Logistica - Stocurile de Productie Din Agricultura Si Industrie Alimentara [PDF]

Zitiervorschau

CAPITOLUL V Stocurile de productie din agricultura si industrie alimentara 5.1 Notiunea, continutul si functiile stocurilor de productie Productia, distributia si vanzarea se constituie intr-un ciclu permanent care este cu atat mai eficient cu cat determina mai putine cheltuieli. Dintre conditiile deosebit de importante care trebuie asigurate in vederea desfasurarii normale a procesului de productie este existenta in fiecare moment, a unor stocuri de resurse materiale. Formarea si controlul stocurilor de resurse materiale reprezinta, in economia de piata, o activitate careia i se acorda o atentie deosebita datorita implicatiilor economico-financiare importante pe care le determina acestea. Stocurile sunt cantitate de resurse materiale care se acumuleaza in depozitele si magaziile unitatilor economice, intr-un anumit volum si o anumita structura, pe o perioada de timp determinate, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activitatii de aprovizionare si de desfacere, al activitatii comerciale in general, care este dependenta de natura si caracteristicile materialelor si produselor, de conditiile si de modalitatile de furnizare si asigurare-transport, de strategiile care se elaboreaza pe aceasta linie, in scopul indeplinirii obiectivului de baza pe care fiecare agent economic si l-a propus. In general, scopul formarii stocurilor este diferit; astfel, la nivelul economiei nationale, guvernul constituie stocuri sub forma rezervei nationale la resursele materiale strategice sau deficitare pentru a pune la adapost economia nationala de influenta unor factori de forta majora

1

(seisme, inundatii, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei). Agentii economici isi constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continua a subunitatilor de consum sau servirea clientilor in vederea desfasurarii normale a activitatii si realizarii obiectivelor pe care si le-au propus. Literatura de specialitate propane diverse definitii ale stocurilor de productie, dintre acestea cele mai des intalnite fiind urmatoarele: a. Stocurile reprezinta cantitatea de bunuri materiale acumulate la un moment dat de producatori, bazele de desfacere si de consumatori avand ca scop asigurarea continuitatii productiei, a desfacerii si consumului. Aceste stocuri contin resurse destinate consumului final sau productive ce servesc pentru continuitatea procesului de productie, circulatie si consum. b. Stocurile reprezinta cantitatea de bunuri (materii prime, materiale, diverse produse finite, piese de schimb, carburanti) sau de bani, acumulata sau pastrata in spatii amenajate, special dotate, intr-o anumita cantitate si structura, determinate prealabil sau nu, pentru o anumita perioada de timp, cu un anumit scop. Dintre functiile stocurilor cele mai importante sunt: A. Stocurile asigura continuitatea procesului de productie la agentii economici producatori si a procesului de desfacere la agentii economici din comert. Stocurile indeplinesc o functie vitala, cea de decuplare si armonizare a fluxului de productie incepand cu cumpararea, continuind cu transportul, pregatirea pentru consum (utilizare), trecerea acestora prin fazele de prelucrare pana la magazin de produse finite, expedierea produselor la beneficiar prin magazine proprii sau specializate.

2

Stocurile optime de productie asigura realizarea urmatoarelor fenomene tehnico-economice, de mare importanta pentru unitatile agroalimentare: a) utilizarea la capacitatea totala a activelor fixe si a depozitelor; b) utilizarea optima a fortei de munca; c) utilizarea eficienta a materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului, etc; d) respectarea tehnologiilor la fiecare ramura de productie si produs; e) utilizarea optima a spatiilor de depozitare, cu efecte favorabile asupra costurilor unitare de depozitare; f) cresterea profitului, etc. Aceasta functie vitala a stocurilor nu justifica decizia agentilor economici de supradimensionare a lor, pentru ca stocurile determina imobilizari de capital antrenat in cumpararea de materiale sau produse finite stocate si inca nevandute. Detinerea de stocuri necesita, in acelasi timp, spatii special amenajate si dotate, cheltuieli de depozitare, taxe de asigurare, dobanzi pentru credite (daca este cazul) etc, amplificand efortul investitional al agentilor economici. La aceasta situatie se adauga efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor stocate; sub acest aspect nu ar fi justificata formarea de stocuri, dar in procesul de furnizare, aprovizionare si utilizare a resurselor materiale, intervine influenta multor situatii si factori cu actiune permanenta sau conjuncturala care conditioneaza in mod obiectiv necesitatea formarii de stocuri. Astfel, situatiile de forta majora determina formarea de stocuri sub forma rezervei nationale, periodicitatea productiei la furnizori sau a transportului determina formarea de stocuri curente la utilizatori; eventuala aparitie a unor dereglari, perturbatii in livrarile de la furnizori sau in transport determina formarea de 3

stocuri de siguranta la consummator sau in magazinele de desfacere; intreruperea sau intensificarea productiei sau a transportului ca urmare a conditiilor naturale si de clima sau datorita sezonalitatii productiei (mai ales in agricultura) determina formarea stocurilor sezoniere; necesitatea conditionarii materialelor inaintea trecerii lor in consum implica constituirea stocurilor de pregatire sau conditionare. Sunt si alte situatii care genereaza necesitatea formarii de stocuri intre care pot fi amintite cea in care se are in vedere minimizarea cheltuielilor de cumparare, aducere, depozitare si administrare a resurselor materiale. Indiferent de situatie sau de factorul de influenta, este necesare efectuarea de analize si calcule economice care sa determine strategia si politica in domeniul formarii stocurilor de la o etapa la alta, in functie de noile conditii care apar pe piata interna si internationala de resurse materiale, de mutatiile in structura cererilor de consum sau in potentialul de furnizare a unitatilor aferente de resurse materiale. B. Functia de asigurare a unor rezerve de resurse materiale deficitare, pentru care se fac calcule de eficienta economica, cu privire la justificarea deciziei de constituire a stocurilor de rezerva, care determina cresterea cheltuielilor de stocare, si daca aceste cheltuieli sunt negociate prin oscilatiile preturilor de asigurare a resurselor materiale de pe piata interna sau internationala; sau trebuie facute calcule cu privire la pagubele aduse de neasigurarea cu resurse materiale in cantitati optime. Principala problema care se pune in fata agentilor economici se refera la stabilirea tipurilor de stocuri care trebuie constituite si nivelul acestora; optiunile fiind formulate in urma raspunsului la intrebarea: ce avantaje si ce pierderi se inregistreaza daca se stocheaza mai mult sau mai putin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp ? Raspunsul consta in stabilirea 4

unui “prag optim” care sa asigure un echilibru al efectelor negative si positive specifice unei situatii sau alteia. Pentru aceasta este necesara, in primul rand, cuantificarea efortului de stocare (Es) pe care il face unitatea economica, efort ce se compune din efortul direct (Eds) si din efortul indirect (Eids), rezultand urmatoarea relatie de calcul: Es=Eds+Eids In cadrul efortului direct de stocare, principalele elemente care determina marimea acestuia, sunt: a.cheltuielile cu salariile muncitorilor si ale personalului administrative din depozite, inclusiv cotele pentru impozitul pe salarii si asigurarile sociale aferente (Cs); b.cheltuielile pentru energia electrica, combustibil, lubrefianti, abur, etc, destinate proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct); c.cheltuieli cu amortismentul mijloacelor fixe ale depozitelor si celorlalte mijloace fixe (Ca); d.cheltuieli pentru intretinerea si repararea echipamentelor (Cr); e.cheltuieli pentru iluminat, incalzit si pentru climatizarea unor spatii de depozitare (Ci); f.cheltuieli pentru materialele auxiliare, de intretinere necesare activitatii de depozitare (Cma); g.cheltuieli determinate de pierderi prin perisabilitate sau scazaminte admise (Cp). In concluzie, marimea totala a efortului direct de stocare (exprimata in lei) se poate calcula cu ajutorul relatiei: Eds=Cs+Ct+Ca+Cr+Ci+Cma+Cp Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitarii finantarii pentru achizitionarea si stocarea materialelor care se pot inregistra in ipoteza 5

nestocarii si folosirii fondurilor financiar-valutare, astfel disponibilizate, la dezvoltarea capacitatilor de productie, efectuarea unor noi investitii, crearea conditiilor pentru dezvoltarea productiei si pentru obtinerea unui spor de profit. C. Crearea de stocuri sezoniere care sa preintampine deficitul de resurse materiale in situatiile in care consumurile de resurse materiale sunt mai mari (exemplul campaniiilor agricole). Formarea acestor stocuri se realizeaza in perioadele de presezon prin acumulari esalonate in limitele necesarului de aprovizionat prestabilit pentru sezonul de iarna sau pentru campaniile agricole. D. Stocurile constituie sursa de informatie pentru unitatile agroalimentare in ceea ce priveste studierea pietei produselor intermediare sau finale. Evidenta stricta a stocurilor de catre unitatile agroalimentare reprezinta o cale de prevenire a constituirii stocurilor supradimensionate sau subdimensionate (atat pentru resursele materiale aflate in stoc, cat si pentru produsele finite). E. O alta functie importanta a stocurilor de productie e aceea de indicator de baza pentru fundamentarea programului de asigurare cu resurse materiale, aceasta deoarece (asa cum se stie) dintre cei patru indicatori de baza ai relatiei de calcul a necesarului de aprovizionat, dar sunt reprezentate de stocuri de productie: stocul preliminat a exista la inceputul perioadei de program (Si) si stocul preliminat a exista la sfarsitul perioadei de program (Sf). Fundamentarea obiectiva a celor doua categorii de stocuri contribuie la asigurarea unui program de aprovizionare real, cu efecte positive asupra realizarii obiectivelor din programul de productie cu costuri minime, adica se poate obtine eficienta maxima.

6

F. Functia de fundamentare a suprafetelor optime de depozitare a resurselor materiale, care deriva din insasi relatia de calcul a suprafetei principale de depozitare: Smn Sp= —— in care: Qmp -Smn =stocul maxim normat ce urmeaza a fi supus depozitarii; -Qmp=cantitatea de resurse materiale ce se poate depozita pe un metru patrat. G. Stocurile de resurse materiale contribuie la dimensionarea optima a cheltuielilor de circulatie, deoarece ele necesita cheltuieli de transport, depozitare, manipulare, dobanzi suportate pentru credite, pierderi etc, toate aceste cheltuieli sunt parti componente ale costului de asigurare a resurselor materiale. Preocuparea unitatilor agroalimentare ar trebui sa fie indreptate catre realizarea acestor cheltuieli, cu efecte positive asupra costului unitar al produselor finale. De asemenea, stocurile stau la baza determinarii volumului activelor circulante si la stabilirea necesarului de resurse financiare (bani), care pot fi procurati fie din credite, fie din surse proprii. Din functiile pe care le au stocurile, se poate deduce ca acestea conditioneaza, in mare masura, realizarea programului de productie si a celui de comercializare a produselor finale (in consecinta), ceea ce inseamna ca ele trebuie sa se bucure de o atentie deosebita din partea factorilor de raspundere de la nivel de unitate economica mai ales in sensul prevenirii formarii stocurilor supradimensionate sau subdimensionate. Literatura de specialitate trateaza foarte divers criteriile de clasificare a stocurilor de resurse materiale si de produse finite, totusi, dupa parerea noastra cele mai importante criterii de clasificare sunt: 7

a) Dupa destinatia lor, stocurile se impart in: a. stocuri pentru consum final (stocuri de produse finite); b. stocuri care mai intra intr-un nou proces de productie (stocuri pentru consum intermediar) sau intr-un process de comert (stocuri pentru revanzare). b) Dupa locul de constituire, stocurile pot fi: -stocuri la unitatile producatoare; -stocuri la unitatile consumatoare; -stocuri la unitatile de comert cu ridicata; -stocuri la unitatile de comert cu amanuntul; -stocuri la consumatorii individuali; -stocuri la consumatorii colectivi; -stocuri la rezerva de stat; -stocuri aflate in timpul transportului sau in curs de aprovizionare. c) Dupa perioada pentru care se formeaza si in functie de organizarea utilizarii lor in productie sau vanzare, stocurile se impart in urmatoarele grupe: a. stocuri curente; b. stocuri de rezerva; c. stocuri sezoniere; d. stocuri in pregatire (de conditionare). d) Dupa functiile lor in managementul productiei si al aprovizionarii, stocurile de resurse materiale sau produse finite pot fi: a. stocul initial; b. stocul final; c. stocul mediu; d. stocul preliminat; 8

e. stocul maxim-normat; f. stocul minim-normat. e) Dupa ritmul de miscare, stocurile pot fi: -stocuri cu miscare rapida (de preferat a se intalni in cele mai dese cazuri); -stocuri cu miscare lenta; -stocuri fara miscare; -stocuri strategice (stocuri de rezerva, stocuri sezoniere etc.). f) Dupa modul de calcul si de fundamentare, stocurile pot fi: a. stocuri cu fundamentare stiintifica; b. stocuri fara fundamentara stiintifica, pasibile a genera stocuri supradimensionate sau subdimensionate. In concluzie, se poate spune ca formarea stocurilor de productie in cadrul unitatilor consumatoare reprezinta o necesitate obiectiva, deoarece unitatile beneficiare ale resurselor materiale au, in marea lor majoritate, productie continua, iar aprovizionarea cu resurse materiale au in marea lor majoritate, productie continua, iar aprovizionarea cu resurse materiale de la furnizori se realizeaza periodic (la anumite intervale de timp). In aceste conditii, pentru asigurarea continuitatii procesului de productie este necesar ca in unitatile economice beneficiare sa existe, in permanenta, un stoc de resurse materiale. 5.2 Factorii si principiile de care trebuie sa se tina seama la formarea stocurilor de productie 5.2.1 Factorii care influenteaza formarea stocurilor de productie 9

Factorii care influenteaza formarea stocurilor de productie actioneaza diferit, au putere de influenta mai mare sau mai mica in raport cu natura resursei materiale, destinatia in consum si conditiile de asigurare-furnizaredepozitare-conservare; in frecvente cazuri influenta acestor factori poate fi conjugata. Ceea ce este insa comun acestor factori este faptul ca actiunea lor se concretizeaza in cheltuieli sau pierderi care se inglobeaza in costul produselor, lucrarilor sau serviciilor, influentand nivelul acestora si implicit rentabilitatea unitatii economice. Criteriul de baza in clasificarea factorilor care influenteaza stocurile de productie il constituie gradul de ritmicitate a productiei si respective consumului de resurse materiale, din acest punct de vedere se pot distinge: a) Ramuri cu productie continua cum este cazul unitatilor care practica tehnologii de tip industrial, de crestere a animalelor sau de producere a legumelor de sera, unitatilor de industrializare a produselor agricole, unitatilor de asigurare a serviciului pentru unitatile din agricultura si industria alimentara etc. Pentru aceste unitati economice, factorii principali care influenteaza marimea stocurilor sunt: a). Consumul mediu zilnic de resurse materiale care este direct dependent de volumul si structura productiei. Aceasta conditioneaza direct structura materiala a stocurilor si indirect, prin necesarul de resurse pentru realizarea programelor de productie si nivelul de formare a stocurilor. b). Frecventa aprovizionarilor de la furnizori (intervalul mediu intre doua aprovizionari successive) care trebuie stabilita tinandu-se cont de conditiile de livrare ale furnizorilor, cat si de cele de primire ale beneficiarilui. Conditiile se refera, in principal, la natura cererii, momentele de consum, 10

natura resurselor, ciclicitatea productiei si lotizarea economica a fabricatiei la producatori (furnizori), evitarea suprastocarii nejustificate economic, etc. c). Marimea minime privind livrarile de materiale ce se pot efectua de catre furnizori in conditii economice avantajoase sau la preturi acceptabile pentru beneficiar. De regula, aceasta este stabilita de catre producator, care prezentand limita sub care fabricatia unui produs ar antrena cheltuieli de productie mai mari si implicit pretul de vanzare mai ridicat. Acest factor defavorizeaza solicitantii in cantitati mici. (inferioare acestei limite) care, daca s-ar aproviziona sub nivelul sau peste aceasta limita, ar trebui sa-si constituie stocuri mai mari decat cele necesare in perioada imediata, ceea ce conduce la amplificarea eforturilor investitionale atat la cumparare, cat si la depozitarea-pastrarea materialelor. d).Periodicitatea fabricatiei la producatori conditioneaza intervalul minim la care se pot aproviziona resursele materiale de la sursa directa, in sensul ca acesta nu poate fi mai mic fata de intervalul de reluare a productiei sau de ciclul de fabricatie al produselor la asemenea unitati. Deci, intervalul dintre doua reaprovizionari successive, care sta la baza dimensionarii stocurilor, nu poate fi mai mic decat intervalul de reluare a productiei. Factorul acesta nu influenteaza pe consumatorii care se aprovizioneaza de la unitatile engross, care isi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continua, indifferent de intervalul de reintregire a acestora. e). Modul de organizare a procesului de aprovizionare in intervalul unitatilor economice, amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenteaza volumul stocurilor care se formeaza la nivelul subunitatilor de consum ale intreprinderii sub forma de stocuri pentru transport intern. Actiunea este mai accentuata in cazul unitatilor economice care au subunitati de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distante apreciabile. 11

Pentru minimizarea stocurilor de acest gen este necesara, alaturi de alte masuri, aplicarea strategiei de servire simultana a punctelor de consum de la stocul central sau comun. f). Capacitatea de transport a mijloacelor folosite in aducerea resurselor materiale in corelatie cu distanta de transport, corelare impusa de acest factor asigura realizarea procesului de transport al resurselor materiale cu cheltuieli cat mai mici. In consecinta, marimea stocurilor este conditionata, in anumite cazuri, de capacitatea de transport, in special pentru resursele materiale care se asigura din import, ca in cazul celor pentru care in totalul cheltuielilor de aducere si stocare, cele aferente transportului intern pentru ponderea esentiala. g). Proprietatile fizico-chimice ale materialelor influenteaza in sensul ca limiteaza durata de stocare in timp a resurselor materiale perisabile, a celor cu termene de garantie scurte, sau a celor care, prin compozitia si structura specifica, se degradeaza, daca sunt stationate in stocuri pe o perioada mai mare de timp decat cea admisa de caracteristicile specifice, etc. B.Ramuri de productie discontinua din cadrul carora fac parte majoritatea covarsitoare a sectorului de productie vegetala, in cadrul carora stocurile de productie sunt influentate de urmatorii factori specifici mai importanti: a). Sezonalitatea consumului de resurse materiale

determinat de

sezonalitatea proceselor de productie agricola din cauza conditiilor naturale si de clima. Aceasta sezonalitate determina formarea stocurilor de iarna, la resursele materiale a caror exploatare sau transport se intrerupe, ca urmare a influentei nefavorabile specifice sezonului de iarna. Nivelul de constituire a stocurilor sezoniere de acest tip va depinde direct de durata perioadei de sezon si de marimea probabila a consumului afferent acesteia.

