Lucrare de Licenta [PDF]

Zitiervorschau

CUPRINS

CAPITOLUL 1 1.1. Sinuciderea ca fenomen social și consecințele sale 1.2. Teorii și concepții cu privire la suicid 1.3. Aspecte juridice ale sinuciderii în legislația penală română și preocupările școlii românești de medicină legală privind moartea violentă autoprovocată

CAPITOLUL 2 2.1. Modalitați de realizare a suicidului 2.2. Tehnici criminalistice folosite la cercetarea locului faptei și expertiza medico-legală 2.3. Dinamica tentativelor de sinucidere și a sinuciderilor reu șite pe teritoriul jude țului Gorj pentru anii 2010-2011 2.4. Victimele terorismului sinucigaș

CAPITOLUL 3 MĂSURI DE RECUPERARE MEDICALĂ ȘI SOCIALĂ A SUPRAVIEȚUITORILOR SUICIDULUI 3.1. Recuperarea medicală 3.2. Recuperarea socială

1

CAPITOLUL 1 1.1. Sinuciderea ca fenomen social și consecințele sale

Condițiile individuale de care putem presupune a priori că depinde sinuciderea sunt de doua feluri. Este mai intâi vorba despre situația exterioară în care se găsește plasat agentul. Oamenii se sinucid pentru că au suferit necazuri de familie sau decepții ale amorului propriu, alteori pentru că au cunoscut sărăcia sau boala, alteori pentru că își reproșează o greșeală morală etc. Am văzut însă că aceste particularități individuale nu pot explica rata sociala a sinuciderilor; ea variază în proporții considerabile, deși diversele combinații de circustanțe, adică antecedentele imediate ale cazurilor particulare, păstrează aproximativ aceeași frecvență relativă. Circumstanțele nu pot fi considerate deci cauzele determinate ale actului pe care îl preced; rolul lor important uneori în luarea hotărârii nu este și o dovadă a influenței lor. Deliberarea este adeseori doar o aparență și nu are alt scop decât coroborarea unei decizii luate deja cu motive pe care conștiinta nu le cunoaște. De altfel, circumstanțele, privite drept cauze determinate, sunt în număr aproape infinit. Omul se poate sinucide bogat sau sarac; o persoana se sinucide pentru că e nefericită in căsătorie, alta desface prin divorț o căsătorie nefericită; un soldat renunță la viață după ce este condamnat pentru o vină pe care nu a comis-o, iar în altă parte se sinucide un criminal a cărui crimă nu a fost pedepsită. Evenimentele cele mai diverse și mai contradictorii ale vieții pot servi drept pretexte ale sinuciderilor, deci niciunul nu este o cauză specifică. Dar există vreun caracter comun tuturor evenimentelor declanșatoare? Putem spune, cel mult, că punctul lor comun constă în contrarietăți, necazuri, dar nu știm ce intensitate trebuie să atingădurerea pentru a avea consecința tragică a sinuciderii. Nu există în viață vreo decepție, oricât de mică, despre care să putem spune cu siguranță că nu va atrage moartea voluntară; dar nici nu e obligatoriu să o producă. Vedem oameni care rezistă în fața unor greutăți înspăimântătoare, în timp ce alții se sinucid dintr-o mică nemulțumire. Am arătat deja că acei care suferă cel mai mult nu sunt și cei care se sinucid cel mai mult. Sinuciderea este favorizată mai degrabă de prea multă bunăstare, iar numărul cel mai mare de cazuri se înregistrează în epocile și în clasele sociale în care viața este mai puțin aspră. Foarte rar se întâmplă ca situația personală a victimei să fie cauza reală a sinuciderii, deci nu putem explica astfel rata socială a sinuciderii. Chiar și adepții teoriei de mai sus au căutat condițiile individuale favorizante nu atât în evenimentele exterioare, ci mai degrabă în natura intrinsecă a subiectului, adică în constituția sa biologică și în parametrii fizici de care depinde ea. Sinuciderea a fost asfel prezentată ca un produs al unui temperament, ca un episod al neurasteniei, supus acțiunii acelorași factori ca și neurastenia. Dar noi nu am descoperit niciun raport imediat și regulat între neurastenie și rata 2

socială a sinuciderii, ba chiar am întâlnit cazuri în care relația lor este invers proporțională. Nu am găsit nici vreo legătură între evoluția sinuciderilor și acele stări ale mediului fizic ce influențează preponderent sistemul nervos: rasa, clima, temperatura. Dacă psihopatul poate să manifeste, în anumite condiții, o înclinație către sinucidere, el nu este totuși obligatoriu predestinat să se omoare; acțiunea factorilor cosmici nu poate determina, în acest sens, tendințele generale ale naturii sale. Cu totul altele au fost rezultatele obținute când, lăsând deoparte individul, am căutat cauzele aptitudinii pentru sinucidere în însăși natura societăților. Pe cât de îndoielnice și echivoce erau legăturile dintre sinucidere și faptele de ordin biologic și fizic, pe atât de vizibile și constante sunt cele cu anumite stări ale mediului social. De această dată, ne-am găsit în fața unor legi veritabile, cu ajutorul cărora am realizat o clasificare metodică a tipurilor de sinucidere. Cauzele sociologice pe care le-am identificat au explicat și concordanțele atribuite influenței cauzelor materiale. Dacă femeia se sinucide mai puțin decît bărbatul, este pentru că e mai puțin angajată decît el în viața colectivă, căreia îi simte deci mai puțin influența pozitivă sau negativă. Situația este aceeași pentru batrân și copil, dar din alte motive. În sfârșit, dacă sinuciderile se înmulțesc din ianuarie până în iunie, iar apoi descresc, este pentru că activitatea socială cunoaște aceleași variații sezoniere. Este firesc deci că efectele diferite produse sa fie supuse aceluiași ritm, mai accentuat în primele două peroade; or, printre efecte, introducem și sinuciderea. Din toate aceste fapte rezultă că rata socială a sinuciderilor se explică doar sociologic. Numărul morților voluntare este fixat întotdeauna de profilul moral al societății. Există deci, pentru fiecare popor, o forță colectivă, de o energie determinată, care-i îndeamnă pe oameni la sinucidere. Mișcările pe care le face sinucigașul și care, la prima vedere, par să exprime doar temperamentul său personal, sunt în realitate urmarea și prelungirea stării sociale pe care o manifestă la exterior. Am răspuns deci întrebării puse la începutul lucrării. Nu e o metaforă când spunem că fiecare societate umană are o anumită aptitudine pentru sinucidere: expresia este bazată pe fapte. Fiecare grup social are într-adevăr o înclinație colectivă proprie, din care derivă înclinațiile individuale, și care este constituită din curente de egoism, altruism sau anomie. Din acestea provin tendințele spre melancolia decepționată, spre renunțarea activă sau oboseala disperată. În ceea ce privește evenimentele particulare considerate a fi cauzele imediate ale sinuciderii, ele nu sunt decât acțiunea indusă de dispoziția morală a victimei, ecou al stării morale a societă ții. Pentru a-și explica detașarea de existență, subiectul se leagă de circumstanțele înconjuratoare; consideră că viața este tristă, pentru că el este trist. Tristețea sa vine într-adevar din exteriorul său, dar nu dintr-un incident nefericit, ci de la grupul social căruia îi aparține. Iată de ce orice lucru poate servi drept cauză ocazională a sinuciderii. Totul depinde de integritatea cu care au acționat asupra individului cauzele suicidogene. De altfel, constanța ratei sociale a sinuciderii ar fi suficientă pentru a demonstra exactitatea acestei concluzii. Când Quételet a supus atenției filozofilor surprinzătoarea regularitate cu care anumite fenomene sociale se repetă în perioade de timp identice, el a crezut că justifică astfel teoria 3

omului mediu; observația lui a rămas, de altfel, singura explicație sistematică a acesei remarcabile proprietăți. După el, în fiecare societate există un anumit tip, pe care majoritatea indivizilor îl reproduce mai mult sau mai puțin exact, și de care se îndepărtează doar minoritatea, sub influența unor cauze perturbatoare. Există, de exemplu, un anumit ansamblu de caractere fizice și morale pe care le prezintă majoritatea francezilor, de care nu se regăsesc în aceea și măsură sau în același mod la italieni sau germani, și invers. Cum altfel de caractere sunt, prin definiție, cele mai răspândite, actele ce derivă din ele sunt cele mai numeroase. Cele determinate,din contră, de caracterele divergente sunt relativ rare. Pe de altă parte, fără a fi perfect constant, acest tip general variază oricum mai lent decât un tip individual. Constanța se transmite, firesc, și acțiunilor derivate din atributele caracterisice tipului general. Rezultă că legea generală a principalelor manifestări ale activității umane este inevitabil constanța, fapt ilustrat de statistică. Statisticianul analizează, într-adevăr, faptele de același gen care se petrec în cadrul unei societăți date. De vreme ce majoritatea acestor fapte rămân invariabile atâta timp cât tipul general al societății nu se schimbă, și, în plus, de vreme ce se schimbă doar cu greu, rezultatele recensămintelor statistice trebuie obligatoriu să rămână aceleași de-a lungul unor serii lungi de anu consecutivi. Cât despre faptele derivate din caracterele particulare și din anomaliile individuale, ele nu respectă aceeași regularitate; de aceea constanța nu este niciodată absolută. Aceste din urmă fapte constituie excepția, iar invariabilitatea este regula. Quételet a numit tipul general al societății tip mediu, căci îl obținem luând în considerare media aritmetică a tipurilor individuale. De exemplu, dacă determinăm înălțimea persoanelor dintr-o societate dată, însumăm cifrele obținute și impărțim suma la numărul indivizilor considerați, rezultatul va exprima, cu suficientă exactitate, înălțimea medie, adică înălțimea cel mai des întâlnită. Putem, într-adevăr, să presupunem că uriașii și piticii sunt în număr aproape egal, compensându-se și anulându-le mutual. Teoria pare foarte simplă. Dar va putea fi acceptată ca explicație doar în cazul când ne va permite să aflăm modul în care tipul mediu se regăsește l majoritatea indivizilor. Pentru ca tipul mediu să rămână constant, atunci când indivizii se schimbă, ar trebui ca acesta să nu fie dependent de ei și să existe o modalitate de influențare a fiecărei persoane. Problema se rezolvă dacă admitem că tipul mediu al societății este acelați lucru cu tipul etnic. Elementele constitutive ale rasei, având originile în afara individului, nu sunt supuse acelorași variații ca și el, cdeși se regăsesc doar în constituția sa fizică. Rezultă de aici că tipul etnic servește drept bază pentru elementele strict individuale. Pentru a aplica însă o astfel de explicație în cazul sinuciderii, ar trebui ca tendința ce-l împinge pe om spre moartea voluntară să depindă de rasă; ori noi știm că rasa nu influențează rata sinuciderilor. Este oare posibil ca starea generală a mediului social, fiind aceeași pentru majoroitatea indivizilor, să îi afecteze pe toți în aceeași măsură și, deci, să le imprime parțial o fizionomie comună? Dar mediul social este compus în primul rând din idei, credințe, obiceiuri, tendințe comune. Pentru ca aceste să poată influența oamenii, ar trebui să existe independent de ei; ne întoarcem astfel de unde am pornit. Admitem că există o tendință colectivă spre sinucidere, din care provin tendințele individuale, și mai rămâne să aflăm în ce constă tendința colectivă și cum acționează ea. 4

Oricum am explica însă generalitatea tipului mediu, nu putem totuși justifica regularitatea cu care se repetă rata socială a sinuciderilor. Singurele caractere pe care le poate con ține tipul mediu sunt, prin definiție, cele care se regăsesc la majoritatea membrilor populației. Sinuciderea este actul unei minorități. Chiar în țările unde este foarte răspândită, rata nu depășește 300-400 de cazuri la un milion de locuitori. Energia rezultată la majoritatea oamenilor din instinctul de conservare exclude complet sinuciderea. Dacă înclinația către moartea voluntară este deci o raritate și o anomalie, atunci cunoașterea chiar aprofundată a tipului mediu nu ne-ar putea ajuta nici să explicăm constanța ratei sociale a sinuciderilor pentru o societate dată și nici măcar să înțelegem de ce există sinucidere. Teoria lui Quételet se bazează, în definitiv, pe o observație inexactă. El considera că invarianța caracterizează doar manifestările cele mai generale ale activității umane; în realitate, constanța se regăsește în egală măsură și la manifestările sporadice, care au loc în puncte izolate și rare ale câmpului social. Toată lumea moare; orice organism viu este astfel constituit încât nu poate fi nemuritor. Există însă puține persoane care se sinucid, și totuși rata socială a sinuciderilor este chiar mai constantă decât cea a mortalității generale. Rezultă de aici că între gradul de răspândire al unui fenomen și constanța sa nu există acea strânsă corelație pe care o presupunea Quételet. De altfel, chiar rezultatele metodei lui confirmă concluzia noastră. Conform principiului lui Quételet, pentru a calcula intensitatea unui caracter al tipului mediu trebuie să împăr țim suma faptelor derivate din caracterul respectiv la numărul indivizilor apți de a le produce. Astfel, în Franța, unde nu au existat mult timp mai mult de 150 sinucideri la un milion de locuitori, intensitatea medie a tendinței spre sinucidere ar fi exprimată de raportul 150/1.000.000 = 0,00015. În Anglia, unde există aproximativ 80 de cazuri la un milion, raportul este de 0,00008. Individul mediu ar avea deci o înclinație spre sinucidere egală cu aceste rapoarte, adică aproape nulă, prea mică oricum pentru a declanșa sinuciderea propriu-zisă. Nu poate fi astfel justificat numărul mare de morți voluntare anuale comise în societățile considerate. În plus, evaluarea de mai sus este exagerată. Quételet a realizat-o atribuind arbitrar mediei indivizilor o anumită afinitate pentru sinucidere, și estimând intensitatea ei în funcție de niște manifestări care nu se întâlnesc la tipul mediu, ci doar la un mic număr de subiec ți separa ți. Anormalul a fost așadar folosit pentru a determina normalul. Quételet a încercat să evite o astfel de obiecție arătând că, de obicei, cazurile anormale au loc în două sensuri contrare, ceea ce duce la compensarea și anularea lor mutuală. În realitate, compensarea se realizează doar pentru caracterele care se regăsesc, în măsuri diferite, la toată lumea, cum ar fi, de exemplu, înălțimea. Putem presupune că indivizii deosebit de înalți și cei deosebit de scunzi sunt în proporție aproximativ egală, ceea ce face ca rezultatul calcului să coincidăcu înălțimea obișnuită a populației. Când este vorba însă de un fenomen minoritar, cum este, de exemplu, tendința spre sinucidere, procedeul lui Quételet nu duce decât la introducerea artificială în tipul mediu a unui element ce nu aparține de fapt omului mediu. Această caracteristică se regăsește, așa cum am vazut, doar într-o stare de diluare externă, căci numărul de indivizi la care se disribuie este mult mai mare decât ar trebui să fie. Deși este puțin importantă, eroarea totuși există.

5

Ceea ce exprimă în realitate raportul calculat de Quételet este doar probabilitatea ca un om, ce aparține unui grup social determinat, să se sinucidă în cursul unui an. Dacă dintr-o populație de 100.000 de persoane există anual 15 sinucideri, înseamnă că fiecare individ are 15 șanse la 100.000 să se sinucidă în cursul unui an. Această probabilitate nu ne dă însă o idee despre tendința medie spre sinucidere și nici nu ne demonstrează că tendința există. Faptul că un anumit procent de locuitori alege moartea voluntară nu implică și faptul că ceilalți sunt expuși la sinucidere într-o măsură anume și nu ne dă nicio lămurire asupra naturii și intensității cauzelor care determină acest fenomen. Teoria tipului mediu nu rezolvă, așadar, problema noastră. Sinicigașii formează o minoritate infimă, dispersată; fiecare își săvârșește fapta separat. Totuși, atât timp cât societatea nu se schimbă, numărul sinuciderilor rămâne constant. Rezultă că manifestările individuale, deși sunt independente între ele, sunt produse de aceeași cauză sau de același grup de cauze ce influențează indivizii. Altfel n-am putea explica cum se face că, deși voințele pariculare nu acționează unele asupra altora, ele acționeaza ca și cum s-ar supune aceleiași porunci. Există deci, în mediul comun din care fac parte, o forță superioară, ce le canalizează în aceeași direcție și a cărei intensitate mai mică sau mai mare scade sau amplifică numărul sinuciderilor individuale. Efectele acestei forțe nu variază în funcție de mediul organic sau cosmic, ci doar în funcție de starea mediului social, ceea ce înseamnă că este vorba de o for ță colectivă. Cu alte cuvinte, fiecare popor are în mod colectiv o tendință spre sinucidere care îi este proprie și de care depinde importanța tributului pe care îl plătește morții voluntare. Din acest punct de vedere, invariabilitatea ratei sociale a sinuciderilor nu mai are nimic misterios. Cum temperamentul fiecărei societăți este aproape constant, și cum tendința spre sinucidere provine din constituția morală a grupurilor sociale, este firesc să difere de la un grup la altul, dar să rămână constantă mult timp în cadrul unei singure societăți. Ea este unul din elementele esențiale ale cenesteziei sociale; or , și la colective și la indivizi starea cenestezică este starea cea mai intimă și mai imuabilă, căci este starea fundamentală. Efectele sale trebuie deci să aibă aceeași personalitate și stabilitate; este chiar firesc să aibă o constanță superioară celei a mortalității generale. Căci temperatura, influențele climatice, geologice, într-un cuvânt toate condițiile diverse de care depinde sănătatea publică se modifică mai ușor de la un an la altul decât dispozițiile popoarelor. Există însă o altă ipoteză, diferită în aparență de precedenta, care ar putea rezolva problema. Nu ar fi posibil oare ca diferitele incidente ale vieții particulare care sunt cauzele determinante ale sinuciderii să revină cu regularitate în fiecare an, în aceleași proporții? În fiecare an presupunem că există aproximativ aacelași număr de căsătorii nefericite, de falimente, de ambiții neîmplinite, de cazuri de sărăcie etc. Ar fi deci natural ca indivizii, ajungând într-un număr egal de situații analoge, să provoace un număr egal de mor ți voluntare. Nu ar trebui deci să presupunem că se supun unei forțe dominante, ci doar să acceptăm că, în fa ța acelora și circumstanțe, iau aceleași hotărâri. Știm însă că evenimentele individuale, deși preced sinuciderile, nu sunt cauzele reale ale acestora. Nu există vreun necaz în viață care să-l oblige pe om să-și ia viața, dacă nu exista și o 6

predispoziție suplimentară de altă natură. Regularitatea cu care se repetă circumstanțele favorabile nu poate deci justifica regularitatea sinuciderii. De altfel, orice influență le-am atribui, n-ar face decât să deplaseze problema, în loc s-o rezolve. Căci ar rămâne să explicăm de ce se repetă identic în fiecare an situațiile disperate, după o lege proprie fiecărei țări. Cum se face că, într-o societate dată, presupus staționară, există întodeauna la fel de multe familii dezmembrate, la fel de multe ruinări economice etc.? Repetarea regulată a evenimentelor, în proporții constante pentru fiecare popor, dar foarte diferite de la un popor la altul, ar fi inexplicabilă dacă nu ar exista, în sânul fiecărei societăți, anumite curente care să antreneze cu forță indivizii spre aventuri comerciale și industriale, spre practici de natură să tulbure nucleele familiale etc. În acest mod, revenim la ipoteza inițială, chiar dacă într-o formă oarecum diferită. Să înțelegem însă corect sensul termenilor care au fost folosiți. De obicei, când se vorbește despre tendințe sau pasiuni colective, suntem înclinați să vedem în aceste expresii doar metafore, care nu desemnează nimic real, în afară de un soi de medie a stărilor individuale. Refuzăm să le privim ca pe niște lucruri, ca pe niște for țe sui generis ce domină conștiințele particulare. Și totuși exact eceasta este natura lor, fapt demonstrat cu strălucire de statistica sinuciderilor. Indivizii care compun o societate se schimbă de la un an la altul și totuși numărul sinucigașilor rămâne același atâta timp cât și societatea rămâne aceeași. Deși populația Parisului se înnoiește cu rapiditate, partea proporțională a Parisului din totalul sinuciderilor franceze rămâne constantă. Deși câțiva ani sunt suficienți pentru ca efectivul armateisă fie complet transformat, rata sinuciderilor militare nu variază, pentru un popor, decât cu o extremă lentoare. În toate țările, ritmul de evoluție a vieții colective este constant pe tot parcursul unui an: el crește din ianuarie până în iulie, apoi scade. Astfel, deși membrii diverselor societăți europene derivădin tipuri medii foarte diferite, variațiile sezoniere și chiar lunare ale sinuciderii au loc peste tot după aceeași lege. La fel, oricare ar fi diversitatea dispozițiilor individuale, raportul între aptitudinea pentru sinucidere a persoanelor căsătorite și cea a vaduvilor este exact același, indiferent de grupul social considerat, căci relația dintre starea normală a văduviei și cea a căsătoriei este identică în toate societăților. Cauzele care fixează contingentul morților voluntare ale unei societăți trebuie deci să fie independente de indivizi, de vreme ce păstrează aceeași intensitate, indiferent asupra căror subiecți particulari acționează. Se va spune că modul de viață , rămânând constant, produce mereu aceleași efecte. Dar constan ța modului de viață este un fapt ce trebuie explicat. Dacă modul de viață se menține în ciuda schimbărilor produse mereu în nivelul social al indivizilor, înseamnă că realitatea sa nu provine în totalitate de la aceștia. Pentru a evita o astfel de concluzie, s-a spus uneori că însăși continuitatea este opera indivizilor și că ea poate fi justificată fără a atribui fenomenelor sociale o oarecare transcenden ță în raport cu viața individuală. S-a remarcat, într-adevăr, că „un aspect social oarecare, un cuvânt al limbii, ritul unei religii, un aspect profesional, un procedeu artistic, un articol de lege, o maximă morală se transmit și trec de la un individ rudă, stăpân, amic, vecin, tovarăș, la un alt individ”.

