Lucrare-Stima de Sine Si Sistemul Atitudinal-Valoric La Elevii de Liceu [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

LUCRARE METODICO-ŞTIINŢIFICĂ ÎN VEDEREA OBŢINERII GRADULUI DIDACTIC I

Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. ANIŢEI MIHAI

Autor: Prof. FǍNICǍ (BURCEA) I. IULIANA-GRAŢIELA

2011

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

STIMA DE SINE ŞI SISTEMUL ATITUDINAL-VALORIC LA ELEVII DE LICEU

Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. ANIŢEI MIHAI

Autor: Prof. FǍNICǍ (BURCEA) I. IULIANA-GRAŢIELA

2011 2

CUPRINS INTRODUCERE………………………………………….................................pag.5 CAPITOLUL1. CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI STUDIATE 1.1 Stima de sine,dimensiune fundamentală a personalităţii 1.1.1.Ce este stima de sine.Teorii şi modele actuale…………………………….….pag.9 1.1.1.1.Ecuaţia lui James(modelul aritmetic).............................................pag.10 1.1.1.2.Modelul financiar al stimei de sine................................................pag.10 1.1.1.3.«Eul oglindă» sau stima de sine ca sociometru..............................pag.10 1.1.1.4.Stimă de sine şi idealuri(«normale» şi «patologice»)....................pag.11 1.1.2. «Ingredientele» stimei de sine : - iubirea de sine ;.........................................pag.12 - concepţia despre sine ; - încrederea în sine; 1.1.3.Caracteristicile unei bune stime de sine..........................................................pag.13 1.1.4.Caracteristicile unei stime de sine scăzute(vulnerabile).................................pag.15 1.1.5.Beneficiile unei bune stime de sine versus dezavantajele unei stime de sine vulnerabile...............................................................................................................................pag.16 1.1.6.Stima de sine în adolescenţă..........................................................................pag.18 1.2.Caracterul ca (sub)sistem de atitudini-valori al personalităţii 1.2.1.Definirea noţiunii de caracter.........................................................................pag.20 1.2.2.Structura caracterului 1.2.2.1.Conceptul de trăsătură(caracterială).Modelul trăsăturilor.............pag.22 1.2.2.2.Conceptul de atitudine(caracterială).Categorii de atitudini..........pag.27 1.2.2.3.Conceptul de valoare.Interiorizarea valorilor şi formarea sistemului de valori în adolescenţă................................................................................................................pag.30

CAPITOLUL 2.OBIECTIVELE ŞI METODOLOGIA CERCETǍRII 2.1.Obiectivele cercetării ......................................................................................pag.33 2.2.Ipotezele cercetării ..........................................................................................pag.33 2.3.Descrierea lotului de subiecţi .........................................................................pag.34 2.4.Descrierea metodelor de investigare ..............................................................pag.35 2.5.Designul cercetării ...........................................................................................pag.39 2.6.Descrierea variabilelor cercetării ..................................................................pag.40 2.7.Descrierea procedurilor de recoltare a datelor ............................................pag.41

3

CAPITOLUL 3. REZULTATELE CERCETǍRII 3.1.Prezentarea şi analiza datelor …………………………………………..…..pag.43 3.2.Testarea ipotezelor cercetării ……………………………………………….pag.48 3.3.Interpretarea psihologică a datelor …………………………………...……pag.52

CAPITOLUL 4. CONCLUZII ŞI APRECIERI FINALE ................pag.66 ANEXE …………………………………………………………………………pag.74 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ………………………………………..pag.97

4

INTRODUCERE Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze “o dimensiune fundamentală pentru orice fiinţă umană, indiferent că este copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abilităţi” (Băban, 2001, pag. 72) şi anume stima de sine, acea “ privirejudecată despre noi înşine” “vitală pentru echilibrul nostru psihologic”(Andre, Lelord, 1999, pag. 12). Este o temă de maximă importanţă, aşa cum am dorit să scoatem în evidenţă şi prin intermediul afirmaţiilor de mai sus, aparţinând specialiştilor în domeniu. Mai mult decât atât, există puncte de vedere în literatura de specialitate (îndeosebi în cadrul cercetărilor din domeniul psihologiei pozitive) care arată ponderea foarte importantă a stimei de sine în echilibrul şi starea de bine globale ale individului (stima de sine făcând parte din cele şase mari componente ale acestei stări de bine, şi anume: să ai scopuri în viaţă, să dispui de un control relativ asupra mediului propriu, să ai relaţii pozitive cu ceilalţi, să beneficiezi de un minimum de autonomie, să poţi consacra timp dezvoltării personale şi, last but not least, să te accepţi şi să te stimezi) (Ryff 2003 cit in. André, 2009.) În societatea contemporană individualistă şi competitivă, stima de sine este indispensabilă cetăţenilor săi pentru ca aceştia să devină şi să rămână ei înşişi, să reziste presiunilor şi manipulărilor,să-şi construiască autonomia şi forţa interioară necesare pentru o viaţă bună. Pentru a face un pas înainte şi a ne apropia şi mai mult de specificul lucrării noastre, dorim să scoatem în evidenţă, în mod deosebit, asa cum am făcut-o, de altfel, şi în capitolul teoretic al lucrării, importanţa stimei de sine în adolescenţă. Această perioadă este marcată de multiple provocări, atât interioare, cât şi exterioare, pentru depăşirea cărora stima de sine (pozitivă)

trebuie să joace rolul unui armonizator, al unui “pacificator” al căutărilor

adolescenţilor noştri. De aceea, în calitate de profesor de ştiinţe socio-umane, considerăm că cercetarea problematicii stimei de sine, dar şi formarea, în planul practic al vieţii şcolare propriuzise, a unor elevi cu o bună stimă de sine reprezintă obiective de prim ordin ale activităţii noastre instructiv-educative. Am evidenţiat în cadrul lucrării deosebita importanţă pe care o are construirea unei bune stime de sine la elevii noştri, având în vedere faptul că riscurile unei stime de sine scăzute sunt multiple: probleme emoţionale-depresie,anxietate,iritabilitate; probleme de comportament-agresivitate; scăderea performanţelor şcolare; eşec şcolar; abandon şcolar; creşterea riscului consumului de alcool, tutun, droguri; implicarea în relaţii sexuale de risc; imagine corporală negativă; tulburări alimentare-anorexie,bulimie;suicid. (Băban, 2001, pag. 74). În cercetarea noastră, investigarea stimei de sine s-a concretizat în diagnoza nivelului stimei de 5

sine a subiecţilor cu ajutorul Scalei stimei de sine (SES) elaborate de către M. Rosenberg, aceasta fiind unul ’’dintre instrumentele de evaluare a stimei de sine cele mai utilizate în cercetarea din psihologie şi psihiatrie’’(Lelord,1999, pag. 279). În urma aplicării acesteia am delimitat grupurile de subiecţi ale studiului: elevi cu stimă de sine ridicată (pozitivă); elevi cu stimă de sine medie; elevi cu stimă de sine scăzută (negativă). Literatura de specialitate evidenţiază faptul că, ‘’ în timp, stima de sine a fost pusă în relaţie cu aproape oricare variabilă ‘’(Crandall,1973,pag 45,cit in. Boncu,,pag 2),fiind o variabilă implicată în: -abuzul de substanţe (Higgins,Clough si Wallerstedt, 1995; Turner, 1995); -comportamente delincvente (Anderson, 1994); -depresie (Brown et al.,1986; Kernis, Granneman si Mathis, 1991; Tennen si Herzberger, 1987) ; -furie,ostilitate şi comportament agresiv (Baumeister, Smart şi Boden, 1996 ; Kernis, Granneman si Barclay, 1989) ; -aprecierea satisfacţiei de viaţă/calităţii vieţii (Diener şi Diener, 1995) ; -evaluarea intimităţii şi a satisfacţiei în relaţiile interpersonale (Griffin şi Bartolomew, 1994 ; Rusbult, Morrow şi Johnson, 1987) ; -reactivitatea la evenimentele evaluative (Brown şi Dutton,1995; Cambell, Chew şi Scratchley, 1991; Kernis, Brockner şi Frankel, 1989) etc (Boncu,pag. 2) Reperele din literatura de specialitate enumerate mai sus considerăm ca întemeiază în mod suficient şi sugestiv totodată teza potrivit căreia problematica stimei de sine este de mare relevanţă practică, fiind implicată în numeroase şi esenţiale compartimente ale existenţei umane. În lucrarea de faţă ne-am propus să punem această dimensiune în relaţie cu (sub)sistemul atitudinal-valoric al personalităţii elevilor de liceu. Ni se pare extrem de semnificativ să investigăm dacă nivelul stimei de sine corelează semnificativ cu sistemul de atitudini

al

personalităţii, deoarece, această posibilă corelaţie o data demonstrată, ne-ar ‘’ obliga ‘’ o dată în plus, în calitate de educatori, să ne străduim să intervenim activ în construirea unei stime de sine pozitive la elevii noştri, conştienţi fiind de faptul că o astfel de bună stimă de sine este un vector spre conturarea unui profil caracterial pozitiv al educaţilor. Parcurgând literatura de specialitate legată de problematica stimei de sine, am aflat că cercetările au demonstrat că elevii cu o bună stimă de sine îşi asumă responsabilităţi, se comportă independent, oferă sprijin şi ajutor celorlalţi colegi, pe când cei cu o stimă de sine scăzută evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi, sunt influenţabili, nu pot tolera un nivel mediu de frustrare, par rebeli, nepăsători, nu-şi asumă responsabilităţi etc (adică atitudini caracteriale pozitive, respectiv negative) (Băban, 2001). 6

Pornind de la aceste constatări, ne-am dus cu gândul la relaţia dintre stima de sine şi trăsăturile caracteriale, adică (sub)sistemul atitudinal(-valoric), ca să folosim terminologia care apare în titlul lucrării. Ne-am propus să investigăm dacă există corelaţii semnificative între nivelul stimei de sine şi sistemul atitudinal al persoanei. Pentru investigarea sistemului atitudinal al personalităţii am utilizat scalele ‘’caracteriale’’ ale unui chestionar de personalitate construit pe baza modelului Big Five (CP5F), etalonat şi validat conform tuturor rigorilor ştiinţifice necesare. Am pornit de la următoarea afirmaţie din literatura de specialitate : ‘’Se poate observa că o parte din aceste dimensiuni [dimensiuni care corespund scalelor chestionarului construit pe baza modelului

Big

Five-n.n.]

