Limba de Lemn in Perioada Comunista Si Postcomunista [PDF]

Zitiervorschau

Limba de lemn în perioada comunistă şi postcomunistă Rezumatul tezei de doctorat Drd. Alina Dinu Lucrarea de faţă îşi propune să descrie modul de funcţionare şi aria de manifestare a unei varietăţi de limbă al cărei studiu a început după decembrie 1989 - limba de lemn (Ll). Fenomen complex, analizat din multiple perspective, Ll va fi surprisă în cadrul cercetării noastre în două ipostaze principale - aceea care s-a manifestat în societatea românească în anii de dominaţie ai regimului comunist, 1944-1989, şi aceea din perioada posttotalitară, mai exact până la sfârşitul anului 2006, când România a fost admisă în Uniunea Europeană. Lucrarea îşi propune să ofere posibile răspunsuri la întrebări precum: Limba de lemn este un concept care desemnează o anumită realitate sau doar o etichetă vidă referenţial? Îşi continuă limba de lemn existenţa după dispariţia regimului comunist? Există o nouă limbă de lemn? Importanţa studierii acestor probleme este evidentă, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. Din perspectivă teoretică, trebuie să se facă distincţie, în ansamblul prefacerilor prin care trece limba română actuală (perioada cuprinsă între decembrie 1989 şi decembrie 2006), între diferite tendinţe cum ar fi: violenţa limbajului sau influenţa puternică a limbii engleze şi reminiscenţele limbii de lemn (maniheismul, stereotipiile etc.) sau crearea de noi stereotipii. Pentru aceasta este nevoie de o descriere cât mai exactă a fenomenului - limba de lemn - în perioada în care s-a manifestat cel mai pregnant în limba română - anii comunismului. Perspectiva adoptată nu vizează doar inventarierea unor trăsături specifice Ll la diferite niveluri - lexical, gramatical, stilistic, ci şi includerea acestora într-o viziune de ansamblu, pragmatică, menită să descrie efectul pe care aceste caracteristici îl au asupra relaţiei mesaj - realitate, la un nivel profund, cu grave repercusiuni asupra locutorilor, dar şi a limbii. Perspectiva aleasă poate fi motivată prin faptul că particularităţile specifice limbii de lemn (stereotipie, repetitivitate, absenţa determinărilor negative) ar putea fi considerate la o analiză mai atentă insuficiente pentru o conturare exactă a fenomenului.

1

O parte dintre aceste caracteristici pot fi percepute ca „devieri cantitative”, preferinţe de selecţie (a anumitor cuvinte, structuri gramaticale) care depăşesc media normală prin frecvenţă. Tocmai de aceea trebuie evidenţiat faptul că particularitatea esenţială a Ll este legată de modul de utilizare a materialului lingvistic, în strânsă legătură cu finalitatea actului comunicativ: impunerea unei unice viziuni puternic ideologizate asupra vieţii sociale, asupra realităţii. Se adaugă la acestea necesitatea de a identifica şi descrie principalele trăsături ale limbajului publicistic din perioada de tranziţie, trăsături care se raportează în diferite moduri la Ll: sunt continuări ale mărcilor limbajului de lemn, reluări ironice ale acestora sau situaţii noi, construite după vechile tipare (clişee noi, cuvinte-emblemă). De asemenea, trebuie semnalată apariţia noii Ll - limba de bumbac, fenomen descris de Vladimir Volkoff (2001: 1-7) drept „un inamic al adevărului şi al libertăţii de gândire”, a cărui principală formă de manifestare este reprezentată de eufemism şi eufemism cu atitudine. Din perspectivă practică, este vizată o dimensiune de maximă importanţă a studiului limbii române actuale - cea normativă. Cunoaşterea caracteristicilor şi a modului de funcţionare şi propagare a limbii de lemn (şi a corespondentei sale de bumbac) face posibilă diminuarea fenomenului şi a efectelor sale nocive asupra situaţiei de comunicare. Cercetarea de faţă se structurează, în ansamblu, în două mari secţiuni, corespunzătoare celor două etape istorice la care face referire, perioada comunistă, respectiv perioada posttotalitară. În ambele perioade se vor urmări efectele mutaţiilor din plan politico-social în plan lingvistic, prin analiza limbajului presei cu tematică politică. Opţiunea pentru corpusul publicistic s-a bazat pe faptul că acest tip de discurs reflectă fidel şi prompt orice modificare produsă în viaţa socială şi politică a ţării. Specificul relaţiei dintre presă şi putere din perioada comunistă, când discursul publicistic este o reluare a discursului oficial, politicul fiind prezent în fiecare segment al realităţii, ne-a determinat să alegem drept corpus doar presa cu tematică politică. Pentru a păstra o unitate de viziune, am folosit acelaşi tip de articole (din presa politică1) şi pentru perioada de după revoluţie, chiar dacă admitem faptul că elementele 1

Un indiciu pentru alegerea presei politice l-a reprezentat şi cercetarea Irinei Preda (1992; 1993) care constată, pornind de la analize statistice, că după revoluţia din 1989 lexicul presei româneşti s-a politizat

2

definitorii ale unei noi Ll nu se rezumă la presă în general, şi aici la cea politică, extinzându-se la domenii precum cel didactic sau juridico-administrativ.2 1. Limba de lemn – definire şi istoric Originea sintagmei limbă de lemn este încă dificil de precizat, fapt observat de majoritatea cercetătorilor care s-au dedicat studiului acestui fenomen lingvistic. Cu aproximaţie, se apreciază că sintagma a apărut la mijlocul secolului XX, în limba rusă (Ušakov, 1935 - dubovyi jazyk - „limbă de stejar”). Termenul există şi în poloneză, sub forma dretwa mowa, alături de unele expresii populare ca: jèzyk popagandy („limbă de propagandă”) şi jèzyk drzewny („limbă de copac/arbore”), în italiană - lingua di legno, în cehă - mrtvy jazyc („limbă moartă”) sau în maghiară - bukkfanyelv („limbă de fag”). Se poate observa faptul că toate aceste variaţii ale sintagmei fac trimitere la un sens comun, acela de „încremenit”, „fix”, „osificat”. Multe dintre încercările de a defini acest fenomen lingvistic au adoptat o formulă enumerativă, surprinzând, cu unele variaţii, trăsături precum: repetitivitatea, sărăcia noţională, caracterul osificat, vag al discursului, sintaxa care devine greoaie prin acumularea nominală, excesul adjectival sau impersonalitatea. Apărută în limba curentă imediat după evenimentele din 1989, sintagma denumeşte un fenomen contradictoriu prin aria de manifestare. Se vorbeşte despre caracterul de generalitate al conceptului, ce nu poate fi redus la regimul comunist şi nici măcar la regimurile dictatoriale totalitariste sau despre „limbi de lemn”, ajungându-se chiar până la a considera că Ll poate desemna eşecul însuşi al discursului, dar în acelaşi timp se atrage atenţia că nu orice text care îndeplineşte caracteristicile formale ale limbii de lemn, dar nu este distorsionat din punct de vedere referenţial poate fi numit limbă de lemn. Sintetizând, pornim de la premisa că Ll poate fi considerată un limbaj atipic, pus în slujba unei ideologii şi caracterizat printr-o serie de trăsături lexicale, morfosintactice şi pragmasemantice specifice. Ll ignoră una dintre funcţiile principale ale limbajului – cea referenţială, pentru că nu reprezintă un discurs despre realitate, ci un colaj de clişee intensiv. 2 Pentru varietatea tipurilor de materiale-suport pe baza cărora se poate studia specificul Ll, vezi Ilie Rad (coordonator) (2009), deşi o parte dintre cazuri par a se îndepărta de o definiţie cadru a Ll.