7

Dacă ar trebui doar să înțelegem în ce fel se propagă de la o generație la alta o idee sau un sentiment, cum se menține amintirea lor, atunci explicația de mai sus ar putea fi privită, la rigoare, drept suficientă. Transmiterea faptelor de genul sinuciderii sau, mai general, de genul tuturor actelor pe care le studiaza statistica morală, prezintă un caracter cu totul particular, pe care este greu să-l justificăm. Într-adevăr, ea se bazează nu atât pe o anumită manieră de a acționa, ci pe numărul cazurilor în care această manieră este aplicată. Nu numai că există sinucideri în fiecare an, ci de obicei există tot atâtea sinucideri într-un an cât și în anul precedent. Starea de spirit care-i determină pe oameni să se omoare nu se transmite pur și simplu ci, ceea ce este remarcabil, se transmite la un număr egal de subiecți, plasați cu toții sub inciden ța condițiilor necesare pentru declanșarea faptei. Numărul nu poate fi, doar prin el însuși, obiectul unei transmiteri directe. Populația de astăzi nu a aflat de la cea de ieri care trebuie să fie totalul de victime ale sinuciderii; și totuși, numărul lor se va menține, atâta timp cât circumstanțele nu se schimbă. Ar trebui oare să ne imaginăm că fiecare sinucigaș a avut drept inițiator și maestru, ca să spunem așa, una din victimele anului precedent și că este un fel de moștenitor moral al acesteia? În acest caz, ar fi posibil să acceptăm că rata socială a sinuciderilor poate să se perpetueze pe calea tradițiilor inter-individuale. Dacă cifra totală nu se poate transmite în bloc, este clar că trebuie ca unitățile sale componente să se transmită una câte una. Fiecare sinucidere ar fi atunci ecoul unei sinucideri anterioare. Nu avem însă niciun motiv să admitem o astfel o astfel de filiație personală între fiecare eveniment moral înregistrat în cursul unui an și un eveniment înregistrat similar din anul precedent. Cum să apară, cu atâta regularitate, ricoșeuri de la un an ala altul? De ce să fie necesar exact un an pentru ca un act generator să-și producă efectul geamăn? Și de ce să existe neapărat o singură copie? Dacă ar exista mai multe, atunci totalul nu ar fi constant. Înlăturând deci ipoteza îndoielnică după care identitatea contingentelor anuale ar fi datorată transmiterii identice a fiecărui caz în parte, ne mai rămâne să explicăm această constanță doar prin acțiunea permanentă a unei cauze impersonale, ce planează deasupra tuturor cazurilor particulare. Tendințele colective au o existență proprie; sunt forțe la fel de reale ca for țele for țele cosmice, chiar dacă au altă natură. Ele acționează asupra individului tot din afara lui, dar în alt mod. Realitatea tendințelor colective este demonstrată, ca și în cazul forțelor cosmice, prin constanța efectelor lor. Când constatăm că numărul deceselor variază foarte puțin de la un an la altul, spunem că mortalitatea depinde de climat, de temperatură, de natura solului, adică de un anumit număr de forțe materiale care, fiind independente de individ, rămân constante chiar dacă generațiile se schimbă. În consecință, de vreme acte morale ca sinuciderea, se reproduc în mod uniform , trebuie să admitem că ele depind de forțe exterioare indivizilor. Cum astfel de forțe nu pot fi decât morale și cum, în afară de omul individual, nu există pe lume altă „fiin ță” morală decât societatea, rezultă că forțele exterioare sunt neapărat sociale. Dar oricum le-am numi, contează doar să le recunoaștem existența și să le concepem ca un ansamblu de energii ce ne determină din afară să acționăm, așa cum fac și energiile psihico-chimice ce ne influențează. Ele nu sunt doar entități verbale, ci mărimi sui generis pe care le putem măsura, compara – prin 8

mărimile lor relative – așa cum facem cu intensitățile curenților electrici sau ale focarelor luminoase. Astfel, propoziția fundamentală care spune că faptele sociale sunt obiective, pe care am stabilit-o într-o altă lucrare și pe care o considerăm drept principiul metodei sociologice, î și găsește în statistica morală - și în special în statistica sinuciderilor – o dovadă nouă și deosebit de revelatoare. Este adevărat că întotdeauna când știința revelează oamenilor existența unei forțe noi, ignorate până atunci, ea se lovește de neîncredere. Deoarece trebuie modificat sistemul ideilor vechi pentru a face loc noului ordin de fapte, și trebuie constituite concepții noi, spiritele opun rezistență leneșă. Trebuie totuși să ne înțelegem. Dacă sociologia există, ea nu poate fi decât studiul unei lumi încă necunoscute, diferită de cele pe care le studiază alte științe; și ea n-ar putea exista, dacă nu ar fi un sistem de realități. Propoziția de mai sus s-a izbit de prejudecățile tradiționale și a suscitat numeroase obiecții, la care trebuie să răspundem. Ea presupune, în primul rând, că tendințele și concețiile colective sunt de altă natură decât cele individuale. S-a întrebat cum este posibil acest lucru, de vreme ce societatea este formată doar din indivizi. Ar însemna însă că natura vie nu are nimic în plus față de materia brută, de vreme ce celula este formată doar din atomi lipsiți de viață. Este adevărat că societatea nu are alte forțe active decât forțele indivizilor; doar că aceștia unindu-se, formează o ființă psihica de tip nou, care are deci propria sa manieră de a gândi și simți. Proprietă țile elementare din care rezultă faptul social sunt conținute, fără îndoială, în spiritele particulare. Faptul social rezultă însă doar atunci când ele se transformă prin asociere; asocierea este ea însăși un factor actic, care produce efecte speciale, care constituie deci o noutate. Când conștiințele se grupează și se combină, în loc să rămână izolate, se schimbă ceva în lume. Este deci natural ca schimbarea inițială să declanșeze alte modificări, să determine fenomene noi, ale căror propreități caracteristice lipsesc din elemente componente. Singura modalitate de a contesta concepția de mai sus ar fi să admitem că întregul este calitativ identic sumei părților sale, că un efect este calitativ reductibil la suma cauzelor ce l-au declanșat; aceasta ar însemna sau să negăm orice schimbare, sau s-o facem inexplicabilă. S-au găsit doar două posibilități de susținere a tezei: ○ că „în sociologie, printr-un privilegiu unic, cunoaștem și elementul – care este conștiința individuală - și compusul – care este ansamblul conștiințelor”; ○ că, prin această dublă introspecție, “constatăm cu precizie că, dacă individualul dispare, socialul nu mai reprezintă nimic”. Prima propoziție este o negare îndrăzneață a întregii psihologii contemporane. Se consideră azi că viața psihică, departe de a putea fi înțeleasă imediat, are profunzimi în care este greu de pătruns, pe care le atingem doar pas cu pas, prin procedee indirecte și complexe, asemănătoare celor folosite de științele lumii exterioare. Cea de-a doua propoziție este pur arbitrară. Autorul poate foarte bine să afirme că, după părerea lui, societatea nu are nimic real în afară de ceea ce provine de la individ; pornind însă de la o astfel de afirma ție, discu ția este imposibilă, căci nu există dovezi în sprijinul ei. Este foarte simplu să opunem afirma ției de mai sus părerea unui mare număr de subiecți, care își reprezintă societatea nu ca pe o formă pe care o 9

ia natura individuală, atunci când se desfașoară în exterior, ci ca pe o forță antagonostă, care îi limitează și-i constrânge. În privința intuiției deosebite prin care am cunoaște și elementul (și individul) și compusul (și societatea), putem spune că atunci sociologia ar fi inutilă sau oricum, foarte simplă. Din păcate, toate faptele arată cât de incompetentă este conștiința în această problemă. Fără un ajutor din afară, conștiința n-ar fi observat niciodată necesitatea ca fenomenele demografice să se mențină în fiecare an la același nivel și, mai ales, n-ar fi putut găsi singură cauzele acestei constanțe. Separând astfel viața socială de viața individuală, nu vrem să spunem că prima nu are nimic psihic, căci este evident constituită din reprezentări. Doar că reprezentările colective diferă total de cele ale individului. Admitem să spunem că sociologia este o psihologie, cu condiția să se adauge că psihologia socială are legi proprii, diferite de cele ale psihologiei individuale. Să dăm un exemplu ilustrativ. Se consideră, de obicei, că religia provine din sentimentele de teamă sau respect, inspirate subiecților conștienți de ființe misterioase și înspăimântătoare; din acest punct de vedere, religia apare ca dezvoltarea stărilor individuale și sentimentelor particulare. O astfel de explicație simplistă este însă infirmată de fapte. Este suficient să remarcăm că, în regnul animal, unde viața socială este doar extrem de rudimentară, instituția religioasă este necunoscută; ea se observă doar acolo unde există o organizare colectivă și se schimbă în funcție de natura societății. Deducem că doar oamenii reuniți în grup gândesc religios. Dacă omul s-ar fi cunoscut doar pe el și universul său fizic, nu ar fi ajuns niciodată la ideea unor for țe net superioare lumii înconjurătoare. Nici măcar forțele naturale cunoscute nu i-ar fi sugerat o asemenea noțiune, căci, la origine, omul nici nu știa în ce măsură este dominat de acestea, ci credea că poate dispune de ele după bunul său plac. Știința i-a arătat omului cât de profundă este inferioritatea sa. Puterea care s-a impus omului, care i-a câștigat respectul și a devenit obiectul adorației sale, este societatea. Zeii au fost doar forma ei ipostazică. Religia este, în definitiv, sistemul de simboluri prin care societatea devine conștientă de ea însăși; este maniera de a gândi proprie ființei colective. Iată deci un vast ansamblu de stări mentale, care nu s-ar fi produs dacă nu s-ar fi unit conștiințele particulare, care rezultă din această unire și care se adaugă stărilor derivate din natura individuală. Oricât le-am analiza pe acestea din urmă, nu vom descoperi cum au apărut și s-au dezvoltat credințele și practicile diferite, de unde vine totemismul, naturismul, cum a fost posibil ca naturismul să se transforme fie în religia abstractă a lui Iahve, fie în politeismul grecilor și romanilor. Eterogeneitatea socialului și individualului, pe care am susținut-o, arată că observațiile de mai sus se aplică nu numai religiei, ci și dreptului, moralei, modelor, instituțiilor publice, practicilor pedagogice etc., tuturor formelor vieții colective, într-un cuvânt. Ni s-a făcut o altă obiecție, mai gravă decât prima, la prima vedere. Noi am admis nu numai că stările sociale diferă calitativ de stările individuale, ci și că primele sunt, într-un anumit fel, exterioare individului; am admis chiar compararea exteriorității lor cu cea a forțelor fizice. Am fost atunci întrebați cum poate exista în societate ceva exterior individului, de vreme ce doar acesta formează societatea? Dacă obiecția ar fi fondată, ne-am găsi în prezența unei antinomii. Căci nu trebuie să uităm concluziile precedente. De vreme ce perioadele care se sinucid în fiecare an nu formează 10

un grup natural, adică nu sunt în legătură unii cu alții, numărul constant al sinuciderilor nu poate fi datorat decât acțiunii unei cauze care domină indivizii și le supraviețuiește. Forța care determină unitatea fasciculului de cazuri particulare, răspândite în teritoriu, trebuie neapărat să existe în afara lor. Dacă exterioritatea cauzei ar fi într-adevăr imposibilă, problema ar fi de nerezolvat; imposibilitatea este însă aparentă. Mai întâi, nu este adevărat că societatea este compusă doar din indivizi; ea cuprinde și lucruri materiale, cu rol esențial în viața comună. Faptul social se materializează uneori, până la a deveni un element al lumii exterioare. De exemplu, un anumit tip de arhitectură este un fenomen social; iar el este încarnat în parte în case, în clădiri de toate felurile, care odată construite, devin realități autonome, independente de indivizi. Observația este valabilă și pentru căile de comunicații și transport, pentru a instrumentele și mașinile din industrie sau din via ța privată, acestea reflectând starea tehnicii în fiecare moment al istoriei, starea limbii scrise etc.Viața socială, care s-a cristalizat și fixat astfel pe suporturi materiale, devine exteriorizată și acționează asupra noastră din afară. Căile de comunicații construite înainte de a apărea noi ne canalizează mersul afacerilor într-o direcție anume, după cum ne pun în legătură cu o regiune sau alta. Copilul își formează gustul intrând în contact cu monumentele artei naționale, moștenite de la generațiile anterioare. Vedem uneori astfel de monumente dipărând în negura vremii, pentru a apărea mai târziu, când națiunile ce le-au creat sunt dispărute de secole, și pentru a începe în sânul noilor societăți o nouă existență. Este fenomenul pe care îl numim renaștere. O renaștere este cazul unei vieți sociale care, după ce s-a materializat în lucruri și a rămas în stare latentă sub această formă, revine deodată la suprafață și schimbă orientarea intelectulă și morală a unor popoare care n-au contribuit la elaborarea ei. Ea nu ar putea să renască, evident, dacă nu ar exista conștiințe vii pregătite să-i primească influența; pe de altă parte însă, toate aceste conștiințe ar fi gândit și ar fi simțit altfel, dacă influența nu s-ar fi produs. Remarca se aplică și formulelor prin care se desemnează fie diferitele dogme ale credinței, fie preceptele dreptului, când se fixează în exterior sub o formă consacrată. Sigur, ele ar rămâne fără viață, dacă nu ar exista oameni pentru a și le reprezenta și pune în practică. Ele sunt factori “sui generis” ai activității sociale, căci au un mod propriu de ac țiune. Rela țiile juridice variază, după cum dreptul este scris sau nu. Acolo unde există un cod constituit, jurisprudența este mai regulată, dar mai puțin suplă, legislația mai uniformă, dar și mai imuabilă. Ea știe mai puțin bine să se adapteze diversității cazurilor particulare și opune mai multă rezistență întreprinderilor novatoare. Formele materiale pe care le îmbracă dogmele și preceptele nu sunt deci simple combinații verbale lipsite de eficacitate, ci realită ți active; nu numai că sunt exterioare conștiințelor individuale, ci exterioritatea constituie caracterul lor specific. Tocmai din acest motiv, indivizii le pot adapta mai greu circumstanțelor, și în plus, ele sunt mai refractare la schimbare. Totuși, este sigur că nu orice conștiință socială ajunge să se exteriorizeze și să se materializeze astfel. Nu orice estetică națională prinde viață în operele pe care le inspiră; nu orice morală se formulează în precepte determinate. Marea lor majoritate rămân difuze. Există o întreagă viață colectivă rămasă în libertate; tot felul de curente vin, pleacă, circulă în toate 11

direcțiile, se intersectează și se amestecă într-o mie de moduri diferite; tocmai datorită veșnicei mobilități, nu ajung niciodată să ia o formă obiectivă. Astăzi, societatea este cuprinsă de triste țe și descurajare; mâine, un suflu de încredere bucuroasă va veni să îmbărbăteze inimile. Pentru un timp, orice grup este antrenat spre individualism; după aceea, deodată, aspirațiile sociale și filantropice devin preponderente. Ieri era cosmopolism, astăzi patriotism. Și toate valurile succesive, fluxurile și refluxurile au loc fără ca preceptele cardinale ale dreptului și moralei, imobilizate în forme statice, să se modifice. De altfel, preceptele nu fac altceva decât să exprime o întreagă viață subterană din care fac parte, din care rezultă, fără s-o suprime însă. La baza tuturor maximelor există sentimente actuale și vii pe care formulele le rezumă, dar pe care le reliefează doar superficial. Ele n-ar trezi niciun ecou, dacă n-ar corespunde unor emo ții și impresii concrete, răspândite în societate. Dacă le atribuim deci o realitate, nu este însă vorba de întreaga realitate morală. Ar îsemna să luăm semnul drept lucrul semnificat. Un semn este desigur ceva; nu un soi epifenomen ce depășește limitele obligației, căci astăzi știm ce rol joacă în dezvoltarea intelectuală. Este, totuși, doar un semn. Deoarece această viață nu are suficientă consistență pentru a se fixa, ea are același caracter ca și preceptele formulate de care am vorbit mai devreme. Ea este exterioară fiecărei individ mediu luat separat. Iată, de exemplu, că un mare pericol public determină o creștere a sentimentului patriotic. Rezultă un elan colectiv în virtutea căruia societatea, în ansamblul său, decretează ca pe o axiomă că interesele particulare, chiar și cele considerate respectabile, trebuie să dispară în fața interesului comun. Principiul nu este doar enunțat ca o dorință, ci, la nevoie, este aplicat întocmai. Observați în acest moment media indivizilor! Veți observa la mulți dintre ei o stare morală de aceeași natură, dar mult diminuată. Sunt rari cei care, chiar în timp de război, sunt gata să se sacrifice în întregime. Deci, dintre toate conștiințele particulare ce compun marea masă a națiunii, nu există niciuna la care curentul colectiv să nu fie aproape în totalitate exterior, de vreme ce fiecare conștiință conține doar o parte a stării colective. Putem face o observație similară pentru sentimentele morale cele mai stabile și fundamentale. Orice societate are, de exemplu, un anumit respect pentru viața omului în general, respect a cărui intensitate este determinată și se poate măsura în funcție de gravitatea relativă a pedepsei corespunzătoare omiciderii. Pe de altă parte, omul mediu resimte o parte a sentimentului de reprobare, dar nu în aceeași măsură și manieră ca societatea. Este suficient să comparăm reacția pe care ne-o provoacă individual vederea unui ucigaș sau a unei crime, și reacția manifestată, în aceleași condiții, de o mulțime adunată. Știm la ce extreme se poate ajunge, dacă nu există ceva care să limiteze acțiunea mulțimilor. În acest caz, furia este colectivă, ceea ce face ca sentimentul să fie mult mai violent. Aceași diferență apare întotdeauna între felul în care societatea resimte crimele și modul în care sunt afectați indivizii, adică între forma individuală și forma socială a sentimentului. Indignarea socială este atât de intensă, încât deseori nu se potolește decât prin execuția supremă. Pentru noi, dacă victima este un necunoscut, dacă autorul crimei este străin și nu constituie deci o amenințare personală, deși dorim ca fapta să fie pedepsită, nu resimțim totuși nevoia acută de răzbunare. Nu vom face niciun pas pentru a descoperi făptașul, ba chiar ne va 12

