Lucrare de Licenta [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS

INTRODUCERE .......................................................................................................... 2 I. PĂRŢILE DE VORBIRE ........................................................................................... 4 1.1 Părţile de vorbire (Clase semantico-gramaticale)............................................... 4 1.2 Particularităţi ale părţilor de vorbire .................................................................... 5 II. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ADJECTIVULUI ................................................ 12 2.1. Definiţia adjectivelor ........................................................................................ 12 2.2.Clase semantico-sintactice de adjective .......................................................... 14 2.3. Flexiunea adjectivului ...................................................................................... 15 2.3.1. Clasa adjectivelor variabile ....................................................................... 15 2.3.2. Adjective defective .................................................................................... 15 2.3.3. Radicalul adjectivului ................................................................................ 16 2.3.4. Adjectivele invariabile ............................................................................... 17 2.4. Articularea adjectivului .................................................................................... 19 III. MORFOSINTAXA ADJECTIVULUI .................................................................... 21 3.1. Gradele de intensitate ..................................................................................... 21 3.2 Acordul adjectivului .......................................................................................... 27 3.3. Functiile sintactice ale adjectivului .................................................................. 28 3.4 Stilistica adjectivului ......................................................................................... 30 IV. CONCLUZII ......................................................................................................... 32 V. BIBLIOGRAFIE .................................................................................................... 34 RĖSUMĖ ……………………………………………………………………………………36

1

INTRODUCERE

Limba maternă reprezintă bunul cel mai de preţ al unei naţiuni. Ea este principalul mijloc de comunicare între oameni şi tot ea permite transmiterea de la o generaţie la alta a cuceririlor ştiinţei, a tezaurului de inteligenţă făurit de popor. Vasile Alecsandri spunea că ,,limba este depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc.” Înaintea folosirii limbajului, au mai existat şi alte sisteme de comunicare: semnele, sunetele nearticulate (interjecţiile) etc. Ideile şi sentimentele pot fi transmise prin intermediul artelor. O sculptură sau o piesă muzicală transmit mesaje de idei şi sentimente. Copiii, cu ajutorul limbii, îşi exprimă primele sentimente, încep să perceapă de pe buzele mamei lor primele gânduri, încep să ia contact cu semenii lor. Gramatica este un ansamblu de reguli care stabilesc modificarea formei cuvintelor, îmbinarea lor în propoziţie şi a propoziţiilor în fraze. Din această caracterizare a gramaticii rezultă că sunt două feluri de reguli care reprezintă cele două părţi constitutive ale gramaticii: morfologia şi sintaxa. Morfologia cuprinde regulile privitoare la forma cuvintelor şi la modificările formale ale cuvintelor studiate ca părţi de vorbire.Sintaxa cuprinde reguli privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi reguli privitoare la îmbinarea propoziţiilor în fraze. O contribuţie esenţială în perfecţionarea limbajului fiecărui elev o aduce în cadrul limbii române studiul adjectivului. Acesta se defineşte prin trăsături specifice. El este partea de vorbire flexibilă care arată o însuşire a unui obiect sau a unei fiinţe şi determină numele acestora, acordându-se cuele în gen, număr şi caz. Mi-am structurat lucrarea « Morfosintaxa adjectivului în limba română » în trei capitole, după cum urmează :În capitolul I (Părţile de vorbire), am trecut în revistă noţiunile despre « cuvânt » şi « parte de vorbire », definind şi exeplificând cele zece părţi de vorbire din limba română. Capitolul II se intitulează « Definirea şi clasificarea adjectivului », iar în al III-lea capitol am abordat morfosintaxa adjectivului, aducând în discuţie acordul gramatical al adjectivului şi gradele de comparaţie ale acestuia. 2

Am ales această temă deoarece sunt animată de dragoste şi profund respect pentru limba română şi consider că necunoaşterea gramaticii, a regulilor de funcţionare a limbii, nu numai că duce la folosirea insuficientă a limbii ca mijloc de comunicare, dar constituie o lipsă de patriotism şi chiar o lipsă de respect faţă de sine şi faţă de alţii. Necunoaşterea regulilor gramaticale poate duce la grave greşeli de exprimare orală sau scrisă care vor dăuna elevilor în viitor.

3

I. PĂRŢILE DE VORBIRE

Conform Gramaticii limbii române, “componente de bază ale limbii, cuvintele, unităţi biplane, sunt compatibile cu variate modalităţi de clasificare. Repartizarea în clase a cuvintelor unei limbi depinde, în primul rând, de faptul că operaţia ia în considerare cuvântul în integritatea sa semiotică, ca unitate biplană, sau îl abordează unilateral, din perspectiva uneia dintre cele două componente asociate în procesul comunicativ. În ambele situaţii, se pot opera diverse clasificări în funcţie de criteriul / criteriile adoptat(e).”1 Din perspectiva componenţei fonetice, cuvintele pot fi grupate ţinând seama de numărul unităţilor componente, de numărul de silabe,de poziţia accentului etc.; din punctul de vedere al sensului, clasificarea poate fi realizată având în vedere numărul de sensuri (mono- şi polisemantice), particularităţi ale sensului (sinonime, antonime, paronime, nume de persoane, de meserii etc.). Ca unităţi semnificative, cuvintele pot fi supuse clasificării din perspectiva comunicării: sub aspectul posibilităţilor de asociere, al modului de participare la alcătuirea enunţului,dar şi în raport cu condiţiile în care se realizează comunicarea, cu registrul în care se înscriu la nivelul variantei literare (standard, a celei oficiale, solemne sau familiare, colocviale sau tehnico-profesionale) sau al ipostazelor neliterare, argotice sau dialectale. Partiţia care are în vedere modul specific de integrare a cuvintelor în structura enunţului conduce la organizarea lor în clase (lexico-)gramaticale: unităţile lexicale (cuvinte şi locuţiuni) ale unei limbi date se grupează în clase în virtutea unor particularităţi comune şi / sau specifice de asociere în procesul de comunicare. 1.1 Părţile de vorbire (Clase semantico-gramaticale) Conform autorilor Gramaticii limbii române, cea mai veche şi mai răspândită clasificare lexico-gramaticalăeste cea în părţi de vorbire. Fundamentală pentru descrierea gramaticală a limbii, gruparea în “părţi de vorbire” este considerată ca asigurând cuprinderea tuturor cuvintelor unei limbi date

1

Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 37.

4

într-un număr de clase diferenţiate prin particularităţile specifice care condiţionează şi permit cuprinderea lor în organizarea comunicării. 1.2 Particularităţi ale părţilor de vorbire Aşa cum reiese din Gramatica limbii române, “în termenii unui ideal teoretic, clasificarea în părţi de vorbire ar trebui să asigure posibilitatea de încadrare a oricărei unităţi lexicale într-o anumită clasă, fiecare clasă delimitându-se clar în raport cu celelalte. O partiţie fără rest presupune însă criterii exclusive, condiţie care nu este satisfăcută – cum se poate constata în descrierile gramaticale ale diverselor limbi – decât parţial şi aproximativ de clasificarea tradiţională în părţi de vorbire. Ceea ce se explică, în mare măsură, prin specificul domeniului supus operaţiei clasificatoare, prin diversitatea materialului şi complexitatea criteriilor pe care le impune “obiectul”. Orice partiţie gramaticală a unităţilor lexicale are în vedere modalităţile specifice de integrare a acestora în unităţi semiotice superioare şi presupune identificarea particularităţilor care asigură selecţiile şi modalităţile de asociere a lor în comunicare.2” Ca orice operaţie ştiinţifică, clasificarea în părţi de vorbire trebuie să respecte realitatea faptelor, conciliind adecvarea cu anumite exigenţe impuse de coerenţa şi economia descrierii ştiinţifice, ceea ce o face tributară punctului de vedere, concepţiei şi atitudinii ştiinţifice a cercetătorului care efectuează clasificarea. Varietatea şi complexitatea determinărilor pe care le implică operaţia explică diversitatea clasificărilor propuse în diverse descrieri ale aceleiaşi limbi sau ale unor limbi diferite. Gruparea unităţilor lexicale în părţi de vorbire pune în evidenţă particularităţile gramaticale, care se manifestă la nivel sintactic (ca posibilităţi de asociere) şi morfologic (sub aspectul variaţiei flexionare). Conform lui Corneliu Dimitriu, “prezentarea criteriilor clasice de grupare a cuvintelor in clase semantic-gramaticale numite curenta parti de vorbire arata ca nici unul dintre ele luat singur – adica nici criteriul semantic, nici criteriul morfologic, nici criteriul sintactic/functional – nu poate justifica actuala impartire a multimii cuvintelor romanesti in zece parti de vorbire. Motivarea celor zece parti de vorbire acceptate de gramatica romaneasca clasica din zilele noastre – care sunt clase de cuvinte cu omogenitate relativa, sporirea omogenitatii obtinandu-se prin subcategorizare – se 2

Ibidem, p. 38.