3

menite să reducă informativitatea textului, un limbaj artificial care maschează realitatea, cu scopul de a manipula receptorul. Acesta a fost reperul în funcţie de care am analizat şi exemplificat diferitele caracteristici ale discursului de lemn. Din punct de vedere diacronic, chiar dacă schimbările produse în discursul de lemn nu sunt spectaculoase, am încercat să identificăm o serie de nuanţe care diferenţiază limbajul publicistic românesc de-a lungul perioadei de dominaţie a sistemului comunist.3 Istoria celei dintâi etape a perioadei amintite, cuprinsă între anii 1944 şi 1958 este caracterizată la nivelul limbajului printr-un număr mare de împrumuturi şi calcuri după limba rusă, explicabile în condiţiile unei tendinţe generale a sistemului social, politic şi economic românesc de a copia modelul sovietic. O tendinţă la fel de pregnantă care se manifestă în această perioadă este violenţa limbajului, îndreptată înspre reprezentanţii burgheziei sau înspre criminalii de război, care sunt numiţi: ucigaşi, hiene, canalii, călăi. Cf., de exemplu: „După ce duşmanul poporului Aldea, apoi sbirul Penescu şi în ultimul rând călăul nemernic Rădescu au vărsat sângele poporului, au ucis mişeleşte atâţia muncitori, ţărani, intelectuali, avem în fine un ministru de interne devotat maselor muncitoare, pe tovarăşul Teohari Georgescu”. (S, 8 martie 1945, p.3)

Tot acum se conturează primele tendinţe de apariţie a cuvintelor-emblemă4 care, prin repetare, devin indicatori direcţi ai perioadei – cum ar fi termenul plan sau sintagma transformare socialistă a agriculturii. A doua etapă a perioadei comuniste este cuprinsă între anii 1958 şi 1965 şi cunoscută drept perioada „dezgheţului”, a ieşirii treptate de sub tutela Moscovei. Această scurtă revenire la normal se reflectă şi la nivelul limbajului printr-o reducere semnificativă a numărului de împrumuturi şi calcuri după rusă, concomitent cu revenirea la sursele obişnuite de împrumut pentru limba română – franceza şi engleza.

3

Idei interesante legate de viziunea diacronică asupra Ll apar la Rodica Zafiu (1992, 2009). Într-unul dintre studii (2009: 151-163), autoarea discută evoluţia diacronică a Ll din punctul de vedere al gradului de informativitate şi al celui de agresivitate. Dacă în prima perioadă, de preluare a puterii, discursul e bogat în informaţii şi violent pentru că „desemnează duşmanii şi aliaţii, stabileşte ţintele atacului, îndeamnă la acţiune imediată”, dimpotrivă, în perioada de stabilitate, limbajul este neutru, violenţa fiind transferată în paginile dedicate ştirilor internaţionale. 4 Am întâlnit sintagma în discuţie la Rodica Zafiu (2007: 102), ulterior regăsind-o şi în alte studii critice (Stoichiţoiu-Ichim 2009: 306-327), chiar cu sinonime precum cuvinte-cheie sau cuvinte-martor. Am folosit sintagma pe parcursul cercetării noastre diferenţiind-o de clişeu. Chiar dacă ambele noţiuni se bazează pe utilizarea repetată a termenilor în cauză, cuvintele-emblemă au caracter efemer, fiind „semnale lingvistice” ale unei perioade limitate, pe când clişeele durează în timp, dovadă că unele dintre ele au trecut din limbajul comunist în cel posttotalitar.

4

Unii termeni din rusă dispar odată cu realităţile pe care le denumeau – e cazul termenilor colhoz, sovhoz sau SOVROM, dar se creează alte denumiri, precum gospodărie agricolă colectivă sau consilii agricole. Având în vedere climatul social şi politic al perioadei în discuţie, am observat că, din punct de vedere lingvistic, nu se poate vorbi despre particularităţi frapante, ci mai degrabă, despre o revenire treptată a limbajului la statutul său firesc de dinainte de instaurarea comunismului. „Epoca Nicolae Ceauşescu” este ultima perioadă de dominaţie a sistemului comunist, cuprinsă între anii 1965 şi 1989. Fenomenul cel mai frapant la nivel social este cultul personalităţii celor doi conducători, care se reflectă la nivelului limbajului printr-o proliferare impresionantă a clişeului. Fenomenul cultului personalităţii devine în epocă o modalitate internă de stabilire a ierarhiilor actorilor politici. Formele pe care le îmbracă fenomenul cultului personalităţii sunt dintre cele mai diverse. În unele cazuri, conducătorul este considerat simbolul ţării, astfel că imaginea sa înfăţişează diferite ipostaze, în funcţie de calitatea excepţională cu care este înzestrat: genial simţ vizionar, lider „liberal”, cel mai iubit fiu al poporului, militant, ideolog politic şi economic, politician, campion al păcii, strateg militar. În fine, există şi exemple în care este reprezentată intrarea în mit a conducătorului. La cea de-a 69-a aniversare, aproape nimic nu mai este de neprevăzut. Epitete precum Geniul, Titanul, Semizeul sunt o dovadă a „caracterului hagiografic” al cultului lui Ceauşescu (Anneli Ute Gabanyi 2003: 89). În cazul Elenei Ceauşescu, textele elogiatoare apar mai târziu, însă cultul personalităţii se construieşte foarte rapid, ajungând să-l egaleze în grandoare pe cel al dictatorului. Se pot contura, din imaginile care constituie cultul personalităţii acesteia două trăsături: model al virtuţilor feminine sau revoluţionar, politician, om de ştiinţă şi militant pentru pace Un exemplu interesant de reflectare la nivelul limbajului a modificărilor sociale şi politice îl reprezintă evoluţia sintagmelor care denumesc evenimentele din 23 August 1944, sintagme care s-au modificat în perioada 1944-1989 în funcţie de diferiţi factori. Astfel, treptat, evenimentele din 23 August 1944 sunt denumite: lovitură de stat,

5

sărbătoare a eliberării ţării noastre de către glorioasa Armată Sovietică, insurecţie armată, insurecţie naţională armată antifascistă şi antiimperialistă, revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă. 2. Limbajul politic în perioada comunistă – Ll Analiza formelor de manifestare a Ll în presa perioadei comuniste evidenţiază mai multe trăsături definitorii pentru fiecare nivel în parte. La nivel gramatical 1. Nominalizarea în exces, care opacizează discursul, prin eliminarea preciziei situării temporale, care s-ar fi realizat prin intermediul verbului: „Încă o dată se dovedeşte adevărul arătat de partid că singura cale justă şi posibilă pentru ridicarea reală a nivelului de trai al poporului este creşterea producţiei şi productivităţii muncii, reducerea preţului de cost şi îmbunătăţirea calităţii produselor, introducerea progresului tehnic în toate ramurile economiei naţionale”. (Rl, 26 iulie 1960, p.1)

2. Utilizarea excesivă a substantivelor în cazul genitiv, aflate în relaţie de coordonare sau de subordonare: „A fost evidenţiat rolul însemnat al tipizării, reproiectării, modernizării şi înnoirii tehnologiilor de fabricaţie, recuperării şi recondiţionării unui număr sporit de repere, extinderii utilizării unor materiale noi şi a înlocuitorilor, care constituie capitole importante în noile programe...”. (S, 24 martie 1983, p.1)

3. Utilizarea excesivă a subiectului multiplu denumeşte de cele mai multe ori participarea unanimă la o acţiune: „Aniversând într-o impresionantă unitate de acţiune şi simţire istoricul act naţional şi revoluţionar înfăptuit în urmă cu 38 de ani, clasa noastră muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea, toţi fiii patriei, fără deosebire de naţionalitate aduc un fierbinte omagiu Partidului Comunist Român ”. (S, 22 august 1982, p.1)

4. Dublarea sinonimică, semn al erodării rapide a sensului termenilor, creează formule redundante: 1. „În acelaşi timp, sesiunea a prilejuit o contribuţie importantă la elaborarea unor recomandări şi sugestii pertinente, menite să determine impulsionarea şi perfecţionarea acţiunilor social-politice...”. (S, 7 iulie 1982, p.1) 2. „Dar, în acelaşi timp, trebuie înlăturate cu hotărâre şi fermitate concepţiile vechi, retrograde, tot ce este vechi şi perimat...”. (R.l., 18 august 1987, p.1)

5. Abundenţa adjectivelor; în unele cazuri, aproape fiecare substantiv este însoţit de un adjectiv (ex.1) sau un singur substantiv este determinat de mai multe adjective (ex.2):