12

b). Sezonalitatea productiei de resurse materiale in intreprinderile producatoare (furnizoare) caracteristic produselor agricole cu destinatie pentru prelucrare (exemple: sfecla de zahar, floarea-soarelui, grau, porumb, etc) pentru care sunt constituite stocuri la nivelul unitatilor distribuitoare sau prelucratoare (industria alimentara, daca exista suprafete disponibile) in vederea asigurarii continuitatii procesului de productie in perioada de extrasezon. c). Chieltuielile de transport si depozitare in diferite variante de organizare a stocurilor de resurse materiale: la furnizor, la baza de organizare sau depozite intermediare sau la consumator etc. Interpretarea factorilor enumerati mai sus se face diferentiat, prin corelarea influientei lor in functie de natura si caracterul resursei,de sursa de furnizare si forma de asigurare, de conditiile de economicitate impuse, de conjuctura de pe piata interna si internationala de resurse materiale etc. 5.2.2 Principiile de care trebuie sa se tina seama la formarea stocurilor Pentru dimensionarea stocurilor de materiale pe grupe sau sortimente se folosesc normativele de stocuri cantitative sau valorice, care exprima ponderile pe care le detin stocurile in totalul mijloacelor circulante ale societatii. Aceasta metoda de dimensionare a stocurilor este o metoda statistica,orientata dupa necesarul de stocuri din periaodele anterioare. Intre normativele de stocuri trebuiesc fundamentate in functie de particularitatile procesului de productie si circulatie a marfurilor, pornind de la calculele facute pe fiecare sortiment sau grupa de resurse materiale si ajungandu-se la normativele de stocuri valorice. 13

Importanta stocurilor este relevata si de faptul ca ele fac parte dintr-un system complex de indicatori si dintr-o serie de corelatii de determinare si fundamentare, de conditionare si cauzalitate; acesti indicatori fiind utilizati in stabilirea strategiei si programului de dezvoltare a unitatii agricole sau de industrie alimentara. Dintre principalele corelatii mentionam: a).Corelatia dintre stocuri si norma de consum, aceasta este data de insasi relatia de calcul a stocului current: Sc=Cz*Iz, in care: Sc=stocul current Cz=consumul mediu zilnic Iz=intervalul intre doua aprovizionari Cz=Q*Nc-norma de consum pe unitatea de produs Q=cantitatea de produse obtinute zilnic Sau: Cz=Npl/360 b).Corelatia intre stocuri si programul de productie sau desfacere, data de urmatoarea relatie de calcul: Npc=Q*Nc ->Nct si Nca in care: Ncp=necesar de consum pentru realizarea programului de productie; Q=cantitatea de produse ce urmeaza a fi produsa; Nct=necesarul de consum tehnologic; Nca=necesarul de consum de aprovizionat; Ncp depinde de stocul mediu si de eficienta stocurilor, de indicatorii de eficienta ai stocurilor. Se evidentiaza potentialul de productie realizabil pe seama stocurilor de resurse materiale consumate sau existente in unitatea economica la un moment dat. Totodata, volumul de productie conditioneaza, prin necesarul pentru realizarea obiectivelor de program si consumul mediu 14

zilnic, nivelul si structura stocurilor care trebuie formate in depozitele unitatii econmice. In esenta, aceasta corelatie cere ca, in unitatile economice, sa se constitue stocuri asortate, in cantitatile minim-necesare care sa asigure desfasurarea in conditii normale a procesului de productie, realizarea integrala si la termenele stabilite a programelor de fabricatie si prin aceasta, a contractelor economice. c) Corelatia dintre stocuri si cheltuielile de productie Deoarece chieltuielile de stocare sunt poate componenta a costului total de productie, este interesant a se sesiza ponderea pe care acestea o au in totalul costului de productie, cu ajutorul relatiei: Ch S K%= —— x 100 Ch P Rationalizarea costurilor de stocare contribuie atat la rationalizarea cheltuielilor totale la nivel de unitate agroalimentara sau industrie alimentara, cat si la reducerea costului unitar de productie cu efecte benefice atat pentru unitatea economica cat si pentru cumparator. d) Legatura intre stocuri si viteza de rotatie a capitalului circulant. Stocurile reprezinta una din componentele principale ale capitalului circulant, ceea ce inseamna ca accelerarea vitezei de rotatie a acestora contribuie la cresterea vitezei de rotatie a capitalului circulant si-a profiturilor. Sistemul de relatii care exprima aceasta corelatie cuprinde doi indicatori: -Durata unei rotatii (Dr) care se calculeaza cu ajutorul relatiei de calcul:

15

Spv*360 Dr= ————

Spv sau

——

Nv

Cmzv

Spv=stocul mediu de productie in expresie valorica (lei, mii lei, mil lei); Nv=necesarul

valoric de resurse materiale

pentru realizarea

programului de productie (mii lei, mil lei ); Cmzv= consumul mdiu zilnic in expresie valorica. -Numarul de rotatii (Nr) in perioada in perioada de gestiune (ani, trimestru, semestru) calculat cu relatia: 360 Nr= —— Dr

Nv sau

——

in care:

Spv

Nr=numarul de rotatii exprimat in zile. Se poate spune ca, diminuandu-se stocul mediu de productie se reduce numarul de zile ale unei rotatii si, corespunzator, va creste numarul rotatii pe perioada de calcul, ceea ce duce la cresterea profiturilor. e) Corelatia dintre stocurile de productie si indicatorii din programul de aprovizionare, manifestata in doua sensuri si anume: - stocul de productie, indicator distinc al planului de aprovizionare sub denumirea de stoc final intr-o anumita structura si marime, asigura continuitatea alimentarii consumului productiv atat in cursul perioadei de gestiune, cat si in primele zile ale anului urmator, pana la prima intrare de materiale (stocul de productie, ca stoc final reprezinta suportul material de formare a stocului de la inceputul anului viitor);

16

-

necesarul de materiale pentru indeplinirea programului de productie

imbraca, in perioada dintre primirea-receptia resurselor materiale si consumul acestora, forma de stoc current; de cantitatile in care se asigura necesarul depinde direct nivelul de constituire a stocului current. Rezulta ca volumul fizic si valoric al necesarului de materiale pentru indeplinirea programului determina direct nivelul de formare a stocului current, implicit a celui de productie, ca si volumului capitalului circulant afferent. f). Corelatia dintre stocurile de resurse materiale si capitalul tehnic al unitatilor agroalimentare prin aceea ca stocurile sunt componente ale capitalului circulant, iar pe masura ce ele sunt trecute in consum, materialele din stoc sunt transformate in produse sau incorporate in lucrari, servicii destinate vanzarii sau contractate de clienti. g). O corelatie cu semnificatie economica deosebita este cea intre stocuri si veniturile firmei care reprezinta sursa de finantare a stocurilor, prin aceea ca se influenteaza modul de repartizare pe destinatii de utilizare a veniturilor agentilor economici. O situatie economica financiara favorabila este caracterizata printr-un “raport continuu descrescator” intre volumul de stocuri de resurse materiale si veniturile firmelor; aceasta inseamna ca, de la o etapa la alta, se aloca o parte mai mica din venituri pentru formarea stocurilor de productie si o parte mai mare pentru fondurile destinate dezvoltarii unitatii, extinderii activitatii productive a acesteia si sporirii, astfel, a cifrei de afaceri. In concluzie, se poate spune ca stocul de productie este un indicator important al activitatii economice a unitatilor economice; de nivelul acestuia depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale si financiare de care dispune sau pe care si le-a asigurat unitatea economica si eficienta utilizarii lor. De volumul si structura lor depind eforturile investitionale pe care 17

trebuie sa le faca orice agent economic pentru achizitionarea, aducerea, depozitarea si pastrarea resurselor materiale stocate. 5.2.3. Elementele principale ale procesului de stocare Stocarea sau managementul stocurilor nu trebuie considerate ca o problema vizand numui stocul in sine, ci intregul ciclu economic, incepand de la stabilirea necesarului de materiale sau marfuri, continuand cu contractarea, aprovizionarea si productia, terminand cu vanzarea. Principalele elemente ale unui proces de stocare sunt: costurile, cererea, durata de aprovizionare si parametrii de timp. a) Dintre costurile care intervin in procesul de stocare, cele mai importante sunt: a). Costul de aprovizionare (Ca) constituit din suma profiturilor produselor aprovizionate la care se adauga cheltuielile de asigurare. Costul de aprovizionare este dependent, in primul rand, de cantitatea de bunuri aprovizionate (ce urmeaza a se constitui in stocuri). b). Costul lansarii unei comenzi (Cl) este considerat de unii specialisti ca o componenta a costului de aprovizionare; el cuprinde suma costurilor ocazionate de efectuarea unei comenzi, din cadrul carora fac parte: -salariile celor care lucreaza pentru lansarea comenzii; -costurile incheierii contractelor; -cheltuielile pentru deplasarea celui ce contribuie la achizitia marfii; -cheltuieli cu receptia, etc. Costul de lansare a unei comenzi este independent de volumul de bunuri achizitionate. 18

c). Costul stocarii (Cs) este compus din totalitatea cheltuielilor effectuate pe tot parcursul stocarii, el este dependent de volumul de bunuri stocate si de perioada de timp pe care sunt stocate bunurile. In cadrul acestor cheltuieli sunt incluse atat cheltuieli variabile (salariile lucratorilor din depozite), cat si cheltuieli constante (amortismente, iluminat, incalzit, etc). d). Costul rupturii de stoc (Cr) apare atunci cand cererea este superioara stocului, producandu-se intreruperi ale desfasurarii normale a procesului economic. Costul rupturii de stoc este direct proportional cu cantitatea de produse sau marfuri cerute si cu durata lipsei de stoc si se determina dupa relatia de calcul: T2(n-s) Cr= ———

in care:

2 T2=perioada pentru care nivelul stocului nu mai satisface cererea (ruptura de stoc); n=cantitatea reaprovizionata la o comanda, considerand ca la sfarsitul intervalului precedent T1, stocul este nul; s=nivelul stocului la momentul T1 (perioada in care nivelul stocului satisface cererea). b) Cererea de stoc Satisfacerea imediata a cererii beneficiarilor (unitati producatoare sau comerciale) constituie principalul scop al procesului de stocare, in functie de care se determina volumul si ritmul aprovizionarilor. Cererea poate fi: a). Cunoscuta pe toata durata procesului de stocare, caz in care procesul si respectiv modelul matematic de stabilire a stocului vor fi deterministe. La randul lor, modelele deterministe, in functie de succesiunea perioadelor in

19

care se imparte intervalul de gestiune pot fi cu cerere constanta si cu cerere variabila de la o perioada la alta. b). Necunoscuta, dar previzibila (cererea fiind o variabila aleatoare cu distributie data) modelul matematic in acest caz este probabilistic, caracteristicile si tipul cererii stabilindu-se ca urmare a observarii si studiilor asupra perioadelor trecute. c) Durata de aprovizionare Timpul scurs intre lansarea comenzii si receptionarea produselor la unitatea beneficiara este cunoscut sub denumirea de durata de aprovizionare (C) si este de mare importanta pentru procesul de stocare. Modelele deterministe considera durata de aprovizionare ca fiind constanta si ca atare nu intervine in calculul de optimizare a lui. Odata ce nivelurile optime ale stocurilor au fost determinate pentru fiecare perioada, pot fi stabilite, in timp util, datele calendaristice la care trebuiesc primite resursele materiale, respective durata de aprovizionare dupa relatia: C=

2Qn*t*Cs*Cl

*

Cr/(Cs+Cr)

Qn=cererea totala pe pe intervalul de gestiune t t=intervalul de gestiune Cs=costul stocarii Cl=costul lansarii unei comenzi Cr=costul rupturii de stoc Cr Raportul

———

se numeste factor de rupere a stocului sau de

penurie Cs+Cr 20

Toate aceste elemente principale ale procesului de stocare trebuiesc luate in calcul la constituirea stocurilor de catre unitatile agroalimentare, pentru a nu se ajunge in situatii critice, nefavorabile, de genul: rupturi de stoc, necunoasterea cererii reale de stoc, cresterea artificiala a costurilor stocarii resurselor materiale, aspecte care ar ingreuna procesul de productie si de desfacere a produselor finale si, deci, ar adduce pierderi inestimabile pentru unitatile agroalimentare. 5.3 Categorii de stocuri ce se creaza in unitatile agricole si de industrie alimentara Categoriile de stocuri ce se creaza in unitatile agroalimentare, de industrie alimentara sau la unitatile de comert sunt urmatoarele: A. Stocul curent constituie stocul de baza pentru orice unitate economica si cuprinde cantitatea de resurse materiale ce trebuie sa existe permanent in intreprindere pentru asigurarea continuitatii productiei in intervalul dintre doua aprovizionari successive sau a continuitatii desfacerii (pentru unitatile de distributie). Elementele de baza care influenteaza stocurile sunt: cantitatea dintr-o resursa materiala care se consuma sau se vinde zilnic (Cz) si perioada dintre doua aprovizionari (Tz). Relatia de calcul a stocurilor devine: Sc=Cz*Tz La randul lui, Tz se determina dupa relatia: ∑ Qj·Tzj Tz= ————

in care:

∑ Qj Qj=cantitatea aprovizionata la o singura tranzactie 21

Tzj=intervalul dintre aprovizionarea curenta si cea precedenta j=nr. De aprovizionari Ncp Cz

=

=—— , pentru un an consumul mediu zilnic este Ncp/360 T

Unitatile agroalimentare si de industrie alimentara, d.p.d.v. al formarii stocurilor se pot afla in urmatoarele situatii: a). Intreprinderile productive isi pot autoproduce unele resurse materiale (de natura agricola), astfel stocul current pentru aceste categorii de unitati este reprezentat de necesarul pentru realizarea obiectivelor de plan pe perioada dintre doua aprovizionari successive, iar necesarul de aprovizionat se realizeaza astfel: Na=Ncp+Sf-Si-Ri

unde Ri=Pi+Ss+Rrr

b). Autoproducerea si autoasigurarea este partiala, astfel pentru necesarul de aprovizionat va fi luata in calcul diferenta care nu se poate asigura din productie proprie. c). Resursele materiale trebuiesc achizitionate in totalitate din afara unitatii, ceea ce impune realizarea unei legaturi stranse cu unitatile producatoare, furnizoare care au productie ritmica: Na=Ncp+Sf-Si d). Pentru produsele cu termen de valabilitate limitat si care necesita conditii de transport si depozitare speciale (medicamente de uz veterinar, pesticide, ingrasaminte chimice, etc), stabilirea stocului current trebuie sa se faca in functie de perioada de garantie (valabilitate) pentru a nu se inregistra pierderi materiale si financiare. B.Stocul de rezerva constituit din resurse materiale sau produse care trebuie sa existe in intreprindere in vederea acoperirii unor nevoi neprevazute care apar in activitatea unitatii si care nu au fost avute in vedere 22

la stabilirea stocului curent. Aceste stocuri sunt considerate de siguranta, intangibile sau pentru cazuri de forta majora. Dintre factorii care influenteaza constituirea acestori stocuri fac parte: a). primirea cu intarziere a unor stocuri de la furnizori; b). aparitia unor conditii speciale in transportul diferitelor produse de la unitatile producatoare la cele consumatoare (timp nefavorabil). c). primirea unor partizi mai mici sau de calitate inferioara celor prevazute in contract; d). modificarea cererii pe piata, reducerea sau cresterea cererii determina modificari in structura productiilor si schimbari in necesarul de aprovizionat cu resurse materiale; e). influenta factorilor naturali (productia vegetala): inghet, seceta, inundatii; f).cazuri de crestere a consumurilor specifice datorate nerespectarii tehnologiilor de productie sau a uzurii morale a mijloacelor fixe utilizate (mai ales in industrie alimentara). C. Stocul sezonier, specific agriculturii, se creeaza pentru asigurarea consumului necesar in perioadele optime de executare a unor lucrari agricole. Pentru industria alimentara aceasta categorie de stoc ar reprezenta cantitatea de materii prime necesare pentru prelungirea perioadei de fabricatie (la unitatile care prelucreaza produse agricole perisabile si cu grad mare de perisabilitate). Factorii care influenteaza crearea stocurilor sezoniere sunt: a).-sezonalitatea consumului productiv de resurse materiale (mai ales in sectorul vegetal); -sezonalitatea producerii resurselor materiale (de natura agricola); -sezonalitatea transportului; 23

-procesul de depozitare in conditii de microclimat specific, etc. Priccipalele resurse pentru care se constituie acest stoc sezonier sunt cele folosite in campanile agricole si de industrializare. Stocurile sezoniere se fundamenteaza pe calcule ale eficientei economice, se stabileste cu precizie perioada cand trebuie constituite in raport cu perioada de utilizare (campanile agricole, mai ales). In acest sens trebuiesc avute in vedere cheltuielile cu stocarea, pierderile de recolta prin intarzierea executarii la timp a lucrarilor, etc. La intreprinderile producatoare (de profil agricol sau alimentar) pentru crearea stocului sezonier se pune problema aducerii resurselor materiale ce urmeaza a fi utilizate in cantitati mari, in campanile agricole, in timp ce pentru intrprinderile de distributie se pune problema trimiterii produselor catre unitatile consumatoare (beneficiare) in perioada optima de consum. D. Stocul in pregatire (de conditionare) se formeaza in cazul in care folosirea anumitor resurse materiale presupune pregatirea prealabila a lor, inainte de utilizarea in procesul de productie sau de vanzare. In acest caz, pe langa stocul current si cel de rezerva, o anumita parte din stocul de productie se va afla in stadiul de pregatire, constituind stocul in pregatire. De exemplu, in vederea maririi coeficientului de digestibilitate si-a valorii hranitoare a nutreturilor grosiere este bine ca acestea, inainte de a fi administrate in hrana animalelor, sa fie supuse unei pregatiri prin tocare, saramurare, melasare etc. Efectul pregatirii creste daca furajele grosiere astfel preparate sunt lasate la dospit cateva zile. In mod asemanator se pune problema transformarii porumbului boabe si-a altor cereale furajere in nutreturi pentru animale, actiune pentru care este necesara o anumita perioada de timp (pentru pregatire).

24

Stocul in pregatire (de conditionare) depinde de consumul mediu zilnic (Cmz), precum si de timpul sau durata de pregatire a materialelor in vederea consumului productive (Tzp). In urma adoptarii relatiei de calcul a stocului curent, rezulta urmatoarea relatie de calcul a stocului in pregatire: Sp=Cmz*Tzp De asemenea, este de mentionat faptul ca acest stoc in pregatire se constituie numai pentru anumute categorii de unitati (nu toate unitatile de comert cu resurse materiale au si activitate de conditionare a stocurilor, de exemplu) si ca el reprezinta, de obicei, o cantitate constanta pentru o anumita perioada determinate. 5.4 Stocuri de seminte si furaje Stocurile de seminte si furaje se formeaza dupa recoltare astfel incat sa se asigure cantitatea necesara pentru insamantare sau pentru hranirea animalelor. Aceste stocuri se pot forma fie la unitatea producatoare, la unitatile distribuitoare, consumatoare sau la rezerva statului. 5.4.1 Stocul de seminte La nivelul agriculturii se formeaza un fond de seminte (fond de rezerva) care se constituie din seminte certificate, ce pot fi utilizate in caz de forta majora, cum ar fi: a). calamitate (reinsamantarea suprafetelor compromise, suplimentarea normei de consum de samanta in caz de seceta prelungita); b). in cazul modificarii structurii culturilor, in functie de cererea de pe piata;