aparţine

mai

degrabă

caracterului

(respectiv,

‘’Conştiinciozitate’’, ‘’ Amabilitate ‘’, ‘’Autonomie ‘’), iar altă parte ţine de temperament (respectiv, ‘’Extraversie’’, ’’Nevrozism’’) (Bonchiş,E. et al., 2006, pag. 178). Din acest motiv am operaţionalizat conceptul de subsistem atitudinal prin cele trei scale ‘’caracteriale’’ ale chestionarului enumerate mai sus. Dacă în urma cercetării noastre se confirmă că astfel de corelaţii există, atunci se întemeiază şi prin aceste date ideea conform căreia, deşi caracterul se formează şi se schimbă implicând decizii conştiente, responsabile, totuşi, ‘’rădăcinile’’ sale trebuie căutate în copilăria timpurie, în ‘’creuzetul’’ familiei, acolo unde începe să se plămădească stima de sine a copilului (desigur, şi la nivelul şcolii, ulterior...). Astfel, atitudinile educative ale părinţilor, în funcţie de calitatea lor, îl înzestrează pe copil cu marele dar al unei stime de sine pozitive sau, dimpotrivă, îl ‘’condamnă’’ la o stimă de sine scăzută. Aceasta, la rândul ei, devine un vector spre alte valori, spre trăsături caracteriale pozitive, respectiv negative (agreabilitate, conştiinciozitate, autonomie sau, din nefericire, opusele lor, în cazul în care stima de sine este în suferinţă...) O altă întrebare la care ne-am dorit să răspundem prin cercetarea noastră a fost aceea dacă sistemul de valori al adolescenţilor

cu stimă de sine negativă prezintă diferenţe

semnificative în comparaţie cu cel al adolescenţilor cu stimă de sine pozitivă. Oare nivelul stimei de sine ne influenţează, ne ‘’dictează’’ în vreun fel ce fel de valori să ne construim, ce standarde să alegem ? N-am găsit în literatura de specialitate rezultate de cercetare referitoare explicit la această ipoteză, însă ca referiri indirecte putem cita următoarele : ”Nivelul global al stimei de sine al unei anumite persoane influenţează considerabil alegerile din viaţa sa şi stilul său existenţial. Astfel, se poate demonstra că o înaltă stimă de sine este asociată cu strategii de căutare a dezvoltării personale şi de acceptare a riscurilor, în timp ce o stimă de sine scazută implică mai curând strategii de apărare şi de evitare a riscurilor(...) Persoana cu stimă de sine înaltă va căuta, de exemplu, să se autodepăşească chiar şi atunci când şi-a atins obiectivele, în timp ce persoana cu scazută stimă de sine ’va rămâne aici’. Una gândeşte : ‘Cine nu încearcă, nu 7

reuşeşte’. Cealaltă gândeşte :’Un lucru pe care îl ai înseamnă mai mult decât două lucruri pe care le-ai putea avea’ ”.(Lelord, 1999, pag. 48) Putem deduce din cele citate anterior faptul că e de aşteptat să apară diferenţe semnificative, cel puţin la nivelul anumitor dimensiuni ale sistemului axiologic, între cele două loturi de subiecţi investigate în lucrarea noastră: elevii cu stimă de sine înaltă (pozitivă), respectiv, elevii cu stimă de sine scăzută (negativă). Aceste aspecte vor fi discutate în detaliu în capitolul de prezentare, analiză şi interpretare psihologică a rezultatelor cercetării.

8

CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI STUDIATE

1.1.STIMA DE SINE 1.1.1.Ce este stima de sine. Teorii şi modele actuale Etimologic, conceptul de stimă de sine provine din latinescul „oestimare”, „a evalua”, a cărui semnificaţie este dublă: în acelaşi timp, „a determina valoarea” şi „a avea o părere despre”. Este o privire-judecată despre noi înşine, vitală pentru echilibrul nostru psihologic. Atunci cand este pozitivă ne permite să acţionăm eficient, să ne simţim bine în propria piele, să facem faţă dificultăţilor existenţei. Dar când este negativă, provoacă numeroase suferinţe şi neplăceri care vin să perturbe viaţa noastră cotidiană. Termenul de „self esteem” a fost utilizat pentru prima oară in anul 1890 de către William James în lucrarea sa Principles of Psychology: „Stima de sine este de două feluri: satisfacţia şi nemulţumirea de sine” (cit in. Andre 2009). „Avatar modern al conceptului de demnitate al filosofilor, stima de sine este instrumentul libertăţii şi al autonomiei noastre psihologice” (Andre, 2009, pag. 35). Există o multitudine de termeni şi expresii folosite în limbajul curent pentru a desemna stima de sine : a avea încredere în sine, a fi sigur pe sine, a fi mulţumit de sine, a fi mândru de sine etc. Conform Dicţionarului de psihologie, stima de sine reprezintă „trăsătura de personalitate în raport cu valoarea pe care un individ o atribuie persoanei sale” (Doron şi Parot, 1999, pag. 745). W. James afirmă că stima de sine reflectă „o anume raportare afectivă globală la propriul eu, independentă de raţiuni obiective ce ţin de satisfacţii sau dezamăgiri personale”. Cu alte cuvinte, conform acestei definiţii, stima de sine reprezintă o raportare afectivă constantă ce include valorizarea, acceptarea şi evaluarea eu-lui. Conform altui autor, stima de sine înseamnă : 1. ce părere am despre mine; 2. cum mă simt cu această părere; 3. ce fac cu viaţa mea având această părere... (Andre, 2009, pag. 29-30). Din cele expuse mai sus putem concluziona că stima de sine este una dintre dimensiunile fundamentale ale personalităţii noastre, fiind totodată un fenomen discret, impalpabil, complex, de care poate că nu suntem întotdeauna constienţi, dar care ne influenţează contextele cele mai concrete ale vieţii cotidiene şi starea de bine.

9

Stima de sine este încă, pentru cercetători, un vast şantier, cu abordări variate şi abundente, dar cu nicio teorie generală. Le vom trece în continuare în revistă pe cele mai actuale dintre ele...

1.1.1.1 Ecuaţia lui James (modelul aritmetic): stima de sine=succes/pretenţii W. James a fost frapat de absenţa legăturii directe între calităţile obiective ale unei persoane şi nivelul de satisfacţie pe care o are faţă de sine însuşi : „Astfel, scria el, un om cu capacităţi extrem de limitate poate fi dotat cu o suficienţă de neclintit, în timp ce un altul, deşi asigurat că a reuşit în viaţă şi se bucură de o apreciere universală, va fi atins de o neîncredere incurabilă în propriile sale capacităţi”.El a tras concluzia că satisfacţia sau nemulţumirea de sine nu depind doar de reuşitele noastre, ci şi de criteriile după care le judecăm. Relevanţa şi învăţătura acestui model se referă la arta de a ne administra aspiraţiile: a găsi calea de mijloc între ambiţia excesivă, care ne împiedică să fim satisfăcuţi de ceea ce obţinem („mereu mai mult”) şi o atitudine comodă, care ne va determina să întrerupem foarte devreme eforturile noastre de a atinge un obiectiv („asta-mi ajunge”).

1.1.1.2 Modelul financiar al stimei de sine Conform teoreticienilor acestui model, mărimea stimei de sine este dependentă de cantitatea de dragoste primită în timpul primilor ani de viaţă şi care se constituie intr-un „capital” pe care îl vom administra ulterior, folosind însă strategii diferite (în funcţie de mărimea capitalului de care dispunem): cei cu „capital mare” îşi asumă riscuri, au multe iniţiative şi extrag multe beneficii pentru stima lor de sine; în contrast cu aceştia, cei cu „capital mic” de demarare sunt mai precauţi şi mai prudenţi, ceea ce le furnizează mai puţine ocazii de a-şi spori stima de sine. Câştigurile sunt, deci, în acest model financiar, la înălţimea riscurilor asumate. Putem considera inechitabil acest model, căci, după cum banii trag la cei bogaţi, la fel şi subiecţii care dispun de un capital de demarare bun ar obţine mai uşor decat ceilalţi o bună stimă de sine. Totuşi, acest model ne atenţionează asupra faptului că orice capital se erodează şi necesită investiri regulate: nealimentată prin iniţiativele noastre personale, stima noastră de sine va sfârşi mereu prin a se fragiliza.

1.1.1.3.„Eul oglindă” sau stima de sine ca sociometru Acest model porneşte de la premiza că nu avem niciodată despre noi o judecată ex nihilo şi afirmă că stima de sine nu este doar o evaluare personală, ci şi o anticipare sau o

10

estimare a evaluării celuilalt. („looking glass self”). Deci, stima de sine este un „sociometru”, fiind o dovadă a percepţiei instinctive pe care o avem despre popularitatea noastră: suntem mulţumiţi de noi pentru că, într-un fel sau altul, ne simţim apreciaţi; invers, stima noastră de sine scade atunci când nu ne mai simţim socialmente apreciaţi. Omul, animal social, resimte teama de respingerea socială, aceasta împingându-i pe mulţi „să facă ce fac toţi” (fenomenul de conformism, pe care binecunoscutul experiment al lui Asch îl demonstrează fără putinţă de tăgadă). Această teamă este legată de stima de sine. S-a demonstrat că acest conformism sporeşte cu atât mai mult cu cât este mai atacată stima de sine: cu cât subiecţii erau plasaţi în medii mai inconfortabile sau în care se simţeau mai incompetenţi şi cu cât ei admirau mai mult statutul de membru al grupului, cu atât erau mai susceptibili în alegeri.

1.1.1.4.Stimă de sine şi idealuri („normale” şi „patologice”) În 1892, W. James amintea până la ce punct influenţează idealurile imaginea pe care o avem despre sine : „ne estimăm în această lume exact după ceea ce noi pretindem să fim şi să facem”. Altfel spus, stima de sine depinde de distanţa pe care o percepem între comportamentul nostru şi ceea ce reprezintă idealul nostru: când ne apropiem de acesta, ne stimăm, dar atunci când ne îndepărtăm de el stima de sine scade. Este adevărat că atingem rar idealurile noastre în viaţă, dar ele au rol de motor pentru acţiunile noastre (idealul „normal”). Însă, ele pot fi, în anumite cazuri, o piedică. Este ceea ce psihiatrii numesc „idealopatie” (ideal „patologic”), când idealurile şi modelele noastre devin prea rigide şi exigente, când devin obsesii, când trăim după acel „trebuie” cu orice preţ. Iar dacă acest „trebuie” nu va fi atins, consecinţele vor fi grave: depresie şi leziuni durabile ale stimei de sine. De aceea, în anumite situaţii, salvarea poate veni numai o dată cu degajarea individului de idealurile sale, atunci când acestea sunt patologice. Cu atât mai mult cu cât ele pot juca un rol compensator pentru o leziune infantilă a stimei de sine. Reflectând, în final, la teoriile şi modelele expuse mai sus, am dori să concluzionăm cu următoarea remarcă: stima de sine, deşi pare că se referă exclusiv la relaţia omului cu sine însuşi, nu poate fi separată de relaţiile cu ceilalţi (vezi modelul stimei de sine ca sociometru), după cum nu trebuie să neglijăm nici relaţiile ei cu acţiunea (modelul financiar descris mai sus). Însă, din raţiuni dictate de specificul lucrării noastre, subliniem următoarele: „Nu există o bună stimă de sine fără ceilalţi, dar nici împotriva celorlalţi sau pe spinarea celorlalţi” (Andre, 2009,pag.360). Iar sistemul atitudinal-valoric al individului, cel de-al doilea construct al lucrării noastre, reprezintă latura relaţional-valorică a personalităţii, deci nu poate fi concepută în afara acestui spaţiu al relaţiilor sociale. Regăsim, aşadar, dimensiunea stimei de sine în interacţiune cu sistemul atitudinal-valoric al individului în contextul vieţii sociale, al relaţiilor cu ceilalţi: „Omul 11

este un animal social :nu există o bună stimă de sine fără o bună legătură cu ceilalţi” (Andre, 2009, pag. 360).