6

1. „Puternic mobilizaţi de istoricele hotărâri ale Congresului al XII-lea al Partidului Comunist Român, comuniştii, toţi oamenii muncii din municipiul Bacău raportează cu mândrie patriotică şi deplină satisfacţie că în anul 1981 au obţinut succese importante în dezvoltarea economico-socială a localităţii, care asigură baza corespunzătoare pentru realizarea planului în cel de-al doilea an al cincinalului şi condiţiile optime pentru ridicarea continuă a calităţii vieţii oamenilor muncii”. (S, 21 ianuarie 1982, p.2) 2. „Sunt anii în care secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a hotărât împreună cu constănţenii, în fructuosul dialog democratic propriu acestui timp de mândre împliniri socialiste, locul modernei şi puternicei platforme industriale din sudul oraşului...”. (S., 17 august 1985, p.3)

Ca urmare a intenţiei de prezentare euforică, utopică a realităţii, multe dintre adjective sunt folosite la gradul superlativ sau au sens superlativ: „Exprimând aceste calde sentimente, comuniştii, toţi oamenii muncii din judeţul nostru suntem conştienţi de cel mai înalt omagiu, cea mai grăitoare expresie a recunoştinţei pe care o purtăm tovarăşului Nicolae Ceauşescu...”. (Rl., 2 februarie 1988, p.1)

În alte cazuri, adjectivele sunt utilizate cu un scop precis, mult mai profund – acela de a adăuga substantivului determinat (de obicei neutru) conotaţii ideologice. Ideea este discutată de Françoise Thom (2005:49-50), care aminteşte faptul că, în Ll, determinantul adjectival distruge conţinutul substantivului, îl „volatilizează literalmente”. În acelaşi timp, şi sensul adjectivului se abstractizează, se goleşte de conţinut. Este cazul adjectivului revoluţionar, utilizat în sintagme precum: hotărâre şi răspundere revoluţionară,

dezvoltare

revoluţionară,

angajare

revoluţionară,

răspundere

revoluţionară: „România dispune astăzi de o industrie modernă, de o agricultură în plină dezvoltare revoluţionară”. (S, 22 iulie 1982, p.3)

6. Frecvenţa ridicată a adverbului (şi a locuţiunilor adverbiale): Multe dintre verbe nu mai apar independent, acţiunile lor fiind calificate printr-un adverb/ mai multe adverbe coordonate: „Încep adunările generale ale oamenilor muncii din întreprinderi. Să dezbatem temeinic, responsabil, gospodăreşte, în acest forum de conducere democratică, toate problemele concrete ale îndeplinirii exemplare a sarcinilor cincinalului ”. (S, 9 iulie 1976, p.1)

7. Numeralul, utilizat pentru a amplifica în mod nerealist rezultatele obţinute în diferite domenii de activitate: „Astfel, în cazul unei piese mecanice cu forme complexe, în greutate netă de 1 kg, consumul de metal brut este, în situaţia prelucrării prin diferite procedee de aşchiere de 1,6-1,7 kg, cel de energie electrică - de 60-80 kWh, iar cel de manoperă - de 90-100 minute. Dacă piesa respectivă se obţine însă printr-un

7

procedeu de deformare plastică, consumul de metal se reduce la 1, 15 kg , cel de energie electrică la 2-3 kWh, iar cel de manoperă la 15-20 de minute”. (S, 9 ianuarie 1985, p. 1)

8. Valorile unor forme modale şi temporale, actualizate cu scopul de a diminua referenţialitatea textului. Dintre formele prezentului indicativ, de exemplu, sunt preferate – prezentul universal (ex.1) şi cel epistemic (ex.2), care denumesc acţiuni a căror valabilitate nu mai trebuie dovedită. 1. „Succesul pe care l-aţi obţinut – şi care onorează şi adaugă noi străluciri titlului de „Erou al Muncii Socialiste” obţinut de judeţul dumneavoastră în acest cincinal – se înscrie ca o nouă ş importantă contribuţie la vasta activitate creatoare pe care întregul popor, strâns unit în jurul partidului, o desfăşoară pentru transpunerea cu succes în viaţă a măreţului Program de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”. (Rl, 21 august 1980, p.1) 2. „După cum este bine cunoscut, ţările în curs de dezvoltare au o situaţie deosebit de grea, au o datorie de circa 1300 miliarde de dolari faţă de ţările imperialiste, de monopolurile şi capitalul financiar internaţional”. (S, 19 septembrie 1989, p.1)

În cazul imperativului, deşi numărul de ocurenţe al acestei forme verbale nu este exagerat în raport cu frecvenţa altor trăsături specifice Ll (antepunerea adjectivului sau nominalizarea, de exemplu), impresia creată este aceea a unei autorităţi care îşi impune viziunea. Sunt frecvente modalităţile indirecte prin care se insinuează această autoritate – modalizatorul trebuie (ex.1) şi conjunctivul cu valoare de imperativ (ex.2): 1. „Trebuie să se pună capăt cu desăvârşire acestei atitudini iresponsabile faţă de bunurile întregii naţiuni.” (S, 5 septembrie 1986, p. 2) 2. „Folosind experienţa acumulată până acum, să acţionăm pentru dezvoltarea şi diversificarea continuă a formelor de manifestare a festivalului! Să asigurăm participarea activă a oamenilor muncii din toate unităţile economico-sociale, din toate oraşele şi comunele, la activitatea de creaţie tehnică şi cultural-artistică din cadrul Festivalului...”. (S, 3 ianuarie 1984, p.1)

9. Raportul verbe/construcţii personale - impersonale înclină întotdeauna în Ll în favoarea impersonalităţii, prin care este eliminată individualizarea emiţătorului. Impersonalitatea se gramaticalizează în diferite moduri: a) prin verbe reflexiv-pasive: 1. „Se realizează cu succes programele de dezvoltare...”. (S, 21 noiembrie 1989, p. 4) 2. „Se vor asigura condiţii de viaţă tot mai bune şi egale pentru toţi cetăţenii patriei noastre”. (S, 8 februarie 1985, p.2)

b) prin pasiv perifrastic

8

„Au fost alocate importante fonduri de investiţii, tot mai mari de la un an la altul, de la un cincinal la altul. În absolut toate judeţele, dar cu precădere în cele ce erau rămase în urmă, s-a trecut la construirea de întreprinderi reprezentative pentru ramurile industriei moderne”. (S, 9 august 1989, p.4)

La nivel lexical Lexicul, componenta cea mai vulnerabilă la schimbare, a suferit în perioada comunistă o serie de modificări - desemantizări, resemantizări, împrumuturi (în special din limba rusă), însoţite de atente monitorizări şi dirijări explicite din partea conducerii (existând liste de cuvinte interzise). În cazul unor termeni precum: burghez, moşier, imperialist, capitalism, patron, servitor, resemantizarea a presupus asocierea unor conotaţii negative - „de asuprire”, ce s-au impus apoi prin repetare mimetică: 1. „Sunt bine cunoscute versurile de un adânc şi răscolitor dramatism ce exprimă (...) starea exasperantă în care trăiau milioane şi milioane de oameni ai muncii în România burghezo-moşierească: „Munţii noştri aur poartă/noi cerşim din poartă-n poartă””. (S, 18 august 1976, p.1) 2. „Care muncitor nu-şi aminteşte cu emoţie de zilele ce au urmat naţionalizării întreprinderilor, când a păşit pentru prima oară ca stăpân în fabrica de unde fusese izgonit patronul! De câtă muncă eroică, plină de abnegaţie a fost nevoie pentru a smulge întreprinderile din haosul şi paragina în care le menţinuseră capitaliştii, pentru a sprijini pe noii directori, reprezentanţi ai poporului muncitor, să organizeze munca într-un fel nou!”. (S, 4 martie 1956, p.1)

Alţi termeni parcurg procese de „desemantizare”, de ambiguizare a sensului de bază, prin utilizarea în contexte vagi, nespecifice, pentru care nu există corespondenţă referenţială. Aşa se întâmplă în cazul termenilor democraţie, libertate sau vot, folosiţi destul de frecvent pentru a caracteriza un sistem în care unica forţă conducătoare îşi impunea opresiv orice idee, nelăsând libertatea alegerii: „„Pentru ce votăm azi?” (...) Pentru libertatea şi demnitatea eroicului popor român (...). Este votul cugetelor noastre, este votul inimilor noastre. Este votul fiinţei noastre”. (S, 17 martie 1985, p. 4)

O trăsătură dominantă a Ll din punct de vedere lexical o reprezintă clişeul, care capătă forme şi conţinuturi dintre cele mai diverse: a) defineşte societatea/ sistemul: „Congresul al VI-lea al cooperaţiei meşteşugăreşti (...) are loc după încheierea primului an al cincinalului 1981-1985, etapă nouă, superioară, pe calea înfăptuirii măreţului Program al partidului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”. (S, 19 ianuarie 1982, p.2)

b) urmăreşte mobilizarea:

