Manual de Pedagogie - Ioan Jinga [PDF]

Zitiervorschau

ABORDAREA INTRA- , INTER- ŞI TRANSDISCIPLINARĂ A CONŢINUTURILOR LA LECŢIILE DE BIOLOGIE În învăţământ, interdisciplinaritatea implică stabilirea şi exploatarea unor conexiuni între limbaje metode , mijloace specifice unui domeniu sau altuia de cunoaştere şi acţiune, în scopul diminuării diferenţelor care apar între disciplinele de învăţământ clasice . Desigur că , până la un punct , abordarea disciplinară , analitică , clasică este indispensabilă în practica didactică ; la un moment dat , însă , este necesară aruncarea unor punţi de legătură între disciplinele şcolare , mai ales când se constată neconcordanţa dintre programele diverselor discipline privind noţiunile întâlnite în conţinutul informaţional. Necesitatea abordării interdisciplinare în învăţământ apare ca evidentă atunci când, în înţelegerea unei teme sunt necesare cunoştinţe considerate ca specifice altor discipline ; un elev care doreşte să înţeleagă o anumită problemă dintr-o disciplină oarecare trebuie să utilizeze cunoştinţele dobândite la mai multe alte discipline .În cazul când se face apel la cunoştinţe existente în bagajul mintal al elevilor se asigură dezvoltarea gândirii logice a acestora , mărirea capacităţii de transfer ; propriile lor cunoştinţe devin mai dinamice şi mai aplicabile . De altfel , şi în cazul predării noţiunilor specifice unei discipline un eveniment important al lecţiei este transferul ( ,,astăzi este tot mai mult admisă ideea că valoarea unei cunoştinţe se exprimă nu prin ce aduce ea specific , ci prin ceea ce are comun , generalizabil , transferabil de la un domeniu la altul de gândire şi acţiune” – Cerghit , ,,Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă” , EDP 1983). În cazul în care noţiunile considerate ca specifice altor discipline lipsesc , profesorul trebuie să predea el însuşi , succint , dar clar , noţiunile necesare. Un conţinut şcolar structurat în chip interdisciplinar este mai adecvat realităţii descrise , şi asigură o percepere unitară , coerentă a acesteia . Posibilităţi de realizare a interdisciplinarităţii în învăţământ - prin activitatea autorilor de curriculum să se realizeze planuri , programe , manuale , teste , fişe de evaluare în care conţinuturile să fie abordate interdisciplinar - prin activitatea învăţătorilor şi profesorilor, în cadrul procesului de predare şi evaluare ; în acest caz , programele rămân neschimbate - prin intermediul activităţilor nonformale sau extraşcolare. În funcţie de modul cum intervine profesorul , interdisciplinaritatea se face prin : - corelaţii obligatorii şi minimale , prevăzute de programele şcolare sau impuse de logica predării noilor cunoştinţe ; - conexiuni disciplinare sistematice şi elaborate , care presupun analiza disciplinelor şi identificarea noţiunilor şi metodelor comune sau extrapolabile (realizate de către un singur profesor , pe baza culturii pluridisciplinare bogate a acestuia ); elaborarea în echipă a proiectelor de lecţii şi a planificărilor anuale sau semestriale de către profesori de discipline diferite pentru ajungerea la un consens referitor la predarea noţiunilor comune. Există mai multe modalităţi de abordare şi clasificare a conexiunilor disciplinare : În ,,Pedagogie” – Cucoş ( Polirom 2002) conexiunea disciplinară cunoaşte patru niveluri de concretizare : - multidisciplinaritatea – apare ca modalitatea cea mai puţin dezvoltată a conexiunii , constând , mai degrabă în juxtapunerea unor elemente ale mai multor discipline , pentru a pune în lumină aspectele lor comune;

-

pluridisciplinaritatea – constituie o integrare mai accentuată şi se bazează pe o comunicare simetrică între diferite paradigme explicative ; interdisciplinaritatea – ca formă a cooperării între discipline diferite , cu privire la o problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere ; transdisciplinaritatea – vizează o întrepătrundere a mai multor discipline , care pot conduce , în timp la constituirea de noi discipline sau noi domenii ale cunoaşterii.

Alte abordări folosite în practica didactică : Conexiuni intradisciplinare –corelaţii ale noţiunilor de predat cu noţiuni din alte domenii / ramuri ale biologiei ( interdisciplinaritate orizontală).De exemplu corelarea noţiunilor de biologie umană ( clasa a VII-a , a XI-a )cu cele de biologie animală însuşite anterior ( clasa a VI-a , a X-a) Conexiuni interdisciplinare – corelaţii ale noţiunilor de predat cu noţiuni din discipline înrudite (interdisciplinaritate verticală internă ). De exemplu , în predarea şi învăţarea disciplinelor biologice sunt absolut necesare corelaţiile cu: - matematica ( demonstrarea cu ajutorul statisticii a legilor eredităţii , exprimarea numerică şi compararea parametrilor fiziologici ai organismelor , evidenţierea de proporţii şi simetrii în lumea vie – formule şi diagrame florale, filotaxie etc.); - fizica ( forţa , rezistenţa , elasticitatea unei structuri biologice; funcţionarea pârghiilor , noţiuni de hidrodinamică şi aerodinamică aplicate la deplasarea organismelor , noţiuni de optică , acustică , termodinamică , electricitate etc ) ; - chimia (studiul compoziţiei chimice a materiei vii în general şi a fiecărui tip de structură sau ţesut în special ; reacţiile chimice specifice proceselor fiziologice , circulaţia materiei în natură , baza chimică a eredităţii etc.) ; - geografia ( răspândirea vieţuitoarelor pe glob ); - psihologia ( studiul activităţii nervoase superioare ). Aceste corelaţii se oglindesc în existenţa unor ştiinţe , iniţial de graniţă , devenite ulterior discipline de sine stătătoare : biochimia , biofizica , biogeografia ,paleontologia, bionica , etc. Conexiuni transdisciplinare – corelaţii ale noţiunilor de predat cu noţiuni din ştiinţe neînrudite în mod direct , din literatură sau arte plastice( interdisciplinaritate verticală externă ) De exemplu, multe opere de artă şi piese muzicale au fost inspirate din studiul naturii