1.1.2.„Ingredientele” stimei de sine Stima de sine se fondează pe trei „ingrediente” a căror bună dozare este indispensabilă pentru a obţine o stimă de sine armonioasă (Lelord, Andre, 1999). Aceste componente sunt: 

Iubirea de sine este elementul cel mai important şi, tocmai de aceea, carenţele

stimei de sine care-şi au sursele la acest nivel sunt cel mai dificil de compensat (regăsindu-le în ceea ce psihiatrii numesc „tulburări de personalitate”). A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nici o condiţie: ne iubim în ciuda defectelor şi a limitelor, în ciuda eşecurilor şi a înfrângerilor, pur şi simplu pentru că o mică voce interioară ne spune că suntem demni de iubire şi respect. Această iubire de sine „necondiţionată” nu depinde de performanţele noastre. Ea explică faptul că putem rezista la adversităţi şi ne putem restabili după un eşec. Ea nu ne fereşte de suferinţă sau de îndoială în cazul dificultăţilor, dar ne apără de disperare. Ea depinde în mare parte, arată cercetările, de dragostea pe care ne-a împărtăşit-o familia noastră atunci când eram copii. A te iubi este tocmai soclul stimei de sine, constituentul său cel mai profund şi cel mai intim. De aceea nu este niciodată uşor să discerni la cineva, dincolo de masca sa socială, nivelul exact al iubirii pe care şi-o poartă. 

Concepţia despre sine este al doilea stâlp al stimei de sine şi reprezintă părerea pe

care o avem despre noi, convingerea fondată sau nu, asupra calităţilor şi defectelor noastre. Trebuie subliniat faptul că este un fenomen subiectiv, importantă fiind în această evaluare nu realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o avem, de a fi deţinători ai calităţilor şi defectelor respective. O concepţie de sine pozitivă este o forţă interioară care ne permite să ne bucurăm de şansa noastră în ciuda adversităţilor. Dimpotrivă, o concepţie de sine foarte limitată sau timorată ne va face să pierdem mult timp până când să ne găsim „calea” noastră. Ea se datorează mediului nostru familial şi în special proiectelor pe care părinţii noştri le fac pentru noi. Sunt situaţii în care copilul este împovărat inconştient de părinţii lui să împlinească ceea ce ei înşişi nu au putut sau nu au ştiut să realizeze în viaţa lor. Astfel de proiecte sunt legitime, dar cu condiţia ca presiunea asupra copilului să nu fie prea mare şi să se ţină cont de dorinţele şi capacităţile sale. Faptul că nu se ţine cont de îndoielile şi neliniştile unui copil poate provoca în el, ulterior, o profundă vulnerabilitate a stimei de sine. De asemenea, o concepţie de sine limitată îl poate conduce pe subiect la o dependenţă de celălalt: poate stabili relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi, dar se limitează la rolul de succesor, nu calcă decât pe drumuri deja explorate de alţii, îi este greu să construiască şi să ducă la bun sfârşit proiectele personale. 12



Încrederea în sine reprezintă a treia componentă a stimei de sine cu care chiar se

confundă adesea. A fi încrezător înseamnă a considera că eşti capabil să acţionezi într-o manieră adecvată în situaţiile importante. Ne putem da seama foarte uşor de gradul de încredere în sine al unei persoane dacă observăm cum se comportă în situaţii noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleşită de dificultăţi în realizarea a ceea ce are de înfăptuit. A nu se teme exagerat de necunoscut sau de adversitate demonstrează un bun nivel al încrederii în sine. Această dimensiune provine în principal din modul de educaţie care ne-a fost dat: încrederea în sine se transmite prin exemplu şi prin conversaţie. Eşecurile îi sunt prezentate unui copil ca o consecinţă posibilă, dar nu catastrofică, a actelor sale? Este el recompensat atât pentru că a încercat, cât şi pentru că a reuşit? Cum îl învăţăm să tragă învăţăminte din dificultăţile sale, în loc să concluzioneze că i-ar fi mai bine dacă nu ar mai acţiona? Între aceste trei componente ale stimei de sine există în general legături de interdependenţă: iubirea de sine (a te respecta indiferent de ceea ce ţi se întâmplă, a asculta de nevoile şi aspiraţiile tale) facilitează incontestabil o concepţie despre sine pozitivă (a crede în capacităţile tale, a te proiecta în viitor) care, la rândul său, influenţează favorabil încrederea în sine (a acţiona fără teama excesivă de eşec şi de judecata altuia).

1.1.3.Caracteristicile unei bune stime de sine Ce înseamnă să ai o stimă de sine ridicată? Cum e o persoană care are stima de sine ridicată? În acest sens în literatura de specialitate s-au conturat două puncte de vedere pe care le prezentăm în continuare. a) Perpetua luptă pentru recunoaştere. Conform unor autori, a avea stimă de sine ridicată înseamnă că persoana în cauză este mândră de cine este şi cum este, se simte superioară majorităţii, gata oricând să se protejeze contra ameninţărilor care pun în discuţie imaginea favorabilă pe care o are despre sine. Altfel spus, astfel de persoane se antrenează cu uşurinţă în activităţi de promovare a propriului eu-„self promoting activities” (Baumeister, Tice şi Hutton, 1989). Aceste promovări ale propriului eu au fost urmărite în mai multe circumstanţe stabilindu-se că ele pot îmbrăca o varietate de forme şi comportamente. Astfel, comparativ cu persoanele cu stimă de sine scăzută, persoanele cu stima de sine ridicată apelează mai ales la atribuirile de auto-complezenţă: îşi asumă cu multă uşurinţă succesul, în acelaşi timp fiind tentate să atribuie eşecul unor cauze externe. De asemenea, când astfel de persoane obţin o performanţă scăzută sau sunt criticate, ele răspund vehement, protestând şi criticând pe ceilalţi. Atunci când cineva obţine o performanţă mai bună, persoanele 13

cu stimă de sine ridicată insistă asupra continuării competiţiei pentru a se ajunge la comparări suplimentare ale performanţei. Probabil că ele sunt înclinate să aprecieze performanţa superioară a celuilalt ca fiind determinată de „norocul orb” pentru că sunt ferm convinse că sunt mai bune. În condiţiile în care le este ameninţat eul (de exemplu prin indicarea faptului că nu vor reuşi într-o sarcină dificilă, astfel încât trebuie să aleagă o sarcină mai uşoară), persoanele cu stima de sine ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile şi riscante, ajungând să obţină un rezultat final mai slab decât persoanele cu stimă de sine scăzută. Atunci când nu le este ameninţat eul, aceste persoane reuşesc să stabilească scopuri optimale şi sunt în stare să le atingă. Unele cercetări ne prezintă persoanele cu stimă de sine ridicată ca fiind nesigure în sentimentele pozitive pe care le au faţă de propriul eu (Tice, 1991) şi, datorită acestui fapt, acestea sunt nevoite în permanenţă să-şi demonstreze loruşi şi celorlalţi superioritatea. Nu putem să nu remarcăm faptul că sub masca unei astfel de stime afişate, se află de fapt nesiguranţă, slăbiciune, îndoială faţă de propria valoare. b) Calmul interior necondiţionat O altă viziune asupra persoanelor cu stimă de sine ridicată este prezentă în cadrul teoriilor umaniste (Rogers, 1959). Pentru teoreticienii acestei orientări o persoană cu stimă de sine ridicată se percepe totdeauna ca fiind o fiinţă valoroasă, este mulţumită de sine şi se respectă, recunoscând şi acceptându-şi în acelaşi timp defectele. Sentimentele pozitive pe care le au astfel de persoane faţă de propria lor fiinţă sunt fondate pe convingerea valorii intrinseci a individului şi nu necesită să fie continuu validate sau promovate. În plus, atunci când intervin, inevitabil, anumite eşecuri cotidiene, stima de sine a acestor persoane nu este afectată. O astfel de stimă de sine, în tradiţia psihologiei umaniste, se mai numeşte stimă de sine necondiţionată. Desigur, insuccesul este neplăcut şi pentru astfel de persoane; la fel ca şi ceilalţi, ei se bucură de succes, însă ceea ce este specific pentru astfel de persoane rezidă în faptul că nu gândesc în termeni comparativi: „sunt mai bun decât tine”, „acela este mai bogat decât mine” etc. În acest sens, stima de sine necondiţionată este foarte puţin influenţată de performanţa individului sau de comparaţiile sociale. Ne putem întreba care dintre cele două viziuni asupra implicaţiilor stimei de sine ridicate este corectă? Probabil că ambele, însă cu următoarea explicitare: prima concepţie ne indică faptul că o stimă înaltă nu este totdeauna şi o bună stimă de sine, în sensul în care însă, tronează în adânc îndoiala de sine. În plus, când vom vorbi despre beneficiile unei bune stime de sine, vom expune şi alte argumente care par să valideze mai degrabă concepţia calmului interior necondiţionat, promovat de psihologiea umanistă. 14

1.1.4 Caracteristicile unei stime de sine scăzute (vulnerabile) La fel ca şi în cazul conceptualizării stimei de sine ridicate, şi în cazul înţelegerii stimei de sine scăzute există opinii diferite. De-a lungul timpului s-au conturat două viziuni asupra modului în care se manifestă stima de sine scăzută şi asupra consecinţelor pe care ea le produce în funcţionarea psihologică şi în personalitatea individului. a) Inadaptabilitatea socială. O parte din cercetători împărtăşeşte o viziune „sumbră” asupra persoanelor cu stimă de sine scăzută. Conform acestei viziuni, persoanele cu o astfel de stimă posedă o paletă largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaţionale şi comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate socială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu uşurinţă feed-back-urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoţii negative, sunt înclinaţi spre anxietate şi depresie, adoptă strategii ineficiente în faţa obstacolelor. Cercetările au demonstrat că adolescenţii cu o stimă de sine scăzută sunt înclinaţi spre delincvenţă, narcomanie, practici sexuale neprotejate, au frecvent comportament suicidar sau idei de suicid. În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale care necesită intervenţie şi asistenţă psihoterapeutică. b) Echilibru şi prudenţă În opinia unor cercetători mai „optimişti”, persoanele care au stimă de sine scăzută se caracterizează în primul rând prin faptul că sunt precaute şi nesigure fără a fi neapărat inadaptate social. De fapt, astfel de persoane au stiluri comportamentale orientate spre minimalizarea expunerii deficienţelor personale. Conceptul despre sine al unor astfel de persoane este frecvent confuz, incert şi mai curând neutru, decât negativ. Studiile empirice indică faptul că persoanele cu stima de sine scăzută recunosc că posedă anumite aspecte pozitive ale eului şi se angajează în unele forme de promovare a eului, însă doar atunci când se simt în siguranţă că o pot face. În ansamblul lor, studiile menţionate mai sus demonstrează faptul că persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt nişte inadaptate social care se detestă pe ele însele, angajându-se inevitabil în comportamente auto-distructive. La întrebarea care dintre cele două viziuni expuse mai sus este cea corectă, se cuvine a se aduce următoarea precizare: studiile care validează viziunea „optimistă” s-au realizat preponderent pe loturi de studenţi, în timp ce cele care aderă la viziunea „pesimistă” au avut ca subiecţi copii, adolescenţi şi participanţi „speciali” (toxicomani, delincvenţi juvenili, clienţi ce urmau tratament psihoterapeutic). Se poate întâmpla ca persoanele care, dincolo de faptul că au o stimă de sine scăzută, au ajuns să facă o facultate, utilizează strategii eficiente de integrare socială. De asemenea, este 15

posibil ca doar un număr redus de persoane cu o stimă de sine foarte scăzută să ajungă la inadaptare socială severă. În cele ce urmează, vom face încă un pas înainte, analizând în paralel şi chiar în antiteză, acolo unde aceasta este posibil de realizat, beneficiile unei bune stime de sine, respectiv, dezavantajele unei stime de sine vulnerabile, asupra funcţionării psihosociale a indivizilor.