9

„În acest context, secretarul general al partidului a subliniat necesitatea de a se trage toate concluziile din activitatea desfăşurată în primul semestru al anului şi de a se acţiona cu toată răspunderea pentru înlăturarea lipsurilor şi deficienţelor manifestate”. (S, 7 iulie 1985, p.1)

c) intensifică gradul de adeziune la sistem: În majoritatea cazurilor, aceste clişee sunt GN cu adjectivul antepus: 1. „...sentimente de înaltă preţuire şi profundă dragoste”. (S, 30 ianuarie, 1985, p.3) 2. „...vor munci cu adânc devotament pentru a ridica la cote superioare de calitate şi eficienţă întreaga activitate din industrie”. (S, 30 ianuarie, 1985, p.3)

d) denumeşte evenimente istorice: Un exemplu în acest sens este denumirea revoluţiei din 1944, devenită formulă clişeizată mai ales în ultima etapă a perioadei comuniste: „Am sărbătorit împlinirea a 45 de ani de la victoria revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă într-un climat de însufleţire şi mobilizare pentru realizări remarcabile în muncă, în toate domeniile de activitate”. (S., 26 august 1989, p.1)

Maniheismul este o trăsătură a Ll care se concretizează prin efectele produse la nivelul lexicului. Această idee-forţă articulează viziunea socialistă asupra existenţei, potrivit căreia lumea este împărţită în două tabere ireconciliabile - comunismul (şi adepţii lui) şi duşmanii comunismului. Concepţia maniheistă este la originea unor modificări profunde ale lexicului Ll, dar şi ale modului de a gândi, de a percepe lumea al receptorilor. Termenii nu mai sunt folosiţi pentru a exprima o idee, ci devin instrumentele prin care se selectează o tabără sau alta. Sistemul/ individul care nu aderă la viziunea comunistă devine în mod inevitabil duşman şi întruchipează toate principiile negative. Această viziune antagonică se poate observa în exemplul de mai jos, în care întregul text este construit pe opoziţia dintre orânduirea socialistă şi cea capitalistă. „Creşterea neîncetată a nivelului de trai, desfăşurarea cu succes a revoluţiei culturale, măsurile pentru apărarea sănătăţii oamenilor, pentru asigurarea bătrâneţii lor – tot acest ansamblu de preocupări şi realizări arată că omul, grija faţă de nevoile şi aspiraţiile sale, se află în centrul atenţiei regimului nostru democrat-popular. În contrast cu preocuparea permanentă a statului socialist de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale celor ce muncesc, în ţările capitaliste continuă ofensiva monopolurilor împotriva nivelului de trai al maselor. Exploataţi şi pândiţi de spectrul şomajului, apăsaţi de povara impozitelor şi scumpetei, când sunt însănătoşiţi şi apţi de muncă, lipsiţi de mijloace materiale pentru a acoperi cheltuielile exorbitante de spitalizare când se îmbolnăvesc, lăsaţi în voia sorţii în caz de invaliditate şi la bătrâneţe, oamenii muncii nu se pot aştepta la sprijin şi asistenţă efectivă din partea statului capitalist. Tot ce este mai bun i se cuvine

10

exploatatorului – aceasta este legea modului de viaţă în lumea capitalistă. Legea orânduirii socialiste este, dimpotrivă, ca toate bunurile să fie puse la dispoziţia oamenilor muncii, a acelora care le-au creat .” (Rl, 23 august1960, p.2)

La nivel sintactic Trăsăturile lexicale şi morfosintactice ale Ll îşi cumulează efectele la nivelul sintactic. De vreme ce enunţiatorul nu are în vedere o relaţie reală cu un receptor, creând un mesaj despre mesaj, fără referenţialitate, cel mai adesea destinatarul este incapabil să identifice un sens dincolo de mulţimea de structuri clişeizate care alcătuiesc frazele. Modalităţile de amplificare a frazelor sunt cele obişnuite în orice formă de discurs: coordonarea (joncţiune sau juxtapunere), subordonarea (joncţiune sau juxtapunere), apoziţia sau incidenţa - fie că se manifestă la nivelul propoziţiei, fie la cel al frazei. Ceea ce uimeşte în Ll este numărul mare de utilizări ale acestor procedee, de obicei combinate. În exemplul de mai jos, întregul text este structurat doar în cinci propoziţii ( 2-PP, 3-AT), deci există tot atâtea verbe predicat. Departe de a fi un semn al clarităţii întregului, amploarea textului se explică prin numărul crescut de coordonări intrapropoziţionale. „Fundamentând în spirit ştiinţific necesitatea alocării unei părţi mai mari din venitul naţional pentru dezvoltarea unei puternice şi moderne baze tehnico-materiale, Congresul al IX-lea se află la temelia înaltelor ritmuri de creştere a producţiei industriale, de dezvoltare economică accelerată ce caracterizează toţi aceşti ani, România de astăzi fiind de 15 ori mai puternică, mai bogată decât România anului 1950; transpusă cu fermitate în viaţă, sub îndrumarea nemijlocită a secretarului general al partidului nostru, politica partidului de amploare naţională a forţelor de producţie de pe întreg teritoriul patriei a rodit bogat, ridicând la viaţă nouă şi înfloritoare judeţe şi localităţi altădată încremenite în uitare şi înapoiere economică, creând astfel într-o tot mai mare măsură condiţii egale de muncă şi viaţă pentru toţi fiii patriei, fără deosebire de naţionalitate, fapt ce se înscrie firesc în şirul statornicelor preocupări din care a izvorât o altă realitate de esenţă a acestor ani – asigurarea deplinei egalităţi în drepturi a tuturor cetăţenilor ţării noastre – români, maghiari, germani, sârbi şi de alte naţionalităţi”. (S, 18 iulie 1982, p.2)

La nivel pragmatic Cel mai frapant fenomen întâlnit la acest nivel este încălcarea flagrantă a maximelor conversaţionale (definite de Grice). Toate mijloacele prin care se violează maximele conversaţionale devin, privite în ansamblu, tot atâtea modalităţi prin care relaţia textului cu realitatea se degradează. Emiţătorul nu urmăreşte, de fapt, să informeze

11

receptorul, ci să-i distragă acestuia atenţia de la adevăratele probleme, cu alte cuvinte, să-l manipuleze, să-i anihileze astfel puterea de reacţie. În exemplul de mai jos, se poate observa o modalitate de încălcare atât a cerinţelor maximei cantităţii, cât şi a maximei manierei, care constă în enumerarea redundantă a părţilor componente ale unui întreg (de obicei, substantive care sunt categorii sociale), dar şi a întregului propriu-zis. „Încă din primele zile ale acestui an şi ale celui de-al optulea cincinal, puternic însufleţiţi de vibrantele îndemnuri adresate naţiunii de dumneavoastră (...) comuniştii, ceilalţi oameni ai muncii, toţi locuitorii judeţului nostru, sub conducerea organelor şi organizaţiilor de partid, au acţionat cu şi mai mare abnegaţie şi dăruire revoluţionară pentru realizarea ritmică a sarcinilor de plan la toţi indicatorii... ”. (S, 29 ianuarie 1986, p.3)

La nivel stilistic Discursul de lemn este marcat printr-un exces de metafore, cele mai multe fiind modalităţi de a denumi societatea comunistă drept cea mai bună dintre lumi. Sintagmele metaforice devin însă, prin repetare, surse de clişeizare şi dau textului caracterul unui limbaj arid, lipsit de concreteţe, care nu mai poate evoca un referent. 1. „Într-un glas cu întregul nostru popor, toţi cei care trăiesc şi muncesc în comuna valea Mare, judeţul Olt, susţin cu toată căldura inimilor realegerea la Congresul al XIV-lea al partidului, în funcţia supremă de secretar general al Partidului Comunist Român, a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, văzând în aceasta garanţia înaintării ferme a patriei pe drumul luminos al socialismului şi comunismului (...)”. (Rl, 12 august 1989, p.4) 2. „...îndeplinirea exemplară a obiectivelor noului cincinal (...) va însemna, în fond, accesul patriei socialiste în spaţiul vast al altei etape istorice, etapă în care România va cuceri statutul de ţară socialistă mediu dezvoltată. Efortul intensiv de escaladare a acestui semeţ pisc al dezvoltării noastre a fost dozat judicios, evaluându-i-se cu luciditate, cu responsabilitate comunistă, ştiinţifică liniile de forţă rezultate în urma impunătoarelor împliniri de până acum”. (S, 2 martie 1986, p.1)