5

poate numai prin coroborarea celor trei criterii clasice, pornind de la criteriu semantic, care trebuie intarit cu ce morfologic si cu cel sintactic/functional. Procedand in acest fel, indicam – stereotip – principalele caracteristici semantico-gramaticale ale claselor de cuvinte numite curent parti de vorbire, cu precizarea ca aceste caracteristici sunt cuprinse in formulari destul de dezvoltate, pentru a putea acoperi intr-o maniera destul de convenabila ce este inclus in clasa respectiva. Mia adaugam faptul ca, aici se poate face deosebire intre parti de vorbire propriu-zise, carora se opun partile de vorbire-flectiv, marci pentru negatie, subliniind ca din acest punct de vedere este necesara distinctia intre partile de vorbire unitare care sunt sau propriu-zise, sau marci, si partile de vorbire mixte , care sunt de obicei propriu-zise si uneori marci. In Subclasificarea părţilor de vorbire Flexiunea, manifestare a categoriilor gramaticale asociate diferitelor unităţi lexicale (care reprezintă una dintre modalităţile de realizare a integrării în enunţ), permite o primă grupare morfologică a cuvintelor în părţi de vorbire flexibile şi neflexibile, partiţie care are în vedere importante deosebiri de organizare internă a cuvintelor. “Cuvântul flexibil există în sistem (şi funcţionează în comunicare) ca mulţime de forme (organizate în paradigma prin relaţii de opoziţie în temeiul informaţiei gramaticale specifice); oricare dintre aceste forme reprezintă o entitate complexă, divizibilă în unităţi semnificative minimale (unităţi morfematice). Totalitatea formelor sub care se manifestă în comunicare un cuvânt flexibil constiuie flexiunea / paradigma lui.”3 Particularităţile flexionare, dar şi selecţiile asociative (sintactice) sunt luate în considerare în delimitarea părţilor de vorbire substantiv, adjectiv, pronume, verb. O clasificare importantă a părţilor de vorbire flexibile (substantive, pronume, verbe, adjective) este cea impusă de particularităţile morfologice reprezentate de diversitatea mijloacelor flexionare implicate în diferenţierea formelor constituind paradigma substantivelor, adjectivelor,pronumelor, verbelor. Aceste particularităţi impun repartizarea cuvintelor flexibile în clase flexionare (declinări, conjugări).

3

Hoarţă - Cărăuşu Luminiţa Cermi Iasi, 2007, p. 123.

Dinamica morfosintaxei şi pragmaticii limbii române actuale, Editura

6

“Cuvintele neflexibileparticipă la realizarea comunicării într-o unică formă sau prin forme neopozabile, variante ale aceleiaşi unităţi lexicale. Ca atare, ele sunt în general neanalizabile la nivel morfematic: cuvântul coincide cu morfemul (aici, cum, dar, şi, vai etc.). în cazurile destul de frecvenţe când cuvântul neflexibil este alcătuit din mai multe unităţi morfematice, avem a face cu variante ale aceluiaşi cuvânt (comp. acum şi acuma) sau cu cuvinte diferite, asociate derivaţional (cf. piept şi pieptiş)”4. La clasificarea cuvintelor limbii române în cele zece părţi de vorbire, Corneliu Dimitriu susţine în lucrarea sa5 că “s-a avut în vedere echivalenţa cuvânt, ca unitate lexicală = parte de vorbire ca unitate morfologică. În limba română, însă, majoritatea părţilor de vorbire, sau, mai exact, cu excepţia articolului, toate celelalte părţi de vorbire pot fi reprezentate nu numai sintetic, adică printr-un singur cuvânt (mamă, tată, casă), ci şi perifrastic, prin îmbinări stabile de cuvinte (a-şi aduce aminte, bătaie de joc, câine-câineşte).” Prezentarea provenienţei adjectivelor arată că, adjectivele româneşti sunt grupabile din punctul de vedere al “formei” în: a) adjective sintetice, reprezentate printr-un singur cuvânt, considerat ca atare atât sincronic, cât şi diacronic (bun, amar, gata, drag, corect, tomnatic etc); b) adjective perifrastice, divizibile în: adjective perifrastice aglutinate, constituite din îmbinări stabile de cuvinte care s-au sudat, astfel încât pentru vorbitorul nepreocupat de teoria limbii, apar ca adjective sintetice, fie că au luat naştere pe terenul limbii române, (atotcuprinzător, atotputernic, binefăcător, cuminte, cumsecade etc), fie că au fost preluate ca

atare

din

diverse

limbi,

mai

ales

din

franceză

(telefonic,

ultramicroscopic, cvadripartit şi adjective perifrastice neaglutinate, la care cuvintele din îmbinările stabile respective îşi mai conservă într-o anumită măsură individualitatea, atât atunci când, prin convenţie, se scriu izolate (bine crescut, cu cap şi coadă, fel de fel etc), cât şi atunci când între ele, în scris, se pune cratimă (dulce-amărui, galben-auriu etc.)

4

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Ed. Academiei, Bucureşti 1986, p. 85. Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatica a limbii romane. Morfologia,Editura Institutul European, Iasi, 1999, p.44. 5

7

c) adjective cu determinare obligatorie, care au un statut incert, datorită faptului că, reprezentând un proces neîncheiat, apar în îmbinări de cuvinte care în momentul de faţă al limbii române au un grad de sudură superior îmbinărilor libere, dar inferior îmbinărilor stabile (perifrazelor): bun la toate, bun la inimă, rău la suflet, bun conducător de electricitate etc. Din aceste tipuri de adjective, la flexiune se ia în discuţie numai pe cele sintetice şi pe cele prifrastice aglutinate din cauza comportamentului variat în privinţa

flexiunii

elementelor

constitutive

ale

perifrazelor

adjectivale

neaglutinate şi ale adjectivelor cu determinare obligatorie: -

când elementele constitutive sunt numai adjective, atunci fiecare dintre acestea se flexionează ca şi cum ar fi sintetic (măr dulce-amărui/pară dulce-amăruie/ fructe dulci-amărui etc.) sau se flexionează numai ultimul (spectacol literar-muzical/spectacole literar/muzicale).

-

când elementele constitutive sunt adjective şi alte părţi de vorbire, atunci flexiunea vizează numai adjectivele, celelalte părţi de vorbire rămânând neschimbate (băiat bine crescut/fată bine crescută/copii bine crescuţi; un tânăr bun la toate/o tânără bună la toate/tineri buni la toate etc.

-

când elementele constitutive sunt numai alte părţi de vorbire decât adjectivul, atunci acestea rămân neschimbate: răspuns cu cap şi coadă/afirmaţie cu cap şi coadă/intervenţii cu cap şi coadă.

Corneliu Dimitriu realizeză în Tratat de gramatică a limbii române o clasificare a părţilor de vorbire, după cum urmeză: “Clasa substantivelor – clasa unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna părţi de vorbire propriu-zise – este reprezentată prin cuvintele noţionale ce indică numele entităţilor sau numele numelor entităţilor, care au categoriile gramaticale de gen, număr şi caz şi care – pe lângă atribut, complement etc – pot îndeplini funcţia sintactică specifică de subiect (exemple om, carte, fericire, Mircea, Dolheşti, Sirius, etc.). Clasa articolelor (clasă unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna părţi de vorbire – flectiv) este reprezentată prin cuvinte nenoţionale principial în context care – având genul, numărul şi cazul caracterizate numai formal – 8

îndeplinesc în principal funcţia de marcă pentru aceste categorii gramaticale la partea de vorbire pe care obligatoriu o însoţesc (exemple, lui tata, un om, al lor, fata cea frumoasă etc.) Clasa adjectivelor – clasă unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna părţi de vorbire propriu-zise – este reprezentată prin cuvinte noţionale ce exprimă caracteristici calitative (rar şi cantitative) ale entităţilor, la care cuvinte există categoria gramaticală a comparaţiei, genul, numărul şi cazul având numai forma, şi care – în afară de nume predicativ, apoziţie etc – îndeplinesc funcţia sintactică specifică de atribut (exemple bun, înalt, larg, mult, verde etc). Clasa pronumelor şi adjectivelor pronominale (clasă mixtă la care majoritatea elementelor sunt părţi de vorbire propriu-zise şi câteva sunt părţi de vorbire flectiv sau relator) este reprezentată prin cuvintele substitut – la care prin tradiţie se adaugă, din cauză că principial au “acelaşi” corp fonetic, şi cuvintele nenoţionale ce transmit informaţie gramticală de tip “determinativ” (apropierea sau depărtarea entităţilor de vorbitor, posesia, cunoaşterea în măsura redusă etc) – care pot avea categoriile gramaticale (sau numai forme) de persoană, gen, număr, caz şi care – pe lângă că pot fi nume predicativ, complement etc, mărci categoriale şi raportuale sau pot avea doar expresivitate – pot îndeplini funcţia sintactică specifică de subiect (cuvintele substitut) sau de atribut (cuvintele nenoţionale “determinative”): el, acest(a), acel(a), (al) meu, alt(ul) etc. Clasa numeralelor şi adjectivelor numerale (clasă unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna părţi de vorbire propriu-zise) este reprezentată prin cuvintele noţionale – ce pot fi şi substitute – care exprimă principial cantitatea sau ordonarea în sine sau a entităţilor determinate ori substituite, care pot avea formă pentru gen şi număr şi categoria gramaticală a cazului şi care – în afară de complement, atribut etc – pot îndeplini funcţia sintactică de subiect (cuvintele substitut) sau de atribut (de obicei cuvintele noţionale exprimând cantitatea sau ordonarea entităţilor determinate : doi, zece, al unsprezecelea etc). Clasa verbelor – clasă mixtă la care elementele constitutive sunt nu numai părţi de vorbire propriu-zise, ci şi în anumite structuri părţi de vorbire-flectiv sau relator – este reprezentată prin cuvintele teoretic noţionale ce exprimă acţiunea, existenţa, starea, voinţa, dorinţa, posesia, devenirea, transformarea etc considerate ca procese care, în afară de categoriile gramaticale “comune” de persoană şi număr, 9

