Libertati fundamentale-CURS UNIVERSITAR [PDF]

Zitiervorschau

LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE - curs universitar -

2011 Cuprins Abrevieri………………………………………………………………………. Introducere………………………………………………………………….. Capitolul 1 – Scurt istoric privind constituirea Uniunii Europene şi evoluţia acesteia 1.1. Constituirea Comunităţilor Europene…………………………. 1.1.1. Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)…………………………………………… 1.1.2. Tratatele privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A./EURATOM)…………………………………….. 1.2. Evoluţia procesului de integrare europeană…………………… 1.3. Actul Unic European…………………………………………… 1.4. Instituirea Uniunii Europene……………………………………… 1.4.1. Tratatul de la Maastricht………………………………. 1.4.2. Tratatul de la Amsterdam……………………………… 1.4.3. Tratatul de la Nisa……………………………………… 1.4.4. Tratatul de la Lisabona – 2007 (intrat în vigoare în anul 2009) …………………………………. Capitolul 2 - Introducere în problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului 2.1. Noţiunea de “drepturile omului” ………………….. 2.2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului pe plan internaţional 2.3. Preocupări pentru protecţia drepturilor omului în dreptul românesc.. Capitolul 3 – Principiile ce guvernează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului 3.1. Principii generale de drept……………………………… 3.2. Principii specifice dreptului comunitar…………………… Capitolul 4 – Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite………………. Capitolul 5 – Drepturile garantate de Convenţia Europeană a drepturilor omului 5.1. Obligaţiile statelor părţi asumate prin Convenţie……. 5.2. Drepturile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.. 5.2.1. Dreptul la viaţă – Art. 2…………………………………. 5.2.2. Dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor imunane sau degradante – Art. 3…………………………. 5.2.2.1. Conţinutul dreptului………… 5.2.2.2. Tortura………………… 5.2.2.3. Tratamentul degradant………… 5.2.2.4. Tratamentul inuman………… 5.2.2.5. Pedepse degradante sau inumane………..

5.2.2.6. Sistemul nonjudiciar de prevenire a torturii……. 5.2.2.7. Dreptul penal român……………. 5.2.3. Dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituţii şi muncii forţate sau obligatorii – Art. 4……………………………………… 5.2.4. Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei – Art. 5………… 5.2.4.1. Cazuri permisive de privare de libertate……. 5.2.4.2. Garanţiile persoanelor private de libertate….. 5.2.4.3. Art. 148 C. Proc. Pen. din dreptul intern …… 5.2.5. Dreptul la un proces echitabil – Art. 6…………………… 5.2.5.1. Plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil………………………………………… 5.2.5.2. Noţiunea de « acuzaţie » în materie penală… 5.2.5.3. Garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil (art. 6 parag. 1)………………………… 5.2.5.4. Garanţiile speciale ale dreptului la un proces echitabil în procesele penale (art. 6 parag. 2 şi 3)……… 5.2.5.5. Dreptul intern privind executarea unor obligaţii de plată stabilite prin hotărâre judecatorească definitivă şi irevocabilă în sarcina statului………………………….. 5.2.6. Principiul legalităţii incriminării – Art. 7…………….. 5.2.6.1. Legalitatea incriminării………………………. 5.2.6.2. Principiul neretroactivităţii legii penale………… 5.2.7. Dreptul la respectul vieţii private şi familiale. Dreptul la căsătorie – Art. 8…………………………………………….. 5.2.7.1. Dreptul la respectarea vieţii private………. 5.2.7.2. Dreptul la respectarea vieţii de familie……… 5.2.7.3. Dreptul la respectarea inviolabilităţii domiciliului. 5.2.7.4. Dreptul la respectarea corespondenţei sub orice forma de exprimare : fax, telefon, scrisoare………….. 5.2.7.5. Restrângerile aduse dreptului la respectul vieţii private şi de familie…………………………………… 5.2.8. Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei – Art. 9…………. 5.2.8.1. Protecţia convingerilor şi credinţelor…………. 5.2.8.2. Restrângerile aduse libertăţii conştiinţei şi religiei.. 5.2.9. Libertatea de exprimare – Art. 10…………………………… 5.2.9.1. Domeniul de aplicare………………….. 5.2.9.2. Restrângerile aduse libertăţii de exprimare…….. 5.2.10. Libertatea de asociere şi întrunire paşnică – Art. 11…… 5.2.10.1. Libertatea de reuniune …………………….. 5.2.10.2. Libertatea de asociere……………………… 5.2.10.3. Restrângerile libertăţii de întrunire şi de asociere . 5.2.11. Dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale – Art. 13 …………………………… 5.2.11.1. Legătura art. 13 cu celelalte articole ale Convenţiei 5.2.12. Dreptul de a nu suferi nicio discriminare – Art. 14…… 5.2.13. Dreptul de proprietate – Art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1

la Convenţia Europeană……………………………. 5.2.14. Dreptul la educaţie – Art. 2 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană……………………………… 5.2.15. Dreptul la alegeri libere şi corecte, organizate la intervale rezonabile - Art. 3 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană ………………………………………………. 5.2.16. Protecţia drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor etnice, religioase şi lingvistice …………………………… 5.2.17. Drepturile de solidaritate………………………… 5.2.17.1. Dreptul la pace ……………………………. 5.2.17.2. Dreptul la dezvoltare ……………………… 5.2.17.3. Dreptul la un mediu sănătos (natural şi social)…. Capitolul 6 - Stabilirea pieţei comune – Generalităţi 6.1. Elemente generale…………………………………. 6.2. Uniunea monetară şi economică…………………. 6.3. Politica externă şi de securitate comună……………… 6.4. Cetăţenia Europeană…………………………………… 6.4.1. Evoluţia istorică …………………….. 6.4.2. Cetăţenia Europeană conform noului Tratat de la Lisabona.. 6.5. Procesul de democratizare………………………… 6.6. Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice………… 6.7. Modificări ulterioare…………………………………………. Capitolul 7 – Libera circulaţie a mărfurilor 7.1. Uniunea vamală şi barierele fiscale. Interzicerea taxelor vamale şi a măsurilor cu efect echivalent ……………………………………….. 7.2. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.. 7.3. Clauze de salvgradare 7.4. Monopolurile de stat cu caracter comercial Capitolul 8 – Libera circulaţie a persoanelor 8.1. - Libera circulaţie a persoanelor… 8.1.1. Cadrul legal în România………………………………… 8.1.2. Cadrul legal la nivelul Uniunii Europene………………… 8.1.3. Scurt istoric privind legislaţia liberei circulaţii a persoanelor… 8.1.4. Îngrădirea dreptului la libera circulaţie a persoanelor …… 8.1.5. Dreptul de acees şi sejur……………………………… 8.2. Libera circulaţie a forţei de muncă…………………………………… 8.2.1. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament……… 8.2.1.1. Principiul plăţii egale pentru muncă egală………

8.2.1.2. Plata egală pentru munca de valoare egală…………. 8.2.1.3. Principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei 8.2.2. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine publică, securitate şi sănătate publică……… 8.2.3. Legislaţie internă amornizată privind libera circulaţie a pesoanelor şi a forţei de muncă………………………………… 8.2.4. Condiţiile de muncă…………………………………… 4.2.4.1. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă……… 4.2.4.2. Salariile şi timpul de muncă…………………… 8.2.5. Formarea profesională şi recunoaşterea stagiilor de formare profesională……………………………………… 8.2.6. Studiu de caz………………………………………………. 8.2.7. Cartea Verde sau « Modernizarea dreptului muncii pentru a răspunde sfidărilor secolului al XXI-lea………………………. 8.2.8. Flexisecuritatea – noţiune şi concept……………………. 8.2.9. Concluzii privind modernizarea dreptului muncii……….. Capitolul 9 – Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor………………………….. 9.1. Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a capitalurilor…….. 9.2. Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a plăţilor………. Capitolul 10 – Libera circulaţie a serviciilor……………………………. 10.1. – Libera circulaţie a serviciilor. Dreptul de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau unei profesii ……………………………….. 10.2. Măsuri privind vizele, azilul, imigraţia şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor……………………………………….. Capitolul 11 – Respectarea drepturilor Omului în situaţii speciale…………………. 11.1. Noţiunea de “situaţii speciale”………………………………… 11.2. Drepturile persoanelor cu tulburări psihice…………………… 11.3. Drepturile copiilor instituţionalizaţi…………………………. 11.4. Drepturile persoanelor private de libertate………………….. Capitolul 12 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului ……………………………… 12.1. Noţiunea de Curte Europeană a Drepturilor Omului……………. 12.2. Organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului 12.3. Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului……………. 12.4. Şedinţa şi hotărârea Curţii………………………………………

Anexa nr. 1 ……………………………………………………… Bibliografie ……………………………………………………… ABREVIERI

AELS (rom.)/AELE (fr.)/ EFFA (engl) Alin. Art. AUE BCE BERD BEI CA CAER (rom.)/ CAEM (fr.) COMECON (engl.)/ Cap. C.civ. CE C.E. CEA CECO CEE CEEA/EURATOM CES CEDO C. fam. C.J. C.J.C.E. COREPER CSCE/OSCE CSI Hot. idem ibidem M. Of. nr. O.G. ONU Op. cit. O.U.G. parag. Prot.

- Asociaţia Europeană a Liberului Schimb - alineatul - Articol - Actul Unic European - Banca Centrală Europeană - Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare - Banca europeana de Investiţii - Curtea de Arbitraj - Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - Capitol - Codul civil - Comunitatea Europeană - Consiliul Europei - Comunitatea Europeană de Apărare - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - Comunitatea Economică Europeană - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice - Comitetul Economic şi Social - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Codul familiei - Curtea de Justiţie - Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene - Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi - Conferinţa/Organizaţia pentru securitate şi cooperare în Europa - Comunitatea Statelor Independente - Hotărâre - acelaşi, la fel - ca mai sus - Monitorul Oficial al României, Partea I - Număr - Ordonanţa Guvernului - Organizaţia Naţiunilor Unite - opera citată - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului - Paragraf - Protocoale

pct. Summit TUE vol. UE

- Punct - Conferinţa şefilor de state şi de guverne, membre ale Consiliului Europei - Tratatul privind Uniunea Europeană - volumul - Uniunea Europeană

Introducere

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ne permit dezvoltarea şi folosirea calităţilor noastre umane, inteligenţa, conştiinţa noastra, pentru a putea acoperi nevoile noastre spirutuale. Din totdeauna oamenii au tins către o viaţa în care demnitatea şi valoarea fiecăruia să fie respectate şi protejate, cu atât mai mult, cu cât, chiar în prima frază a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se prevede că: « respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume ». Practic, vom observa din lecturarea acestui material, că drepturile omului sunt , de fapt, drepturile inerente naturii noastre, fără de care nu am putea trăi ca fiinţe umane. Astazi, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel european, dar şi naţional, atât specialiştii în domeniu, cât şi oamenii obişnuiţi, atât clasa politică, cât şi cei care lucrează într-un mediu cultural sau social, îşi pun din ce în ce mai des întrebarea : drepturi ale omului sau drepturi umane ? Dacă în primul caz, se pune accentul pe om (indiferent că este vorba de barbat sau femeie, indiferent de rasă, religie), ca titular al drepturilor ocrotite acesta a reprezentat şi reprezintă demnitatea fiinţei umane. În cel de-al doilea caz, se pune accentul pe drepturi, calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o categorie a dreptului. Cu toate că se utilizează din ce în ce mai des sintagma « drept uman », considerăm că expresia « drepturi ale omului » reflectă mai elocvent statutul juridic al individului uman. Acest lucru ne-am propus sa-l analizăm pe parcursul acestui curs, utilizând această expresie din prisma mai multor reglemenatări, atât la nivel internaţional, cât şi european, precum şi modul cum aceste prevederi îşi regăsesc locul în legislaţia naţională, la care se adaugă, din când în când, şi cazuri din Jurisprudenţa CEDO. Aşa cum vom vedea, Tratatele din domeniul drepturilor omului nu reprezintă o limitare a suveranităţii statale, ele fiind numai o evidenţiere a voinţei acestora de a se dezvolta şi colabora uniform în acest domeniu foarte fast şi fundamental. Aceste acte internaţionale recunosc drepturile omului într-o societate civilă în care statul respectiv intră în relaţii de interdependenţă, îşi pot limita şi controla reciproc acţiunile, cetăţenii pot să-şi revendice drepturile lezate de stat şi de alţi factori politici, economici, sociali, culturali. Statul trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor si libertăţilor fundamentale, să prevină şi şi să elimine încălcarea acestora. Astfel, problematica drepturilor şi libertăţilor omului capătă o dimensiune internă cît şi una internaţională, dimensiune internaţională care dă naştere ideei mobilizatoare, că dincolo de graniţele statului mai există cineva care veghează la respectarea acestora şi, care poate, în final, să înfăptuiască justiţia.

Capitolul 1 _______________________________________________________________________ _ SCURT ISTORIC PRIVIND CONSTITUIREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA Construcţia europeană la care asistăm astazi nu a fost o idee originală sau spontană specifică secolului XX, ci s-a dezvoltat de-a lungul istoriei, fiind o constantă proiecţie a gandirii europene, care şi-a gasit momentul favorabil realizării la sfârşitul celui de-al doilea război mondial dintre 1939-1945, atunci când, paradoxal, Europa se rupe în doua: Europa Occidentală şi Europa Comunistă. 1.1. Constituirea Comunităţilor Europene 1.1.1. Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui si Oţelului (CECO) Principiile si recomandările cuprinse in “Declaraţia Schuman” din 9 mai 1949, au constituit suportul pentru lucrările Conferinţei Internationale de la Paris la data de 10 iunie 1950. Negocierile s-au purtat intre reprezebntantii a şase state vest-europene : Belgia, Franţa, Republica Federala Germania, Italia, Luxemburg si Olanda1, iar după o ultima examinare, s-a finalizat la data de 19 martie 1951 prin redactarea Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui si Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat la Paris, la data de 18 aprilie 1951, iar după ratificarea lui de către parlamentele fiecărui stat semnatar a intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru o perioadă de 50 de ani. Tratatul CECO este structurat într-un număr de patru titluri : - prezentarea obiectivelor şi misiunii Comunităţii, - stabilirea cadrului juridic în care urmau să funcţioneze instituţiile comunitare, - dispoziţii economice şi sociale, - dispoziţii cu caracter general. Tratatul era însoţit de trei anexe destinate calificării noţiunilor de cărbune şi oţel, fierului vechi şi oţelurilor speciale, precum şi trei protocoale, cel privind privilegiile şi imunităţile, cel care stabilea Statutul Curţii de Justiţie şi cel care reglementa relaţiile Comunităţii cu Consiliul Europei. Scopul urmărit de Comunităţile Europene a fost acela de a stabili o mai mare apropiere între statele membre. Misiunea2 Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui si Oţelului poate fi surprinsă sub mai multe aspecte : - Comunitatea işi propunea prin acesta să impună o politica comună în domeniul producţei şi comerţului cu cărbune şi oţel, atât în ceea ce priveşte producătorii şi comercianţii, cât şi statele membre. 1

Marea Britanie, prea temătoare că va pierde parte din atributele suveranităţii în folosul unor organisme suprastatale, a refuzat să participe la negocieri. 2

www.europa.eu

- In domeniul investiţiilor Comunitatea putea, în mod egal, să acorde garanţii pentru împrumuturile pe care întreprinderile le contractau. - Resursele financiare ale Comunităţii constauu în prelevări din veniturile oţinute din producţia de cărbune şi de oţel şi contractele de împrumut, care serveau apoi la acoperirea cheltuielilor administrative şi la acordarea de ajutoare nerambursabile pentru readaptarea producţiei şi susţinerea cercetării tehnice şi economice. - În materia preţurilor, Tratatul interzicea orice discriminare exercitată prin preţ, practicile concurenţiale neloiale şi practicile discriminatorii, care constau în aplicare unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente. - În domeniul producţiei, Comunităţii îi revenea un rol indirect, subsidiar, ea cooperând cu guvernele statelor membre în materie de intervenţii în domeniul preţurilor şi politicii comerciale. - Înalta Autoritate urma să fie informată asupra tuturor acţiunilor statelor membre susceptibile să pună în pericol legea liberei concurenţe. - Salariile şi mişcarea forţei de muncă în sectoarele producţiei şi comerţului cu cărbune şi oţel constituiau un capitol aparte al Tratatului. Acesta prevedea în capitolul privind mobilitatea mâinii de lucru calificate, înlăturarea de către statele membre a restricţiilor la angajare pe criterii de naţionalitate, iar în caz de lipsă de forţă de muncă din altă categorie, statele membre puteau să efectueze modificările necesare în legislaăia naţională privitoare la imigraţie, pentru a facilita angajarea de lucrători non-comunitari. - Politica comercială în raporturile cu terţele state rămânea un atribut al guvernelor statelor membre, Comunitatea având prerogative doar în fixarea unopr taxe minime şi maxime pentru plata drepturilor în vamă, controlul concesiunii licenţelor de export şi de import şi dreptul de a fi informată asupra acordurilor comerciale încheiate, care aveau ca obiect cărbunele şi oţelul. Organele CECO instituite prin Tratat au fost : - Înalta Autoritate3 care avea menirea să asigure realizarea directivelor TCECO, conform principiilor stabilite. Aceasta era formată din personae independente numite de guvernele statelor member, avea resurse financiare proprii (realizate din taxe asupra producţiei de oţel şi cărbune) şi beneficia de autoritatea necesară pentru a impune obligaţii statelor member şi producătorilor, conform dispoziţiilor Tratatului. - Comitetul Consultativ avea ca principal scop urmărirea acţiunii Înaltei Autorităţi şi a guvernelor, fiind alcătuit dintr-un număr de 30 până la 51 de membri, numiţi de către Consiliul de Miniştri din rândul producătorilor, comercianţilor, muncitorilor şi consumatorilor care activau în domneniile producţiei şi comercializării cărbunelui şi oţelului.. A fost instituită regula consultării şi a schimbului de informaţii cu scopul iniţierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le considera necesare. - Consiliul de Miniştri reunea reprezentanţii delegaţi de guvernele statelor membre, deci având şase membri, preşedenţia fiind asigurată prin rotaţie pentru câte un interval de trei luni. Armoniyarea obiectivelor comunitare cu politicile naţionale se realiza prin intermediul consultărilor şi schimburilor de informaţii reciproce.

3

În decursul timpului, la preşedenţia Înaltei Autorităţi s-au succedat următorii: Jean Monnet (Franţa) 19521955, Rene Mayer (Franţa) 1955 – 1958, Paul Finet (Belgia) 1958 – 1959, Piero Malvestiti (Italia) 1959 1963 şi Dino Del Bo(Italia) 1963 – 1967.

- Adunarea Comună era constituită dintr-un număr de 78 membri ai parlamentelor naţionale, numiţi de către acestea. Înalta Autoritate era răspunzătoare pentru aplicarea Tratatului în faţa Adunării Comune, împotriva ei putând fi depusă o moţiune de cenzură. - Curtea de Justiţie avea sarcina asigurării respectării legii, a interpretării şi aplicării Tratatului si a regulilor eleborate în baza acestuia. Curtea era compusă dintr-un număr de şapte judecători şi doi avocaţi generali, numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru un interval de timp de şase ani. 1.1.2. Tratatul privind Comunitatea Economica Europeană (C.E.E) şi Comunitatea Europeană a Energiei atomice (C.E.E.A.) Ţările Benelux au organizat un memorandum la 20 mai 1955, ce a avut loc la Messina, în Italia, prin care propuneau crearea unei pieţe commune care să acopere toate domeniile vieţii economice, susţinând că numai libera circulaţie a tuturor mărfurilor şi a serviciilor, precum şi a forţei de muncă, va permite relansare economiilor celor şase. Principiul de bază pornea de la Planul Beyen, conform căruia integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică. La această întâlnire s-a convenit să se constituie un comitet de reprezentanţi guvernamentali, preşedinte fiind Paul - Henry Spaak, ministrul de externe al Franţei. Raportul Spaak a fost adoptat de către cei şase miniştri de externe ai statelor menţionate, la 29 mai 1959, la Veneţia, în Italia. Au urmat negocieri intense şi, in final, la 25 martie 1957, a fost semnat la Roma, Tratatul privind constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM), care au constituit cadrul legislativ fundamental al integrarii economice europene.4 Aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. O data cu semnarea celor două Tratate, tot la Roma s-a parafat şi documentul intitulat : « Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor europene ». Ulterior, ambele Tratate au fost completate prin semnarea la Bruxelles, la data de 17 aprilie 1957, a protocoalelor privind : Statutul Curţii de Justiţie a Comunităţii Economice Europene şi Privilegiile şi imunităţile Comunităţii Economice Europene. Tratatele de la Roma au fost apoi supuse ratificării în parlamentele neţionale ale fiecăreia dintre cele şase state semnatare, după care au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Ambele Tratate se constituiau pe durate nelimitate de timp. a. Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E) Tratatul CEE conţinea un preambul şi şase părţi: “Principiile”, “Fundamentele Comunităţii”, “Politica Comunităţii”, “Asocierea tărilor şi teritoriilor de peste mări”, “Institutiile Comunităţii” şi “Dispoziţii generale şi finale”, structurate în titluri, capitole şi secţiuni, toate desfăşurându-se pe parcursul a 248 de articole. Tratatul era însoţit de un număr de patru anexe, unsprezece protocoale şi o convenţie. Obiectivul fundamental al acestuia îl constituia crearea unei pieţe commune, care trebuia să se instituie treptat, pe parcursul unei perioade de tranziţie de doisprezece ani, împărţită în trei etape, fiecare de câte patru ani. Pentru fiecare etapă erau stabilite acţiuni, care odată realizate permiteau trecerea în etapa următoare. Astfel, Tratatul CEE instituia pentru prima dată în Piaţa Comună: - libera circulaţie a mărfurilor prin eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative, 4

O. Manolache, Tratat de drept comunitar, ed. 5, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 3-5.

- libera circulaţie a serviciilor, persoanelor şi capitalului, - crearea unei politici agricole şi de transport commune, - protejarea unui regim de piaţă bazat pe libera concurenţă, - alinierea legislaţiilor naţionale, valori care făceau interesele acestora în principalele sectoare economice şi sociale să fie commune, impunând deci o mare şi generală piată comună. Instituţiile constituite prin Tratatul CEE : - Adunarea, alcătuită din 142 de reprezentanţi statelor membre, delegaţi de cele şase parlamente naţionale din rândul propriilor parlamentari, se întrunea de drept în sesiuni anulae, în a treia zi de marţi a lunii octombrie, precum şi în sesiuni extraordinare, cazuri care hotăra cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. Conducerea Adunării era asigurată de un preşedinte şi de un birou. Adunarea avea atribuţii de deliberare şi control, asculta raportul anual al comisiei, audia Consiliul sau membrii Comisiei în numele acesteia, se pronunţa asupra moţiunilor de cenzură care viza Comisia. - Consiliul era constituit din repreyentanţii statelor membre, fiecare guvern putând să delege pe unul dintre membrii săi. Rolul acestuia era de a asigura coordonare politicilor economice generale ale statelor membre, sens în care dispunea de atribuţii de decizie. - Comisia juca rolul executivului, asigurând functionarea şi dezvoltarea pieţei comune, sens în care veghea la aplicarea dispoziţiilor tratatului şi a actelor normative emise în aplicarea lui de celelalte instituţii comunitare, formula recomandări şi avize, dispunea de atribuţii proprii de decizie şi participa la adoptarea actelor Consiliului şi Adunării. Comisia era constituită din noua membri, hotarârile ei fiind luate cu votul majorităţii acestora. - Curtea de Justiţie asigura respectarea dreptului în interpretare şi aplicarea tratatului, fiind formată dintr-un număr de şapte judecători şi doi avocaţi generali, numiţi de către guvernele statelor membre, de comun acord, pentru un mandat de şase ani, iar la fiecare trei ani se cerea o reînnoire parţială a trei sau patru judecători, precum şi a avocaţilor general. Curtea judeca în plen sau în camere compuse din trei sau cinci judecători. - Comitetul Economic şi Social era un organism cu caracter consultativ, format dintr-un număr de 101 reprezentanţi ai diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, numiţi de Consiliu pentru un mandat de patru ani. b. Tratatul privind constituirea Comunităţii Europeane a Energiei Atomice (C.E.E.A./EURATOM) Tratatul CEEA este alcătuit din 225 articole, grupate în şase titluri : « Misiunile Comunităţii », « Dispoziţii menite să încurajeze progresul ăn domeniul energiei nucleare », « Dispoziţii instituţionale », « Dispoziţii financiare », « Dispoziţii referitoare la perioada iniţială », « Dispoziţii finale », fragmentate ăn capitole şi secţiuni. Tratatului i-au fost adaugate un numar de 5 anexe si un Protocol. Obiectivele Tratatului sunt sintetizate în art. 2: “statele membre îşi propun să contribuie, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de trai în statele member şi la dezvoltarea schimburilor cu celellate tări”. În cazul Tratatului CEEA întâlnim aceleaşi instituţii, acestea aplicând dispoziţiile specifice fiecărui Tratat in parte. Pe lânga aceste instituţii, aici, mai exista şi un Comitet Ştiinţific şi Tehnic. Spre deosebire de Tratatul CEE, unde factorul decizional era axat pe instituţia Consiliului, Tratatul CEEA schimbă balanţa decizionala în favoarea Comisiei,

alcătuită, în acest caz, numai din cinci membri, de cetăţenie diferită, dar acre nu puteau să fie decât cetăţeni ai statelor membre. *

* *

În cei cincizeci de ani de existenţă, Tratatelor de la Roma, precum şi Tratatului de la Paris, li s-au adus numeroase modificări şi completări, astfel: 1965, Tratatul de la Bruxelles de fuziune a executivelor ; 1970, Tratatul continând modificări ale unor dispoziţii bugetare ; 1975, Tratatul de modificare a dispoziţiilor financiare ; 1984, Tratatul pentru Groenlanda ; 1986, Actul Unic European ; 1992, Tratatul de la Maastricht ; 1997, Tratatul de la Amsterdam ; 2001, Tratatul de la Nisa ; 2007, Tratatul de la Lisabona. La toate aceste tratate de modificare mai trebuie adăugate şi documentele prin care s-au consfinţit aderări ale altor state la Comunităţi, semnate cu ocazia celor cinci extinderi care au avut loc la datele de : 1 ianuarie 1973 (aderarea Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord) ; - 1 ianuarie 1981 (aderarea Greciei); - 1 ianuarie 1986 (aderarea Portugaliei şi spaniei); - 1 ianuarie 1995 (aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei); - 1 mai 2004 (aderarea Republicii Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria); - 1 ianuarie 2007 (aderarea Republicii Bulgaria şi României). 1.2. Evoluţia procesului de integrare europeană Aşa cum am arătat, prin Tratatele de la Paris şi Roma au fost instituite trei Comunităţi care, încă de la înfiinţarea lor au funcţionat distinct, fiecare cu personaliate juridică, şi, în parte, instituţii proprii. După instituirea celor trei Comunităţi, statele membre au înregistrat destul de repede progrese evidente în cadrul pieţei comune, astfel încât oamenii politici ai vremii au decis continuarea integrării pe patru mari direcţii de actiune: unificarea instituţională, integrarea economică, integrarea politică şi extinderea spaţiului comunitar.5 Paralel cu Comunităţiile înfiinţate au aparut şi s-au dezvoltat : a. Asociaţia Economică a Liberului schimb (AELS) ; b. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). a. Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS) a foat constituită din şapte state necomunitare (Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia), în urma Convenţiei de la Stockholm, în 1960. Potrivit acestei Convenţii, se 5

Felician Cotea, Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2009, p. 54.

urmărea crearea unei zone comerciale libere, prin care se renunţa la taxele vamale între ţările membre pentru produsele de provenienţă naţională, pe baza unui certificat de origine. În raporturile cu ţările terţe, fiecare ţară neutră îşi determina propria politică comercială. b. În 1961 apare Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), la care au aderat Australia, Canada, Japonia şi SUA. Această organizare şi-a propus ca direcţie reglementarea unor probleme privind condiţiile în care comerţul între statele membre trebuie să se desfăşoare, în special referitor la condiţiile de concurenţă, la standardele de caliatet, asigurarea creditelor de export, politica privind mediul înconjurător, inflaţia, şomajul şi cursul de schimb. În anul 1961, Marea Britanie şi-a manifestat formal disponibilitatea pentru negocieri de aderare la structurile comunitare. Negocierile s-au purtat până în anul 1970, iar în anul 1971 s-a ajuns la un acord final între cele două părţi. În anul 1972 a fost semnat Actul final, cuprinzând actele de aderare atât ale Marii Britanii, cât si ale Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei.6 Aceste ţări (mai puţin Norvegia, datorită rezultatului negativ al referndumului naţional) au devenit membre ale Comunităţilor, începând cu 1 ianuarie 1973. 1.3. Actul Unic European În plan politic, creşterea numărului de membri ai comunităţilor Europene a dus, în timp, la crearea Consiliului European al Şefilor de Guverne, care se întrunea de cel puţin trei ori pe an. Aceste întruniri la vârf de la Copenhaga, în 1973, şi Londra, în 1981, au pus bazele cooperării politice europene. Atât rapoartele acestor întruniri, cât şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart, din 1983, a şefilor de state şi de guverne, referitoare la Uniunea Europeană şi la practicile stabilite gradual între statele membre, au pus bazele Actului Unic European, semnat la 17 februiarie 1986 la Luxemburg, respectiv, 28 februarie 1986, la Haga, şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.7 Actul Unic European (AUE) a fost structurat în cinci părţi. Preambulul AUE se referă la « transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană ». 8 Potrivit A.U.E., Consiliul European va fi constituit din şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre şi Preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene, asistaţi de miniştrii de externe şi de membrii Comisiei, urmând a se întruni de două ori pe an. În plan economic, planul Werner, din 8 octombrie 1970, a constituit un proiect pentru o uniune economică şi monetară. Potrivit acestei reyoluţii, deciziile principale privind politica economică vor fi preluate la nivel comunitar, iar acest process va duce la adoptarea unei unităţi monetare unice, asigurându-se irevocabilitatea ei. În 1978, a fost creată unitatea monetară ECU9, iar la 13 martie 1979, a intrat în vigoare un system de stabilizare a ratelor de schimb. 6

O. Manolache, op. cit., p. 55.

7

E. Dragomir, D. Nită, Cetăţenia europeană, Colecţia Drept European, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2010, p. 23. 8

A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. A IV-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.46.