3. Limbajul politic în perioada de tranziţie A doua parte amplă a lucrării noastre este dedicată ecourilor Ll în limbajul presei politice de după revoluţia din decembrie 1989. Analizând materialul-suport, am putut constata faptul că relaţia dintre Ll şi limbajul posttotalitar are o natură complexă şi impune mai multe nuanţări. Astfel, la întrebarea privind persistenţa Ll după încheierea dictaturii comuniste se poate răspunde prin descrierea detaliată a trăsăturilor discursului publicistic de tranziţie. Ll nu îşi încheie existenţa odată cu sistemul comunist, putând fi 12

identificate atât trăsături ale acesteia preluate cu exactitate în limbajul actual, cât şi tipare pe baza cărora au rezultat structuri noi. Pe de altă parte, faptul că se schimbă după revoluţie întregul context socio-politic, că este eliminată interdicţia de a avea altă opţiune decât cea oficială face ca o mare parte a formelor de manifestare a Ll să dispară. În primul rând, sunt marginalizate acele elemente de nivel lexical resimţite ca indicatori direcţi ai perioadei anterioare, precum tovarăş, epocă de aur, vizită de lucru. A. ASPECTE LINGVISTICE În limbajul publicistic românesc din perioada posttotalitară se pot identifica mai multe tendinţe care coexistă.5 - resemantizarea – este specifică unor termeni precum democraţie, libertate, dialog, a căror semnificaţie se redefineşte treptat, după o perioadă în care fusese modificată sub influenţa ideologiei. - perpetuarea trăsăturilor Ll - mult mai evidente în perioada imediat următoare anului 1989, ecourile Ll încep să se estompeze treptat odată cu instaurarea sistemului democratic. Dintre trăsăturile persistente, enumerăm: a) nominalizarea „Aşadar, cauza pentru care s-a prăbuşit moneda naţională şi s-a produs actualul dezastru valutar nu constă în trecerea la echilibrarea cursului prin mecanismele pieţei, ci în continuarea acelor practici incriminate de conducerea băncii. Deosebirea a constat în faptul că cele anterioare au condus la plata datoriei externe într-o perioadă record (...), la promovarea exportului, chiar în condiţiile grele, ştiute, în vreme ce noile practici administrative şi-au dovedit ineficienţa. Au condus de fiecare dată la efecte contrarii, soldate cu reducerea permanentă a exporturilor, cu pierderea pieţelor, cu blocarea producţiei interne”. (A, 29 ianuarie 1993, p.1)

b) dublarea sinonimică „... prezenţa noastră a fost considerată ca atare – ca o expresie a sentimentelor de stimă, de consideraţie ale poporului nostru faţă de poporul japonez şi a dorinţei de a extinde relaţiile bilaterale...”. (D, 16 noiembrie 1990, p.1)

c) abundenţa adjectivelor „Fără îndoială, numai o atentă parcurgere a acestui program va putea evidenţia solida şi coerenta politică preconizată în acest sector atât de sensibil al restructurării”. (D, 26 martie 1994, p.2) 5

Trebuie precizat faptul că, în ansamblul tezei noastre, am segmentat perioada posttotalitară din punct de vedere socio-politic, în patru etape, după cum urmează: 1990, 1991-1996, 1996-2000, 2000-2006, în funcţie de felul în care s-a realizat schimbul democratic la conducerea ţării. Pentru fiecare etapă în parte, am analizat tendinţele amintite, pe care acum le prezentăm în rezumat.

13

d) impersonalitatea „Interesul naţional impune celor care vor negocia protocolul coaliţiei să o facă în vederea sinceră a înţelegerii. Care ar fi premisele ei? În primul rând, să se renunţe de ambele părţi, la personalizarea conflictului. Apoi să se identifice cauza, natura neînţelegerii”. (Rl, 31 ianuarie 1998, p.1)

e) clişee şi structuri clişeizate „Femeile au reprezentat şi reprezintă un liant al vieţii de familie. Femeia este mamă, soţie, educatoare, gospodină. Femeile constituie un important potenţial uman cu o pondere importantă, ca ocupaţie, în diferite ramuri economice, servicii, învăţământ, cultură, societate”. (D, 11 sept. 1992 p.5)

- cuvintele-emblemă - care denumesc noile realităţi sociale, politice şi economice, precum: dialog, economie de piaţă, privatizare, grevă, reformă, manipulare etc. Contextele în care se utilizează dovedesc faptul că sensurile acestora nu sunt încă fixate prin uz, dar funcţionează asemenea unor indicatori ai perioadei în care apar, reflectând principalele realităţi socio-politice. Spre deosebire de clişeu, care are caracter permanent/

continuu,

unele

păstrându-se

chiar

din

perioada

comunistă,

cuvintele-emblemă sunt temporare, dar definitorii pentru o anumită perioadă6. - clişeele noi - dincolo de perpetuarea unor clişee din Ll, persistă în limbajul presei de tranziţie tendinţa foarte puternică de clişeizare, apărând astfel, pe tipare vechi, noi exemple de termeni/ structuri clişeizate, dintre care enumerăm doar: emanaţie, consens, oameni de bine, politică de cooperare sau culorile politice.

B. IRONIA Semnul detaşării faţă de limbajul sistemului comunist îl reprezintă situaţiile de reluare în registru ironic a formulelor Ll. Fenomenul cunoaşte amploare în limbajul actual nu numai în ziarele care privilegiază acest gen de raportare la realităţile sociale şi politice, ci în orice tip de periodice. O lectură a presei politice româneşti din perioada de după revoluţie, evidenţiază faptul că majoritatea textelor ironice care au ca punct de plecare realitatea comunistă se

6

Ideea legată de cuvintele-emblemă este dezvoltată şi la Adriana Stoichiţoiu-Ichim (2009: 306-307), care punctează o diferenţă foarte importantă între aceste cuvinte (numite şi cuvinte-martor) şi modele lingvistice care sunt doar „inovaţii lexicale adoptate de vorbitori în mod mimetic, fără o justificare obiectivă”.

14

referă la epoca Nicolae Ceauşescu, probabil şi din cauză că această perioadă este mai apropiată temporal de prezent. Chiar şi atunci când sunt actualizate în mod ironic informaţii legate de perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu lipsesc aluziile la epoca amintită: „O altă capodoperă a „epocii de argint” – epoca Dej – este Mausoleul Eroilor Comunişti, din Parcul Libertăţii”. (CT, 25 ianuarie 1999, p.1)

În funcţie de elementele folosite ca punct de plecare pentru textul ironic – realităţi ale perioadei în discuţie (mai ales epoca Nicolae Ceauşescu) sau formule specifice Ll, ironiile se pot împărţi în două categorii distincte. 1. În unele cazuri, informaţiile de fundal, pe care cititorul este chemat să le cunoască şi să-şi manifeste atitudinea ironică, se referă la diferite aspecte ale realităţii comuniste, precum: personalitatea celor doi dictatori, denumirea unor simboluri ale regimului (Casa Poporului), apelative ironice ale membrilor familiei dictatoriale, fenomenul de „schizofrenie socială” pe care-l trăiau toţi românii într-o societate în care nu puteai spune niciodată ce crezi, ci ce trebuia să fie auzit. În exemplul următor, receptarea mesajului ca fiind ironic, depinde de înţelegerea termenului creoane, ca o aluzie la proverbiala incultură a Elenei Ceauşescu. „În cabinetul nr.2 (...) găsim creoane, pixuri şi ultima carte de polimeri, poliesteri şi alte poliminuni de care nu auzise în viaţa ei”. (A, 5 ianuarie 1990, p.3)