repugna să-l denunțăm. Lucrurile se schimbă doar dacă este afectată opinia publică; atunci devenim mai exigenți și mai activi. Dar acționăm sub influența colectivității, nu ca indivizi separați. Adesea, distanța dintre starea socială și repercusiunile individuale este chiar mai mare. În cazul precedent, sentimentul colectiv, individualizându-se, păstra totuși la majoritatea subiecților suficientă forță pentru a se opune actelor condamnate. Oroarea față de vărsarea de sânge omenesc este astăzi suficient de adânc înrădăcinată, încât să stăvilească apariția ideilor ucigașe. Dar simpla delapidare sau frauda silențioasă și lipsită de violență sunt departe de a ne inspira o asemenea repulsie. Nu sunt prea mulți cei care să aibă atât respect pentru bunul altuia, încât să înăbușe în ei germenele dorinței de îmbogățire ilegală. Educația dezvoltă o oarecare repulsie față de actele contrare echității. Dar câtă diferență între acest sentiment vag, ezitant, gata întotdeauna pentru un compromis, și stigmatizarea categorică, fără rezerve și reticență, cu care societatea înfierează furtul, sub toate formele sale! Și ce să mai spunem despre atâtea alte datorii, încă mai slab înrădăcinate în conștiința omului obișnuit, cum ar fi contribuția la cheltuielile publice, respectarea impozitelor, serviciul militar, respectarea contractelor etc. Dacă moralitatea ar fi asigurată doar de sentimentele șovăielnice ale conștiințelor medii, atunci ea ar fi teribil de precară. Este deci o eroare fundamentală să confundăm tipul colectiv al unei societăți cu tipul mediu al indivizilor ce o compun. Omul mediu are o moralitatea mediocră. Doar preceptele esențiale ale eticii au o oarecare forță asupra lui, dar nu precizia și autoritatea pe care le au asupra tipului colectiv, adică asupra ansamblului societății. Această confuzie, pe care a comis-o Quételet, transformă geneza moralei într-o problemă de neînțeles. De vreme ce individul este în general mediocru, cum s-a putut constitui totuși o morală net superioară lui, când ea ar trebui să exprime media temperamentelor individuale? Conștiința comună fiind doar conștiința cea mai generală, ea nu se poate ridica deasupra nivelului obișnuit. Atunci de unde vin preceptele înalte și imperative pe care societatea se străduiește să le inoculeze copiilor săi? Poate de aceea religiile și numeroase filozofii consideră că morala își găsește întreaga realitate doar în Dumnezeu. Imaginea ei palidă și incompletă, conținută de conștiințele individuale, nu poate fi privită drept tipul original. Ea este mai degrabă efectul unei reproduceri infidele și grosiere după un model care trebuie să existe în afara indivizilor. De aceea modelul este întruchipat, în imagina ția populară, cu simplitatea sa, de către Dumnezeu. Știința nu s-ar fi oprit la o astfel de concepție, pe care nici nu trebuie s-o cunoască. Îndepărtând deci această ipoteză, putem ori să lăsăm problema moralei în aer, neexplicată, ori să o privim ca pe un sistem de stări colective. Ea nu poate exista decât într-o conștiință; dacă nu aparține individului, atunci aparține grupului. Trebuie deci să admitem că, departe de a se confunda cu conștiința medie, conștiința societății o depășește în toate privințele. Observația ne confirmă ipoteza. Pe de o parte, regularitatea datelor statistice ne arată că există tendințe colective, exterioare indivizilor. Pe de altă parte, într-un mare număr de cazuri importante, putem constata direct exterioritatea. Ea este firească pentru oricine a recunoscut eterogeneitatea stărilor individuale și stărilor sociale. Prin definiție, stările sociale acționează 13

asupra noastră din afară, căci nu decurg din predispoziții personale; fiind formate din elemente străine nouă, ele exprimă altceva decât pe noi înșine. În măsura în care aparținem grupului și trăim viața lui, resimțim influența lor; dar dacă avem o personalitate proprie, suntem refractari și căutăm să scăpăm de ele. Cum pentru fiecare persoană există simultan această dublă existență, fiecare este mânat de un dublu curent. Suntem antrenați în direcția socială, dar tindem să urmăm calea propriei naturi. Restul societății ne apasă deci pentru a ne canaliza tendințele centrifuge, iar noi acționăm asupra celui de alături pentru a neutraliza tendințele societății. Suportăm noi înșine presiunea la care contribuim pentru a o exercita asupra altora. Există deci două for țe antagoniste: una vine de la colectivitate și caută să acapareze individul, cealaltă vine de la individ,ac ționând asupra primei. Prima este superioară celei de-a doua, fiind datorată unei combinații a tuturor forțelor particulare; întâmpinând însă rezistența tuturor subiecților individuali, se pierde parțial în lupte multiplicate, afectându-se doar slăbită și desfigurată. Când este foarte intensă, când circumstanțele sale favorabile revin frecvent, poate încă să marcheze puternic contituțiile individuale, născând stări de o anume vivacitate care, odată organizate, funcționează cu spontaneitatea instinctului. Așa se întâmplă cu ideile morale esențiale. Dar majoritatea curentelor sociale sau sunt prea slabe, sau acționează cu intermitență asupra noastră, având o influență superficială. Ele rămân deci aproape în întregime exterioare. Modul de calcul al unui element oarecare al tipului colectiv nu este deci măsurarea intensității sale în conștiințele individuale și determinarea mediei acestor valori ci, mai degrabă, calcularea sumei lor. Rezultatul va fi tot mai mic decât în realitate, căci obținem astfel doar sentimentul social diminuat de tot ce pierde prin individualizare. Concepția noastră a fost prea ușor considerată scolastică și prea ușor acuzată că stabilește drept fundament al fenomenelor sociale un principiu vital de tip nou. Dacă refuzăm să admitem că aceste fenomene au drept substrat conștiința individului, noi desemnăm totuși substratul lor ca fiind rezultatul unirii și combinării tuturor conștiințelor individuale. El nu are nimic substanțial sau ontologic, de vreme ce este format din părți componente, și rămâne la fel de real ca aceasta. Chiar și conștiințele individuale sunt compuse. Știm astăzi că eul este rezultanta unei multitudini de conștiințe fără eu; că fiecare conștiință elementară este produsul unor unități vitale lipsite de conștiință; că fiecare entitate vitală provine dintr-o asociație de particule neînsuflețite. Dacă psihologul și biologul admit realitatea fenomenelor pe care le studiază, tocmai pentru că acestea corespund unor combinații de elemente de ordin imediat inferior, de ce ar fi altfel în sociologie? Situația poate fi negată doar de cei care nu au renunțat încă la ipoteza unei forțe vitale și a unui suflet esențial. Astfel, nimic nu e mai firesc decât propoziția următoare, considerată scandaloasă uneori: O credință sau o practică socială este susceptibilă de a exista independent de expresiile sale individuale. Evident, nu înțelegem prin aceasta că societatea este posibilă fără indivizi, ci că: ◊ grupul format din indivizii asociați este o altfel de realitate decât fiecare individ luat în parte; ◊ stările colective există în grupul din care derivă, înainte de a afecta individul și de a se organiza în el, sub o formă nouă, o existență pur interioară.

14

Acest mod de a privi raportul individului cu societatea amintește, de altfel, de ideea pe care o au azi biologii despre raporturile lui cu specia sau rasa. Teoria simplă după care specia ar însemna doar un individ perpetuat în timp și generalizat în spațiu este tot mai mult abandonată. Ea este contrazisă de faptul că variațiile produse la un subiect izolat nu devin specifice decât în cazuri foarte rare și chiar îndoielnice. Caracterele distinctive ale rasei nu se modifică la un individ decât dacă se schimbă în tot ansamblul rasei. Astfel de doctrine nu pot fi considerate definitiv demonstrate; dar este suficient să putem constata că ipotezele noastre sociologice, fără a fi deduse din cercetări străine, au totuși corespondențe și analogii în celelalte științe. Să aplicăm ideile de mai sus în cazul sinuciderii; soluția oferită la începutul capitolului va căpăta mai multă precizie. Orice ideal moral combină, în proporții variabile, în funcție de societate, egoismul, altruismul, și anomia. Viața socială presupune, în același timp, că individul are o anumită personalitate, că este gata să renunțe la ea dacă societatea i-o cere, în sfârșit, că el este deschis într-o anumită măsură ideilor de progres. Din acest motiv, nu există vreun popor în care să nu coexiste cele trei curente de opinie, care îndreaptă omul în trei direcții diferite și chiar contradictorii. Acolo unde curentele se temperează reciproc, agentul moral se găsește într-o stare de echilibru ce îl protejeaza împotriva ideilor de sinucidere. Dar imediat ce unul depășește o anumită limită în detrimentul celorlalte, el devine cauzator de sinucidere, prin individualizare. Cu cât curentul preponderent este mai puternic, cu atât este mai mare numărul celor contaminați, și invers. Intensitatea lui depinde de trei tipuri de cauze: a. natura indivizilor ce compun societatea; b. modul lor de asociere, deci natura organizației sociale; c. evenimentele pasagere care tulbură funcționarea vieții colective, fără a-i altera constituția anatomică, așa cum sunt crizele naționale, economice etc. În privința proprietăților individuale, doar cele care se regăsesc la toți membrii societății pot avea un rol. Proprietățile strict personale, sau cele care aparțin unei minorități infime, se pierd în masa celorlalte; există, de altfel, și o neutralizare și compensare reciprocă a lor în cursul elaborării fenomenului colectiv. Doar caracterele generale ale umanității pot, așadar, să aibă efecte notabile. Or, ele sunt aproape imuabile sau, cel puțin, nu se pot schimba în câteva secole, cât numără vârsta națiunilor actuale. În consecință, variația numărului de sinucideri poate depinde doar de condițiile sociale determinante, singurele elemente variabile. Iată de ce numărul rămâne constant atâta timp cât societatea nu se schimbă. Constanța nu vine din faptul că starea de spirit generatoare de sinucideri s-ar găsi la un anumit număr de indivizi, care o transmit unui număr egal de imitatori. Fenomenul provine din faptul că mobilurile impersonale care au declanșat sinuciderile și care le întrețin au rămas aceleași. Nimic nu modifică modul de grupare a unităților sociale, nici natura consensului lor. Acțiunile și reacțiunile dintre ele rămân identice, deci rămân identice și ideile și sentimentele care iau naștere. Este însă aproape imposibil ca unul dintre curente să ajungă să exercite o asemenea influență atotputernică în toate punctele societății. Dezvoltarea sa găsește condiții favorabile și ajunge la o astfel de energie doar în medii restrânse. Ea este stimulată de o anumită condiție 15

socială, profesie sau confesiune religioasă. Astfel se explică caracterul dublu al sinuciderii. Analizând manifestările sale exterioare, suntem tentați să vedem doar o serie de evenimente independente unele de altele, căci sinuciderile se produc în puncte separate, fără legătură vizibilă. Totuși, suma formată din cazurile particulare reunite are unitatea și individualitatea ei proprie, de vreme ce rata socială a sinuciderii este o trăsătură dinstinctivă a fiecărei personalită ți colective. Dacă mediile restrânse în care sinuciderea se produce de obicei sunt distincte între ele, împrăștiate pe toată suprafața teritoriului, ele sunt totuși într-o strânsă legătură, căci sunt păr ți ale aceluiași tot unitar, asemenea organelor dintr-un organism. Starea fiecăruia depinde deci de starea generală a societății. Există o intimă solidaritate între gradul de virulență atins de o anumită tendință într-un focar și intensitatea ei în ansamblul corpului social. Altruismul este mai mult sau mai puțin violent în armată după cum este în cadrul populației civile; individualismul intelectual este cu atât mai dezvoltat în mediile protestante, cu cât este deja mai pronunțat în restul poporului etc. Dacă nu există o altă stare individuală care să poată constitui un factor determinant de sinucidere în afară de tulburare mintală, se pare însă că un sentiment colectiv poate penetra individul doar dacă acesta nu este complet refractar sentimentului. Explicația precedentă poate părea incompletă, dacă nu arătăm cum este posibil ca în focarele de dezvoltare a curentelor sinucigașe să existe un număr suficient de mare de subiecți accesibili influenței lor. Dar presupunând că, într-adevăr, acest concurs e necesar și că tendința colectivă nu poate să se impună particularităților independente ale fiecărei predispoziții, armonia se realizează de la sine; cauzele care determină curentul social acționează în același timp și asupra indivizilor și formează dispozițiile favorabile acțiunii colective. Între cei doi factori există o înrudire naturală, ambii depinzând de aceeași cauză, pe care o și exprimă; rezultă o combinare și o adaptare reciprocă. Hipercivilizația, care naște anomia și egoismul, are drept efect și sensibilizarea în exces a sistemelor nervoase; ele devin mai puțin capabile să se atașeze cu constan ță de un obiectiv definit, mai refractare disciplinei, mai accesibile furiilor violente sau depresiei exagerate. Invers, cultura grosolană și aspră, care detrmină altruismul excesiv al primitivilor, dezvoltă o insensibilitate care favorizează renunțarea, abandonul. Pe scurt, cum societatea îl face în mare parte pe individ, ea îl face după propria sa imagine. Materia de care are nevoie nu pare să-i lipsească, de vreme ce o creează ea însăși. Putem să ne reprezentăm acum cu mai multă precizie rolul factorilor individuali în geneza sinuciderii. Dacă într-un mediu moral – confesiune, corp armată sau profesie – doar o parte din membri sunt afectați, înseamnă că, în general, constituția lor mentală, derivată din propria lor natură și din evenimente, opune mai puțină rezistență în fața curentului sinucigaș. Dar nu condițiile individuale sunt cele care-i determină intensitatea și caracterele distinctive. Numărul anual de sinucideri dintr-un grup social nu depinde, de exemplu, de numărul de nevropați; nevropatia poate doar să-i transforme pe cei afectați în prime victime ale sinuciderii. Iată marea diferență dintre punctele de vedere ale clinicianului și sociologului. Primul analizează întotdeauna cazuri particulare, izolate unele de altele; el constată adesea că victima era sau alcoolic sau nebun și-i explică fapta prin una din aceste stări psihopatice. Are dreptate într-un fel, 16

căci tendința crescută spre sinucidere a pacientului are un astfel de motiv. Dar nu din același motiv există, în general, sinucideere și, mai ales, nu de aceea există, pentru fiecare societate, un număr definit de sinucideri pe o perioadă de timp determinată. Cauza reală a fenomenului general scapă celui care analizează doar individul, căci ea este în afara individului. Pentru a o determina, trebuie cercetată suma tuturor cazurilor particulare. Se poate obiecta că, dacă nu ar exista suficient de mulți neurastenici, cauzele sociale nu și-ar produce toate efectele. Dar în orice societate diferitele forme de degenerescență nervoasă furnizeează mai mulți candidați la sinucidere decât ar fi necesar. Este vorba despre cei care, aflându-se în „apropierea” curentelor pesimiste, le suportă mai complet acțiunea. Ne mai rămâne o singură problemă de rezolvat. De vreme ce numărul total de sinucideri este același în fiecare an, rezultă că influența nefastă nu-i afectează deodată pe toți cei predestinați să-i fie victime. Cei care se vor sinucide în anul următor există și acum; ei sunt încă implicați în viața colectivă, suportându-i influența. De unde provine deci “amânarea”? Deducem că este nevoie de un an pentru ca să apară toate efectele curentului sinucigaș; cum condițiile activității sociale variază în funcție de anotimp, și curentul își modifică, pe parcursul anului, intensitatea și direcția. Abia când întreg ciclul anual este depășit putem spune că s-au produs toate combinațiile posibile de circumstanțe. Dar de vreme ce anul următor nu face decât să-l repete pe cel precedent, refăcând aceleași combinații, de ce primul an nu a fost suficient? De ce societatea își plătește datoria doar în rate succesive? Explicația temporizării ține, credem noi, de modul în care timpul acționează asupra tendinței spre sinucidere. El este un factor auxiliar, dar important. Tendința crește, după cum știm, de la tinerețe la maturitate, fiind deseori de zece ori mai puternică la sfâr șitul vie ții decât la începutul ei. Înseamnă că forța colectivă care-l împinge pe om la sinucidere îl influențează puțin câte puțin, progresiv. Este probabil nevoie de experiențe repetate pentru a-l face să simtă tot vidul unei existențe egoiste, sau toată vanitatea ambițiilor nemăsurate. Iată de ce sinucigașii nu-și îndeplinesc destinul decât de-a lungul unor generații succesive.

