peste faţă cu un bici de metal, după care să fie chinuit şi mai tare, iar mai pe urmă a poruncit să fie întemniţat timp de trei zile, nădăjduind că astfel se va lepăda de credinţa creştină. În temniţă, Sfântul a primit întărire de la Dumnezeu, că va birui pe tiran şi va lua cununa muceniciei. După cele trei zile de stat în temniţă, Sfântul a fost adus iarăşi la judecată în faţa împăratului, şi întrebat fiind dacă s-a răzgândit, a răspuns că „eu de Domnul Hristos nu mă voi despărţi, ci numai Lui îi voi sluji”. Astfel, împăratul s-a înverşunat şi mai tare, şi a poruncit către 6 ostaşi să-l ia pe Sfânt şi să-l întindă la pământ, bătându-l până se va răzgândi. Supus acestor chinuri, sfântul nu a scos nici măcar un geamăt, ci numai se ruga Domnului să-l întărească până la sfârşit În faţa celor întâmplate, temnicerul încredinţat cu paza sfântului, pe nume Stratonic s-a înduioşat, căci în taină era şi el creştin, doar că un timp nu s-a arătat pe faţă. Când Ermil a fost dus a treia oară la judecată, împăratul, văzând că acesta nu se leapădă de credinţa sa, a poruncit ostaşilor să rupă cu unghii de fier pântecele Sfântului, ca să se vadă măruntaiele din 22

Pr. Prof. Dr. Vasile Gh. Sibiescu, Preotul Romulus, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 185; Idem, Sfântul Mucenic Silvan, Diaconul, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 186; 24 Idem, Sfântul Mucenic Donat, Diaconul, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 184; 25 Idem, Sfântul Mucenic Venust, în vol „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.p. 188-189; 26 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p. 28; 27 Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sfinţii Mucenici Ermil Diaconul şi Stratonic Temnicerul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 201 23

7

el. Văzând acestea, Stratonic a izbucnit în plâns şi a început să îngrijească rănile Sfântului. El a fost văzut însă de unul din ostaşi, care l-a pârât împăratului. Auzind aceasta, împăratul i-a poruncit lui Stratonic să aducă jertfe idolilor. Stratonic însă a mărturisit că este vechi prieten cu Ermil şi că şi el este creştin, ca atare refuză să jertfească idolilor. Înfuriat peste măsură, împăratul a poruncit ca Stratonic să fie dezbrăcat de haine şi să fie bătut. În acest timp, Stratonic îşi ridica privirea către diaconul Ermil, cerându-i ca să se roage lui Dumnezeu să poată păzi credinţa sa întreagă, pentru a răbda chinurile până la capăt. Văzând împăratul că nu-i poate îndupleca în nici un fel pe cei doi mucenici, a poruncit ca diaconul Ermil să fie spânzurat de un copac, iar trupul să-i fie ciopârţit cu cuţitele, după care să fie aruncat în valurile Dunării. Astfel, cei doi au primit moartea mucenicească, în ziua de 13 ianuarie 30328, la circa 3 kilometri de oraşul Singidunum (Belgradul de azi), poate spre localitatea Panciova unde şi astăzi mai există populaţie românească. La trei zile după aceasta, trupurile Sfinţilor Mucenici au fost adunate laolaltă într-un sicriu, ca să rămână veşnica pomenire a lor, în acelaşi chip în care şi dragostea lui Hristos i-a unit pe amândoi29. Redactarea pătimirii lor pe care o avem noi astăzi este aceea întocmită în secolul X de către Simeon Metafrastul. Martirii Ermil si Stratonic au fost canonizţi de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, împreună cu alţi treizeci şi doi de sfinţi daco-romani, iar data execuţiei lor a fost fixată ca zi de prăznuire30.