Finalul textului evocă suplimentar contrastul dintre această incultură şi pretinsele performanţe puse pe seama soţiei dictatorului. Termenul poliminuni, compus ironic (inexistent în limba română) după modelul celorlalţi doi anteriori - polimeri, poliesteri întăreşte intenţia jurnalistului de a evidenţia contrastul amintit, pe care se aşteaptă ca cititorul să-l perceapă. O altă categorie de texte ironice care fac aluzie la realităţi specifice perioadei Nicolae Ceauşescu se deosebeşte de cele anterioare prin intenţia cu care sunt folosite textele. Dacă cele dintâi puteau fi înţelese, la nivel general, ca modalităţi de sancţionare a unor situaţii nefireşti, acestea se explică prin intenţia de a evidenţiea unele similitudini între trecutul (comunist) şi prezent (care ar trebui să nu reia astfel de practici). „În universităţi totul este O.K. După prima curăţenie generală, (...) au apărut structuri noi, democratice, dar şi o nouă calitate a muncii şi vieţii studentului autohton (mereu în pas cu timpul, cu marile prefaceri din societatea noastră)”. (AC, 8-15 ianuarie 1992, p.4) 15

Sensul ironic se bazează pe similaritatea dintre sistemul actual de promovare în cadrul universităţilor şi vechile modalităţi de „rotaţie a cadrelor”, binecunoscute în comunism. O altă referire în ecou la regimul comunist se face prin intermediul sintagmelor structuri noi, o nouă calitate a muncii şi vieţii, care amintesc de clişeul omului nou, devenit în epoca anterioară marcă a opoziţiei de neconciliat între comunişti şi opozanţii doctrinei partidului unic. Paranteza din finalul textului citat întăreşte mesajul ironic, pentru că actualizează alte formule stereotipe Ll – marile prefaceri din societatea noastră (atât la nivel semantic, cât şi la nivel gramatical, prin antepunerea adjectivului). 2. Multe exemple de texte ironice au drept ţintă elemente specifice ale Ll, reluate întocmai într-un nou context sau transformate (parţial sau total). Motivaţia unor astfel de reutilizări ale formulelor specifice Ll din perioada comunistă este de găsit, potrivit opiniei Andreei Ghiţă (2000, cap.4), în dorinţa vorbitorilor de a se elibera de un limbaj care le-a fost impus o lungă perioadă. Ironia are acum rolul de a „exorciza aceste resturi de limbaj”, în contextul noilor realităţi socio-politice. Strategiile de re-folosire sunt dintre cele mai diverse: a) reluarea prin citat a unor stereotipuri specifice Ll În cazurile în care jurnalistul marchează grafic sintagmele specifice Ll pe care le preia, el se şi detaşează critic de acestea. În acelaşi timp, îi indică cititorului lectura ironică a fragmentelor respective. În exemplul de mai jos, detaşarea faţă de sintagmele marcate grafic este accentuată de comentariul critic al juralistului: „Adversarul inventat, că e pericolul din nordul ţării sau imperialismul american iubind războiul rece (...) în fine, această prezenţă ameninţătoare, acest potenţial malefic trebuie să distragă atenţia „milioanelor de oameni ai muncii de la oraşe şi sate” pentru ca acestea „să militeze neabătut” şi, ocupate cu aceasta, să nu bage de seamă perechea ce se întrocoţopăneşte sub ochii naţiunii”. (R lit., 18 ianuarie 1990, p.8)

b) reluarea nemarcată a unor stereotipuri specifice Ll Situaţiile în care expresiile devenite clişeu în Ll sunt inserate în textele ironice fără mărci grafice suplimentare pun accent mai mare pe sensul implicit al enunţului. Rolul cititorului este cu atât mai important, cu cât el trebuie să aibă capacitatea de a-şi actualiza cunoştinţele necesare pentru a înţelege intenţia ironică şi atitudinea de dincolo de aceasta. În exemplele 1-2, intenţia este de a trasa şi de a sancţiona în acelaşi timp unele similitudini între situaţii prezente şi realităţi din perioada comunistă.

16

1. „Având un preşedinte femeie, (...) ne-am câştiga stima şi mândria întregului continent”. (AC, 25 iunie/1 iulie 1992) 2. „Ca orice regim care se respectă, şi cel comunist avea specialiştii săi, iar oamenii muncii, indiferent de naţionalitate, erau promovaţi, şi atunci, ca şi acum, în tot felul de munci de răspundere”. (CT, 5/6 ianuarie, 1992, p.9)

c) aluzii la formule frecvent folosite în Ll Mult mai rar apar contextele în care sunt amintite indirect/ parţial, formule specifice Ll: „Şeful guvernului (...) i-a suflat preşedintelui României şi bomboanele de pe tortul de Anul Nou, spărgând eroic monopolul instaurat de Preşedinte asupra mesajelor de Revelion” (CT, 3 ianuarie 2002, p.3).

Adverbul eroic este folosit într-un context nou, ironic, cu referire la frecventa sa utilizare (şi ca adverb, şi ca adjectiv) în limbajul de lemn. d) elemente Ll – sancţionate prin comentariul jurnalistului În exemplul de mai jos, jurnalistul însoţeşte formulele specifice Ll de un comentariu care demonstrează lipsa unei legături fireşti cu realitatea a acestor sintagme. În acelaşi timp, este exprimată în mod explicit atitudinea autorului faţă de utilizarea unor astfel de formule în limbajul actual. „Exact ca pe vremea lui Ceauşescu se vorbeşte fără jenă „în numele poporului” şi uneori chiar se subliniază: „al întregului popor”. Ar putea crede că parlamenatrii fesenişti, în pauzele dintre lucrările parlamentului, nu se duc la bufet, ci dau o fugă prin ţară şi află opiniile a 23 de milioane de oameni în legătură cu ce urmează să spună ei la microfon”. (R lit., 31 ianuarie 1991, p.1)

Dintre formele de manifestare a ironiei, parodia este cel mai frecvent utilizată în presa de tranziţie, hipotextele reprezentând diferite categorii de trăsături ale Ll care sunt actualizate ironic prin textul nou:

a) clişeul Formulele care desemnau fenomenul cultului personalităţii (atât de puternic manifestat în perioada finală a comunismului) sunt deseori utilizate ca hipotexte pentru parodiile contemporane, ca în exemplul următor. Frecvenţa parodierii unor formule din această categorie este o consecinţă a excesului cu care erau utilizate în discursul de lemn.

17

„Marele trofeu al pescuitorului în şanse tulburi era cel mai iubit rechin al poporului, ridicat în slava undiţei cu fanion roşu, cu ocazia celui de-al 50-lea jubileu al avortării UTC-ului, din primăvara lui ' 72”. (AC, 2-9 iulie 1992, p.1)

Clişeul adeziunii totale este, de asemnea, sursă de reluare parodică: „Uger lângă uger, jambon lângă jambon, strâns uniţi în jurul Văcăroiului, ăi mai patrioţi politicieni (...) le vor da în aprilie bozgorilor o lecţie usturătoare”. (AC, 30 martie/5 aprilie 1993, p.1).

Substituirea

unui nume comun – partidului printr-un nume propriu (folosit cu articol hotărât enclitic – în formă arhaică) are rol depreciativ. b) adjectivul Utilizarea excesivă a adjectivului în Ll, care creează, de obicei, sintagme-clişeu este foarte frecvent parodiată în presa contemporană: 1. „La noi, părinteasca grijă a Preşedintelui faţă de propria-i naţie se manifestă îndeobşte prin marele respect faţă de barba de televizor a Everacului.” (AC, 15 – 21 iunie 1993, p.1) 2. „Astăzi, pentru că în România se simte nevoia unei concepţii ştiinţifice, moderne, dinamice, dl. V.M. a devenit Preşedintele... . ” (AC, 12 – 19 mai 1992, p.7)

c) conjunctivul şi imperativul Exemplul de mai jos parodiază acele texte-sursă din Ll în care erau utilizate în exces imperativul şi conjunctivul cu funcţie de mobilizare: „Să spunem un nu hotărât manipulării! Să stăpânim durerea care pe om supune! Nu mai adăpaţi ziarişti aiuriţi de manevre grosolane! Scoateţi Securitatea din ghipsul încă umed!”. (AC, 25 – 31 august 1992, p.8)

Formă de manifestare a ironiei înrudită cu parodia, pastişa se diferenţiază de aceasta prin două aspecte ale relaţiei dintre textul nou şi sursă: 1) transformare în cazul parodiei, imitaţie în cazul pastişei;7 2) referirea la anumite formule/ sintagme cu individualitate proprie (dată de frecventa folosire în Ll) – în cazul parodiei şi la un anumit tip de discurs (de exemplu de elogiere a lui Ceauşescu sau a Elenei Ceauşescu) – în cazul pastişei. Fără a realiza o clasificare a pastişei, întrucât principalul criteriu – tipul de text-sursă/ model nu este valabil în cazul de faţă, prezentăm exempul de mai jos pentru a diferenţia pastişa de parodie. Textul urmăreşte îndeaproape modelul unui discurs elogiator dedicat Elenei Ceauşescu, eventual, cu ocazia sărbătoririi zilei de naştere.