au categoriile gramaticale “specifice” de diateză, mod, timp şi care – pe lângă că pot funcţiona ca mărci categoriale şi raportuale – îndeplinesc funcţia sintactică specifică de predicat : a cânta, a fi, a sta, a dori, a avea etc.”6 Corneliu Dimitriu continuă clasificarea părţilor de vorbire, făcând referire la clasa adverbelor, clasa prepoziţiilor, clasa conjuncţiilor şi clasa interjecţiilor. “Clasa adverbelor – clasă mixtă cuprinzând părţi de vorbire propriu-zise, părţi de vorbire flectiv/mărci categoriale, părţi de vorbire în acelaşi timp propriu-zise şi relator şi părţi de vorbire pentru emfază – este reprezentată în principal prin cuvinte noţionale ce pot fi substitute (cele nenoţionale şi cele pentru emfază fiind în număr redus), care principial exprimă caracteristici ale verbului, interjecţiei, adjectivului şi (paradoxal) ale adverbului, care (unele) pot avea categoria gramaticală a comparaţiei şi care (în afara funcţiilor sintactice de apoziţie şi predicat, a funcţiei de marcă de tip categorical sau raportual şi a funcţiei exclusiv expresive, precum şi în afara nonfuncţiilor), pot îndeplini funcţia sintactică specifică de circumstanţial : bine, aici, când, mai etc. Clasa prepoziţiilor – clasă mixtă – ale cărei elemente sunt sau părţi de vorbire – mărci morfologice şi/sau sintactice, sau modificatori semantici ori elemente constitutive -, cuprinde cuvinte nenoţionale şi neflexibile obligatoriu anexe ale cuvintelor de regulă noţionale sau substitute, care cuvinte nenoţionale şi neflexibile (pe lângă că pot fi modificatori semantici la adverbe şi pot fi elemente constitutive la unele moduri verbale şi la conjuncţii), îndeplinesc funcţiile specifice de mărci pentru categoria gramaticală a cazului la “nume” şi/sau pentru raportul de subordonare în limitele prepoziţiei: a, cu, de, pe, pentru, din, în vederea etc. Clasa interjecţiilor – clasa unitară cuprinzând elemente ce sunt întotdeauna părţi de vorbire propriu-zise – este reprezentată de obicei prin cuvintele substitut ce fac aceeaşi comunicare cu o prepoziţie/frază (a, ah, vai) sau prin cuvinte substitut ce fac aceeaşi comunicare cu o parte de propoziţie (bâz, miau, zvarrr etc), carecuvinte sunt principial neflexibile şi care – în regulă generală – sau se constituie în unitatea sintactică indivizibilă funcţional numită substitut de prepoziţie/frază (a, ah, vai), sau îndeplinesc funcţia sintactică de predicat interjecţional (bâz, miau, zvârr).

6

Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatica a limbii romane. Morfologia,Editura Institutul European, Iasi, 1999, p. 45.

10

Clasa conjuncţiilor – clasă unitară cuprinzând numai părţi de vorbire relator – este reprezentată prin cuvintele nenoţionale şi neflexibile a căror funcţie constă în faptul că se constituie în mărci principale/tipice pentru raporturile sintactice de coordonare, de subordonare, mixt şi explicativ: şi, sau, ori, că, dacă, din cauză că, întrucât, căci etc.”7 La clasificarea cuvintelor limbii române în aceste zece părţi de vorbire, aşa cum le-am prezentat mai sus, s-a avut în vedere “echivalenţacuvânt, ca unitate lexicală = parte de vorbire, ca unitate morfologică. În limba română, însă, majoritatea părţilor de vorbire sau, mai exact,cu excepţia articolului, toate celelalte părţi de vorbire pot fi reprezentate nu numai sintetic, adică printr-un singur cuvânt (mamă, tată, casă), ci şi perifrastic, prin îmbinări stabile de cuvinte (a-şi aduce aminte, bătaie de joc, câine-câineşte etc).”8 “Îmbinările stabile de cuvinte pot avea structuri variate, care fac posibilă subcategorizarea. Există, pe de o parte, perifrazele propriu-zise, sau pur şi simplu perifrazele, prin care se comunica o singură informatie semantică (noţiune)/ gramaticală sau logică (negaţia) şi care îndeplinesc în limitele propoziţiei o singură funcţie sintactică (subiect, predicat etc)/ de marcă (categorială, raportuală, logică): (nu) bate câmpii este predicat negativ sau afirmativ în X nu bate câmpii, în faţa indică genitivul şi subordonarea în propoziţie, în Ysta în faţa casei, etc; pe de altă parte, există perifrazele proverbiale, care pot fi - cu structuri imuabile – propoziţii (ziua bună se cunoaşte de dimineaţă etc) sau fraze (cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge; vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, spune-mi cu cine te întâlneşti ca să-ţi spun cine eşti etc), prin care se comunică o judecată sau un şir de judecăţi cu caracter sentenţios”9.

7

Ibidem, p. 46. Iorgu Iordan, Stilistica limbii romane, editia a II-a, Bucuresti, 1975, p.18. 9 Florica Dimitrescu, Locutiunile verbale in limba romana,Bucuresti 1958. 8

11

II. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ADJECTIVULUI

2.1. Definiţia adjectivelor Conform Gramaticii Limbii Române, “adjectivul reprezintă clasa cuvintelor flexibile

subordonate

substantivului,

acordându-se

cu

acesta

şi

limitându-i

extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice. Dependenţa sintactică faţă de substantiv se produce direct, în cadrul grupului nominal (fată frumoasă), sau prin intermediul unui verb, în cadrul grupului verbal (copiii sunt / cresc mari), şi se manifestă prin repetarea informaţiei gramaticale asociate substantivului.” 10 Corneliu Dimitriu notează că “adjectivul este o clasă unitară (cuprinde, adică, elemente ce sunt întotdeauna părţi de vorbire propriu-zise) constituită din cuvintele noţionale ce exprimă caracteristici ale entităţilor, la care există categoria gramaticală a comparaţiei – genul, număr şi cazul având numai formă – şi care, în afară de nume predicativ, apoziţie etc, îndeplineşte funcţia sintactică specifică de atribut.” 11 După Gabriela Pană-Dindelegan, “adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă însuşirea (calitatea) unui obiect; însoţeşte un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz. Astfel, adjectivele exprimă calităţi, însuşiri, particularităţi şi semne caracteristice ale obiectelor: calităţi în legătură cu mărimea, forma, greutatea unui obiect: mare, gros, subţire, rotund, îngust; culoare – violet, maro, cenuşiu,albastru, negru, roşu-deschis; calităţi fizice ale oamenilor – bătrân, tânăr,slab, sănătos, înalt, zvelt, chel; calităţi ale caracterului şi ale intelectului: curajos, îndrăzneţ, viteaz, mândru, delicat, politicos, generos; însuşiri în legătură cu materia din care e făcut un obiect: osos, fibros, lemnos, metalic,aurifer metalic, lemnos, pietros etc.. Calitatea poate fi indicată şi prin referire la posesor (casă părintească), la origine (poet francez), la agent (activitate scriitoricească), la elementele constitutive ale unei colectivităţi: cercul studenţesc, echipele sportive studenţeşti etc., sau la acţiune: casă părăsită, carte scrisă; floare mirositoare, lecţie inteligibilă etc.”12 Flexiunea adjectivului, ca şi cea substantivală, cuprinde forme distincte în raport de gen, număr, caz şi determinare, iar uneori şi de gradele de intensitate. Spre 10

Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 141. Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia,Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 184. 12 Gabriela Pană-Dindelegan Sintaxa şi semantica.Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură, 1992, p. 74. 11

12

deosebire de gen, număr şi caz care, în asocierea [substantiv +adjectiv], sunt marcate dublu (casă frumoasă, case frumoase), determinarea este exprimată o singură dată, prin ataşarea articolului definit la primul dintre componenţii sintagmei nominale (comp. fata frumoasă şi frumoasa fată). Articolul afectează deci flexiunea adjectivului în condiţii precise de topică şi aduce o informaţie semantico-gramaticală care priveşte substantivul-centru de grup, individualizând obiectul, şi nu calitatea (frumosul băiat=băiatul frumos). Expresie a dependenţei adjectivului faţă de un anumit substantiv (comp. fată frumoasă, băiat frumos, locuri frumoase), flexiunea adjectivului nu reprezintă decât formal categoriile (comune) ale flexiunii nominale. Forma flexionară a adjectivului, impusă de acordul cu substantivul, exprimă adesea solidar genul, numărul şi cazul: unei fete frumoase – frumoasa fată. “Faptul că exprimă caracteristici calitative ale entităţilor relevă o deosebire importantă între adjective şi substantive: substantivele, indicând numele entităţilor, au ceea ce se poate numi existenţa independentă, deoarece entităţile pe care acestea le numesc fiinţează în mod obiectiv; adjectivele, însă, exprimând caracteristici calitative ale entităţilor pot fi concepute numai ca “anexe” ale entităţilor.”13 Specifică pentru o clasă largă de adjective este categoria intensităţii, care se regăseşte şi la adverb, şi marchează, prin mijloace analitice, gradarea evaluativă a calităţii specificate prin adjectiv. Dependenţa faţă de centrul nominal, marcată prin acord, caracterizează o clasă mai mult sau mai puţin eterogenă de unităţi lexicale, care se deosebesc între ele prin particularităţi flexionare şi prin tipul de informaţie specifică. Prin sens şi comportament morfologic, se disting adjectivele propriu-zise (în care sunt incluse şi participiile şi gerunziile adjectivizate) de cele pronominale (acest om, altă problemă, orice intervenţie, cartea mea) şi cantitative(două bomboane). Acestea din urmă aparţin clasei adjectivului numai datorită acordului cu substantivul, dar semantic şi flexionar se încadrează în clasa pronumelui, respectiv a numeralului. Adjectivele “determinative” nu pot fi supuse gradării, deci nu au categoria gramaticală a gradelor de intensitate. În ce priveşte posibilitatea asocierii cu substantivele, adjectivele pronominale au o compatibilitate mai largă, iar cantitativele sunt selectate

13

Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Padagogică, Bucuresti, 1978, p. 334.