Sf. Mucenic Emilian de la Durostorum (18 iulie) Baza informaţiei noastre despre viaţa şi mucenicia Sf. Emilian o constituie actul său martiric, alcătuit de către un autor necunoscut pe la sfârşitul secolului al IV-lea sau mai devreme, de un contemporan al evenimentelor şi păstrat într-o copie în Biblioteca Vaticanului. Actul martiric a fost mai întâi redactat în latineşte, după care s-a făcut şi o traducere în limba greacă. Sfântul martir Emilian a pătimit în timpul persecuţiei dezlănţuite de împăratul Iulian Apostatul (361-363). Acesta era fiul prefectului din Durostorum31, pe nume Sabbatianus, dar Emilian a îmbrăţişat cariera militară, devenind astfel oştean în armata romană.

28

Ibidem, p. 204; ;Ibidem; 30 Pr. Nicolae-Cristian Câdă, Sfinţii Martiri Ermil si Stratonic,în „Viaţa Parohială – buletin al Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Maria din Sydney, an XXXII, ianuarie - februarie 2007, p. 6; 31 Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, Editura Trinitas, 2002, p. 45; 29

8

În aceea vreme a venit la Durostorum (azi Silistra în Bulgaria) vicarul Capitolinus, un om cu mintea întunecată de răutate şi invidie şi un aprig persecutor, care se lăuda că toată cetatea aduce ofrande zeilor păgâni, fiind râvnitoare „credinţei strămoşeşti”. De aceea, a poruncit să se facă un mare ospăţ, la care să fie chemate toate căpeteniile sale. În timpul petrecerii, Emilian, a luat un ciocan şi a intrat în capiştea idolească din acel oraş, unde a sfărâmat toţi idolii care se găseau acolo, a răsturnat altarele, a doborât sfeşnicele şi a vărsat toate vasele şi jertfele, după care a plecat de acolo, nefiind aflat de nimeni. Auzind despre cele întâmplate cu capiştea idolească, Capitolinus s-a umplut de mânie şi a poruncit să fie adus făptaşul imediat, oricine ar fi el. Ieşind ostaşii, aceştia au văzut pe un oarecare ţăran ce trecea pe acolo de la câmp, pe care ostaşii l-au arestat, l-au bătut şi l-au dus la Capitolinus. Văzând aceasta, Emilian a recunoscut înaintea ostaşilor, spunându-le ca să-l ia pe el în locul acelui om nevinovat, căci el era făptaşul căutat de ei. Astfel, Sfântul Emilian va ajunge în faţa lui Capitolinus, unde va mărturisi cele întâmplate. Auzind acestea, vicarul a poruncit ca Sfântul să fie dezbrăcat de hainele sale, după care a poruncit să fie aspru bătut. Neîncetând a-l mărturisi pe Hristos, Sfântul a răbdat cu bărbăţie toate acele chinuri. Văzând Capitolinus că Sfântul este de neînduplecat, a poruncit să fie luat şi dus în afara cetăţii, unde să fie aruncat în cuptor. Înainte însă de a fi aruncat în foc, Sfântul a cerut să fie lăsat să facă puţină rugăciune, după care, aruncat fiind în foc, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, la data de 18 iulie 362, aşa cum arată actul său martiric, păstrat până în zilele noastre, dată care a rămas şi în Minee ca zi de prăznuire a Sfântului Mucenic32. Martiriul sfăntului a fost pomenit şi de unii părinţi şi scriitori bisericeşti, referindu-se la acesta ca la un fapt real. Eusebiu de Cezareea spune în Cronica sa, tradusă de Ieronim în latină, că în anul de la Avraam 2379 (=362), în timpul domniei lui Iulian „a fost ars de viu Emilian la Durostor, din ordinul vicarului, pentru că a răsturnat altareleˮ. Theodoret al Cyrului precizează că „în Durostorum, oraş însemnat al Traciei, Emilian, luptătorul biruitor, a fost dat focului de către Capitolinus, conducătorul întregii Traciiˮ. Această ştire a fost preluată în secolele XIII-XIV de istoricul Nichifor Callist, şi apoi de Teofan Mărturisitorul. Unii învăţaţi consideră că la martiriul sfântului Emilian s-a referit şi Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanumului, în scrisoarea a XL-a.