1.1.5. Beneficiile unei bune stime de sine versus dezavantajele unei stime de sine vulnerabile Vom expune succint cele mai semnificative implicaţii pe care nivelul stimei de sine le are asupra diferitelor aspecte ale vieţii individului,sintetizate dupa lucrarea autorilor Lelord si André (1999). a) Autoprezentarea. Persoanele cu stima de sine scăzută au sentimentul că nu se cunosc, vorbesc despre ele într-o manieră mediocră, neclară, pe când cei cu o bună stimă de sine au păreri clare despre ei înşişi şi vorbesc despre ei într-un fel pozitiv. b) Implicarea în acţiune. Subiecţii cu stimă de sine scăzută amână luarea deciziilor, sunt neliniştiţi faţă de consecinţele posibile ale alegerilor lor, renunţă rapid la deciziile personale în caz de dificultăţi, sunt ezitanţi sau convenţionali. Subiecţii cu bună stimă de sine pot fi novatori, sunt perseverenţi în ciuda obstacolelor, acţionează eficient. c) Reacţia la eşec şi critică. Subiecţii cu stimă de sine scăzută se prăbuşesc dacă sunt criticaţi, iar eşecul lasă o urmă emoţională durabilă, simt nevoia sa se justifice după eşec, se simt respinşi dacă sunt criticaţi, resimt o anxietate puternică în faţa evaluării de către ceilalţi. Subiecţii cu o bună stimă de sine pot rezista la criticile asupra punctelor sensibile sau se pot apăra energic, nu se simt respinşi dacă sunt criticaţi, nu se simt obligaţi să se justifice după eşec, nu resimt anxietate în faţa evaluării de către ceilalţi, sunt rezistenţi la adversitate. d) Reacţia la succes. Succesul aduce puţine beneficii pentru cei cu stima de sine scăzută, aceştia manifestă bucurie anxioasă, frica de a nu mai fi ulterior la înălţime, emoţiile lor sunt amestecate, iar reuşitele le perturbă imaginea de sine. Pentru cei cu stimă bună de sine, reuşita le confirmă imaginea de sine, resimt emoţii pozitive, succesul aduce beneficii pentru stima de sine, îi motivează în continuare în mod consistent, riscând chiar dependenţa de recompensă. e) Dinamica vieţii. Nivelul global al stimei de sine a unei anumite persoane influenţează considerabil alegerile din viaţa sa şi stilul său existenţial. Astfel, se poate demonstra că o stimă de sine înaltă este asociată cu strategii de căutare a dezvoltării personale şi de acceptare a riscurilor, în timp ce o stimă de sine scăzută implică mai curând strategii de apărare 16

şi de evitare a riscurilor. Altfel spus, persoana cu o stimă de sine înaltă are dorinţa de a reuşi acolo unde persoana cu stimă scăzută de sine are teama de a eşua. Este evident că aceste două strategii vor avea consecinţe specifice pe termen lung. O stimă de sine ridicată va determina persoana să exploreze medii cât mai variate, cu cât mai multă convingere şi îi va permite, deci, să-şi găsească „calea” cu preţul unor eşecuri şi înfrângeri, în timp ce o stimă de sine scăzută îl va incita pe subiect să se limiteze la perimetrul în care se simte în siguranţă, cu un risc minim de eşec. Persoana cu stimă de sine înaltă va căuta, de exemplu, să se autodepăşescă, chiar şi atunci când şi-a atins obiectivele, în timp ce persoana cu scăzută stimă de sine „va rămâne aici”. Una gândeşte: „cine nu încearcă, nu reuşeşte”. Cealaltă gândeşte: „un lucru pe care îl ai înseamnă mai mult decât două lucruri pe care le-ai putea avea”. De asemenea, dorim să menţionăm încă cel puţin două beneficii semnificative ale unei bune stime de sine: pe de o parte, efectul ei de protecţie şi de autoreparaţie, ea funcţionând ca o protecţie de tip imunitar, înlesnind cicatrizarea rapidă a rănilor emoţionale, iar, pe de altă parte, efectul favorabil asupra sănătăţii somatice (nu numai pe plan psihologic). S-a demonstrat experimental că tendinţa de autovalorizare, precum şi înclinaţia reflexă de a avea spontan o „iluzie pozitivă despre sine” au efecte benefice asupra sănătăţii. În altă ordine de idei, dintre simptomele suferinţei stimei de sine enumerăm: obsesie de sine, tensiune interioară, sentiment de singurătate (impresia de a fi o persoană diferită de ceilalţi: mai fragilă, mai puţin competentă, mai vulnerabilă, mai izolată…), sentiment de impostură, comportamente inadecvate faţă de interesele proprii, tendinţă de autoagravare când îţi merge rău, dificultate de a cere ajutor, dependenţa excesivă de normele şi codurile grupurilor sociale (sindromul lui „asta nu se face”), prefăcătorie (că eşti „puternic”, „slab”, „indiferent” etc.) şi minciuni sociale, tentaţia negativismului, emoţii negative (ruşine, furie, îngrijorare, tristeţe, invidie...)

manifestate în exces din punct de vedere al

frecvenţei, intensităţii, duratei, al

repercursiunilor lor comportamentale şi relaţionale, al nenumăratelor daune din viaţa zilnică pe care aceste emoţii negative le provoacă. Uneori, din cauza stimei de sine scăzute, le permitem unor oameni să profite de noi, fără a avea curajul să ne spunem punctul de vedere, să ne exprimăm dorinţele, căci noi nu credem că merităm altceva, că suntem demni de mai mult. Uneori, din cauza încrederii in sine scăzute, nu facem lucruri pe care ni le-am dori, nu ne asumăm riscuri, nu întreprindem acţiuni menite să ne ajute să creştem, să ne dezvoltăm, căci noi suntem convinşi că nu putem şi, de aceea, nici nu încercăm. Iar uneori, când reuşim să ne convingem să încercăm, în sinea noastră suntem atât de convinşi că nu putem, că nu avem ceea ce este nevoie, încat ne autosabotăm pentru a face realitatea să fie aşa cum credem noi că este. Uneori, când alţii ne greşesc, nu 17

dispunem de respectul de sine necesar pentru a face alegerea cea mai bună pentru noi, nu ne respectăm suficient pentru a întreprinde acţiunea corectă pentru propria noastră persoană. Uneori, ne este milă de cei pe care îi vedem pe stradă şi am sti ce ar fi corect din punct de vedere uman faţă de ei, dar nu ştim ce ar fi corect pentru propria fiinţă, căci nu ne respectăm suficient pentru a fi corecţi şi faţă de noi. Atunci când avem o stimă de sine scăzută, când nu avem încredere în propria persoană şi nu ne respectăm, suntem orbi la propria persoană, la care ne sunt opţiunile, căci suntem încarceraţi în sine şi hăituiţi de gânduri obsesive legate de propria persoană. Problemele stimei de sine creează adesea persoane „complicate”: „Cu tine, totul devine complicat, iei în tragic toate nimicurile. Până la urmă, oamenii preferă să te evite”.(André, 2009, pag 58)

1.1.6. Stima de sine în adolescenţă Începuturile stimei de sine sunt simplu corelate cu cele ale conştiinţei de sine a cărei componentă importantă este. Se pare că pe la 8 ani, copiii acced la o reprezentare psihică globală despre ei înşişi, după cum afirmă unele cercetări (Lelord, Andre, 1999, pag. 80). Cele mai importante 5 domenii în constituirea stimei de sine a copiilor şi adolescenţilor sunt: aspectul fizic(„plac altora?”); aptitudini sportive („sunt un bun/o bună sportiv/ă?”; „alerg repede?”; „ştiu să mă apăr?”); popularitatea în grupuri („mă plac cei din clasa mea,din şcoală, am mulţi prieteni?”); conformismul comportamental („sunt considerat de către adulţi o persoană competentă, respect regulile sociale: politeţe, disciplină etc?”); reuşita şcolară („am rezultate bune?”). Importanţa pe care copilul şi adolescentul o acordă diferitelor aspecte ale stimei de sine nu depinde doar de judecata lui, ci şi de cea pe care persoanele semnificative sunt susceptibile să o aibă despre competenţele sale. Există 4 surse principale de judecăţi semnificative, deci 4 surse ale stimei de sine: părinţii, profesorii, camarazii (copiii din clasa lui sau chiar din şcoală), prietenii apropiaţi, dar importanţa corespunzătoare acestor diferite surse de întărire a stimei de sine variază în funcţie de vârstă. Din acest punct de vedere, în perioada adolescenţei se constată o accentuare a scăderii ponderii părinţilor ca furnizori principali ai stimei de sine (scădere ce debutează anterior, pe măsură ce reţeaua de relaţii sociale a copilului se extinde), în favoarea persoanelor exterioare cercului familial (Lelord, André, 1999, pag. 86). „Există o relaţie de cauzalitate între formarea stimei de sine la elevi şi acceptarea necondiţionată ca atitudine a profesorului sau adultului în general. Mesajul de valoare şi unicitate transmis de adult este foarte important în prevenirea neîncrederii în sine” (Bǎban, 2001, pag. 72).