13

în special de substantive numărabile. Adjectivele pronominale şi numeralele folosite adjectival nu pot fi centre de grup sintactic. 2.2.Clase semantico-sintactice de adjective Adjectivele propriu-zise pot fi clasificate, în funcţie de tipul informaţiei semantice adăugate regentului, în calificative şi categoriale. Conform autorilor Gramaticii Limbii Române, “adjectivele calificative exprimă caracteristici variate ale obiectelor denumite de substantive privind aspectul, greutatea, înălţimea, gustul, temperatura, starea etc. (mare, mic, frumos, urât, străveziu, diafan, înalt, scund, acru, dulce, cald, febril, orgolios, tânăr, bătrân etc.). atribuirea calităţii prin adjectiv substantivului diferă de la vorbitor la vorbitor (este în mare măsură subiectivă) şi ea poate fi prezentată, de obicei, în diferite grade de intensitate, dacă sensul adjectivului este susceptibil de evaluări (foarte bun dar nu *foarte mort).”14 Adjectivele calificative se pot adverbializa şi substantiviza. Altfel spus, adjectivele calificative pottrece în clasa adverbului şi a substantivului, în poziţiile specifice acestora din urmă: scriere frumoasă (urâtă, lăbărţată, măruntă) / Ei scriu frumos (urât, lăbărţat, mărunt). Topica neutră stilistic a adjectivului calificativ faţă de regentul substantival este în postpunere. Cu efecte stilistice, aceste adjective pot fi şi antepuse substantivului: El este un prieten bun al meu. / El este un bun prieten al meu. Antepunerea implică adeseori un grad mai ridicat de afectivitate, de aceea este mai frecvent utilizată în poezie, chiar în condiţii în care, în exprimarea curentă, este evitată: În negrul zid s-arată […] / Puternicele braţe spre dânsa-ntindea… (M. Eminescu, Strigoii). “Adjectivele categoriale caracterizează referentul denumit de substantive încadrându-l într-o anumită clasă: proprietate privată spre deosebire de proprietate publică, centru şcolar spre deosebire de centrul cultural, sportiv. Aceste adjective intră frecvent în componenţa unor denumiri din limbajul tehnico-ştiinţific: triunghi isoscel, numitor comun, acid acetic etc.”15

14

Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 144. Idem.

15

14

2.3. Flexiunea adjectivului După posibilitatea sau imposibilitatea de a-şi schimba forma pentru a se acorda cu substantivul determinat, adjectivele sunt de două feluri:

 adjective variabile, cele care îşi schimbă forma: fată harnică, fete harnice; băieţi harnici

 adjectiveinvariabile: om(oameni, femeie, femei)cumsecade.

2.3.1. Clasa adjectivelor variabile Se bazează pe flexiune, pe numărul formelor de gen, număr şi caz. Aceste valori se exprimă prin desinenţe, însoţite sau nu de alternanţe fonetice; în cadrul unei forme flexionare a adjectivului, valorile de gen, număr şi caz se exprimă solidar prin aceeaşi desinenţă (de exemplu, desinenţa -ă din bună indică genul feminin, numărul singular şi cazurile nominativ şi acuzativ). Cu toate că adjectivul românesc nu mai posedă, ca cel din latină, şi un gen neutru, acesta atribuindu-se prin convenţie, din nevoia acordului şi cu substantivele de gen neutru. Cele mai multe adjective variabile au, când însoţesc un substantiv, patru forme nearticulate (forme de masculin singular şi plural şi forme de feminin singular şi plural): nor alb, negru, nori albi, negri; hârtie albă, neagră, (hârtii) albe, negre. Celelalte adjective pot avea trei sau două forme, deoarece au la masculin şi la feminin sau la singular şi la plural unele forme identice: om, casă mare, oameni, case mari; strugure, pară dulce, struguri, pere dulci; pară gălbuie, pere, pepeni, pepene gălbui. Flexiunea adjectivului este mai bogată decât a substantivului, căci pe lângă distincţiile de număr şi de caz adjectivul prezintă şi variaţii de gen: masculin, feminin şi neutru – o carte bună-un scriitor bun, când însoţeşte un substantiv neutru, adjectivul are la singular forme identice cu masculinul, iar la plural cu femininul (gând bun - gânduri bune).”16 2.3.2. Adjective defective După Ion Coteanu, “la adjective variabile se încadrează şi cele defective de gen, ceea ce reduce numărul de forme fără a schimba clasa flexionară. Alte adjective variabile, mai ales din limbajul tehnico-ştiinţific, au o distribuţie limitată semantic la

16

Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001, p 75.

15

asocierea cu un unic substantiv, de un anumit gen, celelalte forme gramaticale nefiind înregistrate: -

adjective numai cu formă de m. / n. sg. (determină substantive masive) : lapte covăsit, zahăr farin, hidrogen sulfuratetc.

-

adjective numai cu formă de m. sg. şi pl.: ţânţar anofel / ţânţari anofeli, an bisect / ani bisecţi etc ;

-

adjective numai cu forme de f. sg. şipl.:urnă cinerară / urne cinerare, liră sterlină / lire sterline, glandă sudoripară / glande sudoripare etc.

-

adjective numai cu forme de neutru (sg. şi pl.): barometru aneroid / barometre aneroide, foc bengal / focuri bengale, substantiv epicen / substantive epicene.”17

Autorii Gramaticii Limbii Române18 detaliază adjectivele în cazul vocativ: “În limba literară, cea mai răspândită formă de vocativ a adjectivelor este cea omonimă cu N-Ac nearticulat pentru toate genurile şi numerele. Această formă este, în general, posibilă atât în postpoziţie (copil iubit!, fată frumoasă!, râuri limpezi!), cât şi în antepoziţie (stimat auditoriu!, iubit coleg!). Uzul cunoaşte însă anumite restricţii de topică. Se foloseşte prin tradiţie oameni buni!,dar nu *buni oameni! În antepoziţie, când este despărţit de substantiv printr-un posesiv sau printr-un substantiv în genitiv, adjectivul este articulat enclitic: scumpul meu soţ!, scumpa noastră bunică!, iubiţii mei prieteni! Flectivele specifice de vocativ din paradigma adjectivului sunt comune cu cele din flexiunea substantivului: -e şi –ule pentru masculin singular (iubite coleg!, frumosule băiat!) şi –lor pentru masculin şi feminin plural (bătrânilor codri!, frumoaselor câmpii!); flectivul de feminine sg –o nu apare în paradigma adjectivului. 2.3.3. Radicalul adjectivului19 În structura morfologică a adjectivelor sintetice şi a perifrazelor adjectivale aglutinate se pot distinge în mod obişnuit cinci segmente funcţionale (radicalul, desinenţa, flectivul complex, articolul hotărât enclitic, sufixul flexionar –u-), la care foarte rar se pot adăuga încă două (sufixul grammatical –isim şi pseudoprefixe gramaticale de tipul arhi-). 17

Ion, Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Bucureşti.1990, p. 42. Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 148 19 GALR, I, p.141 18

16

Radicalul unui adjectiv – ca de altfel şi al oricărei părţi de vorbire – este segmentul fonic în principiu “neschimbat” care se identifică prin luarea în consideraţie a două sau mai multe aspecte opozabile de gen, număr, caz şi comparaţie ale adjectivului respectiv: comparând forma mai bun cu cu form bună, eventual şi cu foarte buni, cele mai bune etc, se găseşte că radicalul este corpul fonetic comun bun; raportând forma lungi(lunğ) la formă mai lungă, eventual şi la lung, mai puţin lungi (lunğ) etc, se obţine radicalul – cu alternanţa fonetică - lung(ğ); la un adjectiv fără forme pentru gen, număr şi caz, dar având categoria gramaicală a comparaţiei, radicalul se recunoaşte prin luarea în consideraţie a formelor pentru gradele de comparaţie (din cumsecade, mai cumsecade, foarte cumsecade etc., rezultă radicalul cumsecade); în sfârşit, la adjectivele total invariabile, radicalul este reprezentat prin adjectivul însuşi (coşcogeamite, gri, motrice etc). Radicalul adjectival poate fi monomorfematic (alb, bun, mare) sau dezvoltat prin derivare sau compunere (frumuşel, cuminte, strămoşesc); el poate fi invariabil (bun, bună, buni, bune) sau poate fi variabil datorită alternantelor fonetice (frumos, frumoşi, frumoasă, frumoase). Flexiunea adjectivală se caracterizează, ca şi cea substantivală, în general, prin poziţia fixă a accentului, care face parte totdeauna din structura fonică a radicalului. Radicalul variază ca lungime între una şi şase silabe, cel mai des întâlnindu-se radical mono- şi bisilabice. Silaba accentuată precedă de regulă direct flectivul (frumos, adevărat) sau este situată la interval de o silabă (ager, agricol). 2.3.4. Adjectivele invariabile Un număr de adjective relativ restrâns, dar în continuă creştere, nu cunoaşte opoziţiile de gen, număr şi caz. Din clasa adjectivelor invariabile fac parte unele adjective simpe (bleu, maro, otova) sau compuse (alb-vanilie, grena-lucios, rozoranj), dar şi locuţiunile adjectivale (ca vai de lume, fel de fel de, cum trebuie). “În general, adjectivele din această categorie nu pot fi nici articulate. Numeroase adjective invariabile pot avea însă grade de intensitate sau modalizatori de evaluare: estefoarte / cel mai / mişto, este cam prea cumsecade. Topica adjectivelor invariabile, ca şi a unor adjective variabile, poate fi liberă (o plăcere anume/o anume plăcere, o închipuire aievea / o aievea închipuire) sau fixă, fie în postpunere faţă de centru (îmbrăcăminte aparte, păpuşă gigea, roman sadea), fie în antepunere (asemenea oameni, aşa banchet, coşcogea omul). În vecinătatea 17

adjectivelor invariabile antepuse, substantivul-centru poate fi numai nearticulat (aşa om/*aşa

omul,

asemenea

fată/

*asemenea

articulat/nearticulat: coşcogea vlăjgan(ul).”