1.2. Teorii și concepții cu privire la suicid

Abordarea fenomenului suicidar poate avea dimensiuni diferite, care să atingă domenii diferite, cum ar fi cel social, atunci când suicidul este considerat ca o retragere din fața responsabilităților sociale, al psihologiei, când istoria persoanei și devenirea omului sunt prevalente, cel psihiatric, în măsura în care suicidul, deși poate fi considerat o caracteristică general-umană, reprezintă totuși un fenomen particular în viața unui om, în care se poate suprapune sau asocia cu o patologie psihică. Problema comportamentului suicidar, de larg și permanent interes sociologic, psihologicpsihiatric, medico-legal și genetic, a fost abordată în literatura de specialitate de cele mai multe ori ca rezultat al cercetărilor separate și exprimând opinii disincte ale diferiților cercetători ai 17

fenomenului. Se remarca, atât în studiile efectuate cât și în interpretarea fenomenului, folosirea unei metodologii specifice, elaborarea de concluzii aplicabile cadrului specialității respective. Rezultatele unora dintre aceste studii realizează parțial interpretarea problemelor, raportate la factori, cauze, forme de manifestare, consecințe sau semnificație, socială și individuală, mijloace de prevenire și combatere. Cercetările de inspirație sociologică analizează cauzele socio-culturale ale fenomenului suicidar; cercetările fundamentate pe metode psihologice și interpretare psihopatologică urmaresc semnificația diagnostica și chiar sistematizarea tipologică. Deși majoritatea lucrărilor sesizează complexitatea fenomenului și necesitatea desfășurării interdisciplinare pentru implicațiile ce le are pe plan social și individual, ele dau prioritate unor factori specifici domeniului respectiv de preocupare. Teorii genetice/biologice În unele lucrări, probabil din cauza impresionabilității celorlalți factori etiologici mult mai evidenți, atitudinea cercetătorilor merge de la negarea totală a oricărei influențe a eredită ții în actul sinucigaș, ca și cea a lui Schneider, până la aceea în a-i acorda un rol principal cum întâlnim în opinia lui Regis. Dacă influența eredității este incontestabilă în delicte, crime și psihoze, prin întinderea noțiunii de inadaptabilitate, ea poate fi admisă și pentru sinucidere. Un determinism anterior nașterii, prin influențe de viață intrauterină, sau conceptuale genetice, prin alterarea plasmei germinative, pare să fie destul de evident la sinucigași. Referitor la influențele pur ereditare, genetice propriu-zise, Huntington (1960) subliniază că mulți copii născuți în iunie au mai multe șanse de a intra în spitalele de boli mintale decât restul copiilor care sunt născuți în altă perioadă. Acesta este un exemplu de materializare a influenței mediului extern în determinismul genetic conceptual al unor cazuri. Referitor la perioada conceptuală propriu-zisă, Peterson (1933) apreciază că există o frecvență marcată a cazurilor de malformații congenitale la copiii concepuți în martie și aprilie, față de cei din august și septembrie. Este cunoscut rolul ereditării în anomaliile cromozomice, în alienările mintale; sinucigașii, în parte – având o modalitate de structurare psihică în unele puncte asemănătoare – pot avea malformații cromozomiale asemănătoare. „Bărbații cu doi cromozomi Y se găsesc mult mai des printre indivizii cu deficiențe psihice și un tip de agresivitate specială, în care am putea încadra și sinuciderea, decât în populația generală”. Având în vedere însă nenumăratele posibilități de combinare genetică, posibilitățile de influențare a plasmei germinative și a fătului, șansele de implicare a eredității printr-o intervenție directă filogenetică sunt incalculabile. În comparație cu un bărbat de formula cromozomială normală XY, un bărbat cu formula XYY apare mai frecvent între cei care riscă să aibă o personalitate psihopatică; toate nuanțele, de la o comportare absolut normală la o psihopatie severă au fost întâlnite în sindromul XYY. Astfel, L. Moor, care 1967 susținuse această ipoteză (a corelației dintre anomalia XYY și hetero - și autoagresiviste), în 1973 se arăta adversar, descoperind în proporție de 1,5% indivizi 18

normali, prezentând această anomalie cromozomială, în timp ce o mare parte dintre cei cu manifestări auto – sau heteroagresive posedă un cariotip normal. Pe de altă parte, P.A. Jacobs (1971) descoperă un număr foarte mic de indivizi autoagresivi prezentând astfel de anomalii cromozomiale. Un posibil motiv pentru undivizi de a se sinucide se referă la chimia creierului. În 1975, cercetătorii suedezi încercau să măsoare nivelul serotoninei din creier. Seretonina, un neurotransmițător recent descoperit era cunoscut ca fiind implicat în emoții și stări sufletești. Fiindcă serotonina din creier nu poate fi măsurată direct fără distrugerea prpriu-zisă a creierului, cercetătorii au luat mostre de fluid cerebro-spinal din coloanele vertebrale ale subiecților umani, luând măsuri ale nivelelor unei substanțe numite 5HIAA, cunoscută ca un bun indicator al nivelului de serotonină cerebrală. Psihiatrul Marie Asberg a găsit că toți indivizii cu un nivel scăzut de 5HIAA se sinucid. Asberg a descoperit un indicator biologic ce putea fi pus în rela ție directă cu incidența sinuciderilor. De atunci, cercetătorii au legat mereu nivelul scăzut de serotonină și 5HIAA cu depresia, agresivitatea și impasivitatea. Combinația dintre cele trei atribute este o formulă evidentă a sinuciderii violente după cum ne dăm seama. De fapt, cu cât este mai jos nivelul, cu atât sinucigașul este mai impulsiv și agresiv. Examinând creierele victimelor sinuciderii și comparându-le cu creierele victimelor accidentale, cercetătorii suedezi au descoperit la fel ca primii într-adevăr aveau un nivel scăzut de serotonină. Cu toate că este nevoie de o cercetare mai aprofundată, aceste descoperiri ar putea indica ce ar trebui să testeze psihologii pentru a elabora un test valid de găsire a poten țialilor sinucigași. Ipoteza care preconizează natura ereditară a suicidului este nerealistă și de aceea trebuie tacordat credit aserțiunii conform căreia o ereditate psihiatrică încărcată mărește riscul de suicid, fapt confirmat mai ales în cazul acelor afecțiuni psihiatrice care prezintă serioase componente genetice. Problema suicidului ereditar a fost dezvăluită și în lucrarea despre sinucidere a lui Durkheim. Concluzia dată de el, este și astăzi una dintre cele mai citate: „Legea eredității omocrone, conform căreia caracterul moștenit apare la copii de aceeași vârstă ca și la părinți, nu poate fi invocată. Sinuciderea apare la orice vârstă, dincolo de 10 – 15 ani. Proprietatea sa caracteristică nu este aceea că se manifesta la un moment determinat al vieții, ci că progresează fără încetare de la o vârstă la alta. Evoluția neîntreruptă arată că sinuciderea depinde de o cauză ce evoluează ea însăși pe măsură ce omul îmbătrânește. Ereditatea nu îndeplinește însă această condiție, căci bagajul ereditar este complet constituit din momentul în care are loc fecundarea.” Așadar, tezele genetice consideră că sinuciderea este ereditară, dar nu sunt probe sigure despre rolul eredității, în schimb se cunoaște faptul că anumite afecțiuni psihice care pot duce la acte autodistructive se pot transmite la descendenți. Teorii sociologice Jack Gibbs consideră că orice victimă a unui suicid reprezintă o importantă „pierdere socială”. În măsura în care societatea investește în indivizi, iar aceștia contribuie la bunăstarea socială, orice sinucidere este o problemă socială, independentă de suferința personală provocată apropiaților, și constituie, mai ales, o pierdere măsurabilă pentru societate. Date fiind 19

caracteristicile sinucigașilor de a se sustrage presiunilor sociale și a renunța la apartenența de membri ai societății, actul suicidar este interpretat de unii sociologi ca o conduită deviantă, care violează normele sociale, care interzic suprimarea vieții, independent de mijloace și motivație. Jack Gibbs aprecia, din acest punct de vedere, că sinuciderea este un “eșec de conformare” la norme, mai ales în acele societăți în care actul suicidar se afla în conflict cu prescripțiile normative de natură judiciară sau religioasă. Definit de un asemenea conflict, sinucigașul „nu numai că sfidează sau rănește autoritatea colectivă încorporată în norme, dar renunță la calitatea sa de membru al colectivității”. Sinuciderea nu reprezintă numai un domeniu de interes pentru psihologi sau psihiatri, ci și un teren de studiu pentru psihologi, în măsura în care semnificațiile unui act de sinucidere nu se înscriu în aria biologică instinctelor, ci în contexte definite de raporturi sociale, norme, valori, prescripții morale sau religioase etc. Statistic, suicidul apare ca fenomen social prin circumstanțele de determinare – el fiind rezultatul imposibilității de acomodare a individului cu viața socială, cât și prin consecințele negative pe care le antrenează în plan social și care fac problematica suicidului o problemă socială de mare gravitate. Pentru aceste considerente cel puțin, fenomenul suicidar este analizat atent în sociologie. Concepând sinuciderea ca un act de raționalitate, sociologii îl plasează în aria deviantei și în cea a problemelor sociale. Problema sinuciderii reprezintă, de altfel, - așa cum a demonstrat studiul lui Durkheim – una din temele “clasice” ale sociologiei ca știință, constituind un subiect care a avut o mare importanță în stabilirea ei ca disciplină sociologică independentă. Sinuciderea a fost adesea asociată cu dezorganizarea socială; această dezorganizare socială are diferite accepțiuni, dar cel mai frecvent este luat ca indicator al sau deviația unor grupuri sau indivizi de la conformismul în raport cu normele sociale (în sensul că un comportament nu se acordă cu expectațiile celorlalți). Dezorganizarea socială este în general măsurabilă de comportamentul deviant; în acest context sinuciderea este o problemă specială. Alte explicații se referă la termenul de secularizare, având înțeles invers dezorganizării sociale. Termenul se referă la saturația tendințelor sociale de gradul de civilizație, de modernizare, de industrializare etc. Secularizarea ar fi direct proporțională cu creșterea ratei suicidului și ar determina această creștere. Un grad oarecare de dezorganizare are o pondere mai mare într-un anumit context social evoluat și cu un înalt grad de saturație a evoluției în societatea respectivă. Măsuri de prevenire Luând în considerare locul ocupat de suicid în cadrul cauzelor mortalității (2-4 în lume), precum și numărul impresionant de tentative (de 3-7 ori mai frecvente decât suicidul realizat) și consecințele acestora, apare foarte importantă căutarea unor mijloace de prevenție a actului suicidar (așa-numitele “linii fierbinți” sau elaborarea și aplicarea unor scale de evaluare a riscului suicidar). În cazul sinuciderilor (acte autoagresive terminate prin deces) nu se poate vorbi decât de o profilaxie care vizează scăderea incidenței lor. În situația tentativelor de suicid sunt posibile

20

atât măsurile de prevenire a unor cazuri noi, cât și vindecarea cazurilor și împiedicarea repetării comportamentelor suicidare. Intervenția profilactică în cazul tentativelor se bazează pe trăirile ambivalente ale subiectului care dorește să trăiască și să moară în același timp. Suicidul, cu atât mai mult cu cât vizează adolescența, nu trebuie înțeles ca un fenomen individual izolat. Profilaxia sa pune în mișcare mijloace variate și complexe, acționând la nivelul colectivității și la cel al individului.

1.3. Aspecte juridice ale sinuciderii în legislația penală română și preocupările școlii românești de medicină legală privind moartea violentă autoprovocată

Din punct de vedere juridic, suicidul exprimă o încălcare a dreptului la viață ce generează manifestarea atributelor esențiale ale personalității umane. Statul beneficiază și de sistemul legislativ, intervenind atunci când viața sau integritatea corporală a persoanei sunt în pericol, ca urmare a unei activități ilicite de suprimare a vieții unei persoane, sau de vătămare a integrității corporale sau a sănătății acestuia. În acest sens, în partea specială a Codului Penal, sunt prevăzute și pedepsite faptele considerate infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanei. Medicina legală, ca disciplină de graniță între medicină și drept, joacă un rol deosebit de important prin sarcinile ce-i revin la înfăptuirea justiției și în mod implicit în apărarea vieții, integrității corporale a persoanei. Expertizele medico-legale vin să furnizeze acele date științifice, care coroborate cu datele de anchetă să ducă la elucidarea unor cazuri complexe și implicit la o corectă aplicare a legii. Ca formă juridică de moarte violentă, sinuciderile pot fi definite ca ucidere de sine. În țara noastră și în general în lume se are în vedere că sinuciderea este în primul rând o problemă medicală, mai ales psihiatrică, fiincă, de obicei, tentativa sau chiar sinuciderea este un simptom patologic psihic. Trecându-se însă la faza tentativei de sinucidere și ajungându-se la faza suicidului consumat, implicațiile juridice cuprind mai multe puncte de interferență, între acestea și implicațiile medico-legale. În faza unui caz de moarte violentă, anchetatorului îi revine sarcina ca pe baza probelor ce le va administra pe parcursul cercetărilor să stabilească forma juridică de moarte violentă (omucidere, sinucidere sau moarte accidentală), precum și împrejurările în care s-a produs moartea violentă. Autopsia medico-legală este obligatorie nu numai în morțile evident violente, ci și în morțile produse în condiții suspecte. Într-o lucrare anterioară, într-un raport întocmit de Moise Terbances, Virgil Dragomirescu și Vladimir Beliș, se preciza că în această categorie largă, definită juridic și mai puțin medico21

legal, reprezentată de moartea produsă inexplicabil într-o situație necunoscută, cu totul neșteptată, într-o etapă din viață în care persoana fără antecedente sanitare, sociale, psihologice sau juridice, fără stări conflictuale probabile în relațiile interpersonale sau sociale a fost găsită decedată, se pot întâlni oricare dintre formele de moarte: subită (nevinovată sau accidentală), criminală și sinucidere (ca formă de moarte violentă). Această etichetare de „suspectă” o pot face atât anchetatorul, începând cu cercetarea locului faptei, cât și medicul legist care-l însoțește, prin semnalarea încă din această fază premergătoare autopsiei, a unor fapte de ordin biocriminalistic, precum și, ulterior, în timpul autopsiei, prin semnalarea unor leziuni traumatice semnificative pentru unul din genurile de moarte violentă mai sus arătate, impunându-se ca metodologie, pe lângă tanatogeneză de excludere, aprofundarea investigațiilor de anchetă socială și judiciară în scopul confruntării sau coroborării lor cu rezultatele examenului morfopatologic și a celor complementare de laborator. În cele mai multe cazuri, în urma activității de anchetă, odată cu stabilirea faptului că moartea violentă este ca urmare a unui suicid, implicațiile de ordin judiciar dispar. Totuși, uneori chiar dacă prin anchetă se stabilește cu certitudine că moartea violentă este o urmare a unei sinucideri, implicațiile de ordin juridic se mențin, determinând, totodată continuarea activității de anchetă. În acest context se înscriu și cazurile în care pe parcursul activității de anchetă se stabilește că sinuciderea s-a produs prin utilizarea de mijloace la care sinucigașul în mod legal nu ar fi avut acces. Exemplificăm, în acest sens, cazul utilizării de către sinucigaș a unor arme de foc, deși nu posedă forme legale de deținere a armamentului, utilizarea stupefiantelor, uilizarea unor substanțe toxice pentru care există un regim special de deținere și manipulare, etc. Toate aceste aspecte determină o extindere a anchetei în vederea stabilirii împrejurărilor în care victima a procurat mijloacele menționate mai sus, cu care și-a produs moartea, precum și în vederea stabilirii persoanelor care au înlesnit procurarea unor asemenea mijloace din intenție sau culpă. Referindu-se la utilizarea psihotropelor în autoproducerea morții, în lucrarea prezentată la Consfătuirea pe țară de Medicină Legală – Oradea, 26.09.1975, dr. Virgil Dragomirescu și dr. Enăchescu arătau că moartea violentă prin intoxicație cu substanțe psihotrope, poate fi considerată suspectă, în următoarele cazuri. ◊ Posibilitatea producerii accidentului în cursul terapiei psihotrope, în cazul apariției unor stări depresive psihodinamice, pe parcursul internării sau chiar în cursul investigărilor psihodinamice (narcoza, utilizată ca agent de investigare psihologică). ◊ Moartea violentă prin suicid în situația unor bolnavi care, în condițiile tratamentului ambulator dispun de stocuri (rezerve) de medicamente psihotrope și în stări de decompensare, în special la vârstnici sau determinate de intoxicațiile etilice acute când se pot întâlni asocieri medicamentoase (nu numai supradozări de psihotrope) care pot potența reciproc, la fel ca și prin asocierea alcoolului. ◊ Moartea suspectă în intoxicațiile accidentale prin nerespectarea indicațiilor de aplicare a tratamentului în condițiile ambulatorii. 22

Moartea suspectă în intoxicațiile prin supradozări și formarea dependenței față de drog în tratamente prelungite, în toxicomanii sau în timpul unei stări de seraj (de exemplu la opi sau meprobramat). Vorbind, însă, despre implicațiile juridice ale suicidului, ca aspect ce reprezintă o importanță deosebită în acest sens al sinuciderii determinate sau înlesnite. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei alte persoane constituie infracțiune, avându-se în vedere gradul de pericol social, cât și caracterul ilicit al faptei (Art. 179, alin.1, Cod Penal). Art. 179, alin.1, Cod Penal prevede: Când fapta prevăzută în aliniatul precedent s-a săvârșit față de un minor sau față de o persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpân pe actele sale, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani. Prin această incriminare se creeaza un plus de ocrotire a vieții oamenilor, contra unor activități care pe căi ocolite conduc la suprimarea acesteia. Elementul material constă în acțiunea de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane. Determinarea unei persoane de a se sinucide se poate realiza, fie prin sugerarea de către autor a unei alte persoane să se sinucidă, fie prin refacerea avestei sugestii pe o idee de suicid deja existentă la victimă. Mijloacele prin care se realizează determinarea sunt foarte variate, pornind de la amăgiri, relatări exagerate și terminând cu amenințarea. Înlesnirea constă în orice acțiune prin care autorul sprijină pe victimă (subiect pasiv) în punerea în aplicare a ideilor sale suicidare, aceste acte trebuind să aibă o natură comisivă. Pentru a exista înlesnire la sinucidere este suficient ca autorul să procure victimei (subiectul pasiv) cu bună știință mijloacele necesare sinuciderii sau să dea sfaturi pentru folosirea acestora. În cazul sinuciderilor extinse (complexe) dacă unul dintre sinucigași scapă cu viață și se constată că el este acela care a înlesnit sau determinat sinuciderea celorlalte victime va răspunde pentru infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Totodată, pentru a fi vorba de o infracțiune de determinare sau înlesnire a sinuciderii este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea autorului și activitatea desfășurată de sinucigaș, de a-și suprima sau încerca să-și suprime viața, deci acțiunea de determinare sau înlesnire trebuie să aibă ca urmare imediată fie sinuciderea, fie tentativa de sinucidere. O modalitate agravată a acestei acțiuni este prevăzută de alineatul 1, art. 198 Cod Penal, acesta referindu-se la cazul în care victima este minor. Considerăm că infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii constituie implicația juridică de bază a suicidului, fiind singura de natură să determine interven ția legii penale. Infracțiunea respectivă este comisă cu intenție directă sau indirectă, după cum făptuitorul a prevăzut rezultatul, l-a dorit sau l-a acceptat. Fiind o infracțiune destul de gravă, lezând relațiile sociale ce ocrotesc viața omului, determinarea sau înlesnirea sinuciderii este prevăzută imediat, în Codul Penal după infracțiunea de omor, punerea în mișcare a acțiunii penale făcându-se din oficiu, iar urmărirea penală se efectuează la nivelul parchetelor.

23

În țara noastră numai din anul 1936 a fost incriminată, legislația penală anterioară neprevăzând-o. Introducerea acestei infracțiuni în Codul Penal reprezintă o consecință a rezultatelor științifice, a investigațiilor și a semnalărilor unor fapte de acest fel, socialmente periculoase, de către medicii legiști. Medicina legală a lâncezit oarecum până în secolul trecut și ceea ce, pe terenul științific a contribuit în largă măsură la înflorirea ei au fost însăși progresele facute de științele ei ajutătoare: noile descoperiri în fizică și în chimie, determinarea unor detalii importante în ceea ce privește legile vitale încă insuficient lamurite de fiziologie, perfecționarea mijloacelor de cercetare. Contribuția românească temeinică la progresul medicinii legale nu datează decât de la mijlocul secolului trecut, mai precis de la 1800 încoace. Un studiu al eruditului profesor S.C. Longinescu pune în lumină părțile privitoare la medicina legală din pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab. Așadar, în a doua jumătate a veacului trecut, Nicolae Krețulescu și Davila luând ca model materialele publicate în lume, comparându-le și inspirându-se, îi dau medicinii legale un început de organizație în ceea ce privește practica expertizelor. În 1860 se prevede în programul de cursuri al Școlii Naționale de Medicină și unh curs de medicină legală, iar prin legea din 1862, medicii de oraș, de județ și de plasă sunt însărcinați cu lucrările medico-legale. Dar o activitate cu adevărat corespunzătoare marii chemări a științei medicale ca “Dux auxiliumque justitiae” nu va fi inaugurată, la noi, decât cu mult mai târziu, și anume, odată cu organizarea Institutului de Medicină Legal, în 1892. Contribuția medicilor legiști la dezvoltarea școlii de medicină legală și criminalistică din Romînia este bogat ilustrată din punct de vedere istoric de activitatea celor trei mari oameni de știință și în același timp mari patrioți, care au fost frații Mina, Ștefan și Nicolae Minovici. De numele lor se leagă înființarea primelor școli de antropologie, înființarea unor instituții medicale și sociale din țara noastră, c um ar fi: a Institutului de Medicina Legală din București, Societatea de Salvare din anul 1906, elaborarea unor cursuri de înaltă ținută științifică, crearea unor aparate și dispozitive speciale în materie, etc. O contribuție remarcabilă în domeniul studierii morții violente autoprovocate, cu predilecție spânzurarea o aduce activitatea lui Nicolae Minovici. Privind retrospectiv, în decursul anilor au apărut manuale și tratate de medicină legală, cum ar fi lucrările conferențiarului Nicolae Stoenescu și acelea ale lui Aurbach (1860), Ștefan Georgescu (1871), Vianu(1891), apoi numindu-le pe cele mai importante și mai valoroase, G. Bogdan de la Iași – Curs de medicină legală – în anul 1924; Mina Minovici – Tratat complet de medicină legală – în anul 1928, vol.I și 1930 vol.II; M. Kernbach – Medicină judiciară – în anul 1958; I. Moraru – Medicină legală – în anul 1970 și Patologie Medico-legală – în anul 1978; I. Quai, M. Terbances, V. Mărgineanu, L. Popa – Introducere în teria și practica medico-legală – vol. I și II, în anii 1978 și 1979. Rezultatele acestor cercetători de renume au fost și sunt completate în mod strălucit de întreg personalul de medici legiști care lucrează în laboratoarele Institutului, la filialele sale, la

24

laboratoarele județene de medicină legală, rezolvând numeroase probleme, aducându-și contribuția la dezvoltarea școlii românești de medicină legală. Una din activitățile importante, în care s-au realizat succese remarcabile, o constituie problema sinuciderilor, ale căror rezultate au fost folosite în practica medico-legală socială, economică, demografică, etc. În ultimii ani, în cadrul tematicii „Tanatogeneze în sinucideri” s-au elaborat lucrări remarcate și pe plan internațional, cu caracter epidemiologic, pe baza materialului cazuistic de la nivelul Institutului Medico-Legal Prof. Dr. Mina Minovici din care exemplificăm: ○ Problemele expertizelor medico-legale în cazurile de suicid; ○ Aspecte particulare ale conduitei autoagresive; ○ Relațiile din conduitele suicidare și homicidare, aspecte ale conduitei suicidare în mediul familiei; ○ Motivația conduitei autoagresive, etc.