25

c). cand productia de samanta a unui an este mai mica decat cea prognozata pentru acel an; d). cand nu a fost realizata puterea de germinatie dorita, etc. Cu privire la stocurile de seminte si material de plantat, unitatea agricola se poate afla in una din urmatoarele situatii: a). unitatea agricola isi autoproduce aceste resurse materiale in totalitate, ceea ce determina constituirea de stocuri din productie proprie pentru realizarea lucrarilor; b). producerea acestor resurse materiale se realizeaza in unitati specializate, ceea ce determina necesitatea cumpararii acestor resurse pentru constituirea stocului de rezerva; c). pentru materialul de plantat, stocul se creeaza la intreprinderile producatoare de astfel de material pe specii, soiuri, sisteme de plantatii, etc. Exista situatia in care, in primul rand, unitatile agricole isi constituie stocul sezonier de seminte deoarece infiintarea culturilor se realizeaza in campanile agricole. Pentru semintele ce necesita o pregatire prealabila inainte de a fi utilizate in productie (indifferent de provenienta lor) se constituie si stocurile in pregatire, care se determina dupa relatia cunoscuta (prezenta la capitolul 5.3). In cazul in care semintele sau materialul de plantat sunt produse de catre statiunile experimentale sau alte unitati agricole specializate, intregul necesar de astfel de resurse reprezinta cantitatea de aprovizionat. In aceasta situatie se pune problema unde sa se pastreze cantitatile de seminte (mai ales) care constituie stocul current si stocul de rezerva, existand urmatoarele variante: pastrarea la unitatile producatoare, la statiile de conditionare a semintelor, la unitatile de distributie a semintelor sau la unitatile agricole care folosesc efectiv semintele. Alegerea uneia din variantele de mai sus se 26

face in functie de caracteristicile semintelor, de gradul de prelucrare a semintelor, de capacitatea de depozitare a diferitelor categorii de unitati agricole. O problema deosebit de importanta ce trebuie luata in calcul la asigurarea cu seminte si materiale de plantat, in vederea constituirii stocurilor de astfel de resurse o constituie asigurarea conditiilor optime de transport (care sa garanteze mentinerea calitatii si autenticitatii acestor resurse pe toata durata transportului) si a conditiilor de depozitare, care presupune asigurarea unui microclimat propice care sa nu contribuie la grabirea procesului de germinatie (la seminte) si de crestere (la materialul de plantat). De aceea, in luarea deciziilor cu privire la alegerea locului de constituire a acestor stocuri trebuie sa se tina seama de aceste aspecte, precum si de cheltuielile mai mari care le genereaza constituirea stocurilor de seminte si material de plantat. 5.4.2 Stocul de furaje In agricultura moderna, odata cu extinderea tehnologiilor industriale de crestere a animalelor au aparut doua modalitati de obtinere a furajelor: producerea acestora de catre unitatile specializate pentru astfel de activitati (datorita adancirii diviziunii muncii) sau obtinerea lor chiar de catre unitatile de crestere a animalelor (ca forma de integrare a productiei zootehnice cu cea de furaje). Din punct de vedere al provenientei furajelor, unitatile agricole crescatoare de animale se pot grupa in trei categorii: a). unitati care isi autoproduc furajele pe care le consuma in sectorul zootehnic; 27

b). unitati crescatoare de animale care nu au o baza furajera proprie si se aprovizioneaza cu furajele necesare de la alte unitati economice; c). unitati care isi autoproduc o parte din furajele consumate, o alta parte fiind asigurata prin cumparare. Desigur ca, aceasta clasificare a unitatilor agricole dupa felul asigurarii furajelor se poate dezvolta, mai ales, daca se are in vedere ca, in multe cazuri, nutreturile industriale provin din materie prima si in contul unor produse agricole furnizate de insasi intreprinderile agricole. Este cazul melasei si borhotului de la fabricile de zahar cumparate de intreprinder5ile agricole in raport de cantitatile de sfecla de zahar livrate pe baza de contracte si a altor reziduri industriale sau nutreturi combinate obtinute in raport direct cu material prima furnizata. Stocurile de productie de furaje sunt diferite in functie de sistemul bazei furajere: a). In cazul intreprinderilor care isi autoproduc furajele (in general cele care practica sistemul gospodarecs de crestere a animalelor) stocul current de furaje este egal cu necesarul pe un an calendaristic, pe un an agricol sau de la inceputul anului pana la noua recolta. b). In cazul intreprinderilor care folosesc nutreturi combinate cu care se aprovizioneaza ritmic de la fabricile de nutreturi combinate, stocul current se calculeaza dupa formula generala a stocului current, tinand seama de consumul zilnic si de durata (in zile) dintre doua aprovizionari. c). Desigur ca, intreprinderile la care asigurarea furajelor se face atat din productie proprie, cat si din cumparari se vor aplica metode adecvate fiecarei categorii de furaje: pentru cele din productie proprie stocul current va fi egal cu necesarul pe anumita perioade de calcul, pentru cele cumparate se va tine seama de frecventa aprovizionarilor si de consumul zilnic. 28

In afara de stocul current de furaje, in intreprinderile agricole se formeaza si alte categorii de stocuri si anume: stoc de rezerva, stoc de pregatire si stoc sezonier. In constituirea stocurilor de rezerva se tine seama de aceleasi criterii ca si la constituirea stocurilor curente. Pentru furajele produse in intreprinderea consumatoare, stocul de rezerva se calculeaza in procente fata de stocul curent (necesarul pe anumite perioade). Asa, de exemplu, la furajele fibroase fondul de rezerva reprezinta o cantitate egala cu 10% din stocul current (necesarul pe o anumita perioada), iar la nutreturile insilozate fondul de rezerva se calculeaza folosind procentul de 15% din necesarul pe perioada de calcul. La nutreturile combinate marimea stocului de rezerva este egala cu necesarul de consum pe o perioada de 5 zile. Neacordarea atentiei cuvenite constituirii fondului de rezerva de furaje mai ales in perioadele de intreruperi atrage dupa sine reducerea consumului de furaje pe ziua furajata cu repercusiuni foarte grave asupra sanatatii animalelor si productiei medii. Stress-ul provocat la animale de diminuarea ratiei, mai ales cand acesta se prelungeste pe o perioada lunga are repercusiuni foarte nefavorabile asupra productiei si eficientei economice. Refacerea animalelor in urma scaderii in greutate sau a altor afectiuni provocate de o alimentatie insuficienta si neechilibrata are loc intr-o perioada mult mai lunga decat aceea in care nu s-a asigurat o furajare normala. Concomitent, creste mult consumul specific de furaje pe unitatea de produs, cresc cheltuielile de productie si se inregistreaza pierderi. Stocurile sezoniere de furaje au menirea sa asigure furajarea normala a animalelor in caz de intemperii, in cazul unei perioade de ingrasare

29

intensive a animalelor, in cazul intretinerii animalelor in tabere de vara sau pe pasuni montane. Folosirea rationala, cat mai completa a masei verde de pe pasunile alpine presupune crearea de stocuri sezoniere de furaje (de fanuri si concentrate) care sa fie folosite pentru completarea sau inlocuirea pasunatului in anumite perioade cu intemperii. Numai prin crearea de stocuri de furaje pe pasunile alpine se poate realiza prelungirea perioadei de folosire a masei verde (de pasunat) de primavra timpuriu si pana toamna tarziu, ajungandu-se la 150-180 zile anual, cat se realizeaza in majoritatea zonelor alpine din tara. 5.5 Stocurile supradimensionate: cauzele constituirii lor si urmarile economice negative Stocurile supradimensionate reprezinta cantitatile de resurse materiale existente in unitatile productive, comerciale si/sau consumatoare de astfel de produse, care depasesc nevoile reale ale procesului de productie sau comert; resurse carora nu li se gasesc utilizare imediata sai in perspectiva la unitatea economica la care s-au format. Dupa viteza de miscare si posibilitatile de a fi atrase in procesul de productie sau de circulatie, stocurile supradimensionate pot fi grupate astfel: a). stocuri cu miscare lenta, care depasesc cantitatile ce reprezinta stocul maxim normat si pot fi utilizate in unitatea economica in care s-au format, dar intr-o perioada viitoare celei de program; b). stocuri fara miscare (sau de prisos) formate din resurse materiale care nu mai pot fi consummate in procesul de productie din unitatile economice unde s-au format si nici nu pot fi vandute pe piata. 30

Ambele categorii de stocuri supredimensionate reprezinta o utilizare nerationala a resurselor materiale si afecteaza atat eficienta economica a fiecarei unitati, cat si economia nationala prin aceea ca determina pagube materiale rezultate din depozitarea pe o perioada lunga de timp si in cantitati mari, prin degradarea materialelor, nerealizarea programului de productie, etc. Toate aceste pagube contribuie la cresterea cheltuielilor de stocare si de circulatie a resurselor materiale si la diminuarea profiturilor unitatilor care le constituie. In vederea descoperirii modalitatilor de prevenire a formarii stocurilor supradimensionate este foarte important sa se cunoasca cauzele care conduc la aparitia acestei categorii de stocuri. Astfel, cauzele formarii stocurilor supradimensionate pot fi grupate in urmatoarele doua mari categorii: a). Cauze interne care tin de activitatea fiecarei unitati agroalimentare si de care cele mai importante sunt legate de modul de prognozare (planificare) a activitatii de asigurare cu resurse materiale si de datorare a programului de productie (eficientei manageriale in domeniul productiei si al aprovizionarii cu resurse materiale). Dintre acestea cele mai impornante sunt: -nefundamentarea stiinfica a necesarului de aprovizionat; -necorelarea programului de aprovizionare cu tehnologiile de productie practicate de unitatile agroalimentare; -necorelarea programului de aprovizionare cu modificarile ce intervin in structura de productie sau cu modificarile tehnologiilor de productie ale unitatilor agroalimentare; -utilizarea unor norme de consum globale (valorice) fara a fi calculate pe baza normelor individuale, adica fara a fi fundamentate pe consumul in unitati fizice, pe categorii de resurse materiale si de produs; 31

-necorelarea stocului initial cu stocul real existent la sfarsitul perioadei din perioada precedenta; -planificarea subiectiva a aducerii in unitatea agroalimentara a unor cantitati mari de resurse materiale fata de cele necesare, datorate unor relatii personale sau previziunii unei penurii pentru unele resurse materiale; -realizarea partiala a lucrarilor prevazute in tehnologiile de productie ale diferitelor produse sau culturi; -receptia necorespunzatoare a resurselor materiale de catre unitatile beneficiare de resurse materiale; -lipsa unei organizari interioare a procesului de depozitare, manifestata prin nerepartizarea resurselor materiale pe depozite specializate; -asigurarea unor conditii de depozitare necorespunzatoare d.p.d.v. al conditiilor optime de pastrare (asigurarea microclimatului care contribuie la formarea de stocuri subdimensionate); -evidenta defectuoasa a resurselor materiale data de neintocmirea documentelor primare privind intrarea si iesirea resurselor materiale (consumurile), ceea ce contribuie la diferente intre stocurile effective si cele prognozate; -lipsa unor masuri de lichidare a stocurilor supradimensionate, cum ar fi: vanzarea catre alte unitati, atragerea in circuitul produselor interne sau a altor unitati de profil, casarea lor, etc. Cauzele de mai sus depind de activitatea organelor de coordonare a compartimentului de asigurare cu resurse materiale sau a celor de organizare a productiei din cadrul unitatii, de modul cum se fundamenteaza fiecare indicator de program. De asemenea, o parte dintre acestea sunt determinate de distanta de timp dintre momentul elaborarii programului de aprovizionare sau de productie si momentul definitivarii programului de ansamblu pe 32

unitati agroalimentare. Intocmirea programului de aprovizionare cu mult inainte de aprobarea programului de productie face posibila aparitia unor necorelari cu efecte negative asupra aprovizionarii si programului de productie propriu-zis. In aceasta situatie unele materiale procurate pe baza unor variante initiale sau de program de asigurare, care nu au fost corelate cu varianta definitive a programului de productie intra de la inceput in stoc supradimensionat. Unitatile agroalimentare au, insa, datoria sa renunte la materialele comandate pe baza proiectului de program de aprovizionare care nu s-a integrat in programul de productie. b). Cauzele exogene ale aparitiei stocurilor supradimensionate, care in marea lor majoritate se datoreaza relatiilor defectuoase cu furnizorii de resurse materiale. Dintre aceste cauze cele mai importante sunt: -respectarea de catre furnizori a obligatiilor contractuale punand termenele de livrare, a structurii resurselor materiale livrate (stabilita prin contract), a calitatii materialelor, etc; -lipsa, in anumite perioade a unor resurse materiale, determina consumatorii de resurse materiale, ca atunci cand gasesc pe piata aceste produse sa le achizitioneze in cantitati mai mari decat necesarul sau, ceea ce contribuie la cererea de stocuri supradimensionate; -situatia financiara precara a unitatilor economice aflate in avalul productiei agroalimentare

(blocajul financiar) impune nerealizarea

productiei si reducerea productiei. Ori, atat timp cat unitatile economice s-au aprovizionat cu resursele materiale necesare dar nu le pot utiliza (datorita reducerii productiei) iar graficele de livrare ale unitatilor furnizoare de resurse materiale trebuiesc respectate, se ajunge la crearea de stocuri supradimensionate;

33

-resursele materiale achizitionate prin intermediul intreprinderilor distribuitoare nu sunt correlate, d.p.d.v. cantitativ si calitativ, cu nevoile reale ale unitatii agricole sau de industrie alimentara, deoarece intreprinderile de distributie incheie contracte, in numele beneficiarilor, cu unitatile producatoare de resurse materiale fara a lua in calcul necesarul strict (real) al beneficiarilor, etc. Asa cum am mai aratat, stocurile supradimensionate, odata create aduce efecte negative (economice) atat la nivelul fiecarui agent economic de pe filiera comercializarii resurselor materiale, cat si la nivel de economie nationala. a) Dintre urmarile economice negative ale formarii stocurilor supraponderate, la nivel de unitate agroalimentara fac parte: -valorificarea necorespunzatore a resurselor, scaderea treptata a consumurilor de resurse materiale uzura fizica si morala a acestora contribuind la cresterea costurilor de aprovizionare; -blocarea spatiilor de depozitare, lipsa spatiilor pentru alte resurse ce urmeaza a intra in depozite, ceea ce contribuie la cresterea cheltuielilor de depozitare; -blocarea de fonduri imobilizate in stocuri, reducerea vitezei de rotatie a stocurilor (si in consecinta, a mijloacelor circulante), apelarea la credite pentru sustinerea acestor stocuri, ceea ce duce la cresterea cheltuielilor de stocare si la reducerea profiturilor; -cresc cheltuielile suplimentare de depozitare prin prelungirea duratei de depozitare, ceea ce inseamna cheltuieli suplimentare cu asigurarea microclimatului; iluminatul, incalzirea, aerisirea, manipularea resurselor materiale etc;

34

-cresc cheltuielile de productie prin cresterea costului cu materiale prime utilizate in procesul de productie si reducerea vitezei de rotatie a activelor circulante etc. Toate aceste unitati economice negative care sunt concretizate in pierderi materiale generate de stocurile supradimensionate influienteaza in primul rand procesul de productie (prin intermediul asigurarii de surplusuri de resurse, adica a prevenirii), iar in final rezultatele economice si financiare ale unitatilor economice unde se creaza aceste stocuri, insemnand procesul de reluare a activitatii economice la aceeasi scara sau la o scara mai mare. b)Dintre urmarile economice negative la nivel de economie nationala, cele mai importante sunt: -formarea

stocurilor

supradimensionate,

insotita

de

lipsa

de

supraveghere a acestora duce la imposibilitatea utilizarii acestora in alte ramuri, la diminuarea posibilitatilor de aprovizionare cu resurse materiale a unitatilor care au luat aceste stocuri, apelandu-se , in unele cazuri, la resurse materiale noi sau la importuri cu costuri foarte mari, ceea ce decapitalizeaza agentii economici interni; -blocajul financiar creat la nivelul unitatii unde au fost create stocurile supradimensionate, creaza blocaje financiare in lant, atat la unitatile din amonte cat si la cele din aval; -reducerea produsului intern brut (adica a venitului national) prin scaderea aportului agentilor economici din tara la crearea acestuia, etc. Pe parcursul derularii activitatii de aprovizionare, fie in contextul contractelor economice anterior incheiate, fie in raport cu alte conditii si modalitati de desfasurare prealabila a acesteia, evolutia stocurilor inregistreaza variatii diferite ca marime, oscilatiile sunt determinate de ritmul intrarilor si iesirilor in/si din stoc, de marimea si structura in care 35

actiunile respective se realizeaza. Aceasta face ca, in unele momente sau perioade de timp, mai scurte sau mai lungi, stocurile efective sa se situeze la nivele mai mari decat cele optime prestabilite, sa se epuizeze sau sa se mentina la aceeasi dimensiune in mod nejustificat. Toate aceste stari de fapt se apreciaza, in general, ca negative, daunatoare pentru situatia financiara a unitatii sau pentru desfasurarea normala a activitatii specifice. Fiecare situatie de acest fel necesita analize concrete care sa ateste natura fenomenului, cauza care-l determina, implicatiile economice pe care le genereaza (si care nu intotdeauna sunt negative). Se poate spune, deci, ca nu numai supradimensionarea stocurilor constituie un fenomen negativ ci si lipsa de stoc (subdimensionarea stocurilor) in cazul anumitor resurse materiale si intarzierea reintregirii acestuia. Situatia implica,dupa caz, luarea unor masuri cum ar fi: -impulsionarea furnizorilor, partenerii initiali de relatii de vanzarecumparare, pentru livrarea la termenele prestabilite sau cu anticipatie a loturilor de resurse materiale contractate (solicitate); -reconstituirea urgenta a stocului, indiferent de efortul necesar si sursa de provenienta; -aprobarea consumului din stocul de siguranta (de rezerva ), daca este format; -apelarea la resurse ce pot inlocui pe cele deficitare; -acceptarea lipsei de stoc si renuntarea sau reprogramarea fabricatiei produselor aflate sub incidenta actiunii (ca o ultima varianta) etc. Deoarece formarea de stocuri supradimensionate si subdimensionate aduce efecte negative si impune, pe de-o parte, necesitatea perfectionarii formelor si tehnicilor de aprovizionare si-a trecerii la o noua calitate in acest 36

domeniu important al productiei, iar, pe de alta parte, se impune luarea unor categorii de masuri pentru evitarea formarii lor respective, atunci cand s-au creat sa se recurga la valorificarea lor in procesul de productie sau la lichidarea acestora (chiar daca pierderile sunt considerate a fi foarte mari pentru agentii economici care procedeaza la aceste operatiuni, considerate extreme). 5.6. Metode de prevenire si lichidare a stocurilor supradimensionate Principala cale de prevenire a stocurilor supradimensionate o constituie luarea in considerare a factorilor care influenteaza formarea stocurilor respective inlaturarea cauzelor care au determinat constituirea lor. Masurile de prevenire a formarii stocurilor supradimensionate pot fi grupate in masuri manageriale ale productiei si ale aprovizionarii. Pentru prevenirea stocurilor supradimensionate ar trebui sa se treaca la metode moderne, specifice economiei de piata, de elaborare a programului de productie si asigurare cu resurse materiale prin aplicarea principiilor de marketing, atat in stabilirea obiectivelor programului de productie si obiectivelor programului de asigurare a resurselor materiale. 1.Metoda aval-amonte constituie principala metoda si presupune ca sa se inceapa, atat in elaborarea programului de productie, cat si de asigurare cu resurse materiale, prin cercetarea pietei intreprinderii, a cerintelor consumatorilor, clientilor d.p.d.v. calitativ, al structurii pe sortimente, cantitativ, al perioadei de aducere pe piata si in functie de rezultatele cercetarii sa se elaboreze programul de asigurare cu resurse materiale. Trebuie mentionat ca nu este de ajuns doar cercetarea pietei de desfacere ci 37

si a pietei de aprovizionare, astfel incat sa se poata opta catre furnizorii care ofera cele mai convenabile resurse d.p.d.v. al pretului, calitatii, al conditiilor de piata, etc. 2.Analizarea consumurilor materiale din perioadele anterioare, stabilirea consumurilor specifice in raport cu productia realizata, in dinamica si spatiu, realizarile fata de program, stabilirea cauzelor abaterilor si stabilirea normelor de consum locale bine fundamentate, care sa tina seama de plan, de structura productiei si tehnologiei, modificarile ce urmeaza sa aiba loc in tehnologii in structura resurselor materiale utilizate, in sistemul de aprovizionare si pregatire a resurselor materiale. Este vorba de optimizarea factorilor de productie alocati, a dozelor de ingrasaminte chimice, a cantitatilor de apa pentru irigatii, optimizarea ratiilor, etc. 3.Studierea posibilitatilor de autoaprovizionare cu resurse materiale pe baza autoproducerii unor resurse materiale de natura biologica (seminte, material de plantat, furaje, animale la ingrasat, substante fertilizante, etc). Pentru intreprinderile mari, cu profil complex, se poate imbina productia vegetala cu cea animala in vederea scaderii gradului de dependenta fata de alti furnizori, iar pentru diminuarea consumului de ingrasaminte chimice, consumul de ierbicide si alte substante contra daunatorilor se impune practicarea asolamentelor, rotatii de culturi, posibilitati de autoproducere prin statiuni experimentale (seminte, material de plantat mai ieftine) asigurandu-se mai usor (operativ) cu cantitati de resurse materiale cerute de tehnologii. Realizarea de calcule de eficienta economica pe variante pentru fiecare produs, determinarea sporului de productie adus de resursele biologice de calitate superioara cumparate la preturi mai mari din afara