fată)

sau

în

variaţie

liberă

20

Adjectivele simple.Câteva adjective invariabile simple sunt terminate în consoana i semivocalic [ĭ], sau e, precum antişoc, corai, atroce, având structura fonetica analogă adjectivelor variabile (adânc, greoi, tenace); un număr mare de adjective invariabile prezintă finale cu vocale accentuate (-a, -ea, -e, -i, -o în grena, pane, uni, mişto,, etc., şi [ő], [ű] în bleu, ecru. “Unele adjective invariabile provin din adverbe (asemenea, aşa, atare), altele au fost la origine grupări locuţionale care s-au sudat (anume, cumsecade). Numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite adjectival în limba actuală (muzica latino, program tele, coafură afro etc; profesoară O.K. sau super O.K., studentă simpa etc.) Invariabile sunt şi adjectivele formate cu prefixe de la substantive

(pastă

anticarie,vestă

antiglonţ,

măsuri

anticomunism,

etapă

postconflict/postprivatizare, program preaderare etc.). Cele mai multe adjective invariabile sunt împrumuturi. Cele vechi – (coş)cogea(mite), ditai, doldora, sadea etc. – sunt populare şi familiare. Cele recente, mult mai numeroase, reprezintă o clasă în curs de extindere. O categorie largă este constituită din adjectivele în –e(atroce, eficace, factice, forte, motrice, perspicace, vivace, vorace).”21 Structura fonetică a împrumuturilor adjectivale invariabile este variată, unele sunt monosilabice (bej, bleu, clos, crem, gay, gri, roz), altele plurisilabice (ad-hoc, antişoc, corai, franco, havan, oliv, oranj, pepit, sexy, multe având finala vocalică accentuată :bordo, grena, indigo, lila, maro, pane, rococo etc.) Unele dintre adjectivele de mai sus, în special nume de culori, tind să se adapteze, în limba vorbită, la diferite tipuri flexionare. De pildă, kaki este folosit şi ca adjectiv cu trei forme flexionare: veston kakiu, manta kakie, pantaloni kakii, pe când bleumarin, mov şi roz (fustă bleumarină, rochie movă, faţă roză, feţe roze) tind să se adapteze la adjectivele variabile cu patru forme flexionare. Adjectivele compuse din două adjective invariabile sunt, la rândul lor, invariabile totdeauna (avea o rochie roz-oranj). Cele care conţin cel puţin un adjectiv 20

Gabriela Pană-Dindelegan Sintaxa şi semantica.Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură, 1992, p. 76. 21 Gramatica limbii române, Volumul I, Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 152.

18

variabil pot fi invariabile sau variabile contextual: Avea o rochie grena închis(ă)/ albastru-închis(ă) /albastră-închisă. 2.4. Articularea adjectivului Specific organizării grupului nominal şi caracterizând totdeauna substantivul regent în asocierea cu adjectivul, articolul enclitic se ataşează, în limba română, primului component al grupării: omul bun, în topica obişnuită [substantiv + articol +adjectiv] sau bunul om [adjectiv + articol + substantiv] Conform autorilor Gramaticii limbii române22, articolul enclitic se ataşează adjectivului atunci când acesta precedă substantivul şi nu este precedat, la rândul lui, de un determinant adjectiv pronominal:bunul părinte, dar acestbun părinte, părintele bun. Substantivul regent al unui adjectiv antepus nu poate primi, de regulă, afixul definit de determinare, acesta fiind preluat formal de adjectiv în condiţiile date (bunul om, dar un om bun). Fac excepţie adjectivele care pot precede un substantiv articuat enclitic, precum întreg – întreg ţinutul-, fiind însă posibilă şi construcţia întregul ţinut. Admit asocierea cu un substantiv articulat definit adjectivele invariabile coşcogea(mite), ditai, ditamai: coscogeamite găliganul, ditamai namilă. În flexiunea adjectivului, articolul este reprezentat prin aceleaşi unităţi morfematice ca la substantiv (frumos-frumosul, frumoasă – frumoasa, mare – marele, marea). Întrucât articularea adjectivului e condiţionată de antepunerea lui faţă de substantivul regent şi nu toate adjectivele pot ocupa primul loc într-un grup nominal, formele marcate de articol, chiar dacă teoretic sunt posibile, nu se regăsesc în flexiunea tuturor adjectivelor. Incompatibilitatea cu articolul definit se datorează uneori structurii formale a adjectivului. Dacă unele adjective invariabile pot fi articulate enclitic (eficacele medicament, locvacele interlocutor), cele mai multe se sustrag articulării, chiar dacă sunt în antepoziţie: asemenea om, aşa răspuns, coscogeamite flăcăul, ditai negustorul. Ca şi în cazul substantivului, prin formele lui diferenţiate, articolul enclitic contribuie la reducere unor omonimii din flexiunea adjectivului. În felul acesta, 22

Ibidem, p. 153.

19

omonimia m. sg=m.pl.=G / D f.sg.= G/D m. şi f. pl., specifică unui adjectiv cu două forme cavechi, precum şi omonimiile comune întregii flexiuni adjectivale, se reduc parţial prin ataşarea flectivelor enclitice de determinare: vechiul oraş, vechii prieteni şi vechea biserică. Afixele de determinare contribuie astfel la exprimarea valorilor de gen, număr şi caz

20

III. MORFOSINTAXA ADJECTIVULUI

3.1. Gradele de intensitate Categoria intensităţii, numită tradiţional categoria comparaţiei, reprezintă, în grupul nominal, particularitatea specifică a adjectivului faţă de substantiv şi pronume şi priveşte semantic adjectivul, iar în grupul verbal, adverbul. Conform Gramaticii limbii române23, “intensitatea unei însuşiri poate fi comparabilă (evaluarea având ca temei comparaţia) sau noncomparabilă. Evaluarea comparativă aintensităţii unei însuşiri poate fi considerată obiectivă şi subiectivă (apreciativă), ultima exprimându-se mai ales prin superlativ absolut (cu diferite nuanţe semantice) şi prin pozitiv. Gradele de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale analitice, totdeauna antepuse, ca şi prin mijloace antepuse, ca şi prin mijloace expresive – sintactice, fonetice sau lexicale – mai mult sau mai puţin gramaticalizate.” În cazul adjectivului, dintre mărcile gradelor de intensitate numai formantul cel (din structura cel mai + adjectiv) este variabil în raport cu genul, numărul şi cazul (omul cel mai bun, omului celui mai bun etc.), celelalte sunt invariabile. În limba română se vorbeşte despre trei grade de intensitate: pozitivul, comparativul (de egalitate, de superioritate şi de inferioritate) şi superlativul (relativ şi absolut), dintre care pot exprima o comparaţie explicită numai comparativul şi superlativul relativ. Superlativul absolut nu presupune o comparaţie (vezi însă: un cer foarte întunecat, ca de furtună). Conform lui Corneliu Dimitriu, în Tratat de gramatică a limbii române, “gradul pozitiv este reprezentat printr-un singur aspect opozabil, la care intensitatea caracteristicii exprimate prin adjectiv este în măsura obişnuită, (adică nu atrage atenţia nici prin diminuare, nici prin argumentare), fiind marcată prin zero, ce se opune atât cuvintelor-flectiv proclitice din flexiunea analitică (Øbun în opoziţie cu mai bun etc), cât şi flectivelor propriu-zise proclitice (Ø-greu în opoziţie cu supergreu etc) şi enclitice (doct- Ø în opoziţie cu doctismetc) din flexiunea sintetică. Gradul pozitiv se realizează frecvent într-un singur termen – reprezentat prin adjectivul comparat -,

23

Gramatica limbii române, Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, 2005, p. 154.