Desăvârşirea Pieţei Interne Unice a fost prioritară acestei etape stabilită de Consiliul European, în 1982, la Copenhaga. La întrunirea Consiliului European de la Milano din 28-29 iunie 1985, Comisia Europeană a prezentat o Carte Albă în care s-au propus trei categorii de măsuri : eliminarea frontierelor fizice, respectiv eliminarea frontierilor tehnice şi a celor fiscale, cu un program de realizare a lor până în anul 1992. Actul Unic European este primul Tratat în evoluţia Europei comunitare care reuneşte Comunităţile Europene şi Cooperarea politică în cadrul aceluiaşi angajament juridic.10 Este pentru prima dată când este menţionată Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor europene.11 1.4.Instituirea Uniunii Europene Procesul de constituire a Uniunii Europene a fost influenţat şi accelerat de prăbuşirea sistemului comunist în ţările Europei de Est, căderea « Zidului Berlinului » şi războiul din Golf.12 Deşi cele trei Comunităţi aveau o importantă putere economică, aceste evenimente au arătat că acestea nu acţionau eficient în plan diplomatic şi politic. 1.4.1. Tratatul de la Maastricht Constituirea Uniunii Europene la un interval de timp de ca. cinci ani după intrarea în vigoare a Actului Unic European s-a concretizat în elaborarea Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht, de către cei 12 membri, şi este cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht. TUE a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă fundamentală în construcţia europeană, datorită instituţionalizării Uniunii Europene şi creării perspectivelor reale pentru o Europă politică.13 Titlul I este rezervat « dispoziţiilor comune » referitoare la cei trei piloni ai Uniunii : pilonul comunitar ; politica externă şi de securitate comună ; cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Titlurile II, III şi IV sunt cele care modifică Tratatele instituind Comunitatea Europeană, Comuniatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Titlul V este consacrat “politicii externe şi de securitate comună” şi a înlocuit dispoziţiile AUE privind cooperarea politică europeană. 9

European Curiency Unit (de la 1 ianuarie 1999 a fost introdusă moneda unică Euro).

10

A. Groza, Uniunea Europeană. Drept instituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 20.

11

A. Fuerea, op. cit., p. 47.

12

F. Cotea, op. cit., p. 81.

13

A.I. Duşcă, Dreptul comunitar al afacerilor, Ed. Universitaria, Craiova, 2005, p. 31-35.

Titlul VI conţine prevederi referitoare la “cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne”, iar Titlul VII este format din “dispoziţii finale”. Uniunea Europeana este asemănată cu un templu grecesc. « Uniunea Europeană reprezintă frontispiciul acestui templu. Ea încoronează ansamblul edificiului dar nu ar avea nici o existenţă fără pilonii pe care se sprijină. Cei trei piloni nu au de departe aceeaşi consistenţă. Primul pilon ocupă într-adevăr un loc determinant. El corespunde celor trei Comunităţi Europene şi se fundamentează pe tehnicile clasice ale dreptului comunitar : supr-naţionalitate, integrare, efect direct şi întâietate »14 Totodată TUE mai prevede15 : a. o cetăţenie unională – toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai Uniunii. Fiecare cetăţean are dreptul : - să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre; - să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi are domiciliul; - de a fi protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru; - de a se adresa Parlamentului şi funcţionarului având rolul de a sonda opinia publică (Ombudsman). b. Uniunea economică şi monetară (UEM) - Uniunea economică, în sensul că direcţiile politicii economice ale statelor member şi ale Comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul de Miniştri, care, în acelaşi timp, va supraveghea evoluţia economiei în fiecare stat membru şi în Comunităţi; - Uniune monetară – de la începutl fazei finale a UEM, Comunităţile vor avea o singură politică monetară. c. Uniunea politică care cuprinde, în principal, următoarele aspecte: - o politică externă şi de securitate comună, care va cuprinde formularea, pe termen lung, a unei politici de apărare, procesul Conferinţei asupra Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE), precum şi aspectele de natură economică pe care le ridică securitatea; - creşterea rolului Parlamentului European; - sporirea competenţelor Comunităţilor ; - o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Tratatul privind Uniunea Europeană este însoţit de 17 protocoale din care 16 anexate Tratatului CE şi 33 de declaraţii. În privinţa României, la data de 1 februarie 1993 a fost semnat la Bruxelles Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, care a fost ratificat de către Parlamentul României în anul 1993 prin Legea nr. 20 din data de 6 aprilie 1993.16 Acordurile europene (sau acordurile de asociere) au inaugurat calea către dialogul politic, au încurajat liberalizarea schimburilor comerciale în cadrul unei pieţe libere, au permis introducerea unei legislaţii anti-dumping, privind deplasarea forţei de muncă, libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor. La Summit-ul de la Lisabona, din 26-27 iunie 14

C. Blumann, L. Dubois, Droit institutionnel de l*Union Europeenne, Ed. Litec, 2005, p. 12.

15

Ion. P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 167-168. 16

M. Of. Nr. 73 din 12 aprilie 1993.

1992, Consiliul European a decis că procesul de adâncire a integrării în interiorul Uniunii trebuie să continue simultan cu acela de lărgire, iar noii membrii vor fi obligaţi să introducă aquis-ul comunitar.17 La Summit-ul din 21-22 iunie 1993 de la Copenhaga, Consiliul European a aprobat extinderea Uniunii pentru Statele din centru şi estul continentului şi a stabilit cerinţele de aderare, statele candidate urmau să fie luate individual în discuţie pentru admitere, când acestea puteau face dovada că întruneşte exigenţele economice şi politice pe care le presupune calitatea de membru. Comisia a pregătit şi un document intitulat « Către o aderare mai rapidă a ţărilor Central şi Est – Europene », în care propunea patru categorii de măsuri : cooperare politică europeană, îmbunătăţirea accesului pe piaţa internă, crearea unei asistenţe comunitare şi integrarea economică rapidă, pentru realizarea cărora se impunea crearea de parteneriate structurate.18 După adoptarea Tratatului de la Maastricht au depus cereri de aderare încă zece state : România (a solicitat aderarea la 22 iunie 1995), Cehia, slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania. 1.4.2. Tratatul de la Amsterdam Situaţia în interiorul nou – createi Uniunii Europene evolua foarte rapid, la fel ca şi situaţia politică internaţională. Statele din Est doreau o aderare la Uniune. LA Conferinţa interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la Maastricht, din 29 martie 1996, de la Roma, s-au pus bazele modificării acestui tratat care au dus la încheierea Tratatului de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare din 1 mai 1999. Prin acest Tratat, Uniunea Europeană defineşte noi obiective, cum ar fi : rolul cetăţeanului, precum şi caracterul democratic al instituţiilor.Dacă până în acest punct istoric, construcţia comunitară s-a dezvoltat în jurul obiectivelor economice, o data cu acest Tratat, se pune accent pe responsabilităţile politice ale Uniunii, atât în interior, cât şi în releţiile cu terţii.19 Tratatul este structurat în trei părţi, şi anume : modificări aduse Tratatului asupra Ue, simplificarea tratatelor, dispoziţii generale şi finale. Acestora li se adaugă : actul final, 13 protocoale şi 58 de declaraţii comune, uni sau multilaterale. La şedinţa Consiliului European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, s-a decis începerea negocierilor de aderare cinci state candidate (România, Slovacia, Letonia, Lituania şi Bulgaria) luându-se în considerare şi cererea Turciei. La Summit-ul de la Copenhaga din zilele de 12-13 decembrie 2002, Consiliul European hotărăşte semnarea finală a tratatelor de aderare cu 10 state evidenţiate la anterioară reuniune de la Sevilla, momentul integrării fiind fixat pentru ziua de 1 mai 2004. În privinţa Bulgariei şi României acelaşi Consiliul European a ixat momentul aderării pentru anul 2007. Nici Turcia nu a fost omisă, făcându-se cunoscut faptul că decizia privitoare la demararea negocierilor va fi luată pe baza raportului Comisiei din luna decembrie 2004. 17

F. Cotea, op. cit., p. 86.

18

Idem 14.

19

A. Fuerea, Op. Cit., p. 52.

1.4.3. Tratatul de la Nisa Aderarea unor noi state are ca consecintă directă necesitatea perfecţionării şi adaptării instituţiilor comunitare la noile realităţi. Actul final al Conferinţei compusă din reprezentanţii guvernelor care a avut loc la 14 februarie 2000, la Bruxelles, a fost semnat la 26 februarie 2001 la Nisa. Prin Tratatul de la Nisa20 s-au adus modificări la : Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene şi unele acte asociate acestora şi au fost adoptate 4 protocoale21 : Protocolul privind extinderea Uniunii Europene ; Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie; Protocolul privind consecinţele financiare ale explicării TCECO şi fondurile de cercetare privind cărbunele şi oţelul; Protocolul privind articolul 67 din TCE, precum şi 27 de declaraţii. Tratatul a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Modificările instituţionale aduse prin Tratatul de la Nisa au privit, în principal, extinderea principiului majorităţii calificate, numirea şi rolul Preşedintelui Comisiei, precum şi repartizarea competenţelor între Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă (denumit, în prezent „Tribunalul”, conform modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009). Numărul maxim al membrilor Parlamentului European a fost fixat, începând cu 1 februarie 2003, la 732 faţă de 700, câţi fuseseră anterior acestei date. În Tratat a fost de asemenea, introdus un nou titlu privind colaborarea pentru dezvoltare în domeniile economic, financiar şi tehnic. Competenţa Comunităţii Europene de a încheia tratate în domeniul politicii comerciale comune a fost extinsă şi asupra domeniului serviciilor, şi asupra unor aspecte economice ale proprietăţii intelectuale. Pentru prima dată în istoria UE, Carta de la Nisa, recunoaşte oficial ansamblul drepturilor civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, precum şi ale tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul Uniunii. Aceste drepturi sunt grupate în 6 capitole, după cum urmează: demnitatea; libertatea; egalitatea; solidaritatea; cetăţenia; Justiţia. Această Cartă a drepturilor fundamentale va fi foarte importantă în noua Arhitectură cu privire la structura legislativă comunitară. Tratatul privind Uniunea Europeană, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, înscrie, între altele, şi faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a libertăţilor Fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, precum şi tradiţiile constituţionale comune statelor membre. 20

21

Publicat în JOCE nr. 80/1 din martie 2001.

Ioan Ciochină – Barbu, Drept instituţional al Uniunii Europene, Colecţia Monografii, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2010, p. 33.

Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii Europene. Deoarece Uniunea trebuie sa conducă şi să gestioneze crizele, cei 15 au căzut de acord să echipeze şi să antreneze o forţă de reacţie rapidă de 60.000 de persoane, apropiată numeric de cea a NATO. Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat şi necesitatea realizării unei dezbateri mai largi şi aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. 1.4.4. Tratatul de la Lisabona – 2007 (intrat în vigoare în anul 2009) Anii 2005 – 2006 s-au scurs fără a se ajunge la o reyolvare în ceea ce priveşte problema Constituţiei Europene. Tratatul privind o Constituţie Europeană nu a fost un eşec, ci numai o experienţă nedorită, ale cărei idei de bază au fost preluate de un alt proiect de moderinzare a Uniunii Europene materializate prin Tratatul de la Lisabona. La 23 iulie 2007 la Conferinta interguvernamentală de la Bruxelles s-a elaborat o formă simplificată a unui tratat care să înlocuiască proiectul de tratat constituţional. Consiliul European de la Lisabona din 19 octombrie 2007 a aprobat proiectul unui tratat de modificare, care a fost semnat de statele membre la 13 decembrie 2007. Noul Tratat este clădit, în general, pe conţinutul Constituţiei Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în primul rând, titlul de « Constituţie », care speria populaţia europeană, prin simbolismul pe care îl cuprindea. Noul document se spera că va intra în vigoare la 1 ianurie 2009, după ratificarea sa de către toţi cei 27 de membri ai Uniunii, însă, şi de data aceasta a apărut o opoziţie din partea populaţiei irlandeze, exprimată în respingerea noului tratat într-un prim referendum, şi abia după al doilea referendum irlandez, adică la 1 decembrie 2009, a putut intra în vigoare. Tratatul cuprinde un preambul, 7 articole22, 2 serii de protocoale23, o anexă, Actul final şi 65 de Declaraţii cu privire la dispoziţiile Tratatelor, Tratatul de la Lisabona aduce mai multe elemente de noutate, între care le enunţăm pe cele care fac trimitere la personalitatea juridică24 a Uniunii Europene şi competenţele acesteia, dar nu numai. Din conţinutul Tratatului se desprinde reafirmarea şi consolidarea ataşamentului pentru drepturile sociale fundamentale, pentru promovarea unei economii sociale de piaţă înalt competitivă, de natură să asigure o valorificare deplină a forţei de muncă, a progresului social, al justiţiei şi protecţiei sociale. Referitor la apărarea drepturilor fundamentale, Uniunea conferă aceeaşi valoare juridică ca şi a tratatelor, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (proclamată la 7 decembrie 2000 şi adoptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg. În acelaşi timp Uniunea aderă la Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale25. 22

Articolul 1 modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, având 61 de alineate; articolul 2 modifică Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, cu 295 de alineate; articolele 3 - conţin dispoziţii finale. 23

În total, 37.

24

Articolul 47 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Printre obiectivele Uniunii pe plan intern se înscriu protecţia şi ameliorarea calităţii vieţii, asigurarea progresului tehnic şi ştiinţific, combaterea excluderii sociale şi discriminările, egalitatea între bărbaţi şi femei, protecţia drepturilor copilului, diversitatea culturală şi lingvistică, salvgardarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. Pe plan extern, obiectivele Uniunii se referă la securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, asigurarea unui comerţ liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, solidaritatea şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite26. Nici un document privitor la construcţia europeană nu a prevăzut posibilitatea statelor membre de retragere din Uniunea Europeană până la Tratatul de la Lisabona. Această retragere a unui stat din arhitectura europeană este necesară a fi consacrată întrun act constitutiv aşa cum este necesară şi reglementarea condiţiilor de aderare la această construcţie potrivit principiului mutuus consensus, mutuus dissensus. Intenţia de retragere a unui stat din Uniune se notifică Consiliului European. Retragerea se negociază de statul respectiv cu Uniunea Europeană şi va face obiectul unui tratat încheiat de Consiliu cu majoritatea calificată după consultarea prealabilă a Parlamentului European. Relaţiile viitoare ale statului, care a decis să se retragă, cu Uniunea sunt stabilite în acest Tratat. În acest sens, tratatele europene vor înceta să mai fie aplicate statului care se retrage, fie de la data intrării în vigoare a tratatului de retragere, fie după un termen de doi ani de la notificarea iniţială către Consiliul european atunci când nu există un acord între Uniune şi statul care doreşte să se retragă. De comun acord cu statul în cauză, Consiliul European poate decide cu unanimitate să prelungească acest termen27. Eurogrupul este instituit prin Protocolul nr. 1 anexat Tratatului de la Lisabona. Aceasta structră grupează statele membre care au adoptat moneda euro. Miniştrii de profil ai acestor state se reunesc ori de câte ori este nevoie, cu participarea Comisiei şi a Băncii Centrale Europene, ultima aând statut de invitat. Preşedintele Eurogrupului este ales de aceştia, cu majoritate de voturi, pentru un mandat de doi ani şi jumatate. Discuţiile membrilor grupului privesc politica monetară (art. 1 şi 2 din Protocol). Cât priveşte reforma instituţiilor Uniunii, Tratatul de la Lisabona a venit cu unele măsuri care revigorează şi eficientizează activitatea acestora. Parlamentul dobândeşte putere legislativă şi bugetară alături de Consiliul European. A crescut numărul membrilor săi la maximum 750 plus preşedintele instituţiei, fiecărui stat membru revenindu-i între 6 şi 96 de locuri. Parlamentul reprezintă interesele cetăţenilor europeni faţă de popoarele statelor reunite în Comunitate cum se preciza în tratetle anterioare28. Referitor la Consiliul European noutatea constă în înfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Consiliului European, care este ales de membrii Consiliului European, format din şefii de state, şefii de guverne şi preşedintele Comisiei, cu majoritate calificată 25

Articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

26

Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

27

Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

28

Art. 9 A din Tratatul de la Lisabona.

pentru un mandat cu durata de doi ani şi jumătate şi care nu poate şi înnoit decât o singură dată. Comisia, în totalitatea sa, este supusă aprobării Parlamentului European, iar în baza acestei aprobări, ea este numită de Consiliul European, cu majoritate calificată. Până în anul 2014 Comisia continuă să fie alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, iar de la această dată va fi formată dintr-un număr de membri egal cu 2/3 din numărul statelor membre, număr ce va putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitatea membrilor săi. Preşedintele şi Înaltul Reprezentant vor fi ibcluşi în acest număr. Consiliul European va stabili cu unanimitate de voturi sistemul de rotaţie privind alcătuirea Comisiei respectând cu stricteţe egalitatea între state, diversitatea demografică şi geografică în ansamblul statelor membre29. Consiliul european, cu o majoritate calificată, va numi, în deplin acord cu preşedintele Comisiei, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate care va conduce politica externă şi de securitate comună, precum şi politica de securitate şi de apărare comună. Înaltul Reprezentant este preşedinte al Consiliului Afacerilor Externe şi Vicepreşedinte al Comisiei, însărcinat cu coordonarea acţiunii externe a Uniunii. Mandatul Înaltului Reprezentant se încheie conform aceleaşi proceduri ca şi la numire30. În Tratatul de la Lisabona s-au reiterat condiţiile generale referitoare la instituirea cooperărilor consolidate a căror autorizare este dată de Preşedintele Consiliului în baza propunerii Comisiei, după aprobarea Parlaemntului Consiliului în baza propunerii Comisiei, după aprobarea Parlamentului, dacă la acestea particiă cel puţin noua state31. La baza Acţiunii exterioare şi a politicii externe şi de securitate comună a Uniunii Europene stau următoarele principii şi obiective: promovarea democraţiei, a statului de drept, a drepturilor omului, a agelităţii şi solidarităţii, menţinerea păcii şi consolidarea securităţii internaţionale, susţinerea tărilor în curs de dezvoltare, protejarea mediului, apărarea valorilor şi a ineterselor fundamentale, securitatea, independenţa şi integritatea sa, prevenirea conflictelor, cooperare multilaterală32. În sfera relaţiilor externe, Comisia şi Parlamentul au atribuţii reduse. Uniunea nu dispune de forţe armate precum NATO, având la dispoziţie doar forţe multinaţionale coalizate33. Tratatul de la Lisabona defineşte Uniunea Europeană ca fiind un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, care are ca finalitate respectul drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme şi tradiţii juridice aparţinând statelor membre. Obiectivele Uniunii în domeniul frontierelor, are în vedere eliminarea oricăriu control asupra persoanelor, indiferent de naţionalitatea acestora, la trecerea frontierelor interioare, controlul persoanelor şi o supraveghere eficientă la trecerea frontierelor

29

Art. 9 D din Tratatul de la Lisabona.

30

Art. 9 F din Tratatul de la Lisabona.

31

Art. 10 A din Tratatul de la Lisabona.

32

A. Groza, Uniunea Europeană. Drept instituţional, Ed. C. H. Beck, Bucureşti 2008, p. 70.

33

Art. 10 A – 10 B din Tratatul de la Lisabona.

exterioare precumşi implementarea progresivă a unui sistem integrat de gestiune a frontierelor exterioare. Consiliul şi Parlamentul vor lua măsuri pentru adoptarea unui sistem european dee azil care va trebui să aibă în vedere un statut uniform al azilului referitor la resortisanţii statelor terţe, un statut comun al protecţiei temporare a persoanelor deplasate în cazul unui aflux masiv, proceduri comune privind acordarea şi retragerea statutului uniform al azilului şi protecţiei subsidiare etc. La propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului Consiliul adoptă unele măsuri provizorii în sprijinul statelor membre care se confruntă cu afluxuri spontane de resortisanţi din state terţe. În ceea ce priveşte politica comună în materie de imigraţie, aceasta va trebui să asigure o gestionare eficientă a afluxurilor de populaţie, un tratament al resortisanţilor statelor terţe care se află în sejur în state le membre, prevenirea imigraţei ilegale, a traficului de persoane etc. Structurile legislative ale Uniunii vor adopta măsuri cu privire la condiţiile de intrare şi de sejur, stabilirea drepturilor şi obligaţiilor resortisanţilor aflaţi legal în statele membre, imigraţia clandestină şi şederea ilegală etc34 Principiile cooperării judiciare în matere civilă au în vedere recunoaşterea mutuală a deciziilor judiciare şi extrajudiciare, executarea acestor decizii şi armonizarea dispoziţiilor legislative ale statelor membre cu cele comunitare în sensul notificării transfrontaliere a actelşor judiciare şi extrajudiciare, a stabilirii compatibilităţii normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi şi competenţă, cooperarea în materie de obţinere a probelor, accesul efectiv la justiţie, dezvoltarea metodelor alternative la cele judiciare, formarea magistraţilor şi a personalului auxiliar. Consiliul, după consultarea Parlamentului va decide în unanimitate asupra măsurilor privind instituţiile de dreptul familiei care au o incidenţă transfrontalieră35. Cooperarea judiciară în materie penală are la bază principii precum recunoaşterea reciprocă a deciziilor jurisdicţionale şi apropierea legislaţiilor statelor membre de legislaţia comunitară în domeniu. Măsurile din acest domeniu vor avea în vedere în principal, prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă, cooperarea între autorităţile competente în cursul urmăririi penale şi a executării deciziilor, sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie36. Parlamentul şi Consiliul vor putea adopta directive prin care să se stabilească un număr minim de norme necesare în ceea ce priveşte admisibilitatea mutuală a probelor, drepturilor persoanelor în timpul procedurilor penale, drepturile victimelor criminalităţii etc. Totodata, directivele celor două foruri legislative comunitare vor viza stabilirea unor reguli minimale referitoare la definirea infracţiunilor penale şi a sancţiunilor din domeniul criminalităţii deosebit de grave care au o incidenţă transfrontalieră, cum ar fi terorismul, traficul de persoane şi exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor, traficul ilicit de droguri şi de arme, spălarea banilor, corupţia, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică şi criminalitatea organizată37. 34

Art. 62 – 63b din Tratatul de la Lisabona.

35

Art. 65 din Tratatul de la Lisabona.

36

Art. 69 A din Tratatul de la Lisabona.

37

Art. 69 B – 69 C din Tratatul de la Lisabona.

Eurojustul, creat deja prin Tratatul de la Nisa, ca o unitate de cooperare judiciară care coordonează autorităţile naţionale, asociind magistraţii şi poliţiştii, şi Parchetul European, vor reprezenta structurile comunitare care vor trebui să ia toate măsurile pentru realizarea obiectivelor cooperării judiciare în materie penală38. Referitor la cooperarea poliţienească aceasta va cuprinde serviciile de poliţie, serviciile vamale şi serviciile represive specializate în prevenirea şi combaterea infracţiunilor penale din statele membre. Măsurile cu caracter legislativ ce vor fi adopate în acest doemniu vor trebui să aibă în vedere probleme privind colectarea, tratarea, analiza şi schimbul de informaţii pertinente, formarea personalului, dezvoltarea tehnicilor comune de anchetă privind formele grave ale criminalităţii organizate. Organismul specializat în acest domeniu este Europolul,a cărui structură, functionare şi atribuţii sunt stabilite de Parlament şi Consiliu prin regulamente39. Toate aceste noutăţi duc la buna organizare a Uniunii Europene cu consecinţe pozitive pentru dezvoltarea acesteia.

Capitolul 2 _______________________________________________________________________ _ INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENATLE ALE OMULUI

2.1. Noţiunea de “drepturile omului” Ideea protecţiei unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparţine doar timpurilor noastre. Ideologii revoluţiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale, inerente persoanei. Privită în ansamblu, problematica drepturilor omului poate fi abordată pe trei planuri şi anume : 38

Art. 69 D – 69 E din Tratatul de la Lisabona.

39

Art. 69 F – 69 G din Tratatul de la Lisabona.

a. pe planul filozofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea individului ca persoană umană, îndreptăţită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi proprii opozabile, în special, statului căruia îi aparţine ; b. pe plan juridic, unde ideile privind drepturile omului au fost transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, mai întâi pe plan naţional şi, mai apoi, la scară internaţională ; c. pe planul cooperării dintre state, la nivel internaţional, care, după cum se va vedea, va interveni mult mai târziu pentru protejarea drepturilor câştigate, prin instrumente juridicespecifice, sau identificarea unor noi drepturi. În cele ce urmează ne vom opri asupra înţelesului juridic al notiunii de drepturi ale omului, care presupune luarea în considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept 40. Într-un prim sens, putem să ne raportăm la ceea ce alcătuieşte dreptul obiectiv al dreptului omului, adică la totalitatea instrumentelor internationale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi eventualele mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor. In al doilea sens, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului, trebuie să avem în vedere şi înţelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. După cum se ţtie, dreptul subiectiv reprezintă un ansambru de prerogative recunoscute unui qanumit subiect de drept ; acest concept presupune facultatea, pentru titular, de a declanşa, la nevoie, imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansamblului de posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte41. Făcând un sumun, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de norme juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului, atribute şi facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de garanţii instituţionale apropriate. 2.2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului pe plan international Primul document european în care se schiţează elemente ale unei protecţii juridice a persoanei umane este Magna Carta Libertatum, impusă spre semnare regelui Ioan Fără de Ţară, la data de 12 iunie 1215, de către nobilimea şi biserica engleză. Acest document consacră dreptul la judecată. Legea apărea ca unică şi necesară garanţie pentru respectarea tuturor celorlalte drepturi. În art. 39 se prevede că: “Nici un om liber nu va fi închis sau nimicit în vreun fel, exilat sau lezat, fără a fi judecat în mod legal de egalii săi potrivit legilor ţării”42. Din acest enunţ se conturează deja ideea unui drept la viaţă şi la libertate, precum şi dreptul la un proces echitabil, dreptul la acces la un tribunal, la legalitatea şi la echitatea procedurii, dar şi o primă consacrare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. 40

Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. I. – drepturi şi libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 7. 41

42

Idem 40, p. 8.

Coord. Gheorghe Babonea, Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti, 2008, p.12.

În perioada revoluţiei burgheze, tot în Marea Britanie, au fost adoptate de către parlament doua documente de importanţă majoră, Habeas Corpus Act din 26 mai 1679, care garantează inviolabilitatea persoanei şi, zece ani mai târziu, Bill of Rights din 13 februarie 1689, care, printer alte drepturi, recunoaşte dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, eliberarea sub cauţiune sau dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri. Cu toate acestea, problema protecţiei acestor drepturi nu putea depăşi, în acel stadiu al dezvoltării dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de internaţionalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta numai în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vizavi de drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în străinătate. În ultimul sfert al secolului al XVIII –lea au avut loc două evenimente, unul pe continentul american, iar altul pe cel european, a căror influenţă asupra evoluţiei ulterioare a drepturilor omului a fost determinantă. Este vorba despre rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii din 1776 şi Revoluţia franceză din 1789. Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America a fost adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia. În ea se proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă şi libertate ca drepturi inalienabile şi cerinţa instituirii guvernelor cu consimţământul celor guvernaţi.43 Al doilea eveniment, Declaraţia revoluţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, dă expresie filozofiei dreptului natural şi enunţă drepturi şi libertăţi într-o perspectivă individualistă şi liberală. Primul principiu consacrat în Declaraţie este principiul egalităţii în faţa legii a tuturor persoanelor, care, potrivit Declaraţiei, stă la baza tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi, ca o condiţie generală a existenţei lor. Dintre acestea putem enumera: dreptul de proprietate, la securitate, la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire, de expresie şi de manifestare44. Putem afirma că declaraţiile sus mentionate au reprezentat documente fundamentale pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor omului. Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în SUA, cât şi în Republica franceză, s-a realizat prin adoptarea de constituţii scrise. Exemplullor a fost urmat şi de alte state: Olanda în 1798, Suedia în 1809, Spania în 1812, Belgia în 1831, Danemarca în 1849. În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după Unirea Principatelor din 1859. Un rol important la nivel international a avut si dreptul umanitar, care avea ca scop protectia victimelor conflictelor armate. In 1864 a aparut la Geneva prima Conventie internationala destinata ameliorarii situatiei militarilor raniti in lupta, completata apoi de alte acte ce vizau protectia civililor, precum si a prizonierilor. Conferintele de pace de la Haga din 1899 si 1907 au extins prevederile Conventiei de la Geneva si la razboiul pe mare, aceste dispozitii fiind in vigoare pana in anul 1949. In privinta prizonierilor de razboi, a fost adoptata Conventia nr. IV de la Haga (1907) asupra legilor si cutumelor razboiului pe uscat, care vizau: identificare prizonierilor, facilitarea contactului acestora cu familiile, asigurarea de medicamente pentru taberele de prizonieri, repatrierea ranitilor grav etc. A fost infiintata o agentie pentru prizonierii de razboi la Geneva. 43

Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 23.

44

Idem 43.