38

intreprinderii pe care unitatea nu reuseste sa le produca la calitatea superioara, contribuie la obtinerea de rezultate economice optime. 4.Optimizarea stocurilor pe baza de calcule analitice, gestionarea stocurilor si urmarirea aducerii lor in intreprinderi in perioadele optime, receptia lor, corelatia lor cu tehnologiile utilizate. O atentie deosebita trebuie acordata depozitarii, evidentei stocurilor in depozite, efectuarea operatiunilor de intrare-iesire si luarea masurilor de prevenire a aducerii de noi partizi de resurse in situatia in care in depozite resursele materiale sunt mai mari decat stocul maxim normat. Stocurile supradimensionate, cand se formeaza, trebuiesc studiate urmatoarele aspecte: -posibilitatile de atragere in productie a resurselor materiale prin desfacerea productiei intr-o anumita perioada, prin substituirea altor resurse; -in relatiile cu furnizorii, in afara de cercetarea pietei si optarea pentru furnizorii optim economic este recomandabila realizarea unor relatii permanente pe baza de contracte, cooperari, integrarea cu furnizorii de resurse materiale sau prin integrare a furnizorilor. Rezultatele foarte bune se realizeaza cand intreprinderile foarte mari (holdinguri) sau intreprinderile distribuitoare

(SCAPA)

au

delegati

permanenti

in

intreprinderile

producatoare de resurse materiale care sa urmareasca procesul de productie a resurselor materiale. In relatiile cu furnizorii trebuie utilizate si alte cai de urmarire a realizarii contractelor, cum ar fi: grafice, corespondenta, telefoane, etc. Pentru

prevenirea

formarii

stocurilor

supradimensionate

sau

subdimensionate este foarte importanta adaptarea operativa a programului de asigurare cu resurse materiale la programul de productie al unitatii economice, insotita de vanzarea intregii productii pe piata. Aceasta ultima 39

cerinta este din ce in ce mai greu de realizat inj conditiile economice de piata, datorita concurentei si fluctuatiei in ceea ce priveste cererea si offerta de produse alimenatare. Pentru perioadele in care s-au format si sunt detinute, stocurile supradimensionate (determinate de cele cu miscare lenta sau fara miscare) se considera nejustificate economic si, ca atare se impune luarea urmatoarelor masuri de lichidare: -atragerea in procesul de productie a resurselor materiale aflate in acesta situatie, dar pe alte destinatii de consum decat cele intrate si daca se justifica economic in comparatie cu alte posibilitati de valorificare; -desfasurarea unei ample actiuni de informare a potentialilor clienti de pe piata interna si internationala asupra surselor materiale si produselor disponibile pentru vanzare, folosind in acest sens toate mijloacele posibile care se justifica economic; -apelarea la unele unitati specializate in comercializarea de produse, din tara sau de pe plan international; -apelarea la unele institutii specializate in studiul pietei interne sau internationale, a unor agenti comerciali cu experienta si sfera de actiune mare; -participarea la bursele de marfuri, la targuri si expozitii interne (mai ales) unde resursele constituite ca stocuri supranormative pot fi vandute doar la preturi mai mici decat costul de aprovizionare plus costul suplimentar de stocare; -cand resursele materiale aflate in stoc supranormativ, prin natura lor, nu-si mai gasesc utilitatea, atat la nivelul unitatii unde au fost constituite, cat si la alte unitati de profil atunci se procedeaza la casarea acestora (cu ajutorul

40

unor unitati specializate), inregistrandu-se eventuale recuperari de materiale rezultate in urma casarii stocurilor supranormative. In concluzie, se poate spune ca daca unitatile agroalimentare sunt puse in situatia de a fi constituit stocuri supradimensionate sau subdimensionate se recurge la metoda de prevenire si constatare (lichidare) a lor, insa orice actiune care se initiaza in legatura cu acest gen de stocuri trebuie sa fie precedate de analize care sa-i fundamenteze scopul economic; pe acesta baza se va alege varianta de actiune cea mai eficienta. 5.7. Metode de optimizare a stocurilor de resurse materiale 5.7.1 Metode curente de optimizare a stocurilor Pentru materiile prime si materialele al caror consum si aprovizionare au un caracter continuu, ritmic, specific proceselor de productie in tehnologii de tip industrial pot fi aplicate metode folosite in industrie (alimentara, mai ales). In acest caz, relatia de calcul pentru determinarea stocului curent exprima produsul dintre consumul mediu zilnic dintr-o categorie de resursa materiala in intervalul mediu dintre doua aprovizionari, astfel: Sc=Cz·Tz

in care:

Sc=stocul curent; Cz=consumul mediu zilnic; Tz=intervalul dintre doua aprovizionari, care se exprima in zile.

41

Consumul mediu zilnic, la randul lui, se exprima ca un raport intre consumul total prognozat din materialul pentru care se face calculul si numarul zilelor din an: Ncp Cz= ——

in care:

360 Ncp- necesarul de consum pentru realizarea sarcinilor de productie. Intervalul mediu dintre doua aprovizionari nu este acelasi la toate intreprinderile agricole si nici de la un an la altul, fiind influentat de o multitudine de factori, printre care distanta de la furnizor la consumator, felul cailor de comunicatie, starea mijloacelor de transport, forma de aprovizionare, timpul necesar pentru efectuarea comenzii de materiale etc. Ca atare, este nevoie ca intervalul mediu de timp dintre doua aprovizionari sa se calculeze prin raportarea intervalelor individuale cu cantitatile de materiale corespunzatoare fiecarei partizi, in modul urmator: ∑ Qj*tj Tz= ————

in care: ∑Qj

n=numarul intrarilor de materiale (partizilor); j=notatia simbolica a fiecarei partizi; Qj=cantitatea fiecarei partizi j; tj=intervalul de timp aferent fiecarei partizi j; ∑ Qj=cantitatea totala dintr-un material primita in perioada analizata. Din calculele pentru determinarea stocului curent se vor exclude intrarile intamplatoare si necaracteristice, ca si intrarile din perioadele de intrerupere a activitatii de aprovizionare sau productie.

42

5.7.2 Metode moderne de optimizare a stocurilor Din cadrul carora fac parte: a).Metoda Rambeaux- economist francez, in lucrarea “Gestion economique des stoks”, ed. Dunoud, Paris, 1963, propane optimizarea stocurilor curente pornind de la doua coordonate: cheltuielile de aprovizionare ocazionate de formarea stocurilor si cheltuielile de depozitare necessitate pentru pastrarea partizii de materiale dintre doua primiri successive. Marimea optima a stocului este data de punctual prin care cele doua coordonate asigura formarea stocului cu cheltuieli minime. Pentru optimizarea stocului de productie la un material intr-o anumita perioada se poate utiliza urmatoarea formula:

Qn*Cl S=

2* t*Cs

S=reprezinta stocul optim de aprovizionat in perioada de program; Qn=consumul normat din materialul pentru care se face calculul; Cl=costul de lansare a unei comenzi de aprovizionat; T=perioada pentru care se calculeaza stocul ; Cs=costul de stocaj pe unitatea de masura zilnica. Pe baza elementelor de mai sus se poate calcula intervalul dintre doua aprovizionari successive, folosind formula: S*t 43

T= Qn De asemenea, se poate determina ritmul aprovizionarilor exprimat in numarul de aprovizionari in perioada prognozata, utilizand formula: Qn R= S In fine, se pot determina cheltuielile minime de aprovizionare in perioada studiata, in modul urmator: Cm=

2*Qn*t*Cl*Cs

b). Metoda Wilson prin care se determina lotul optim pentru o comanda (egal cu stocul curent maxim): 2S*A Q= ——

in care:

V*T Q=reprezinta cantitatea optima de comandat; S=consumul normat al unui produs; A=cheltuielile pentru o comanda; V=pretul unitar al produsului; T=cheltuielile de stocare. c). Metoda Osipovici are in vedere optimizarea intervalului dintre livrari prin loturile de livrare comandate:

44

2B T=

in care a*Cus

T=reprezinta intervalul dintre livrari; B=cheltuielile de transport; a=consumul dintr-un anumit material intr-o anumita perioada (determinate in zile); Cus=cheltuielile de stocare. d). O metoda adecvata conditiilor organizatorice si metodologice din tara noastra este aceea de comparare si minimizare a cheltuielilor totale de aprovizionare. Dupa aceasta metoda marimea stocului current de productie va fi optima atunci cand cheltuielile totale pe unitatea de material (t, m, n, etc) vor fi minime: Ca=Ct+Cd+Cpr, in care: Ca=reprezinta cheltuielile de aprovizionare pe unitatea de material; Ct=cheltuielile de transport; Cd=cheltuielile de depozitare; Cpr=cheltuielile de primire-receptie.

5.8 Metode moderne de urmarire si analiza a stocurilor de productie Printre metodele moderne de urmarire, de catre sectorul de aprovizionare, a situatiei si miscarii stocurilor de resurse materiale existente in unitatile economice prezinta un interes practice deosebit urmatoarele: a). Metoda “maxim-minim”; 45

b). Metoda “ABC” a). Metoda “maxim-minim” presupune urmarirea situatiei si miscarii stocurilor pe fiecare fel de material in parte in urmatoarele trei momente importante si anume: 1.In primul moment se stabileste limita maxima si cea minima a stocului pe baza fisei fiecarui fel de material. Limita maxima a stocului este data de nivelul stocului total de productie maxim, iar limita minima de suma stocului de rezerva si a stocului de pregatire, adica la nivelul stocului total minim de productie. 2. In al doilea moment se atentioneaza (signalizeaza), “prin note de signal”

elaborate de catre depozitul de materiale, depasirea stocurilor

existente fata de stocurile normate maxime sau invers, a atingerii nivelului de productie minim normat. Notele de signal sunt trimise de catre depozite serviciilor de aprovizionare pentru a lua masurile necesare. 3. In al treilea moment, serviciul (sectorul de aprovizionare al intreprinderii) ia masuri operative necesare fie pentru valorificarea stocurilor supradimensionate, fie pentru urgentarea primirii partizilor de materiale de la furnizor in vederea completarii stocurilor de materiale existente in depozit pana la limita normala a acestora. Experienta practica a intreprinderilor dovedeste utilitatea aplicarii metodei “maxim-minim” in activitatea de urmarire operativa a situatiei si miscarii stocurilor, ceea ce are ca effect rationalizarea aprovizionarii tehnico-materiale. Principala masura care se impune in vederea utilizarii acestei metode o constituie imbunatatirea sistemului de evidenta a materialelor in deposit. Fisa de magazie (depozit) in industria alimentara are rubrici speciale, pentru fiecare sortiment de materiale, privind stocul maxim normat si stocul 46

minim normat. Coloanele si randurile fisei de magazie ofera posibilitatea cunoasterii in orice moment a nivelului stocului de materiale din magazie care poate fi comparat cu stocul maxim normat sau stocul minim normat si apoi sa se ia masurile necesare in functie de situatie. Fisa de magazie (depozit) in agricultura nu cuprinde rubricile privind stocul maxim normat si stocul minim normat, ceea ce ingreuneaza urmarirea stocurilor si luarea unor masuri operative atunci cand apar stocurile supradimensionate sau cand stocurile scad sub cele minim normate. Odata cu imbunatatirea fisei de magazie este necesar ca sectorul (compartimentul) de asigurare din fiecare intreprindere sa faca cunoscut, la inceputul anului, fiecarui deposit (magazie) care sunt stocurile minime si maxim normate pe diferite perioade ale anului, iar sefii de depozite sa urmareasca, sa analizeze si sa raporteze situatia stocurilor ori de cate ori apar disproportii. b). Metoda “ABC” are o larga raspandire pe plan mondial si in special in SUA. Aceasta metoda presupune urmarirea diferentiata a stocurilor de productie in functie de ponderea detinuta pe diferitele grupe de materiale in totalul stocurilor de productie d.p.d.v al numarului lor, cat si d.p.d.v. al valorii materialelor. Ea porneste de la constatarea ca cea mai mare parte din valoarea stocurilor este cuprinsa (concretizata) intr-un numar foarte restrans de mijloace de productie, dar care au un rol “cheie” in procesul de productie si in circulatia mijloacelor de productie. Metoda “ABC” presupune gruparea materialelor ce se constituie in stoc de productie in trei grupe: A, B si C. Aceasta grupare se face d.p.d.v. al ponderii pe care o are valoarea stocului fiecarui material in valoarea totala a

47

stocurilor de productie pe toate felurile de resurse materiale, adica pe intreaga structura de materiale. In conformitate cu aceasta metoda, se formeza urmatoarele trei grupe de materiale (vezi figura 5.1): a) Grupa “A” cuprinde cca 15% din numarul total de pozitii prevazute in nomenclatura stocurilor de productie, dar care detin o pondere de 70% din valoarea totala a stocurilor de productie; b) Grupa “B” care cuprinde cca 25% din nomenclatorul stocurilor de productie, dar care au o valoare de 20% din valoarea totala a stocurilor de materiale; c) Grupa “C” care cuprinde restul pozitiilor prevazute in nomenclatura stocurilor de materiale care reprezinta cca 60%, dar care au o pondere de numai 10% din valoarea totala a stocurilor de productie. In conformitate cu metoda “ABC” controlul si urmarirea situatiei si miscarii stocurilor de productie se face in modul urmator: a) stocurile de productie din grupa A se controleaza zilnic sau cel putin de cateva ori pe luna; b) stocurile din grupa B se analizeaza lunar (de obicei la inceputul fiecarei luni); Structura valorica a materialelor din stoc

c) stocurile de productie din grupa C se controleaza trimestrial sau si mai rar.

Selectarea grupelor de materiale pentru aplicarea metodei ABC de analiza si urmarire a stocurilor

10% 48

20%

70%

A

15%

B

C

25%

60%

Fig. 5.1 Structura materialelor din stoc dupa pozitiile in nomenclator

Dupa cum se poate vedea, prin metoda “ABC” urmarirea si controlul stocurilor de productie din cele trei grupe se face diferit. Se analizeaza foarte des materialele care fac parte din grupa A, se analizeaza lunar cele din grupa B si mai rar cele din grupa C. O astfel de tratare diferentiata a stocurilor este foarte eficace deoarece mareste operativitatea in urmarirea situatiei stocurilor cu volumul cel mai mare in totalul valorii stocurilor putandu-se lua masuri corespunzatoare de

49

prevenire a formarii de stocuri supradimensionate sau de diminuare a stocurilor de productie sub limitele minime. Urmarirea si analiza situatiei si miscarii stocurilor de productie presupune un volum mai mare de munca omeneasca. In vederea cresterii operativitatii activitatii de formulare a unor concluzii si de luare a unor decizii prompte si eficiente se impune ca o conditie esentiala introducerea tehnicilor moderne de calcul. Experienta mondiala arata ca numai cu ajutorul masinilor electronice de calcul (calculatoarelor) se poate asigura, nu numai un control de calitate asupra situatiei stocurilor existente si compararea lor cu stocurile normate, ci si posibilitatea de a se prognoza modificarile ce vor surveni in evolutia viitoare a stocurilor materiale, bineinteles in raport de evgolutia de perspectiva a productiei si a consumului de materiale.

50

CAPITOLUL VI DEPOZITAREA RESURSELOR MATERIALE ŞI A PRODUSELOR AGRICOLE 6.1. Noţiunea şi funcţiile depozitelor Fluxul resurselor materiale şi al produselor finite de la furnizor la consumator cuprinde, ca moment absolut necesar, activitatea de depozitare. Aceasta se datorează faptului că produsele finite nu pot fi livrate la consumatori imediat după ce s-a terminat ultima fază de fabricaţie, iar la consumator materialele primite nu pot intra direct din mijlocul de transport (cu care au fost aduse în unitate) în procesul de producţie propriu-zis. Atât la furnizor, cât şi la consumator, necesitatea depozitării materialelor şi produselor agricole este determinată de doi factori: a) un factor tehnic, ce condiţionează efectuarea lucrărilor, respectiv darea în consum a materialelor, de realizarea unor operaţiuni strict necesare, cum ar fi: ambalarea, etichetarea, marcarea, lotizarea, încărcarea, expedierea etc. (pentru produsele finite) şi dezambalarea, curăţirea, debavuarea, sortarea, recepţionarea, pregătirea etc. pentru materialele necesare consumului productiv. Toate aceste operaţiuni necesită un anumit timp de realizare şi un anumit loc de efectuare, o anumită organizare şi o dotare tehnică ce asigură desfăşurarea lor în condiţiile cerute; b) un factor economic, de sincronizare a intrărilor de materiale cu ritmul consumului, de menţinere a stocurilor în volumul şi structura necesară pentru asigurarea continuităţii producţiei. Prin activitatea de depozitare se realizează decuplarea momentelor fluxului de circulaţie,

51

astfel încât să nu se producă o ruptură cu efecte în lanţ atunci când apar neregularităţi într-unul din aceste momente. Ţinând seama de aceşti factori, activitatea de depozitare se organizează ca un complex de acţiuni tehnico-economice intermediare între producţie şi consum, deservind, în etape şi momente diferite, cu mijloace specifice, atât pe producătorul-furnizor cât şi pe consumator. Mai mult chiar, rolul acestei activităţi de mijlocire a procesului de vânzare-cumpărare a mijloacelor de producţie s-a dezvoltat treptat sub forma unei reţele distincte de baze de depozitare, întreprinderi specializate sau alte asemenea unităţi de profil al căror obiect de activitate este tocmai concentrarea şi executarea tuturor operaţiunilor care revin acestui domeniu, atât pentru materiale, cât şi pentru produse finite. Obiectul depozitării îl constituie ceea ce se află în stoc, adică resurse materiale ce urmează a fi utilizate în procesul de producţie produsele finite ce urmează a fi vândute, semifabricatele (care au un regim special în agricultură şi industria alimentară) etc. Depozitul face legătura între recoltarea, transportul, selectarea, ambalarea, pregătirea producţiei, vânzarea resurselor materiale ( produselor finite) şi poate fi definit din două puncte de vedere: unul tehnic şi altul economic. Din punct de vedere tehnic, prin depozit se înţelege suprafeţele sau capacităţile amenajate pentru primirea materialelor şi produselor, magaziile, silozurile, clădirile de tot felul (şoproane, rampe, hambare), precum şi dotările necesare cu mobilier specific, maşini, utilaje şi instalaţii adecvate acestor operaţiuni. Totodată, în conţinutul tehnic al acestei noţiuni trebuie incluse şi materialele, substanţele, sculele şi piesele de schimb care completează această dotare şi sunt folosite pentru desfăşurarea operaţiunilor respective. 52