25

CAPITOLUL 2 2.1. Modalitați de realizare a suicidului

În continuare ne vom ocupa de modalitățile și formele suicidului, cunoscând că nici acestea nu sunt limitate , mijloacele și calitățile folosite fiind variate, în funcție de perspicacitatea individului, de fantezia acestuia, ș.a. În orice caz, ne vom ocupa de sinuciderile prin: a. spânzurare; b. ștrangulare; c. substanțe toxice; d. înecare; e. precipitare de la înălțime; f. împușcare; g. aruncare înaintea mijloacelor de transport. Prezentăm această ordine, nu dintr-o sistematizare științifică, ci urmărind asfel a pune în relief ordinea și clasificarea preferențială a actelor de suicid, pe teritoriul județului Gorj, în ceea ce privește modalitatea de realizare. Cu titlu exemplificativ pot exista cazuri de sinucidere prin refrigerare, electrocuție, incendiere, expunere la substanțe radioactive, aruncarea în cuptoare cu metale topite, în gropi cu var, etc. Ca atare, sinuciderea este o formă specifică de comportament individual antisocial, de tip autoagresiv, o soluție adoptată de acesta pentru rezolvarea unor conflicte personale, un act prin care individul caută să se autodistruga fizic, să-și ia viața, fiind inconștient – mai mult sau mai puțin – de motivele pentru care o face. Spânzurarea (seil suspension) este asfixia mecanică determinată de comprimarea căilor respiratorii superioare, a formațiunilor vasculare și nervoase ale gâtului, prin însăși greutatea corpului victimei. Spânzurarea poate fi completă, atunci când corpul este suspendat fără a mai avea contact cu solul și incompletă, atunci când corpul este numai parțial suspendat, dar se sprijină cu o parte a corpului de vreun obiect. Ea poate fi tipică, atunci când nodul lațului se află la ceafă, și atipică, când se află în orice altă parte. Putem întâlni și spânzurare simplă sau extinsă, în cazul în care este vorba de o singură persoană sau mai multe la un loc. La spânzurare, ca la toate asfixiile, în general se produc tulburări din partea sistemului nervos central și constau în: senzații de căldură în corp, țiuit și zgomote stranii în urechi, senza ții luminoase, convulsii, erecții, etc. 26

Cadavrul este cianotic, cu globii oculari ieșiți din orbite, cu gura deschisă, limba proeminentă, putând constata existența unor leziuni hemoragice la nivelul șanțului de spânzurare sau lipsa acestora, când apare asfixia albă, apărând înainte de constituirea leziunilor. Șanțul de spânzurare, așa cum îl denumea Mina Minovici stimatul caracteristic, exprimă particularitățile lațului ce poate fi culant, fix sau deschis. Șanțul apare de obicei pergamentat cu infiltrații hemoragice și va fi întrerupt la nivelul nodului. La spânzurările tipice nodul este la spate, iar capul plecat pe partea opusă. Pot exista mai multe șanțuri atunci când lațul a fost format din mai multe spire, însă ultima va avea o orientare ascendentă spre baza gâtului. Adâncimea șanțului depinde de consistența și dimensiunile lațului, cele tari producând șanțuri mai adânci și la partea opusă a nodului. Întotdeauna când este vorba de spânzurare, adică deces prin acest mijloc, șanțul va avea un caracter vital. Lipsa acestui caracter vital pune problema omorului, deși este mai rar, făcânduse numai prin surprinderea victimei, la cei inconștienți, în stare de ebrietate avansată sau la copii. Au fost unele aspecte rar întâlnite, în sensul că șanțul de spânzurare nu s-a format ca de obicei, la nivelul gâtului, ci la nivelul mandibulei, atunci când lațul a trecut peste cavitatea bucală, fiind prins în arcadele dentare ale victimei. Unii sinucigași își înfășoară gâtul cu fulare, prosoape și după aceea își fixează lațul. Lațul de spânzurare reprezintă instrumentul prin care se realizează comprimarea gâtului sub acțiunea greutății corpului, putând fi lațuri dure, moi, semidure, deschise, fixe sau culante. Capătul fix al lațului este legat de un punct fix, destul de rezistent, care să suporte greutatea corpului. De obicei lațul este fixat în jurul gâtului, existând și cazuri, așa cum am arătat mai sus, când trece peste urechi, peste obraji. Este cunoscută și spânzurarea cu capul în jos de tip gondolă sau hamac, când lațul este format în jurul gâtului, picioarele sunt sprijinite pe un obiect mai sus decât restul corpului. Aspecte criminalistice. Cercetarea locului faptei va începe din exterior, căutându-se și relevându-se urmele existente, căutându-se să se explice motivele prezenței persoanei în acel loc, luându-se măsuri pentru identificarea acesteia, când se cunoaște cine este, cercetarea obiectelor de îmbrăcăminte, proveniența lațului, existența altor obiecte în împrejurimi, dacă victima putea să-și lege singură lațul de punctul fix, dacă lațul era apt de a produce moartea, ce leziuni prezintă victima în afară de cele legate de spânzurare, formate în timpul convulsiilor, identificarea și ridicarea eventualelor înscrisuri, stabilirea motivelor pentru care acea persoană s-a sinucis. Aspecte medico-legale. Cu ocazia examinării și autopsierii cadavrului se vor consemna și interpreta leziunile corporale existente, unele putând fi autoprovocate sau de apărare, succesiunea acestora, aspectele lividității, prezența și a altor cauze de moarte, eventual toxice, leziuni interne de la nivelul gâtului, stabilirea alcoolemiei, data survenirii morții, cauza medicală, raportul de cauzalitate, etc. Profesorul L.P., în vârstă de 41 de ani, datorită unor neînțelegeri cu familia, depresivmelancolic, a luat hotărârea de a se sinucide. La data de 11 iulie 1994 și-a procurat o frânghie, a 27

legat frânghia de o grindă în podul unei anexe gospodărești, și-a introdus capul în laț, apoi și-a dat drumul. Ștrangularea reprezintă o formă sau o modalitate de producere a morții, realizându-se prin strângerea lațului în jurul gâtului în mod complet, moartea intervenind ca urmare a acestei compresiuni, și nu prin greutatea corpului. Sinuciderea se realizează prin intermediul unui laț tip garou, adică formarea unui nod care se strânge, însă cedează mai ușor. Neformarea nodului nu duce la presupunerea morții, deoarece odată cu pierderea cunoștinței se pierde și forța musculară, cedează și persoana revine. De aceea, nodul odată strâns nu trebuie să mai revină și lațul să se deschidă. Lațul de spânzurare poate fi format din obiecte, ambele capete, spre deosebire de spânzurare, fiind libere, bineînțeles după ce au fost înnodate, nemaifiind necesară existența unui punct fix. Șanțul de spânzurare, are un caracter continuu, circular de cele mai multe ori, paralel cu baza gâtului. Aspecte criminalistice. Se începe cercetarea locului faptei din exterior, se caută urmele produse de victimă sau de alte persoane, se procedează la identificarea victimei, se cercetează modul de procurare al lațului, nodul, dacă victima putea să confecționeze un asemenea nod, eventualele urme de violență pe haine și pe corp, stabilindu-se și motivele care au putut determina victima să se sinucidă. Din punt de vedere medico-legal ne interesează aceleași aspecte ca la spânzurare, în plus având mai pronunțat fracturarea cartilajului laringian și hemoragiile din țesuturi vor fi mai profunde, intense și constante. Se vor explica și orice alte leziuni, dacă sunt vitale sau nu, provocate cu ajutorul lațului sau cu alte obiecte. Autosugrumarea cu mâna nu este posibilă întrucât compresiunea vaselor gâtului va antrena pierderea cunoștinței, neintervenind moartea, astfel că în cazul existenței unor urme de degete sau unghii ne duce la concluzia existenței unei infracțiuni de omor. Substanțe toxice Prin toxic se înțelege orice substanță care introdusă în organism provoacă alterări funcționale sau lezionale ce determină o patologie denumită intoxicație. Intoxicațiile reprezintă fenomene patologice care rezultă din comportamentul reacțional modificat al unui organism față de o agresiune toxică. Toxicul poate pătrunde în organism pe cale digestivă, respiratorie, cutanată și prin orificiile naturale ale corpului. Studiul toxinelor și a reacțiilor sale în organism, a dus la crearea unei științe numite toxicologie, la care și-au adus contribuția personalități de frunte ale școlii românești de medicină și în special de medicină legală. Toxicele pot fi lichide, solide sau gazoase și pot avea o circulație restrânsă privind modul de utilizare, mai ales în unitățile farmaceutice, pot fi folosite în producție sau în gospodăriile personale, având deci o circulație nelimitată. De asemenea, toxicele pot fi minerale, vegetale, animale sau chimice. 28

Cele mai des întâlnite intoxicații voluntare sau accidentale sunt cele cu pesticide, adică substanțe utilizate în chimizarea agriculturii, ca îngrășăminte, erbicide sau insecticide. Toxicele pot produce leziuni anatomopatologice interne sau externe, sau aceste leziuni pot lipsi apărând ca stări congestive generale ca de exemplu la alcaloizi sau barbiturice, putând fi distinse la examen microscopic sau pe cale chimică. Putem distinge modificări la partea exterioară a cadavrului în ceea ce privește culoarea, procesele cadaverice, erupții, în unele cazuri putrefacția fiind încetinită sau accelerată, potrivit toxicelor existente. Cele mai importante modificări sunt cele privind leziunile caustice din jurul gurii, apoi modificări ale pupilei, opacitatea și cauterizarea corneei. Totodată, apar modificări microscopice la nivelul sistemului nervos central, însoțite de hiperemii, staze meningo-cerebrale, edeme, etc. și căile digestive pot prezenta leziuni mai ales la nivelul esofagului și al stomacului, precum și la ficat, rinichi sau inimă. Căile respiratorii pot prezenta ulcerații, hemoragii, inflamații, etc. Aspecte criminalistice. Organul de anchetă, aplicând regulile generale de cercetare a locului faptei , trebuie să-și organizeze verificările pentru a stabili natura toxicului, proveniența acestuia, să găsească vasele sau recipienții unde au fost depozitate, să releve și să ridice urmele aflate pe acestea, să cerceteze atent îmbrăcămintea pentru a descoperi eventuale urme de agresiune sau apărare, același lucru și pe corpul victimelor, să identifice și să ridice înscrisurile pentru a constata dacă autorul este chiar victima, dacă a scris deliberat sau nu, se vor efectua investigații cu privire la comportamentul anterior al victimelor, la natura relațiilor sociale și familiare, dacă victima a suferit de vreo boală, dacă a mai încercat să se sinucidă, folosind toate mijloacele de probă oferite de codul de procedură penală, astfel încât să se stabilească cert dacă este vorba de sinucidere sau omor. Aspecte medico-legale stabilirea toxicului și a cantității sale din organism, dacă sunt cauza morții o constituie intoxicația cu asemenea toxic identificat, care sunt leziunile anatomopatologice intervenite, stabilirea modului de administrare a toxicului, data ingerării, data mor ții, legătura cauzală dintre toxic și deces, etc. Înecarea Înecarea face parte din categoria asfixiilor mecanice de tip ventilator și constă în pătrunderea de lichide în organele respiratorii, externe sau interne, putând apare ca o asfixie de tip albastru cu aspirarea apei în căile respiratorii și diluarea sângelui, sau de tip alb atunci când căile respiratorii rămân libere iar apa pătrunde după moarte. Apar și fenomene mixte în sensul că după pierderea cunoștinței, la contactul brusc cu apa rece sau fierbinte, ce poate duce la deces urmează pătrunderea apei în căile respiratorii. Ca atare, înecarea înseamnă înlocuirea serului printr-un lichid sau astuparea căilor respiratorii prin lichide. Asfixia prin înecare produce modificări externe și interne. Cele externe se referă la procesele cadaverice ale pielii, iar orificiile respiratorii externe, se găsește o spumă albă cu vezicule mărunte, mai ales la cadavrele proaspete. O caracteristică a morții o constituie mâna de 29

spălătoreasă, atunci când cadavrul stă mai multe ore în apă, când pielea se albește și se întărește, urmând apoi epiderma împreună cu unghiile, după circa 40 de zile. De asemenea, se constată și detașarea părului. La persoanele înecate, putrefacția gazoasă devine rapidă, determinând plutirea lor, lucru care poate apare chiar după o zi, atunci când temperatura este ridicată. Modificările interne, apar în cadrul mușchilor toracelui și al gâtului, la nivelul plămânului care eate mărit în volum, emfizemul pulmonar. De asemenea, în plămân putem găsi apă, care are un rol important în stabilirea locului unde s-a produs înecarea, prin analizarea în laborator a compoziției lichidului. Din punct de vedere medico-legal se constată pătrunderea apei în circulația sanguină, precum și a microplanctonului acvatic. Aspecte criminalistice. Se va stabili locul contactului între victimă și mediul acvatic, cum s-a produs căderea, ce urme sunt la fața locului, locul unde a fost găsit cadavrul, stabilirea datei dispariției persoanei, verificarea altor urme de pe îmbrăcăminte sau corp, dacă s-au produs în momentul căderii în apă sau în alt loc și în ce fel, dacă există urme de apărare, înscrisuri, etc. Câteodată, sinucigașii își leagă membrele pentru a nu putea eventual să salveze, sau își atârnă greutăți de picioare. De menționat că sinucigașii vor alege întotdeauna ape adânci, pentru a nu putea fi salvați și a fi găsiți foarte greu. Aspecte medico-legale. În cadrul examinării medico-legale, se va preciza cauza morții întrucât moartea nu se datorează întotdeauna înecării și se poate produce și prin șoc termic, la pătrunderea corpului în apă. Se vor explica din punct de vedere medical producerea eventualelor leziuni pe corpul victimei, dacă puteau sau nu fi produse de cel în cauză, dacă sunt leziuni de apărare, dacă eventualele leziuni craniene sau altele de puteau produce prin lovirea cu aceste părți ale corpului de felul apei, care sunt leziunile postvitale și cum s-au produs. Aici, medicul legist trebuie să cunoască traseul victimei în cadrul cursului de apă care duce la existența unor obstacole și diferite corpuri în apă ce pot traumatiza cadavrele care trec pe lângă ele. Numai o cercetare criminalistică și medico-legală poate să stabilească cu certitudine dacă este vorba de un act voluntar, accidental sau criminal. Precipitarea de la înălțime În căderea de la înălțime vom avea leziuni generale la nivelul întregului corp, în funcție și de distanța de la care s-a produs căderea. Căderea de la înălțime este de cele mai multe ori o cădere liberă, fără restricții de apărare, mai ales în ceea ce privește sinuciderea. În luarea de contact cu punct fix, are loc o sporire a greutății organelor interne și niciun organ nu poate rămâne nelezionat. Aici vom întâlni diferite leziuni contuzive, tăiate, înțepate, rupturi, împrăștieri din masa corpului, fracturi osoase, etc. Aspecte criminalistice. În cercetarea locului faptei trebuie să fie examinat în întregime locul unde a căzut victima, să se identifice toate urmele existente pentru a stabili dacă în acel loc au mai fost și alte persoane sau numai victima singură, se va măsura distanța până la locul de impact, starea obiectelor de îmbrăcăminte, existența tuturor actelor și a valorilor asupra victimei, 30

momentul în care a fost văzută ultima oară, să se dea explicații cu privire la prezența victimei în acel loc, de ce a ajuns să facă un asemenea gest, dacă a făcut confidențe vreunei persoane, dacă a mai încercat să se sinucidă, de ce boli a suferit, care este raportul dintre ea și membrii familiei, colectivul de muncă, dacă se afla în relații de dușmănie cu vreo persoană, care sunt atribu țiile de serviciu, dacă cineva avea interes să dispară, etc. Aspecte medico-legale. Precizarea felului morții, a cauzei medicale, a felului căderii și a condițiilor ce au favorizat-o, explicarea mecanismului de producere a leziunilor în raport cu condițiile corecte ale locului căderii, dacă victima s-a mai lovit în cădere de alte corpuri, dacă sau constatat leziuni vitale sau postmortale, locul unde sunt situate leziunile, cunoscând că în căderi acestea se găsesc pe regiunile proeminente ale corpului. Rezolvarea problemelor medico-legale ale căderii solicită multă circumspecție științifică mai ales de diagnostic diferențial al leziunilor, fapt ce obligă la corelarea aspectelor medicolegale și cele criminalistice. Împușcarea Moartea prin împușcare impune existența unor cunoștințe de balistică, cunoașterea caracteristicilor armelor de foc, a particularităților morfologice ale leziunilor prin arme de foc. Glonțul are asupra organismului o acțiune de perforare și pătrundere care morfologic se manifestă printr-un orificiu de intrare, traiectat și un orificiu de ieșire. Sunt și cazuri în care orificiul de ieșire nu există, muniția fiind reținută în corp. De asemenea trebuiesc studiați factorii legați de împușcare, complementari sau secundari, pulbere, gaze, arsuri sau factori conexați împușcării , adică îmbrăcăminte, distanță, direcție, tipul de armă, etc. Diametrul orificiului de intrare corespunde de cele mai multe ori cu diametrul glon țului, în jurul acestuia putând exista, ținând seama de distanța de tragere, un inel de contuzie, o zonă de metalizare, un inel de ștergere, altul de imprimare al capătului de țeavă, etc. De asemenea, se pot observa și factorii complementari, restul de pulbere arsă sau nearsă, arsuri ale gazelor sau flăcărilor. Totodată și pe îmbrăcăminte putem găsi astfel de factori complementari sau secundari. Orificiul de ieșire apare rotund sau neregulat, putând fi egal cu cel de intrare, dar de obicei este mai mare, deoarece iese și cu țesut. De-a lungul canalului vom găsi așchiile osoase, rupturi de organe, rămășițe organice ale țesutului, rămășițe metalice ale glonțului, canalul putând fi rectiliniu sau deviant datorită unor țesuturi sau planuri osoase. Aspecte criminalistice În primul rând se va stabili cine este victima, care este arma cu care s-a tras, de unde a fost procurată, ce miniție s-a folosit, ce încărcătură se mai afla în arma de foc, câte împu șcături au avut loc. Dacă arma nu se găsește și există la fața locului tuburile sau gloan țele, se va putea stabili calibrul armei, tipul și particularitățile sale, după urmele lăsate pe obiectele ce le avem. Pe mâna victimei se vor putea pune în evidență resturi de pulbere, urme lăsate de gaze sau flăcări, etc.