In 1919 Pactul Ligii Natiunilor consacra, in art. 25, recunoasterea internationala a Comitetului Crucii Rosii, care avea ca rol sa incurajeze si sa promoveze crearea si cooperarea cu organizatii nationale autorizate, imbunatatirea starii de sanatate, prevenirea bolilor si diminuarea suferintei in lume. Sfarsitul primului razboi mondial a insemnat inceputul unei noi etape in protectia drepurilor omului, in special, protectia minoritatilor, principiul egalitatii tuturor cetatenilor, dreptul de a-si folosi liber limba materna, de a-si practica religia, dreptul de a crea institutii religioase, sociale sau caritabile, scoli si alte asezaminte de invatamant etc. Dar cel mai important avant pentru protectia drepturilor omului urmeaza dupa cel deal doilea razboi mondial. In conceptia clasica, problema drepturilor omului va ramane exclusiv in competenta statelor45. Abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a luat fiinta dreptul international al omului, pentru ca oamenii politici ai acelei perioade si-au dat seama ca protectia individului se poate realiza doar prin intermediul unui drept interstatal, creat de catre si pentru state., oamenii fiind considerati a avea drepturi garantate international ca persoane individuale, nu ca cetateni ai unui anumit stat 46, putand sa sesizeze direct instantele internationale, cum ar fi: Comitetul Drepturilor Omului, Comitetul pentru eliminarea oricaror forme de discriminare rasiala, Comitetul impotriva torturii, curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie etc. Aceste drepturi decurg din acordurile incheiate intre state, individul fiind un beneficiar al acestora47. Societatea internationala actuala nu recunoaste inca o capacitate deplina de drept international ca persoana, adica, individul nu are inca posibilitatea de a elabora direct acte internationale. La aceasta opinie nu achiesam, deoarece, fiecare individ si-ar crea propriile norme juridicve, ori, este imposibil sa avem atatea norme juridice cati indivizi avem, lucru ce ar fi imposibil de aplicat. Statul este cel care vine si reglementeaza in numele persoanei, drepturile si obligatiile acestuia. 2.3. Preocupări pentru protecţia drepturilor omului în dreptul românesc Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este marcată încă de timpuriu de hrisovul emis în 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei cu chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea Ţărilor Române în evoluţia generală a societăţii europene48. El înscrie principiul că nimeni nu poate fi judecat, că vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă legea prevede pedeapsa pentru vina respectivă. Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă şi la problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul 45

Selejan-Gutan Bianca, Protectia europeana a drepturilor omului, Editia 3, Editura C.h.Beck, 2008, p. 4.

46

Harris David John, Cases and Materials on International Law, 4 Th Edition, London, Editura Sweet&Maxwell, 1991, p. 136. 47

Idem 45, p. 5.

48

Duculescu Victor, p. 27.

secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în „Aşezămintele” lui Constantin Mavrocordat şi în „Pravilniceasca condică”, tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti49. Norme juridice importante se găsesc şi în Codul Civil al lui Scarlat Calimach din 1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818. Un rol important îl are şi Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în 1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D. Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale” 50. Chiar dacă memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urmă înlăturat datorită opoziţiei marii boierimi, el conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltarea constituţională ulterioară. Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia să devină acelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urma să facă parte şi boierii de rang mai mic până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul prevedea garantarea dreptului de proprietate, principiul expropierii pentru cauză publică, erau inserate norme cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unei slujbe publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române51. Influenţa revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Tările Române, marile ei idei regăsindu-se în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara Românescă. Conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple puncte de vedere, ţinând seama de interesele ţării, în armonie cu unitatea şi independenţa naţională. Constituţia din 1866, de care am făcut vorbire, document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile omului, este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa, făcând vorbire de principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului52. După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la caracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea puterilor statului, consfinţirea detaliată a drepturilor românilor53. Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost proclamată o nouă Constituţie, de tip corporist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al IIlea. Elaborarea acestei consituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de 49

Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno-Americană, Bucureşti, 1994, p. 247-254.

50

Duculescu Victor, op. Cit., p. 29.

51

Ibidem, p. 30.

52

Ibidem, p. 34.

53

Banciu Angela, Rolul Cosntituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului. Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara anului 1940 ca urmare a evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea54. În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie 1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost instaurat un regim de „democraţie populară”, drepturile omului suferind importante amputări şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la ţări şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea statului, bazată pe dominaţia unui singur partid şi interzicerea celorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Au fost eliminate garanţiile democratice care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor, administrarea justiţiei efectuându-se după criterii politice. Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice conducătoare în stat şi anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de proprietate al cetăţenilor au fost aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erau aduse libertăţii de opinie, de gândire şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertîţii presei, dreptului la educaţie ca şi drepturiloe politice propriu-zise. În ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şi educaţiei, acestea erau subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea oricăror alte idei diferite de linia oficială constituind fapte penale. De asemenea, restricţii foarte mari au fost aduse dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind supuşi unor numeroase formalităţi şi verificări. Libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă era şi ea condiţionată de anumite prevederi discriminatorii. Erau excluse de la exercitarea unor profesiuni, sau de la posibilitatea de a fi angajaţi în anumite locuri de muncă persoanele care avuseseră condamnări politice, persoanele având rude în străinătate, persoanele divorţate etc. Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit parte la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru adaptarea legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale.

54

Duculescu Victor, op. cit., p. 36.

CAPITOLUL 3 PRINCIPIILE CE GUVERNEAZĂ DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI Cele trei principii care guverneaza drepturile si libertatile fundamentale ale omului sunt, potrivit autorului Frederic Sudre55urmatoarele: aplicabilitatea directa a normelor conventionale de protectie a drepturilor omului; subsidiaritatea normelor conventionale de protectie a drepturilor omului; eficienta normei conventionale de protectie a drepturilor omului. Pe langa acestea, regimul juridic al protectiei drepturilor si libertatilor fundamentale este guvernat si de alte principii, pe care le vom trata, atat din punct de vedere al dreptului international, cat si al dreptului comunitar. Sistemul de protectie instituit prin Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului (CEDO) se bazeaza pe urmatoarele principii: principii conventionale: a. principiul solidaritatii; b. principiul suveranitatii. Principii jurisprudentiale: a. Principiul efectivitatii /eficientei; b. Principiul subsidiaritatii. 55

Frederic Sudre, Drept European si international al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucuresti, 2006, p. 153.

Din ratiuni practice vom trata mai jos numai principiile dreptului international al drepturilor omului care nu se regasesc intre principiile dreptului comunitar, urmand ca principiile comune sa fie tratate impreuna cu acestea din urma. Totodată este bine să delimităm şi drepturile, de care vom face vorbire, în drepturi intangibile şi drepturi condiţionale, conform art. 15 parag. 2 din Convenţia Europeană. Aceasta recunoaşte „un spaţiu de liberate” statelor, prevăzând că anumite drepturi pot suferi limitări (restrângeri sau derogări). Aceste drepturi mai sunt numite drepturi condiţionale. Drepturi intangibile sunt cele cărora statele-părţi nu le pot aduce atingere: de ele beneficiază orice persoană, priunde şi în orice circumstanţe. Aceste drepturi sunt în număr de cinci: 1. dreptul la viaţă (art. 2); 2. dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art. 3); 3. dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4); 4. dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7); 5. regula non bis in idem sau dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă (art. 4 al Protocolului nr. 7). Aceste drepturi individuale, relative la integritatea fizică şi psihică a persoanei şi la libertatea acesteia, formează aşa - numitul standard minim al dreptului european al drepturilor omului. Drepturile condiţionale sunt susceptibile, cu titlu excepţional, de a li se aduce restrângeri cu caracter temporar, prin intermediul clauzei de derogare, precum şi prin intermediul restrângerilor prevăzute de Convenţie. Aceste drepturi, printre cele mai importante drepturi individuale, mai sunt numite şi drepturi „obişnuite” sau „ordinare”. Restrângerile aduse drepturilor se justifică prin necesitatea ocrotirii unor valori generale: siguranţa naţională, ordinea publică, drepturile şi libertăţile altora etc. Convenţia conţine, pentru majoritatea drepturilor condiţionale, cu excepţia dreptului la un proces echitabil (unde doar publicitatea dezbaterilor poate face obiectul unor limitări), o clauză generală de ordine publică, clauză care autorizează statul – parte să restrângă exerciţiul dreptului respectiv, fără a aduce atingere substanţei dreptului. În ceea ce priveşte clauza de derogare, conform art. 15 parag. 1 al Convenţiei, statul – parte poate să suspende beneficiul şi exerciţiul drepturilor în caz de război sau de pericol public excepţional. Recurgerea la această clauză derogatorie este supusă la trei condiţii cumulative: 1. existenţa unui pericol public ce ameninţă existenţa maţiunii, sau a stării de război; 2. măsurile derogatorii trebuie să demonstreze un caracter de necesitate absolută şi să fie luate „în cel mai strict mod cerut de situaţia în cauză”; 3. măsurile derogatorii nu pot aduce atingere drepturilor intangibile enumerate limitativ de art. 15 parag. 256. Drepturile condiţionale se grupează în 5 mari categorii: 1. libertăţi fizice ale persoanei; 2. drepturi procedurale; dreptul la un proces echitabil; dreptul al un recurs efectiv; dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală; 56

Selejan-Gutan Bianca, Op. cit., p. 32.

3. drepturi legate de viaţa privată: dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a secretului corespondenţei; 4. libertăţile de gândire şi exprimare; 5. libertăţile de acţiune socială şi politică. a. Principiul eficientei (efectivitatii) protectiei drepturilor fundamentale ale omului Acest principiu consacra faptul ca protectia drepturilor fundamentale ale omului trebuie sa fie eficienta si efectiva. Acest principiu are doua dimensiuni principale57: Existenta unor obligatii pozitive in sarcina statelor parti in scopul aplicarii eficiente a Conventiei; Existenta efectului util al dispozitiilor Conventiei, materializat la nivel jurisprudential, prin identificarea unor notiuni autonome, sau a unor semnificatii autonome, potrivit CEDO si jurisprudentei Curtii, precum si prin aplicarea autonoma a unor dispozitii ale Conventiei. b. Principiul universalităţii drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului Conform acestuia, toti oamenii se pot bucura de toate drepturile si libertatile fundamentale, care nu pot fi limitate decât în cazurile şi sub condiţiile prevăzute de lege. Acest principiu conform căruia statele membre vor promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale se regăseşte în art. 55 din Carta ONU. Textul CEDO face, de asemenea, referire la universalitatea drepturilor omului în mai toate articolele. De exemplu, art. 2, alin. (1) menţionează că dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege, iar art. 5 , alin. (1) spune că „orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă”. Prevederile CEDO pot fi invocate de orice persoană fizică sau juridică împotriva unuia dintre statele membre, fără a fi obligatoriu ca petenţii să fie cetăţeni ai statelor membre. c. Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului Acest principiu se referă la abordarea drepturilor omului în ansamblul lor, ceea ce presupune că fiecare persoană se bucură de toate drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind imposibilă divizarea acestora. Acest principiu se află în stransă legatură cu cel al universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi cu cel al egalităţii în drepturi, de multe ori regăsindu-se în aceleşi reglementări. Literatura de specialitate a dreptului comunitar distinge trei mari categorii de principii: - principii juridice obligatorii, comune Europei ca formă a dreptului natural, fiind încorporate în reglementările comunitare, cu caracter obligatoriu;

57

Ibidem., p. 33.

- reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre. Acestea îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi la nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală; - reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de Justiţie) ca urmare a interpretaărilor şi motivărilor legale şi pot leza conturul unor principii generale. 3.1.

Principii generale de drept

a. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului Conform prevederilor art. 6 din Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950. Drepturile omului reprezintă o parte integrantă a principiilor de drept a căror respectare o asigură organele comunitare de justiţie pe teritoriul Uniunii. Persoanle care se consideră lezate în drepturile lor fundamentale au însă posibilitatea de a se adresa şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile prevăzute de Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale. Drepturile fundamentale pot fi restrânse cu condiţia ca aceste restrângeri să se producă numai în condiţii de perfectă legalitate şi să corespundă obiectivelor de interes general urmărite de Comunităţi, fără interferenţe intolerabile, având în vedere relaţia cu funcţia lor socială. b. Principiul respectării dreptului la apărare Acest principiu trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: - dreptul de a fi audiat – se impune în orice procedură care ar putea avea ca rezultat o decizie a unei instituţii comunitare care poate afecta drepturile sau interesele unei persoane; - dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi dreptul de asistenţă şi reprezentare legală în legatură cu care există privilegiul profesional legal; - dreptul de a obţine informaţii despre desfăşurarea anchetei de orice gen. c. Principiul autorităţii de lucru judecat Principiul autorităţii de lucru judecat presupune că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis in idem. Totuşi, se consideră că principiul este respectat şi atunci când, în practică, se aplică două sau mai multe sancţiuni de naturi diferite, pentru acelaşi act, în proceduri diferite, şi potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite (de exemplu, aplicarea unei sancţiuni penale şi a unei sancţiuni civile, de despăgubire, pentru aceeaşi faptă).

Tot ca o consecinţă a cestui principiu, orice decizie anterioară trebuie luată în calcul atunci când apare un concurs de sancţiuni, pentru a determina dacă mai este posibilă şi justificată aplicarea acestora. d. Principiul certitudinii juridice Potrivit acestui principiu, aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Autorităţile publice trebuie să asigure ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică58. Totodată, principiul stabileşte că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autorităţile competente, deoarece contribuie la certitudinea juridică în ordinea comunitară, atât pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoane. Aceasta nu exclude posibilitatea anulării ei în faţa organelor jurisdicţionale comunitare, daca măsura încalcă prevederile Tratatelor sau alte reguli de drept. Domeniile de aplicare a acestui principiu sunt: prescripţia, protecţia drepturilor dobândite, neretroactivitatea, aplicarea imediată a legii, folosirea unei limbi inteligibile etc. e. Principiul egalităţii Art. 14 din CEDO consacră acest principiu potrivit căruia exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, origine naţională sau socială, apartenţă la o minoritate naţională, avere etc. Acest principiu este general şi comun tuturor ramurilor de drept. Este posibil să apară însă o discriminare inversă, în sensul că se pot aplica reguli mai favorabile străinilor decât băştinaşilor. Curtea europeană de Justiţie nu a obiectat asupra acestui gen de discriminare, dar nici nu a exclus posibilitatea sancţionării sale. f. Principiul loialităţii (solidarităţii) Principiul loialităţii presupune ca în toate acţiunile statele membre să acţioneze în spirit de solidaritate: - statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratate ori din acţiunile întreprinse de instituţiile Comunităţii; - statele membre facilitează Comisiei îndeplinirea misiunilor ei; - statele membre se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului. În sarcina statelor membre se constată trei obligaţii: două pozitive şi una negativă: 1. statele membre trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratate ori din acţiunile întreprinse de instituţiile Comunităţii. 2. A doua obligaţie pozitivă, privind facilitarea realizării sarcinilor comunitare, vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă măsurile care elel le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislaţiei primare sau secundare. 58

O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 36.

3. Obligaţia negativă constă în aceea că, statele membre trebuie să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare (de exemplu, în materie de legislaţie a concurenţei, să nu adopte nici un fel de norme contrarii celor comunitare). g. Principiul proporţionalităţii Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite pentru aducerea la îndeplinire a regulilor comunitare trebuie să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor. Când avem posibilitatea de a alege între măsurile ce urmează a fi aplicate, trebuie să se aleagă măsura cea mai puţin oneroasă. În aplicarea acestui principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, va verifica dacă autorităţile naţionale au asigurat un echilibru între interesele implicate, adică interesul persoanei faţă de interesul societăţii în general, prin efectuarea unei triple examinări: 1. dacă mijlocul folosit este corespunzător sau folositor; 2. dacă mijlocul folosit este necesar; 3. dacă există sau nu o legătură rezonabilă între măsură şi obiectivul urmărit. Domenii de aplicare a principiului proporţionalităţii sunt: în materie de concurenţă, comerţ, protecţia consumatorului, finanţare şi retragerea ei etc. 3.2.

Principii specifice dreptului comunitar

a. Principiul atribuirii competenţelor Potrivit acestui Principiu, Uniunea Europeană acţionează numai în domeniile în care Tratatele i-au atribuit competenţe şi numai acolo unde acest lucru este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor Tratatelor. Uniunea poate acţiona şi acolo unde nu are competenţe atribuite expres, pentru a nu bloca activitatea Uniunii în vederea soluţionării unei situaţii neprevăzute, dacă este nevoie. Există trei arii de competenţă: - domeniul competenţelor exclusive, în care măsurile pot fi adopate numai de Uniune prin instituţiile sale; - domeniul competenţelor partajate, unde acţionează atât Uniunea prin instituţiile sale cât şi statele membre, pe plan intern; - domeniul competenţelor rezervate statelor membre, în care Uniunea nu intervine. b. Principiul priorităţii59 dreptului comunitar Principiul priorităţii include obligaţia statelor membre de a aduce în dreptul lor naţional, normele comunitare, care se vor aplica cu prioritate faţă de acesta, precum şi să lase neaplicat dreptul naţional contrar în cadrul proceselor în curs de soluţuonare la ele. Adică, în caz de conflict, contradicţie sau incompatibilitate între dreptul comunitar şi dreptul naţional se va aplica dreptul comunitar. Acest principiu se exprimă pe mai multe coordonate60: 59

În literatura de specialitate acest principiu mai este denumit şi principiul primordialităţii – a se vedea în acest sens, O. Ţinca, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Imprimeria de Vest, 1995. 60

Voicu Marin, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 50 de ani de existenţă (1959 – 2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 52-54.

- în domeniul competenţelor exclusiv comunitare (de exemplu, încheierea acordurilor comerciale şi a acordurilor de asociere cu terţe state) sau în cazul unei reglementări comunitare finale (de exemplu, politica agrară comună), dreptul comunitar prioritar produce un efect prohibitiv pentru legiuitorul statal; - în doemniul competenţelor partajate, respectiv în măsura în care statele membre sunt autorizate să acţioneze, ele nu au permisiunea de a elabora nici o formă de drept al cărei conţinut să fie contrar dreptului comunitar; - instituţiile administrative şi instanţele nu mai au voie să aplice dreptul naţional contrar. Acesta nu trebuie luat în considerare, dacă este în contradicţie cu dreptul comunitar care are prioritate la aplicare), dar se aplică în măsura în care nu intră în conflict cu acesta. - regulile comunitare cu efect direct trebuie să fie aplicate imediat, de la intrarea lor în vigoare; - statul are obligaţia de a repara prejudiciile cauzate, în cazul în care dreptul naţional a fost aplicat în contradicţie cu dreptul comunitar şi s-a produs prin aceasta vătămarea de orice natură a unor persoane. c. Principiul eficacităţii dreptului comunitar Aşa cum am văzut, acest principiu este cunoscut şi sub denumirea de principiul efectelor utile în aplicarea dreptului comunitar şi nu poate exista independent de principiul priorităţii, principiul subsidiarotăţii şi al proporţionalităţii. Conform acestui principiu, validitatea unei norme de drept comunitar poate să fie luată în considerare numai în lumina dreptului comunitar, iar eficacitatea ei, în cadrul unui stat membru nu poate să fie afectată chiar dacă se invocă faptul că ar contraveni drepturilor fundamentale consacrate în constituţiile, legile sau principiile naţionale. Astfel: a. măsurile legislative naţionale care încalcă domeniile de competenţă exclusivă ale Uniunii nu au efect legal altfel s-ar nega eficacitatea obligaţiilor asumate necondiţionat şi irevocabil de statele membre; b. împiedică adoptarea de măsuri ulterioare în plan naţional, care să fie incompatibile cu dispoziţiile comunitare; c. orice dispoziţie a legislaţiei naţionale care împiedică instanţele de la aplicarea dreptului comunitar sunt incompatibile cu esenţa dreptului comunitar şi nu pot fi luate în considerare. Deci, instanţele de toate gradele au obligaţia de a da urmare absolută dreptului comunitar; d. legislaţia naţională nu trebuie să fie un obstacol în deplina eficacitate a dreptului comunitar, orice reguli naţionale contrare dreptului comunitar vor fi inoperante, sub sancţiunea reclamării în faţa Curţii Europene de Justiţie a statului vinovat. e. efectul priorităţii şi al eficacităţii se aplică inclusiv asupra normelor interne constituţionale sau penale. d. Principiul efectului direct al actelor comunitare Actele comunitare au efect direct, în întreg spaţiul Uniunii Europene, încă de la intrarea lor în vigoare şi depinde de caracterul acestora, distingându-se următoarele situaţii:

- efectul direct necondiţionat şi complet, cu aplicabilitate generală (tratate constitutive); - efectul condiţionat şi complet cu aplicabilitate generală (tratatele constitutive pe parcursul etapelor de modificare şi acordurile internaţionale); - efectul direct condiţionat şi restrâns (directivele care nu au fost puse în aplicare de statul membru, în termen prevăzut sau au fost puse în mod necorespunzător în aplicare); - efectul direct, necondiţionat şi complet (regulamentele, deciziile, principiile generale). Efectul direct al actelor comunitare se manifestă: - complet, atât vertical, în raporturile dintre state şi persoane, cât şi orizontal, în raporturile dintre particulari, sau - vertical, când normele comunitare se aplică doar în raporturile dintre state şi persoane. Efectul direct al actelor comunitare presupune că acestea: - creează drepturi şi obligaţii în sarcina adresanţilor; - pot fi invocate în faţa instituţiilor naţionale, spre deosebire de dreptul internaţional. Sunt considerate norme cu efect direct: regulamentul, directiva şi decizia, atunci când se adresează particularilor. Nu au efect direct: recomandarile, avizele şi decizia atunci când nu se adresează particularilor. Efectul direct al actelor comunitare nu trebuie confundat cu aplicabilitatea directă, care presupune că, spre deosebire de normele de drept internaţional public, normele de drept comunitar cu aplicabilitate directă nu necesită măsuri de transpunere în legi naţionale, ele fiind aplicabile direct şi integrându-se automat în dreptul intern. Deci, toate normele care sunt direct aplicabile au întotdeauna şi efect direct, dar nu întotdeauna normele cu efect direct sunt şi direct aplicabile. e. Principiul subsidiarităţii Mecanismul de protecţie a drepturilor prevăzut de Convenţie are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Aceasta implică recunoaşterea autonomiei autorităţilor naţionale în aplicarea Convenţiei şi stă la baza teoriei „marjei de apreciere”61. Potrivit art. 35 din CEDO, înainte de a putea aduce speţa în faţa Curţii europene, trebuie să fi fost epuizate toate căile de atac naţionale deoarece statul pârât trebuie să aibă mai întâi şansa de a redresa situaţia la care se face referire prin propriile mijloace şi în cadrul sistemului juridic naţional. În cazul în care Uniunea Europeană are competenţă exclusivă, intervenţia sa va fi în mod legal obligatorie. În domeniul competenţelor partajate, aplicarea acestui principiu capată două dimensiuni: - intervenţia Uniunii trebuie să fie necesară, ceea ce rezultă din compararea mijloacelor de acţiune pe plan intern şi comunitar; - la eficacitate legală a mijloacelor de acţiune se va reţine modul de intervenţie care lasă mai multă libertate statelor, persoanelor şi întreprinderilor. 61

Selejan-Gutan Bianca, Op. cit., p. 36.

Controlul aplicării acestui principiu şi implicit al intervenţiilor comunitare se va face pe trei criterii: - trebuie stabilită limita în acţiunea comunitară, până unde această acţiune era necesară; - obligativitatea acţiunii comunitare, dacă era sau nu obligatorie intervenţia Comunităţilor; - natura şi intensitatea acţiunii comunitare (sens în care trebuie analizată şi respectarea principiului proporţionalităţii). Jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg îşi impune tot mai mult principiile şi conceptele elaborate, astfel încât se ajunge uneori chiar la invocarea de către instanţele naţionale a soluţiilor date de instanţa europeană ca standard de protecţie a diferitelor drepturi fundamentale. f. Principiul recunoaşterii reciproce Principiul recunoaşterii reciproce obligă statele comunitare să-şi recunoască reciproc normele în anumite domenii, în vederea facilitării consolidării pieţei unice. Practica Curţii Europene de Justiţie a stabilit că statele membre nu au dreptul să introducă restricţii tehnice de circulaţie a mărfurilor, decât atunci când asemenea restricţii sunt justificate de motive bine întemeiate : ex. domeniul sănătate publică. CAPITOLUL 4 CARTA ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE Calea spre construirea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului şi stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă de Carta Naţiunilor Unite, adoptată la San Francisco, la 26 iunie 194562. Carta Naţiunilor Unite este anunţată de două declaraţii: - Declaraţia preşedintelui Roosevelt privind cele patru libertăţi : libertatea de opinie şi de exprimare, libertatea confensională, libertatea de a se salva de sărăcie şi libertatea de a se salva de război. - Declaraţia Atlanticului, semnată de preşedintele american Roosevelt şi premieruş britanic Churchill în 14 august 1941, necesitatea progresului economic şi aspiraţia spre securitatea socială. Carta Organizaţiei Naţiunilor unite marchează, pe de o parte, interdependenţa dintre pacea şi securitatea internaţională, şi pe de altă parte, condiţii mai bune pentru bunăstarea economică şi socială şi respectarea drepturilor omului. În preambulul său se proclamă: “Credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi mici”. Carta are rolul deosebit de a realiza pătrunderea drepturilor omului în ordinea juridică internaţională. Prin art. 56 toţi membri O.N.U se obligă să adopte acţiuni în comun şi separate, în cooperare cu Organizaţia, pentru realiazrea scopurilor enumerate în art. 55 alin. c, care prevede “respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. 62

Beşteliu Raluca Miga, Brumar Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Note de curs, Ediţia a IV-a, revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.22.

Cu toate acestea, profesorul francez Frederic Sudre, scoate în evidentă lacune considerabile ale Cartei, cum ar fi: Carta recunoaşte organelor Naţiunilor Unite misiunea de a “favoriza”, de a “dezvolta”, de a “încuraja” respectul drepturilor omului, le acordă puterea de a face studii şi recomandări, dar nu instituie nicio garanşie specială în materie şi nu defineşte în niciun fel conţinutul drepturilor63. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Onu, este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizaţie internaţională. În preambulul Declaraţiei se arată că: “fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”, iar art. 28 afirmă necesitatea unei ordini internaţionale care să permită deplina ocrotire a drepturilor şi libertăţilor persoanei. Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: - drepturi civile şi politice ; - drepturi economice, sociale şi culturale. În categoria drepturilor civile sunt incluse: - dreptul la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea persoanei; - dreptul la egală ocrotire a legii ; - dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie ; - dreptul la viaţă privată ; - dreptul la cetăţenie. Sfera drepturilor civile este deosebit de întinsă, ele însoţind individul din momentul naşterii (pentru anumite drepturi, chiar din momentul concepţiunii64), până în clipa morţii, iar unele dintre ele au efecte juridice şi după moarte65. Ca drepturi politice putem enumera: - libertatea de exprimare; - libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei ; - libertatea de întrunire şi de asociere paşnică ; - libertatea de circulaţie şi de alegere a reşedinşei ; - dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ; - egalitatea în drepturi ; - dreptul la azil ; - dreptul de a nu fi extradat sau expulzat. Drepturi economice şi sociale : - dreptul la muncă ; - dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale ; - dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru ea şi familia sa ; - dreptul de a forma sindicate şi de afiliere la un sindicat ; - dreptul la sănătate. Drepturi culturale : 63

A se vedea, Frederic Sudre, Droit international et europeen des droits de l*homme, Paris, PUF, 1999, p. 44. 64

65

Cu condiţia ca copilul să se nască viu.

Cum este cazul drepturilor succesorale, care sunt deschise în momentul decesului, drepturi care – în cele mai multe cazuri se exercită ca un act de voinţă al decedatului (testamentul). Dreptul de a dispune cum socoate de cuviinţă asupra împărţirii averii sale după moarte este un drept recunoscut şi respectat în toate ţările lumii.

- dreptul la educaţie ; - dreptul de a participa la viaţa culturală ; - dreptul de a beneficia de progresele ştiinţei şi tehnicii şi de aplicaţiile acestora ; - dreptul persoanei de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din opera sa ; - dreptul persoanei la realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale necesare pentru menţinerea demnităţii sale. Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă posibilitatea statelor să adopte legi care să limiteze exerciţiul acestor drepturi (art. 29, parag. 2). Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere obligatorie. Urmează cele doua Pacte Internaţionale privind Drepturile Omului, adoptate tot de adunarea Generală a ONU şi deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de Tratat internaţional, cele doua Pacte creează obligaţii juridice pentru statele – părţi. La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii specializate pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari, printre care putem enumera : - Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948) ; - Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) şi protocolul acesteia din 1967; - Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965; intrată în vigoare în 1969); - Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973) ; - Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei (1979 ; intrată în vigoare în 1981) ; - Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984 ; intrată în vigoare în 1987) ; - Convenţia pentru drepturile copilului (1989 ; intrată în vigoare în 1990) ; - Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie ai acestora (1990 ; intrată în vigoare la 1 iulie 2003) . Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului a fost creat în 1993, prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 48/141 din 20 decembrie 1993. Dintre responsabilităţile Înaltului Comisar menţionăm : - promovarea şi protejarea beneficiului efectiv pentru toţi a tuturor drepturilor civile, culturale, economice, politice şi sociale ; - îndeplinirea sarcinilor stabilite de către organele competente ale sistemului ONU în domeniul drepturilor omului şi înaintarea de recomandări acestor organe, în scopul îmbunătăţirii promovării şi protecţiei drepturilor ; - promovarea şi protecţia realizării dreptului la dezvoltare ; - asigurarea de servicii consultative şi a asistenţei tehnice şi financiare la cererea unui stat ; - coordonarea programelor de educaţie şi informare publică ale ONU în domeniul drepturilor omului ;

- asumarea unui rol activ în îndepărtarea obstacolelor din calea deplinei realizări a drepturilor omului şi a prevenirii continuării încălcării drepturilor omului în lume; - angajarea unui dialog cu guvernele în privinţa implementării mandatului său; - consolidarea cooperării internaţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului ; - raţionalizarea, adaptarea, consolidarea mecanismului ONU în domeniul drepturilor omului, în vederea creşterii eficienţei acestuia.