Din punct de vedere economic, noţiunea de depozit include totalitatea operaţiunilor care privesc fundamentarea stocurilor optime de materii prime, materiale şi produse finite, sistemele şi metodele de primire, conservare, păstrare, aşezare, alimentare a consumatorilor şi asigurare a continuităţii procesului de producţie, cheltuielile necesitate pentru efectuarea acestor operaţiuni, organizarea corespunzătoare etc. Aşadar, depozitul se defineşte ca o noţiune complexă amplasată la confluenţa producţiei şi consumului, livrărilor-primirilor de materiale şi produse, finalizând un proces de producţie şi sprijinind începerea altuia. Prin realizarea sarcinilor ce le revin, depozitele de materiale contribuie, într-o măsură însemnată, atât la derularea activităţii economice în fiecare întreprindere şi unitate, cât şi la obţinerea unor rezultate superioare, asigurând şi pe această cale funcţionarea ireproşabilă a pârghiilor economico-financiare. Creşterea continuă a producţiei agricole, modernizarea proceselor tehnologice şi mai ales, industrializarea acestora au determinat amplificarea activităţii de depozitare a materialelor folosite în agricultură şi a producţiei finite. O dată cu creşterea cantităţilor şi nomenclaturii produselor destinate păstrării au apărut depozite de proporţii din ce în ce mai mari cu organizare raţională a activităţii specifice lor, constituind organisme cu un rol important în asigurarea cu resurse materiale şi desfacerea produselor. Prin modul de urmărire a realizării contractelor de aprovizionare, modul de organizare a recepţiei cantitative şi calitative a materialelor primite, de organizare a conservării acestora, astfel încât pierderile în timpul depozitării să fie cât mai mici, de pregătire a materialelor înainte de a fi utilizate în procesul de producţie sau de livrare, de organizarea evidenţei, urmărire şi 53

analiză a stocurilor, astfel încât să se asigure continuitatea procesului de producţie sau de livrare etc., depozitele joacă un rol deosebit în realizarea obiectivelor programate, în reducerea pierderilor netehnologice, în recuperarea materialelor refolosibile, în reducerea consumurilor materiale şi a costurilor, în creşterea rentabilităţii, toate acestea constituind tot atâtea căi de creştere a eficienţei economico-financiare la unităţile agroalimentare sau de distribuţie. La proiectarea şi organizarea unui depozit este necesar să se ţină seama de tehnica utilizată în vederea prestării materialelor cât şi de necesitatea ridicării permanente a eficienţei economice a activităţii de depozitare. Ca organisme de bază în sistemul aprovizionării cu resurse materiale şi al desfacerii, depozitele îndeplinesc o serie de funcţii care pot fi grupate în: funcţia organizatorică, funcţia tehnică, funcţia economică şi funcţia contabilă. A.În cadrul funcţiei organizatorice, depozitele desfăşoară următoarele activităţi principale: a) urmăresc graficul de primire a mijloacelor de producţie şi organizează recepţia calitativă şi cantitativă a acestora; în multe cazuri recepţia calitativă se face în laboratoare speciale ale unităţilor agricole sau în laboratoarele unităţilor

specializate

(nutreţurile

combinate,

îngrăşăminte

chimice,

biostimulatori, medicamente de uz veterinar etc.); b) organizează conservarea resurselor materiale pe sortimente în funcţie de caracteristicile fizice, chimice, biologice ale diferitelor grupe de mijloace de producţie, deci repartizează mijloacele de producţie pe depozite; c) organizează pregătirea resurselor materiale pentru a fi livrate beneficiarilor sau pentru a fi utilizate în procesul de producţie (unităţi agricole); 54

d) organizează livrarea către beneficiari a mijloacelor de producţie comandate; în cazul aprovizionării la sediul beneficiarului de către SCAPA această funcţie se amplifică; e) organizează aprovizionarea locurilor de muncă a fermelor, sectoarelor sau secţiilor, problemă care în agricultură este mai dificil de rezolvat decât în industrie din cauza particularităţilor procesului de producţie; f) organizează colectarea şi primirea de la ferme şi sectoare a cantităţilor de materiale nefolosite, a deşeurilor şi a altor materiale recuperabile în vederea reciclării şi refolosirii. B. În cadrul funcţiei tehnice, depozitele au următoarele atribuţii: a) execută recepţia calitativă a mijloacelor de producţie primite; b) asigură condiţii optime de conservare a materialelor din punct de vedere al

spaţiilor necesare şi al condiţiilor de temperatură, umiditate,

ventilaţie, evitarea curenţilor, evitarea mucegaiurilor, insectelor, rozătoarelor etc., astfel încât să se păstreze integritatea cantitativă şi calitativă pe timpul depozitării. În acest scop, depozitele se preocupă de perfecţionarea tehnologiilor de depozitare, modernizare continuă a depozitelor, asigurând creşterea eficienţei economice a depozitării; c) secţionează şi delimitează spaţiile de depozitare, montează rafturi, stelaje etc., astfel încât să crească indicele de utilizare a suprafeţei utile de depozitare; d) introduce mecanizarea manipulării resurselor de producţie (descărcare, încărcare, deplasare) prin palete, transpalete, containere, macarale, lifturi, monorai etc., astfel încât să se reducă forţa de muncă utilizată, să crească operativitatea şi calitatea lucrărilor executate, să scadă cheltuielile de manipulare;

55

e) execută condiţionarea materialelor pentru a fi expediate, formează loturile de expediţie, ambalează materialele şi le aşează în containere, palete, boxpalete etc., le sigilează şi le dă forma în care trebuie să ajungă la beneficiar. C. În cadrul funcţiei economice, depozitele au următoarele atribuţii: a) asigură stocurile de producţie stabilite ca necesare pentru realizarea continuităţii procesului de producţie, executării la timp a lucrărilor sau organizarea aprovizionării oportune a unităţilor agricole prin sistemul de aprovizionare prin depozit; b) urmăresc stocurile maxim normate şi ia măsurile ce se impun atunci când stocurile au depăşit aceste limite; c) organizează evidenţa materialelor aflate în depozite şi efectuează analiza periodică a stocurilor; d) iau toate măsurile care se impun şi care intră în competenţa depozitelor pentru realizarea creşterii eficienţei economice a stocurilor de producţie; e) asigura reducerea la minim a cheltuielilor necesare primirii prestării şi eliberării materialelor. D. În cadrul funcţiei contabile, depozitele realizează următoarele activităţi: a) organizează gestionarea stocurilor de materiale prin: înregistrarea actelor de primire-recepţie a mijloacelor de producţie, a actelor de transfer la alte depozite sau de consum (fişa limită de consum, bonuri de ieşire, etc.), a actelor de livrare (facturi), a actelor de condiţionare a materialelor sau de pregătire în vederea utilizării în procesul de producţie sau de circulaţie, a actelor de casare şi declasare a mijloacelor de producţie; b) efectuează, împreună cu comisiile stabilite, inventarierea periodică a bunurilor depozitate; 56

c) întocmesc propuneri de casare şi declasare a mijloacelor de producţie, pe care le transmit compartimentul de aprovizionare; d) întocmesc analize şi informări privind modul de gospodărire a resurselor materiale, asigurarea fermelor, sectoarelor şi a locurilor de muncă cu materialele necesare şi fac propuneri de îmbunătăţire. Din urmărirea funcţiilor depozitelor de resurse materiale se poate deduce că activitatea acestora nu se limitează la simpla conservare a materialelor, ci ea cuprinde o varietate mare de preocupări tehnice, organizatorice, economice şi de evidenţă ca parte componentă a sistemului de asigurare, menite să contribuie la buna desfăşurare a producţiei, valorificarea superioară a resurselor materiale, reducerea cheltuielilor şi creşterea eficienţei economice din fiecare unitate agricolă sau de aprovizionare. 6.2. Tipologia depozitelor Înainte de a vedea cum se pot clasifica depozitele după anumite criterii este bine să se cunoască factorii de influenţă şi principiile de care trebuie să se ţină seama la organizarea depozitării mijloacelor de producţie. Dintre factorii

principali care influenţează organizarea depozitării

materialelor pot fi enumeraţi: - cantitatea şi volumul (greutatea) materialelor care urmează a fi depozitate; - destinaţia materialelor depozitate; - varietatea (structura) nomenclaturii de materiale; - ritmicitatea primirii şi a consumului de materiale; - caracteristicile materialelor şi a produselor depozitate;

57

- metodele de pregătire a materialelor pentru a putea fi utilizate în procesul de producţie; - metodele de alimentare a fermelor, sectoarelor şi a locurilor de muncă cu materiale. Toţi aceşti factori influenţează organizarea sistemului de depozitare atât din punct de vedere al numărului, al tipurilor şi dimensiunii depozitelor, cât şi din punct de vedere al metodelor şi tehnicilor de organizare a păstrării materialelor. De exemplu, vor exista deosebiri esenţiale, ca urmarea influenţei caracteristicilor materialelor depozitate: de natură industrială sau denatură agricolă; piese de schimb sau carburanţi; materiale lemnoase sau materiale de cauciuc; seminţe sau material de plantat; nutreţuri fibroase sau nutreţuri combinate etc. De asemenea, forma de prezentare a materialelor constituie un element care influenţează modul de depozitare. Astfel, un material poate fi prezentat: în vrac sau ambalat;  în vrac, adică în grămezi neordonate formate din pulberi, granule, bucăţi etc. fără ambalaj;  ambalat, adică în saci, lăzi, containere etc. Desigur că depozitele pentru păstrarea materialelor în vrac vor fi altfel organizate decât cele pentru păstrarea materialelor ambalate. Lucerna fân va fi altfel depozitată decât făina de lucernă, granule de lucernă sau brichetele de lucernă. În acelaşi timp, făina de lucernă va fi depozitată diferit în funcţie de forma de prezentare: în vrac sau ambalată. La fel se pune problema pentru

58

îngrăşămintele chimice, seminţe şi alte resurse de producţie folosite în agricultură. Principii de amplasare şi de aşezare a materialelor în depozite Utilizarea optimă a capacităţii de depozitare, creşterea operativităţii şi productivităţii muncii în activitatea de depozitare, ca şi a eficienţei economice sunt condiţionate, printre altele, şi de modul de amplasare şi de aşezare a materialelor în depozite. Pentru aceasta este necesar să se acorde atenţia cuvenită organizării interioare a depozitelor cu respectarea anumitor reguli de bază şi principii, condiţie a realizării unei activităţi cât mai eficiente. 1)

Cel mai important principiu se referă la repartizarea pe depozite şi

amplasare în cadrul aceluiaşi depozit a materialelor în funcţie de caracteristicile asociative ale acestora. În conformitate cu acest principiu repartizarea pe depozite şi amplasarea în interiorul depozitului a diferitelor materiale se face în funcţie de condiţiile comune de păstrare impuse de: a) cerinţele de microclimat ce trebuie asigurate; b) proprietăţi fizico-chimice; c) condiţiile de formă şi ambalaj în care se prezintă; d) modul de manipulare la care se pretează. a) Condiţiile de microclimat presupun ca, în acelaşi spaţiu de depozitare care are asigurate anumite condiţii de climatizare, să fie păstrate numai materialele şi produsele pentru care sunt necesare aceste condiţii. De exemplu, unele materiale cer anumite condiţii privind temperatura, lumina, umiditatea, mişcarea curenţilor etc. diferite de la o grupă de materiale la alta. b)Proprietăţile fizico-chimice şi mecanice ale diferitelor materiale care pot fi comune (nedivergente) sau diferite (divergente). În funcţie de acest 59

criteriu mai multe grupe de materiale pot fi păstrate în acelaşi depozit (compartiment) sau în depozite diferite. De exemplu, cele care emană anumite mirosuri, diferite faţă de cele care receptează sau împrumută aceste mirosuri; cele autoinflamabile faţă de cele care se aprind uşor de la o sursă de foc etc. c)Condiţiile de formă, ambalaj şi de manipulare influenţează mai ales modalitatea de aranjare a materialelor în depozit; în vrac, în stive, în rafturi, stelaje etc. Prin sistematizarea aşezării materialelor se evită:  formarea unor stive diforme şi instabile,  suprasolicitarea ambalajelor mai puţin compacte,  pierderile cantitative şi calitative etc. d)În acest fel, se asigură o utilizare superioară, completă a capacităţii de depozitare, o utilizare mai bună a mijloacelor te transport interior, utilizarea raţională a forţei de muncă, etc. cu efecte pozitive asupra eficienţei depozitării. 2)

Amplasarea materialelor în depozit după frecvenţa intrărilor şi

ieşirilor. Conform

acestui principiu materialele cu o frecvenţă mare a

mişcărilor este indicat să fie amplasate în zona de evacuare a depozitului. Raţiunea care stă la baza acestui principiu porneşte de la faptul că nu toate materialele intrate în depozit au acelaşi ritm de solicitare, aceeaşi frecvenţă de mişcare: unele sunt solicitate zilnic sau la 2-3 zile, în timp ce altele sunt solicitate de 2-3 ori pe lună sau chiar la intervale mai mari. În vederea realizării acestui principiu este necesară gruparea tuturor materialelor cuprinse în nomenclatorul depozitului în funcţie de ritmul de solicitare în 3-4 grupe. Dacă, de exemplu, se alcătuiesc trei grupe în prima vor fi incluse materialele cu frecvenţa cea mai mare; în grupa a doua

60

materialele cu frecvenţa moderată (4-10 zile); în grupa a treia materialele cu frecvenţa cea mai redusă. Se trece apoi la sectorizarea suprafeţelor de depozitare având în vedere ca materialele din grupa I să fie amplasate cât mai aproape de zona de evacuare, cele din grupa a II în zona de mijloc, iar cele din grupa III în zona cea mai îndepărtată de locul de ieşire a materialelor, aşa cum se poate urmări în figura 6.1. Zona III 1-2 luni

Zona II 2-3zile

ZonaI zilnic

INTRARE IEŞIRE

Fig.6.1. Amplasarea resurselor materiale în depozite în funcţie de frecvenţa intrărilor şi ieşirilor Necesarul de instalaţii şi suprafaţa de amplasare a acestora se va stabili pentru fiecare grup de materiale după metodele cunoscute. Prin respectarea acestui principiu se realizează o mai mare operativitate în efectuarea operaţiilor de identificare, scoatere şi expediere a materialelor pentru consum sau livrare, creşterea productivităţii muncii, o utilizare mai eficientă a instalaţiilor de depozitare şi a mijloacelor de transport interior. 3)

Amplasarea materialelor în depozit după volumul şi greutatea

lor, constituie un alt principiu de bază în organizarea interioară a depozitelor. Aceasta presupune aşezarea materialelor grele şi cu volum

61

mare către baza raftului, stelajului sau instalaţiei de depozitare, realizându-se în acest fel: stabilitate mai mare a instalaţiei de depozitare; reducerea efortului necesar cu alegerea şi scoaterea materialelor din rafturi; echilibrarea rafturilor pe toate nivelele de depozitare. 4) Primul intrat – primul ieşit, constituie un principiu conform căruia ieşirea materialelor din depozit trebuie făcută în ordinea intrării lor în gestiune, astfel încât să se evite situaţia în care unele cantităţi dintr-un anumit material, rămân nemişcate un timp îndelungat, deşi, în aceeaşi perioadă s-au rulat prin depozit alte loturi proaspete din acelaşi material. Importanţa respectării acestui principiu creşte la materialele cu valabilitate şi termen de garanţie limitate. Prelungirea timpului de depozitare la aceste materiale are consecinţe nefavorabile asupra proprietăţilor fizicochimice deci asupra calităţii lor, cu implicaţii nefavorabile asupra eficienţei utilizării lor. Transpunerea în practică a acestui principiu presupune o evidenţă riguroasă a fiecărui lot de materiale intrat în gestiune, a termenelor de garanţie şi scadentă a acestora, astfel încât să se cunoască momentele la care trebuie să se intervină operaţii pentru punerea materialelor în cauză în circuitul

economic,

conservarea,

reconservarea

sau

reîmprospătarea

cantităţilor. Respectarea regulilor şi principiilor de repartizare, amplasare şi aşezare a materialelor pe şi în depozite creează condiţiile necesare pentru o bună gestionare a mijloacelor de producţie aflate în stoc, creşterea eficienţei economice a activităţii de depozitare, valorificarea superioară a resurselor materiale. În activitatea economică, în desfăşurarea continuă şi curentă a procesului de aprovizionare se întâlneşte o varietate de feluri şi tipuri de depozite de 62

resurse materiale şi produse agroalimentare (finite). Factorii care determină această varietate sunt multipli şi o clasificare a lor este necesară pentru a orienta alegerea tipului de depozit adecvat scopului urmărit cel mai corespunzător condiţiilor concrete din întreprinderea sau unitatea respectivă. Literatura de specialitate propune următoarele criterii de clasificare a depozitelor de resurse materiale şi produse finite: a) După funcţia pe care o îndeplinesc depozitele în procesul circuitului economic, acestea pot fi: - depozite de aprovizionare; - depozite de desfacere; - depozite de păstrare. b) În funcţie de locul pe care îl ocupă în cadrul proceselor economice ce se desfăşoară la nivel de unitate agroalimentară, depozitele pot fi: -

depozite din sfera producţiei, în cadrul cărora intră depozitele de

aprovizionare din unităţile agroalimentare; -

depozite din sfera circulaţiei, cum ar fi depozitele de aprovizionare şi

en-gros; -

depozite mixte în cadrul cărora sunt cuprinse depozitele de produse

finite din unităţile agroalimentare (sau alte unităţi economice). c) După destinaţia în consum a materialelor şi produselor finite, depozitele pot fi: - depozite de materiale pentru producţie; - depozite de materiale pentru investiţii (construcţii şi reparaţii capitale); - depozite de produse pentru fondul pieţei (pentru consumul final al producţiei). d) În funcţie de gradul de specializare, depozitele pot fi: -

depozite universale; 63

-

depozite specializate.

e) În funcţie de categoria nomenclatorului materialelor şi al produselor depozitate, depozitele pot fi: -

depozite de materii prime şi de materiale de natură industrială;

-

depozite de piese de schimb;

-

depozite pentru materiale de construcţii;

-

depozite pentru produsele agricole;

-

depozite pentru produsele alimentare etc.

f) În funcţie de tipul de construcţie, depozitele pot fi: -

depozite deschise, adică sub cerul liber, pentru resursele materiale care

nu se degradează sub acţiunea agenţilor naturali, iar suprafeţele unde sunt amplasate aceste depozite trebuie împrejmuite, iar materialele depozitate protejate cu folie de polietilenă impermeabilă (de exemplu, pentru mijloace tehnice, carburanţi, furaje etc.); -

depozite semideschise: şoproane formate din acoperiş cu o pantă sau

două pante susţinute de un anumit număr de stâlpi (pentru lemne, cărămizi, furaje etc.); -

depozite închise constituite din construcţii cu unul sau mai multe

nivele influenţate mult de natura materialelor ce urmează a fi depozitate. g) După gradul de mecanizare, se pot distinge: -

depozite nemecanizate (cu operaţiuni manuale);

-

depozite semimecanizate;

-

depozite mecanizate şi automatizate.

h) După gradul de apropiere de principalele căi de comunicaţii, se pot distinge: -

depozite apropiate de căile publice de comunicaţie;

-

depozite depărtate de căile publice de comunicaţie. 64

i) În funcţie de aria de servire, depozitele pot fi: - depozite ale unităţilor de desfacere (Farmavet, Semrom, Unisem etc.); - depozite centrale ale unităţilor agroalimentare; - depozite de secţii, ferme sau sectoare etc. Sintetizând, criteriile de clasificare împreună cu tipurile şi subtipurile de depozite se pot prezenta conform tabelului 6.1. Tabelul 6.1. Criteriile de clasificare pentru depozitele de resurse materiale şi produse finite Nr

Criterii

Tipuri

Subtipuri

crt. de clasificare de depozite 0 1 2 1 Funcţia pe care o a)Depozite de îndeplinesc

2

de depozite 3 - Antrepozite

în aprovizionare

- Frigorifere

procesul

b)Depozite de desfacere

- Supercisterne

circuitului

c)Depozite de păstrare

- Docuri

economic Locul pe care îl a)Depozite ocupă în procesul producţiei producţiei

din

sfera Depozite

generale

(depozite de (centrale)

pe

aprovizionare

din întreprindere,

întreprinderi) b)Depozite circulaţiei

care

au: din

sfera -depozite de sector;

(depozitele -depozite de secţie

bazelor de aprovizionare sau atelier (depozite şi de en-gros) c)Depozite

de aprovizionare, de mixte desfacere, mixte).

(depozite de produse finite 65

3

Destinaţia

din întreprindere) în a)depozite de materiale Depozite,

consum

a pentru

materialelor

şi exploatare;

produselor

producţie

şi magazii pentru: -preparare

investiţii, -debitare, croire, etc

construcţii,

reparaţii -ansamblare, setare

capitale;

etc

c)Depozite pentru Gradul

sau

b)Depozite de materiale semipreparare; pentru

4

baze,

de

produse -macerare,

fondul

pieţei omogenizare etc.

(consumul populaţiei) de a)Depozite universale;

specializare

b)Depozite specializate

Depozite aflate fie la

unităţile

distribuţie producţie 5

Nomenclatorul

a)Depozite de materiale; schimb;

de sau

de

consum. Magazii specializate

materialelor şi al b)Depozite de piese de pe produselor

de

subgrupe

de

materiale

c)Depozite de materiale pentru construcţii; d)Depozite pentru produse 6

Felul construcţiei

agricole şi alimentare etc. a)Depozite închise;

Construcţii

b)Depozite semideschise;

supraetajate sau cu

c)Depozite deschise;

un nivel; Şoproane Suprafeţe

66

împrejmuite etc. 7

Gradul

de a)Depozite mecanizate (cu

mecanizare

operaţiuni manuale), b)Depozite

cu

slabă

mecanizare; c)Depozite mecanizate şi 8

Apropierea

automatizate de a)Depozite apropiate de Cu racordare direct

principalele căi de căile comunicaţii

publice

de la calea ferată:

comunicaţii;

-cu linie de garaj;

b)Depozite depărtate de -fără linie de garaj. căile 9

Aria de servire

publice

de

comunicaţii. a)Depozite ale unităţilor de desfacere; b)Depozite centrale ale unităţilor agroalimentare; c)Depozite

de

secţie,

ferme, sectoare. Sursa: David Nicolae: Aprovizionarea tehnico-materială a agriculturii, Editura ASE, Bucureşti, 1984, pag. 230-231 Fundatura Dumitru: Managementul resurselor materiale, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 402-403.