ORGANIZAREA TEREN

ACTIVITĂŢILOR DIDACTICE ÎN LABORATOR ŞI PE

În funcţie de relaţiile stabilite în cadrul procesului de predare –învăţare – evaluare între profesor şi elev / clasa de elevi se disting trei forme de organizare a activităţilor didactice: - activitate frontală, cu întreaga clasă ; - activitate individuală ; - activitate pe grupe / lucrul în echipă . În condiţiile întrepătrunderii tot mai strânse ale acestor forme de organizare a activităţilor didactice în laborator şi pe teren se lărgeşte posibilitatea stabilirii unui contact direct al elevului cu obiectul cunoaşterii precum şi sfera metodelor prin care acesta investighează lumea vie. ACTIVITATEA FRONTALĂ Corespunde rolului tradiţional al profesorului care demonstrează, expune, organizează şi conduce permanent activitatea întregii clase. În contextul activităţilor practice de laborator şi pe teren are rolul, pe de o parte, de a pregăti activitatea de grup sau individuală prin punerea şi delimitarea problemelor ce trebuie studiate şi clarificate, metodelor ce trebuie folosite şi etapelor ce trebuie parcurse; pe de altă parte, are rolul de a antrena întreg colectivul clasei în dezbaterea activităţilor de grup sau individuale, în stabilirea rezultatelor finale şi ale concluziilor. Oferă puţine posibilităţi de feed- back în care să se implice majoritatea elevilor. De aceea, se recomandă ca această formă de organizare a activităţii să fie folosită nu ca unică formă în cadrul / pe parcursul unei activităţi de învăţare, ci în corelaţie cu activitatea pe grupe şi / sau individuală. ACTIVITATEA INDIVIDUALĂ Contribuie la dezvoltatea capacităţii elevului de a gândi şi acţiona independent şi oferă cele mai mari posibilităţi de a asigura dirijarea şi controlul procesului de învăţare realizat de către elev. Elevul învaţă să se organizeze singur şi să ducă pe cont propriu o sarcină până la sfărşit . Permite tratarea diferenţiată şi particularizată a elevilor în vederea creşterii calităţii pregătirii lor, a dezvoltării personalităţii şi a prevenirii eşecului şcolar. Se desfăşoară în special: - la rezolvarea temelor pentru acasă; - în elaborarea proiectelor individuale; - în rezolvarea sarcinilor de lucru de pe fişele de lucru individuale. ACTIVITATEA PE GRUPE / LUCRUL ÎN ECHIPĂ Se recomandă ca formă dominantă de organizare în lecţiile bazate pe activităţi practice. În funcţie de condiţiile materiale şi de timp, grupele pot realiza concomitent aceeaşi lucrare sau lucrări diferite, dar care se completează în îndeplinirea aceloraşi obiective şi ale căror rezultate pot fi corelate şi sintetizate în concluzii comune. Într-un grup mic, interacţiunile sunt mai frecvente, nivelul comunicării mai ridicat; elevii învaţă să asculte, să coopereze să argumenteze şi să-şi coordoneze acţiunile cu ale celorlalţi membri ai

grupului pentru realizarea sarcinii comune sau a unei sarcini specifice care să ducă la îndeplinirea optimă a unui obiectiv comun. Elevii comunică între ei fără a primi permanent feed-back de la profesor, ceea ce le dezvoltă iniţiativa şi responsabilitatea. În ceea ce priveşte componenţa grupelor se preferă grupele heterogene din punct de vedere al tipului de inteligenţă predominant, al interesului, vitezei de lucru. Numărul de elevi într-o grupă poate varia de la 2 la jumătate de clasă şi depinde de organizarea spaţiului clasei / laboratorului şi de materialul didactic disponibil. În interiorul grupului trebuie găsite modalităţile optime de diviziune a muncii care să asigure o implicare relativ egală a elevilor în rezolvarea sarcinilor de lucru şi echilibrul între cooperare şi competiţie. Indiferent care ar fi activitatea de realizat şi distribuţia sarcinilor, ea trebuie să se finalizeze într-o producţie de grup. O activitate de grup se poate realiza după modelul următor: - profesorul distribuie fiecărei grupe fişa de lucru cu cerinţele specifice activităţii de îndeplinit (fişa conţine indicaţii referitoare la obiectivul activităţii, materialele necesare, modul de lucru şi realizarea producţiei de grup); elevii citesc fişa, verifică materialele disponibile şi fie îşi împart activităţile, fie realizează fiecare toate cerinţele din modul de lucru . - în cazul în care fiecare dintre elevi a lucrat separat, profesorul cere grupului să compare lucrarea (teoretică sau practică) a fiecărui membru şi să o aleagă pe cea mai bună, pe care, eventual să o modifice şi / sau să o completeze în funcţie de sugestiile întregului grup. - grupul îşi finalizează producţia şi se pregăteşte să o expună în faţa restului clasei şi a profesorului; - după ce fiecare grup si-a prezentat producţia, profesorul interpretează variantele propuse, le evaluează şi oferă varianta / soluţia corectă; - toţi elevii îşi notează varianta corectă, rezultatele finale şi concluziile.