21

când comparaţia este implicată, iar uneori – când comparaţia este explicită – prin doi termeni, şi anume, adjectivul comparat şi “elementul” cu care se face comparaţia, al doilea termen concretizându-se într-un circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii de tipul că, cât etc. sau într-o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă prin jonctive subordonatoare în frază de tipul cum, cât, precum etc. Zugravit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ / Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă (M. Eminescu, Călin, file din poveste)”24 “Gradul comparativ indică evaluarea intensităţii însuşirii ca superioară, egală sau inferioară în raport cu aceeaşi însuşire a altui / altor obiect(e) sau a aceluiaşi obiect (în circumstanţe diferite) ori în raport cu altă însuşire care trimite fie la acelaşi obiect, fie la obiecte diferite. Toate varietăţile comparativului presupun, din punct de vedere formal, asocierea mărcilor graduale antepuse cu adjectivul la gradul pozitiv, urmat, de obicei, de reperul comparaţiei.”25 Termenul în raport de care se face comparaţia poate fi un complement comparativ. “Gradul comparativ de egalitate se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, atât de, deopotrivă de + adjectivul (la gradul pozitiv), iar reperul comparaţiei este introdus prin ca şi ca şi,cât şi cât şi, sau, dacă este o parte de propoziţie şi prin (pre)cum, după cum, aşa cum,întocmai cum şi cât, dacă este o propoziţie. Reperul introdus prin cât realizează, de obicei, o comparaţie cantitativă: mare cât casa / cât se poate: El estela fel de (tot aşa de, tot atât de, deopotrivă de) bun ca (ca şi, cât, cât şi) ea / cum (precum, după cum, aşa cum, întocmai cum, cât) este şi ea.”26 Comparativul de inegalitate al adjectivului indică gradul mai ridicat sau mai redus al calităţii atribuite unui obiect. Marcarea superiorităţii se face prin mai , a inferiorităţii prin mai puţin, ambele antepuse adjectivului. Termenul de comparaţie este introdus prin decât, în variaţie liberă cu ca, pentru cele două specii de comparativ de inegalitate, când reperul este nonpropoziţional, şi prin decât (popular şi de cum) când este exprimat printr-o propoziţie: Am stat două săptămâni în

24

Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, Morfologia, Editura Institutul European, 1999, p.205. 25 Mioara Avram, Gramatica pentru toţi,Bucuresti, 2001, p. 97. 26 Gramatica limbii române, Vol. I, Cuvantul, Editura Academiei Române, 2005, p. 156.

22

sanatoriul din Buşteni şi am ieşit de acolo mai tulburat şi mai sălbăticit ca-nainte. (M. Cărtărescu, Travesti). “Unele adjective neologice de origine latină în –(i)or sunt intrinsec comparative de superioritate: anterior, posterior, ulterior, inferior, exterior, interior. Majoritatea adjectivelor menţionate implică semantic ideea de comparaţie, iar reperul este exprimat prin substantiv la cazul dativ sau este introdus prin faţă de: data anterioară conferinţei, rezultat inferior aşteptărilor / faţă de aşteptări.”27 “Gradul comparativ de superioritate indică – prin adverbul flectiv-proclitic –mai – intensitatea caractersticii în măsura mai mare decât cea “obişnuită”, de obicei printr-o comparaţie explicită la care al doilea termen este un circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii de tipul ca, decât, în comparaţie cu etc sau o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă printr-un jonctiv subordonator în frază de tipul decât, de cum, faţă de cum etc.”28 “Gradul de inferioritate – prin perifraza adverbială –flectiv proclitică mai puţin – intensitatea caracteristicii în măsura mai mică decât cea “obişnuită”, adesea cu o comparaţie explicită cu al doilea termen concretizat într-un circumstanţial comparativ introdus prin prepoziţii de tipul că, decât, în comparaţie cu (fata este mai puţin înaltă decât băiatul) sau printr-o propoziţie circumstanţială comparativă introdusă printr-un jonctiv subordonator în frază de tipul decât, de cum, faţă de cum etc (astăzi este mai puţin supărat decât a fost ieri).”29 La gradul superlativ, adjectivul arată însușirea la gradul cel mai scăzut sau cel mai înalt și pot fi de două feluri: relativ sau absolut. Adjectivul la gradul superlativ relativ arată însușirea la gradul cel mai înalt sau cel mai scăzut comparată cu aceeași însușire a altor obiecte sau cu însușirea aceluiași obiect în situații diferite. Gradul superlativ relativ poate fi: 

superlativ relativ de superioritate (cel mai mare) – Copacul acesta este cel

mai mare dintre toți copacii din pădure.

27

Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Padagogică, Bucuresti, 1978, p. 336. 28 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Editura Institutul European, 1999, p. 206 29 Idem.

23



superlativ relativ de inferioritate (cel mai puțin mare) – Dintre toți copacii din jur

acesta este cel mai puțin mare. În cazul unui substantiv care prezintă mai multe adjective la gradul superlativ relativ, atunci când se dorește accentuarea gradului superlativ al însușirilor, articolul (cel, cea, cei, cele) se poate repeta înaintea fiecărui adjectiv: omul cel mai bun, cel mai harnic și cel mai voinic (omul cel mai bun, harnic și voinic). Adjectivul la gradul superlativ absolut arată cel mai înalt grad al însușirii, fără a compara însușirea cu însușirile altor obiecte sau cu însușirea aceluiași obiect în împrejurări diferite.În cele mai multe cazuri, superlativul absolut se construiește cu ajutorul adverbului foarte (foarte mare, foarte frumos, foarte departe). În unele cazuri este format și cu ajutorul adverbului tare (tare frumos). “Atunci când se dorește accentuarea unor însușiri sunt folosite și mijloace mai expresive decât adverbele foarteși tare: 

adverbe și locuțiuni adverbiale': prea, nemaipomenit de, grozav de, din cale-

afară de, nespus de, neînchipuit de, nemaipomenit de, minunat de, nevoie-mare 

reluarea adjectivului printr-un diminutiv: singur-singurel



substantive cu valoare de adverb de mod: foc, tun (sănătos tun, frumos foc)



repetarea adjectivului: mare, mare; mică-mică



prelungirea unor sunete: rrrece, maaare”30 O serie de adjective nu prezintă grade de comparație, în general cele care

reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (complet, întreg, etern, viu, mort, rotund, unic, strămoșesc, perfect) sau cele provenite din limba latină unde erau forme de superlativ ori comparativ (suprem, superior, inferior, optim, major, minor, interior, exterior, posterior, minim). Maria Manoliu apreciază, că “la categoria gramaticală a comparaţiei există trei dimensiuni (pozitivitatea, egalitatea, includerea) care au în vedere “patru” membri, şi anume: superlativul relativ, indicat de morfemul cel mai cerut de dintre; comparativul de superioritate, indicat de morfemul mai cerut de decât; comparativul de egalitate,

30

Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucuresti, 1997, p 77.

24

indicat de morfeme de tipul tot aşa de, sau Ø cerute de ca; pozitivul indicat deØ în absenţa termenului comparat.”31 Gh. D. Trandafir, plecând de la faptul că intensitatea unei caracteristici poate apărea în grade diferite exprimate absolut (fără comparaţie), considera că “în limba română există: grade de intensitate absolută, reprezentate prin pozitiv şi superlativul absolut, acesta din urmă fiind de superioritate şi de inferioritate; grade de intensitate relativă, unde se încadrează comparativul (de superioritate, de egalitate, de inferioritate), şi superlativul relativ (de superioritate, de inferioritate).”32 Iorgu Iordan şi Robu fac distincţie între gradele de comparaţie (patru la număr) şi gradele de intensitate (în număr de cinci). Gradele de comparaţie sunt: comparativul de egalitate, indicat prin la fel de, tot aşa de etc; comparativul de superioritate, indicat prin mai; comparativul de inferioritate, indicat prin mai puţin; comparativul de superlativ, indicat prin cel mai şi cel mai puţin. Gradele de intensitate sunt: gradul intensităţii minime, indicat prin foarte puţin, foarte slab etc., gradul intensităţii suficiente, indicat prin destul de, suficient de, etc., gradul intensităţii mobile, care poate fi progresivă, când este indicată prin tot mai, din ce în ce mai, sau regresivă, când este indicată prin tot mai puţin, din ce în ce mai puţin etc; gradul intensităţii maxime, indicat prin –isim sau prin foarte, extrem de etc, sau prin peste măsură (de). DumitruIrimia în Structura stilistică a limbii române contemporane33 vorbeşte numai de categoria gramaticală a intensităţii, care apare în două variante: intensitatea

obiectivă

(comparativă)

şi

intensitatea

subiectivă

(apreciativă).

Intensitatea obiectivă se realizează în patru termeni: gradul de intensitate echivalentă, exprimat prin la fel de, tot aşa de etc; gradul de intensitate superioară exprimat prin mai, gradul de intensitate inferioară, exprimat prin mai puţin (cu precizarea că “morfemele” de la acest grad şi de la cel anterior pot fi dublate de unul din morfemele “tot, mereu, din ce în ce” atunci când intensitatea este “progresivă”); gradul superlativ, cu două variante, de superioritate, exprimată prin “morfemul” complex variabil cel mai şi de inferioritate exprimată prin cel mai puţin. Intensitatea subiectivă se realizează în doi termeni corelativi (intensitatea relativă, intensitatea

31

Maria Manoliu, Asupra categoriei comparatiei in limba romana, SCL, XIII, 1962, nr.2, p.205. GH. D. Trandafir, Aspecte controversate ale categoriei comparatiei, Limba romana,XXVI, 1977, nr. 1, p.23-32. 33 Dumitru Irimia, Structura stilistica a limbii romane, 1986, p.106. 32