CAPITOLUL 5 DREPTURILE GARANTATE DE CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cunoscută şi sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma şi intrat în vigoare pe data de 3 septembrie 1953. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, semnată la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de cvasitotalitatea statelor membre ale Consiliului Europei, este una dintre construcţiile cele mai noi ale sistemului instituţional internaţional. Această Convenţie stabileşte pentru ţările parte un control supranaţional al drepturilor omului. Procedura este foarte complexă şi se organizează în jurul a două instanţe: * Comisia Europeană a Drepturilor Omului este alcătuită din acelaşi număr de jurişti cu cel al statelor care au ratificat Convenţia şi din persoane independente. Comisia poate fi sesizată fie prin unul din statele membre care denunţă „orice nerespectare a deciziilor convenţiei”, fie printr-o reclamaţie individuală (în această ipoteză, statul, apărător, trebuie să fi recunoscut acest drept). Comisia ia hotărâri în privinţa posibilităţii dea admite recursurile. Ea poate căuta împreună cu celellate părţi o rezolvare amiabilă; dacă nu se găseşte o astfel de rezolvare, comisia redactează un raport pentru Comitetul de Miniştri. * Curtea Europeană a Drepturilor Omului care este formată din acelaşi număr de avocaţi cu al statelor membre din Consiliul Europei, poate fi sesizată în termen de trei luni de la transmiterea raportului, de Comisie, de orice stat implicat sau, în sfârşit, de indivizii reclamanţi. Competenţa contencioasă a Curţii nu se exercită decât faţă de statele care au acceptat-o ca obligatorie de drept. Curtea dă sentinţe definitive. În cazul în care

Curtea nu este sesizată, Comitetului de Miniştri îi revine dreptul de a decide asupra violării invocate. Numărul reclamaţiilor continuă să crească: astfel de la 404 cazuri în faţa Comisiei în 1981 s-a ajuns la 1861 cazuri în 1992. Numărul sentinţelor date de Curte a crescut şi el, de la 2 în 1975 la 81 în 1982. Această creştere masivă a misiunilor dispozitivului conduc spre reforma acestuia la Summit-ul de la Viena din octombrie 1993. Comisia şi Curtea fuzionează în cadrul unei Curţi unice şi permanente (protocolul de la 11 mai 1994). Franţa a întreţinut relaţii dificile cu acest dispozitiv european. În noiembrie 1950 ea semnează convenţia dar, din cauza evenimentelor din Algeria, nu o ratifică decât la 3 mai 1974. De la această dată până la 2 octombrie 1981, Franţa, deşi ratificase convenţia, nu acceptă art. 25, care stabileşte condiţiile reclamaţiei indivuduale. Ea o va face până la urmă la 2 octombrie 1981, conform unei promisiuni făcute de candidatul socialist la preşedenţia Republicii, Fraçois Mitterand. Sunt menţinute trei rezerve privind legalitatea monopolului radioului şi televiziunii, regimul de sancţiuni aplicat în armată şi articolul 16 al Constituţiei din 1958. România a rafiticat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994. Aceasta a deschis calea petiţiilor individuale în faţa CEDO din partea persoanelor fizice şi juridice române. 5.1. Obligaţiile statelor părţi asumate prin Convenţie Art. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului instituie cadrul general al obligaţiei asumate de statele părţi de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de aceasta: „Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi liberţăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii”. O problemă controversată a acestui articol o reprezintă noţiunea de „jurisdicţie” a statelor, noţiune determinantă pentru stabilirea aplicabilităţii Convenţiei persoanelor care sesizează Curtea Europeană. Termenul de „jurisdicţie” implică relaţia de subordonare a persoanei faţă de statul respectiv, cea dintâi trebuind să se afle sub autoritatea celui din urmă. În funcţie de existenţa acestei jurisdicţii, se stabileşte şi competenţa Curţii. Principiul general care guvernează această materie este principiul teritorialităţii. O situaţie devenită clasică pentru jurisprudenţa actuală a Curţii Europene este cea a ocupaţiei sau acţiunilor militare care pot determina exercitarea unui anumit control general asupra unei părţi din teritoriul altui stat. Noţiunea de control global efectiv a stat şi la baza deciziei finale a Marii Camere a Curţii în cauza Ilaşcu ş.a. contra Moldovei şi Rusiei (2004). În această hotărâre, însă, Curtea a stabilit existenţa responsabilităţii în sarcina ambelor state pârâte, deşi unul dintre acestea nu exercită controlul efectiv asupra părţii de teritoriu pe care s-au petrecut faptele invocate de reclamanţi. În primul rând, Curtea a considerat că guvernul Moldovei, ca unic guvern legitim al republicii Moldova din punct de vedere al dreptului internaţional, nu şia exercitat autoritatea asupra unei părţi din teritoriul său – aceea care se afla sub controlul efectiv al Republicii Transnistria. Aplicând doctrina obligaţiilor pozitive, lipsa controlului efectiv asupra teritoriului nu înlătură întotdeauna jurisdicţia statului asupra persoanelor aflate pe acea parte de teritoriu. Totodată, Curtea a statuat că reclamanţii se

aflau în egală măsură şi sub jurisdicţia Rusiei, datorită implicării nemijlocite a acestui stat în crearea şi menţinerea regimului transnistrean, inclusiv prin forţa armelor, cât şi în situaţia concretă a reclamanţilor. Toate acestea au condus, în opinia Curţii, la crearea unei legături continue şi neîntrerupte de responsabilitate a Rusiei faţă de soarta reclamanţilor. O altă situaţie a fost în cauza Cipru contra Turciei. Curtea a statuat că Turcia, prin exercitarea controlului global asupra părţii de nord a Ciprului, exercită asupra acestui teritoriu „jurisdicţia” sa în sensul art. 1 din Convenţie şi, ca urmare, este responsabilă pentru încălcările Convenţiei săvărşite pe acel teritoriu. Hotărârea Curţii în cauza Issa contra Turciei (pronunţată în 2004) a adus o viziune mai nuanţată atât asupra ideii de efect extrateritorial al Conveţiei Europene, cât şi asupra noţiunii de „control efectiv” care ar putea genera existenţa unei jurisdicţii extrateritoriale66. În calitate de reclamanţi au acţionat şase femei de etnie kurdă din nordul Irakului, care, împreună cu soţii lor, păstoreau turme de oi în jurul unui sat apropiat de graniţa turcă. În luna aprilie 1995, reclamentele au aflat că armata turcă trecuse graniţa şi se afla în apropierea satului lor. În acele zile au observat derularea unor activităţi militare şi transporturi militare cu soldaţi şi alimente. În timp ce îşi conduceau turmele de oi, au întâlnit soldaţi turci, care au început să strige la păstori, să-i lovească cu paturile armelor şi să-i pălmuiască. Soldaţii au separat femeile de bărbaţi, le-au spus femeilor să se întoarcă în sat, iar pe bărbaţi i-au luat cu ei. În ciuda unor încercări de a afla ceva despre soarta bărbaţilor de la comandantul militar turc, acest lucru nu a fost posibil. După retragerea armatei turce din zona satului, locuitorii au pornit în căutarea celor dispăruţi, au găsit trupurile lor neînsufleţite, care purtau urme de gloanţe şi fuseseră grav mutilate. În cadrul procedurii în faţa instanţei europene, Guvernul turc a contestat aceste fapte, contestând totodată şi faptul că reclamantele s-ar fi aflat vreodată sub „jurisdicţia” statului pârât. Guvernul a admis doar că în acea perioadă au fost derulate operaţiuni militare în nordul Irakului, cu scopul de a urmări şi elimina teroriştii care căutau adăpost în acea regiune. Analizând cauza, Curtea a admis faptul că un stat poate fi făcut responsabil pentru violarea unor drepturi prevăzute de Convenţie şi care aparţin unor persoane aflate pe teritoriul altui stat, dar care se află sub autoritatea primului prin controlul exercitat de agenţii acestuia, licit sau ilicit, pe teritoriul celui din urmă stat. De asemenea, Curtea a subliniat şi faptul că art. 1 al Convenţiei nu poate fi interpretat în sensul în care ar permite unui stat parte să săvârşească violări ale Convenţiei pe teritoriul altui stat67. Tot o problemă ce ţine de jurisdicţia statelor, dar nu din perspectiva teritorială, ci a obligaţiei statelor de a respecta drepturile prevăzute de Convenţie, vizează unele acte ale statelor de a respecta drepturile prevăzute de Convenţie, precum şi acte ale statelor rezultate din alte obligaţii internaţionale. În cauza Bosphorus Airways contra Irlandei (2005), o aeronavă aparţinând companiei reclamante şi închiriată liniilor aeriene iugoslave a fost confiscată de autorităţile irlandeze, măsura având ca bază legală Regulamentul nr. 990/93 al Consiliului Comunităţii Europene care, la rândul său, urmărea implementarea sancţiunilor economice aplicate de Consiliul de Securitate al ONU împotriva Republicii Federale a Iugoslaviei. În hotărârea sa, Curtea s-a declarat competentă a controla conformitatea cu Convenţia a unei măsuri interne care implementa 66

Mole N., Issa c. Turkey: Delineating the Extraterritorial Effect of the European Convention on Human Rights, in European Human Rights Law Review nr. 1/2005, p. 86-91. 67

CEDO, Issa c. Turciei (2004), & 71.

o dispoziţie a dreptului comunitar. Criteriul aplicat de Curte, devenit „doctrina Bosphrus” în această materie, a fost puterea de apreciere a statului în privinţa punerii în practică a actului internaţional în cauză: doar dacă statul are o astfel de libertate/putere de apreciere, va fi responsabil pentru eventuala încălcare a Convenţiei Europene. Dacă statul nu are o astfel de libertate de apreciere, va fi totuşi responsabil doar dacă organizaţia internaţională sau supranaţională care a emis actul în cauză nu are un sistem de protecţie a drepturilor omului echivalent cu cel a Convenţiei. În această cauză, Curtea a considerat că Uniunea Europeană are un asemenea sistem „echivalent” cu cel al Convenţiei. O chestiune mai recentă a apărut în ceea ce priveşte aplicabilitatea Convenţiei în privinţa actelor reprezentanţilor forţelor de menţinere a păcii aflate sub egida Onu şi a NATO. Cauzele care au stat la originea unei duble decizii de inadmisibilitate au avut la bază pretinse încălcări ale art. 2 şi 5 ale Convenţiei, săvârşite de membri ai forţelor de menţinere a păcii în provincia Kosovo (KFOR) 68. Faptele descrise de reclamanţi implicau membri ai forţelor militare aparţinând statelor părţi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, forţe aflate sub comanda NATO şi înfiinţate în baza rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU în temeiul Capitolul VII sin Carta ONU, care prevedea crearea unei forţe multinaţionale „de către statele membre şi organizaţiile internaţionale competente, sub egida Naţiunilor Unite” şi „cu o participare substanţială a NATO”, sub controlul şi comanda unificată a unei forţe civile – Misiunea de administrare interimară a Naţiunilor Unite pentru Kosovo (MINUK). Aceasta din urmă se află în subordinea directă a Secretarului general al ONU. Cauza Behrami a avut ca obiect pretinsa încălcare a art. 2 şi 3 din Convenţie, prin explozia unei bombe aflate pe un teren din apropierea unei localităţi. Bomba fusese lansată de NATO în urma bombardamentelor din 1999, iar reclamanţii – rudele victimelor - au pretins că autorităţile forţelor de menţinere a păcii cunoşteau existenţa bombelor în acel loc. Agenţii de poliţie ai MINUK au efectual o anchetă, dar din rapoartele acestora rezultă faptul că poliţia MINUK nu avea acces la locul accidentului fără autorizarea KFOR, că un ofiţer francez al KFOR admisese că forţa de menţinere a păcii avea cunoştinţă de luni întregi despre existenţa bombelor neexplodate, precum şi locul exploziei a fost marcat ca periculos de către KFOR a doua zi după incident. După analiza raporturilor, Curtea Europeană, tratând problema, nu din perspectiva jurisdicţiei teritoriale, ci din ce a jurisdicţiei ratione personae, a constatat că autoritatea care deţine controlul asupra KFOR şi membrilor săi nu era cea a statelor participante, ci ONU, prin Consiliul de Securitate. 5.2. Drepturile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor omului 5.2.1. Dreptul la viaţă Conform art. 2 parag. 1 al Convenţiei, dreptul la viaţă este protejat prin lege, fiind un drept suprem al fiinţei umane. Această prevedere nu se extinde însă şi asupra dreptului la condiţii de viaţă decente, la dreptul la un anumit nivel de trai sau la dreptul persoanei la libera dezvoltarea a personalităţii sale. 68

CEDO, Behrami şi Behrami contra Franţei şi Saramati contra Franţei, Germaniei şi Norvegiei, decizia CEDO din 31 mai 2006.

Jurisprudenţa Curţii în această privinţă menţionează că statele au atât obligaţii pozitive, cât şi negative pentru ocrotirea acestui drept. Statul trebuie să se abţină a provoca moartea „în mod intenţionat” (obligaţie negativă), dar trebuie să ia şi măsuri necesare pentru protecţia vieţii (obligaţie pozitivă). Statele au obligaţia de a preveni orice posibilitate de violenţă, să intervină activ pentru garantarea dreptului la viaţă, să creeze un sistem judiciar independent şi eficient în vederea stabilirii cauzei morţii şi a pedepsirii celor vinovaţi, protecţia vieţii deţinuţilor faţă de comportamentul criminal al colegilor de detenţie69, să impună prin lege îndatorirea cetăţenilor de a acorda asistenţă altora în caz de urgenţă medicală70. Orice individ arestat are dreptul de a fi informat – chiar în momentul arestării sale – despre motivele acestei arestări. El are dreptul să fie înştiinţat – în cel mai scurt timp posibil, despre orice învinuire i se aduce 71. În cazul în care este vorba despre o infracţiune, individul arestat sau deţinut are dreptul de a fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător, pentru a fi judecat într-un timp rezonabil sau să fie eliberat 72. În baza legii române73, reţinerea nu poate depăşi 24 de ore74, iar arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Cu privire la legalitatea mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată75. Dreptul la apărare este garantat76. Pe tot parcursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu 77. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune, are dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal 78, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone liberarea sa, în cazul în care detenţiunea este ilegală79. Orice persoană care a fost privată de

69

CEDO, Paul şi Audrey Edwards contra Rusiei (2002).

70

Decizia asupra cererii nr. 11590/85, Hughes contra Rusiei.

71

Art. 9, alin. 1 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976. Acesta a fost ratificat de România la 9 decembrie 1974. 72

Ibidem, alin. 3.

73

Constituţia României, adoptată prin Referndum la 8 decembrie 1991.

74

Art. 23, alin. 3 din Constiţia României.

75

Prelungirea arestării se aprobă numia de instanţa de judecată (Ibidem, alin. 4).

76

Ibidem, art. 24, alin. 1.

77

Ibidem, alin. 2.

78

Art. 9, alin. 4, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

79

Ibidem, alin. 5, În cazul în care un individ a fost victima unei arestări sau detenţiuni ilegale are drept la o reparaţie.

libertate are dreptul să fie tratată cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane80. Potrivit Pactului, regimul penitenciar trebuie să aibă drept scop esenţial ameliorarea condamnaţilor si reclasarea lor socială, ceea ce implică obligaţia acordării unui tratament adecvat în acest sens81. În conformitate cu reglementările existente, nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală82. Limitele dreptului la viaţă. Convenţia Inter – americană a Drepturilor Omului este singura care prevede când începe dreptul la viaţă şi când se termină 83. În jurisprudenţă s-a stabilit că momentul în care începe protecţia internaţională a acestui drept este naşterea, deoarece reglementările vorbesc de dreptul oricărei persoane, or embrionul nu este o fiinţă cu existenţă de sine stătătoare, nu este o persoană. Această jurisprudenţă internaţională reflectă divergenţa de opinii la nivel internaţional, întrucât atatele au avut şi au încă reacţii diferite faţă de probleme precum avortul. Momentul în care încetează protecţia dreptului la viaţă este moartea, în forma ei cerebrală. În acest context s-a pus problema dacă recunoaşterea dreptului la viaţă semnifică implicit recunoaşterea dreptului de a muri. Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că interzicerea eutanasiei nu încalcă dreptul la viaţă şi pe cale de consecinţă a refuzat să recunoască un drept de a muri84. Sinuciderea este considerată ca o manisfestare a titularului dreptului la viaţă care este liber să îşi exercite dreptul după propria voinţă, atâta timp cât comportamentul său nu afectează drepturile şi libertzăţile celorlalţi şi nu este, prin urmare, tratată ca o încălcare a dreptului la viaţă. Totuşi, există o excepţie de la această afirmaţie, şi anume, cazurile de suicid ale persoanelor private de libertate şi aflate sub autoritatea statului. În cazul lor, statul are obligaţia de mijlocire de a preveni sinuciderile în medii cum ar fi mediul penitenciar. Pe lângă aceste forme voluntare de a aduce atingere dreptului la viaţă (sinucidere şi eutanasie – expresii ale voinţei titularului dreptului),există şi situaţii în care viaţa unei persoane este pusă în pericol fără acordul acesteia. Asemenea situaţii sunt examinate în doctrină drept restrângeri ale dreptului la viaţă. Moartea poate fi cauzată în mod legal în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. La nivel european, prin Protocoalele nr. 6 şi 13 la Convenţia 80

Ibidem, art. 10, alin. 1, În afara unor circumstanţe excepţionale, persoanele aflate în prevenţie vor fi separate de condamnaţi şi vor fi supuse unui regim distinct, îinându-se seama de condiţia lor de persoane necondamnate (Ibidem, alin. 2). Mai mult, Pactul stipulează expres obligaţia ca tinerii aflaţi în prevenţie să fie separaţi de adulţi, iar în cazul lor se prevede obligaţia de a se adopta o hotărâre „cât mai repede cu putinţă“ (Ibidem, punctul b, art. 10, alin. 2). 81

Ibidem, alin. 3.

82

Ibidem, art. 11.

83

Potrivit art. 4 din Convenţia Inter-americană a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă trebuie protejat de lege încă de la concepţie. 84

Hotărârea Pretty contra Regatului Unit, 29 aprilie 2002.

Europeană a Drepturilor Omului pedeapsa cu moartea a fost abolită în orice împrejurări, iar în nici un stat european nu se mai aplică pedeapsa cu moartea 85. De asemenea, la nivel universal, chiar dacă Pactul Internaţional relativ la Drepturile Omului consideră în jurisprudenţa sa că un stat parte la Pact nu poate respecta deplin dispoziţiile acestuia decât prin interzicerea pedepsei cu moartea. Textele internaţionale convenţionale permit cauzarea morţii în anumite cazuri în care ea rezultă dintr-o recurgere la forţă devenită absolut necesară. Utilizarea forţei trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit. Această proporţionalitate are în vedere natura scopului urmărit, pericolul existent în ceea ce priveşte vieţile oamenilor şi integritatea lor corporală, amploarea riscului ca forţă utilizată să producă victime. Cele trei cazuri, potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, sunt: a. asigurarea apărării oricărei persoane împotriva violenţei ilegale – legitima apărare; b. efectuarea unei arestări legale sau împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute – utilizarea armelor pentru a împiedica o evadare nu trebuie să fie niciodată precedată de intenţia de a ucide. Moartea nu poate fi decât consecinţa involuntară a acestei utilizări. Unii autori au susţinut că, dacă persoana în cauză prezintă un pericol efectiv pentru societate sau dacă infracţiunile de care este acuzat sunt grave, atunci este motivată această dispoziţie; c. reprimarea, conform legii, a unei tulburări violente sau a unei insurecţii. 5.2.2. Dreptul de a nu fi supus torturii şi tratamentelor inumane sau degradante Articolul 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului interzice tortura şi alte tratamente sau pedepse inumane sau degradante. Aceasta constituie, în opinia Curţii Europene, una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei, având caracter absolut, fiind un drept intangibil. Având în vedere formularea lapidară a interdicţiei, pentru a înţelege domeniul de aplicare trebuie să analizăm gradul de gravitate al suferinţelor provocate sub două aspecte: în primul rând, dintre aceste noţiuni, doar tortura beneficiază de o definţie convenţională, în Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii, celelalte noţiuni fiind definite în jurisprudenţă. În al doilea rând, pentru a defini aceste noţiuni, s-a apelat la anumite criterii, care au permis şi o redefinire a noţiunii de tortură. Aceste aprecieri depind de durata tratamentelor, efectele lor fizice sau mentale, în unele cazuri, sex, vârstă şi stare de sănătate a victimei etc86. Curtea Europeană a clarificat noţiunile de tortură şi tratamente inumane sau degradante, arătând că între ele nu există o deosebire de natură, ci numai de intensitate. Referitor la intensitate, acest criteriu serveşte atât pentru a determina aplicabiliatea normei, cât şi pentru adeosebi între cele trei noţiuni folosite în norma de interdicţie. Practic, orice tortură constituie în acelaşi timp şi un tratament inuman şi degradant şi orice tratament inuman este în mod necesar şi degradant. Totuşi, se impune o distincţie 85

Cu toate acestea, Federaţia Rusă nu a ratificat nici Protocolul nr. 6 şi nici Protocolul nr. 13, iar alte 6 state europene (Armenia, Azerbaijan, Italia, Letonia, Polonia şi Spania) nu au ratificat Protocolul nr. 13. 86

CEDO, Irlanda contra Rusiei (1978).

între aceste noţiuni, pentru a determina întinderea prejudiciilor cauzate şi a răspunderii statelor în materie. 5.2.2.1. Conţinutul dreptului A. Obligaţii negative – Statele contractante au obligaţia negativă de a nu supune persoanle aflate sub jurisdicţia lor la tratamente contrare art. 3 din Convenţie. B. Obligaţii pozitive – Art. 3 din Convenţie impun autorităţile statului au şi o serie de obligaţii pozitive, cum ar fi: - obligaţia substanţială de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate. Această măsură vizează luarea de măsuri practice apte să împiedice lezarea integrităţii corporale sau sănătăţii de către persoana privată de libertate însîşi sau de către codeţinuţi, măsuri pentru evitarea riscului supunerii la rele tratamente, asigurarea unor condiţii de detenţie minimale, asigurarea unui tratament medical adecvat. - măsuri preventive de natură a împiedica exercitarea relelor tratamente de către particulari. De exemplu, într-o plângere împotriva statului român în care reclamantul invoca faptul că fusese supus la rele tratamente de către codeţinuţi87, Curtea a statuat că, fiind cunoscute labilitatea psihică a reclamantului şi agesivitatea persoanelor deţinute în aceeaşi celulă cu acesta, autorităţilor penitenciare le revenea obligaţia de a lua măsuri concrete în vederea evitării materializării riscului lezării integrităţii fizice a reclamantului şi agravării afecţiunilor sale psihice. 5.2.2.2.

Tortura

Tortura este definită de către Curtea europeană a Drepturilor Omului în cauza Tyrer impotriva Regatului Unit al Marii Briatnii şi Irlandei de Nord, hotărârea din 25 aprilie 1978, ca fiind un „tratament inuman intenţionat care provoacă suferinţe puternice”. Tortura beneficiază şi de o definiţie convenţională. Astfel, art. 3 din Convenţia împotriva torturii adoptată în 1984 în unanimitate de Adunarea Generală ONU, şi intrată în vigoare din 1987, defineşte tortura drept un „act prin care o persoană este supusă în mod intenţionat unor suferinţe fitice sau mentale de către un agent în exerciţiul funcţiei publice sau la instigarea acestuia”. Din această definiţie, rezultă trei elemente care definsc conţinutul torturii: intensitatea suferinţelor fizice sau mentale, existenţa intenţiei deliberate a autorului de a produce efectele menţionate şi scopul determinat urmat de agent. Se observă cu uşurinţă, diferenţele între definiţia dată în jurisprudenţă, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi cea reţinută în Convenţia ONU împotriva torturii, întrucât în cel de-al doilea caz există, pe lângă criteriile suferinţei extrem de mare şi al intenţiei sau scopului torturii, un al treilea criteriu, şi anume, calitatea de agent statal a subiectului activ autor sau instigator. 5.2.2.3.

Tratament degradant

Acesta se situează la un nivel inferior faţă de tratamentul inuman, tratamentul degradant fiind cel care „umileşte individul într-un mod puternic în faţa altora sau îl 87

CEDO, cauza nr. 33343/96, Pantea contra României, Hotărârea din 3 iunie 2003, parag. 192.

împinge să acţioneze contrar voinţei sau conştiinţei sale” sau „un tratament care înjoseşte individul în proprii săi ochi”.

5.2.2.4.

Tratament inuman

Este definit ca „inuman”, tratamentul care provoacă, cu intenţie, suferinţe fizice sau mentale de o mare intensitate88. Astfel, atât suferinţele fizice, cum au fost cele criticate de Curtea Europeană în cauza sus menţionată, şi care se refereau la tehnici de tratare a deţinuţilor acuzaţi de implicare în activităţi teroriste precum privarea de somn, menţinerea îndelungată în poziţie de stres, precum şi suferinţe psihice, cum ar fi distrugerea unei case în faţa familiei al cărei cămin fusese imobilul (exemplu cauza Asker contra Turciei), pot fi calificate drept tratamente inumane. Tot tratamente inumane au fost calificate şi violenţele exercitate de poliţişti în exercitarea atribuţiilor de organ de cercetare penală89 sau de gardieni, în perioada de deţinere. Mai mult, Curtea a statuat că folosirea forţei fizice de către un agent al statului, dacă acesta nu este determinată de însuşi comportamentul victimei, aduce atingere demnităţii umane şi constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 390. De asemenea, menţinerea în închisoare a unei persoane, deşi starea de sănătate extrem de gravă era incompatibilă cu deţinerea în regim penitenciar, şi neacordarea tratamentului medical adecvat, poate fi considerată tot ca tratament inuman. Efectuarea de tratamente medicale experimentale asupra unei persoane, fără consimţământul acesteia, a fost, de asemenea, circumscrisă noţiunii de „tratament inuman”. Statul a fost ţinut răspunzător pentru tratamente calificate ca inumane, exercitate de terţi în virtutea obligaţiei substanţiale de a preveni lezerea integrităţii fizice sau psihice a persoanelor aflate sub jurisdicţia sa91. În acelaşi timp, anumite tratamente pot fi degradante şi inumane. Exemplu sunt cele cinci tehnici de interogatoriu numite tehnici de „dezorientare”, de „privare senzorială”, constând în menţinerea persoanelor mai multe ore în poziţie verticală, lipite de un zid, menţinerea cu capul într-un sac negru, chiar şi în perioada în care persoana era interogată, introducerea deţinutului, înainte de interogatoriu, într-o încăpere unde se auzea continuu 88

Definiţie dată tot de Curtea Europeană în hotărârea din cauza Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. 89

CEDO, cauza nr. 47940/99, Balogh contra Ungariei, Hotarârea din 20 iulie 2004, parag. 44-54.

90

CEDO, cauza nr. 22496/93, Tekin contra Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotarâri şi decizii, 1998 – IV, parag. 52, 53. 91

CEDO, cauza nr. 24888/94, V. contra Marii Britanii, Hotărârea din 16 decembrie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii 1999-XII, parag. 62; CEDO, cauza nr. 33343/96, Pantea contra României, Hotărârea din 3 iunie 2003, parag. 189.

zgomote puternice, privarea de somn, de hrană, tehnici catalogate de Curte ca inumane, întrucât au „provocat suferinţe psihice intense”, şi ca degradante, pentru că au fost de natură a crea sentimente de teamă, de angoasă şi inferioritate, de natură a coborî persoana în proprii ochi92”. 5.2.2.5.

Pedepse degradante sau inumane

Pentru ca o pedeapsă să fie „degradantă” este necesar ca sentimentul de umilire creat ca urmare a executării ei să depăşească nivelul de umilire pe care îl presupune orice pedeapsă penală93. Printre acestea putem enumera: condamnarea unui tânăr la pedeapsa detenţinuii pe viaţă, fără posibilitatea comutării, angajarea răspunderii penale a unui tânăr, chiar la o vârstă foarte fragedă, pedeapsa capitală, regim extrem de sever de detenţie, pronunţarea pedepsei cu moartea într-un proces inechitabil pentru unele state. Măsurile de expulzare sau extrădare sunt şi ele susceptibile de a constitui tratamente inumane sau degradante. Convenţia ONU privind interdicţia torturii prevede în acelaşi art. 3 că este interzisă extrădarea sau expulzarea unei persoane spre un stat unde aceasta riscă să fie supusă torturii, unor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu conţine o asemenea prevedere, această interdicţie fiind afirmată şi dezvoltată în jurisprudenţă. Adoptarea unei decizii de expulzare a unei persoane se pune atunci când se crede că reclamantul este expus la un risc real, cert şi actual de a fi supus unor tratamente sau sancţiuni incompatibile cu demnitatea umană, persoane care suferă de maladii graveşi nu pot primi tratament adecvat în statul în care urmează să ajungă. Însă, dacă în statul de destinaţie există tratament, chiar dacă nu la acelaşi nivel cu cel din statul ce a adoptat măsura expulzării, atunci regula interdicţiei relelor tratamente este respectată. În privinţa extrădării, aceasta poate constitui un tratament inuman sau degradant dacă persoana afectată de această măsură se află sub ameninţarea unei pedepse cu moartea fie datorită faptului că a fost deja condamnată la o asemenea pedeapsă, iar condiţiile de detenţie în aşteptarea pedepsei cu moartea sau modul de executare a unei asemenea pedepse reprezintă un tratament inuman sau degradant, fie dacă persoana ar fi supusă unui asemenea risc având în vedere legislaţia în vigoare în statul de destinaţie. Regulile penitenciare europene din 1987 constituie un adevărat „cod al detenţiei penitenciare94”, orientat spre necesitatea protecţiei demnităţii umane şi spre aplicarea imparţială şi nediscriminatorie a măsurilor de detenţie. Potrivit jurisprudenţei internaţionale, în afara acestor situaţii, au fost considerate a constitui tratamente inumane sau degradante: măsuri disciplinare într-o instituţie de învăţământ; 92

CEDO, cauza nr. 5310/71, Irlanda contra Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A 25, parag. 167. 93

Curtea CEDO, cauza nr. 5856/72 Tyrer contra Marii Britanii, Hotărârea din 25 aprilie 1978, Seria A 26, parag. 30; CEDO, cauza 13134/87, Costello – Roberts contra Marii Britanii, Hotărârea din 25 martie 1993, Culegere de hotărâri şi decizii Seria A 247 – C, parag. 30. 94

Sudre F., op. cit., p. 278.