31

De obicei sinucigașii cu arme de foc își dezgolesc partea corpului unde acționează, vizând de cele mai multe ori capul sau inima. Aspecte medico-legale. Dacă moartea s-a produs prin împușcare și eventual cu arma corp delict, distanța de tragere, verificarea inelelor ce se formează în jurul orificiului de intrare, dacă s-a tras din apropiere, traseul urmat de glonte, descrierea canalului și a orificiului de ieșire, câte împușcături s-au constatat asupra corpului, caracterul vital sau postvital al plăgilor împușcate, succesiunea împușcăturilor și multe altele, în funcție de fiecare caz ce se ivește în practica medicală și de urmărire penală. Aruncarea înaintea mijloacelor de transport Sunt unele persoane care recurg la sinucidere prin aruncarea înaintea autovehiculelor sau a trenului. Leziunile la nivelul corpului se produc prin lovire, călcare, comprimare, târâre, fiind în raport cu viteza și greutatea autovehiculelor și locul de impact. Vom întâlni, de asemenea, aspecte morfologice de tipul echimozelor, plăgi, contuzii plesnite, fracturi, secționări, ș.a. Pornind de la urmele ce se constată pe corpul victimelor și pe îmbrăcăminte, se poate ajunge la identificarea autovehiculului, iar în caz de sinucideri, autovehiculele nu prezintă probleme de ordin tehnic, lipsind de cele mai multe ori urma de frânare, având în vedere că sinucigașul se aruncă de la o distanță foarte mică de aceste mijloace. În județul Gorj, singurele sinucideri prin precipitare înaintea mijloacelor de transport au fost cele din parcul căilor ferate, majoritatea optând pentru trenuri în mișcare, având siguranța că rezultatul dorit se va produce în mod indubitabil. Aici vom găsi leziuni grave ale organelor interne și externe, ale scheletului, pe îmrăcăminte se vor găsi urme de uleiuri, păcură, funingine, etc. Pe suprafața corpului nu vom găsi alte leziuni cu caracter vital, iar la nivelul sec țiunii, datorită morții fulgerătoare, reacțiile vitale sunt absente și numai o cercetare morfologică atentă le va putea depista sub forma unor manșoane echimotice la nivelul vaselor mari, discrete infiltrări hemoragice în tegumentele lovite. În cazul sinuciderilor, leziunile vor fi orientate cu precădere la anumite niveluri, și mai ales la gât. Existența și a altor locuri trebuie să pună întrebări organului de anchetă, dacă victima n-a fost rostogolită în mișcarea trenului, dacă n-a căzut din tren, dacă n-a fost împinsă sau aruncată. Aspecte criminalistice. Se va stabili locul unde a avut loc impactul cu mijlocul de transport feroviar, distanța pe care au fost împrăștiate resturile organice sau alte obiecte, se va studia comportamentul anterior al victimei, se vor da explicații referitoare la folosirea timpului de la data dispariției victimei și până la locul accidentului, cum a putut ajunge în acest loc, cine a mai văzut-o, ce comportări „anormale” a avut în ultimul timp, în ce relații s-a aflat cu membrii familiei, dacă a avut sau nu dușmani, etc. Aspecte medico-legale. Dacă pe corpul victimei sunt urme produse de mijlocul feroviar în mișcare, cum s-au produs leziunile constatate la autopsie, dacă au mai fost și altele preexistente, stabilirea alcoolemiei, dacă victima a fost comprimată, rostogolită, dacă eventualele leziuni nu sau produs prin agățarea victimei de extremitățile locomotivei sau ale vagoanelor sau lovirea de 32

alte corpuri aflate pe traseu, când s-a produs moartea, dacă sunt și alte urme în afară de cele produse în cazul călcării, adică plăgi tăiate sau înțepate, împușcături, etc. Se impune efectuarea examenului de laborator pentru a depista existența unor eventuale toxice în organism. Toate acestea se fac în scopul de a stabili în mod cert dacă este vorba de sinucidere sau de omor, întrucât există posibilitatea disimulării unei infracțiuni de omor, prin așezarea cadavrului pe calea ferată. În prezenta lucrare, am făcut un studiu asupra modalităților de sinucidere a celor întâlnite în județul Gorj, la nivel național întâlnindu-se și alte metode. Menționăm că din toate sinuciderile, numai un singur caz am întâlnit când o persoană a săvârșit o faptă penală și de teama consecințelor a încercat să-și suprime viața. Acesta și-a ucis soția, după care și-a aplicat mai multe lovituri de cuțit la nivelul membrelor superioare, la încheieturile mâinilor și la gât, însă superficiale care n-au necesitat intervenții medicale de specialitate. De asemenea, a mai fost un caz de omor și sinucidere concomitentă, în persoana unei femei care datorită relațiilor conflictuale pe care le avea cu soțul a luat singurul copil ce îl avea, l-a înfășurat cu o pătură legându-și copilul de ea și s-a aruncat într-un lac al hidrocentralei de la Tg-Jiu. Totodată, a fost găsită asupra sa o scrisoare în care arăta motivele recurgerii la o asemenea faptă.

2.2. Tehnici criminalistice folosite la cercetarea locului faptei și expertiza medico-legală

Cercetarea locului faptei În scopul aflării adevărului cu privire la comiterea unei fapte sau producerea unei consecințe de natură juridică, organele de urmărire penală sau instanțele de judecată au la îndemână modalitatea prevăzută de art.129 Codul de procedură penală în vederea descoperirii, fixării, precizării poziției și stării anumitor mijloace materiale de probă. Cercetarea locului faptei este una din activitățile procedurale ale organelor de urmărire penală, care se realizează de obicei la începutul urmăririi penale, în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, ale descoperirii, fixării și ridicării urmelor create cu ocazia săvârșirii infracțiunii, precum și pentru identificarea eventualilor martori oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorilor. Această activitate constituie un mijloc important, mai ales atunci când se folosește imediat după săvârșirea unei fapte, oferind posibilitatea cunoașterii cât mai exacte a locului producerii unui eveniment, ce interesează munca acestor organe, urmele lăsate de infractor sau

33

alte persoane, condițiile atmosferice din acel moment, topografia locului, obiectele materiale rămase la fața locului, poziția și starea lor. Prin locul faptei se înțelege perimetrul în limitele căruia se găsesc probele materiale create cu ocazia săvârșirii faptei, precum și locul unde s-a produs infracțiunea, unde a început aceasta, locul unde s-a produs rezultatul. De asemenea, se urmărește a se cunoaște posibilitățile de acces spre acel loc, căile de retragere, orientarea în spațiu față de anumite puncte fixe sau localități, precum și explicarea prezenței unei persoane în acel perimetru, justificarea prezenței lor, interesele pe care le au, relațiile existente între unele persoane, de unde provin corpurile delicte, ale cui sunt, la ce au servit, dacă sunt purtătoare de urme, etc. Locul faptei poate fi circumscris într-un spațiu limitat sau se poate desfășura în timp și pe un spațiu mai larg, demonstrându-se diferite aspecte în desfășurarea evenimentelor, locul descoperirii faptei, executarea unor acte premergătoare, locul unde s-a produs în concret fpta și locul unde a avut loc rezultatul; toate aceste elemente înlănțuite, putând reda și face perceput într-un mod rațional evenimentul produs. Fiecare etapă cunoaște o particularitate în cercetare, descoperite, relevare de urme ce vor servi în procesul penal și ca atare, inițial trebuie să aibă loc o pregătire a cercetării locului faptei, modalitate care cuprinde două etape: a. prima etapă constă, de regulă, din următoarele activități: ◊ luarea măsurilor pentru acordarea ajutorului necesar victimelor găsite la locul faptei, identificarea lor, pe cât este posibil, însoțirea acestora și asigurarea locului unde se acordă îngrijire spre a cunoaște în permanență starea lor; ◊ organizarea pazei locului faptei de către organele de poliție, pentru a nu se ditruge urmele existente și a nu se crea altele noi de către cei curioși sau de către cei interesați; ◊ încunoștințarea urgentă a organelor competente pentru a efectua cercetarea în funcție de specificul evenimentului; ◊ pregătirea mijloacelor tehnice necesare cercetării în bune condiții a locului faptei; ◊ luarea de informații asupra evenimentului produs prin identificarea persoanelor care au luat cunoștiință primele de faptul respectiv. b. a doua etapă a pregătirii cercetării, cuprinde următoarele acțiuni mai importante: ◊ luarea măsurilor de salvare a victimelor, de conservare a urmelor; ◊ verificarea stării generale a locului faptei, dacă s-au distrus și s-au creat diferite urme, de către cine, etc. În această fază se poate lua legătura cu diverși specialiști, organizând cercetarea în așa fel încât să nu se piardă urma, ceea ce este important sau care ar putea să dispară în timp din motive obiective sau subiective; ◊ descoperirea și relevarea urmelor găsite, conservarea și ridicarea lor; ◊ consemnarea poziției urmelor prin măsurare, cântărire, descrierea lor; ◊ verificarea amănunțită a locului faptei; ◊ identificarea eventuală a victimelor, descrierea lor, a poziției în care se află, cercetarea urmelor aflate pe îmbrăcămintea și corpul lor, putându-se cere și sprijinul medicului legist. 34

Cercetarea locului faptei trebuie făcută cât mai repede cu putință, pentru a nu se risca pierderea sau degradarea unor urme datorită unor fenomene naturale sau din cauza unor persoane interesate. Cercetarea și fixarea urmelor descoperite să se facă cu toată obiectivitatea, în sensul identificării și fixării lor, indiferent dacă se confirmă sau nu vinovăția vreunei persoane sau versiunile ce vor fi elaborate de organele de competență. Verificările, de regulă, încep din exterior spre interior, în funcție de specificul fiecărei etape, în sensul acelor de ceasornic, iar când suprafața este întinsă, se recurge la parcelarea acesteia. Pentru o mai bună sistematizare a cercetării locului faptei se recomandă ca întreaga activitate să parcurgă două faze convenționale: Faza statică constă în examinarea generală de către organul de urmărire penală a ansamblului, locului faptei, după care se trece la examinarea porțiunilor, pentru descoperirea urmelor și a poziției fiecărui obiect cu descrierea lor, a distanțelor între ele, în funcție de unele repere, fără a se mișca din loc vreun obiect. Cu această ocazie se fac fotografii, filmări, desene, schițe. Faza dinamică, cuprinde examinarea fiecărei urme sau obiect în parte, cu mișcarea sau deplasarea lor din poziția în care s-au găsit inițial, pentru a fi cercetate în detaliu, efectuându-se fotografii, înregistrări magnetice, de filme, etc. În această fază se procedează la ridicarea și conservarea urmelor de tot felul, care interesează urmărirea penală. Totodată, se efectuează mulaje, atunci când se impune această operație, iar când sunt victime la fața locului și au fost examinate, se asigură transportul lor pentru efectuarea autopsiei. Cele de mai sus constituie unele reguli generale, fără a avea pretenția că sunt limitative, întrucât în raport cu multitudinea faptelor se pot realiza o serie de activități, însă regulile principale, de bază, trebuiesc respectate. Procesul verbal de constatare la fața locului Toată activitatea de cercetare la fța locului faptei se consemnează intr-un proces verbal care trebuie să îndeplinească condițiile arătate în art.129 și urm. din Codul de procedură penală, act ce cuprinde trei părți: preambulul, partea descriptivă și încheierea (art.131, C.pr.penală). În partea introductivă se consemnează data încheierii procesului verbal, organul judiciar care l-a întocmit, locul unde s-a realizat cercetarea, numele persoanelor care au participat, experți, medic legist, martori asistenți, etc. Partea descriptivă cuprinde desfășurarea propriu-zisă a cercetării, mijloacele utilizate, metodele aplicate, urmele descoperite, metode și mijloacele de relevare, ridicate și conservarea a probelor, descrierea tuturor activităților întreprinse, măsurile luate, inclusiv cu cadavre. De asemenea, se consemnează care sunt persoanele identificate, care sunt primele lor afirmații, etc. Se consemnează dacă s-au făcut schițe, fotografii, filme, înregistrări video-magnetice și alte asemenea activități. La partea finală, se menționează perioada cât a durat cercetarea, ce alte evenimente au avut loc pe parcurs, dacă s-au făcut obiecții sau unele precizări ale specialiștilor invitați, ori 35

constatări tehnico-științifice, ș.a. după care procesul verbal se semnează de către cel care a întocmit și de toate persoanele participante. Particularități ale cercetării locului faptei La acest punct vom consemna unele caracteristici, particularități ale unor fapte în conexitate cu tema abordată în prezenta lucrare și anume: infracțiunea de omor, lovituri cauzatoare de moarte, morți violente sau suspecte, acte de tâlhărie, viol, accidente mortale sau oricare altele, care au avut ca urmare moartea sau cazurile de sinucidere. Indiferent de încadrarea juridică, trebuie descoperit și calificat cadavrul, stabilită cauza nemijlocită a morții, locul și timpul când a survenit, împrejurările ce au favorizat săvârșirea faptei, mobilul și scopul ei, identificarea făptuitorului și a persoanelor care au cunoștințe utile pentru aflarea adevărului. Pentru rezolvarea acestor probleme, organul judiciar își face un plan de activitate, în care consemnează metodele și mijloacele de investigație ce le va folosi, persoanele care vor fi consultate, elaborând totodată și versiunile pe care le consideră necesare, mijloacele de probă pe care se întemeiază fiecare versiune, termenele de execuție, urmând ca planul de anchetă să fie îmbogățit permanent pe măsură ce înaintează în cercetare, când se vor ivi noi versiuni, altele vor fi abandonate, utilizându-se noi mijloace de probă, fiind necesare apoi noi constatări medicale sau tehnico-științifice, expertize, ș.a.m.d. Cercetarea începe cu stabilirea limitelor locului faptei, evenimentele, modificări, schimbări intervenite în poziția unor obiecte ori în conținutul anumitor urme. În acest timp medicul legist examinează victima, spre a se lua măsurile de acordare a primului ajutor. Dacă victima a încetat din viață, cercetarea locului faptei continuă cu examinarea cadavrului, în vederea descoperirii urmelor de violență, prin care se poate stabili cauza nemijlocită a morții, mijloacele utilizate, timpul aproximativ al producerii rezultatului, dacă este vorba de omor , sinucidere sau accident. În faza statică se stabilește locul și poziția cadavrului, sexul, vârsta și talia, se descrie îmbrăcămintea, obiectele și urmele din imediata apropiere. Faza dinamică începe cu examinarea îmbrăcămintei și încălțămintei cadavrului. De pe cestea se recoltează praful, noroiul, urmele de sânge sau de altă natură, starea acestor obiecte, dacă sunt integre sau prezintă rupturi sau lipsuri, se cercetează conținutul buzunarelor, toate fiind descrise după formă. Expertul criminalist trebuie să cunoască locul unde se găsesc urmele, ca de exemplu: ◊ urme de sânge pe obiectele de îmbrăcăminte, prosoape, diferite obiecte textile care atârnă, în crăpăturile dușumelelor, chiuvete, găleți, sub covoare, colțuri de cameră, manșetele pantalonilor, căptușeli. ◊ urmele de salivă se pot găsi pe călușul sau obiectul cu care s-a produs asfixia, pe batiste, scobitori, resturi de țigară, etc., de aici ajungându-se la stabilirea grupei sanguine. ◊ urmele de spermă, urină, materii fecale se pot găsi pe lenjerie, pe corpul victimelor, pe cearceafuri.

36

În cercetarea locului faptei, dacă este cazul se vor examina obiectele și resturile de îmbrăcăminte pentru a vedea dacă sunt ale victimei sau ale făptuitorilor. Totodată, dacă este cazul se vor examina resturile alimentare, materialele cosmetice, urmele de praf, particulele de sol, vopsele. De asemenea, la fața locului pot fi găsite urme ale substanțelor toxice, de împușcături, de frig, urme calorice, radiații precum și o altă multitudine de urme, care nu pot fi enumerate în prezenta lucrare, cele de mai sus fiind date cu caracter exemplificativ. Unele aspecte criminalistice privind diferențierea omorului de sinucidere de morțile accidentale sau cele cu mobil (primar) bizar În cele ce urmează se va face o sistematizare a situațiilor din practica de cercetare care ridică probleme mai dificile de diferențiere a calificării juridice a faptei: a. Omor cu aspect de sinucidere sau invers; b. Omor cu aspect de moarte neviolentă; c. Morți prin accident cu aspect de omor sau sinucidere; d. Decese cu caracter bizar. Omor cu aspect de sinucidere sau invers În practica de urmărire penală, au fost întâlnite asemenea cazuri, cercetarea fiind foarte dificilă întrucât, în asemenea situații se presupune că infractorul să-a luat măsuri de prevedere pentru a da un alt aspect faptei ce a avut loc, înlăturând eventualele urme, sau dimpotrivă, în cazul în sinuciderilor reale, dintr-o prea mare fantezie, cel care a procedat în așa fel, a vrut să facă un act teatral. Sunt cazuri de sinucidere cu aspect de omor mai rareori întâlnite, în care nu sunt prezente toate regulule de sinucidere, creând unele dificultăți, ca de exemplu: lungimea lațului, locul unde a fost fixat acesta, etc. Omor cu aspect de moarte neviolentă Se întâlnesc aceste situații atunci când este vorba de persoane în vârstă, bolnave, iar cei care comit omorul încearcă să demonstreze că boala ar fi naturală, patologică, insistând să nu se mai efectueze autopsia și neexistând unele date certe cu privire la natura morții, de multe ori cu ușurință se eliberează certificat constatator de deces ca, apoi, ivindu-se unele reclamații să se procedeze la exhumarea cadavrului și să se depisteze diferite leziuni traumatice. Morți prin accident cu aspect de omor și invers Deseori se întâlnesc cazuri când se descoperă unele victime în locuri izolate și nu se cunosc împrejurările în care au decedat, iar poziția victimelor, caracterul leziunilor pot duce la elaborarea și a altor versiuni. În asemenea situații se impune colaborarea perfectă între medicul legist și criminalist, să se studieze amănunțit locul faptei, căile de acces, urmele găsite și să se obțină toate rela țiile despre persoana respectivă, să se facă o descriere și o examinare atentă a leziunilor prezentate, explicându-se modul de producere, dacă victima și le putea provoca singură sau nu, sau dacă au fost provocate cu obiectele găsite la fața locului.

37

Constatarea medico-legală constituie un mijloc de probă care se dispune în cursul urmăririi penale prin rezoluția motivată, de regulă înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale și se cere în următoarele împrejurări: ○ când este necesară examinarea corporală a vreunei persoane implicate în cauză, pentru a constata dacă pe corpul acesteia există urme ale infracțiunii; ○ în caz de moarte violentă; ○ în situația în care nu se cunoaște cauza morții, aici incluzându-se și constatarea făcută la exhumarea cadavrelor, pentru a se cunoaște cauzele morții, activitate care se face cu încuviințarea procurorului. Constatarea medico-legală este reglementată în dispozițiile art.114-115 din Codul de procedură penală și se efectuează în cazurile prevăzute limitativ în aceste texte. Expertiza medico-legală Expertiza medico-legală este reglementată de art.116 din Codul de procedură penală și se efectuează atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări esențiale ale unei cauze sunt necesare cunoștințele unui specialist. De regulă, expertizele se efectuează în următoarele cazuri: a. omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, morți suspecte; b. deficiențe în acordarea asistenței medicale; c. efectuarea de expertize psihiatrice legale; d. noi expertize când se impune efectuarea acestora; e. examinări medico-legale asupra unor persoane la cererea acestora sau a organelor de urmărire penală; f. orice alte expertize care sunt necesare pentru justa soluționare a cauzei. În situația în care ne interesează asemenea expertize, referitor mai ales la sinucideri, concluziile medicului expert trebuie să se refere în special la următoarele aspecte: a. cauza medicală a morții și data când a intervenit aceasta; b. descrierea leziunilor constatate la autopsie sau la examinarea probelor, caracterul acestora, vital sau nevital, modul de producere, dacă s-au putut produce cu obiectele corp delict prezentate, leziunile prezentate să fie descrise în amănunțime, cu arătarea dimensiunilor, etc.; c. stabilirea alcoolemiei sau alcooluriei; dacă era posibilă sinuciderea în condițiile stabilite în anchetă; d. stabilirea toxicului folosit, eventuala concentrație, modificările organice suferite sau care au fost îngrijirile medicale acordate; e. descrierea obiectelor de îmbrăcăminte, dacă sunt purtătoare de urme și ce semnificație au în raport cu fapta ce trebuie elucidată.