În practică, alegerea celui mai corespunzător tip de depozit trebuie făcută numai după o examinare temeinică a factorilor tehnico-economici, care sunt hotărâtori pentru desfăşurarea corespunzătoare activităţii de depozitare. Un moment deosebit îl constituie alegerea tipului de depozit în funcţie de

67

condiţiile necesare pentru protejarea produselor faţă de factorii climatici, geografici, economici etc. Varietatea resurselor materiale şi a produselor finite care circulă în economie, cu caracteristici tehnice, aspectuale, calităţi, sortimente diferite, determină alegerea unui mod de depozitare. Sunt produse care într-un timp scurt, ţinute sub influenţa ploilor, ninsorilor, brumei, pot mucegăi imediat, iar altele, ţinute în aceleaşi condiţii de depozitare, chiar într-un timp mai lung de depozitare, sunt mai puţin influenţate sau chiar deloc. Sunt produse care la radiaţii solare sau la temperaturi peste zero grade încep să intre în dezintegrare chimică, iar altele care, deşi rezidă mai mult în aer liber, aşa cum au fost livrate de furnizori, după un timp încep să îmbătrânească, să cedeze influenţei factorilor din atmosferă. Elementul principal pentru a asigura menţinerea calităţii materialelor şi produselor în timpul depozitării îl constituie construcţia şi amenajarea depozitelor, precum şi condiţiile tehnice ce trebuie asigurate pe toată durata, pentru a înlătura efectele factorilor climatici; astfel, depozitele deschise sunt alese pentru materialele şi produsele mai rezistente la influenţa precipitaţiilor atmosferice şi impurităţilor de tot felul din

zona respectivă. Ele sunt

rezervate mai ales produselor ambalate, sau pentru încărcarea-descărcare mai uşoară în (sau din) mijloacele de transport.

6.3. Organizarea activităţii de depozitare a resurselor materiale şi produselor finite

68

Urmărind fluxul circulaţiei materialelor de al furnizor la beneficiari, se întâlnesc, implantate pe el, un număr mare de operaţiuni care mijlocesc sau înfăptuiesc direct desfăşurarea în anumite etape a unor activităţi, asigurând astfel trecerea materialelor din sfera producţiei în sfera consumului. Un loc important în derularea acestui flux îl au operaţiunile de depozitare la furnizor şi la beneficiar, operaţiuni pentru care sunt afectate însemnate cheltuieli, mijloace mecanice, forţa de muncă, precum şi ponderea cea mai mare de timp. Eficienţa economică maximă se realizează prin construirea unor depozite care reclamă investiţii minime în raport cu capacitatea de depozitare, tipărirea gabaritelor de construcţii, tipizarea sistemelor de manipulare, paletizare, mecanizare etc.; toate acestea contribuind la păstrarea materialelor şi produselor cu minimum de cheltuieli. Studierea acestor probleme face obiectul unor cercetări atât ale unităţilor de depozitare cât şi a institutelor specializate, în vederea găsirii de soluţii dintre cele mai eficiente. Problema reducerii spaţiilor afectate depozitării materiilor prime şi a produselor finite în sectorul producţiei în toate ramurile (inclusiv în agricultură) implică o ritmicitate foarte severă a aprovizionărilor de la furnizori sau a livrărilor către beneficiari de produse agroalimentare. O bună utilizare a spaţiilor de depozitare contribuie nu numai la economisirea fondurilor de investiţii ci şi a suprafeţelor de teren agricol. Dotarea cu spaţii de depozitare, mijloace de transport şi manipulare, constituie o problemă deosebit de actuală pentru economia noastră, deoarece actuala bază materială a depozitelor nu asigură desfăşurarea procesului de aprovizionare la nivelul tehnicii moderne. Din totalul suprafeţei de care dispun bazele de aprovizionare pentru agricultură, 30% este reprezentată de depozite în aer liber (curţi), iar cca 69

40% şoproane şi platforme improvizate. Spaţiile închise deţin o pondere de numai 30% din total. Calcularea suprafeţei de depozitare Calcularea suprafeţei optime de depozitare se efectuează la proiectarea depozitelor şi prezintă o deosebită importanţă pentru reducerea investiţiei specifice şi realizarea unei depozitări cât mai eficiente. La determinarea suprafeţei de depozitare a materialelor se ţine seama de normele de stoc maxime de producţie. La depozitele care servesc desfacerea se ţine seama de norma de stoc de desfacere sau de produse finite. Suprafaţa totală a oricărui fel de depozit este formată din mai multe elemente: - suprafaţa principală (utilă) de păstrare efectiv folosită pentru depozitarea nemijlocită a materialelor (Sp); - suprafaţa auxiliară ocupată de: culoarele sau coridoarele depozitului, locurile de recepţie şi de livrare a materialelor, birouri (Sa); - suprafaţa de pregătire a materialelor, sortare, calibrare etc. (Ss); - suprafaţa ocupată de elemente de construcţii şi clădiri cum sunt: stâlpi, coloane, lifturi pentru transportul materialelor etc. (Sc). Pe baza acestor elemente se poate calcula structura suprafeţei totale a depozitului cu ajutorul relaţiei de calcul: St=Sp+Sa+Ss+Sc Pentru determinarea suprafeţei principale de păstrare efectivă (Sp), la sistemul de depozitare cu vrac, se foloseşte următoarea formulă:

70

Sp=Smn/Qmp, în care: Smn - Stocul maxim normat pentru depozitare; Qmn – Cantitatea de materiale ce se poate depozita pe o unitate de suprafaţă de depozitare (adică pe un m.p.). Calcularea suprafeţei de depozitare a materialelor în rafturi În cazul când materialele se păstrează în rafturi (sau stelaje) pentru calculul suprafeţei principale (Sp) este necesar ca, mai întâi, să se calculeze numărul de despărţituri necesare pentru depozitarea materialelor în rafturi, numărul de rafturi necesare şi apoi suprafaţa ocupată de rafturi. Numărul de despărţituri necesare depozitării materialelor (Nd) se calculează folosind formula: Nd=Smn/ (Vd×Gv×K), în care: Vd – Volumul unei despărţituri (exprimat în m.c. sau cmc); Gv – Greutatea volumetrică a materialelor care se depozitează (exprimată în kg/cmc sau t/mc); K – Coeficientul de umplere a unei despărţituri (coeficient de folosirea volumului despărţiturii). Pe baza numărului de despărţituri necesare pentru depozitare se poate determina numărul de rafturi (sau stelaje) folosind formula: Nr = Nd/n, în care: Nr – Numărul de rafturi necesare pentru depozitarea materialelor; 71

Nd – Numărul de despărţituri necesare pentru depozitarea întregului stoc de materiale; n – Numărul de despărţituri dintr-un raft. Apoi se trece la calcularea suprafeţei pentru depozitarea efectivă (Sp). În cazul depozitării în rafturi, suprafaţa efectivă (principală) este reprezentată de suprafaţa ocupată cu rafturile şi se poate calcula folosind formula: Sp= L×l×Nr, în care: Sp– Suprafaţa de depozitare ocupată de rafturile necesare pentru păstrarea materialelor; l - Lăţimea rafturilor în metri; L - Lungimea raftului în metri; Nr – Numărul de rafturi necesare pentru depozitarea materialelor. Suprafaţa de recepţie a materialelor se determină cu ajutorul următoarei formule: Sr = (Cr×Ks)/ (Cru×360), în care: Sr – Suprafaţa necesară pentru recepţia materialelor; Cr – Cantitatea de materiale ce urmează să fie recepţionate anual; Ks – coeficientul de neuniformitate a sosirii materialelor în depozit; Cru – cantitatea de materiale ce se poate recepţiona pe m.p. Suprafaţa de livrare- expediere a materialelor se calculează folosind formula: Sl= (Cl×Kl)/ (Clu×360), în care: Sl – Suprafaţa necesară pentru livrare-expediere; 72

C l – Cantitatea totală anuală de materiale ce urmează a se livra din depozit; Kl – Coeficientul de neuniformitate a livrărilor de materiale din depozit; Clu – Cantitatea de materiale ce se poate pregăti pentru livrare 1 m.p. Căile principale prin care se deplasează mijloacele de transport din depozite (electrocare, electrostivuitoare, cărucioare acţionate manual, etc.) trebuie să asigure spaţiul necesar de circulaţie şi de întoarcere. Lăţimea căilor principale de trecere este de 3-5 m. Suprafaţa necesară pentru birouri se determină în funcţie de numărul persoanelor ce urmează să lucreze la birou. Suprafaţa necesară pentru un lucrător este de 4-6 m.p., iar înălţimea clădirii birourilor trebuie să fie de cca. 3,5 m. Pornind de la aspectele prezentate mai sus, rezultă că suprafaţa auxiliară de depozitare se calculează după următoarea relaţie de calcul : Sa = Sr + Sl + Scul + Sb În proiectarea spaţiilor de depozitare o deosebită importanţă se acordă realizării unui raport cât mai strâns între suprafaţa principală (utilă) şi suprafaţa totală a depozitului. Pentru aceasta se foloseşte ca indicator general coeficientul sau indicele de utilizare a spaţiului de depozitare. Acest coeficient se calculează prin raportarea suprafeţei principale (utile) la suprafaţa totală a depozitului. Ku = Sp/ St sau Iu = Sp/St x 100, în care: Ku – Coeficientul de utilizare a suprafeţei depozitului; Iu - Indicele de utilizare a spaţiului de depozitare Sp – Suprafaţa principală (utilă) de păstrare a materialelor; 73

St – Suprafaţa totală a depozitului. În vederea folosirii cât mai eficiente a suprafeţei de depozitare este necesar să se acorde o atenţie sporită alegerii sau amplasării judicioase a utilajelor folosite, a rafturilor, stelajelor sau a altor maşini şi utilaje utilizate în prcesul de depozitare. 6.4. Eficienţa economică a depozitării resurselor materiale Deşi nu este o activitate direct productivă, depozitarea contribuie nu numai la păstrarea integrităţii cantitative a resurselor materiale şi produselor finite, ci şi la creşterea valorii acestora prin efectuarea unor activităţi de sortare, condiţionare, ambalare etc. a acestora. În plus, depozitele asigură recepţia, manipularea şi expedierea către beneficiari sau la locurile de muncă a produselor, făcând legătura între sfera producţiei şi cea a circulaţiei. Toate aceste activităţi implică cheltuieli care se diferenţiază, la aceeaşi grupă de produse, după sistemul de depozitare, gradul de mecanizare lucrărilor de manipulare, sortare, calibrare, ambalare, încărcare, descărcare etc. Unul dintre indicatorii influenţaţi direct de sistemul de depozitare îl constituie pierderile cantitative şi calitative în timpul depozitării, pierderi a căror valoare trebuie inclusă în totalul cheltuielilor de depozitare. În studierea eficienţei economice a depozitării producţiei trebuie să se ţină seama de multitudinea de factori care influenţează, pe de o parte costul depozitării, iar pe de altă parte calitatea depozitării. Este vorba de elemente comune studierii eficienţei economice a producţiei, cât şi de elemente specifice activităţii de depozitare (cheltuieli de manipulare a materialelor în depozite, pierderile din perioada de depozitare etc.). 74

Un criteriu important de diferenţiere a sistemului de indicatori ai eficienţei economice a depozitării mijloacelor de producţie îl constituie diversitatea lucrărilor de condiţionare a materiilor prime şi materialelor. Aşa de exemplu, la staţiile de condiţionat şi calibrat porumb se urmăresc nu numai indicatori de depozitare ci şi indicatori privind eficienţa economică a prelucrării boabelor de porumb gata pregătite pentru însămânţare. Sistemul de indicatori ai eficienţei economice a depozitării resurselor materiale şi produselor finite se referă la diferitele laturi ale procesului economic de depozitare prin care se urmăreşte cuprinderea tuturor elementelor de cheltuieli în raport cu efectul economic. Atât pentru proiectarea unor spaţii de depozitare, cât şi pentru exploatarea efectivă a acestora se foloseşte acelaşi sistem de indicatori cu deosebirea că rolul de indicatori principali în proiectare îl joacă cei legaţi de eficienţa economică a investiţiilor, pe când în exploatarea depozitelor pe primul plan se situează indicatorii privind costurile de depozitare. Indicatorii principali utilizaţi pentru aprecierea eficienţei economice a depozitării resurselor materiale sunt grupaţi astfel: A.

Un prim grup de indicatori se referă la eficienţa economică a investiţiilor care are în componenţă:

a) Investiţia specifică pe unitatea de capacitate de depozitare (tona, metru pătrat, metru cub, etc.) care se determină cu ajutorul următoarei relaţii de calcul: Is =It/ Cd, în care: Is – investiţia specifică; It – investiţia totală; 75

Cd – capacitatea de depozitare. În cazul de faţă, investiţia totală şi capacitatea de depozitare reprezintă indicatori secundari cauzali ai investiţiei specifice. b) Termenul de compensare a investiţiei se calculează ca un raport între investiţia totală şi economia anuală de cheltuieli de depozitare, rezultând numărul de ani în care investiţia făcută pentru o anumită capacitate de depozitare se recuperează pe baza economiei de cheltuieli. Astfel, relaţia de calcul utilizată este: Tc = It / Ecd, în care: Tc – termenul de compensare a investiţiei; It – investiţia realizată pentru realizarea capacităţii de depozitare; Ecd – economia anuală de cheltuieli de depozitare. c) Termenul de compensare a investiţiei suplimentare se calculează în vederea selectării mai multor variante de investiţii ca raport între investiţia suplimentară totală şi economia de cheltuieli de depozitare folosind formula: Tcs = (I1 – I0)/ (C0 – C1), în care: Tc – termenul de compensare (în ani) a investiţiei suplimentare de bază; I1- I0 – investiţia totală în varianta nouă şi în varianta de bază; C0 - C1 – cheltuieli totale de depozitare în varianta de bază şi în varianta nouă; În cazul când prin investiţia nouă se modifică capacitatea de depozitare, la formula termenului de compensare trebuie să se ţină seama de noua capacitate de depozitare în felul următor: 76

Tc = (I1 – I0)/ [ Cp1(Cu0 – Cu1)], în care: Cp1 – capacitatea de depozitare în varianta nouă; Cu0, Cu1 – cheltuieli pe unitatea de depozitare în varianta nouă şi în varianta veche. d) Coeficientul de eficienţă economică a investiţiei este un indicador prin care se determină economia de cheltuieli de exploatare în raport cu diferite variante de investiţii, utilizându-se formula: Ke = (C0 – C1)/(I1 – I0); sau [ Cp1(Cu0 – Cu1)]/ (I1 – I0). Se mai poate calcula şi prin aplicarea următoarei formule: Ke = 1/ Tcs, în care: Tcs – termenul de compensare a investiţiei suplimentare. B.

Un alt grup de indicatori se referă la costurile de depozitare. Bineînţeles că în acestea se regăsesc şi investiţiile prin intermediul elementului de cheltuieli-amortismentul specific, dar de data aceasta este vorba de totalitatea cheltuielilor de depozitare. Din cadrul acestor indicatori fac parte:

a) Costul depozitării pe unitatea de depozitare constituie un indicator principal în activitatea de proiectare a depozitării şi cel mai important indicator al eficienţei economice în activitatea curentă de depozitare a materialelor şi produselor. Se calculează ca un raport între cheltuielile totale de depozitare şi cantitatea de depozitare (sau capacitatea efectiv depozitată) exprimată în: vagoane, tone, kg, metri pătraţi, metri cubi etc. Cdu = Cdt/ Cp, în care: 77

Cdu – cheltuielile de depozitare pe unitatea de depozitare; Cdt – cheltuieli totale de depozitare; Cp – capacitatea de depozitare sau cantitatea efectiv depozitată. Indicatorul rezultativ Cdu are ca factor principal de influenţă Cdt şi Cp, fiecare dintre aceştia fiind influenţaţi de o multitudine de factori care sunt, în acelaşi timp, indicatorii economici ai depozitării mijloacelor de producţie. În totalul cheltuielilor de depozitare (Cdt) se cuprind atât elemente comune oricărei activităţi economice, cât şi cheltuieli specifice activităţii de depozitare. Din prima grupă fac parte: cheltuieli pentru salarii, impozitul asupra salariilor şi contribuţiile asupra salariilor, amortizarea fondurilor fixe, cheltuieli pentru întreţinerea şi repararea fondurilor fixe, costul energiei electrice, cheltuieli administrativ-gospodăreşti (comune şi generale) şi alte cheltuieli de depozitare. Dintre cheltuielile specifice activităţii de depozitare pot fi enumerate: cheltuieli pentru asigurarea microclimatului, cheltuieli cu preambalarea sau ambalarea produselor, cheltuieli pentru condiţionarea şi pregătirea materiilor înainte de a fi livrate sau utilizate în procesul de producţie, valoarea pierderilor în timpul depozitării etc. b) Pe baza indicatorului referitor la cheltuielile de depozitare se poate calcula şi un alt indicator economic: economia de cheltuieli de depozitare, ca o diferenţă între cheltuieli pe variante de depozitare sau sa diferenţă între cheltuielile realizate şi cele planificate, după formula: Ecd = Cdt0 – Cdt1; sau Ecd = Cp1 ( Cdu0 – Cdu1). 78

c) Cheltuielile de depozitare la 100 lei valoare a materialelor depozitate constituie un alt indicator ce se poate calcula în legătură cu costurile de depozitare. Cd 1.000 = ( Cdt/ V) x 100, în care: V – valoarea materialelor depozitate. Acest indicator trebuie analizat în strânsă corelaţie cu factorii care pot influenţa

atât cheltuielile, cât şi valoarea materialelor depozitate, printre

care: - structura valorică a materialelor rulate; - cantitatea de materiale rulate pe sortimente; - preţul mediu al materialelor rulate pe sortimente etc. Pe baza indicatorului cheltuieli de depozitare la 100 lei valoare a materialelor depozitate se pate calcula un alt indicator: economia de cheltuieli de depozitare la 100 lei valoare a materialelor depozitate, după cum urmează: Ecd 100V = Cd 100V0 – Cd 100V1, în care: Cd 100 V0 – cheltuieli de depozitare la 100 lei valoare a materialelor depozitate în varianta veche (plan); Cd 100 V1 – cheltuieli de depozitare la 100 lei valoare a materialelor depozitate în varianta nouă ( realizat). C.

Un grup important de indicatori economici se referă la eficienţa utilizării diferitelor resurse materiale şi umane în procesul de 79

depozitare, indicatorii calculaţi în strânsă legătură cu diferitele elemente de cheltuieli de depozitare cum sunt: productivitatea muncii, amortismentul specific, valoarea pierderilor în timpul depozitării, consumul şi costul energiei electrice pentru o tonă depozitată etc. a)Productivitatea muncii poate fi calculată în unităţi fizice atunci când este vorba de un singur produs sau produse omogene care pot fi exprimate printr-o unitate fizică convenţională şi în unităţi valorice în cazul unei diversităţi de produse păstrate în acelaşi depozit. Nivelul productivităţii muncii pe variante de depozitare este influenţat de o multitudine de factori cum sunt: numărul de muncitori şi de alte categorii de salariaţi care lucrează în depozit; structura pe profesii a muncitorilor, nivelul de calificare al muncitorilor; ponderea lucrărilor executate mecanizat în totalul lucrărilor; dotarea cu mijloace tehnice pentru mecanizarea lucrărilor de încărcare, descărcare, manipulare, sortare etc; ponderea investiţiilor pentru construcţii montaj în totalul investiţiilor în depozite etc. Desigur ca productivitatea muncii va fi studiată în strânsă legătură şi cu modul de organizare a depozitării, structura produselor depozitate, ritmicitatea intrărilor şi ieşirilor de produse etc. Este firesc ca, la o productivitate a muncii ridicată, ponderea şi nivelul cheltuielilor de depozitare să scadă şi să se realizeze o reducere a costului unitar al depozitării, chiar dacă la unele variante amortismentul specific creşte. b)Eficienţa utilizării fondurilor fixe poate fi apreciată prin indicatori exprimaţi în unităţi fizice sau în unităţi valorice în funcţie de gradul de omogenitate al produselor depozitate. Ef = Q/ Ff; sau 80

Ef = V/ Ff, în care: Ef – eficienţa utilizării fondurilor fixe; Q – cantitatea de produse depozitată anual; V – valoarea produselor depozitate (rulate) anual; Ff – valoarea fondurilor fixe. Eficienţa utilizării fondurilor fixe este în directă legătură cu amortismentul specific, element cu o pondere însemnată în totalul cheltuielilor de depozitare care scade pe măsura utilizării cât mai complete a capacităţii de depozitare în timpul anului (fenomen întâlnit mai rar în acest moment). c)Valoarea pierderilor pe perioada depozitării produselor constituie un indicator specific deosebit de important în aprecierea eficienţei activităţii de depozitare, mai ales la produsele chimice (îngrăşăminte, pesticide etc.), materiale din cauciuc, cele de natură agricolă cu grad ridicat de perisabilitate (legume, fructe, lapte, ouă, carne etc.). Pierderile care sunt mai mari decât normele maxime stabilite pentru fiecare fel de produs se consideră că au avut loc din cauza lipsei de preocupare pentru o bună depozitare a materialelor, deci din vina celor care au avut răspunderea păstrării integrităţii cantitative şi calitative a materialelor şi sunt imputabile. D.