18

Conform aceleiaşi autoare „o stimă de sine pozitivă şi realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii responsabile şi abilitatea de a face faţă presiunii grupului. Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din experienţele pe care le are copilul şi din acţiunile pe care le realizează şi la care participă. Experienţele din copilărie au un rol esenţial în dezvoltarea imaginii de sine”, (Bǎban, 2001, pag. 73), iar, în acest context, atitudinile celorlalţi (cele 4 surse ale stimei de sine enumerate mai sus) pot fi stimulatoare sau, dimpotrivă, pot contribui la scăderea stimei de sine. «Elevii cu o stimă de sine pozitivă se caracterizează prin următoarele: îşi asumă responsabilităţi; se comportă independent; sunt mândri de realizările lor; realizează fără probleme sarcini noi; îşi exprimă atât emoţiile pozitive, cât şi pe cele negative; oferă ajutor şi sprijin celorlalţi colegi. Printre experienţele din copilărie care dezvoltă o imagine de sine echilibrată enumerăm: este încurajat, lăudat; este ascultat; i se vorbeşte cu respect; i se acordă atenţie şi este îmbrăţisat; are performanţe bune în activităţile extraşcolare (sport, desen, pictură, teatru) sau la şcoală; are prieteni de încredere. De cealaltă parte, elevii cu o stimă de sine scăzută se caracterizează în principal prin următoarele: sunt nemulţumiţi de felul lor de a fi; evită să realizeze sau să se implice în sarcini noi; se simt neiubiţi şi nevaloroşi; îi blamează pe ceilalţi pentru nerealizările lor; pretind că sunt indiferenţi emoţional („Nu mă interesează că am luat nota 4 la…”); nu pot tolera un nivel mediu de frustrare; sunt uşor influenţabili. Şi în cazul lor, există experienţe tipice care formează un astfel de profil disfuncţional al autostimei lor: sunt des criticaţi; li se vorbeşte pe un ton ridicat (se ţipă); sunt ignoraţi, ridiculizaţi; ceilalţi (părinţi, profesori) aşteaptă să fie întotdeauna „perfecţi”; au eşecuri în activităţile şcolare sau extraşcolare; sunt obiectul comparaţiilor frecvente între fraţi; părinţii lor au standarde exagerate privind performanţele lor şcolare»(Băban, 2001, pag. 73-74) De asemenea, „unele lucrări au demonstrat şi că la adolescenţă există o corelaţie între riscul de suicid şi stima de sine scăzută. (…) schimbările corporale trăite de adolescent nu sunt străine de problemele stimei de sine. De asemenea, de eşecul şcolar sau de dificultăţile de integrare profesională, puncte comune unui număr mare de adolescenţi suicidari” ( Lelord, Andreé, 1999, pag. 93). Unele studii afirmă faptul că copiii cu stimă de sine crescută reuşesc să facă faţă mai bine situaţiilor şi comportamentelor de risc (consumul de substanţe, relaţii interpersonale nesănătoase), situaţiilor de criză, eşecurilor.

19

În acest laborios şi complex proces al construirii unei stime de sine sănătoase de-a lungul vârstelor, adulţii sunt modele importante pentru copii, de aceea rolul lor în construirea stimei de sine este foarte mare.

1.2.

CARACTERUL

CA

(SUB)SISTEM

ATITUDINAL-VALORIC

AL

PERSONALITĂŢII 1.2.1 Definirea noţiunii de caracter La fel ca şi în cazul celorlalte dimensiuni ale personalităţii, încercările de definire sunt numeroase şi în cazul caracterului. Mai mult decât atât, psihologii americani consideră personalitatea ca fiind sinonimă cu caracterul, pe când cei europeni preferă termenul de caracter. G. Allport chiar afirma, referindu-se la acest aspect, că „psihologii americani au elaborat multe lucrări intitulate Personalitatea – dar puţine intitulate – Caracterul (1981, pag. 43). Caracterul constituie profilul psihomoral al individului manifestat în consistenţa relaţiilor interpersonale şi în activitatea sa şi, de aceea, spre deosebire de temperament care are o pondere ereditară ridicată şi nu implică referirea la valoare, caracterul nu se poate defini numai în sens psihologic, fără referire la valori etice, pentru că relaţiile interpersonale sunt normate, pătrunse de norme. Psihologii care propun un concept „deevaluat” al caracterului ajung la inconsecvenţe, întrucât, într-o asemenea optică, nu ar putea refuza atributul de „caracter ferm” unui infractor hotărât şi organizat în actele antisociale pe care le întreprinde. Aşadar, nu putem defini caracterul în afara orientării axiologice a persoanei. Însuşi scopul educaţiei se formulează în termeni de caracter, normele şi valorile etice fiind cele dintâi care dau chip concret profilului complex al omului societăţii noastre. Caracterul este acel „minim” moral – o sumă de principii – care dă consistenţa interioară a individului în varietatea de situaţii ale vieţii. Aşadar, el nu cuprinde comportamente aleatoare sau situaţionale, ci moduri constante, stabilizate de conduită, astfel încât – pe baza acestora – să putem prevedea cu o anumită probabilitate comportarea viitoare a unei persoane. Dacă încercăm o sistematizare a definiţiilor date caracterului, vom constata că există: a)definiţii care accentuează asupra ideii de trăsătură şi atitudine. Conceptul de „trăsătură” (W. Stern, G. Allport) se referă la elemente, aspecte ce pot fi descifrate din viaţa individuală prin inferenţe sau prin interpretarea faptelor de conduită observabile. Pentru G. Allport, trăsătură înseamnă o „structură neuro-psihică având capacitatea de a interpreta mulţi stimuli echivalenţi funcţional, de a iniţia şi ghida forme ale comportamentului adaptativ şi expresiv” (apud Hergenhahn şi Olson, 1999, pag. 196). 20

Fiind însuşiri esenţiale şi durabile ale persoanei, ele determină un mod constant de manifestare. Din această perspectivă, caracterul poate fi definit ca un ansamblu unitar de însuşiri psihice, esenţiale şi stabile ale unei persoane, care îşi pun amprenta pe felul ei de a fi, de a se comporta şi dobândesc o apreciere morală, pozitivă sau negativă. Iată câteva exemple de definiţii care se subsumează acestei viziuni: „ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice, care se exprimă în activitatea omului în mod stabil şi permanent” (Roşca, 1976, pag. 504); „ansamblul închegat de trăsături care determină o modalitate relativ stabilă, constantă de orientare şi raportare a subiectului, la cei din jur, la sine însuşi, la activitatea desfăşurată, la însăşi societate, la realitatea socio-umană globală” (Zlate, 2000, pag. 288). Dacă „temperamentul se referă la predispoziţiile noastre emoţionale congenitale, … caracterul corespunde la ceea ce oamenii fac ei înşişi în mod intenţionat” (Opre, 2004, pag. 59). Prin urmare caracterul exprimă ideea că persoana nu este unic determinată, adică numai de temperament, care are origine genetică, ci şi de acţiuni ale mediului. Din această perspectivă, Hansenne (2003) subliniază că această dimensiune, caracterul, traduce ideea de dispoziţie durabilă, care apare în cursul vieţii şi care modelează temperamentul. Cel de-al doilea termen utilizat în definirea caracterului şi care, de altfel, apare în titlul lucrării noastre, este cel de „atitudine” care desemnează „o construcţie psihică sintetică ce reuneşte elemente intelectuale, afective, volitive… este o modalitate internă de raportare la diferite laturi ale vieţii… este un fapt de conştiinţă, dar şi reacţie comportamentală (Zlate, 2000, pag. 289). În definirea caracterului, P.P. Neveanu foloseşte urmatoarul concept: „sistem de atitudini proprii subiectului, exprimate de el constant în comportament, având o relevantă semnificaţie social-umană şi definindu-l individual pe subiect din punct de vedere axiologic”. b)definiţii care subliniază aspectul psiho-moral. Caracterul poate fi considerat nucleul personalităţii, având în vedere faptul că sistemul de trăsături şi atitudini specific fiecărui individ este antrenat în viaţa concretă, având semnificaţie morală şi definindu-l pe om ca membru al societăţii. Profilul psiho-moral al individului se manifestă în consistenţa relaţiilor interpersonale şi în activitatea sa (Radu, 1991). Cu alte cuvinte, caracterul devine schema de organizare a profilului psiho-moral, implicând raportarea la valoare, manifestându-se în contextul relaţiilor interpersonale, care sunt pătrunse de norme, reguli etice, juridice etc. În final, expunem două definiţii ale caracterului, care evidenţiază dimensiunea valorică, respectiv atitudinală, ce formează specificul acestui subsistem al personalităţii: a)în accepţie extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului psihomoral al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. În acest caz, el include: concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului; sfera convingerilor şi a 21

sentimentelor sociomorale; conţinutul şi calitatea activităţilor; conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor. Este mai mult decât evident deci, faptul că în alcătuirea caracterului intră dimensiunea axiologică a personalităţii. b)în accepţie restrânsă, noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini şi trăsături, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi (deci, dimensiunea atitudinală a personalităţii).

1.2.2 Structura caracterului Pentru a înţelege specificul caracterului în accepţiunea sa de sistem atitudinal-valoric, aşa cum apare în titlul lucrării, vom proceda analitic, descriind elementele componente ale acestuia. Din definiţiile prezentate mai sus rezultă că în structura sa intră o serie de trăsături şi atitudini care se constituie într-un sistem, ce permite diferenţierea indivizilor, acestea fiind esenţiale şi stabile, fapt ce conferă personalităţii constanţă. Stabilitatea trăsăturilor nu trebuie înţeleasă, ca rigiditate, ci, dimpotrivă, ea nu exclude o relativă plasticitate, care permite şi facilitează procesul adaptării individului în situaţii noi. Prin urmare, pot fi considerate trăsături de caracter numai acelea ce satisfac condiţiile de stabilitate, pregnanţă, constanţă, întrucât individul poate manifesta şi alte trăsături care sunt conjuncturale (ideea e valabilă şi pentru atitudinile caracteriale). Vom analiza în continuare fiecare componentă din structura caracterului.

1.2.2.1 Conceptul de trăsătură (caracterială). Modelul trăsăturilor O primă componentă a caracterului o constituie trăsăturile, definite de Eysenck (cit în. Roşca, 1976) ca „un set de acte comportamentale covariante, principiu organizator, care este dedus din generalitatea observată a comportamentului uman”. Istoria trăsăturilor personalităţii începe cu G.W. Allport care operează distincţia dintre „caracter”, „temperament” şi „tip”. La baza concepţiei sale despre personalitate stă „trăsătura”, Allport identificând iniţial, împreună cu Odbert, 17 953 de adjective ce ar putea fi folosite pentru caracterizarea oamenilor. Pentru Allport, trăsătura este o structură neuro-psihică, ce conferă consistenţă comportamentului uman (Hergenhahn şi Olson, 1999). Criteriile de stabilire ale unei trăsături sunt după Allport următoarele: frecvenţa cu care o persoană adoptă un tip de adaptare, de ajustare la o anumită situaţie; evantaiul de situaţii în care individul adoptă acelaşi mod de a acţiona, intensitatea acestor reacţii în conformitate cu modelul preferat de comportament. 22

Referindu-se la „trăsătură”, M. Hansenne (2003) subliniază cerinţele pe care aceasta trebuie să le îndeplinească: - să fie clar definită; - să fie mai mult decât o habitudine; - să fie observabilă; - existenţa ei să poată fi demonstrată empiric; - să interacţioneze cu alte trăsături; - să fie distribuită normal într-o populaţie; - să asigure consistenţă comportamentului unei persoane. Multitudinea trăsăturilor pe care le posedă o persoană, a permis lui G. Allport gruparea acestora în: trăsături comune şi trăsături individuale sau dispoziţii personale. Primele sunt distribuite normal într-o populaţie ce împărtăşeşte aceeaşi cultură („oamenii normali dintr-o arie culturală dată tind în mod necesar să dezvolte unele moduri de adaptare comparabile în general” – Allport, 1981, pag. 340). Trăsăturile comune dau, deci, posibilitatea comparării oamenilor, prin urmare, personalitatea poate fi analizată, într-o anumită măsură, în termeni de trăsături comune, definite de Allport astfel: „structură neuropsihică generalizată (specifică individului), având capacitatea de a interpreta mulţi stimuli, funcţional echivalenţi, şi de a iniţia şi orienta forme constante (echivalente) de comportament adaptativ şi stilistic” (1981, pag. 374). A doua categorie de trăsături o constituie cele personale, care sunt diferite de la un individ la altul şi care pot fi grupate în: - trăsături cardinale ce corespund unor caracteristici importante ale personalităţii, cu semnificaţie majoră pentru aceasta („nicio dispoziţie de acest gen nu poate rămâne ascunsă, un individ e cunoscut prin ea şi poate deveni celebru datorită ei” – idem, pag. 336). O asemenea trăsătură poate fi definită – spune Allport – pasiune conducătoare, sentiment dominant, temă unitară, rădăcina vieţii. - trăsături centrale: sunt caracteristici ale persoanei ce pot exprima generozitatea, meticulozitatea, timiditatea unei persoane (Hansenne, 2003). G. Allport susţine că fiecare persoană posedă câteva trăsături centrale distincte („dispoziţiile centrale probabil sunt acelea pe care le menţionăm când scriem o scrisoare atentă de recomandare” – pag. 366). - trăsături secundare: sunt dispoziţii mai puţin consistente, mai puţin generalizate (Hansenne, 2003), mai puţin active decât cele centrale, sunt mai periferice, mai puţin esenţiale. Dispoziţiile secundare sunt similare cu habitudinile sau atitudinile, însă sunt mai puţin generale