32

Prof. Dr. Emilian Popescu, Sfântul Mucenic Emilian din Durostorum, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.p. 179-182;

9

Cercetătorul român Radu Constantinescu, fără niciun temei istoric serios, socoteşte în mod eronat arderea Sfântului Emilian de la Durostorum „legendăˮ.33 Opinia sa a fost, însă, combătută temeinic de mai mulţi istorici şi arheologi români, mai ales de Ion Barnea.34 Martiriul Sfântului Emilian de la Durostorum, este un document istoric important pentru cunoaşterea procesului de creştinare a populaţiei autohtone doco-romane de la sudul şi nordul Dunării în a doua jumătate a secolului al IV-lea.

Sfinţii mucenici militari din Durostorum În anii 297-298, în cursul unui război purtat de imperiul roman împotriva perşilor, împăraţii Diocleţian (284-305) şi Galeriu (293-311) au hotărât să îndepărteze pe toţi soldaţii creştini din armată, socotind că nu luptă cu destulă vitejie şi că ei ar fi vinovaţi de slăbirea şi căderea imperiului. Printre cei care au avut de suferit în urma acestei hotărâri se numărau mai mulţi ostaşi creştini din legiunea aflată în Durostorum, oraş în provincia Moesia Inferior (azi Silistra, pe frontiera româno-bulgară). Sinaxarul Bisericii din Constantinopol aminteşte ca martiri pe fraţii Pasicrat şi Valentin, primul de 22 de ani, iar celălalt de 30, amândoi soldaţi în legiunea din Durostorum. Fiind arestaţi, deoarece au mărturisit că sunt creştini, comandantul legiunii lor i-a obligat să aducă jertje zeilor. Amândoi au refuzat şi L-au mărturisit din nou pe Hristos. Aşadar, comandantul lor i-a osândit la moarte, prin tăierea capului. Pe când slujitorii păgâni îi duceau spre locul de osândă, în afara cetăţii, mama lor îi însoţea, dar în loc să verse lacrimi sau să-i îndemne să jertfească idolilor, dimpotrivă, îi încuraja, îndemnându-i să stea cu seninătate în faţa morţii şi să-şi dea viaţa pentru Hristos, care a pătimit pe cruce pentru noi. Şi astfel, li s-au tăiat capetele, în ziua de 28 aprilie a anului 298. Evlavioasa lor mamă le-a îngropat apoi trupurile după cuviinţa şi rânduiala creştinească, preamărind pe Dumnezeu pentru toate35. Tot în acel an, în ziua de 27 mai, a murit ca martir şi Iuliu, acesta fiind un fost soldat lăsat la vatră. Aflându-se că este creştin şi refuzând să aducă jertfe zeilor păgâni, a fost dus la judecată în faţa unui dregător din Durostorum, pe nume Maxim. Acesta a încercat, prin cuvinte blânde, să-l înduplece să aducă jertfe idolilor.

33

PSB, vol. cit., p. 302, apud. Radu Constantinescu, Les martyrs de Durostorum, în „Revue des Etudes Sud-Est Européenesˮ, V (1967), nr. 1-2, p. 12; 34 Ibidem, p.302, apud. Ion Barnea, A propos des origins du christianisme et Scythie Mineure, în „Daciaˮ, XII (Bucureşti, 1968), p.p. 417-420; 35 Pr. Prof. I. Rămureanu, Sfinţii Pasicrate şi Valention, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.p. 133134;