Un alt grup de indicatori se referă la utilizarea spaţiului de depozitare; aceştia au un caracter tehnico-economic şi se pot exprima în unităţi fizice sau în unităţii valorice. a) Kus = Sf/ Sp, în care:

81

Kus – coeficientul de utilizare a suprafeţei principale de depozitare; Sf – suprafaţa folosită efectiv; Sp – suprafaţa principală. b) Kup = Cef/ Cp, în care: Kup – coeficientul de utilizare a capacităţii de depozitare; Cef – cantitatea efectiv depozitată; Cp – capacitatea principală de depozitare. c) Kupv = V/ Sp; sau Kupv = V/ Cp, în care: Kupv – coeficientul valoric de utilizare a capacităţii de depozitare; V – valoarea materialelor rulate (depozitate în perioada analizată). Desigur că, pentru primii doi indicatori care se referă la utilizarea capacităţii de depozitare, cu cât coeficientul va fi mai apropiat de 1, cu atât situaţia va fi mai bună, idealul fiind arunci când coeficientul va fi 1. În ce priveşte cel de-al treilea indicator, el poate fi calculat şi în dinamică (perioada curentă faţă de o perioadă de bază sau realizările faţă de plan etc.) şi trebuie ţinut seama de structura produselor depozitate. E.

Eficienţa economică a activităţilor depuse de unele depozite pentru prelucrarea şi condiţionarea unor produse este exprimată prin indicatori specifici acestor activităţi. Pe prim plan se situează costul unitar al condiţionări produselor, asociat cu indicatorii care se referă la diferitele elemente de cheltuieli şi resurse utilizate cum sunt: 82

- productivitatea muncii; - cheltuieli pentru retribuţii; - amortismentul specific; - consumul de resurse energetice şi costul energiei pe unitatea de produs condiţionat; - valoarea pierderilor cantitative şi calitative în timpul prelucrării şi condiţionării. În cazul când unitatea de depozitare şi condiţionare cumpără materia primă, se are în vedere şi valoarea acesteia în funcţie de structura pe beneficiari, structura calităţii, perioadele de achiziţionare etc. De asemenea, în cazul calculării unor tarife pentru condiţionarea produselor, se stabileşte diferenţa între veniturile realizate şi cheltuieli, nivelul profiturilor în raport de cheltuieli de depozitare şi condiţionare şi de fondurile de producţie utilizate. F.

Dintre indicatorii care exprimă rentabilitatea activităţii de depozitare, specifici unităţilor economice care desfăşoară activitate de depozitare şi comercializare a resurselor materiale, fac parte:

a)Rentabilitatea capitalului propriu: Rp = Prx100/ Kp, în care: Pr – masa profitului; Kp – capitalul propriu. b)Rentabilitatea capitalului permanent: Rp = Prx100/ Kper, în care: Kper – capitalul permanent. 83

C)Rentabilitatea costurilor: Rp= Prx100/ Cht, în care: Cht – cheltuieli totale de depozitare. d)Rentabilitatea cifrei de afaceri: Rp = Pr×100/ Ca, în care: Ca – cifra de afaceri. În condiţiile economiei de piaţă, unde scopul oricărui agent economic este de a obţine profit şi de a fi competitiv pe piaţă, necesitatea determinării indicatorilor de eficienţă devine tot mai acută. 6.5. Depozitele speciale pentru materiale furnizate de industrie 6.5.1. Depozite pentru păstrarea carburanţilor şi lubrefianţilor Carburanţii şi lubrefianţii necesită spaţii special amenajate pentru depozitare. Mărimea spaţiului de depozitare trebuie să fie corelată în fiecare întreprindere agricolă cu consumul total de carburanţi şi lubrefianţi, avându-se în vedere eşalonarea acestui consum pe diferite perioade de executarea lucrărilor în cursul anului. Ca o regulă generală mărimea spaţiului de depozitare pentru aceste produse este echivalentă cu stocul maxim normat, care cuprinde stocul curent la care se adaugă o rezervă de 5-10% (stoc de siguranţă) în măsură să asigure satisfacerea unor nevoi neprevăzute în desfăşurarea lucrărilor agricole. Având în vedere sezonalitatea producţiei agricole, stocul maxim normat trebuie calculat nu numai anual, ci şi pe principalele campanii agricole, 84

capacitatea spaţiului de depozitare urmând a fi orientată după perioada cu consum maxim. S-ar putea vorbi de un grafic al consumului de carburanţi şi lubrefianţi pe perioadele anului asemănător celui în funcţie de care se stabileşte necesarul de tractoare şi maşini agricole. La stabilirea capacităţii depozitelor de carburanţi şi lubrefianţi trebuie să se ţină seama nu numai de consumul curent, ci şi de consumul în perspectivă al întreprinderii pe baza programului economic de perspectivă, cât şi în raport de extinderea nivelului de mecanizare, deci de creşterea numărului de mijloace mecanice şi respectiv de carburanţi folosiţi de întreprindere. La amplasarea depozitelor de carburanţi şi lubrefianţi pe teritoriul întreprinderii agricole este necesar să se respecte anumite cerinţe principale, printre care: a)

sa fie cât mai apropiate de staţiile de cale ferată pentru a da posibilitatea trecerii (descărcării) carburanţilor direct din cisternele de păstrare ale întreprinderilor (în cazul când întreprinderea are linie de garaj proprie, depozitul de carburanţi trebuie să fie amplasat astfel încât să permită descărcarea directă în bazinele de păstrare ale întreprinderii);

b)

să fie amplasate cât mai central faţă de perimetrul întreprinderii, astfel încât transportul carburanţilor de la locul de depozitare la locul de muncă (unde are loc consumul efectiv al carburanţilor) să se facă cu cheltuieli de transport cât mai reduse;

c)

depozitele de carburanţi trebuie să fie echipate cu mijloace şi dispozitive care să permită încărcarea automată sau semiautomată a produselor, astfel încât să se reducă la maximum pierderile şi să se realizeze o productivitate a muncii cât mai mare;

85

d)

între spaţiile de depozitare a carburanţilor şi diferitele locuri de muncă din unităţile agricole este necesar să se organizeze transportul acestor produse, cât şi spaţii de depozitare de capacităţi reduse amplasate la locul de muncă unde are loc consumul carburanţilor şi lubrefianţilor.

Cel mai important consumator de carburanţi şi lubrefianţi din agricultură îl constituie unităţile de asigurare a service-ului pentru agricultură. Din această cauză, mărimea spaţiilor de depozitare este orientată după cele realizate în aceste unităţi prestatoare de lucrări mecanice agricole. La o mărime medie de circa 250 tractoare şi maşini aferente se consideră că pentru păstrarea carburanţilor şi lubrefianţilor sunt necesare spaţii de depozitare cu o capacitate totală de 22 de vagoane. Cea mai mare parte din spaţiul de depozitare se va folosi pentru carburantul principal (motorina), căruia i se va rezerva o capacitate de 198 tone în rezervoare metalice a câte 33 tone fiecare (deci, 6 rezervoare). Pe lângă aceste 6 rezervoare, depozitul trebuie să dispună de încă 2 rezervoare cu capacitate mai mică (câte 5.500 litri fiecare) pentru uleiuri şi alte două pentru benzină. Cele 10 rezervoare constituie complexul spaţiilor de depozitare al unei Agromec cu 250 tractoare la care 90% din capacitate este rezervată carburantului principal şi restul de 10% celorlalte produse. Eficienţa economică a depozitării carburanţilor şi lubrefianţilor se apreciază cu ajutorul unor indicatori specifici, printre care: - investiţia totală care cuprinde pe lângă valoarea rezervoarelor şi pe cea a instalaţiilor de pompare, instalaţiilor electrice etc. (de exemplu, la depozitul deschis mai sus investiţia totală se cifrează la aproximativ 250 de milioane de lei în anul 1999); 86

- investiţia specifică pe tona de carburant depozitată; - amortizarea specifică la care se are în vedere cota de amortizare la toate categoriile de fonduri fixe care intră în componenţa depozitului. Desigur că aceşti indicatori şi alţii sunt folosiţi mai ales la proiectarea sistemelor de depozitare a carburanţilor şi lubrefianţilor în vederea stabilirii variantei optime. Pentru agricultură, depozitul deschis a fost tipizat prin proiect, în fiecare întreprindere constituindu-se depozite mai mari sau mai mici în raport de consumul anual şi de cantitatea de lubrefiant ce urma a fi păstrată. 6.5.2. Depozite pentru păstrarea produselor biologice şi medicamentelor de uz veterinar Produsele biologice şi medicamentele de uz veterinar au o valabilitate limitată în timp şi necesită condiţii speciale de depozitare din punct de vedere al microclimatului (temperatură, umiditate, lumină). Dintre caracteristicile spaţiilor de depozitare pentru produse biologice şi medicamente de uz veterinar se pot enumera: - depozitele să aibă secţiuni sau compartimente separate dotate cu instalaţii corespunzătoare pentru menţinerea condiţiilor de lumină, temperatură, ventilaţie necesare produselor care urmează a fi păstrate; - cunoscând că majoritatea acestor produse sunt ambalate în sticle, flacoane etc., spaţiile de depozitare trebuie să dispună de mobilier adecvat care să contribuie la înlăturarea pierderilor; - să dispună de compartimente cu ajutorul etajerelor sau al altor dispozitive care să permită sectorizarea produselor după anumite criterii, având în vedere marea lor diversitate, termenele de 87

valabilitate diferite etc. care să asigure clasarea şi, deci, livrarea lor operativă în raport de cerinţele unităţilor beneficiare, în minimum de timp; - depozitele trebuie să dispună de camere speciale pentru sortarea şi ambalarea

acestor

produse,

având

în

vedere

perisabilitatea

ambalajului, cât şi condiţiile ce trebuie asigurate în perioada păstrării şi a transportului. Depozitele pentru produse biologice sau medicamente de uz veterinar sunt organizate, fie pe lângă întreprinderile producătoare, fie în reţeaua de desfacere, fie în reţeaua sanitar-veterinară unde acestea sunt consumate. Spaţiile de depozitare echipate cu aparatură şi utilajele necesare adecvate se găsesc numai la întreprinderile producătoare şi la bazele de aprovizionare specializate în aceste produse. La întreprinderile agricole, precum şi reţeaua sanitar-veterinară, spaţiile de depozitare pentru produsele biologice sau medicamente de uz veterinar sunt mai puţin utilizate, livrarea acestora făcându-se cu puţin timp înaintea utilizării lor efective. În acest fel, se asigură păstrarea caracteristicilor de bază ale produselor fără a se face investiţii speciale şi costisitoare. 6.5.3. Depozitarea materialelor din cauciuc pentru tractoare, maşini agricole şi mijloace de transport Toate produsele din cauciuc sunt supuse unor degradări permanente în timp, în condiţiile depozitării lor îndelungate. Procesul de degradare calitativă se intensifică în condiţii de depozitare necorespunzătoare. De aceea, se recomandă ca, oricare ar fi condiţiile de depozitare, livrarea produselor din cauciuc să se facă în ordinea vechimii de depozitare. 88

Calitatea produselor din cauciuc poate fi afectată de: a)

agenţi fizici cum sunt: acţiunile mecanice care deformează obiectele (întindere, îndoire, aplatizare etc.), lumina solară, căldura etc.;

b)

agenţi chimici ca: substanţe oxidante, acizi minerali concentraţi, produsele petroliere, solvenţi organici, umiditatea; agenţi biologici (mucegaiurile) etc.

Principala condiţie pentru păstrarea calităţii produselor din cauciuc este ca depozitarea să se facă în încăperi uscate, răcoroase, slab luminate, lipsite de praf, aerisite, însă fără curenţi de aer. În lipsa unor condiţii optime, pot fi luate măsuri provizorii cum sunt: - eliminarea surselor de lumină intensă, mai ales a celor care emit raze ultraviolete; - vopsirea geamurilor cu culori calde, culoarea roşie sau portocalie (nu cu albastru sau violet); - înlăturarea

umidităţii

şi

igrasiei

care

favorizează

formarea

microorganismelor; - asigurarea unei temperaturi optime de 12º C (limitele admisibile sunt între -5º C şi +20ºC); - evitarea depozitării în aceleaşi depozite a produselor din cauciuc şi a altor produse chimice. Sunt câteva măsuri care, în cazul când nu se pot asigura cele mai bune condiţii pentru păstrarea articolelor din cauciuc, pot contribui la o bună depozitare în condiţiile date. Este recomandabil ca produsele din cauciuc să se depoziteze pe categorii: anvelope, camere de aer, garnituri, tuburi, benzi, pânză cauciucată etc.,

89

deoarece fiecare din aceste categorii prezintă unele caracteristici care influenţează modul de conservare. Anvelopele se depozitează

pe stelaje de lemn sau rafturi special

amenajate, în poziţie verticală. Cele mai bune condiţii de păstrare se asigură prin introducerea în fiecare anvelopă a unei camere de aer umflată până la presiunea de 0,1 atmosfere. În acest fel se realizează şi economie de spaţiu. Timpul maxim de depozitare este de un an. Camerele de aer fără anvelope se păstrează atârnate de bare de lemn după ce în prealabil au fost umflate la o presiune de 0,1 atmosfere. Pentru a se preveni deformarea anvelopelor şi camerelor de aer, acestea se rotesc la fiecare 3 luni cu 90º faţă de poziţia iniţială. Pânzele cauciucate pentru combine se depozitează pe pardoseală de lemn, desfăşurate pe toată lungimea şi suprapuse una peste alta. Înălţimea stivelor nu trebuie să depăşească 2,5 m. Pentru o perioadă mai redusă pânzele pot fi depozitate şi înfăşurate (până la 3 luni). Spre deosebire de pânzele cauciucate pentru combine, benzile transportoare sunt pregătite pentru depozitare înfăşurate în colaci aşezaţi pe suprafaţa podelei în poziţie orizontală, în stive de maxim 1,5 m. La baza stivei se aşează colaci cu diametre mai mari, colacii fiind despărţiţi prin scânduri. Curelele de transmisie se păstrează suspendate pe suporturi rotunde din lemn, de preferinţă cu un diametru de cel puţin şapte ori mai mare decât grosimea curelei. Articolele de ebonită dacă nu sunt bine depozitate se deformează. Ele trebuie aşezate pe rafturi, unele peste altele, în poziţie orizontală. La fel se procedează şi cu tuburile şi barele din acest material.

90

În vederea bunei conservări a articolelor din cauciuc, plastic, ebonită este necesar ca cel puţin o dată pe lună să fie controlate, cu care ocazie se constată starea de conservare şi se elimină urmele de mucegai, praful sau alte impurităţi. Curăţirea produselor din cauciuc cu benzen, benzină, petrol, terebentină sau alţi solvenţi organici este contraindicată. 6.5.4. Depozite pentru păstrarea pieselor de schimb Piesele de schimb pentru tractoare, maşini agricole, utilaje, instalaţii folosite în agricultură şi industrie alimentară sunt păstrate fie în depozitele unităţilor de distribuţie până la livrarea lor către întreprinderile agricole, fie în depozitele unităţilor agroalimentare până la utilizarea lor în procesul de producţie. Depozitele pentru piese de schimb sunt sub forma de magazii, dat fiind că majoritatea sunt produse din metal şi nu necesită condiţii speciale de microclimat. Specific pieselor de schimb este depozitarea acestora în rafturi cu compartimente (despărţituri). În acest fel, în fiecare compartiment se poate aşeza un singur sortiment de piese sau un anumit număr de repere cu caracteristici asemănătoare. Prin păstrarea distinctă a fiecărui reper în parte se evită amestecarea pieselor de diferite repere-tipuri (dat fiind numărul mare la piesele de schimb), ducând la: a) reducerea timpului pentru formarea loturilor de livrare; b) uşurarea acţiunii de împrospătare a stocului; c) reducerea timpului de executare a inventarului. 91

Deosebit de important pentru păstrarea calităţii pieselor de schimb este ungerea acestora, împachetarea cu hârtie, mai ales pentru piesele care au o perioadă de stocaj în depozit mai mare decât durata de conservare garantată de uzina furnizoare. În acelaşi timp, lucrătorii din depozite trebuie să cunoască caracteristicile tehnice ale pieselor de schimb, mai ales că unele din ele necesită respectarea anumitor reguli în ce priveşte manipularea, depozitarea şi conservarea corectă a lor. Aşezarea pieselor de schimb trebuie să se facă în poziţie de odihnă, executându-se posibilitatea de încovoiere, strivire, răsucire (de exemplu, laminatele se vor depozita în rastele verticale şi pe calităţi). Referitor la piesele de schimb pentru maşinile agricole, combine, tractoare şi mijloace de transport, deşi conservarea lor este mai uşoară, pentru a fi manevrate cu uşurinţă, depozitele trebuie să fie prevăzute cu macarale cu braţ rotativ. De exemplu, manipularea brăzdarelor trebuie făcută cu mare atenţie pentru a nu deteriora muchea tăietoare a discurilor. Depozitarea lor trebuie făcută astfel încăt întreaga suprafaţă a discului să se aşeze pe podea.

CAPITOLUL VII DISTRIBUŢIA PRODUSELOR AGROALIMENTARE 7.1. Distribuţia – componentă de bază a comercializării produselor agroalimentare

92

Valorificarea oportunităţilor pieţei şi finalizarea activităţii economice ale unităţilor agroalimentare sunt condiţionate de ajungerea produselor agroalimentare la consumatorii finali, capabile să contribuie la satisfacerea nevoilor populaţiei. În cadrul transferului de produse, între producătorul de produse alimentare şi consumator se desfăşoară un ansamblu de operaţiuni tehnico-economice care, în marea lor parte, formează obiectul distribuţiei produselor agroalimentare. Principala problemă a sectorului agroalimentar din ţara noastră, în cadrul proceszului de integrare în Uniunea Europeană, o constituie asigurarea competitivităţii produselor agroalimentare româneşti, capabile să facă faţă concurenţei foarte piternice care există în cadrul pieţei unice. În cadrul măsurilor ce trebuie luate pentru asigurarea competitivităţii produselor agroalimentare pe piaţa Uninunii Europena, cele mai importante sunt : a) organizarea producţiei agroalimentare care presupune constituirea unor exploataţii agricole de dimensiuni optime (viabile), care să realizeze produse omogene din punct de vedere calitativ şi competitive din punct de vedere calitativ şi cantitativ; b) modernizarea respectiv perfecţionarea distribuţiei produselor agroalimentare prin fundamentarea şi implementarea unei strategii de distribuţie eficiente. Distribuţia produselor agroalimentare reprezintă cea mai dificilă misiune de marketing, datorită particularităţilor produselor supuse comercializării, şi poate fi privită din două puncte de vedere: a) în sens general adică privită la nivel macroeconomic distribuţia se bazează pe un sistem de relaţii existente între o serie de agenţi economici pe piaţă în legătură cu producţia, transmiterea mărfii şi consum. În această 93

optică noţiunea de distribuţie cuprinde toate activităţile care permit trecerea bunurilor de la agentul economic producător la intermediar sau consumator final; b) la nivelul unei întreprinderi sau a unui agent economic procesul de distribuţie cuprinde activităţile specifice de marketing legate de transferul bunurilor atât de la locul de producţie efectiv până la magaziile proprii cât şi de la poarta producătorului până la locul de consum intermediar sau final (după caz). Distribuţia produselor agroalimentară mai poate fi interpretată ca fiind un ansamblu de măsuri tehnico - economice menite să asigure legătura dinte producţie si consum, motiv pentru care distribuţia poate fi definită şi după următoarele accepţiuni : În primul rând o definiţie complexă a distribuţiei este aceea conform căreia distribuţia se referă în primul rând la traseul pe care îl parcurg mărfurile de la producător până la consumator (acesta poartă denumirea de canal de distribuţie). În al doilea rând distribuţia se referă la ansamblul operaţiunilor care marchează trecerea succesivă a mărfurilor de la un agent economic la altul până la intrarea lor definitivă în sfera consumului. În al treilea rând distribuţia cuprinde distribuţia fizică sau logistică care reprezintă ansamblul proceselor la care sunt supuse mărfurile pe întreg traseul lor până la consumator (transport, manipulare, depozitare, stocare, flux informaţional). În al patrulea rând distribuţia se referă la aparatul tehnic care realizează asemenea procese şi operaţiuni (exemplu: reţeaua de unităţi, dotări, personal etc.).