23

decât acestea. Ele includ o serie de caracteristici cum ar fi preferinţa pentru anumite alimente, pentru anumite haine (Hergenhahn şi Olson, 1999). Chiar dacă trăsăturile şi dispoziţiile asigură stabilitate şi consistenţă conduitei, ele nu sunt total constante şi nici nu sunt independente unele de altele, adaptarea individului reclamând flexibilitate, ele sunt ceea ce Allport numeşte „modi vivendi”. În ceea ce priveşte numărul fiecărui tip de trăsături menţionăm faptul că o persoană obişnuită are două trăsături cardinale („Cine posedă o singură trăsătură cardinală este o persoană neobişnuită"), de asemenea posedă între 5 şi 10 trăsături centrale pe baza cărora poate fi descris, caracterizat şi, are totodată mai multe trăsături secundare (Allport afirmă că „nu vom risca o presupunere privind numărul dispoziţiilor secundare”). Aceste trăsături tind să se grupeze şi să se integreze formând o structură caracterială stabilă şi care reprezintă profilul caracterial al persoanei respective. Abordarea prin prisma trăsăturilor a revenit puternic în ultima parte a secolului trecut în forma teoriei denumite „Big Five” sau „Five-Factor Model”, psihologii estimând că diferenţele individuale pot fi explicate prin cinci dimensiuni majore (Goldberg, 1981, 1990; Digman, 1990). Acest model al personalităţii bazat pe 5 factori a obţinut recent un consens atât de larg, încât cercetătorii folosesc uneori sintagma „cei cinci mari” (De Raad, 2000). Totuşi, ar fi mai potrivit să vorbim despre seturile de „cinci mari”, întrucât nici unul dintre ele nu a obţinut aprobarea tuturor cercetătorilor (De Raad şi Perugini, 2002). Într-un studiu publicat în 1982, Goldberg indică printre precursorii modelului pe Thurstone, Allport, Cattell, aceştia fiind adevăraţii exploratori, chiar dacă „nu au reuşit să găsească / definească miezul descoperirii lor” (cit in. Minulescu 1997, pg. 83). Într-o următoare etapă, Tupes şi Christal (1958,1961) au analizat o serie de studii dedicate teoriei factorilor propusă de Cattell, găsind cinci factori ai personalităţii (apud Zlate, 1999). În anii 1960, Norman (1963), Borgatta (1964), Smith (1967) au ajuns la aceleaşi concluzii: cinci factori (Hansenne 2003), denumirile acestora variind de la un autor la altul. Care sunt cei cinci factori care explică diferenţele individuale? În primul rând, semnalăm faptul că printre ei se află şi neuroticismul şi extraversiunea, definite de H. Eysenck, ceilalţi referindu-se la: deschiderea spre experienţă; agreabilitate; conştiinciozitate. Aceste trăsături pot fi uşor de reţinut dacă se utilizează acronimul OCEAN (Openness to experience; Conscientousness; Extroversion; Aggreeableness, Neuroticism). Peabody şi Goldberg (1989) estimează că termenii utilizaţi pentru denumirea celor cinci factori sunt „variaţiuni pe aceeaşi temă ca într-o piesă muzicală”.

24

Prezentam mai jos termenii folosiţi de diverşi autori şi subliniem faptul că instrumentul folosit pentru testarea unora dintre ipotezele cercetării noastre (şi anume chestionarul CP5F) este elaborat tocmai după modelul Big Five despre care am vorbit.

Modelul celor 5 factori după diverşi autori(cit in Bonchiş, 2006, pag 177) Fiske (1949)

Norman (1963)

Borgatta (1964)

Digman (1990)

Costa şi McCrae (1985)

Siguranţa de

Extraversiune

Asertivitate

sine

Extraversiune în

Extraversiune

comparaţie cu introversiune

Control

Stabilitate

emoţional

emoţională

Emotivitate

Forţa ego-ului în

Nevrozism

comparaţie cu dezorganizarea emoţională

Conformism

Adaptabilitate

Conştiinciozitate

Agreabilitate

socială

Responsabilitate

Dorinţa de

Conştiinciozi

realizare

tate

Caracter

Maleabilitate

Agreabilitate

agreabil

prietenoasă în comparaţie cu rigiditate ostilă

Intelect

Cultură

Inteligenţă

Intelect

Deschidere

cercetător

Cel mai adesea modelul celor 5 factori este asociat cu numele autorilor P. Costa şi R. McCrae, care avansează cel puţin patru argumente în favoarea acestui model: studiile longitudinale realizate de numeroşi observatori demonstrează că cei cinci factori constituie dispoziţii reale care explică manifestarea în manieră specifică a unor comportamente, factorii se regăsesc în limbajul curent şi în cele mai multe chestionare de personalitate; se regăsesc în cele mai multe culturi; nu sunt influenţaţi de vârstă şi sex; au o bază biologică (Hansenne, 2003). Un alt motiv pentru prezentarea modelului celor doi autori îl reprezintă uriaşul volum de studii empirice efectuate de Costa şi McCrae şi de alţii, cu scopul integrării acestor cinci factori în multe alte scheme ale personalităţii (O'Connor, 2002). În al treilea rând, modelul stă la baza unei

25

scale de măsurare folosite pe larg, NEO-Personality Inventory – Revised (NEO – PI – R – Costa şi McCrae, 1992 a), care s-a dezvoltat pe baza chestionarelor precedente. Conţinutul acestor factori sau adjectivele care pot fi folosite pentru descrierea lor sunt - extraversiunea se referă la: - confiant -timid; - spontan – inhibat; - îndrăzneţ – paşiv; - activ – submisiv; - agreabilitatea se referă la: - cald – rece; - gentil – răutăcios; - politicos – aspru; - bun – iritabil; - conştiinciozitatea se referă la: - serios – frivol; - responsabil – iresponsabil; - grijuliu – neglijent; - vdisciplinat – veleitarist; - neuroticismul se referă la: - nervos - liniştit; - anxios – destins; - relaxat – stresat; - excitabil – calm; - deschiderea spre experienţă se referă la: -imaginativ – practic; - creativ –noncreativ; - variabil – rutinier; - curios – noncurios. De asemenea, expunem mai jos faţetele (6) trăsăturilor asociate cu cele cinci „domenii” (dimensiuni) din modelul de personalitate cu cinci factori al lui Costa şi McCrae. Nevrozism (N): Anxietate, ostilitate furibundă, depresie, stinghereală, impulsivitate, vulnerabilitate. Extraversiune (E): Căldură, gregarism, asertivitate, spirit activ, caută senzaţiile, predomină emoţiile pozitive. Deschidere spre experienţă (O): Fantezie, simţ estetic, sentimente, acţiuni, idei, valori. Agreabilitate (A): Încredere, comportament direct, altruism, maleabilitate, modestie, sensibilitate Conştiinciozitate (C): Competenţă, ordine, simţul datoriei, face toate eforturile pentru a obţine succesul, autodisciplină, chibzuinţă. 26

„Se poate observa că o parte din aceste dimensiuni aparţine mai degrabă caracterului („Conştiinciozitatea”, „Deschiderea spre experienţă”, „Agreabilitatea”), iar altă parte ţine de temperament (Extraversiune, Neuroticism)” (Bonchiş, 2006, pag. 178). Pornind de la această afirmaţie, pentru cercetarea noastră, am folosit chestionarul CP5F construit tocmai pe modelul Big Five pentru a operaţionaliza şi a măsura „sistemul atitudinal” al personalităţii, concretizat în cele 3 dimensiuni „caracteriale”, ignorând cele 2 dimensiuni „temperamentale” (nerelevante pentru ipotezele cercetării noastre).

1.2.2.2.Conceptul de atitudine (caracterială). Categorii de atitudini Caracterul persoanei se vede din atitudinile sale, însă nu orice atitudine poate şi trebuie să fie considerată atitudine caracterială, adică indică o trăsătură caracterială a personalităţii respective. Unele atitudini sunt întâmplătoare, nu sunt caracteristice pentru persoana respectivă. Chiar dacă nu există o definiţie unanim acceptată a atitudinilor, totuşi din multitudinea încercărilor de conturare a conceptului se pot desprinde câteva caracteristici esenţiale care se referă la următoarele aspecte: - modalităţi de raportare a individului sau a grupului faţă de anumite laturi ale vieţii sociale şi faţă de propria persoană (P. Popescu Neveanu, 1978). variabilă psihologică latentă, stabilă, structurată în timp în cadrul relaţiilor între persoană şi ambianţa sa (Golu, 1981). - modalităţi de a reacţiona verbal sau prin comportamente în mod personal, evaluativ faţă de problemele curente de viaţă, cele legate de conduitele semenilor şi cele privind munca (Şchiopu, 1997); - predispoziţie psihică sau propensiune de a acţiona într-un chip caracteristic în diferite situaţii, faţă de date şi evenimente ale realităţii; ea este simultan fapt de conştiinţă şi comportament, relaţie. Fireşte, în atitudine vedem nu o dispoziţie de moment, ci o propensiune stabilă, un principiu unificator al actelor de conduită, care prefigurează o formă mai generală de reacţie faţă de persoane, idei, situaţii, instituţii, valori etc. Prin atitudini şi valori persoana umană nu se mai raportează separat la fiecare din obiectele unei categorii, la însuşiri de detaliu, ci la clasa de obiecte sau evenimente ca unitate (Radu, 1991). - dispoziţe internă a individului faţă de un anumit element (Doron şi Parot, 1999). Definite ca „modalităţi de raportare”, „variabile psihologice latente”, „predispoziţii psihice”, „construcţii psihice”, „dispoziţii interne”, atitudinile se exprimă în comportament graţie trăsăturilor caracteriale (de exemplu, atitudinea faţă de propria persoană se poate exprima prin