10

Toate încercările au fost însă, zadarnice, acesta refuzând cu hotărâre. Văzând credinţa lui neclintită, dregătorul Maxim a hotărât să i se taie capul. În închisoare cu el se mai găsea un alt ostaş creştin pe nume Isihie. Şi pe când slujitorii păgâni se pregăteau să-l ducă pe Iuliu spre locul de osândă, Isihie i-a zis: „Te rog să împlineşti cu bucurie făgăduinţa ta, ca să primeşti cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioşilor Săi şi să-ţi aminteşti şi de mine, căci curând te voi urma şi eu. Te rog salută pe Pasicrat şi Valentin, slujitorii lui Dumnezeu, care au pornit înaintea noastră către Domnul, prin buna lor mărturisire”36. Atunci Iuliu i-a răspuns: „Grabeşte-te frate, să vii, căci au auzit făgăduinţele tale cei pe care i-ai salutat”. Şi astfel s-a tăiat capul dreptmăritorului ostaş al lui Hristos, Iuliu Veteranul, la Durostorum, în ziua de 27 mai a anului 298. Iar prietenul său Isihie s-a mutat la Domnul, prin aceeaşi moarte mucenicească, la 15 iunie.37 Tot în cetatea Durostorum au mărturisit pe Hristos alţi doi ostaşi din armata romană, Marcian şi Nicandru38. Au fost aruncaţi în închisoare şi îndemnaţi să tăgăduiască pe Hristos şi să jertfească idolilor. Refuzând aceste îndemnuri, au fost supuşi la multe chinuri: bătuţi cu toiege, împunşi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi, târâţi prin cioburi ascuţite şi multe altele. Toate aceste cumplite chinuri nu i-au putut clinti din statornicia credinţei lor. Şi astfel, din poruncă împărătească, în ziua de 8 iunie li s-au tăiat capetele, aşa cum se întâmplase, cu puţin înainte şi cu ceilalţi soldaţi mărturisitori: Pasicrat şi Valentin, Iuliu şi Isihie. Biserica îi cinsteşte pe toţi în ziua pătimirii lor pentru Hristos39 Tot în Durostorum a suferit martiriul şi soldatul Dasius. Arestarea şi condamnarea la moarte a sfântului martir Dasius este legată de sărbătoarea Saturnaliilor, celebrată timp de şapte zile în fiecare an - la început între 17 şi 24 decembrie, apoi între 1 şi 8 ianuarie - în cinstea zeului timpului numit de romani Saturn, iar de greci Cronos. La 17 noiembrie 304, cel ales prin sorţi dintre ostaşii Legiunii XI Claudia pentru a împlini ritualul zeului timpului până în luna ianuarie a fost Dasius. Atât în faţa camarazilor săi, care îl obligau să se supună sorţilor, cât şi în faţa legatului Bassus, care 1-a judecat pe Dasius, martirul a refuzat categoric rolul de rege al Saturnaliilor, mărturisind credinţa în Sfânta Treime. Ameninţările judecătorului său, nu au schimbat opţiunea definitivă a soldatului: „Eu păstrez credinţa mea, pe care am făgăduit Dumnezeului meu, odată pentru totdeauna, să o păstrez, şi o păstrez, şi cred cu putere şi tărie ca să rămân în această mărturisire a meaˮ . În cele din urmă, pentru că a persistat în alegerea sa sfidând prin mărturia 36

Idem, Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 137; Idem, Sfântul Mucenic Isihie, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 140; 38 Idem,Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian, , în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p. 139; 39 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, op. cit, p. 31; 37