-

un tratament medical cu caracter experimental efectuat fără consimţământul persoanei şi putând fi asociat cu ideea de inovaţie şi de risc; administrarea cu forţa a unui tratament medical (putând contribui la agravarea sănătăţii fizice şi mentale a deţinutului), combinată cu o alimentaţie forţată şi cu izolarea în celulă, pe o lungă perioadă de timp. O altă situaţie este cea a discriminărilor. Tratamentele discriminatorii au făcut obiectul unor plângeri în faţa Comisiei şi Curţii Europene, privind încălcarea art. 3. De exemplu, cauza East African Asians contra Regatului Unit (1973), 25 de persoane de origine asiatică, rezidenţi în state est-africane, şi-au menţinut cetăţenia britanică după ce Kenya şi Uganda au devenit state independente, pentru a-şi păstra dreptul de acces în Marea Britanie. În urma unei politici de africanizare a autorităţilor kenyene şi ugandeze şi cu scopul de a controla imigrarea din aceste state, Parlamentul britanic adoptat o lege de a controla imigrarea din aceste state, Parlamentul britanic a adoptat o lege prin care se punea capăt drepturilor de intrare pe teritoriul Regatului Unit al cetăţenilor britanici ce nu au legături ancestrale determinate de locul naşterii cu acestă ţară. După ce a fost sesizată, Comisia Europeană a opinat că această legislaţie este dicriminatorie sub aspect rasial şi că suzpunerea reclamanţilor faţă de noile reguli constituia un afront la adresa demnităţii lor. Practic, reclamanţii fuseseră reduşi, în opinia Comisiei, la statutul de „cetăţeni de rangul al doilea”. În ciuda opiniei ferme a Comisiei, Comitetul Miniştrilor, sesizat potrivit vechii proceduri, nu a dat o rezolvare acestui caz. Discriminările fondate pe alte criterii decât rasa pot fi considerate încălcări ale art. 3. În cauza Smith şi Grady contra Regatului Unit (1999), Curtea a arătat că „în principiu, nu se exclude ca tratament bazat pe o prejudecată a majorităţii heterosexuale împotriva minorităţii homosexuale ar putea să cadă sub incidenţa art. 3”. 5.2.2.6.

Sistemul nonjudiciar de prevenire a torturii

Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei la 26 noiembrie 1987 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1989. Această convenţie a dat naştere unui mecanism de control preventiv, radical distinct de control instaurat de Convenţia ONU asupra torturii. Ea prevede un sistem de vizite periodice, dar şi de vizite ad hoc ale locurilor de detenţie din statele părţi. Misiunea acestor vizite este încredinţată unui comitet special care poate asculta orice deţinut şi poate adresa recomandări statului în cauză. Comitetul pentru prevenirea torturii nu are posibilitatea de a aplica sancţiuni statului, ci doar de a face recomandări lipsite de forţă obligatorie, adresate acestuia, în scopul protecţiei persoanelor deţinute. Cu toate că procedurile sunt confidenţiale, Comitetul poate lua decizia de a face anumite declaraţii publice în situaţii foarte grave (de exemplu, statul refuză să coopereze sau să amelioreze situaţia constatată). 5.2.2.7.

Dreptul penal român

Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987, ratificată de România prin Legea nr. 80/199495, instituie un mecanism extrajudiciar, menit a contribui la prevenirea aplicării unor astfel de tratamente persoanelor private de libertate, mecanism bazat pe cooperarea între autorităţile naţionale competente şi un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, a cărui formare şi funcţionare sunt reglementate prin acest instrument internaţional. Legislaţia penală românească incriminează atât tortura, cât şi tratamentele inumane sau degradante. O serie de alte infracţiuni (cercetarea abuzivă, relele tratamente aplicate minorului) au, de asemenea, ca latură obiectivă o acţiune sau inacţiune ce poate fi catalogată, sub aspectul raporţării la Convenţie, ca tratament contrar art. 3. Potrivit art. 343 din Codul penal 96, tortura este „fapta prin care se provoacă, cu intenţie, unei persoane, o durere intensă sau suferinţe puternice, fizice sau psihice, cu scopul de a obţine de la acea persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tavit al unor asemenea persoane” şi se pedepseşte cu închisoare strictă. Conform art. 346 din noul Cod penal, „supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea unei măsuri de siguranţă sau educative se pedepsesţe cu închisoare strictă…”. Articolul 342 din Codul penal, ce incriminează arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă prevede că „supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale, se pedepseşte cu închisoare strictă sau cu zile – amendă”. Întrebuinţarea de „ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de urmărire penală ori de judecată sau împotriva unui martor, expert sau interpret pentru obţinerea de declaraţii, se pedepseşte cu închisoare strictă…”. Conform art. 229 din noul Cod penal, „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare, se pedepseşte cu închisoare strictă…”. 5.2.3. Dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituţii şi muncii forţate sau obligatorii Regula interdicţiei sclaviei şi a muncii forţate se ocupă. Pe de o parte, de sclavie şi de aservire, iar pe de altă parte de muncă forţată sau obilgatorie. Între cele două noţiuni 95

Legea nr. 80/1994 privind ratificarea Convenţiei europene pebntru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, a celor două protocoale adiţionale la aceasta (M. Of. Nr. 285 din 7 octombrie 1994). 96

Legea nr. 301/2004 privind noul Cod penal (m.Of. nr. 575 din 29 iunie 2004).

există o diferenţă ce constă în faptul că sclavia şi aservirea privesc statutul persoanei în totalitatea sa, pe când munca forţată sau obilgatorie nu se referă la acest lucru, ci, contrar sclaviei şi aservirii, are, în general, un caracter temporar şi ocazional. Tratatele internaţionale enunţă interdicţia, dar nu defineşte termenii de sclavie, aservire, muncă forţată sau obligatorie. Convenţia Internaţională din 1926 împotriva sclaviei defineşte sclavia ca starea sau „condiţia unui individ asupra căruia se exercită atributele dreptului de proprietate sau unele dintre acestea”. Din punct de vedere juridic, sclavia este situaţia unei persoane care este proprietatea altei persoane, implicând nerecunoaşterea personalităţii sale juridice. Corelativ, termenul de aservire este tratat de Convenţia de la Geneva, din 7 septembrie 1956, care nu defineşte aservirea, dar o descrie, menţionând anumite practici, printre care: aservirea pentru datorii, adică starea sau condiţia debitorului ce rezultă din situaţia în care acesta îşi garantează datoriile prin servicii personale; şerbia (iobăgia), care înseamnă obligaţia unei persoane de a trăi şi de a lucra pe pământ aparţinând altei persoane şi de a furniza acetei persoane, contraaunei plăţi sau în mod gratuit, anumite servicii, fără posibilitatea de a-şi schimba condiţia; instituţiile prin care o femeie, fără a putea refuza, este promisă sau căsătorită de către familia sa sau dată altor persoane de către soţul său ori transmisă terţilor ca urmare a decesului acestuia din urmă; cedarea minorilor sub 18 ani către terţi, pentru a fi exploataţi. În jurisprudenţa internaţională, aservirea este definită ca fiind „obligaţia de a trăi şi de lucra pe proprietatea altuia şi de a –i furniza (presta), anumite servicii, remunerate sau nu şi imposibilitatea de a schimba această condiţie”. Astfel, aservirea este o formă a sclaviei, deosebindu-se de aceasta mai mult prin grad decât prin natură. Spre deosebire de munca forţată, aservirea presupune mai mult decât o obligaţie de a presta servicii sub imperiul constrângerii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a calificat drept servitute în sensul art. 4, situaţia unei imigrante ilegale de origine togoleză pe teritoriul Franţei, minoră la epoca faptelor, care a fost obligată şă se ocupe de creşterea copiilor unei familii de cetăţeni francezi, mai mulţi ani de zile, în regim de muncă de 7 zile pe săptămână, fiindu-i confiscate actele sale, fiind izolată şicreeându-se astfel o stare de vulnarabilitate. Munca forţată sau obligatorie a fost definită ca fiind o muncă „impusă unei persoane împotriva voinţei sale, muncă ce prezintă un caracter injust sau opresiv şi care nu poate fi evitată”97. Noţiunea este definită de Convenţia nr. 29 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.), potrivit cu care este forţată sau obligatorie „orice muncă sau serviciu pretins de la un individ sub ameninţarea unei anumite pedepse şi pentru care individul respectiv nu s-a oferit din proprie iniţiativă”. De asemenea, Convenţia nr. 105 privind abolirea muncii forţate, care completează Convenţia nr. 29, menţionează cinci forme de muncă forţată sau obligatorie, care clarifică această noţiune. Conform art. 1 al acestei convenţii, statele îşi iau angajamentul să nu recurgă la munca forţată sau obligatorie ca mijloc de presiune politică sau pentru a sancţiona opiniile politice; pentru a creşte producţia economică, pentru a face respectată disciplina în muncă; ca sancţiune în caz de participare la grevă; ca mijloc de discriminare rasială, naţională sau religioasă. În jurisprudenţa europeană s-a definit munca forţată ca fiind o muncă „impusă unei persoane împotriva voinţei sale, ce prezintă un caracter injust sau opresiv şi constituie o încercare inevitabilă”. Se observă că noţiunea cuprinde trei elemente, care trebuie îndeplinite cumulativ: 97

Comisia CEDO, Cererea nr. 8410/78.

- lipsa consimţământului anterior pentru efectuarea muncii, - ameninţarea cu o sancţiune în caz de nerespectare a muncii şi - caracterul injust sau opresiv al muncii pretinse. Din cadrul muncii forţate sau obligatorii sunt excluse patru tipuri de activităţi care presupun o anumită constrângere: - îndeplinirea serviciului militar sau echivalentul în activităţi impuse persoanelor care pe motive religioase nu-şi satisfac stagiul; - munca deţinuţilor, dacă este vorba de persoane a căror detenţie este licită şi dacă munca în discuţie este un serviciu normal în sistemul penitenciar, chiar dacă nu este remunerată; - munca impusă de autorităţi în caz de forţă majoră sau stare de necesitate ce afectează o comunitate, fiind vorba însă doar de situaţii excepţionale, însă nu numai naturale (o criză pe piaţa forţei de muncă într-un anumit domeniu poate fi considerată ca justificând o muncă obligatorie); - munca rezultată din activităţi civice normale, cum ar fi obligaţia de a fi jurat, obligaţia de a îndeplini serviciul de pompier. Potrivit jurisprudenţei internaţionale, există anumite tipuri de muncă care nu constituie muncă forţată sau obligatorie: - munca îndeplinită de un avocat numit din oficiu98 şi plătită în mod rezonabil; - obligaţia impusă notarilor de a nu percepe decât onorarii reduse organizaţiilor fără scop lucrativ (universităţi, biserici), ăntrucât actele îndeplinite pentru aceste organizaţii fac parte din activitatea lor normală; - obligaţia impusă angajatorilor de a percepe impozit pe salariile angajaţilor lor; - faptul de a nu mai acorda indemnizaţie de şomaj unui şomer, pe motiv că a refuzat o ofertă de slujbă, chiar dacă slujba oferită nu corespunde calificaării sale; - obligaţia de a-şi exercita profesia în cadrul unei asociaţii care fixează orarul membrilor săi. Cu toate acestea, Pactul International Relativ la Drepturile Civile si Politice nu interzice obligarea unor persoane care sunt condamnate la pedeapsa închisorii la prestarea de munca care în alte condiţii ar fi calificată drept „forţată”, dacă a fost pronunţată ca o pedeapsă accesorie de un tribunal competent. Art. 4 impune, pe langă obligaţia statelor de a se abţine de a impune munca forţată, şi obligaţia pozitivă de a nu permite unor particulari să oblige alte persoane la muncă forţată.

98

A se vedea cauza Van der Mussele contra Belgiei.

5.2.4. Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei – Art. 5 Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este obligată să exercite un control riguros cu privire la măsurile care ar putea aduce atingere acestei valori. Noţiunea de libertate desemnează în primul rând libertatea fizică a persoanei. Art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede protecţia libertăţii fizice a oricărei persoane împotriva arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive. Primul paragraf enumeră limitative cazuri în care un individ poate fi privat de libertate: diferite forme de arestare şi deţinere. Paragrafele 2-4 arată care sunt drepturile unei persoane private de libertate în conformitate cu primul paragraf. În doctrină s-a aratat că trebuie făcută distincţie între privare de liberate şi restricţie a libertăţii, între cele două instituţii existând doar o diferenţă de intensitate. Astfel, în cauza Guzzardi contra Italiei (1980), impunerea unei resedinţe obligatorii reclamantului, pe o insulă îndepărtată, timp de 16 luni, cu posibilitatea de a se mişca liber într-o arie de 2,5 km2 a fost considerată o privare de libertate în sensul art. 5. Însă, nu toate privările de libertate intră sub incidenţa art. 5. De exemplu, în cauza Engel contra Olandei (1976), Curtea a reţinut că restricţiile libertăţii rezultate din condiţiile normale ale vieţii de militar, dar şi unele măsuri disciplinare, nu constituie privări de libertate. 5.2.4.1.

Cazuri permisive de privare de libertate

1. Detenţia după judecată şi condamnare se referă la persoana deţinută în mod legal după condamnarea de către un tribunal competent. Condamnarea înseamnă aplicarea unei pedepse pentru săvârşirea unei infracţiuni. Condamnarea trebuie să fie aplicată de un tribunal competent. Pentru a fi considerat competent, tribunalul trebuie să fie un organ de plină jurisdicţie asupra cauzei respective, să acorde garanţiile judiciare adecvate şi să fie independent faţă de executiv şi faţă de terţi. Jurisdicţia europeană impune şi o legatură de cauzalitate între condamnare şi detenţie. În acest sens, este imperativ ca detenţia să aibă loc în temeiul hotărârii judecătoreşti pronunţate de tribunalul competent. 2. Arestarea sau detenţia decurgând dintr-o ordonanţă cu caracter judiciar sau dintr-o obligaţie legală (art. 5, parag. 1, lit.b) Câmpul de aplicare al acestei dispoziţii este determinat de două noţiuni: - Nerespectarea unei decizii a instanţei; - Executarea unei obligaţii prevăzute de lege. Astfel, detenţia poate interveni ca urmare a refuzului de a plăti o amendă sau refuzul de a se supune unor examinări medicale cerute de o instanţă de judecată, obligaţia de a purta un act de identitate sau de a se supune unui control de identitate. Obligaţia trebuie să fie specifică şi concret formulată, nu poate avea un caracter de generalizare (ex.

obligaţia de a se supune normelor legale în general). Dacă detenţia are ca scop pedepsirea persoanei, atunci nu intră sub incidenţa art. 5 parag. 1 lit.b. În cauza Vasileva contra Danemarcei (2003)99, Curtea a constatat că privarea de liberate a reclamantei pentru 13 ore şi jumătate a fost o perioadă mai lungă decât era necesar şi neproporţională cu scopul detenţiei, eforturile de a-i stabili identitatea nu au durat pe întreaga perioadă a reţinerii sale. Mai mult, reclamanta nu a fost asistată de un doctor, măsură ce s-ar fi justificat datorită vârstei înaintate a acesteia şi ar fi eliminate şi impasul de comunicare în care se află poliţia, pe de o parte, şi reclamanta, pe de altă parte. 3. Detenţia preventivă Prin această normă se interzice orice lipsire de libertate în mod preventiv cu exepţia procedurii penale. Arestarea preventivă trebuie să fie conformă cu dreptul intern al statului respective, cât şi cu normele europene. În cauza Pantea contra României (2003), Curtea Europeană a constatat violarea de către statul roman a art. 5 parag. 1 lit.c prin caracterul illegal al arestării reclamantului şi menţinerea acestuia în arest după expirarea mandatului. Pentru ca o masură de reţinere sau arestare să fie permisă, prin prisma Convenţiei, trebuie să existe motive plauzibile 100. Noţiunea de motive plauzibile este o noţiune autonomă care depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează trebuie să fie nu doar sincere şi autentice, ci ele trebuie să poată convinge un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune. Chiar dacă statul nu poate dezvălui informaţii confidenţiale, el trebuie să furnizeze judecătorilor europeni informaţii suficiente de natură să-i convingă asupra caracterului verosimil al motivelor arestării. În hotărârea pronunţată în cauza O`Hara contra Marii Britanii, Curtea a arătat că o serie de infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social, precum cele legate de terorism, suscită probleme deosebite, deoarece, forţele de poliţie se pot afla în situaţii în care, pentru interesul siguranţei publice, trebuie să aresteze suspecţi pe baza unor informaţii credibile, care nu pot fi dezvăluite celui bănuit sau în faţa instanţei fără a pune în pericol siguranţa surselor informaţiei. Curtea, admiţând aceste imperative, a arătat însă, că ele nu pot justifica o interpretare aşa de generoasă, ci autorităţile sunt obligate să ofere totuşi, un set minim de fapte şi informaţii care să convingă instanţa asupra bănuielilor respective. Aceste criterii se vor aplica nu doar când există bănuieli că o persoană a comis o infracţiune, ci şi atunci când existâ bânuieli câ va comite o infracţiune sau că va fugi după comiterea unei infracţiuni. 4. Detenţia minorilor Această măsură este posibilă cu condiţia ca ea să aibă ca scop fie supunerea minorilor la o educaţie supravagheată101, fie aducerea acestora în faţa justiţiei. În această ultimă situaţie, sunt vizate cazurile care implică alte acuzaţii decât cele penale. În cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea a arătat că în cazul consemnării unui minor într-un penitenciar nu se încalcă în mod necesar această dispoziţie a Convenţiei, chiar dacă nu se 99

CEDO, cauza nr. 52792/9, Vasileva contra Danemarcei, Hotararea din 25 septembrie 2003.

100

CEDO, cauza Fox, Campbell si Hartley contra Marii Britanii, Hotararea din 30 august 1990, in seria nr. 182; CEDO, cauza nr. 22493/93, Berktay contra Turciei, Hotararea din 1 martie 2001. 101

CEDO, Bouamar contra Belgiei (1988).

urmăreşte nici măcar educarea supravegheată a minorului respectiv. În asemenea situaţii însă, este necesar ca măsura de internare să fie urmată rapid de aplicarea unui program în regim închis sau deschis102. 5. Detenţia unor bolnavi şi persoane defavorizate este prevăzută de art. 5 lit. e a Convenţiei Europene. Această privare de libertate se referă la persoanele susceptibile a propaga o boală contagioasă, alienaţii, alcoolicii, toxicomanii şi vagabonzii. Curtea s-a ferit să definească noţiunile care determină câmpul de aplicare al acestei dispoziţii. Cu toate acestea, criteriile pentru determinarea lor nu lipsesc. Astfel, în ceea ce priveşte bolile contagioase, au fost avute în vedere, consideraţii pe care Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat-o termenului. În practica s-a pus mai mult problema alienaţilor mintal. În cauza Winterwerp contra Olandei (1979), Curtea a precizat condiţiile minimale de privare de libertate: - alienaţia trebuie dovedită în faţa autorităţii naţionale competente, printr-o expertiză medicală obiectivă; - tulburările mentale trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să legitimeze internarea; - tulburările trebuie să persiste pe întreaga durată a internării. Aceasta nu se poate prelungii în mod valabil, dacă aceste tulburări au încetat să mai existe. În asemenea situaţii, detenţia trebuie să aibă loc într-un spital sau într-un alt stabiliment specializat103. În ceea ce priveşte prima condiţie, există o derogare în situaţii de urgenţă: aceasta justifică detenţia unei persoane fără o expertiză medicală pralabilă, dar numai dacă starea de alienaţie este confirmată, în cel mai scurt timp posibil, de către un specialist. Articolul 5 parag. 1 lit. e) nu implică, în viziunea Curţii, şi un drept de a primi un tratament adecvat bolii mintale. Cu toate acestea, lipsa acestui tratament pentru persoana aflată sub detenţie poate constitui un tratament inuman sau degradant conform art. 3 al Convenţiei. La fel, internarea forţată a unei persoane, urmată de izolarea şi plasarea într-o cameră încuiată, sub controlul constant al personalului clinicii, fără posibilitatea de a părăsi clinica sau de a avea contacte cu lumea exterioară şi neurmată de punerea sa sub tutelă 104, a condus Curtea la aprecierea că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă impusă de art. 5, şi anume, aceea de a proteja pe reclamantă împotriva ingerinţelor în dreptul său la libertate individuală, comise de particulari sau prin implicarea active a autorităţilor. Termenul de vagabonzi şi detenţia vagabonzilor a făcut obiectul cauzei De Wilde, Oams si Versyp contra Belgiei (cunoscută şi sub numele de “cauza vagabondului”). În această cauză, Curtea a preluat definiţia dată de dreptul Belgian noţiunii de “vagabond”, adică acea persoană ce nu are adapost stabil, nici mijloace de subzistenţă şi nicio profesie sau ocupaţie stabilă. În ceea ce priveşte noţiunea de “alcoholic”, în cauza Litwa contra Poloniei (2000), Curtea a considerat că “persoanele care nu sunt diagnosticate medical ca fiind 102

CEDO, cauza nr. 39474/98, D.G. contra Irlandei, Hotararea din 16 mai 2002.

103

Pentru incalcarea acestei obligatii prin detinerea unei persoane bolnave de schizofrenie paranoida cronica intr-o inchisoare, exemplu, CEDO, cauza Csaky contra Ungariei (2006). 104

A se vedea CEDO, cauza Storck contra Germaniei (2005). Aceasta cauza a devenit deja de referinta in jurisprudenta Curtii pentru aceasta situatie. Aici se invoca pentru prima data obligatia/obligatiile positive ale statului /statelor pe terenul art. 5.

alcoolici, dar al căror comportament sub influenţa alcoololui reprezintă o ameninţare pentru ordinea publică sau pentru ele însele, pot fi reţinute pentru protecţia ordinii publice sau pentru interesul lor propriu, cum ar fi sănătatea sau siguranţa personală”. Este însă strict interzisă detenţia unui individ doar pentru că a consumat alcool. În speţa citată, o persoană aproape oarbă, care a consumat alcool, putea constitui un pericol pentru ordinea publică sau chiar pentru el însuşi, fiind justificată o detenţie de şase ore şi jumătate. În cauza Filip contra României (2007), reclamantul a fost internat în urma unui ordin al procurorului, măsura având ca scop examinarea psihiatrică a reclamantului, pentru a se stabili dacă acesta avea sau nu discernământ şi a fost luată în baza art. 114 C.pen., pentru o perioadă nedeterminată105. În această speţa, Curtea a constatat, pe lângă încălcarea art. 3 din Convenţie, şi încălcarea art. 5 parag. 1 lit. e), deoarece reclamantul a fost internat pentru o durată nedeterminată, în temeiul deciziei Parchetului, decizie luată fără ca avizul unui medic expert să fie emis în prealabil. Parchetul a ordonat o expertiză medico-legală abia la o lună de la internare, după primirea plângerii reclamantului privind legalitatea măsurii de siguranţă. Curtea apreciază că evaluarea prealabilă de către 105

În aceeşi zi, reclamantul a fost internat la Spitalul de psihiatrie „Al. Obregia2 din Bucureşti, într-un salon de supraveghere. Potrivit dosarului medical deschis la acest spital, medical psihiatru care l-a examinat pe reclamant la 72 de ore după internare a conchis că acesta suferea de “tulburări paranoide”. Reclamantul a început să adreseze mai multe plângeri împotriva măsurii internării şi a condiţiilor de internare, Preşedintelui României şi ministrului justiţiei. El a fost informat de către aceştia, că plângerile sale au fost transmise Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. La data de 17 decembrie 2002, în temeiul art. 434 C. proc. Pen., reclamantul a înaintat o plângere împotriva privării sale de liberatate, Judecătoriei Sectorului 6. El pretindea că a fost internat fără a suferi de nici o afecţiune psihică şi fără ca parchetul sau instanţa să fi ordonat o expertiză medico-legală psihiatrică. În urma unor repetate plângeri, la 22 ianuarie 2003, s-a prezentat un raport de expertiză asupra stării sale, în urma căruia, la 28 ianuarie 2003, Parchetul a ordonat ridicarea măsurii provizorii de internare psihiatrică şi supunerea reclamantului la tratament psihiatric obligatoriu. La 29 ianuarie 2003, Prim-Procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 a respins plângerea reclamantului împotriva internării, ca fiind lipsită de obiect. La 30 ianuarie 2003, reclamantul a fost eliberat. Statuând asupra pretinselor violări ale art. 3 din Convenţie, Curtea, arătând că, deşi nu poate reţine violarea acestui text în dimensiunea sa materială, deoarece nu au putut fi dovedite rele tratamente aplicate reclamantului în cursul internării, a reamintit obiectul şi întinderea obligaţiilor de natură procedurală ce decurg din art. 3: acesta impune autorităţilor naţionale obligaţia de a conduce o anchetă oficială efectivă, atunci când o persoană pretinde că a fost victima unor acte contrare art. 3 şi comise în împrejurări suspecte. În speţă, Curtea a constatat că plângerea reclamantului din 2 decembrie 2002, adresată judecătoriei, conţinea alegaţii privind că ar fi fost supus unor rele tratamente de către un alt pacient. Curtea reaminteşte că, în decizia sa de admisibilitate din 8 decembrie 2005, s-a pronunţat asupra excepţiei de neepuizare a căilor de atac interne, formulate de Guvern şi, cu această ocazie, a constata pasivitatea autorităţilor române cu privire la plângerile penale ale reclamantului. Deşi reclamantul a informat autorităţile competente despre pretinsele violări ale art. 3, pare că Parchetul nu s-a pronunţat asupra fondului concluziilor poliţiei, potrivit cărora nu existau probe suficiente. În plus, Curtea a observat că Guvernul nu a prezentat niciun document care să constate că o ancheta preliminară a fost condusă de poliăie sub autoritatea Ministerului Public cu privire la aceste plângeri ale reclamantului. Curtea observă că, nici până la momentul hotărârii, Guvernul nu a furnizat informaţii suplimentare cu privire la o astfel de anchetă penală asupra plângerilor reclamantului. În aceste condiţii, Curtea a apreciat că a existat o violare a art. 3 al Convenţiei.

un psihiatru era indispensabilă, ţinând cont de faptul că reclamantul nu avea antecedente de tulburări psihice. În orice caz, nu era vorba de o internare cu titlu de urgenţă. Deşi internarea reclamantului avea ca scop obţinerea unui aviz medical, dacă acesta avea sau nu discernământ, pentru a i se angaja răspunderea penală şi, după internare, acesta a fost condus la centrul medical pentru a fi examinată, totuşi, nu a rezultat în nicun fel ca medicii care l-au admis în spital ar fi fost întrebaţi dacă era necesară internarea pentru un astfel de examen. În plus, Curtea a observat că raportul comisiei medicale nu a confirmat măsura de siguranţă de internare obligatorie. În consecinţă, Curtea a apreciat că detenţia reclamantului pentru o perioadă de 84 de zile nu a constituit o detenţie conformă cu prevederile art. 5, alin. 1 lit. e) din Convenţie, deoarece a fost dispusă fără ca un medic să fi fost consultat în prealabil şi deci, alienarea mentală a reclamantului nu a fost dovedită. Mai mult, Curtea a constatat, că ordonanţa Parchetului nu menţiona elementele care au dus la constatarea că starea psihică a reclamantului prezenta un pericol pentru societate, chiar dacă aceasta este una din condiţiile prevăzute chiar de art. 114 C. pen. pentru luarea acestei măsuri. Totodată, comisia medicală nu a fost sesizată decât după o luna de la internarea reclamantului şi a trecut înca o lună pentru redactarea raportului de expertiză. Din aceste motive, Curtea a considerat că privarea de libertate a reclamantului nu a respectat căile legale, cerinţă prevazută de art. 5 alin. 1 din Convenţie. 6. Detenţia străinilor Aceasta este prevazută de art. 5 parag. 1 lit f), şi se referă la expluzarea sau extradărea sau pentru a împiedica o persoana să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul statului. Astfel, pentru ca detenţia să fie conformă cu Convenţia, este necesară existenţa unei proceduri de extrădare sau expulzare care să se afle în curs de desfăşurare. În cauza Bozano contra Italiei, exista o legatură directă între legalitatea detenţiei şi legalitatea măsurii de expulzare sau extrădare. În cauza Shamsa contra Poloniei106, Curtea constată încălcarea art. 5 parag. 1 din Conveţie, deoarece decizia de expulzare trebuia pusă în aplicare în 90 de zile, perioadă după care, conform legii, reclamanţii trebuiau puşi în libertate dacă nu era executată, lucru care nu s-a întâmplat. Curtea consideră că privarea de liberate în zona de tranzit, pentru o perioadă nedeterminată şi care nu poate fi prevăzută, fără un temei legal sau o decizie a unei instanţe, este contrară principiului previzibilităţii. Mai mult, reţinerea pe o perioadă de timp care nu este ordonată de o instanţă, judecator sau orice altă persoană autorizată de lege să exercite atribuţii legale este contrară art. 5. 5.2.4.2.