25

superlativă) şi un termen neutru (pozitivul). Intensitatea relativă se exprimă prin “morfemele” cam, destul de, etc; intensitatea superlativă are două variante (de superioritate, marcată prin –isim, prin arhi-, răs-, etc. şi prin foarte, atât de etc; de inferioritate marcată prin foarte puţin), la care se adăuga o a treia, superlativul excesiv, marcat prin prea. Marina Rădulescu34 oferă trei soluţii în legătură cu categoria gramaticală avută în vedere: potrivit primei soluţii, există trei grade, fiecare cu un număr de valori. I grad zero de intensitate cu variantele fără comparaţie (pozitivul) şi cu comparaţie (comparativul de egalitate); II grad intermediar de intensitate, cu comparaţie, având variantele cu intensitate sporită (comparativul de superioritate) şi cu intensitate micşorată (comparativ de inferioritate); III grad extrem (“forte”) de intensitate, care poate fi fără comparaţie, având variantele cu intensitate sporită (superlativ relativ de superioritate) şi cu intensitate micşorată (superlativul relativ de inferioritate). A doua soluţie a Marinei Rădulescu, care se concretizează într-o “clasificare mai elegantă” are în vedere patru termeni: gradul I, fără specificarea gradului de intensitate şi fără comparaţie (pozitiv), gradul II, fără specificarea gradului de intensitate, dar cu comparaţie (comparativul de egalitate); gradul III, cu intensitate forte şi fără comparaţie, numit superlativul absolut, care poate fi cu grad sporit de intensitate (de superioritate) sau cu grad micşorat de intensitate (de inferioritate); gradul IV,cu intensitate intermediară sau forte şi cu comparaţie, numit comparativ de inegalitate şi superlativ relativ, care pot fi cu grad intermediar de intensitate, sporită (comparativ de superioritate) ori micşorată (comparativ de inferioritate) sau cu grad forte de intensitate, şi anume, sporită (superlativ relativ de superioritate) ori micşorată (superlativ relativ de inferioritate).35 A treia soluţie36 a Marinei Rădulescu operează cu cinci valori ale comparaţiei: pozitivul afirmă existenţa însuşirii fără indicarea nivelului intensităţii; comparativul de egalitate arată că termenii comparaţi au calitatea la acelaşi nivel de intensitate; comparativul de superioritate indică faptul că diferenţa de nivel a intensităţii la termenii comparaţi este mică; superlativul absolut exprimă o diferenţă mare (“forte”) de nivel a intensităţii calităţii între termenii comparaţi; superlativul relativ relevă nivelul maxim al intensităţii însuşirii la primul termen în raport cu al doilea. 34

Marina Rădulescu, Despre categoria comparaţiei în limba română, LR, XXXVI, 1981, nr. 1, p. 18 Ibidem, p. 19. 36 Ibidem, p. 27. 35

26

3.2 Acordul adjectivului Cele mai des încriminate dintre încălcările regulilor gramaticale sunt „greşelile de acord”, iar „greşelile” sunt considerate, în general, ca reprezentând unul dintre mecanismele responsabile de „ schimbarea” în limbă, în evoluţia limbii. Fregvenţa greşelilor, a încălcării regulilor de acord, este proporţională cu inportanţa fenomenului în organizarea comunicării şi cu complexitatea formelor lui de manifestare,dar şi cu varietatea factorilor implicaţi în realizarea lui. “Mijloc de reliefare a relaţiilor dintre cuvintele alcătuitoare ale unui enunţ, dar şi,depăşind limitele enunţului, a corelărilor transfrastice, care asigură coeziunea în interiorul unui text de diverse dimensiuni, acordul în variatele sale ipostaze se realizează la nivelul grupului sintactic, la nivelul propoziţiei şi al frazei, dar şi dincolo de aceste limite şi constituie principala modalitate de asigurare a coerenţei comunicării”37. Principiu de organizare sintactică în primul rând, acordul angajează în mecanismele de asociere a unităţilor lexicale în ansambluri semnificative şi comunicative mijloacele oferite de sistemul flexionar al limbii. În calitate de component al grupului nominal, adjectivul apare totdeauna ca adjunct şi niciodată în calitate de centru, fapt ce-l deosebeşte de substantiv. Adjectivul poate determina: a) Unul sau mai multe substantive :Liniştea fecundului pământ.( N. Stănescu, Mi-amintesc cu uimire), Agenţia închiriază camere şi apartamente mobilate. În situaţia unui adjectiv ataşat la un grup de substantive coordonate, uneori dependenţa adjectivului de un substantiv sau de mai multe este ambiguă: Salonul casei pe care şi-o cumpărase de curând avea pereţii tapetaţi cu mătase în dungi şi zigzaguri sclipitoare. “În jurul aceluiaşi centru se asociază uneori mai multe adjective coordonate: Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate / Tu grumazul mi-l înlănţui … (M. Eminescu, Noaptea); om înalt şi spătos; marele şi strălucitul savant; profesori buni sau răi, sunt plătiţi la fel. Fiecare adjectiv se raportează la substantivul-centru, de aceea ordinea adjectivelor este liberă. Se poate spune: braţe albe, moi, rotunde,

37

Gramatica limbii române, Vol. I, Cuvântul, Editura Academiei Române, 2005, p. 168.

27

parfumate sau braţe rotunde, parfumate, albe, moi, om înalt şi spătos sau om spătos şi înalt, etc.”38 b) un substitut Părând a căuta ceva drag şi pierdut (“Dilema”, 2002), Nimic mai potrivit pentru o astfel de vieţuire ((“Dilema”, 2002), Au venit mai multe studente. Două mai îndrăzneţe s-au prezentat la examen. Dintre substitutele adjectivului, pronumele personal nu poate fi determinat de adjectiv (*el frumos, *frumosul el), cu excepţia situaţiei când adjectivul postpus este precedat de cel. (Numai tu cel deştept poţi face una ca asta). Pronumele personale pot fi însă complinite de participii adjectivale isolate sau de adjective isolate (rar), în general cu nuanţa circumstanţial: Ei, îngrădiţi de lege, plăcerilor să lasă. (M. Eminescu, Împărat şi proletar), Noi, rămaşi în urmă, am grăbit pasul. Ca adjunct al unui substantiv, adjectivul post pus poate fi precedat de pronominalul emfatic cel, cea, cei, cele: omul (cel) bun, fata (cea) frumoasă. Pe lângă antroponime, prezenţa lui celeste azi obligatorie în situaţia de postpunere a adjectivului: Ştefan cel Mare,Irina cea harnică. 3.3. Functiile sintactice ale adjectivului În calitate de component al grupului verbal, adjectivul are funcţie de nume predicativ (Fata era isteaţă.) sau de predicat suplimentar (Noaptea se lasă murdară şi grea). Într-un grup exclamativ eliptic, când adjectivul nearticulat precede un substantiv articulat, adjectivul este, din punct de vedere sintactic, un nume predicativ: Frumoasă fată! Prezenţa adjectivului în poziţia de subiect sau de obiect direct este un semn al substantivizării lui (Leneşul mai mult aleargă.;Galbenul bate roşul la cărţi.). Conform lui Corneliu Dimitriu, “în calitate de parte de vorbire unitară, întotdeauna noţională, adjectivul îndeplineşte, de asemenea, întotdeauna funcţie sintactică. Spre deosebire de substantive, însă, la care funcţia sintactică este în dependenţă de categoria gramaticală a cazului, la adjectiv functia sintactică nu depinde nici de formele pentru caz, număr sau gen, nici de categoria gramaticală a comparaţiei. Ceea ce impune funcţiile sintactice ale adjectivului este raportul sintactic

38

Valeria Guţu – Romalo,,Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.

28

– de subordonare ori de inerenţă – pe care această parte de vorbire îl contractează, în context, cu alte părţi de vorbire.”39 Exprimând caracteristici ale entităţilor, adjectivele se află prin excelenţă în raport de subordonare faţă de un nume (substantiv, pronume sau numeral întrebuinţate substantival), pe lângă care îndeplinesc funcţia sintactică specifică de atribut: Exemplu ”Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită” (M Eminescu) “Grupul adjectival se încadrează în organizarea sintactică a enunţului prin centrul său, adică depinde de poziţia sintactică a adjectivului-centru. Astfel, determinativii adjectivului apar cel mai frecvent când grupul adjectival se află în poziţii predicative: nume predicativ (Tinerii sunt dornici de petreceri.,Fata a rămas bună de plată.) ori predicativ suplimentar (O cred capabilă de dăruire., Îl consider demn de stimă.) sau în poziţie de atribut izolat antepus sau postpus (Bună de treabă, femeia a primit postul.) Un rol important şi joacă şi topica adjectivului-centru faţă de regentul său din grupul nominal. Postpunerea este favorizanta pentru prezenţa adjuncţilor adjectivului; iar antepunerea este limitativă. Să se compare: Ea este o persoană aptă de efort., El este un redactor foarte atent la greşeli., Are o casă destul de plină de lucruri inutile. cu*Ea este o aptă de efort persoană, *El este un foarte atent la greşeli redactor., *Are o destul de plină de lucruri inutile casă. Aşadar, adjuncţii din grupul adjectival diferă în funcţie de calitatea centrului de grup (adjectiv propriu-zis sau adjectiv verbal) şi de particularităţile semanticosintactice şi de regim ale centrului.”40 În afara acestei funcţii specifice, adjectivul poate îndeplini şi altele nespecifice. Frecventă este funcţia de nume predicativ, pe care adjectivul o îndeplineşte atunci când, prin intermediul unui verb copulativ, intra în raport de inerenţa cu un numesubiect. Exemplu: “Şi de-aceea spusa voastră estesânta şi frumoasă” (M. Eminescu) “De

asemenea,

frecventă

este

,

în

sfârşit,

şi

funcţia

de

atribut

circumstanţial/completiv, pe care adjectivul o îndeplineşte atunci când contractează

39

Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, Morfologia, Editura Institutul European, 1999, p.222. 40 Gramatica limbii romane. Enuntul, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2005, p. 108.