7

Ideea apare la Linda Hutcheon (1981: 147), care semnalează asemănarea cu sursa drept esenţială în cazul pastişei şi deosebirea, în cazul parodiei. De asemenea, vorbind despre pastişă, Maria Cvasnîi Cătănescu (2006: 238)) precizează că aceasta „nu alterează şi nu opacizează structura sintactică de referinţă”.

18

„Pe aceste temeiuri am alcătuit acest articol, pe care-l consacrăm marii femei 8, cu sentimente de adâncă bucurie şi mândrie pentru opera academicianului, împreună cu cele mai fierbinţi urări de sănătate, viaţă lungă şi fericire, de forţă creatoare, spre binele ţării şi al întregului popor, spre gloria istoriei româneşti ”. (AC, 17-23 martie 1992, p.7)

Actul de interpretare a textului presupune cunoaşterea de către cititor a felului în care erau scrise aceste texte elogiatoare – unele – la comandă, de către autorii de curte, altele – prin imitaţie, de către alte persoane care doreau să intre în graţiile conducerii. Dincolo de mesajul oficial însă, se cunoştea adevărata percepţie a acestor formule (dovadă nenumăratele bancuri şi ironii pe această temă), iar mesajul ironic al textului punctează tocmai contrastul dintre pretins şi real, care este valabil, într-un alt context şi în prezent. Aşadar, pornind de la analiza textului jurnalistic din segmentul posttotalitar, se poate observa faptul că, după anul 1989, există un număr mare de utilizări ironice ale formulelor specifice Ll în presa românească, frecvenţa scăzând odată cu înaintarea în timp, din cauza concurenţei cu ironiile care au drept ţintă situaţii actuale, uşor de receptat. Majoritatea exemplelor sunt reluări ironice ale unor formule devenite clişeu în Ll, deci care au puterea de a se menţine în memoria receptorilor. Trebuie observat însă că receptarea unor astfel de ironii este efemeră, pentru că depinde de cunoaşterea unor elemente de context indispensabile înţelegerii mesajului ironic.

C. EUFEMISMUL Atenţia noastră s-a îndreptat şi asupra unui fenomen lingvistic pe care-l considerăm principala formă de manifestare a noii Ll - eufemizarea. Conceptul îşi conturează specificul prin raportare la alte noţiuni, precum: disfemism, cuvinte-tabu, corectitudine politică. Cele mai multe cercetări în acest domeniu aparţin spaţiului american, unde eufemizarea şi exprimările corect politice au ocupat primele pagini ale ziarelor de la începutul anilor ' 90. În stare incipientă, această tendinţă există şi în limbajul publicistic 8

Trebuie precizat că textul face referire la Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

19

românesc, manifestată mai ales prin eufemism şi eufemism cu atitudine. În mod particular, în textele jurnalistice politice, eufemismul este concurat de limbajul evaziv, vag, de minciună chiar. Nu de puţine ori (mai ales pentru că articolul de ziar preia multe dintre formulele din discursurile politice propriu-zise), un eufemism folosit de reprezentanţii unei direcţii politice este glosat de adversarii acesteia sau anulat prin corespondenţii săi disfemici. Nu este lipsit de importanţă faptul că analiza materialelor excerptate din presa de tranziţie dovedeşte o diversitate de funcţii ale eufemismului care depăşeşte nivelul surprins în definiţiile uzuale ale conceptului. Astfel, în presa politică, eufemismul nu este utilizat doar pentru a se evita diverse forme de discriminare sau desemnarea unor realităţi neplăcute, ci poate avea funcţie ironică. Diversele ipostaze sub care se manifestă un fenomen atât de complex, cum este cel al eufemizării, pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii 9: tematic, structural, figurativ sau al perspectivei discursive. Pornind de la criteriul tematic, se pot descoperi categorii precum: a) eufemisme despre comunism: În exemplul de mai jos, scopul utilizării eufemismului este de a diferenţia adepţii noilor realităţi româneşti posttotalitare de cei care mai trăiesc „nostalgia” după perioada comunistă. Nu se poate vorbi în acest caz despre grija de a nu ofensa persoanele desemnate, ci, dimpotrivă, numindu-se prin formule ocolitoare apartenenţa la un grup sau la celălalt, sunt ironizaţi cei care mai păstrează legături cu realitatea comunistă şi cu practicile specifice acestei perioade. „Vă referiţi la faptul că politicienii actuali se pot împărţi în două tabere – cei care cred în Moş Crăciun şi cei care mai cred în Moş Gerilă?”. (CT, 20 dec., 2002, p.4)

b) eufemisme despre liberalizare: Termenul liberalizare preia rolul de eufemism în condiţiile în care este folosit ca să atenueze efectul unor măsuri nepopulare luate de guvernanţi în perioada imediat următoare revoluţiei din 1989. „Oamenii consideră liberalizarea în condiţiile actuale, ca o scumpire îmbrăcată în termenii economiei de piaţă”. (C, 11 decembrie, 1991, p.1) 9

Trebuie precizat faptul că lista formelor de manifestare a eufemismului rămâne deschisă. De asemenea, criteriile utilizate nu sunt universal-valabile, ci servesc pentru structurarea materialului ales.

20

c) eufemisme despre şomaj: În limba română actuală, termenul şomaj este cel mai adesea ocolit, dat fiind modul direct în care desemnează o realitate neplăcută, de nedorit. Rezultă astfel o serie de eufemisme precum: „La personalul fără ocupaţie se adaugă cele aproximativ 3 milioane de pensionari şi alte categorii de asistaţi social”. (D, 25/26 aprilie 1992, p. 3)

d) eufemisme despre concediere: Pentru actul îndepărtării din funcţie, verbul a concedia este termenul direct, neutru, explicit. De multe ori, acesta este înlocuit cu formule eufemistice precum: restructurare, disponibilizare, îndepărtare din funcţie. 1. „De la această dată şi până în prezent, 45 de cadre ale Ministerului de Interne au fost îndepărtate din funcţie”. (EVZ, 21 ianuarie 1993, p.1) 2. „Căpşunarii României sunt nişte oameni speciali, pe care ţara se bazează, dar pe care statul a reuşit performanţa de a-i disponibiliza de două ori. Prima oară, România i-a disponibilizat când a închis fabrici, uzine, (...). Practic, mulţi căpşunari au fost disponibilizaţi a doua oară, nu printr-un preaviz, ci tot încercând zadarnic să obţină un aviz”. (G, 28 iulie 2007, p.3)

În funcţie de criteriul perspectivei discursive, se pot deosebi două categorii de eufemisme: a) eufemismul în discurs citat; b) eufemismul utilizat (direct) de către jurnalist; a) Un exemplu de eufemism în discurs citat poate fi considerat următorul: „Un lucru asemănător se poate produce şi cu legile privind funcţionarea Poliţiei şi Statutului poliţistului. Puse sub semnul „alinierii la standardele europene”, legile vizează demilitarizarea Poliţiei, transformarea unei instituţii dominate de ordinea de tip militar într-o instituţie civilă, dominată de relaxarea de tip funcţionăresc”. (CT, 14 ianuarie 1999, p.1)

Se poate observa faptul că jurnalistul se detaşează de formula eufemistică (nu numai prin marcare grafică) preluată din discursul oficial şi încearcă o explicare neutră a situaţiei care se ascunde în spatele sintagmei: aliniere la standardele europene. b) Există, bineînţeles, şi situaţii în care eufemismul nu este preluat, ci construit de autorul articolului de ziar. „Terapia de grup a continuat cu îndemnul lui Geoană adresat sălii, ca tot pesedistul „să ridice capul din pământ””. (G, 24 noiembrie 2005, p.1).