Garanţiile persoanelor private de liberatate

Aşa cum am menţionat la începutul acestui capitol, orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie dispusă de o autoritate competentă şi să existe o legătură de cauzalitate. Privarea de libertate nu poate avea caracter arbitrar. Articolul 5 parag. 2-5 cuprinde o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de libertate, cum ar fi: dreptul de a fi informat, dreptul de a apărea în faţa unui judecător, dreptul la recurs, dreptul la despăgubiri. Scopul acestor garanţii este de a permite apărarea împotriva oricăror atingeri aduse libertăţii persoanei. 106

CEDO, cauzele nr. 45355/99 si nr. 45357/99, Shamsa contra Poloniei, hotărârea din 27 noiembrie 2003.

a. Dreptul de a fi informat Orice persoană arestatâ sau deţinută are dreptul să fie informat în cel mai scurt timp posibil şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sau deţinerii şi a oricarei acuzaţii împotriva ei. Persoanei arestate trebuie să i se prezinte “într-un limbaj simplu, non tehnic, pe care îl poate înţelege, motivele esenţiale, juridice şi factuale, ale arestării sale, pentru a putea, dacă crede de cuviinţă, să se adreseze unei instanţe pentru a contesta legalitatea arestării”107. În cazul În care se modifică temeiurile care justificau iniţial detenţia, este necesară o noua informare cu privire la aceste modificări. Pentru persoanele alienate mintal, dacă acestea nu pot înţelege informaţiile comunicate asupra motivelor deţinerii, aceste informaţii trebuie date unui avocat sau altei persoane autorizate să acţioneze în numele lor108. b. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecator, de a fi trimis în judecată într-un termen rezonabil sau echitabil Această garanţie este prevazută de art. 5 parag. 3, care menţionează că orice persoană arestată sau deţinută trebuie dusă imediat în faţa unui judecător sau unui alt magistrat competent prin lege să exercite funcţii judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Această garanţie are un conţinut complex care conţine, de fapt, două garanţii: - Prima vizează protejarea individului împotriva oricarei arestări arbitrare făcând să intervină “de îndată” autoritatea judiciară care va asigura controlul măsurii; - Cea de a doua are ca obiectiv evitarea menţinerii, o perioadă îndelungată, în detenţie a persoanelor înainte de a fi judecate. În ceea ce priveşte punerea în libertate, Curtea a statuat că este necesară o garanţie care să asigure prezentarea persoanei în cauăa la audiere. Aceasăa dispoziţie a fost interpretată ca permiţând insituirea unor garanţii financiare (cauţiuni) pentru a asigura prezentarea persoanei la process. În acelaşi timp, Curtea a aratat că stabilirea sumei cauţiunii trebuie să se facă “în principal prin raportare la persoana acuzată, la bunurile sale şi la relaţiile sale cu persaonele a căror siguranţă trebuie protejată” 109. Stabilirea sumei cauţiunii trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit. c. Dreptul la recurs Art. 5 parag. 4 statuează că orice persoană privată de liberatate prin arestare sau deţinere are dreptul de a se plânge în faţa unui tribunal asupra legalităţii măsurii şi să ceara eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. Scopul acestei prevederi este acela de a asigura protecţia împotriva unei detenţii arbitrare, precum şi facilitarea eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală.

107

CEDO, cauza Fox, Campbell si Hartley contra Rusiei (1990).

108

Raportul Comisiei în cauza X. contra Rusiei (1980).

109

CEDO, cauza Neumeister contra Austriei (1968).

Pentru înţelegerea acestei dispoziţii, considerăm că este necesar lămurirea a patru noţiuni: recurs, tribunal termen scurt şi care este amploarea controlului realizat de către tribunal. Noţiunea de recurs trebuie înţeleasă în sens larg, adică drept o cale de atac ce poate fi exercitată împotriva unei măsuri privative de liberate, luate printr-o procedură administrativă ori judiciară. Atunci când decizia emană de la un organ administrativ este oligatoriu ca persoanele afectate de această măsură să aibă la dispoziţie o cale de atac împotriva măsurii, înaintea unui organ judiciar independent, sau să poată iniţia periodic o procedură judiciară care să evalueze subzistenţa cauzelor care au dus la lipsirea sa iniţială de liberate. Dacă însă, decizia este luată de un tribunal, în urma unei proceduri judiciare, controlul cerut prin această dispoziţie se găseşte incorporate în aceasta. Deci putem spune că recursul este un drept relativ, întrucât depinde de calitatea organului care stă la originea măsurii privative de libertate, că şi de durata şi desfăşurarea lipsirii de libertate. Recursul trebuie să fie, însă, o cale efectivă şi eficientă de atac împotriva măsurii luate. În ceea ce priveşte noţiunea de tribunal, Curtea a precizat că prin acest termen nu se înţelege neaparat o jurisdicţie de tip clasic, integrate în structurile judiciare obişnuite ale ţării, ci poate fi desemnat orice organ care, însă, trebuie să fie independent şi imparţial şi să îndeplinească nu atribuţii consultative, ci să aibă competenţa de a dispune eliberarea în caz de detenţie ilegală. În ceea ce priveŞte controlul de legalitate exercitat de tribunal, acesta trebuie să se întindă nu doar asupra legalităţii măsurii, ci şi asupra fiecărei condiţii indispensabile, conform Convenţiei, pentru declararea ca legală a unei măsuri privative de libertate. Acest paragraf dă dreptul persoanelor lipsite de libertate să ceară şi să obţină reexaminarea periodică a condiţiilor procedurale şi de fond care sunt esenţiale pentru conformitatea cu convenţia măsurilor luate la adresa lor. În cazurile privind detenţia persoanelor care suferă de boli psihice – aşa cum prevede legea naţională portugheză – reviziurea periodică a măsurii de către un tribunal este obligatorie şi se dispune din oficiu. Termen scurt - din jurisprudenţa Curţii se cere ca instanţa să examineze periodic motivele lipsirii de liberate la intervale care nu ar trebui să depăşească 3 luni. Intervalul va fi mai mare în cazul persoanelor alienate mintal, depinzând şi de evaluările medicale. d. Dreptul la despăgubiri pentru detenţie ilegală Art. 5 parag. 5 prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii. Acest drept la despăgubiri există nu doar atunci când este încălcat acest articol, ci şi atunci când sunt încălcate dispoziţiile de drept intern care asigură o protecţie mai extinsă decât cea oferită de acesta. Doua condiţii sunt necesare pentru putea fi sesizată Curtea europeană în această materie: - Să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte dispoziţii ale art. 5; - Această încălcare să fi produs un prejudiciu. În privinţa primei condiţii, încălcarea poate apărea fie datorită lipsirii de libertate

a unei persoane în alte cazuri decât cele prevăzute de art. 5 parag. 1, fie datorită nerespectării garanţiilor prevăzute de art. 5 parag. 2-4. Acest drept la despăgubire nu trebuie confundat cu art. 41 din Convenţie privind satisfacţia echitabilă. Cu privire la natura compensaţiei, aceasta este, de obicei, financiară. Statul poate cere persoanei interesate să dovedească întinderea prejudiciului produs de detenţia ilegală, iar Curtea europeană recunoaşte o largă marjă de apreciere în această materie. 5.2.4.3. Art. 148 C. proc. pen. din dreptul intern prin prisma Art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului Codul nostru de procedură penală, ca, de altfel, majoritatea legislaţiilor europene, condiţionează luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea a trei condiţii de fond cumulative: - să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; - fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; - să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitative prevazute de art. 148 C. proc. pen.110. O dată cu ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către ţara noastră111, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern 112 cu exigenţele

110

Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului

„Art. 148. - Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt intrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din urmatoarele cazuri: a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 3 luni; c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori există date care justifică temerea că va săvârşi şi alte infracţiuni; f) inculpatul este recidivist; g) când există una din circumstanţele agravante; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. În cazurile prevăzute la lit. c)-g), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an.” 111

Conventia Europeană a fost ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. Nr. 135 din 31 mai 1994), republicată prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea Protocolului nr. 11 referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit de Convenţie (M. of. Nr. 147 din 13 iulie 1995). 112

Stoica V., Stoica I. C., Conveţia Europeană şi impactul acesteia asupra sistemului juridic român ,în rev. Dreptul, nr. 10-11/1994, p. 10; Mateut Gh., Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituţiei şi a Convenţiei Europene, în Dreptul nr. 3/1996, p. 40.

art. 5 parag. 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce priveşte verificarea legalităţii unei detenţii preventive, trebuie remarcat că dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta. Totuşi, Curtea a subliniat faptul că orice măsura preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate113. Astfel, se impune nu numai că privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern114, ci este necesar ca aceasta din urmă să fie, la rândul lui, în acord cu prevederile Convenţiei115, inclusive cu principiile generale pe care aceasta – deşi nu le enunţa expres – le conţine în mod implicit116. A. să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevazute de legea penală Prima condiţie din dreptul intern necesară pentru luarea reţinerii şi arestării preventive este în deplin acord cu prevederile art. 5 parag. 1 lit c) din Convenţia Europeană, care condiţionează luarea acestor măsuri de existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează a fi privată de liberatate a săvârşit o infracţiune. Noţiunea de probă (potrivit art. 63 alin. 1 C. pr. pen.) se referă la orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau a inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru o justă soluţionare a cauzei. Spre deosebire de indicii 117, probele nu se pot obţine decât prin

113

CEDO, în cauza Amuur contra Frantei, hotărârea din 25 iunie 1996, parag. 50, www. echr.coe.int.

114

Deşi recunoaste că interpretarea şi aplicarea dreptului intern este de competenţa autorităţilor naţionale, în special a instanţelor judecătoreşti, Curtea îşi rezervă, totuşi, dreptul de a verifica dacă acesta a fost sau nu respectat; CEDO, în cauza Engel şi alţii contra Mării Britanii, parag. 69-70, www.echr.coe.int. 115

Totuşi, dacă în dreptul intern exista dispoziţii mai favorabile, acesta se va aplica cu prioritate faţă de reglementările internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Acest principiu, enunţat în art. 53 din Convenţie şi reluat în jurisprudenţa Curţii, este acum prevăzut expres şi în art. 20 alin. (2) din Constituţia revizuită (M. Of. Nr. 767 din 31 octombrie 2003). 116

117

CEDO, în cauza Winterwerp contra Olandei.

Pentru o abordare mai amplă a diferenţelor dintre probe şi indicii temeinice, a se vedea, Istrare Ilie, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, p. 39-43.

intermediul mijloacelor de probă118 şi cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege119 pentru obţinerea acestora120. Este necesar ca probele să existe la dosar în momentul dispunerii măsurilor privative de libertate, iar din cuprinsul lor să reiasă că invinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevazută de legea penală şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de tragere la răspundere a acestuia121. În ceea ce priveşte noţiunea de indicii temeinice, din definirea acestora în art. 143 alin. (3) C. proc. pen.122, rezultă că acestea nu sunt probe, ci simple presupuneri sau bănuieli, bazate pe deducţii logice, având ca premise datele existente în cauză. Convenţia Europeană: Noţiunea de “probe” sau “indicii temeinice” din dreptul intern este echivalentă cu aceea de “motive verosimile” prevazută de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie. Acesta impune, ca o condiţie prealabilă oricarei detenţii preventive, reţinerea unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează a fi private de libertate a săvârşit o infracţiune 123. Potrivit Curţii Europene, acest articol cuprinde trei ipoteze distincte de privare de libertate: - când există motive verosimile de a bănui că persoana care urmează să fie private de libertate a săvârşit o infracţiune; - când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o impiedica să săvârşească o infracţiune; - când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o impiedica să fugă după săvârşirea acesteia. 118

Art. 64 C. proc. pen.: “Mijloacele de probă sunt expres şi limitativ prevăzute şi constau în: declaraţiile invinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrarile audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiintifice, constatările medico-legale şi expertizele.” 119

Conform art. 68 C. Proc. Pen. “este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe. De asemenea, este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale , în scopul obţinerii unei probe.”. Potrivit art. 64 alin. (2) C. Proc. Pen. , mijloacele de probă obţinute în mod illegal nu pot fi folosite în procesul penal. 120

Obţinerea mijloacelor de probă se poate face şi prin intermediul procedeelor probatorii, caz în care trebuie respectate şi condiţiile prevăzute de lege pentru efectuarea acestora. Procedeele probatorii nu reprezintă o categorie a mijloacelor de probă, ci sunt mijloace tehnice de investigaţie (de exemplu: percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea la faţa locului, reconstituirea). 121

Dacă din probe reiese că fapta nu este infracţiune (prevăzute de art. 44-51 C. pen.), atunci devine imposibilă luarea măsurilor preventive, urmând a fi dispusă scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea. 122

Potrivit art. 143 alin. (3), sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta. 123

Art. 5 parag. 1 al Convenţiei: “Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (…) c) dacă a fost arestat sau reţinut în vedrea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica să săvârşească o infracţiune ori să fugă după săvârşirea acesteia”.

B. fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa ţnchisorii Dreptul intern În ceea ce priveste a doua condiţie, legea internă este mai severă decât dispoziţiile Convenţiei, care nu condiţionează dispunerea reţinerii sau a arestării preventive de gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită. Convenţia Europeană Dupa cum am observat în jurisprudenţa Curţii, aceasta nu este competentă, de regulă, să verifice respectarea dreptului intern de către autorităţile naţionale. Totuşi, soluţia este cu totul diferită în situaţiile în care însăşi Convenţia face trimitere directă la dreptul intern, aşa cum se întâmplă şi în cazul art. 5124. În astfel de situaţii, orice încălcare a dreptului intern atrage şi o violare a Convenţiei, motiv pentru care Curtea poate şi trebuie să exercite un control pentru a verifica dacă legile interne au fost respectate. C. să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitative prevăzute de art. 148 C. proc. pen.125 Dreptul intern Cu privire la această a treia condiţie necesară pentru luarea reţinerii sau a arestării preventive, ne vom rezuma, în cele ce urmează, doar la analiza temeiurilor prevăzute la lit. a) şi f) ale art. 148 C. Proc. Pen. Ce se întâmplă în situaţia în care identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare? Formularea disjunctive “identitatea sau domiciliul” nu este riguroasă dpv juridic, deoarece şi domiciliul este un atribut de identificare a persoanei, alături de nume sistare civilă. Cu alte cuvinte, identitatea este noţiunea gen, care include şi domiciliul, ca noţiune de specie. 124

Art. 5 parag. I teza a II-a prevede ca: “Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale”, această ultimă expresie făcând trimitere la legislaţia internă. 125

Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului

„Art. 148. - Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 3 luni; c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei; d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte; e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori există date care justifică temerea că va săvârşi şi alte infraţiuni; f) inculpatul este recidivist; g) âand exisăa una din circumstanţele agravante; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. În cazurile prevazute la lit. c)-g), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii prevazută de lege este mai mare de un an.”

În ceea ce priveşte inculpatul care este recidivist. Recidiva, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, are natură juridică a unei cauze – facultative şi personale – de agravare a tratamentului sancţionator aplicat infractorului126. Conveţia Europeană: Pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie justificată prin recurgerea la art. 5 parag. 1 lit. b) din convenţie trebuie să fie îndeplinite următoarele trei condiţii: a. să existe o obligaţie legală neîndeplinită de către persoana în cauză; b. reţinerea persoanei să urmărească asigurarea îndeplinirii obligaţiei respective; c. să fie asigurat un just echilibru între importanţă într-o societate democratică a îndeplinirii imediate a obligaţiei în cauză, pe de o parte, şi importanţa dreptului la libertate (condiţia proporţionalităţii). De aici rezultă anumite consecinţe: - reţinerea nu poate avea un caracter pur punitive, nefiind admisibilă doar pentru simplul fapt că persoana în cauză nu a îndeplinit o anumită obligaţie. Din contră, detenţia pentru acest motiv poate fi dispusă doar dacă aceasta este necesară pentru a asigura îndeplinirea obligaţiei respective. - Înainte de naşterea obligaţiei, detenţia nu poate fi justificată; - Persoana nu poate fi retinută dacă obligaţia, din diverse motive, nu mai poate fi adusă la îndeplinire, ori însăşi detenţia ar împiedica îndeplinirea acesteia; - Acest temei de detenţie încetează să mai existe imediat ce obligaţia în cauză a fost îndeplinită. * *

*

Detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a crede că există unul ori mai multe dintre următoarele pericole: - Pericolul de fugă - Pericol de obstrucţionare a cursului justiţiei - Pericol că acuzatul să comită o noua infracţiune gravă. Punctul 4 al Recomandării nr. R (80) 11 menţionează, în plus, că dacă nici unul din pericolele enunţate mai sus nu a putut fi stabilit, atunci, detenţia provizorie ar putea fi, totuşi, justificată, în mod cu totul excepţional, în cazul în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.

5.2.5. Dreptul la un process echitabil – Art. 6

126

Mateut Gh., Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 238 şi urm.

Dreptul la un process echitabil127 asigură legătura între drepturile omului şi statul de drept, fiind caracaterizat prin eliminarea arbitrariului şi guvernarea legii, putând fi definit ca ansamblul garanţiilor procedurale care permit punerea în valoare a majorităţii drepturilor protejate prin instrumentele internaţionale. Din punct de vedere temporal dreptul la un proces echitabil acoperă nu numai perioada de desfăşurare a unui proces, ci şi perioada anterioară (recunoaşterea dreptului de acces la un tribunal) şi ulterioară (dreptul de a obţine o hotărâre judecătorească cu caracter obligatoriu şi care se va bucura de autoritatea lucrului judecat şi de dreptul de a obţine executarea hotărârii). Din punct de vedere material, dreptul la un proces echitabil acoperă două domenii: orice contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii civile şi orice acuzaţie în materie penală. 5.2.5.1. Plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil Plângerea a fost definită128 ca fiind orice cerere adresată unui organ jurisdicţional. Ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie reală şi - să fie serioasă. 127

Potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:

“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către instanţa independentă şi impaţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil fie asupra temeiniciei oricarei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerate absolute necesară de către instanţă atunci când în împrejurări speciale, publicitatea ar putea fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare apărării sale; c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor aparării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.” 128

Definiţia a fost data de CEDO, în cauza Le Compte, Van Leuven si De Meyere contra Belgiei (1981).

Plângerea poate să aibă ca obiect chestiuni de fapt sau chestiuni de drept, să se refere la existenţa sau la exerciţiul dreptului. Noţiunea de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil” este una din cele mai cunoscute şi mai controversate noţiuni autonome ale Convenţiei Europene. Jurisprudenţa Curţii a considerat că această noţiune consfinţeşte distincţia dintre dreptul public şi cel privat, drepturile şi obligaţiile cu caracter civil fiind acele drepturi şi obligaţii de drept privat. Judecătorii europenii au admis că noţiunea de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil” include tot dreptul privat. Ei au precizat însă că plângerile vizate nu sunt doar cele din domeniul dreptului privat în sensul clasic al termenului, putând fi incluse şi litigiile dintre un particular şi stat, atunci când acesta acţionează ca o persoană privată. Dintre drepturile a căror caracter civil a fost recunoscut de Curte, mentionam: dreptul de proprietate, dreptul de a desfăşura activităţi comerciale, dreptul de a primi compensaţii pentru pierderile materiale suferite ca urmare a unor acte ilegale ale statului129. Aplicarea art. 6 în cadrul conteciosului de drept public nu se poate regăsi în ceea ce priveşte extradarea şi expulzarea străinilor, a dreptului de a fi ales în adunarea legislativă, a existenţei unei imunităţi parlamentare. În schimb, art. 6 este aplicabil în domeniul social, dar şi al contenciosului constituţional, atunci când este vorba de exercitarea, de către curţile sau tribunalele constituţionale, a unui control concret al constituţionalităţii legilor. Curtea Europeană a precizat că articolul 6 va fi aplicabil în cazul jurisdicţiilor constituţionale doar atunci când aceste jurisdicţii exercită controlul de constituţionalitate la sesizarea particularilor, pentru apărarea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului dirct, fie pe cale de excepţie130. De la aplicarea art. 6 este exceptat contenciosul fiscal, precum şi al contenciosului funcţiei publice. Totuşi, Curtea a extins câmpul de aplicare a procesului echitabil atunci când există o plângere împotriva refuzului administraţiei de a acorda un avantaj fiscal şi poştal unei societăţi, precum şi pedepselor fiscale privative de libertate. În ceea ce priveşte contenciosul funcţiei publice s-au admis ca excepţii, litigiile privitoare la drepturile patrimoniale, cum ar fi, plata pensiilor, a salariilor, deoarece aceste drepturi sunt incluse în categoria drepturilor cu caracter civil şi deci permit aplicarea art. 6. Curtea Constituţională a României, atât prin reglementarile sale constituţionale şi legale, cât şi prin jurisprudenţa sa, răspunde acestor cerinţe ale dreptului European al drepturilor omului. 5.2.5.2. Noţiunea de “acuzaţie” în materie penală Noţiunea de “materie penală” este definite, datorită eterogenităţii sistemelor juridice nationale, prin luarea în considerare a 3 criterii: 1. Calificarea dată de dreptul intern – este luat în considerare textul ce sancţionează un anumit comportament care face parte din dreptul intern al statului în cauză; 129

De exemplu, în cauza X. contra Frantei (1992), Curtea a stabilit că dreptul reclamantului la despăgubiri pentru a fi contactat SIDA în urma unei transfuzii sanguine din cauza neglijenţei imputabile statului constituie un drept civil în sensul art. 6 . 130

Malinverni G., Droit à un procès èquitable et cours constitutionnelles, in RUDH, vol. VI, nr. 11, 1994, p. 389.

2. Natura şi gravitatea faptelor comise – este de analizat dacă norma se adresează întregii populaţii sau unei anumite categorii; 3. Scopul şi asprimea sancţiunilor – este de urmărit dacă scopul sancţiunii este punitive sau reparator; se consideră că orice sancţiune privativă de liberate are caracter punitive, precum şi sancţiunile pecuniare cu cuantum foarte mare sau care în caz de neplată se pot transforma în sancţiuni de natura unor interdicţii (precum interdicţia de a ocupa funcţii publice în fostele state comuniste) care au efecte importante asupra situaţiei personale a celui sancţionat, intră în categoria sancţiunilor specifice domeniului penal. Aceste criterii nu sunt cumulative, ci alternative. Astfel, în anumite condiţii, cum ar fi domeniul dreptului contravenţional, disciplinar, rutier sau fiscal, acestea pot fi calificate, “penale” în sens European. Exemplu, în cauza Anghel contra Romaniei, reclamantul a contestat caracterul echitabil al procedurii desfăşurate în material contenciosului administrativ. Reclamantului i s-a aplicat o amendă contravenţională pentru profanarea de injurii şi folosirea de expresii jignitoare sau vulgare care lezau demnitatea şi onoarea unui funcţionar dintr-o instituţie publică, a contestat poziţia defavorabilă pe care a avut-o în procedură având ca obiect contestarea procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii contravenţionale. În hotărârea din 4 octombrie 2007, Curtea a abordat cu titlu preliminar chestiunea de a şti dacă domeniul contravenţional intră în sfera de aplicare a articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), articol limitat în aplicarea sa la doua domenii: civil şi penal, al căror sens este însă unul autonom. Curtea a arătat că, întradevar, dreptul roman nu califica contravenţiile drept aparţinând domeniului penal, dar considera că acest aspect nu este suficient pentru a concluziona asupra inaplicabilităţii articolului 6 din Convenţie; trebuie luate în considerare şi sancţiunea aferentă, precum şi severitatea aceteia din urma. Astfel, norma a cărei încalcare este reproşată reclamantului este o normă cu caracter general, care se adresa oricarui cetăţean şi nu unui grup de persoane;îin acelaşi timp, la data faptelor din speţă, alături de sancţiunea pecuniară, legea prevedea posibilitatea aplicării pedepsei cu închisoarea. Această sancţiune, prin gravitatea sa, aparţine domeniului penal, ceea ce antrenează aplicarea articolului 6 din Convenţie. Noţiunea de acuzaţie poate fi definită drept notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, prin care se reproşează comiterea unei fapte penale şi care, în urma unei proceduri, ar putea conduce la sancţionarea penală a respectivei persoane. Este de precizat că nu totalitatea domeniului disciplinar sau contravenţional intră în materia penală în sens European. Curtea Europeană procedează la o analiză în concret, pentru a concluziona asupra calificării. Astfel, într-o situaţie în care s-a aplicat o sancţiune constând în pierderea dreptului de vizită timp de o lună s-a considerat că sancţiunea aplicată nu intră în domeniul penal, în timp ce o sancţiune constând în pierderea posibilităţii eliberării condiţionate a fost apreciată ca fiind suficient de severă pentru a antrena calificarea de “penal”. 5.2.5.3. Garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil (art. 6, parag. 1)

Dreptul la un proces echitabil a fost definit drept ansamblul garanţiilor procedurale care permit valorificarea celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale. Garanţiile ce alcătuiesc dreptul la un proces echitabil pot fi clasificate în garanţii generale, aplicabile atât în materie civilă, cât şi penală, şi garanţii speciale, care se aplică doar în materie penală, adăugându-se garanţiilor generale. De asemenea, garanţiile generale sunt de două tipuri: - garanţii explicite, care figurează în textul instrumentelor convenţionale şi - garanţii implicite, deduse în jurisprudenţa internaţională. Garanţiile generale explicite se referă la: - Dreptul la un tribunal independent, impaţial, stabilit prin lege. Prin “tribunal” se înţelege o jurisdicţie, o formaţiune de judecată care, în urma unor proceduri, clarifică faptele şi aplică dreptul, pronunţând o hotărâre care va fi obligatorie şi cu autoritate de lucru judecat. Acest tribunal trebuie să fie guvernat de principiul legalităţii atât în organizarea sa cât şi în organizarea procedurii după care se desfăşoară procesul. Independenţa tribunalului va fi asigurată în raport cu puterea publică şi a membrilor tribunalului între ei, nu şi faţă de lege. Imparţialitatea defineşte situaţia judecătorului care trebuie să fie plasat egal faţă de părţi. Aceasta pote fi, totuşi, atât obictivă cât şi subiectivă. - Dreptul ca un proces să fie echitabil; cerinţa ca procesul să fie echitabil se referă la egalitatea armelor între părţi şi nu se confundă cu imparţialitatea judecătorului. Egalitatea armelor implică ca o parte a unei proceduri, indiferent dacă este vorba de materie civilă sau penală, trebuie să aibă posibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de celelalte părţi în proceduăa, inclusiv acuzarea. Cerinţa unui proces echitabil include şi respectarea principiului contradictorialităţii, care presupune că orice element susceptibil să influenţeze soluţia într-o cauză să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părţi, astfel încât fiecare parte să poată lua la cunostiinţă şi discuta orice probă sau argument prezentate de o alta parte instanţei. Totodată, este în obligaţia instanţei, pentru ca un proces să fie echitabil, să motiveze hotărârea prin care se finalizează procesul, fie el civil sau penal. Motivarea hotărârilor este esenţială pentru că părţile să evalueze şansele de succes într-o cale de atac şi pentru a înţelege modul în care argumentele le-au fost examinate şi acceptate sau respinse de către instanţă. Această motivare a instanţelor trebuie să indice efectiv modul de examinare a argumentelor şi probelor prezentate de părţi. Motivarea instanţelor reprezintă un mijloc de cunoaştere a jurisprudenţei. Întinderea motivării depinde de natura şi complexitatea cauzei, neimpunându-se un răspuns detaliat la orice susţinere a părţilor, ci numai la argumentele importante. - Publicitatea procesului. Această garanţie funcţionează ca apărare împotriva unei justiţii oculte. Conţinutul acesteia constă în faptul că oricine poate asista la un proces. Acestei reguli i se pot aduce anumite limitări ce ţin de apărarea ordinii publice, moralei, ce ţin de drepturile altora. Aceste limitări nu pot să se refere însă deâat la dezbateri, pronunţările trebuind să fie întotdeauna publice. - Pentru a fi în prezenţa unui proces echitabil acesta trebuie să se desfăşoare