27

următoarele trăsături caracteriale: sub şi supraapreciere, mândrie, modestie, exigenţă, încredere în sine, egocentrism, spirit critic etc). După T. M. Newcomb, atitudinea reflectă fidel forma în care experienţa anterioară este acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta abordează o situaţie nouă. Integrarea la nivel cognitiv, afectiv, motivaţional şi voliţional a semnificaţiilor pozitive şi negative ale obiectelor şi ale situaţiilor socioumane se realizează în mod individual specific, ducând astfel la elaborarea unei game foarte întinse de structuri caracteriale; în cadrul lor se realizează cele mai variate configuraţii atitudinale,în funcţie de conţinut şi de raportul dintre polul pozitiv şi cel negativ. Atitudinea este concepută de marea majoritate a autorilor ca o structură tridimensională, cognitivă, afectiv-motivaţională şi volitivă. Toate aceste elemente sunt organizate într-o structură care ne permite să ne explicăm cum vor funcţiona procesele psihice ale unei persoane şi să anticipăm comportamentul ei într-o anumită situaţie. Fiind raportări la realitatea înconjurătoare, atitudinile cuprind în structura lor pe lângă elemente de factura cognitivă şi elemente afective şi volitive, fiind organizări durabile de motive, emoţii faţă de realitate. Această raportare nefăcându-se pasiv şi solicitând răspunsuri adaptative, îl obligă pe individ să-şi fixeze scopuri, să lupte pentru realizarea lor, să ia hotărâri. Uneori în procesul de structurare a atitudinilor şi, mai apoi, în manifestarea acestora, pot să apară decalaje: este astfel posibil să existe suficiente elemente de natură cognitivă, dar să nu existe resursele energetice necesare manifestării acestora, individul să nu fie suficient de motivat şi, prin urmare, să nu poată lua decizia de a-şi exprima atitudinea faţă de un anume fenomen sau eveniment din ambianţa sa. De altfel, V.N. Meaşişcev insista asupra acestui fapt, subliniind că atitudinile dispun de o componentă incitativ-orientativă-selectiv-evaluativă şi de o componentă efectorie, pregnant operaţională. Acestea pot fi uneori inegal dezvoltate. După obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii: a) atitudinile faţă de sine; b) atitudinile faţă de societate. Atitudinile faţă de sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepţiei şi autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă parte. Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri: unul segmentar şi altul global. În primul rând, vom avea atitudinea faţă de Eul fizic, atitudinea faţă de Eul psihic (nivelul diferitelor funcţii şi capacităţi intelectuale, afective, motivaţionale) şi atitudinea faţă de Eul social (efectele conduitelor şi reuşitelor în cadrul relaţiilor cotidiene în cadrul profesional, familial,

28

civic). În cazul al doilea, este vorba de poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate, în unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale. În mod normal atitudinea globală faţă de sine este (şi trebuie să fie) de semn pozitiv, aceasta fiind o premisă necesară, obligatorie a unei adaptări satisfăcătoare la viaţa socială. Dar, la diferiţi indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectivrealistă, care asigură cele mai bune premise psihologiece de relaţionare; autoevaluare în hiper (supraestimare), care induce trăsături etichetate de cei din jur ca negative (aroganţă, dispreţ, complex de superioritate) şi creează serioase probleme de adaptare la grup; autoevaluare în hipo (subestimare), care favorizează trăsături caracteriale nefavorabile pentru subiect (modestie exagerată, neîncredere în sine, complexe de inferioritate etc). Nu credem că greşim dacă afirmăm faptul că stima de sine poate fi în fapt asimilată şi identificată cu atitudinea globală faţă de sine. Deşi in categoria „atitudinilor faţă de sine” putem include mai multe atitudini diferite, fiecare cu un specific şi conţinut ireductibil la altele (cum ar fi, de exemplu: modestia, respectul de sine, demnitatea, siguranţa de sine etc pentru a nu enumera decât dintre cele pozitive…), totuşi chintesenţa modului de raportare la propria persoană cred că poate fi considerată stima de sine. Aşadar, ea poate fi plasată în centrul atitudinilor faţă de propria persoană. În ce măsură există corelaţie între mărimea stimei de sine şi alte dimensiuni ale sistemului atitudinal-valoric al individului (respectiv cele măsurate prin scalele „Conştiinciozitate”, „Amabilitate”, „Autonomie”, ca trăsături caracteriale măsurate prin chestionarul CP5F) urmează să detaliem în partea practică a lucrării noastre. Atitudinile faţă de societate se diferenţiază şi se individualizează potrivit diversităţii „obiectelor” şi „situaţiilor” generate de realitate. Astfel putem delimita: atitudinea faţă de muncă (în sens larg, ca ansamblu de sarcini şi solicitări impuse social); atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale; atitudinea faţă de diferitele instituţii (familie, şcoală, biserică, armată etc); atitudinea faţă de structura şi forma organizării politice, atitudinea faţă de ceilalţi semeni etc. Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi, corespunzător, potenţialul adaptativ al personalităţii în sfera vieţii sociale. Definitoriu pentru ceea ce numim „atitudini” este referinţa implicită sau explicită la valori. De aceea, în cele ce urmează vom defini acest concept, cu atât mai mult cu cât una din ipotezele cercetării noastre vizează investigarea comparativă a sistemelor de valori ale adolescenţilor cu stimă de sine scăzută, respectiv, cu stimă de sine ridicată.

29

1.2.2.3 Conceptul de „valoare”. Interiorizarea valorilor şi formarea sistemului de valori în adolescenţă Raportarea la obiecte şi fenomene ale realităţii înconjurătoare se face şi în funcţie de semnificaţia pe care individul o acordă acestora, adică de valoare. Acestui concept i-au fost date o varietate de definiţii şi interpretări, dar în disciplinele socio-umane, accepţiunea cea mai frecventă este aceea de principii generale şi abstracte despre ceea ce este important şi de preţuit în viaţă, despre cum trebuie oamenii să se comporte şi să aprecieze (în termeni de bun/rău, drept/nedrept, urât/frumos etc) situaţiile, evenimentele, persoanele, precum şi obiectele naturale şi sociale. Astfel de principii sunt bunătatea, adevărul, dreptatea, frumuseţea, libertatea, cooperarea, competiţia, realizarea de sine etc. Sunt standarde, criterii evaluative ale acţiunilor umane, vectori motivaţionali care determină şi orientează acţiunea. P. Smith şi S. Schwartz (cit in. P. Iluţ, 2004), doi remarcabili analişti actuali ai problematicii valorilor, desprind cinci aspecte mai importante ale acestora: a) valorile sunt idei (credinţe), dar nu unele reci, ci infuzate de simţuri; b) valorile se referă la scopuri dezirabile (de exemplu, egalitatea) şi la moduri de conduită prin care se promovează respectivele scopuri (corectitudine, ajutor); c) valorile transcend acţiuni şi situaţii specifice (supunerea se practică de exemplu, la şcoală, la locul de muncă, în familie, cu prietenii sau cu străinii); d) valorile servesc drept standarde de selecţie şi evaluare a comportamentelor, persoanelor şi evenimentelor; e) valorile se ordonează atât la nivel societal, cât şi individual, după importanţa uneia faţă de alta, formând sisteme de valori. Unii autori reduc valorile la atitudini, deci la un dat subiectiv. În realitate, valorile, au un caracter relaţional în sensul că se relevă în interacţiunea dintre subiect şi obiect, dintre individ şi fenomene sau fapte externe. În procesul activităţii, individul cu trebuinţele şi aspiraţiile sale intră în relaţie cu obiecte sau cu acte externe ale semenilor, având anumite proprietăţi. Valorile se relevă la intersecţia dintre nevoile şi propensiunile umane, pe de o parte, şi calităţile obiectelor sau faptelor externe-inclusiv a celor de conduită – pe de altă parte. Valorile rezultă din relaţia subiect-obiect, înfăţişându-se iniţial ca valenţe, adică proprietăţi ale obiectelor sau actelor de a satisface anumite trebuinţe sau aspiraţii umane. Dar valorile sunt mai mult decât însuşiri ale fenomenelor sau actelor externe. Pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, ele s-au conturat ca principii – binele, adevărul, frumosul, dreptatea etc – având un conţinut general-uman şi unul în funcţie de contextul social-istoric 30

concret. Aceste principii au apărut din anumite motive şi nevoi ale speciei umane, ale unor grupuri sociale etc. În anumite condiţii, fiind privat de ele, omul le proiectează ca obiect al dorinţei, al aspiraţiei: există o ipostaziere a valorilor, ceea ce face ca grupul social să le preia ca idealuri şi să le propună membrilor săi. În consecinţă, pentru individul concret, prezent la un moment dat pe scena istoriei, valorile apar ca date externe ce trebuie însuşite. Aşa cum găseşte o structură socială determinată, o anumită tehnologie şi cultură, copilul sau tânărul găseşte un sistem de valori recunoscut prin aprecierea colectivă, care i se propune ca principiu de conduită ( Iluţ,2004,pag 73). Tinca Creţu afirmă ca putem vorbi de o ontogeneză a personalităţii axiologice definită ca „procesul prin care eul devine o fiinţă valorizatoare,raportându-se conştient la valori şi afirmându-se prin opţiunile proprii cu o individualitate autonomă sub raport valoric” (Mahler, pag. 171, cit. în.Creţu, 1997). Jaloanele acestui drum ar putea fi, după acelaşi autor, transformarea simplelor preferinţe in opţiuni valorice, afirmarea opţiunilor în condiţii de alternativă valorică, implicarea valorilor în sistemul personal de motive, înţelegerea profundă a valorilor şi elaborarea unui sistem propriu de valori. Dar drumul schiţat mai sus nu se parcurge în mod absolut de fiecare şi nu se finalizează neapărat cu atingerea treptei superioare a personalităţii axiologice. În literatura de specialitate, afirmă T. Creţu (pag. 59), găsim două moduri de a concepe ansamblul valorilor individuale.Unii autori consideră că este mai potrivit termenul de set de valori, pentru că între valori nu sunt interdependenţe de nivelul celor sistemice. Alţi autori propun termenul de sistem de valori pentru că nu pot fi neglijate legăturile între valori şi,deci, „valorile nu există în mod izolat,ele se structurează în sisteme ierarhizate, complexe şi contradictorii, dinamice, reflectând contradicţiile intrinseci vieţii sociale” (Iluţ, 1995, pag. 57). Etapa specifică pentru formarea şi cristalizarea sistemului axiologic se realizează în jurul vârstei de 15 ani, când se intensifică interesul pentru cunoaşterea şi aprecierea valorilor. U. Şchiopu şi E. Verza (1989) consideră ca între 14 şi 16 ani tinerii se apropie cu interes mai mare şi speranţă de lumea valorilor, de conştientizarea idealurilor ca trasee de viaţă socială şi personală (Şchiopu, Verza, 1989, pag.103). A.Cosmovici (1985) susţine faptul că „disecarea” valorilor prezintă mai multe avantaje atunci când se realizează la vârsta adolescenţei. Adolescentul pune în discuţie în mod natural toate valorile, realizând ierarhizări şi o repunere în discuţie a ceea ce socializarea primară a creionat. Având în vedere faptul că, pentru testarea uneia dintre ipotezele lucrării, vom investiga sistemul axiologic pe baza inventarului de valori elaborat de către M Rokeach, în continuare vom expune câteva repere ale concepţiei acestuia. 31