21

Prezentând discursul unui politician prilejuit de o întâlnire de partid în care membrii erau îndemnaţi să nu se mai lase numiţi corupţi, jurnalistul foloseşte sintagma ironică terapie de grup, pentru întreaga şedinţă. Mecanismul de producere a eufemismului presupune un sistem de relaţii care depăşeşete definiţia de dicţionar a termenului. Explicaţia acestui fapt constă în imposibilitatea (uneori) de a califica drept eufemistică o exprimare, având în vedere dependenţa de context a unei astfel de interpretări. Din această cauză, etichetarea unui termen/ a unei sintagme drept eufemistic/ eufemistică sau drept eufemism cu funcţie antidiscriminatorie (care propagă principiile corectitudinii politice) depinde de mai mulţi factori, precum: subiect, intenţia vorbitorului, context. Caracterul temporar al eufemismului este dat şi de relaţia sa cu noul referent, care, după o anumită perioadă se poate stabiliza, şi astfel expresia iniţial preferată capătă la rândul ei o conotaţie negativă (Zafiu 2007:152). Între procedeele mai des folosite se numără sinonimia – reală sau inventată, lexicală sau frazeologică. Pentru şomaj, concediere, excludere – se preferă sinonimele mai puţin directe – disponibilizare, îndepărtare din funcţie – care atenuează efectul psihologic generat de astfel de măsuri. Uneori simpla schimbare a statutului morfologic al termenului conduce la eufemizare: „Pe tot parcursul articolului, se vorbeşte de naţiunile ardelene, de toleranţa ardeleană, de ardelenii români (!!), maghiari, germani etc.” (...) „Nu, domnilor, genul proxim pentru locuitorii Ardealului este români, iar diferenţele specifice maghiari, sârbi, evrei, aşa că putem vorbi de români ardeleni şi nu de ardeleni români” (...). „Credem că există aici o tendinţă subtilă de „localizare”, de izolare a problemelor Transilvaniei”. (A, 11 iulie 1990, p.2)

Jocul de cuvinte, în directă legătură cu ironia, poate fi uneori sursă de eufemizare. În exemplul de mai jos, omonimia şi transformarea unei expresii cunoscute generează o metaforă eufemistică: „Întorcându-se la „filmul BRS”, scenele derulate în ultimele săptămâni, revelaţiile premierului Adrian Năstase (...) şi, nu în ultimul rând , „jocul cu Vântu” par mai degrabă un dans cu lupii decât un război cu mafia”. (A, 10 ianuarie 2002, p.1)

22

Definiţiile de dicţionar ale eufemismului enumeră uneori şi funcţiile pe care le are în enunţ această preferinţă pentru un termen/ o combinaţie de termeni în defavoarea alteia. Astfel, se are în vedere faptul că eufemismul: a) evită expresii triviale, crude; b) evită expresii insultătoare sau care ar putea fi interpretate astfel; c) apare ca răspuns la un tabu social sau religios; Analiza materialelor pe care se bazează prezentele observaţii a dovedit că, în limbajul jurnalistic cu tematică politică, funcţiile eufemismului ar putea fi nuanţate. Se disting în acest sens: a) eufemisme ironice, b) eufemisme prin care se evită discriminarea şi c) eufemisme prin care se evită desemnarea unor situaţii neplăcute. a) Eufemismele ironice merită o atenţie deosebită, atât datorită unor trăsături speciale care le definesc, cât şi datorită faptului că sunt foarte răspândite în discursul jurnalistic. Subcategoria discursului jurnalistic cu tematică politică nu face excepţie, eufemismul ironic fiind chiar mai des întâlnit decât eufemismul propriu-zis. Expresiile ocolitoare ironice reprezintă o categorie aparte de eufemisme, care se abat de la definiţia clasică a eufemismului. Pe de o parte, o respectă, pentru că este preferată şi în aceste cazuri expresia pozitivă, ocolitoare, în dauna celei directe, ofensatoare. Pe de altă parte, funcţia nu este propriu-zis eufemistică, ci dimpotrivă, critică, disfemistică. În loc să fie ocolit, termenul este cu atât mai mult adus în atenţia receptorului. 1. „La Combinatul chimic din Râmnicu Vâlcea a fost „volatilizată ” cantitatea de 80 kg mercur, în scopul comercializării în străinătate”. (L, 17/18 octombrie 1990, p.1 ) 2. „La 20 mai, majoritatea s-a dus fericită la urne şi, fără să clipească, a votat trandafirul, curăţat de spinii destabilizatori ai opoziţiei”. (CT, 3 decembrie, 1991, p.2)

b) Graniţa dintre terminologia corect politică şi eufemism este dificil de trasat. De aceea, prima a şi fost numită eufemism de atitudine. Se arată astfel că nu orice eufemism este corect politic, pentru că acest lucru implică „arta” de a ascunde numai atât cât trebuie pentru a fi insinuant. În plus, un astfel de termen/ sintagmă ascunde un nivel implicit mai bine reprezentat. În exemplul 1, este dificil de precizat cât din sensul expresiei folosite înseamnă că ţările au depăşit statutul de nedezvoltate şi cât se referă la drumul lung pe care trebuie să-l mai parcurgă:

23

1. „Pe scurt, vreau ca ţara noastră să se bucure de acelaşi tratament de care beneficiază în prezent unele ţări (...) angajate în procesul de democratizare a vieţii economice şi politice”. (A, 28 martie 1990, p.1)

În exemplele următoare se prezintă modalităţi diferite prin care se încearcă evitarea discriminării persoanelor cu handicap: 2. „...serviciile de securitate socială suportă cheltuielile pentru echipajul special destinat persoanelor cu deficienţe funcţionale.” (D, 2 aprilie 1992, p.1) 3. „Cred că persoanele cu handicap sunt pur şi simplu excluse din punct de vedere social. Nu datorită inaccesibilităţilor fizice (...) însă mentalităţile oamenilor în privinţa celor defavorizaţi fizic se schimbă mult mai greu”. (D, 30 martie /5 aprilie 2001, p.8)

c) Încercarea de a prezenta auditoriului în lumină pozitivă evenimente neplăcute, care să atenueze efectul acestora este destul de des întâlnită în limbajul jurnalistic cu temă politică (şi mai ales în limbajul politic propriu-zis). Se folosesc astfel formule ocolitoare precum cele de mai jos: 1. „Suntem de acord cu opţiunea guvernului (...) de a fi refuzat negocierea reaşezării de ansamblu a salarizării în economie”. (A, 25 martie 1990, p.3). 2. „Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale pregăteşte, pentru luna februarie, o completare la Hotărârea de Guvern privind recorelarea pensiilor.(...) De aceea, păstrând ca bază de calcul pensia medie din 1990, unii pensionari vor primi mai puţin acum, după recorelare” (CT, 2 februarie 1999, p.5).

În acest

exemplu, formula eufemistică are caracter general şi înglobează o realitate negativă existentă în epocă, manifestată prin nemulţumirea angajaţilor în privinţa salariilor sau prin discrepanţa majoră dintre salariile diferitelor categorii sociale. Aşadar, fenomenul eufemizării este unul complex, cu diferite forme, funcţii şi mecanisme de funcţionare. De asemenea, este evidentă o tendinţă de lărgire a sferei de manifestare a eufemismului, care nu mai presupune doar intenţia de a nu jigni, ci şi ocolirea unor realităţi negative sau chiar intenţia ironică. Această ultimă idee dă naştere unei categorii separate de eufemism, în cazul căreia expresia folosită este eufemistică, dar funcţia este disfemistică. Mult mai dificil este de stabilit o relaţie între eufemism şi corectitudine politică, noţiune care ar putea fi identificată cu eufemismul cu funcţie antidiscriminatorie. Ca şi în alte lucrări înscrise în acelaşi spectru tematic, cercetarea noastră are final deschis, relaţia dintre trecutul totalitar şi prezentul democratic putând fi exploatată în continuare la nivelul limbajului jurnalistic.

24

Importanţa studierii unui astfel de fenomen este majoră, după cum observam încă din ipoteze. În primul rând, la nivel teoretic, trebuie să se facă distincţia dintre diferitele tendinţe efemere, „mode” lingvistice ale unei anumite perioade, pe de o parte, şi fenomenele care se constituie în ecouri ale Ll din comunism sau devin manifestări ale noii Ll. În al doilea rând, cunoscând formele de manifestare şi mecanismele de funcţionare ale acestui „flagel lingvistic”, efectele sale nocive pot fi diminuate treptat la nivelul mai multor tipuri de discurs – jurnalistic, politic sau didactic.

25