11

credinţei sale porunca împăratului şi cultul zeităţii păgâne, Dasius a fost supus mai multor chinuri, iar în cele din urmă i-a fost tăiat capul la 20 noiembrie 304. Textul Martiriului Sfântului Dasius, nume de origine ilirică, ridică unele probleme serioase pe care voi încerca sa le expun pe scurt. Există mai întâi îndoiala cu privire la locul martiriului, dacă într-adevăr acesta este Durostorum sau Axiopolis (Hinog, Cernavodă, jud. Constanţa), unde Martirologiul Ieronimian menţionează la 5 august, 4 şi la 18 octombrie, precum şi la 20 noiembrie sărbătoarea Sfântului Dasius.40 Anumiţi istorici şi aghiografi, printre care J. Geffcken, H. Delehaye şi J. Zeiller au exprimat serioase îndoieli asupra atenticităţii actului martiric al Sfântului Dasius. Cu totul lipsită de temei este şi părerea lui Radu Constantinescu, care, în mod eronat şi tendenţios afirmă că Passio Dasii „nu este decât un delir miticˮ.41 Tot fără vreun temei istoric serios, Ch. Auner a făcut din Dasius un episcop martir.42 Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor susţin autenticitatea documentului, plasându-l între 325- 380. Aşa cum a ajuns până la noi, în versiunea greacă, Martiriul Sfântului Dasius este un document de mare valoare istorică, pentru faptul că ne procură informaţii preţioase despre cultul zeului Cronos sau Saturn şi despre practicile sărbătorii Saturnaliilor printre soldaţii romani de la Dunăre în secolele III şi IV, şi totodată despre răspândirea creştinismului la populaţia geto-daco-romană autohtonă la începutul secolului al IV-lea, de la sudul şi nordului Dunării.43 În provincia Dacia Ripensis a pătimit ca martir creştinul Hermes din cetatea Bononia (azi Vidin, în Bulgaria), prin tăierea capului cu sabia. În cetatea Novae (azi oraşul Svistov), pe atunci în provincia Moesia Inferior, şi-a dat viaţa pentru Hristos sclavul Lupus (Lup), străpuns de ascuţişul sabiei la 23 august 30444, în vremea împăratului Diocleţian. De atunci a fost cinstit dupa cuviinţă în Novae, iar mai târziu în toată Biserica răsăriteană.

Sfinţii mucenici Maxim, Cvintilian şi Dadas din Ozovia În timpul persecuţiei aceluiaşi împărat Diocleţian, Martirologiile pomenesc şi numele a trei mărturisitori ai lui Hristos dintr-un sat de lângă Durostorum, capitala provinciei Moesia 40

PSB, vol. cit., p. 243, apud. Martyrologium Hieronymianum, t. II, pars prior, ed. J.B. de Rossi et L. Duchesne, Bruxellis, 1894, p. 101; t. II, pars posterior, ed. H. Delehaye et H. Quentin, Bruxellis, 1931, p.418; nr. 3, 5 şi 15, la 5 august; 41 Ibidem, p. 245, apud. Radu Constantinescu, op. cit., p.p. 5-20; 42 Ibidem, p. 245, apud Ch. Auner, Dobrogea, în „Dictionnaire d’Archéologie chrétienne et de Liturgieˮ, IV (Paris), 1920, col. 1231-1260; 43 Ibidem, p. 247; 44 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit, p. 28 ;