într-un termen rezonabil, apreciat în funcţie de complexitatea cauzei (spre exemplu, obiectul cauzei, numărul de părţi, de martori), comportamentul părţilor şi conduita autorităţilor. Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au dedus însă şi anumite garanţii implicite cum ar fi: a. Dreptul de acces la un tribunal Accesul la justiţie poate fi definit drept libertatea unei persoane de a introduce o acţiune în faţa unei instanţe judiciare care trebuie să se pronunţe asupra acesteia. Asigurarea accesului la justiţie este inerent tuturor garanţiilor procedurale, deoarece doar o posibilitate efectivă de a iniţia o procedură permite activitatea garanţiilor care o însoţesc. Pentru ca accesul la justiţie să fie efectiv, statul trebuie să îşi îndeplineascâ trei obligatţii: 1. Obligaţia de a înfiinta tribunale competente să examineze în fapt şi în drept cauza, 2. Acordarea facilităţilor rezonabile pentru a accede la instanţă şi, 3. În anumite situaţii, (în materie penală), asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie. în ceea ce priveşte asigurarea facilităţilor rezonabile pentru acces la instanţă, obligaţia statului este să asigure eficacitatea procedurii (ceea ce implica accesul la o instanţă care să se recunoască competenţa să se pronunţe, pentru a evita denegarea de dreptate, care să examineze plângerea sub toate aspectele de fapt şi de drept), dar şi accesul real la serviciile instanţei, sub aspect temporal (timp fizic la dispoziţie pentru declanşarea unei proceduri), sub aspectul aducerii la cunostiinţă a conţinutului actului prejudiciabil şi nu în ultimul rând, prin asigurarea asistenţei judiciare gratuite în anumite situaţii (când cauzele sunt complexe, ridică probleme complicate de drpet sau au implicaţii emoţionale puternice pentru părti). Acest drept nu este absolut. Curtea a apreciat că el poate face obiectul unor limitări din partea puterii de stat, de forma şi de fond, însă aceste limitari nu trebuie să afecteze dreptul în chiar substanţa sa; aceste limitari trebuind să fie rezonabile. Condiţii: - Condiţii de sesizare a instanţei; - Termenele, instituite cu scopul de a garanta securitatea juridică; - Instituirea unei taxe de timbru, dacă cuantumul acesteia nu este excesiv, astfel încât să reprezinte o sarcină exorbitantă pentru individ; instituirea unui nivel excesiv de mare al acestor taxe de timbru, în lumina circumstanţelor speciale ale cauzei (inclusiv posibilitatea recalmantului de a plăti), poate ajunge să fie o violare a acestei garanţii a procesului echitabil. - Existenţa unor imunităţi oferite anumitor categorii de persoane: paralamentari, membri ai corpului diplomatic sau a unor imunităţi ale statelor sau organizaţiilor internaţioanale interguvernamentale; - Cerinţa parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanţei, cu condiţia ca decizia unei autorităţi administrative care nu îndeplineşte condiţiile de independenţă şi imparţialitate ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil să fie ulterior supusă controlului unui organ judiciar cu plenitudine de jurisdicţie. b. Dreptul la executarea hotărârii. Această executare se referă fie la executarea voluntară a hotărârii, dacă debitorul obligaţiei de executat este statul, prin organele sale, fie la punerea la dispoziţie a unui arsenal juridic adecvat şi suficient, de către stat, în calitate de depozitar al puterii publice,

pentru a permite ca hotărârea judecătorească să fie executată, prin recursul la executarea silită. c. Dreptul la securitatea raporturilor juridice civile născute prin hotărâri judecatoreşti sau confirmate prin hotărâri judecatoreşti, ceea ce implică interdicţia pentru organele statului de a anula o hotărâre judecătorească sau de a pune în discuţie odată ce este definitivă şi irevocabilă. d. Dreptul părţilor de a fi prezente la desfăşurarea procesului Acest drept implică dreptul de a fi notificat cu privire la data audierilor cu un termen rezonabil înainte de momentul fixat şi obligaţia statului de a depune diligenţe pentru a verifica motivele absenţei inculpatului (problema judecării în contumacie). e. Administrarea probelor şi folosirea mijloacelor ilegale in administrarea probelor Daca tribunalele naţionale au în principiu toată libertatea de apreciere cu privire la mijloacele de probă, modul lor de culegere şi administrare, totuşi organele jurisdicţionale internaţioanle verifică dacă mijloacele de probă au fost administrate echitabil, prin aprecierea procedurii în ansamblul său. Astfel, intemeierea unei decizii judiciare în mod esenţial pe o probă obtinută ilegal sau care nu a fost niciodată la cunoştiinţa inculpatului reprezintă o încalcare a dreptului la un proces echitabil. f. Oralitatea procedurii Această garanţie intervine în orice stadiu procesual, atunci cănd sunt discutate aspecte de fapt. Dacă în faţa instanţelor de recurs se discută doar aspecte de drept, fără ca aceste instante să poată repune în discuţie situaţia de fapt, sunt premise derogări de la caracterul oral al procedurii. g. Limba de desfăşurare a procedurii În materie penală, referirea la limba procedurii este o garanţie expresă. În domeniul civil, însă, chiar dacă nu exista referiri, nu se poate susţine că un proces în care una dintre părţi nu înţelege documentele depuse sau susţinerile părţii adverse este un proces echitabil. Nu este necesar ca limba de desfăşurare a procesului să fie limba oficială a părţii; trebuie însă ca partea să aibă timp pentru traducerea documentelor de la dosar sau ca avocatul său sau soţul/soţia să înţeleagă limba de desfăşurare. 5.2.5.4. Garanţiile speciale ale dreptului la un proces echitabil în procesele penale (art. 6 parag. 2 si 3) În ceea ce priveşte garanţiile speciale, acestea nu sunt substituite garanţiilor generale, ci se adaugă acestora în cadrul proceselor penale: a. Prezumtia de nevinovăţie Aceasta reprezintă o garanţie împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal. Potrivit art. 6, parag. 2, orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovaţia sa este legal stabilită. Prezumţia este aplicabilă ori de câte ori fapta imputabilă unei persoane are o conotaţie penală în sens European şi impune atât organelor judiciare, cât şi celorlalte autorităţi publice să se abţină de la a declara public faptul că invinuitul sau inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, anterior stabilirii acesteia prin hotărâre judecătorească definitivă. Prezumţia de nevinovăţie nu împiedică informarea publicului cu privire la

desfăşurarea unei anchete penale, dar cu rezerva recomandată de respectarea prezumţiei şi fără a oferi o variantă a faptelor care să permită o prezentare distorsionată în presă. Art. 6 parag. 2 permite totuşi existenţa unor prezumţii care să funcţioneze împotriva acuzatului, în fapt şi în drept. Cauza de referinţă în această materie este Salabiaku contra Frantei (1988). În speţă, reclamantul a fost condamnat pentru o infracţiune la regimul vamal, şi anume, introducerea ilegală în ţară de bunuri intersize. Acesta preluase şi introdusese prin aeroportul Roissy din Paris un pachet ce conţinea droguri interzise, despre care a susţinut că nu avea cunoştiintă. Potrivit dreptului frAncez, o persoană aflată în posesia drogurilor interzise în asemenea circumstanţe este prezumată vinovată de trafic de stupefiante. Curtea Europeană a considerat că o asemenea prezumţie nu este contrară art.6 parag. 2 al Convenţiei, cu condiţia să fie aplicată foarte strict şi ţinând cont de circumstanţele concrete ale cauzei. În speţă, reclamantul avusese posibilitatea, oferită de lege, de a răsturna această prezumţie de vinoăţtie, invocând forţa majoră şi dovedind că nu a putut avea cunostiinţă de conţinutul pachetului. Nereuşind să dovedească acest lucru, a fost condamnat de instanţele naţionale, însă cu posibilitatea de apărare oferită a făcut ca aplicarea prezumţiei de vinovăţie să nu fie contrară art. 6 parag. 2. În privinţa momentului până la care funcţionează prezumţia de nevinovăţie, trebuie avute în vedere şi căile de atac împotriva primei hotărâri de condamnare. În general, prezumţia de nevinovăţie se consideră încălcată atunci când instanţa sau o altă autoritate îşi exprimă opinia că persoana este vinovată pănâ la terminarea procesului contra sa. În cauza Geerings contra Olandei (2007), Curtea a stabilit că măsura confiscării unor bunuri, dispusă împotriva reclamantului după ce acesta fusese achitat printr-o hotărâre pronunţată în apel, a constituit o încalcare a prezumţiei de nevinovăţie: “art. 6 alin. 2) nu permite formularea unei îndoieli cu privire la nevinovăţia acuzatului atunci când a fost pronunţată o hotărâre de achitare definitivă”. Totodată, dacă decizia de a scoate o persoană de sub urmărire penală este formulată în termeni care afirmă că a comis o infracţiune, aceasta reprezinta o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie. b. Drepturile acuzatului 1. Art. 6, parag. 3, lit. a) - dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Acest drept presupune aducerea la cunoştiinţa acuzatului a faptelor materiale ce i se reproşează şi a calificării juridice ce li se dau. Realizarea garanţiei care o informare detaliată, fără însa a impune o forma specifică a modului în care acuzatul ara fi informat (chiar forma verbală este compatibilă cu dispoziţiile internaţionale). Această garanţie se aplică şi în cazul modificării acuzaţiei aduse sau în caz de schimbare a încadrării juridice a faptelor. Această informare trebuie realizată în cel mai scurt timp posibil, spre exemplu în câteva zile după deschiderea anchetei preliminare. 2. Art. 6, aprag. 3, lit. b) – dreptul de a dispune de timp şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării Acest drept include dreptul acuzatului de a comunica în mod liber cu avocatul, precum şi dreptul de a avea cunostinţă de conţinutul tuturor probelor depuse la dosar şi de rezultatul investigaţiilor care sunt făcute pe parcursul întregii proceduri.

Această garanţie include şi obligaţia statului de a produce anumite probe solicitate de reclamant, dacă acestea ar putea contribui la demonstrarea nevinovăţiei şi de a asigura o desfăşurare rezonabilă a sedinţelor de judecată (cu evitarea sedinţelor maraton sau a orelor târzii). 3. Art. 6, parag. 3 lit.c) – Dreptul de a se apăra în mod eficient Dreptul acuzatului să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales sau de un apărător din oficiu atunci când interesele justiţiei o cer se poate realiza sub trei modalităţi: - Acuzatul poate să se apere el singur; - Acuzatul poate să fie asistat de un apărator ales; - În anumite condiţii, acuzatul poate să fie asistat în mod gratuit de un apărător din oficiu. Dreptul acuzatului de a se apăra singur este diferit de dreptul inculpatului de a fi prezent la proces, el implică dreptul de a avea acces la dosar şi de a i se comunica piesele acestuia. Dacă se recurge la asistenţa de specialitate, atunci acest drept de acces este exercitat de avocat. Curtea Europeană subliniează necesitatea respectării principiului liberei alegeri a apărătorului de către acuzat. Din momentul în care apărătorul este ales, autorităţile sunt obligate să asigure libera comunicare a acestuia cu clientul său. Mai mult, statul trebuie să permită avocatului participarea la toate momentele procedurii, inclusive în faza instrucţiei preliminare conduse de poliţie. Refuzul directorului unei închisori britanice de a autoriza ca reclamanţii, detinuţi judecaţi în cadrul unei proceduri disciplinare din cadrul penitenciarului, să fie reprezentaţi de un avocat, a constituit o violare a acestei garanţii a procesului echitabil131. Art. 6 parag. 3 lit. c) impune şi o obligaţie pozitivă a statelor: asigurarea dreptului la asistenţă judiciară gratuită, atunci când acuzatul nu îşi poate permite un avocat ales. În acest caz, statul nu poate fi însă considerat responsabil de eventualele greşeli sau neglijenţe ale avocatului, datorită independenţei acestei profesii. Totuşi, în cazul unei incompetenţe evidente a avocatului desemnat din oficiu, autorităţile judiciare nu pot ignora acest fapt, altfel riscând să nu îşi îndeplinească obligaţia de a asigura o apărare eficientă. Dreptul la asistenţă judiciară gratuită este dublu condiţionat: - De lipsa mijloacelor materiale adecvate şi - De interesul bunei administrări a justiţiei. Curtea Europeană a identificat o serie de criterii relevante pentru identificarea interesului bunei administrări a justiţiei: - Complexitatea cauzei: cu cât cauza este mai complicată, cu atât mai necesară este asistenţa judiciară; - Posibilitatea acuzatului de a se apăra singur; - Impactul pe care l-ar putea avea soluţionarea cauzei asupra acuzatului, dedus din gravitatea acuzării şi posibila sancţiune aplicabilă. De asemenea, un acuzat nu poate invoca încălcarea art. 6 parag. 3 lit. c) dacă nu a cerut recurgerea la sistemul de asistenţă judiciară. Statul nu este obligat însă să ofere posibilitatea acuzatului de a alege avocatul din oficiu. 4. Art. 6 parag. 3 lit.d) – dreptul la martori Potrivit acestei garanţii, orice acuzat are dreptul să solicite audierea martorilor 131

CEDO, în cauza Ezeh si Connors contra Rusiei (2003).

apărării şi să poată audia nemijlocit martorii acuzării. În inţelesul acestui drept, noţiunea de “martor” include coinculpaţii, partea civilă, martorii în sens restrâns, experţii. De asemenea, este considerate tot “martor” şi persoana ale cărei declaraţii scrise sunt constituite ca probe în faţa instanţei, chiar dacă ele nu depun mărturie directă. Dreptul la martori nu este absolută. De aceea, convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării nu este obligatorie: tribunalul dispune de o putere suverană de apreciere , cu condiţia să respecte obligaţia de motivare a unei asemenea decizii, precum şi principiul egalităţii armelor. Principiul contradictorialităţii impune dezbaterea conţinutului mărturiilor în şedinţa de judecată. Ca excepţie, este posibilă lectura declaraţiilor de martori date anterior procedurii, să interogheze persoanele ale căror declaraţii sunt citate. Acest drept include şi posibilitatea de a obţine convocarea şi interogarea martorilor în apărare, care însă nu trebuie invocate de o manieră care să ducă la blocarea desfăşurării procedurii, mai ales dacă în cauză există şi alte elemente concludente în vederea soluţionării. 5. Art. 6 parag. 3 lit. e) - dreptul la interpret Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în şedinţă. Pentru a fi în prezenţa unei proceduri echitabile, acuzatul trebuie să fie în măsură să înţeleagă şi să comunice în limba în care se desfăşoară procedura de judecată. Acest drept acoperă atât declaraţiile orale în şedinţa de judecată, cât şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, însă nu impune traducerea scrisă a tuturor pieselor de la dosar. 5.2.5.5. Dreptul intern privind executarea unor obligaţii de plată stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în sarcina statului Conform art. 20 din Constituţie132, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern 133, Curtea Constituţională reţinând că “interpretatrea instanţei de contencios European, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de contecios constituţional naţional”134. Această Decizie a Curţii Constituţionale este valabilă pentru toate instanţele române. 132

Art. 20. Tratatele internationale privind drepturile omului: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate

în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă exisăa neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. 133

Popescu C. – L., Proteţia internţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 270.

Mai mult, aşa cum vedem în ultimii ani, Codul de procedură civilă a fost modificat de mai multe ori cu scopul de a-l adapta jurisprudenţei Curţii Europene (exemplu, eliminarea recursului în anulare). Adoptarea legislaţiei procesuale trebuie continuata mai ales in cazul executarii unor obligatii de plata stabilite prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile pronuntate impotriva statului. Anterior anului 2002 nu existau în dreptul intern foarte multe texte de lege care să consacre o imunitate de executatre a statului şi instituţiilor publice. Cu toate acestea, unii autori135 vorbeau despre o anume interdicţie de a se urmări silit bunurile instituţiilor de stat, altele decât mijloace băneşti, considerându-se ca mijloacele materiale ale instituţiilor de stat sunt neurmăribile. Art. 336 C. proc. fisc., care servea drept temei pentru această soluţie, nu mai este astăzi în vigoare. Ceva asemănător există la statul grec care se bucură de o imunitate de executare în baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 2097/1952, care prevedea că: “hotărârile judecătoreşti prin care se ordona plata unor sume de bani sau cheltuieli de judecată nu pot fi executate silit împotriva statului(…)” 136. Referitor la acest aspect, intrun raport al comisiei în cauza Beis contra Greciei137 se precizează următoarele: “Comisia (…) consideră că dreptul la o instanţă ar deveni în întregime iluzoriu şi teoretic dacă autorităţile statului ar refuza, fără a încalca art. 6 al Convenţiei, să se supună unor hotărâri judecatoreşti date în contra lor, în litigii implicând determinarea drepturilor şi obligaţiilor civile138. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituţiile de drept public care sunt asimilate, în dreptul intern grec, în cea mai mare măsură, statului. În circustanţele cazului enunţat, Guvernul elen admite că reclamantul nu avea nicio posibilitate în dreptul intern prin care dispoziţia de plată să fie executată silit împotriva TEE (o instituţie publică din Grecia), care se bucură de imunitate de executare. Comisia notează, totodată, că decizia dată într-o procedură privind încălcarea unui contract nu putea fi executată silit împotriva TEE. Rezultă că dreptul reclamantului la determinarea efectiva a drepturilor sale de către o instanţă a fost încălcat”. Din ultimul fragment al raportului Comisiei rezultă că simpla existenţă a unei imunităţi de executare silită a statului este de natură a încălca art. 6 din Convenţie: (…) reclamantul nu are nici o posibilitate în dreptul intern prin care dispoziţia de plată să fie executată silit împotriva TEE, care se bucură de imunitate de executare (…). Rezultă că dreptul reclamantului la determinarea efectivă a drepturilor sale de către o instanţă a fost încălcat”. În mod cert, din acest raport rezultă cu uşurinţă că, în opinia Comisiei, dacă un stat se bucură de imunitate de executare silită, refuzul său de a plăti suma de bani la care

134

Curtea Constituţională, Decizia nr. 81/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 14 din 25 ianuarie 1995).

135

Stoenescu I., Hilsenrad A., Zilberstein S., Tratat teoretic şi practic de procedură a executării silite, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 225. 136

Pentru descrierea dreptului intern grec în această privinţă, a se vedea, de exemplu, CEDO, în cauza nr. 62503/00, Ioannis Karahalios contra Greciei, decizia asupra admisibilităţii din 26 septembrie 2002. 137

138

CEDO, cauza nr. 22045/93, Kostas Beis contra Greciei, raportul Comisiei din 5 decembrie 1995. Raportul Comisiei din 23 octombrie 1995 în cauza H. contra Greciei, parag. 55, nepublicat.

a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil, cât şi dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1139. Această imunitate de executare a statului grec a creat multe probleme privind executarea unor hotărâri contra statului sau administraţiei de stat elene. Neexistand posibilitatea satisfacerii creanţei prin căi care să nu necesite acordul statului, Curtea a considerat că acesta din urmă nu poate refuza executarea creanţei. Dar să revenim la dreptul român. Şi aici au existat contradicţii. Aşa cum am văzut, unii autori au susţinut că bunurile statului nu pot fi urmărite silit. Însă, alţi autori considerau că “(…) în principiu, bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrative-teritoriale pot fi supuse urmăririi silite”140. Pentru a ieşi din aceste interpretări care năşteau foarte multe dileme, apare Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii141, aprobată cu modificări prin Legea nr. 288/2002142, a introdus însă o diferenţiere între stat (instituţiile publice) şi restul subiectelor de drept, prevăzând că: “Art. 1: Executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se incadrează obligaţia de plată respective. Art. 2: Ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusive virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii. Art. 3: In procesul executarii silite a sumelor datorate de către instituţiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operaţiuni privind plăţi dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate potrivt legii.” Până în prezent, nu există un mod unitar de a interpreta prevederile ordonanţei, iar această Ordonanţa devine irelevantă în faţa prevederilor Curţii Europene. Aşa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 parag. 1 din Convenţie, în maniera în care a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impune statului (şi instituţiilor publice) obligaţia pozitivă de a se “plia” la hotărârile judecătoreşti “definitive şi obligatorii” prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun “să se ceară unei persoane care a obţinut o creanţă contra statului în urma unei proceduri judiciare să trebuiască apoi să iniţieze procedura executării pentru satisfacerea creanţei sale”.

139

Pentru o tratare detaliată a art. 1 din Protocolul nr. 1, în literature de specialitate română, a se vedea: Barsan Constantin, Protecţia dreptului de proprietate în sistemul European de protecţie a drepturilor omului, cu privire specială asupra restituirii unor bunuri, în P.R. nr. 2/2003, p. 191 şi urm. 140

Les I., Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 827 şi urm..

141

M. Of. Nr. 81 din 1 februarie 2002.

142

M. Of. Nr. 344 din 23 mai 2002. Legea de aprobare a completat O.G. nr. 22/2002, introducând un nou articol, art. 4, conform căruia: “Persoanele care efectuează operaţiuni de plăţi prin trezoreria statului, cu încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe, sunt pedepsite potrivit legii”.

În consecinţă, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri. Lipsa fondurilor nu este considerată un motiv justificat pentru întârziere. De lege ferenda, apreciem că ar fi necesară adoptarea unui act normative care să detalieze un mecanism transparent prin care să se asigure îndeplinirea de cître stat a obligaţiilor positive care îi revin în temeiul Convenţiei în privinţa executării obligaţiilor de plată stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătoreşti definitive şi obligatorii143. 5.2.6. Principiul legalităţii încriminării – Art. 7 Articolul 7 din Convenţie consacră două principii devenite clasice şi fundamentale pentru orice sistem de drept: principiul legalităţii încriminării şi pedepsei şi principiul neretroactivităţii legii penale mai severe. 5.2.6.1.

Legalitatea încriminării

Principiul legalităţii încriminării este o aplicare în doemniul dreptului penal a principiului general al egalităţii, principiul fundamental într-un stat de drept. Atât Comisia, cât şi Curtea au utilizat, pentru respectarea acestui principiu, atât un criteriu formal, cât şi unul material. Dpv formal, orice infracţiune trebuie prevazută de legea penală, pentru a putea face obiectul unei sancţiuni penale. Noţiunea de “lege” se referă la toate sursele de drept, atât la dreptul scris, cât şi cel nescris, atât opera legislativă, cât şi jurisprudenţa. În cauza Sunday Times contra Rusiei (1979), Curtea a statuat că “nu doar regulile legii scrise, dar şi cele de common law pot constitui o bază juridică suficientă atât pentru a limita drepturile fundamentale în limitele clauzelor de excepţie prevăzute de art. 10 parag. 2 din convenţie, cât şi pentru a defini condamnările penale menţionate de art. 7 al Convenţiei”. Condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească o regulă de drept – scrisă sau nescrisă – pentru a fi compatibilă cu art. 7 sunt previzibilitatea şi accesibilitatea. Deci, persoanele cărora li se aplică aceste reguli trebuie să poată prevedea cu uşurinţa efectele lor şi să aibă acees la ele. Comisia şi Curtea s-au pronunţat şi asupra elementelor care contribuie la conferierea caracterului accesibil şi previzibil al dispoziţiilor legale: textul propriu-zis, interpretarea sistematică a textului şi interpretarea jurisprudenţială. 5.2.6.2.

Principiul neretroactivităţii legii penale

Neretroactivitatea legii penale este văzută ca un corolar al securităţii juridice şi al

143

In cazul în care procedura prevazută de O.G. nr. 22/2002 va fi menţinută, credem că ar trebui avute în vedere cauzele Angelov contra Bulgariei si Mancheva contra Bulgariei, având în vedere regimul similar cu sistemul român. De aceea, ni se pare esenţial să se reglementeze posibilitatea unei cenzuri de către o instanţă judecătorească a modului în care organul de stat debitor îşi îndeplineşte obligaţiile ce rezultă chiar din Ordonanţă.

principiului legalităţii încriminării. O lege penală nu poate să sancţioneze retroactive o faptă considerată, anterior intrării sale în vigoare, ca licită. O astfel de retroactivitate ar încălca de la început, cerinţa accesibilităţii şi previzibilităţii, deoarece persoana careia i sar aplica aceasta normă nu a avut posibilitatea să o cunoască la momentul săvârşirii faptei. Principiul neretroactivităţii se extinde şi asupra stabilirii, pentru infracţiuni deja incriminate, a unor pedepse mai severe rezultate din starea de recidivă. În cauza dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României (2007), Curtea a constatat că art. 7 a fost încălcat prin aplicarea retroactivă a unei legi penale defavorabile, instanţa condamnadu-i pe reclamanţi, salariaţi ai unei bănci private, pentru o luare de mită, faptă încriminată, la data săvârăşirii, doar în cazul funcţionarilor sau altor salariaţi ai sectorului public (modificarea Codului penal în sensul incriminării acestei fapte şi în cazul săvârşirii de alţi funcţionari, a intervenit prin Legea nr. 65/1992). De la regula neretroactivităţii, art. 7 parag. 2 al Convenţiei prevede o excepţie care este destul de controversată: “acţiuni sau omisiuni care, în moemntul săvârşirii lor, erau considerate infracţiuni potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. 5.2.7. Dreptul la respectul vieţii private şi familiare. Dreptul la căsătorie – Art. 8 Art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prevede în parag. 1 că: “Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi corespondenţei sale”. Conform parag. 2, “Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. În materialul prezent, ne-am propus să delimităm noţiunile de “viaţă privată”, “viaţă de familie”, “domiciliu”, “corespondenţa” – interpretate dinamic în jurisprudenţa CEDO. Practic, acest drept vizează cele patru aspecte, şi anume: 1. Dreptul la respectarea vieţii private; 2. Dreptul la respecatrea vieţii de familie; 3. Dreptul la respectarea inviolabilităţii domiciliului; 4. Dreptul la respectarea corespondenţei sub orice forma de exprimare: fax, telefon, scrisoare. 5.2.7.1.

Dreptul la respectarea vieţii private

“Viaţa privată” este încă imprecise definite în jurisprudenţa europeană, primind o interpretare extensivă din partea judecătorilor Curţii.

Acest drept este un drept complex, deoarece viaţa privată vizează sfera intimă a persoanei, dar înţeleasă într-un sens foarte larg. În conţinutul dreptului intră: - Dreptul la secretul vieţii private reprezintă dreptul de a trăi la adapost de privirile străine, ce acoperă şi secretul opiniilor şi datelor personale. Astfel, stocarea şi comunicarea datelor cu caracter privat (spre exemplu cele medicale) intră în sfera dreptului la viaţa privată şi persoana este apărată prin intermediul secretului profesional, medical, al confesiunii. În cauza Rotaru contra României (2000), Curtea a constatat o încălcare, de către autorităţile statului român, a art. 8, arătând că sistemul românesc de străngere şi arhivare a informaţiilor nu furnizează garanţii suficiente împotriva abuzurilor şi nici garanţii procedurale suficiente. De asemenea, în cauza Peck contra Regatului Unit (2003), Curtea a statuat că supravegherea prin camere video a unor lucruri publice constituie o ingerinţa în viaţa privată a persoanei atunci când datele vizuale respective sunt înregistrate şi fac obiectul unei divulgări publice. Mai mult, statul are obligaţia pozitivă de a preveni şi sancţiona ingerinţele nejustificate şi prin reglementarea strictă a răspunderii detectivilor particulari sau a jurnaliştilor. - Dreptul la viaţa privată personală, ce include integritatea fizică şi morală a persoanei şi realţiile sexuale. Viaţa sexuală implică dreptul unei persoane de a duce o viaţă sexuală la alegerea sa şi în conformitate cu identitatea sa interioară, chiar dacă şochează sau nelinişteşte. Astfel, noţiunea de viată sexuală a unei persoane priveşte atât orientarea sexuală cât şi relaţiile practicate. Viaţa sexuală a unei persoane intră sub protecţia vieţii private atât timp cât persoana respectivă menţine acele relaţii în această sferă. Un aspect analizat în jurisprudenţa Curţii Europene se referă la transsexualism. Curtea recunoaşte dreptul persoanei de a-şi schimba identitatea sexuală, ca şi componenţa a identităţii sexuale care nu mai este în acord cu datele oficiale despre persoana, ceea ce poate genera o stare de anxietate şi vulnerabilitate datorată discrepanţei dintre realitatea socială şi drept. În consecinţă, statele au obligaţia de a înregistra noua identitate, chiar dacă această obligaţie nu se extinde la toate actele de stare civilă (cum ar fi refuzul modificării certificatului de naştere). Viaţa privată persoanală include şi protecţia modului tradiţional de viaţa a minorităţilor, ce implică obligaţia statului de a facilita menţinerea tradiţiilor. Libertatea comportamentului sexual trebuie conciliate cu protecţia drepturilor şi intereselor altora. Astfel, legea poate interveni pentru interzicerea manifestării publice a unei atitudini homosexaule sau pentru protejarea minorilor sau a incapabililor majori. Dreptul la imagine presupune posibilitatea unei persoane de a hotărâ asupra modului de reprezentare a sa în public. Această posibilitate este limitată în cazul în care persoana exercită o funcţie de autoritate publică, iar prezenţa imaginii sale în media contribuie la o dezbatere de interes public. Dreptul la nume este o componenţă a dreptului la imagine, numele reprezentând elementul care identifică şi defineşte persoana. În cauza Perry contra Regatului Unit (2003), filmarea reclamantului, fără cunoştiinţa acestuia, în scopuri de identificare, a fost considerate de Curte ca fiind o violare a art. 8, prin nerespectarea procedurilor legale aplicabile. În recenta hotărâre din cauza Von Hannover contra Germaniei (2004), Curtea a fost pusa în situaţia de a “echilibra” dreptul la libertatea de exprimare cu dreptul la

respectul vieţii private şi la propria imagine, ultimul fiind invocat de reclamantă în legatură cu nesancţionarea publicării neautorizate a unor fotografii ale sale în presa germană: “dacă libertatea de exprimare se întinde şi asupra publicării de fotografii, aici este vorba totuşi de un domeniu în care protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora dobândeşte o importanţă specială. În spetă, este vorba nu de difuzarea de “idei”, ci de imagini ce contin “informaţii” foarte personale, chiar intime, despre un individ. Mai mult, fotografiile care apar în presa de senzaţie sunt adesea realizate într-un climat de hărţuire continuă, antrenând pentru persoana respectivă un sentiment foarte puternic de întruziune în viaţa sa privată şi chiar de persecuţie”. Chiar dacă reclamanta este una din reprezentantele familiei Principelui de Monaco, ea are doar un rol de reprezentare socială şi culturală şi nu exercită nici o funcţie de autoritate publică; astfel, Curtea a apreciat că, deşi există un drept al publicului de a fi informat asupra unor chestiuni de interes public, fotografiile în cauză ţineau exclusive de viaţa privată a reclamantei şi în afara oricarei sfere de dezbateri publice sau politice. Cum criteriul determinant de apreciere în orice demers de “echilibrare” a libertăţii de exprimare cu dreptul la respectul vieţii private este, în viziunea Curţii, susceptibilitatea subiectului de a deschide o dezbatere de interes general, în cauza de faţă acest criteriu nu a fost îndeplinit. Criteriile şi instrumentele jurisdicţiilor interne pentru protecţia vieţii private, criticate de reclamantă în cererea sa, au fost considerate de Curte ca fiind insuficiente pentru a asigura acestui drept o protecţie efectivă şi concretă, astfel încât a constatat violarea art. 8 din Convenţie. Într-un alt demers similar de “echilibrare” a celor două drepturi, Curtea Europeană a dat prioritate libertăţii de exprimare în privinţa dezbaterii asupra ultimei boli a fostului preşedinte francez Francois Mitterand (boala terminală, dar ţinută secretă timp de peste 20 de ani şi revelată de medical personal în cartea sa, “La grand secret” – carte interzisă de autorităţi şi “obiect” de litigiu la Strasbourg. În privinţa dreptului la nume ca o componenţă a dreptului la imagine şi la respectul vieţii private în general, Curtea a decis, recent, refuzul autorităţilor de a autoriza pe reclamantă să poarte, ca femeie căsătorită, exclusiv numele său de familie de dinainte de căsătorie, constituind o violare a art. 8 şi în acelşi timp o discriminare, contrară art. 14 al Convenţiei144. De asemenea, refuzul ofiţerului de stare civilă de a înregistra prenumele copilului ales de părinţi constituie o ingerinţă nejustificată cu acest drept145. - Dreptul la un mediu sănătos. Pe cale jurisprudenţială, s-a concluzionat că această componenţă a dreptului la protecţia vieţii private implică facultatea de a se bucura de căminul sau pentru orice persoană, dreptul de a-şi desfăşura în condiţii optime viaţa privată şi de familie într-un anumit spaţiu ales în acest scop, de regulă domiciliul sau reşedinţa. În cauza Powell şi Rayner contra Regatului Unit, poluarea Sonoră datorată aeroportului Heathrow poate afecta calitatea vieţii şi dreptul de a se bucura de domiciliu, dar măsurile luare de autorităţi (restricţii pentru zborurile de noapte, izolare fonică a caselor etc.) au fost de natură a contracara aceste efecte. În cauza Hatton şii alţii contra Regatului Unit – aceeaşi problemă, poluarea Sonora provine de la un particular (Aeroprortul Heathrow nu este proprietatea sau sub controlul statului), statul trebuie să asigure o protecţie indirectă şi să ia măsuri pentru 144

CEDO, în cauza Unal Tekeli contra Turciei (2004).