94

În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, distribuţia produselor agroalimentare este analizată pe întreaga filiera a produselor, care

este

urmărită de la poarta fermierului până la ajungerea produsului agricol pe masa consumatorului. Aceasta deoarece, produsele agroalimentare sunt supuse , pe întreaga filieră, unor operaţiuni cum ar fi: transportul, transferul, prelucrarea, condiţionarea, păstrarea. Toate aceste operaţiuni intră în sfera distribuţiei produselor agroalimentare care se confruntă cu o serie întreagă de dificultăţi şi este cea mai complexă distribuţie dintre toate produsele supuse vânzării pe piaţă. Distribuţia produselor agroalimentare are un rol important în cadrul comercializării produselor agroalimentare, rol care este într-o continuă creştere pe măsura dezvoltării societăţii în ansamblul ei. În actuala etapă prin poziţia şi funcţiile pe care le îndeplineşte, distribuţia a dobândit o importanţă vitală în economie, ei revinindu-i şi rolul de factor accelerator al proceselor economice dintr-o tară, regiune sau organiuzaţii de state independente. Distribuţia joacă un rol important în cadrul filierei agroalimentare prin faptul că acţionează în principal în sfera serviciilor care sunt creatoare de noi locuri de muncă şi de valoare adăugată. Astfel, distribuţia are, pe de o parte, un rol social important prin faptul că participă la crearea de locuri de muncă bine plătite , ceea ce duce la creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, iar pe de altă parte, are un rol economic important prin faptul că ansamblul costurilor de distribuţie reprezintă jumătate din preţul final al produselor agroalimentare (cazul produselor perisabile) Legând producţia de consum, în spaţiu şi timp, distribuţia produselor agroalimentare are următoarele roluri principale:

95

1. de a regulariza fluxurile de mărfuri agroalimentare de la producător către

consumatori în scopul de a atenua, atunci când este cazul,

efectele negative ale conjuncturii nefavorabile ale pieţei; 2. de a oferi producătorilor informaţii privind nevoile, dorinţele şi preferinţele clienţilor în scopul adaptării ofertei la dinamica acestora; 3. de a pune la dispoziţia clienţilor servicii logistice cât mai complexe, diversificate şi ieftine. În literatura de specialitate distribuţiei i se atribuie anumite funcţii. Punctul de plecare în descrierea funcţiilor distribuţiei este premisa apariţiei unor tensiuni (disfuncţionalităţi) atunci când producţia şi consumul nu se desfăşoară în aceeaşi unitate economică. Funcţiile specifice ale distribuţiei sunt rezumate la următoarele trei: 1. funcţia de disponibilizare respectiv crearea utilităţilor de timp, spaţiu şi posesie, adică aducerea produsului în faţa consumatorului în momentul în care acesta are nevoie de el şi în locurile accesibile întro modalitate care să-i permită intrarea în posesia lui; 2. funcţia de informare realizată prin fluxul de informaţii în dublu sens de la consumator la producător şi invers, de la producător la consumator ; 3. funcţia de creare de cerere concretizată printr-o servire cât mai bună a clienţilor, prin apropierea de clienţi şi prin diversificarea serviciilor prestate. Pentru unităţile agroalimentare sunt considerate activităţi componente ale distribuţiei următoarele: 1. transportul produselor care permite ca acestea să ajungă în locurile din care consumatorii să le poată cumpăra; 96

2. alcătuirea de loturi omogene prin selectarea produselor în funcţie de dimensiuni şi de culoare şi includerea în cadrul aceleiaşi partizi de produse (cantităţile transportate către magaziile vânzătorilor sau consumatori); 3. stocarea care permite prelungirea duratei de ofertare pe piaţă a produselor; 4. condiţionarea şi asamblarea produselor care uşurează transportul şi manipularea lor şi care permite informarea cumpărătorilor (mai ales prin ambalaje); 5. fracţionarea (porţionarea) prin care se pune la dispoziţia clienţilor cantităţile pe care aceştia le doresc. De exemlu, un studiu efectuat pe piaţa produselor agroalimentare a scos în evidenţă faptul că politica din România ar trebui să se orienteze spre a oferi pe piaţă cantităţi (produse) cât mai reduse. 6. informarea cumpărătorilor cu privire la caracteristicile produselor sau promovarea acestora pe anumite pieţe; 7. informarea cumpărătorilor prin punerea la dispoziţia acestora a unor informaţii concrete despre piaţă cum ar fi: cerere, ofertă, preţ, concurenţă. Pentru produsele agroalimentare distribuţia este cu atât mai importantă cu cât majoritatea produselor sunt perisabile ceea ce face ca prin intermediul activităţii de distribuţie să se asigure integritatea cantitativă şi calitativă pe întreg circuitul produsului de la producător până la consumatorul final. 7. 2. Canale de distribuţie pentru produsele agroalimentare Având in vedere diversitatea de produse supuse distribuţiei este foarte important a se stabili o strategie optimă de distribuţie a produselor. Această 97

strategie vizează atât proiectarea unor canale de distribuţie, care să contribuie la satisfacerea cerinţelor consumatorilor în momentul, cantitatea, calitatea şi la locul dorit de către aceştia, cât şi fundamentarea unei logistici de distribuţie care să genereze cele mai mici costuri. Canalele de distribuţie reprezintă itinerariul pe care producătorii agroalimentari îl parcurg de la producător la consumatorul final. Un canal de distribuţie are obligatoriu două verigi de bază: producătorul şi consumatorul final. Proiectarea canalelor de distribuţie trebuie să ţină cont de caracteristicile, particularităţile produselor agroalimentare supuse distribuţiei şi de cele 3 dimensiuni ale unui canal de distribuţie: lungimea, lăţimea şi adâncimea canalului de distribuţie. În cadrul produselor agroalimentare dimensiunea canalelor de distribuţie se caracterizează prin următoarele trei dimensiuni: a) lungimea canalului – reprezintă numărul de verigi prin care produsele trec pentru a ajunge de la producător la cosumatorul final. Această lungime a canalului este diferenţiată pe cele două categorii de produse agroalimentare astfel: - pentru produsele perisabile – sunt preferate canale directe sau scurte. - pentru produsele mai puţin perisabile – orientarea este către canale scurte sau lungi. b) lăţimea canalului – determinată de numărul de agenţi economici care actionează la nivelul fiecărei verigi a canalului de distribuţie. Pentru majoritatea produselor agroalimentare, canalul de distribuţie se caracterizează printr-o lăţime excesivă spre cele două extreme ale canalului. 98

X P1

X C1 XI

X P2

X C2 X

X

X C3 X I n-1

X Pn

X Cn

c) adâncimea canalului – locul de “apropiere” al produselor agroalimentare faţă de consumatorul final. Canalele de distribuţie pretabile produselor agroalimentare sunt următoarele: 1. Canalul direct : PRODUCĂTOR – COSUMATOR FINAL Este specific produselor agroalimentare care sunt vândute prin magazinele proprii ale entităţii producătoare. Se practică aceste gen de canal pentru produsele alimentare gen: carne şi preparate din carne, lapte şi preparate din lapte, peşte şi preparate din peşte. Acest tip de canal este practicat de către micii producători de legume şi fructe care practică aşa numitul “comerţ la tarabă”, fiind un comerţ dezorganizat şi neigienic, având toate defectele unui canal de distribuţie. Distribuţia directă constituie forma de distribuţie clasică practicată în cea mai mare parte de producătorii particulari. Este o variantă de distribuţie care presupune transportul produselor către magazinele proprii de desfacere sau către piaţa de desfacere, prima variantă determină cele mai mici preţuri pe piaţă, iar cea de-a doua duce în cele mai dese cazuri la ineficienţă economică, deoarece cantităţile transportate sunt mici, protecţia contra perisabilităţii inexistentă, iar comerţul este neigienic. 99

Avantajul acestei forme de comerţ constă în aceea că produsul poate fi urmărit pe întreaga lui filieră la care se adaugă faptul că datorită preţurilor mici practicate produsele agroalimentare se vând într-o perioadă scurtă de timp, eliminându-se pericolul perisabilităţii. Principalul dezavantaj este că aria de acoperire a pieţei este destul de restrânsă, unităţile agroalimentare, în marea lor majoritate private nu reuşesc să-şi înfiinţeze magazine de desfacere pe o rază suficient de mare. În acest fel riscul nerealizării întregii producţii creşte, de aceea se apelează la comerţul prin magazine de vânzare ale altor unităţi economice. 2. Canalul

scurt

:

PRODUCĂTOR

–

INTERMEDIAR

–

INTERMEDIAR – CONSUMATOR.( unul sau doi intermediari ). Reprezintă canalul prin care sunt vândute majoritatea produselor agroalimentare.Este specific unităţilor agroalimentare care produc cantităţi mari de produse. Reprezintă canalul care are ca prim intermediar angrosistul iar cel de-al doilea intermediarul, magazinele de vânzare cu amănuntul ale altor unităţi economice. În cazul marilor producători de produse agroalimentare ( ALDIS, DORNA, CRIS-TIM ) care au posibilităţi de transport, produsele sunt vândute în proporţie majoritară printr-un canal cu un singur intermediar ( magazinele de vânzare cu amănuntul ale altor agenţi economici ). Comercializarea produselor alimentare prin intermediari este justificată mai ales pentru unităţile de dimensiuni mijlocii şi mari pentru ca acestea săşi vândă întreaga producţie. Ca principal dezavantaj al acestei forme este faptul că producătorul mai mic are controlul asupra vânzărilor, iar datorită preţurilor mari apare şi riscul necomercializării produsului în totalitate (nerecuperarea banilor la timp). 100

3. Canalul

lung

:

PRODUCĂTOR

–

INTERMEDIAR

–

INTERMEDIAR – INTERMEDIAR - ...... - CONSUMATOR ( având cel puţin 2 intermediari ). Este specific produselor agroalimentare cu termen de valabilitate mai mare, respectiv produselor agroalimentare provenite din import. Se practică de către unităţile agroalimentare care se adresează pieţei naţionale sau pieţei externe. 4. Distribuţia prin pieţele de gros – pretabile legumelor, fructelor şi altor produse perisabile. Acest sistem reprezintă o formă specifică de canal lung, menit să contribuie la omogenizarea producţiei din punct de vedere calitativ.

7.3. Logistica de distribuţie a produselor agroalimentare Logistica de distribuţie a produselor agroalimentare prezintă o serie de patrticularităţi care derivă din particularităţile pe care le are piaţa produselor agroalimentare. Piaţa produselor alimentare reprezintă o piaţă care a fost liberalizată în totalitate începând cu anul 1997, atunci când de fapt a avut loc liberalizarea preţurilor principalelor produse alimentare (pâine, lapte, carne, ulei, zahăr) cu excepţia legumelor şi fructelor care a fost prima piaţă a produselor agroalimentare

liberalizată (încă din 1990) şi care a reuşit să devină, în

timp, piaţa care funcţionează după principiile economiei de piaţă. 101

Piaţa produselor alimentare se caracterizează prin următoarele particularităţi: 1. Caracterul sezonier al ofertei cumulat cu caracterul continuu al cererii de produse agroalimentare ridică o serie de probleme cu privire la asigurarea continuităţii ofertei în cantităţi şi calităţi omogene. 2. Piaţa produselor agroalimentare s-a caracterizat şi se caracterizează, în continuare, prin intervenţia statului pe de-o parte pentru susţinerea achiziţiilor de inputuri, iar pe de altă parte pentru susţinerea preţurilor de vânzare; 3. Piaţa produselor agroalimentare este o piaţă imperfectă sau parţial perfectă, dintre cele cinci trăsături ale economiei de piaţă perfecte aceasta îndeplinind trei şi anume: - atomicitatea cererii şi ofertei; - intrarea şi ieşirea liberă pe / de pe piaţă; - perfecta mobilitate a factorilor de producţie. 4. Piaţa produselor agroalimentare se caracterizează printr-o gamă foarte variată de produse ceea ce dă posibilitatea consumatorilor de a alege dintr-o gamă variată de produse şi chiar produse similare. Totodată, producătorii

de

produse

agrolaimentare

care

realizează

şi

comercializează pe piaţă produse în cantităţi mari se confruntă cu o serie de probleme legate de aducerea produselor cât mai aproape de consumatori (legate de distribuţie). 5. Produsele agroalimentare se caracterizează, chiar în cadrul aceleiaşi grupe de produse, prin sezonalitate producerii şi vânzării produselor ( mai ales ale celor perisabile). De exemplu, în cazul legumelor şi fructelor întâlnim gruparea produselor în următoarele categorii : 102

a) produse cu sezonalitate respectiv perisabilitate foarte mare: căpşuni, cireşe, zmeură, vişine, caise, piersici; b) produse cu grade de sezonalitate medie ce sunt dependente de asigurarea unei producţii eşalonate. Exemplu: tomate timpuri şi târzii: de seră, solar; struguri – recoltare iulie – octombrie. c) produse cu sezonalitate de consum scăzută: mere, cartofi, nuci etc; Gradul ridicat de perisabilitate determină păstrarea aspectului comercial pe o perioadă limitată de timp, de aceea este necesar ca produsele agroalimenatre ce se încadrează în această categorie să fie orientat către piaţa consumatorilor finali într-o perioadă de timp relativ scurtă (2 – 3 zile). 6. O altă particularitate este aceea că produsele agroalimentare pot avea destinaţii diferite şi anume: consum proaspăt; depozitare; industrializare; export. Această particularitate face necesar să se aplice (practice) canale de distribuţie diferite, care implică costuri de distribuţie diferite şi posibilitatea de a controla produsele pe perioada distribuţiei. De asemenea, veniturile realizate de producătorul agricol sunt dependente de aceste destinaţii şi de canalele de distribuţie utilizate. 7. O particularitate a comercializării producţiei agricole, în România este faptul că în paralel există o piaţă ţărănească (care este considerată o piaţă neloială) cu piaţa societăţilor comerciale, agenţilor economici, care prin tratamentul discriminatoriu creat datorită plăţilor efectuate la Bugetul de Stat (TVA, impozitul pe salarii), determină existenţa concurenţei neloiale . Toate aceste particularităţi sunt luate în calcul de către producătorii şi distribuitorii de produse agricole pentru stabilirea unei politici de marketing realiste menite să contribuie la revigorarea sectorului agroalimentar. Aceasta 103

cu atât mai mult cu cât majoritatea particularităţilor pieţei produselor agroalimentare influenţează activitatea agenţilor economici pe întreaga filieră şi anume: - asigurarea cu resursele materiale; - producţia - distribuţia produselor agroalimentare, iar cunoaşterea şi anticiparea mediului economic în care îşi desfăşoară activitatea reprezintă un obiectiv de bază al tuturor producătorilor agricoli care acţionează în economia de piaţă. Logistica de distribuţie reprezintă ansamblul operaţiunilor care contribuie la transferul produselor de la producător la consumatorul final. Principalele activităţi sunt urătoarele: - transportul - stocarea - depozitarea - manipularea fizică - fluxul informaţional. TRANSPORTUL produselor agroalimentare se poate realiza prin următoarele forme: 1. Transport rutier – specific produselor agroalimentare ( mai ales ) destinate pieţei interne. Având in vedere gradul mare de perisabilitate a produselor agroalimentare, acestea se pretează la transportul rutier, motiv pentru care peste 90% din produse sunt transportate, comercializate prin acestă formă. 2. Transportul feroviar – pretabil cerealelor şi altor produse neperisabile care sunt distribuite în cantităţi vagonabile (mari). Practicarea acestei

104

forme este condiţionată de gradul de apropiere de calea ferată atât a vanzătorilor, cât şi a beneficiarilor. 3. Transportul pe apă – este practicabil cu succes în cazul României pe fluviul Dunăre ( pentru piaţa internă ) şi pe Marea Neagră ( pentru export ). Este preferabil transportul mixt ( de persoane şi produse ). 4. Transportul aerian – care deţine ponderi nesemnificative în total, pentru

produsele agroalimentare destinate pieţei; se practică cu

succes pentru transportul florilor. Se preferă transportul mixt ( persoane şi produse ). STOCAREA – produselor agroalimentare are ca principal scop gestionarea eficientă a stocurilor prin fundamentarea stocurilor optime, asigurarea recepţiei cantitative şi calitative, prin dimensionarea partizilor ( cantităţilor ) de produse ce urmează a fi livrate, asigurarea stocurilor de rezervă, a celor sezoniere şi a celor în pregătire. Utilizează metode performante de gestionare a stocurilor, vizează realizarea celui mai mic cost de stocare pe unitatea de produs. DEPOZITAREA – produselor agroalimentare se află în strânsă legătură cu activitatea de stocare şi are ca principală particularitate asigurarea condiţiilor de microclimat, capabile să menţină, să păstreze cantitatea şi calitatea produselor. Depozitele se împart în mai multe categorii ( în funcţie de gradul de perisabilitate a produselor): a) magazii simple – fără investiţii specifice în asigurarea climatului ( pretabile pentru podusele care pot fi depozitate pentru o perioadă de timp ). b) Silozurile – pretabile pentru cereale c) Depozitele cu ventilaţie mecanică 105

d) Depozitele frigorifice MANIPULAREA – produselor agroalimentare are ca principal scop creşterea productivităţii muncii în această activitate, prin utilizarea unor mijloace mecanice de manipulare. Aceasta se poate înregistra în condiţiile în care funcţia ambalajului ( principală ) devine cea de uşurare a activităţii de manipulare ( igienizare a produselor ). FLUXUL INFORMAŢIONAL – reprezintă poate cel mai important element al logisticii de distribuţie deoarece este util tuturor participanţilor la filiera de produse agroalimentare astfel: a) Producătorul agroalimentar - printr-o informare corectă şi la timp reperează foarte uşor pieţele profitabile şi îşi orientează producţia către acele pieţe profitabile. b) Cosumatorii - printr-o informare corectă pot să-şi asigure maximum de utilitate cu veniturile de care dispun. c) Producătorii de ambalaje - ştiu care este cerinţa de astfel de produse şi îşi adaptează producţia la cerere. d) Transportatorii / unităţile de transport – îşi programează structura “parcului auto” şi aleg rutele optime de transport. e) Ministerul Transporturilor – îşi fundamentează politica privind infrastructura rurală şî regională. f) Guvernul – îşi programează politica de piaţă ( marketing ) a produselor agroalimentare etc. Este cunoscut faptul că înfiinţarea şi întreţinerea unui sistem informatizat pentru pieţele agroalimentare implică investiţii enorm de mari, care nu pot fi susţinute de către sectorul privat. De aceea constituirea şi întreţinerea sistemului informatic cade în sarcina sectorului public.

106

107