În viziunea autorului despre care discutăm,valoarea reprezintă „o credinţă de durată că o anumită cale sau un scop al existenţei sunt de preferat, din punct de vedere social sau personal, faţă de o cale sau un scop opuse” (Rokeach, 1973). Valorile nu există în sine, în mod independent. Orice valoare determină şi este determinată de alte valori. Autorul citat nota că aceste legături de dependenţă nu sunt întamplătoare. Oamenii sunt fiinţe consistente, ceea ce presupune existenţa unei armonii minimale între valorile pe care le are fiecare individ. Mai mult, valorile nu există niciodată disparat, ci sunt integrate în sisteme de valori. Aici relaţiile dintre ele sunt organizate consistent, alcătuind un mod latent de orientare a indivizilor în toate acţiunile pe care le întreprind, ca efect al unor patern-uri stabile, de durată, prin care fiecare individ îşi structurează (inconştient) credinţele cu privire la scopurile existenţei şi la modurile considerate dezirabile de atingere a acestora. Rokeach imaginează o organizare ierarhică a valorilor, cu valori centrale, ce devin prioritare. Sistemul valoric este relativ stabil, însă el se poate schimba prin modificarea ierarhiilor valorice, prin schimbarea priorităţilor valorice. Stabilitatea este însă superioară celei a atitudinilor, care se modifică mai uşor, fiind determinate de seturi diferite de valori, nu neapărat centrale. Un astfel de sistem de valori este definit ca fiind „o organizare rezistentă a credinţelor privitoare la moduri preferabile de comportament sau stări finale de existenţă de-a lungul unui continuum al importanţei”. Referindu-se la raportul dintre atitudini şi valori, M. Rokeach (1973) subliniază că diferenţele ar decurge din faptul că primele s-ar referi la un complex de convingeri faţă de un obiect sau o situaţie, pe când valoarea nu se referă decât la o singură convingere, caracterizată de un mare grad de generalitate, transgresând situaţii şi obiecte particulare. Valoarea şi atitudinea formează o configuraţie care poate fi definită „sistem valoareatitudine”(„value-attitude system”) şi care ţine de nucleul persoanei (Linton, 1968). Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor proprii unui individ sau grup constituie practic un instrument de previziune a comportamentului. Fiind rezultatul interacţiunilor dintre individ şi mediu, setul atitudini-valori se formează treptat, conturându-se în linii mari în adolescenţă.

32

CAPITOLUL 2 OBIECTIVELE ŞI METODOLOGIA CERCETĂRII 2.1. Obiective: O1 - investigarea nivelului stimei de sine la adolescenţi; O2- evaluarea sistemului atitudinal-valoric la adolescenţi; O3- studiul relaţiei dintre stima de sine şi sistemul atitudinal-valoric ale lotului investigat; O4- investigarea diferenţelor la nivelul sistemului axiologic în funcţie de nivelul stimei de sine;

2.2. Ipoteze: H1 Există o relaţie semnificativă între stima de sine şi sistemul atitudinal la adolescenţi. 1- există o relaţie semnificativă între stima de sine şi conştiinciozitate; 2- există o relaţie semnificativă între stima de sine şi amabilitate; 3- există o relaţie semnificativă între stima de sine şi autonomie. H2 Există o relaţie semnificativă între stima de sine şi sistemul axiologic la adolescenţi. 1- există o relaţie semnificativă între stima de sine şi fericirea ca valoare; 2- există o relaţie semnificativă între stima de sine şi orizontul larg ca valoare; 3- există o relaţie semnificativă între stima de sine şi angajarea în activitate ca valoare; 4- există o relaţie semnificativă între stima de sine şi capacitate profesională ca valoare; 5- există o relaţie semnificativă între stima de sine şi siguranţă de sine ca valoare. H3 – există diferenţe semnificative în funcţie de nivelul stimei de sine în ceea ce priveşte valorile în lotul investigat. 1- există diferenţe semnificative în funcţie de nivelul stimei de sine în ceea ce priveşte originalitatea ca valoare; 2 - există diferenţe semnificative în funcţie de nivelul stimei de sine în ceea ce priveşte recunoaşterea socială ca valoare; 3 - există diferenţe semnificative în funcţie de nivelul stimei de sine în ceea ce priveşte afectivitatea ca valoare; 4 - există diferenţe semnificative în funcţie de nivelul stimei de sine în ceea ce priveşte curăţenia exterioară ca valoare.

33

3.3. Descrierea lotului de subiecţi: Pentru a colecta afirmaţiile populaţiei reprezentative legate de relaţia dintre stima de sine şi sistemul atitudinal-valoric la elevii de liceu, au fost alese aleator persoane aparţinând populaţiei ţintă. Trebuie menţionat faptul că am recurs la un criteriu de excludere pentru construirea eşantionului. Acest criteriu a fost reprezentat de scorul obţinut de către subiecţi la scala „Dezirabilitate

socială” din chestionarul CP5F. Astfel, am eliminat din lotul nostru

subiecţii care au obţinut scoruri „mici” şi „mari” la această scală, deoarece aceste scoruri indică faptul că cei investigaţi denaturează răspunsurile fie în sens negativ (pentru a da impresia că sunt altfel decât ceilalţi), fie în sens pozitiv (pentru a-şi crea o imagine favorabilă). Astfel, dintr-un număr iniţial de 148 de respondenţi, în urma eliminării celor necorespunzători la scala „Dezirabilitate socială”, numărul de subiecţi rămaşi a fost 107. Lotul de subiecţi a fost constituit din 56 de fete (52,3%) şi 51 de băieţi (47,7%), cu vârste cuprinse între 17 şi 19 ani, media fiind 17,61 şi abaterea standard 0,562, aşa cum reiese din tabelul de mai jos:

Tabel 1. Descriptori statistici ai lotului de subiecţi varsta N Valid 107 Missing 0 Media 17,61 Abatere standard ,562 Minimum 17,00 Maximum 19,00

gen 107 0 1,52 ,502 1,00 2,00

Distribuţia subiecţilor pe vârste este prezentată de graficul de mai jos: varsta 17 18 19

Fig. 1. Grafic al distribuţiei subiecţilor pe grupe de vârstă

34

2.4. Descrierea metodelor de investigare Pentru testarea ipotezelor lucrării am aplicat următoarele instrumente psihodiagnostice: 1. Scala stimei de sine - Self Esteem Scale (SES), (M. Rosenberg, 1979), pentru evaluarea nivelului stimei de sine. SES a fost elaborată iniţial, pentru a măsura sentimentul global al valorii personale şi autoacceptării. Este unul „dintre instrumentele de evaluare a stimei de sine cele mai utilizate în cercetarea din psihologie şi psihiatrie” (Lelord, André, 2009,pag 49). Scala cuprinde 10 itemi, fiecare formulat sub forma unei propoziţii concrete, având verbul la persoana I singular. Subiecţii trebuie să-şi exprime gradul de acord faţă de fiecare dintre enunţuri utilizând un format de răspuns în 4 trepte (scala tip Lickert). Calităţile psihometrice semnificative au contribuit la utilizarea frecventă a scalei: - consistenţa interna: coeficient α Cronbach cuprins intre 0,72-0,88; - fidelitate test-retest: coeficienţi raportaţi între 0,82-0,85 pentru aplicări succesive la intervale scurte (1 lună); 0,63 pentru interval de 6 luni; 0,50 pentru 1 an; - validitate concurentă:-0,82 cu Scala sentimentelor de inadecvare(Janis si Field,1959) -economicitate în aplicare şi cotare (conform Demo, 1985; Blascovich si Tomaka, 1991; Gray-Little, 1997; Băban, 1998). Coeficientul de fidelitate obţinut în cazul aplicării pe un eşantion iniţial de 5024 de elevi de liceu şi gimnaziu a fost de 0,77. Scorurile subiecţilor sunt cuprinse între 10 (cea mai scăzută notă posibilă a stimei de sine) şi 40 (cea mai ridicată notă posibilă a stimei de sine). Se obţin următoarele categorii: - între 10 – 16 puncte: scorul tinde să indice o stimă de sine mai degrabă scăzută. - între 17 – 33 puncte: scorul indică o stimă de sine medie. - între 34 – 40 puncte: scorul indică o stimă de sine înaltă (ridicată). Acest chestionar a fost utilizat pentru a cuantifica modalităţile variabilei stima de sine şi anume: elevii cu stimă de sine scăzută, elevii cu stimă de sine medie, respectiv elevii cu stimă de sine înaltă. (Vezi Anexa 1) 2. Chestionarul de Personalitate cu 5 Factori (CP5F) realizat de către M. Albu după modelul chestionarului FFPI (Five-Factor Personality Inventory) (Hendriks, 1997), este destinat evaluării celor cinci suprafactori ai modelului Big Five (Extraversie, Stabilitate emoţională, Conştiinciozitate, Amabilitate, Autonomie). A fost etalonat într-o populaţie nonclinică, formată din persoane cu vârsta cuprinsă între 14 şi 65 de ani (pe 6 grupe de vârstă, dar şi pe sexe: 14 – 19 ani; 20-25 de ani; 26 – 35 de ani, 36 – 34 de ani; 46 – 55 de ani; 56 – 65 de ani). Chestionarul cuprinde 130 de itemi, grupaţi în şase scale, deoarece include şi o scală numită „Dezirabilitate

35

socială” ce evaluează tendinţa subiecţilor de a răspunde astfel încât să îşi creeze o imagine favorabilă.(vezi Anexa 2) Scalele sunt: Extraversiune: 23 de itemi Amabilitate: 24 de itemi Conştiinciozitate: 25 de itemi Stabilitate emoţională: 21 de itemi; Autonomie: 22 de itemi; Dezirabilitate socială: 15 itemi. Ca şi în cazul SES,şi în cazul chestionarului CP5F subiecţii trebuie să răspundă la fiecare item formulat sub forma unei propoziţii concrete având verbul la persoana I singular,utilizând o scală de tip Lickert cu 5 trepte: 1=mi se potriveşte foarte puţin; 2=mi se potriveşte puţin; 3=mi se potriveşte cam pe jumătate; 4=mi se potriveşte mult; 5=mi se potriveşte foarte mult; Punctajele brute se transformă în cote T.Acestea din urmă sunt considerate: -„mari”: cele peste 60; -„medii”: cele cuprinse între 40 si 60; -„mici”: cele sub 40; Pentru

scopul lucrării am utilizat doar scalele corespunzătoare trăsăturilor

„caracteriale”,respectiv

„Amabilitate”,

„Conştiinciozitate”,

„Autonomie”,

acestea

fiind

considerate ca reprezentând operaţionalizarea conceptului de „sistem atitudinal”. Interpretarea scorurilor (doar pentru scalele utilizate în lucrare) este următoarea: 

Scala Amabilitate:

-scor mare (cota T>60): Manifestă interes pentru cei din jur.Respectă

părerile şi

drepturile celorlalţi.Încearcă să se afle în relaţii bune cu ceilalţi. -scor mic (cota T60): Respectă normele şi regulile Este ordonat. Îşi planifică acţiunile.Se străduieşte să facă totul bine. Este o persoana de încredere.

36

-scor mic (cota T60):Acţionează altfel decât ceilalţi.Este creativ.Nu se lasă condus de alţii. -scor mic (cota T