29

raportul de dublă subordonare simultană, şi cu un regent de tip nominal, şi cu un regent de tip verbal. Exemplu: “Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie, / Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie””41 Aici, la atributul circumstanţial/completiv, încadrează Dimitriu şi ceea ce în unele lucrări42 se consideră că reprezintă adjective cu funcţie sintactică de: complement indirect (din galben s-a făcut roşu), circumstanţial de mod comparativ (mai mult mort decât viu); circumstanţial de timp (Te cunoşteam încă de mic), circumstanţial de cauză (Şi plângeam de supărată, G. Coşbuc); circumstanţial de relaţie (De frumoasă eşti frumoasă/ dar nu ţi-o ştii coase, Jarnik – Bârseanu). În toate exemplele citate mai sus în care Gramatica Academiei vorbeşte de complemente circumstanţiale, adjectivele subliniate (galben, viu, mic, supărată, frumoasă) determină nu numai verbul sau echivalentul acestuia, ci şi un substantiv sau echivalent al acestuia. Că aşa stau lucrurile o probează acordul adjectivului cu substantivul sau substitutul său determinat: galben, din contextul din galben s-a făcut roşu presupune un substantiv masculin sau neutru la singular – de exemplu om, obraz etc -, întrucât dacă substantivul ar fi fost feminin singular, de exemplu faţă, stofă, - adjectivul respectiv ar fi trebuit să aibă forma feminină de singular, adică galbenă; în acelaşi sens, adjectivul frumoasă, din de frumoasă eşti frumoasă…, trimite la un nume regent la feminin singular nominativ-acuzativ (fată, femeie) atunci şi adjectivul ar trebui să schimbe forma în mod corespunzător (de frumoase, sunteţi frumoase). 3.4 Stilistica adjectivului Exprimând însuşiri ale obiectelor (culori, forme, dimensiuni, calităţi etc.), adjectivul este unul dintre principalele mijloace de prezentare artistica a realităţii prin cuvinte. Adjectivul, ca mijloc e exprimare artistica, este folosit de obicei in descrieri, ca atribut al unui substantiv sau ca nume predicativ. Sensul lui poate reda variatele nuanţe ale culorilor, calitatea si tonalitatea sunetelor, dimensiunile si chiar caracteristica (felul) mişcărilor, când substantivul pe care îl însoţeşte denumeşte o acţiune. Epitetul adjectival este un determinant expresiv al unui substantiv (adjectivul putând fi atribut sau nume predicativ) sar realizarea artistica nu se datorează numai adjectivului epitet ci rezulta din asocierea făcută de scriitor intre adjectiv si un anumit 41

Ibidem, p. 223. Gramatica Academiei, volumul I, p.133-134

42

30

substantiv, care, in realitate, nu poseda însuşirea exprimata de adjectivul respectiv. De exemplu: in ‘nori cenuşii epitetul adjectival conduce la comparaţia (presupusa) ‘nori ca cenuşa; in ‘Iara vântul sperios vo creanga farma’, epitetul ‘sperios’ realizează personificarea obiectului vantul; alteori, adjectivul epitet conduce la realizarea unei metafore (cu substantivul însoţit), a unei ‘hiperbole’ sau a altei figuri de stil. Noaptea era neagra si mohorâtă, noapte de toamna, trista si năbuşitoare. Nori groşi, plumburii, maturau crestele dealurilor, învolburându-se in văzduh si limpezindu-se ca nişte balauri năprasnici, porniţi parca sa înghită dintr-o sorbire satul.

Pomii

din

grădini

dârdâiau

cutremuraţi

de

frig,

cu

nişte

glasuri plângătoare si ostenite.’ (L. Rebreanu – ‘Ion’). Adjectivele subliniate sunt folosite in scop stilistic. Cu ajutorul lor autorul a realizat si a comunicat cititorului tabloul unei nopţi de toamna aşa cum a văzut-o cu ochii lui de artist, in culorile ei întunecate, cu atmosfera ei apăsătoare, cu mişcarea norilor si glasurile copacilor. In exemplele date adjectivele cu valoare de epitet au fost epitete numai ale unui substantiv. Un adjectiv poate fi insa, in acelaşi timp, epitet al substantivului si al verbului: ‘Dunarea se arunca furioasa, rupând cu zgomot cele din urma stăvilare ce i se mai ridică in cale.’ (Al. Vlahuţă – România pitorească). In acest text, adjectivul ‘furioasă’ este epitet al substantivului ‘Dunarea’, cu care este acordat – Dunărea furioasă -, si al verbului ‘se aruncă’ – se aruncă furioasă.

31

IV. CONCLUZII

Morfologia cuprinde regulile privitoare la forma cuvintelor şi la modificările formale ale cuvintelor studiate ca părţi de vorbire.Sintaxa cuprinde reguli privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţii şi reguli privitoare la îmbinarea propoziţiilor în fraze. O contribuţie esenţială în perfecţionarea limbajului fiecărui individ o aduce în cadrul limbii române studiul adjectivului. Acesta se defineşte prin trăsături specifice. El este partea de vorbire flexibilă care arată o însuşire a unui obiect sau a unei fiinţe şi determină numele acestora, acordându-se cu ele în gen, număr şi caz. Fundamentală pentru descrierea gramaticală a limbii, gruparea în “părţi de vorbire” este considerată ca asigurând cuprinderea tuturor cuvintelor unei limbi date într-un număr de clase diferenţiate prin particularităţile specifice care condiţionează şi permit cuprinderea lor în organizarea comunicării. Ca orice operaţie ştiinţifică, clasificarea în părţi de vorbire trebuie să respecte realitatea faptelor, conciliind adecvarea cu anumite exigenţe impuse de coerenţa şi economia descrierii ştiinţifice, ceea ce o face tributară punctului de vedere, concepţiei şi atitudinii ştiinţifice a cercetătorului care efectuează clasificarea. Adjectivele propriu-zise pot fi clasificate, în funcţie de tipul informaţiei semantice adăugate regentului, în calificative şi categoriale. Adjectivele calificative se pot adverbializa şi substantiviza. Altfel spus, adjectivele calificative pot trece în clasa adverbului şi a substantivului, în poziţiile specifice acestora din urmă: scriere frumoasă (urâtă, lăbărţată, măruntă) / Ei scriu frumos (urât, lăbărţat, mărunt). Tot in categoria adjectivelor variabile se încadrează şi cele defective de gen, ceea ce reduce numărul de forme fără a schimba clasa flexionară. După posibilitatea sau imposibilitatea de a-şi schimba forma pentru a se acorda cu substantivul determinat, adjectivele sunt de două feluri: variabile şi invariabile. În limba română se vorbeşte despre trei grade de intensitate: pozitivul, comparativul (de egalitate, de superioritate şi de inferioritate) şi superlativul (relativ şi absolut), dintre care pot exprima o comparaţie explicită numai comparativul şi superlativul relativ. Superlativul absolut nu presupune o comparaţie (vezi însă: un cer foarte întunecat, ca de furtună).

32

În calitate de component al grupului nominal, adjectivul apare totdeauna ca adjunct şi niciodată în calitate de centru, fapt ce-l deosebeşte de substantiv. Din punctul de vedere al interpretării comunicativ-pragmatice, grupul adjectival aduce o nouă informaţie , dezvoltând şi detaliind unitatea informaţională din cadrul enunţului privit ca mesaj. Consider că necunoaşterea gramaticii, a regulilor de funcţionare a limbii, în general si a adjectivului, în special, nu numai că duce la folosirea insuficientă a limbii ca mijloc de comunicare, dar constituie o lipsă de patriotism şi chiar o lipsă de respect faţă de sine şi faţă de alţii.

33

V. BIBLIOGRAFIE Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucuresti, Editura Humanitas, 2001. Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Bucureşti. 1990. Dimitrescu, Florica, Locutiunile verbale in limba română, Bucuresti, 1958. Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatica a limbii romane. Morfologia,Editura Institutul European, Iasi, 1999. Găitănaru, Mihaela, Adjectivul în limba română, Sincronie şi Diacronie, Piteşti, Editura universităţii. GALR, I, II, 2005, V. Guţu Romalo (Coordonator), Gramatica limbii române, I Cuvântul, II Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei. GLR I, II, 1963- Alexandru Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu (Coordonatori), Gramatica limbii române, Bucuresti, Editura Academiei. Avram, Mioara, Probleme ale exprimarii corecte, Bucureşti, Editura Academiei, 1985. Guţu – Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucuresti EDP, 1973. Iordan Iorgu, Robu Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică,, București, 1978; Irimia, Dumitru Structura stilistica a limbii romane, 1986. Graur, Alexandru, Puţină gramatică, Bucuresti, Ed. Academiei, 1988. Rădulescu, Marina Despre categoria comparaţiei în limba română, LR, XXXVI, 1981. Trandafir, GH. D,

Aspecte controversate ale categoriei comparatiei, Limba

romana, XXVI, 1977. Saramandu, Manuela, Brâncuş, Grigore, Morfologia limbii române, Editura Credis, Bucureşti, 2006. Nuţă, Silvia, Limba Română, corectitudine si expresivitate, Ed. Elius, 1998.

34

Rădulescu Marin, Sintaxa limbii române, Dificultăți și tehnici de lucru, Editura Vlasie, 1995; Iordan, Iorgu, Stilistica limbii romane, editia a II-a, Bucuresti, 1975 Irimia Dumitru, Structura gramaticală a limbii române, Sintaxa, Editura Junimea, Iași, 1983 Trandafir, Gh. D., Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale , Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982; Hristea, Theodor, (coordonator), Sinteze de limbă română, Editia a III-a, Bucureşti, Editura Albatros 1984. Găitănaru Ștefan, Contexte diagnostice ale parților de vorbire, Structuri, Editura Juventus, Pitești, 1995 Maria Manoliu, Asupra categoriei comparatiei in limba romana, SCL, XIII, 1962. Popescu Ștefania, Gramatica practică a limbii române, Ediția a XIII-a, Editura Exigent, București, 2006.

35