38

2.3. Dinamica tentativelor de sinucidere și a sinuciderilor reușite pe teritoriul județului Gorj pentru anii 2010-2011

Potrivit datelor obținute de la organele județene sanitare, de la cele de urmărire penală din județul Gorj, situația tentativelor de sinucidere și a sinuciderilor reușite pe anii 2010-2011 se prezintă în felul următor: Populația județului era la sfârșitul anului 2010 de 416.000 locuitori, în anul 2010 s-au îregistrat 4.276 decese, iar în anul 2011, 4.091 decese. În ponderea deceselor din anul 2010 s-au îregistrat 208 morți violente, adică 4.63 %din care 38 sinucideri, ceea ce înseamnă un procent de 0.89 % din totalul morților de 4.276. În cursul anului 2011 s-au constatat 218 morți violente, din care 39 sinucideri, reprezentând 5.34 % și, respectiv, 0.95 %. Din totalul de 208 morți violente în anul 2010, 40 cazuri reprezintă accidente de circulație, 38 cazuri sinuciderile, deci în procent de 18.2 %, 26 de cazuri accidente de muncă, 24 de cazuri omoruri și 80 alte cauze (decese mamă, intoxicații, autoaccidentări, căderi, înecări, etc.) Față de totalul de 218 morți violente în anul 2011, 52 cazuri reprezintă accidente de circulație, 39 cazuri sinucideri, adica 17.8 % cu o ușoară scadere de 0.4 %, 24 de cazuri accidente de muncă, 21 cazuri omor și 82 alte cazuri. Dinamica tentativelor de sinucidere În cursul anului 2010 au fost internate în unitățile spitalicești din județul Gorj, 63 de persoane pentru tentative de sinucidere, iar în anul 2011 un număr de 72 persoane, deci o creștere cu nouă cazuri. a. Clasificare după mediul social: ◊ în anul 2010 au fost 39 de persoane din mediul rural și 24 din mediul urban, iar în anul 2011, 39 de cazuri din mediul rural și 33 din mediul urban, situația menținându-se comparativ egală, cu o sporire de nouă cazuri în ceea ce privește mediul urban. Preponderența cazurilor din mediul rural se explică prin aceea că și populația județului conține un procent de circa 70% populație rurală. b. Clasificarea după sexul victimelor: ◊ în 2010 au fost 43 persoane de sex feminin și 20 bărba ți, iar în 2011 tot 43 femei și 29 bărbați, o creștere cu nouă cazuri la bărbați. Potrivit clasificării pe care o vom face la sinuciderile reușite, situația sexelor se schimbă, în sensul că ponderea o vor deține bărbații, de aici trăgându-se concluzia că femeile sunt mai nehotărâte, mijloacele folosite sunt uneori neletale, o fac de cele mai multe din șantaj, fiind stăpânite și de teamă. c. Clasificarea după vârstă:

39

◊ în anul 2010 nu avem niciun caz de sinucidere până la vârsta de 14 ani, plecând în 2011 întâlnim două cazuri, apoi la vârsta cuprinsă între 25-34 ani avem 18 cazuri fa ță de 20 în 2010, între 35-44 ani avem 8 față de 13, între 45-54 în 2010, 13 față de 4 în 2011 între 55-64 ani avem 5 față de 8 și peste 65 ani, 2 față de 5. Menționăm că între 15-24 ani avem 17 față de 20. De aici se trage concluzia că vârstele cele mai predispuse sunt cele cuprinse între 15 și 34 ani, apoi cele peste 45 ani. Această situație se poate explica prin faptul că cei tineri, intrând în procesul de muncă și căsătorindu-se întâlnesc situații noi, se adaptează mai greu noilor condiții, conflictele familiale de la începutul căsniciei sunt mai frecvente, sentimentul de gelozie devine mai acut, iar după 44 ani, cifra cea mai frecventă întâlnim la femei, explicată prin stările biologice în care se află, respectiv instalarea menopauzei, care dă și unele tulburări psihice. La tentativele de sinucidere se folosesc frecvent substanțele caustice și medicamentoase, ingerarea unor substanțe toxice mai puțin vulnerabile, producerea unor autovătămări cu cuțitul, precipitări de la înălțime, etc. Dinamica sinuciderilor În cursul anului 2010 au existat 38 sinucideri la un total de 208 mor ți violente, adică un procent de 18,2%, iar în 2011 din cele 218 morți violente avem 39 cazuri de sinucideri, adică 17, 8%, reprezentând astfel, o ușoară scădere. a. Clasificarea după mediul social ◊ în anul 2010 avem 24 din cazuri din mediul rural și mediul urban, față de 25 și, respectiv, 14 în 2011, cu creștere de un caz la mediul rural. Ponderea acestei categorii se explică prin existența unei populații rurale mai mare decât cea urbană. b. Clasificarea după sexul victimelor ◊ în 2010 au fost 24 cazuri bărbați și 14 femei față de 22 și 17 în 2011. Numărul mai mare de bărbați demonstrează că aceștia sunt mai hotărâți în măsurile pe care le iau, mijloacele folosite sunt mai bine gândite și cu rezultate finale sigure. c. Clasificarea după vârstă ◊ în 2010 avem un caz de sinucidere la vârsta de 8 ani, în categoria 5-14, față de niciunul în 2011. Între 15-24 avem 15 cazuri în 2010 față de 11 în 2011, între 25-34 ani, 9 față de 3, între 3544, 11 față de 12, între 45-54 avem 3 față de 4, între 55-64, 5 față de 6, între 65-74 ani, 4 fa ță de 1, iar peste 75 avem câte un caz la fiecare an. Se constată că vârsta cea mai frecventă este cuprinsă între 35-44, apoi urmează vârsta cuprinsă între 55-64 ani, în anul 2010 cunoaște vârsta de 15-25 ani. Este surprinzător că frecvența la sinucideri este mai mare la o vârstă matură cu unele fluctuații sub această vârstă și peste ea. Aceasta o putem explica prin faptul că omul, aflându-se la jumătatea vieții își face “un inventar” asupra celor realizate în acești ani, iar unii consideră că realizările familiale și personale nu sunt pe măsura celor așteptate. În ceea ce privește pregătirea școlară și profesională a celor care s-au sinucis în decursul anilor 2010-2011 este de menționat că majoritatea au opt clase, desfășoară activități productive directe în agricultură sau în diferite întreprinderi, având un nivel cultural scăzut. 40

În decursul anului 2010 avem un singur caz de sinucidere al unui bărbat în vârstă de 42 ani, care s-a aruncat înaintea trenului, suferind de schizofrenie, având studii medii și ocupa o funcție de șef de birou personal la direcția județeană de poștă. Referitor la condițiile de anotimp, 80% din cazuri au suferit în timpul primăverii, îndeosebi în lunile martie-aprilie, aceasta și ca urmare a schimbărilor naturale, trecerea de la un anotimp la altul, cei mai mulți fiind cei bolnavi psihic. Ca o altă constatare, în anotimpul de primăvară cresc și sesizările, reclamațiile, faptele antisociale comise de cei bolnavi psihic. Se observă o ușoară creștere în cursul lunilor iunie-iulie și apoi prin lunie octombrienoiembrie. În cursul anului 2011 cele mai multe sinucideri au fost, totuși, în lunile ianuarie și iunie, situație ce se explică prin existența sărbătorilor de iarnă, unde consumul alimentar și mai ales cel de alcool duce la numeroase certuri familiale. Exacerbarea și acutizarea afecțiunilor psihice se datorează și modificărilor de presiune, umiditate și temperatură, făcând dificilă, uneori adaptarea la condițiile schimbătoare de anotimpuri sau chiar în urma activităților intra și extrasolare. De asemenea, odată cu vârsta încep să apară și unele boli incurabile pe care unii nu le suportă și de teamă ajung să comită astfel de fapte, pentru “a termina” cu suferin țele fizice sau pentru a nu mai crea unele greutăți membrilor familiei. Astfel, învățătorul pensionar C.Z. din Bălești, județul Gorj, în vârstă de 67 ani și suferind de ciroză hepatică și paralizie parțială, fără a avea antecedente psihologice, în ziua în care aniversa această vârstă, observând că niciunul dintre foștii colegi și prieteni care fuseseră invitați n-a sosit, se închide într-o magazie, unde cu un lanț metalic se spânzură. Subliniez că autorul acestui studiu l-a cunoscut personal și a fost frapat de extraordinara finețe a caracterului său. Nimic nu trăda viitorul pas ce-l va face. Singura explicație plauzibilă ar fi imposibilitatea suportării crizei provocate de degradarea continuă a organismului și de realizarea abandonului de care se fac vinovați cei din anturaj. Modalitățile folosite în sinuciderile reușite Cele mai frecvente cazuri sunt sinuciderile prin pesticide, apoi prin spânzurare, urmând substanțele toxice caustice, ingerarea de medicamente în cantități mari, mai ales barbituricele, situația prezentându-se după cum urmează: a. prin pesticide în 2010 s-au sinucis 17 persoane, adică 45% din totalul de 38 cazuri , iar în 2011, 16 persoane, adică 43% față de totalul de 39; b. prin spânzurare avem în 2010 10 cazuri (26%) față de 15 în 2011 (41%); c. folosind causticele în 2010 s-au sinucis 4 persoane, adică 10,5%, iar în 2011 3 persoane (10,9%); d. cu ajutorul medicamentelor, în 2010 s-au sinucis 3 persoane (7,8%), iar în 2011 o persoană (2,5%); e. în 2010 avem un singur caz de precipitare de la înălțime, reprezentând 2,6%, privind o persoană internată în Spitalul Județean Gorj, bolnavă de inimă, care s-a aruncat de la etajul trei, iar în 2011 nu avem niciun caz; 41

f. prin aruncarea înaintea trenului, avem câte un caz în fiecare an; g. prin înecare în 2010 avem un caz (2,6%), față de două cazuri în 2011, adică 5,1%; h. în 2010 avem un singur caz de sinucidere cu sulfat de cupru (2,6%), iar în 2011 niciun caz; i. prin împușcare în 2010 nu avem niciun caz, iar în 2011 avem un singur caz, reprezentând un militar. Situația pe care am prezentat-o anterior ne duce la concluzia că fenomenul suicidar în județul Gorj nu este îngrijorător, aflându-se sub media pe țară, încadrându-se de asemenea în limitele precentelor la nivel mondial. Studiul respectiv prezintă importanță, întrucât ne permite să cunoaștem care este ponderea persoanelor de sex bărbătesc și feminin și care eate vârsta cea mai predispusă când se ivesc unele situații și împrejurări noi, în fața căruia individul nu poate găsi o solu ție, ajungând în fața gestului de autodistrugere. De asemenea, modalitățile de folosire prezintă destulă importanță, rezultând că pesticidele dau cel mai mare număr de sinucigași sau chiar de morți accidentale, impunându-se a se lua măsuri pentru o mai eficientă controlare a utilizării acestor substanțe, instruirea personalului muncitor care le folosește, avertizarea populației asupra pericolului pe care-l reprezintă substanțele respective. În ceea ce privește vârsta la care fenomenul este mai frecvent, factorii educaționali trebuie să-și orienteze activitatea pentru a cunoaște îndeaproape situația persoanelor cuprinse în categoria respectivă, a-i ajuta să iasă din impasul în care se află, familia să manifeste mai multă receptivitate și înțelegere pentru evitarea conflictelor, etc. Majoritatea sinucigașilor au găsit refugiu în alcool, neputând face față factorilor stresanți ai modului de viață în care trăiesc. O propagandă bine organizată împotriva alcoolului are efecte salutare, aici putând menționa și măsurile luate de stat cu privire la îngrădirea consumului de alcool. De asemenea, considerăm că și cadrele medicale trebuie să prescrie și să administreze cu cea mai mare prudență unele medicamente care ingerate în cantități mari pot produce moartea.

2.4. Victimele terorismului sinucigaș

Victima este persoana care fără să-și fi asumat conștient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale. De aceea, nu pot fi considerate victime cazuri precum: polițiști care, în îndeplinirea misiunilor sunt răniți sau își pierd viața în cazul legitimei apărări; inițiatorul acțiunii criminale care își pierde viața. Terorismul implică atacuri împotriva civililor. Victimele sunt alese în mod arbitrar, tocmai în ideea propagării fricii și teroarei. Foarte important în sistemul de credințe ale terorismului este imaginea victimelor violenței. Dacă victimele sunt ușor identificabile cu inamicul, deci reprezentative pentru forțele 42

ostile, sunt disprețuite și distrugerea lor este ușor justificată, chiar dacă aceste victime nu au adus nicio ofensă terorismului, în general, sau grupului său, în particular. Victimele sunt considerate efecte secundare ale luptei. Soarta, mai mult decât actele umane, este considerată vinovată pentru moarte unor asemenea persoane. Astfel, civilii din avioanele care au intrat în turnurile World Trade Center și Pentagon la 11 septembrie 2001, au fost victime pentru că se aflau într-un loc greșit, iar cei uciși în turnuri și în Pentagon erau inamici americani împotriva cărora Ben Laden a făcut apel la Jihad. Victime în contextul atentatelor Comparativ cu terorismul clasic (ce avea ca ținte reprezentanți ai statului și economiei și își urmărea atingerea obiectivelor evitând asasinatul în masă), terorismul postmodern pune pe prim plan numărul victimelor. Terorismul mileniului trei este asemuit unui război nedeclarat, fără un dușman precis, fără o confruntare și fără linii de front clar marcate. Este condus de o masă amorfă de indivizi fanatizați, care operează în celule mici ce ies la suprafață brusc, după o existență anonimă normală, sinucigându-se și omorând oameni nevinovați. Terorismul Mai mult sau mai puțin, fiecare epocă și-a avut teroarea, terorismul și teroriștii ei. Încă din timpurile Egiptului Antic și a Imperiului Roman, în preajma cârmuitorilor se unelteau comploturi, unele dintre care se transformau în adevărate răscoale populare, de multe ori cu deznodământ fatal, mai ales în cazurile slăbirii puterii. Asasinarea lui Iulius Cezar, în martie 44 e.n., nu a fost altceva decât un act terorist. Primele încercări de definire a terorismului, din punct de vedere juridic, au apărut în timpul Conferințelor Internaționale pentru Unificarea Legii Penale, fiind datorate lui Quintilliano Saladana care a introdus, în 1925, conceptul de crimă internațională (ce includea în sfera sa de definire crimele împotriva drepturilor omului și crimele comise împotriva șefilor statelor străine sau a reprezentanților diplomatici ai acestora). Totodată, definiția terorismului mai cuprinde următoarele delimitări conceptuale: a. termenul de terorism înseamnă violență premeditată motivată politic, îndreptată împotriva țintelor non-combatante de grupările sub-naționale sau agenți clandestini, de obicei cu intenția de a influența o audiență; b. termenul de terorism internațional înseamnă terorismul care implică cetățeni sau teritorii aparținând mai mult decât unei singure țări c. termenul de grup terorist înseamnă orice grup care practică, sau conține sub-grupuri semnificative care practică terorism internațional. Într-o altă încercare de a defini terorismul, Paul R. Pillar, fost adjunct al Centrului de Combatere a Terorismului din cadrul CIA, menționează patru elemente cheie ale terorismului: a. este un act premeditat și nu o violență impulsivă; b. este politic și nu infracțional, ca în cazul violenței folosită de grupări precum mafia în scopul colectării de bani;

43

c. este îndreptat împotriva civililor și nu împotriva țintelor militare sau a trupelor combatante; d. este executat de către grupuri sub-naționale și nu de către armata unei țări. Motivații ale terorismului Motivele specifice ale terorismului pot fi foarte diverse, dar cele mai comune sunt: a. obținere de bani și avantaje; b. dorința de a răspândi un mesaj; c. răzbunare și pedepsire; d. fanatismul religios; e. lupta pentru eliberare, emancipare și obținerea puterii politice. Obținerea de bani și avantaje Unul dintre scenariile cele mai temute în țările vestice este obținerea de arme neconvenționale (chimice, biologice, nucleare), de către un grup nestatal, stat instabil sau care are interesul să câștige din vânzarea lor cu orice preț. Dorința de a răspândi un mesaj Actul de violență este comis numai pentru a atrage atenția unei stări de fapt, a transmite un mesaj sau pentru a aduce niște idei în dezbaterea publică. Teroriștii sunt mai preocupați de cantitatea și calitatea “timpului antenă” decât de provocarea unui număr mare de victime. Fanatismul religios Contrar percepției generale fanatismul religios este numai rareori motivul actelor teroriste. Această confuzie este întreținută atât de tendința factorilor politici și mass-media de a pune etichete de extremism organizațiilor teroriste, cât și a grupurilor teroriste care își asumă în mod fals motivații religioase pentru dezvoltarea propriei baze de susținere. Lupta pentru eliberare, emancipare și obținerea puterii politice Se spune că în timp ce insurgența este strategia săracului, terorismul este strategia săracului disperat. Cele mai multe grupări teroriste sunt motivate de idealuri legitime ce nu pot fi obținute pe căi politice, militare sau economice. Terorismul sinucigaș Suicidul în terorism, ca de altfel conceptul de terorism în general, este greu de definit. În zilele noastre, se pare că numărul celor dornici să moară în numele unei cauze a atins cote alarmante în Turcia, Arabia Saudită, Cecenia, Rusia, Pakistan, Israel, Irak, Afganistan, precumși în alte țări. Fenomenul kamikaze nu este caracteristic lumii islamice. El este universal. O psihologie exactă și comună a grupărilor ucigașe este greu de trasat. Modurile de operare și motivațiile nu întrunesc un numitor comun. Potrivit specialiștilor, comandourile sinucigașe de azi se bazează pe o tradiție ce amintește de Hassan Bin Saba, un învă țat din Alamut (Iran), care și-a creat o armată de temut din tineri cărora le oferea droguri („calea de acces spre Paradis”), în schimbul îndeplinirii unor misiuni sinucigașe. Asemenea misiuni au fost întâlnite și în Liban la începutul anilor ’80. Campania Hezbollah, bazată pe suicid în explozii de mașini sau camioane, a schimbat fața terorii.