12

Inferior. Înseamnă că învăţătura creştină era cunoscută nu numai în oraşe, ci şi la sate, între ţăranii daco-romani de atunci. Aceştia erau: Maximus (Maxim), Quintilianus (Cvintilian) şi Dadas (Dada), originari din satul Ozovia (Ozobia) situat probabil între localităţile de azi Silistra şi Ostrov. Primii doi aveau nume romane, iar ultimul purta un nume dac, semn că ei aparţineau populaţiei din acel sat. Chiar şi numele de Ozovia sau Ozobia este dacic. Se pare că unul din ei, Maxim, era citeţ sau lector, deci un cleric de grad inferior care citea din Sfânta Scriptură la anumite slujbe. Din sinaxarul zilei de 28 aprilie, ziua pătimirii lor, aflăm că au fost pârăţi de cineva că sunt creştini.45 Din ordinul guvernatorilor provinciei Moesia Inferior – Tavrinius şi Gavinius – au fost arestaţi, legaţi în lanţuri şi duşi în cetatea Durostorum. Cei doi dregători le-au propus să se lepede de credinţa în Iisus Hristos şi să aducă jertfe „mamei zeilor”, făgăduindu-le chiar că îi vor face preoţi la un templu păgân închinat acesteia. Au refuzat toţi trei şi au rostit chiar cuvinte jignitoare la adresa acelor dregători şi a zeilor la care se închinau. De pildă, Maxim spunea, între altele: „Hristos este împăratul cerurilor, Care poartă de grijă de toată făptura şi ţine în palmă toate câte sunt, iar noi nu ne vom închina niciodată la idoli făcuţi de oameni”. În faţa acestui refuz, dregătorii au poruncit să fie aruncaţi în închisoare. Văzând că nu vor nici într-un chip să aducă jertfe şi să se închine zeilor, au fost duşi în satul lor, în Ozovia, unde li sa tăiat capul. Pătimirea lor s-a petrecut în ziua de 28 aprilie, probabil în anul 30446. Numărul martirilor din provinciile dunărene este, însă, mult mai mare, dar numele lor ne-au rămas necunoscute. Dacă în secolele anterioare creştinismul era cunoscut sporadic în secolul al IV-lea se generalizează. Prin viaţa, şi mai ales prin pătimirea lor, aceşti martiri de la începutul secolului al IVlea, cei mai mulţi cu nume romane, ceea ce arată că erau daco-romani, pun în lumină nu numai vechimea creştinismului românesc, dar mai cu seamă strălucirea sufletului lor, împodobit cu cea mai aleasă dragoste faţă de Hristos. Numărul mare al martirilor care au primit mucenicia pe aceste meleaguri în timpul persecuţiilor este o dovadă puternică a numărului mare de creştini vieţuitori în provinciile daco-romane la acea dată. Aceasta este, pe de o parte, urmarea vechimii comunităţilor creştine locale iar, pe de altă parte, a bunei organizări bisericeşti pe care aceasta o avea deja în acele timpuri.

45 46

Ibidem, p. 32; Ibidem, p.p. 32-33;

13

Actele martirice sunt, deasemenea, izvoare importante din punct de vedere istoric şi filologic, ajutând la cunoaşterea şi înţelegerea simbiozei daco-geto-romane de la sudul şi nordul Dunării. Istorisirea pătimirii martirilor are nu numai o valoare istorică, ci şi una doctrinară şi morală . Prin mărturisirile lor în faţa judecătorilor păgâni, martirii ne arată credinţa lor nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral, exemplul martirilor este de mare preţ, căci ei ne arată modul de a ne conduce în viaţă după poruncile Mântuitorului păstrate în Evanghelia Sa. „Sămânţa credinţei creştineˮ a fost chiar sângele creştinilor, după cum scria în secolul al II-lea scriitorul creştin Tertulian. Realitatea acestei afirmaţii s-a confirmat şi în cazul provinciilor dunărene, în care persecuţiile nu numai că nu au periclitat existenţa credinţei creştine, ci dimpotrivă, au întărit şi mai mult Biserica locală

14

Bibliografie 1. Câdă, Pr. Nicolae-Cristian, Sfinţii Martiri Ermil şi Stratonic,în „Viaţa Parohială – buletin al Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Maria din Sydney, an XXXII, ianuarie februarie 2007. 2. Grabar, André, Iconoclasmul bizantin, traducere, prefaţă şi note de Daniel Barbu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991. 3. Istoria Bisericească Universală – Manual pentru Institutele teologice ale Bisericii Ortodoxe Romȃne, vol. I,

Ediţia a II-a revăzută şi completată, E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1975. 4. Nedelcea, Diana, Începuturile creştinismului„scitic”, în „Daco-România”, Bucureşti, 2005. 5. Patriarhia B.O.R., Volumul „Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti”, Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987 6. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996. 7. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994. 8. Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti, vol. 11, Actele Martirice, Studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982; 9. Vicovan, Pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volumul I, Editura Trinitas, 2002. 10. Vornicescu, Dr. Nestor, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.

15