44

Încurajarea acestei tendințe și promovarea ei în lumea islamică, de către Hezbollah, a coincis cu formarea altor grupări fundamentaliste islamice: Hamas, Jihadul Islamic Palestinian (PIJ), Al-Qaida. Coranul nu promovează suicidul. Conform versetelor Coranului, moartea în Jihad, săvârșită în numele lui Allah, este răsplătită cu binecuvântarea eternă. “Nu vă gândiți că cei uciși în numele lui Allah au murit.Ei trăiesc întru Allah” este versetul care sus ține motiva ția sinucigașului care se așteaptă ca după moarte să-l întâlnească pe Profet și să vadă chipul lui Allah. Sinucigașii au convingerea că vor trăi în mijlocul râurilor de vin și miere și se vor căsători cu 72 de fecioare cu ochi negri. Păcatele lor și ale rudelor vor fi iertate în ziua Judecă ții de Apoi. Pentru majoritatea musulmanilor, Jihadul reprezintă o luptă internă. Există însă o parte a musulmanilor care îl consideră un război extern. Cei care au îmbrățișat această tendință o argumentează prin texte speculative islamice bazate pe trei concepte: suicid, calvar și jihad. Misiunile teroriste ale organizației Tigrii Tamili (LTTE) – care luptă pentru independența unui stat tamil în nord-estul statului Sri Lanka – sunt inspirate mai mult de fidelitatea fa ță de Velupillai Prabhakaran, liderul grupului, decât de religie. Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care a desfășurat bombardamente sinucigașe pentru autonomia Kurdistanului și pentru eliberarea liderului organizației capturat (Abdulah Ocalan), este influențată mai mult de marxism-leninism decât de islamism. Sărăcia practicanților, dincolo de bucuriile imaginare ale vieții de apoi, constituie o solidă motivație a gesturilor sinucigașe, mai cu seamă în lumea arabă unde profilul teroristului sinucigaș s-a schimbat în anul 2000, odată cu începutul celei de-a doua Intifada. Majoritatea tinerilor recruți provenea din medii sărace, iar recrutarea era percepută ca o oportunitate pentru sprijinul material al familiei. Grupările Hamas, PIJ și alte grupări palestiniene care practică terorismul sinucigaș găsesc recruți, îi îndoctrinerază și îi antrenează. Fotografiile viitoarelor ținte sunt oferite recruților pentru identificare și vor apărea mai târziu în postere propangadistice. Recruții își justifică actul sinucigaș într-o înregistrare video cu puțin timp înainte de moarte. Acești sinucigași au abilitatea de a modifica locul și timpul detonării până în ultimul minut și sunt considerați „bombe de ultimă oră” sau „proiectile umane”. Dacă sinucigașul este descoperit, el poate detona bomba instantaneu. Organizația LTTE a îmbrățișat ideea terorismului sinucigaș din două considerente: puterea impactului psihologic și certitudinea îndeplinirii misiunii. Teroriștii consideră actul sinucigaș un risc scăzut comparativ cu dezastrul pe care îl provoacă. Ayman al-Zawahiri, mâna dreaptă a lui Osama bin Laden , considera terorismul sinucigaș cea mai ieftină și cea mai bună cale pentru atingerea scopurilor. Un rol esențial al “succesului” îl constituie absența dorinței practicanților de a scăpa cu viața pentru a nu-și trăda camarazii. Dacă emisarii LTTE supraviețuiesc exploziei, vor înghiți o capsulă cu otravă. Unele grupări teroriste au adoptat suicidul pentru a menține pacea cu organizațiile rivale cu care se află în competiție pentru recrutarea noilor membri. Un astfel de caz s-a produs în Liban, unde alte organizații au preluat noua tehnică a Hezbollah. De asemenea, diferite diviziuni ale mișcării Fatah, care odinioară preferau atacurile de gherilă, au adoptat operațiunile sinucigașe, după succesele înregistrate de PIJ și Hamas. 45

Dacă în anii ’80 se considera că terorismul internațional era dirijat și de Uniunea Sovietică, în prezent este tot mai evident că atacurile de la Rabat și până la Ryadh aparțin rețelei Al-Qaida – se arăta într-un articol al publicației americane „The Economist” (10-16 ianuarie/2004). În ultimii ani, aproape toate misiunile sinucigașe se produc în ideea unei campanii îndreptate împotriva americanilor și aliaților lor din Irak, misiunile fiind plănuite în scopul eliberării teritoriului ocupat. Suicidul s-a răspândit în aproape toate organizațiile teroriste. Termenul “bombe umane” ascunde raționamentul de bază al acestei metode de natură teroristă. La o privire detașată și obiectivă asupra atacurilor sinucigașe la nivel global putem trage o concluzie: ele nu transmit omenirii un mesaj esențial (ideologic, moral, religios), ci oferă doar spectacolul unei violențe brutale, izvorâtă parcă dintr-un nihilism radical. Teroriștii sinucigași lasă în urma lor cadavre dezmembrate, bălți de sânge și neant pe fondul unui dispreț total fa ță de ființa umană. Prezența lor a devenit universală, ei neavând o identitate distinctă și autonomă, există peste tot și nicăieri. Acțiunile lor golesc de conținut religiile în preceptele lor, rațiunea, libertatea și democrația, trivializează cultura, elimină adevărata reflecție critică din sfera științelor sociale. În prezent, există zece grupări teroriste care execută atacuri sinucigașe ca tactică de luptă împotriva propriilor guverne sau a unor guverne străine. Acestea sunt: Hamas (Mișcarea de Rezistență Islamică) și Jihadul Islamic Palestinian în teritoriile palestiniene, Hezbollah în Liban, Jihadul Islamic Egiptean și Gamaa Islamya în Egipt, Grupul Islamic Armat (GIA) în Algeria, Barbar Khalsa Internațional în India, Tigrii Tamili pentru Eliberarea Eelamului (LTTE) în Sri Lanka, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) în Turcia și mișcarea Al-Qaeda în Afganistan. Pregătirea operațiunilor sinucigașe Planificarea unui atac sinucigaș este o operațiune extrem de secretă. Succesul misiunii, în acest caz, depinde de câteva elemente esențiale: păstarea secretului asupra operațiunii, cercetarea amănunțită a țintei, a caracteristicilor acesteia, a drumului până la ea, precum și exersarea diferiților pași în derularea misiunii. Păstrarea secretului asupra misiunii ce urmează a fi executată este un aspect fundamental într-o astfel de operațiune. Cercetarea țintei permite grupului să planifice și să construiască un model la scară al țintei, iar repetițiile permit sinucigașului să obțină îndemânare în executarea atacului. Pe durata pregătirii atacului, sinucigașul este sprijinit de o celulă formată din membri ai organizației, responsabilă cu asigurarea cazării și hranei, transportul hranei și al îmbrăcămintei și cu asigurarea securității viitorului sinucigaș până în momentul când acesta ajunge în proximitatea țintei. De regulă, martirul nu se oferă voluntar pentru îndeplinirea misiunii, ci este selecționat de învățătorul său religios de la moschee sau de la centrul islamic de educație. Studenții cei mai devotați sunt selecționați după o examinare atentă din partea învățătorului și după o lungă perioadă de cunoaștere. După ce este selecționat, viitorul martir participă la un program de pregătire, în scopul testării atitudinii și a performanțelor sale sub presiune și în situații de amenințare a vieșii. Numai cei care dovedesc sânge rece trec la stadiul următor. 46

În general, martirul părăsește familia fără a-și lua rămas bun de la aceasta și, timp de câteva zile, parcurge un program intensiv de instruire, pentru a înțelege toate aspectele operaționale ale misiunii pe care o are de îndeplinit, și învață cum să utilizeze explozivii. În tot acest timp, martirul parcurge un “program de purificare fizică și mentală”. În ziua dinaintea executării atacului sinucigaș, martirul este capabil să îndeplinească misiunea pentru care a fost selecționat. În acest moment, el scrie o ultimă dorință, în care cere familiei sale să nu îl plângă, pentru că nu moare, ci trece într-o altă viață, în care va fi cu Allah. Uneori, înregistrează o videocasetă cu scop propangandistic, scrie o rugăciune specială și, împreună cu colaboratori din rândul membrilor grupării teroriste, se îndreaptă spre țintă. Avantaje ale terorismului sinucigaș pentru organizațiile teroriste Atacurile sinucigașe sunt atractive pentru organizațiile teroriste, deoarece oferă acestora o serie de avantaje: a. costuri de operare reduse. Executarea unui atac sinicigaș nu necesită cunoștințe tehnice deosebite, fiind suficientă procurarea explozibililor, care, de multe ori, se găsesc în comerț; b. produc un număr mare de victime și pagube materiale însemnate, datorită faptului că au efect la țintă sigur. c. atrag atenția mass-mediei; d. au șanse mari de reușită; e. nu necesită elaborarea unui plan de evacuare a atentatorului după executarea atacului, adesea o fază dificilă a planificării unui atac terorist; f. oferă legitimate acțiunilor desfășurate. Organizațiile teroriste știu să exploateze moartea unui sinucigaș. Participarea femeilor la terorismul sinucigaș Implicarea sporită a femeilor în atentate teroriste sinucigașe constatată în ultimii ani a atras atenția experților, care au încercat să identifice cauzele unui astfel de fenomen. Utilizarea femeilor în realizarea de atacuri sinucigașe a fost interpretată de unii analiști ca o tentativă a organizațiilor teroriste contemporane de a atrage în astfel de misiuni categorii sociale care până nu de mult nu fuseseră implicate în atentate sinucigașe. Prevenirea și combaterea terorismului În vederea prevenirii și combaterii terorismului vatrebui ca fiecare guvern național și consilierii săi de securitate să țină cont de natura și seriozitatea amenințării, precum și de contextul strategic, politic, social și economic, de capacitățile și pregătirea serviciilor de informații, ale poliției și sistemului juridic, de legislația antiteroristă, acolo unde există, și acolo unde este nevoie, de pregătirea și valoarea forțelor armate, ca sprijin al forțelor civile în combaterea terorismului. Pentru combaterea provocărilor venite din partea mișcărilor teroriste cu un anumit grad de suport popular și cu resurse semnificative, autoritățile democratice trebuie aă câștige bătălia legitimității și a sprijinului popular, demonstrând că pot răspunde la nevoile și cerințele de bază

47

ale populației. Consimțământul și sprijinul sunt esențiale pentru o guvernare democratică eficientă. În vederea prevenirii terorismului, pe lângă strategia națională de securitate, cetățenii trebuie implicați direct, pentru a reacționa la situații reale, astfe: a. preîntâmpinarea terorismului prin educație și instruire; b. prevenirea apariției comportamentului terorist, prin identificarea anumitor factori de risc și intervenția în cazul descoperirii indivizilor cu tendințe criminale (impulsivitate, lipsă de respect față de legile sociale, ura față de societate, lipsa empatiei, copii din familii dezorganizate, indivixzi supuși abuzurilor de orice gen, etc.). c. pregătirea populației civile prin programe la nivel național în care fiecare individ să devină conștient de faptul că el însuși va fi pus, poate, în postura de victimă a actelor teroriste și să-și cultive capacitatea de a reacționa calm, decis, oportun; d. mediatizarea consecințelor actelor teroriste în școli, licee, universități și alte instituții guvernamentale și non-guvernamentale apelând la materiale informative, seminarii, workshop-uri, etc. Potrivit reputatului analist în domeniu, John Richard Thackrah, „prima măsură de apărare împotriva terorismului este să înveți cât mai multe despre teroriști, să le în țelegi motiva țiile și metodele și, astfel, să le poți anticipa atacurile sau cel puțin să limitezi pagubele în cazul în care atacurile nu pot fi prevenite”.

48

CAPITOLUL 3 MĂSURI DE RECUPERARE MEDICALĂ ȘI SOCIALĂ A SUPRAVIEȚUITORILOR SUICIDULUI 3.1. Recuperarea medicală Dezvoltarea și complexitatea relațiilor sociale și ale vieții din zilele noastre, cu schimbările sale frecvente, intensificarea schimbului de informații, tehnicizarea procesului de producție, diviziunea tot mai amplă a procesului de muncă, constituie câteva din numeroasele aspecte sociologice care ridică serioase probleme privind adaptarea optimă a omului la condițiile și ritmul vieții moderne. Plecând de la aprecierea valorii umane, se impun eforturi materiale deosebite pentru salvarea și recuperarea victimelor încercărilor de sinucidere, cunoscând și preveederile constituționale în acest sens. Recuperarea constituie o expresie a nivelului de dezvoltare socială a civilizației și a culturii, a nivelului și modului de trai al unei comunități social umane, scopul final fiind acela de a înlesni persoanei în cauză reîncadrarea în viața socială. Recuperarea persoanelor care au încercat să se sinucidă și au supraviețuit dintr-un motiv sau altul cuprinde două mari aspecte, și anume: recuperarea medicală și recuperarea socială. Recuperarea medicală Medicul curant trebuie să depună tot efortul pentru a-l face apt pe bolnav de a dori să devină el însuși un cetățean activ, fericit și util. Procesul complex al recuperării prezintă și el două caracteristici, după cum urmează: a. recuperarea fizică, ce reprezintă totalitatea formelor de tratament în vederea adaptării fizicve reale, prin aplicarea tratamentelor medicale necesare salvării vieții și vindecării leziunilor, etc.; b. recuperarea psihică, care vizează în primul rând pe deficienții psihici și alte tipuri de deficienți, dat fiind faptul că și la alte grupe de bolnavi se semnalează modificări psihice caracteristice ale personalității. Metoda constă în crearea unui climat psihologic favorabil, în vederea restabilirii tulburărilor mintale existente. Acest fel de recuperare, numită și terapie, se poate face în faza intraclinică și în faza extraclinică sau prin regim ambulator. Recuperarea va cunoaște un proces mai complex în ceea ce-i privește pe cei deficienți psihic, urmând a se stabili evaluarea deficienței psihice a bolnavului mintal prin examen clinicopsihiatric, anchetă socială, precum și recuperarea deficienței psihice prin acele faze ale terapiei mai sus menționate. Medicul curant are libertatea de a aplica diferite procedee, alegând formele de lucru cele mai proprii stării deficientului și al bolii sale psihice. Acesta trebuie să se apropie cu grijă și 49

afecțiune de cei care au încercat să-și suprime viața chiar dacă n-au deficiențe psihice, să fie chiar confidentul și depozitarul gândurilor, preocupărilor și simțămintelor pacientului, pentru a-i reda încrederea în el, a-i explica sensul vieții, importanța lui socială și familiară, a-l înarma cu cunoștințe și a-i oferi metode pentru a face față greutăților temporare pe care omul le poate întâmpina, arătându-i că omul, ca ființă rațională, poate să găsească soluții diverse pentru a înlătura o piedică, un moment de restriște în cursul normal al vieții. Echipa medicală care se ocupă de recuperarea fizică și psihică trebuie să încunoștințeze familia, colectivul de muncă, cu privire la cauzele care au dus la producerea evenimentului. Datele de apidemiologie psihiatrică demonstrează o tendință pe plan general de creștere a ratei bolilor mintale legate de factorii stresanți, de stările de tensiune și conflict interuman. Desigur că boala mintală nu va fi viitorul spiritual al omului de mâine, ci fenomenul de mutație spirituală, transformarea culturală, care va da naștere unor mentalități noi, superioare, fundamental diferite de cele de azi. Omul, ca spirit, nu se poate împlini decât prin morală, prin idealurile care sunt produse de el și societatea care i le cultivă, de bine, de adevăr și frumos. Pe linie de igienă mintală cu caracter general, trebuie să se ia măsuri pentru depistarea precoce a bolnavilor psihici, supravegherea dificultăților de adaptare școlară și profesională a tineretului, evitarea factorilor stresanți, asigurarea unei asistențe psihiatrice lărgite, tratament de întreținere, control preventiv al evoluției clinice pentru evitarea recăderilor, psihoterapie, socioterapie, condiții de muncă protejate, etc. Întrucât se cunosc frecvente cazuri de sinucidere sau tentative, la bătrâni, problema deficiențelor la aceștia apare deosebit de importantă, odată cu creșterea duratei mediei de viață urmărindu-se plasarea și protejarea bătrânilor în medii familiale sau instituții special amenajate, crearea unor condiții speciale de recreere și alte activități capabile să întrețină valențele umane absolut necesare unei stări de sănătate și de echilibru normal al personalității, dezvoltarea unui curent de opinie socială favorabil bătrânilor, respect și ajutorare. Și în privința minorilor există preocupări pentru readaptarea și reinserția lor în grupul familial, școlar sau profesional, prin măsuri medico-psihiatrice, psiho-socio-pedagogice. Toate aceste măsuri privesc dezvoltarea armonioasă a copilului sau adolescentului, asigurarea unui climat protector, un mediu propice dezvoltării personalității sale, evitarea traumelor psiho-afective, formarea armonioasă a sistemului personalității, înlăturarea unor stări conflictuale și formarea unor modele comportamentale care să asigure o adaptare socială și profesională a acestei categorii de persoane. După modul cum este pregătită tânăra generație, vom avea siguranța unei viitoare societăți umane normale, echilibrate, viguroase, a unei lumi sănătoase și cu potențialități fizice și mintale superioare. Bolnavii psihici nerecuperați, trebuie să fie supravegheați îndeaproape și internați în spitale de psihiatrie, pentru a nu constitui un pericol pentru societate, de a-i feri pe ei de a fi victimele unor infracțiuni sau de a comite personal asemenea fapte antisociale, instituții în care se poate asigura o activitate de asistență socio-psihiatrică și alta de recuperare complexă. 50

3.2. Recuperarea socială Recuperarea socială, formă a recuperării, revine societății, familiei, colectivelor de muncă care trebuie să-i reprimească cu căldură, afectivitate, fără să comenteze în vreun fel sau altul gestul săvârșit, evitând traumele fizice, psihice pentru a nu-l readuce pe bolnav în aceleași împrejurări care au generat fapta anterioară. Bolnavul, convalescentul și apoi omul normal trebuie angrenat în diferite activități, să nu se simtă singur, să fie conștient de valoarea lui în cadrul societății și al familiei, să simtă ajutorul acestora. Colectivele de muncă trebuie să-l coopteze, oferindu-i condiții corespunzătoare de activitate sau potrivit eventualelor infirmități cu care au rămas. Ca o activitate preventivă generală, toate organele și instituțiile care au în cadrul lor persoane care au încercat să-și suprime viața, trebuie să-i cunoască îndeaproape, să le studieze condițiile materiale și familiale, atrăgându-i pe cei în cauză în activități sociale, culturale, recreative, etc. Considerăm, de lege ferenda, că se impun noi reglementări în privința celor care folosesc substanțe toxice, întrucât sinuciderile cu astfel de substanțe sunt mai frecvente, pentru a se urmări circuitul lor, modul de depozitare, păstrare și folosire, să se combată tendințele de risipă, lipsa de gospodărire și să nu se admită niciun motiv pentru scoaterea lor necontrolată din unitate. Cum majoritatea toxicelor se procură de la unități de protecția plantelor, cele de mecanizare și chimizare a agriculturii, iar unii dintre lucrători au un nivel de pregătire deficitar, factorii de răspundere trebuie să aibă sarcini sporite, să instituie un control mai exigent, să prelucreze actele normative ce reglementează circulația, păstrarea și utilizarea toxicelor, pericolul pe care-l prezintă acestea, eventualele implicații penale ale folosirii lor cu încălcarea legii, arătându-se exemplificativ și cazurile de deces survenite în mod voluntar sau accidental. Unitățile de specialitate trebuie să creeze substanțe mai eficiente pentru combaterea dăunătorilor, nepericuloase însă pentru oameni, pentru a se înlocui acele toxice foarte puternice și vulnerabile existente. Organele judiciare au obligația să prelucreze cazurile de morți accidentale sau voluntare, mai ales cu toxice și să ia măsuri pentru tragerea la răspundere a celor vinovați. Ca atare, curele sanatoriale, ameliorarea condițiilor de muncă, orientarea către tipurile de activitate profesională pentru care subiectul prezintă interes și manifestă aptitudini, adaptarea profesională bună, ameliorarea condițiilor de mediu ecologic, evitarea conflictelor, a suprasolicitării lor fizice sau psihice, înlăturarea traumelor afective, a stărilor complexuale, redarea încrederii în propriile forțe vor conduce cu suuces la vindecarea și reîntoarcerea bolnavului în societate, cu câștigarea sentimentului de demnitate umană.

51