145

CEDO, în cauza Guillot contra Frantei (1996).

asigurarea justului echilibru între interesele individuale (calitatea vieţii şi dreptul de a se bucura de domiciliu) şi interesele comunităţii (dezvoltarea economică datorită zborurilor de noapte). În spetă, s-a considerat că statul a luat măsuri, pe care le-a adus la cunoştiinţa reclamanţilor, împreună cu planurile de dezvoltare şi exploatare a aeroportului, iar aceştia din urmă nu le-au contestat. În cauza Lopez Ostra contra Spaniei – obligaţia statului de protejare faţă de efectele chimice grave (staţie de procesare a deseurilor). Mai mult, staţia de tratament a fost ilegalî, neavând licenţa necesară. În cauza Guerra contra Italiei – obligaţia de a informa persoanele afectate de posibilele efecte ale activităţilor industriale periculoase derulate în zonele în care locuiau. 5.2.7.2.

Dreptul la respectarea vieţii de familie

Ca noţiune, “viaţa de familie” nu este strâns legată de existenţa unei căsnicii sau legături de rudenie (adopţie) şi poate exista şi în afara acestor legături, apreciindu-se de la caz la caz – familia trebuie înţeleasă dincolo de relaţiile formale şi anagajamentele legale. Astfel, de protecţia dreptului la respectarea vieţii de familie beneficiază căsătoriile reale şi efective (nu şi cele fictive), relaţiile dintre părinţi şi copii, bunic şi nepoţi, concubinajul, relaţiile dintre persoane de acelaşi sex. Totuşi, această protecţie are şi limite: nu se protejează formarea unei familii, ci o familie deja existentă (dreptul la căsătorie şi de a forma o familie e garantat de articolul 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Obligaţia statului este de a permite desfăşurarea unei vieţi de familie normale şi relaţii efective în cadrul acesteia. Mai jos vom enumera anumite aspecte din Jurisprudenţa Curţii referitoare la viata de familie: - Dreptul la căsîtorie şi dreptul de a intemeia o familie Art. 12 al Convenţiei nu defineşte dreptul de a se căsători, plasându-i în cadrul legislaţiilor naţionale care-i reglementează exerciţiul. Acesta permite statelor interdicţia, prin lege, a bigamiei. Judecătorii europeni au refuzat orice interpretare prea extinsivă a acestui articol, negând existenţa unui drept la divorţ. În acelaşi timp, articolul 12 garantează şi dreptul de a întemeia o familie, adică dreptul de a avea copii. Acest text nu implică însă posibilitatea de a procrea oricând, putând exista limitări ale acestui drept un exemplu în acest sens, îl constituie restricţionarea dreptului unui deţinut de a întreţine relaţii intime cu soţia sa. Numărul copiilor dintr-o familie nu poate face obiectul unor limitări. Se exclude orice măsură de planificare familială forţată: contracepţie, avort sau sterilizare forţatî. În cauza Open Door s.a. contra Irlandei (1992), Curtea a constatat că interdicţia legală de a oferi orice fel de informaţii despre avort femeilor însărcinate a constituit o încălcare a dreptului acestora de a primi informaţii, garantat de art. 10 al Convenţiei. Dreptul de a întemeia o familie nu acoperă şi relaţiile extraconjugale. De asemenea, curtea a subliniat că procedura nu trebuie să constituie singurul mod de a exercita efectiv acest drept. Astfel, adopţia poate duce la întemeierea unei familii, dar sterilitatea nu poate avea ca efect anularea căsătoriei.

În ceea ce priveşte recunoaşterea căsătoriei, legile civile ale unor state nu recunosc decât validitatea căsătoriei civile, precum şi, dpv formal, numai anumite formule foarte stricte pentru celebrarea căsătoriei. Atât Comisia, cât şi Curtea au admis că statele se bucură de o largă marjă de apreciere în această privinţă. De asemenea, nu constituie încălcări ale dreptului la căsătorie limitările fondate pe lipsa capacităţii sau consimţământului: interdicţia căsătoriei minorilor sub o anumită vârstă, interdicţia căsătoriei persoanelor afectate de deficienţe mentale care le-ar putea afecta consimţământul etc. O situaţie specială a apărut în cauza F. contra Elvetiei (1987). Astfel, interdicţia temporară (pentru o perioadă de trei ani), ca uramre a unei sancţiuni civile, de a se căsători dupa al treilea divort, a fost considerate o violare a art. 12. În cauza Berlin contra Luxembourg (2003), curtea nu a susţinut argumentele reclamantului, potrivit cărora durata excesivă a procedurii de divort l-ar fi impiedicat să-şi reorganizeze viaţa familiară, recăsătorindu-se. Curtea a subliniat că protecţia art. 8 se aplică unei familii existente şi nu uneia eventuale. În cauza Dickson contra Regatului Unit (2006), curtea a susţinut hotărârile instanţelor britanice privind neacordarea dreptului unui deţinut de a avea acces la facilităţile necesare pentru o înseninare artificială (singura modalitate de a procrea, ţinând cont de vârsta soţiei). În motivarea hotărârii sale, Curtea a arătat că, pe de o parte, atitudinea autorităţilor naţionale a avut în vedere grija de a asigura încrederea publicului în sistem penal, precum şi faptul că viitorul copil care ar fi putut fi conceput pe această cale ar fi petrecut cea mai mare parte a copilăriei în absenţa tatălui şi fără sprijinul financiar al acestuia. - Egalitatea în drepturi şi obligaţii a soţilor Articolul 5 din protocolul nr. 7 la Convenţie prevede că: “soţii se bucură de egalitatea în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor, în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor”146. Acest drept impune statului obligaţia pozitivă de a oferi “un cadru juridic satisfacator pentru a garanta soţilor egalitatea în drepturi şi obligaţii, în mod special în relaţiile lor cu copii şi în cazul desfacerii căsătoriei147. - Drepturile copilului natural Copilul natural trebuie să beneficieze de o integrare în familie încă de la naştere şi de un tratament nediscriminatoriu în raport cu copilul născut în cadrul unei căsătorii. Curtea a enunţat două principii aplicabile în această materie, bazate pe noţiunea de “nondiscriminare”: egalitatea filiaţiei naturale cu cea legitimă şi egalitatea drepturilor patrimoniale ale copilului natural cu cele ale copilului legitim. - Salvgardarea relaţiilor dintre părinţi şi copii,întrucat în jurisprudenţa internaţională se consideră că pentru un părinte şi un copil a fi împreună este esenţial, iar toate măsurile luate de autorităţi (inclusiv plasarea în asistenţa publică) trebuie să vizeze reintegrarea copilului în familie, cu urmărirea interesului său superior. De aceea, legătura dintre părinţi şi copii trebuie menţinută în mod real şi efectiv, cu excepţia cazurilor în 146

A se vedea şi art. 23 parag. 4 din PIDCP.

147

CEDO, în cauza Klopper contra Elvetiei (1996); Purtonen contra Finlandei (1998).

care aceste raporturi ar dăuna dezvoltării copilului. Astfel, statele trebuie să adopte măsurile necesare pentru amenajarea şi respectarea dreptului părintelui de a menţine legături personale cu copilul, inclusive în caz de divort. Curtea a statuat că nu poate reţine o interdicţie de principiu privind încredinţarea copilului unui părinte homosexsual, ci trebuie să se ţină cont de interesul copilului148. În caz de plasare a unui copil în asistenţa publică, dreptul de vizitare al părinţilor trebuie să poată fi exercitat în mod real. Plasarea în asistenţa publică poate avea loc din motive de sănătate, din motive economico-sociale (starea materială precară a părinţilor), dar statul are obligaţia de a asigura unitatea familiei prin menţinerea contactelor între părinţi şi copii, fără a impune limitari excesive dreptului de vizitare. În jurisprudenţa sa recentă, Curtea Europeană a subliniat şi faptul că un copil beneficiază, în baza art. 8, de dreptul fundamental de a primi informaţii privind originea sa şi identitatea sa ca individ149. - Expulzarea străinilor Curtea Europeană a afirmat principiul potrivit căruia îndepărtarea prin extradare sau expulzare a unui străin dintr-o ţară unde trăiesc membrii apropiaţi ai familiei sale poate aduce atingere dreptului sau de a avea o viaţă familială şi constituie o încălcare a art. 8. Cu toate acestea, statul nu este obligat să lase un străin să pătrundă pe teritoriul sau pentru a-i crea legături familiale noi. Aceasta apreciere are în vedere, pe de o parte, controlul imigrărilor şi protecţia ordinii publice, iar pe de altă parte, legăturile pe care persoana le are cu ţara unde se face expulzarea; lipsa unor legături efective cu această ţară şi desfăşurarea vieţii familiale în ţara ce a adoptat măsura fac ca aceasta ăa afecteze grav viaţa de familie a persoanei. În cauza Monory contra României şi Ungariei (2005), reclamantul a contestat lipsa de diligenţă a autorităţilor române pentru a-i permite să-şi reîntâlnească fiica, a cărei custodie comună o deţinea, şi care trăia cu mama sa în România, fără acordul reclamantului. Curtea, luând în considerare şi prevederile Convenţiei de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii de copii, la care statele aparte sunt părţi, a constatat că încetineala procedurii şi incapacitatea autorităţilor de a lua măsurile provizorii cerute de Convenţia de la Haga au determinat consolidarea relaţiilor dintre copil şi mamă, în detrimental reclamantului, producându-se, aşadar, o violare a art. 8 din Convenţie. România a mai fost “condamnată” pentru încălcarea art. 8 în această materie şi în cauza Lupsa contra României (2006). Reclamantul, cetăţean serbo-muntenegrean, a intrat şi s-a stabilit în România în anul 1989, menţinâdu-şi aici reşedinţa timp de 14 ani. În 1993, a înfiinţat o societate comercială română, a cărei activitate principală constă în preluarea şi comercializarea cafelei. Reclamantul a învăţat limba română şi a trăit în concubinaj cu o cetăteană română începând cu 1994. La 2 octombrie 2002, partenera reclamantului, aflată în vizită în Iugoslavia, a născut un copil. Câteva zile mai târziu, reclamantul, pertenera sa şi coplilul nou-născut, s-au întors în România. La 6 august 2003, reclamantul, care se afla în străinătate, a intrat în România, fără vreo împotrivire din partea poliţiei de frontieră. Cu toate acestea, a doua zi, agenţi ai poliţiei de frontieră sau prezentat la domiciliul său şi l-au recondus la graniţe. Avocata reclamantului a contestat imediat măsura de reconducere la frontieră, susţinând că nici un act care să-l 148

CEDO, în cauza Salgueiro da Silva Mouta contra Portugaliei (1999).

149

CEDO, în cauza Odièvre contra Frantei (2003).

declare pe reclamant indezirabil pe teritoriul românesc nu i-a fost notificat acestuia şi a adăugat că reclamantul trăia în România din 1989, că participarea sa la revoluţia anticomunistă din 1989 i-a adus o medalie, că a înfiinţat o societate comercială, că asigură nevoile familiei sale şi că nu adusese atingere sub nici o formă siguranţei statului. La data de 18 august 2003, a avut loc singura audiere în faţa Curţii de Apel. Reprezentanţa Autorităţii pentru străini a predate avocatei reclamantului o copie după ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel din Bucureşti, din 28 mai 2003, prin care, la cererea Serviciului Român de Informaţii şi în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, reclamantul a fost declarat “persoană indezirabilă” şi i s-a interzis să rămână pe teritoriul României pentru o perioadă de 10 ani, pe motiv că existau “informaţii sufiente şi serioase potrivit cărora desfăşura activităţi de natură a pune în pericol siguranţa natională. Ultimul paragraf al ordonaţei Parchetului menţiona că aceasta trebuia comunicată reclamantului şi pusă în executare de către Autoritatea pentru străini, în temeiul art. 81 al O.U.G. nr. 194/2002. După respingerea cererii de amânare a avocatei reclamantului, făcută cu scopul de a-i comunica acestuia copia dupa Ordonanţa Parchetului, Curtea de Apel a respins acţiunea de fond. Ca urmare, în cursul anilor 2003 şi 2004, partenera reclamantului care nu vorbeşte limba sârbă, şi fiul lor, care are dublă cetăţenie, română şi sarbomuntenegreana, au plecat în Serbia – Muntenegru de mai multe ori pentru vizite între câteva zile până la câteva luni. În hotărârea sa, Curtea a arătat că baza legala a expulzării şi interdicţiei de sejur a reclamantului îndeplineşte condiţia accesibilităţii, fiind publicată în Monitorul Oficial. Cu privire la condiţia previzibilităţii, Curtea a reamintit că nivelul de precizie al legislaţiei interne depinde într-o mare măsură de domeniul pe care aceasta îl acoperă. În context, ameninţările la adreasa siguranţei naţionale variază în timp şi în natura lor, ceea ce le face greu identificabile în prealabil. Cu toate acestea, a statuat Curtea, orice persoană care face obiectul unei astfel de măsuri bazate pe apărarea siguranţei naţionale nu trebuie să fie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului. Ea trebuie să aibă posibilitatea de a declanşa controlul asupra măsurii de către un organ independent şi imparţial, în faţa căruia să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere. În speţă, Curtea a constat că, printr-o ordonanţă a Parchetului, împotriva reclamantului au fost luate acele măsuri, pentru care Serviciul Român de Informaţii avea “informaţii suficiente şi serioase potrivit cărora desfăşura activităţi de natură a pune în pericol siguranţa naţională”. Curtea a cosntatat că nici o urmărire nu a fost declanşată împotriva reclamantului pentru a fi comis vreo infracţiune în România sau în alt stat. În afară de motivul general menţionat, autorităţile nu i-au furnizat reclamantului nici o altă precizare. În plus, Curtea a observat că dreptul intern a fost încălcat prin aceea că Ordonanţa care îl declara indezirabil nu i-a fost comunicată reclamantului decât dupa expulzarea sa. Curtea mai consideră important faptul că instanţa internă – Curtea de Apel Bucureşti – s-a mărginit la o examinare pur formală a Ordonanţei Parchetului. De asemenea, parchetul nu a furnizat instanţei de apel nici o precizare privind faptele imputate reclamantului, iar instanţa, la rândul ei, nu a mers dincolo de afirmaţiile Parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta întradevar un pericol pentru siguranţa naţioanlă sau pentru ordinea publică. Mai mult, în opinia Curţii, reclamantul nu s-a bucurat nici în faţa autorităţilor administrative, nici în faţa Curţii de Apel, de un minim de protecţie împotriva

arbitrariului autorităţilor. Din aceste motive, Curtea a apreciat că a existat o violare a art. 8 al Convenţiei. 5.2.7.3. Dreptul la respectarea inviolabilităţii domiciliului Acesta este un drept ce ţine de siguranţa şi binele personal. Curtea Europeană are o interpretare largă a noţiunii de domiciliu, în care include şi localul profesional, interpretare care însă nu este adoptată şi de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene. Astfel, domiciliul poate fi definit drept spaţial în care o persoană trăieşte şi unde trebuie să se bucure de intimidate. Dezvoltările jurisprudenţiale au recunoscut garanţia inviolabilităţii domiciliului pentru domiciliul profesional în cazul unor profesii liberale (de exemplu: cabinetul avocatului) şi pentru sediul societăţilor comerciale. Include şi dreptul de a nu fi evacuate din domiciliu decât în situaţiile prevăzute de lege. Această protecţie funcţionează nu numai pentru atingerile fizice aduse domiciliului, ci şi pentru orice atingere a dreptului persoanei de a se bucura de domiciliul său (poluare fonica, chimică etc.) Curtea a recunoscut ca facând parte din protecţia generală a domiciliului şi următoarele drepturi: dreptul de acces şi ocupare a domiciliului (în cauza Loizidou contra Turciei 1996) şi dreptul de a nu fi evacuate din domiciliul decât în situaţii prevăzute de lege ţi justificate potrivit art. 8 parag. 2. 5.2.7.4.

Dreptul la respectarea corespondenţei sub orice formă de exprimare: fax, telefon, scrisoare

Acest drept este foarte puternic apărat în cazul persoanelor lipsite de libertate (corespondenţa detinuţilor), deoarece se consideră că acestora le sunt drastic limitate posibilităţile de comunicare cu exteriorul. Sunt premise deschiderea, citirea, interceptarea în mod proporţional cu periculozitatea. Nici una din aceste restricţii nu se poate folosi împotriva corespondenţei deţinutului cu avocatul sau, cu excepţia unor situaţii excepţionale. În privinţa corespondenţei deţinuţilor cu Curtea, nici o restricţie nu este posibilă. Protecţia corespondenţei prin intermediul mijloacelor de telecomunicaţii este un aspect din ce în ce mai actual, mai ales în privinţa interceptărilor şi ascultărilor telefonice. Asemenea acţiuni sunt premise doar dacă măsura este absolut necesară într-o societate democratică, şi doar dacă întinderea, modalităţile de acţiune a autorităţilor în domeniu şi garanţiile împotriva arbitrariului sunt clare şi precise. Corespondenţa electronică, de relativă noutate, ridică problema protecţiei sferei de intimidate a persoanei faţă de angajator, chiar la locul de muncă, care este deja recunoscută în privinţa corespondenţei scrise personal. În hotărârea Curţii Europene a Drepturiloe Omului în cauza Dumitru Popescu contra României (Nr. 2) din 26 aprilie 2007, în care reclamantul a invocat în faţa instanţei europene încălcarea dreptului sau la respectarea vieţii private, întrucât a apreciat că acest drept i-a fost încălcat datorită interceptării convorbirilor sale telefonice, Curtea Europeană a admis că existenţa unor dispoziţii legislative ce permit supravegherea secretă a corespondenţei şi a telecomunicaţiilor se poate dovedi, în situaţii excepţionale, necesară într-o societate democratică, cu condiţia că legislaţia în materie trebuie să

conţină garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja individual împotriva eventualelor abuzuri din partea autorităţilor. Totuşi, Curtea consideră că doar un control minuţios al exigenţelor legislative aplicabile în domeniu precum şi al eventualelor obstacole de fapt pe care o persoană ce se consideră lezată de o măsura de interceptare a comunicaţiilor le întâlneşte poate arăta conformitatea dispoziţiilor legislative în cauză cu standardul European de protecţie. Or, în cazul legislaţiei române aplicabile – adică Legea nr. 5/1991 a siguranţei naţionale a României – instanţa europeaă a a considerat că aceasta nu este conformă cu Convenţia Europeană, întrucât nu asigură un grad minim de protecţie împotriva arbitrariului, cerut de articolul 3 al convenţiei. Astfel, Curtea a identificat o serie de aspecte care afectează conformitatea regelementării româneşti cu protecţia necesară a fi oferită dreptului la respectarea vieţii private. În primul rând, instanţa de la Strasbourg a arătat lipsa de independenţă a autorităţii competente pentru autorizarea ascultărilor, respectiv procurorul, despre care Curtea a stabilit deja că nu sunt independenţi faţă de executiv. În al doilea rând, curtea a constatat absenţa unui control a priori sau posterior asupra autorizaţiilor procurorului de interceptare a convorbirilor telefonice ale reclamantului sau al temeiniciei măsurii, deoarece măsura nu era controlată de nici o instanţă judecătorească sau de nici o autoritate independentă, iar persoana care făcea obiectul măsurii de interceptare nu era la nici un moment informată asupra luării măsurii şi nu putea contesta măsura în faţa unui tribunal. Înstanţa de la Strasbourg a remarcat că regulile de procedură penală române nu obligau nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosar documentaţia în baza căreia s-a solicitat sau s-a autorizat interceptarea comunicaţiilor, ceea ce punea instanţele române în imposibilitatea de a verifica temeinicia autorizării emise de parchet, ci doar a îndeplinirii condiţiilor de formă ale autorizaţiei. Un alt element luat în considerare de Curtea Europeană în analiza sa este absenţa oricăror garanţii privind respectarea caracterului intact şi complet şi conservarea înregistrărilor până la finalul procesului penal, evidenţiindu-se faptul că, pe de o parte, persoana afectată de măsura interceptării nu putea obţine ascultarea înregistrărilor sau asigurării că ele nu vor fi distruse până la finalizarea procedurii, iar pe de altă parte, că legea nu obligă procurorul să precizeze numărul de telefon ascultat şi nici nu prevedea situaţiile în care informaţiile obţinute prin interceptarea convorbirilor telefonice puteau fi distruse. Un ultim aspect subliniat de către Curtea Europeană este reprezentat de lipsa de independenţă a autorităţii care ar fi putut să ateste realitatea şi fiabilitatea înregistrărilor, întrucât aceasta era Serviciul Român de Informaţii, aceeaşi autoritate care era însărcinată cu interceptarea comunicaţiilor, curtea apreciind că este necesară existenţa unei autorităţi publice sau private independente de cea care a efectuat ascultările. În cauza Craxi contra Italiei, (2003), Curtea a stabilit că autorităţile italiene şi-au încălcat obligaţiile cerute de art. 8 prin faptul că nu au impiedicat publicarea în presă a unor convorbiri telefonice cu caaracter strict privat interceptate în cursul procesului penal desfăşurat cu privire la reclamant.

5.2.7.5.

Restrângerile aduse dreptului la respectul vieţii private şi de familie: art. 8 parag. 2

Din lecturarea art.8 parag. 2150 rezultă că amestecul autorităţilor publice nu contravine Convenţiei dacă: - Este prevăzut de lege; - Indeplineşte un scop legitim; - Este necesar într-o societate democratică. In cele ce urmeaza vom analiza, pe scurt, aceste elemente. Dar mai întâi, dorim să clarificăm noţiunea de “ingerinţă”. A. Notiunea de “ingerinţă” Spre deosebire de textele francez şi englez, care folosesc noţiunea de “ingerence”, respectiv “interference”, traducerea în limba româna a Convenţiei foloseşte termenul de “amestec”. Credem însă că acesta nu poate avea o altă semnificaţie decât cea pe care Curtea o dă termenului “ingerinta”. Scopul art. 8 este acela de a proteja individual împotriva unei ingerinte arbitrare din partea autorităţilor. Reclamantul trebuie să dovedească, aşadar, existenţa unei ingerinte a autorităţilor în dreptul său la viaţa de familie. În acest sens, în cauza Worwa contra Poloniei reclamanta se plângea de faptul că i-a fost afectată viaţa de familie, deoarece arestarea sa avusese loc faţă cu fiica ei în vîrstă de 10 ani, iar condiţiile în care a fost arestată erau şocante şi erau de natură să păteze imaginea sa în ochii copilului. Curtea, din lipsa probelor care să conducă la concluzia că într-adevar copilul fusese de faţă, a respins acest capat de cerere. În general, în cazul vieţii de familie, cele mai multe ingerinte vizează separarea copilului de părinţi (exemplu: luarea unei măsuri de plasament) şi expulzarea unui străin care are o viaţă de familie în statul respectiv. În jurisprudenţa sa, curtea a considerat tot ca ingerinte: nerecunoaşterea de către instanţele naţionale a existenţei unei vieţi de familie între tatăl biologic şi copilul născut în afara căsătoriei; interzicerea drepturilor părinteşti; încredinţarea drepturilor părinteşti către celalalt părinte, retragerea sau decăderea din drepturile părinteşti, suspendarea autorităţii parentale şi separarea temporară a copiilor de părinte; refuzul de a repune reclamantul în exercitarea drepturilor părinteşti; refuzul acordării custodiei şi revocarea dreptului de vizită; transferat custodiei copilului către autorităţile de ocrotire socială; neredactarea unui plan de măsuri de ocrotire “conform legii”, neimplementarea unui plan de reinserţie a minorei în cadrul familiei, modalitatea efectivă de executare a măsurii de plasament a copilului, schimbarea resedinţei copilului de la un părinte la altul; limitarea dreptului la vizită; limitarea comunicării prin corespondenţă ori telefonic între părinte şi copilul faţă de care s-a luat măsura plasamentului; refuzul de a dispune încetarea măsurii plasamentului; refuzul de a 150

Art. 8 parag. 2: “Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătaţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

permite întoarcerea la părinţi după ce o instanţă decisese încetarea plasamentului; declararea copilului ca fiind adoptabil şi ulterior adoptarea acestuia. B. Ingerinta trebuie să fie prevazută de lege Prima conditie pe care ingerinta trebuie sa o indeplineasca pentru a respecta Conventia este aceea de a fi prevazuta de lege. Notiunea de “lege” nu este definite de Convetie. Legea trebuie inteleasa in sens larg151, ca orice act normative din dreptul intern. In cauza Malone contra regatului Unit (1984), Curtea a subliniat ca: “(…)sintagma prevazuta de lege nu se refera doar la dreptul intern, ci vizeaza si calitatea legii; prin aceasta expresie se intelege compatibilitatea legii cu principiul preeminentei dreptului, mentionat explicit in preambului Conventiei”. C. Ingerinta trebuie sa indeplineasca un scop legitim Art. 8 parag. 2, ca si art. 9-11 ale Conventiei cuprinde o enumerare limitative a scopurilor legitime pe care statul le poate urmari atunci cand ia o masura ce poate constitui o ingerinta in dreptul la viata de familie a unor persoane: securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sanatatii sau a moralei ori protejarea drepturilor si libertatilor altora. Determinarea existentei scopului legitim este, asadar, prima etapa in cadrul examenului pe fond al ingerintei, acesta continuandu-se cu verificarea conditiei ca ingerinta sa fi fost necesara intr-o societate democratica. De exemplu, in cauza Buckley contra Regatului Unit (1996), Curtea a acceptat restrngerea adusa dreptului reclamantei de a-si instala caravan ape propriul teren aflat la tara, in scopul legitim al protectiei sigurantei publice. Un alt scop legitim acceptat de catre Curte, ca justifincand o ingerinta in dreptul la protectia domiciliului, a fost protectia drepturilor si libertatilor altora. In cauza chappell contra Regatului unit (1989), perchezitai domiciliara a fost justificata prin protectia drepturilor de proprietate intelectuala ale companiilor de cinema impotriva copierii si distribuirii ilegale de productii cinematografice. D. Ingerinta trebuie sa fie necesara intr-o societate democratica Sintagma “necesara intr-o societate democratica” a fost pentru prima oara explicate de Curte in cauza Handyside contra Marii Britanii152, in sensul ca: “(…) desi adjectivul – necesar - nu este sinonim cu – indispensabil -, nici nu are flexibilitatea unor expersii ca – admisibil -, - normal - , - util - , - rezonabil – sau – oportun -”. Dup ace a indepartat astfel o interpretare prea stricta sau prea larga a termenului – necesar -, in cauza Olsson contra Suediei, anterior citata, Curtea a stabilit ca “in conformitate cu jurisprudenta sa constanta, notiunea de – necessitate – implica faptul ca o ingerinta corespunde unei nevoi sociale imperioase si, in special, este proportionala cu scopul legitim urmarit”. 151

152

A se vedea deja lămuririle de la pagina 22.

CEDO, cauza Handyside contra Marii Britanii, Hotărârea din 7 decembrie 1976 (cauza ce privea libertatea de exprimare protejată de art. 10 din Convenţie). Principiile sunt însă valabile şi pentru art. 8, ambele dispoziţii convenţionale folosind aceeaşi expresie “necesară într-o societate democratică”.

In ceea ce priveste nevoia sociala imperioasa, Curtea nu se limiteaza sa verifice daca statul a folosit puterea de apreciere “cu buna credinta, cu grija si de o maniera rationala”153, ci controleaza daca motivele invocate sunt pertinente si suficiente154. Motivele pertinente sunt circumstanţele care impunstatului să ia o anumită măsuăa, care constituie o ingerinţă în dreptul la viaţa de familie, pentru a atinge un scop legitim. Lipsa lor ar însemna o încălcare a Convenţiei. Pertinenţa motivelor este o chestiune relativă, apreciată în concret, în fiecare cauză, în funcţie, bine inţeles, de toate circumstanţele acesteia. Exemple de motive pertinent ar fi cele în interesul copilului faţă de care s-a luat o măsură de plasament, de a nu fi reunite cu familia sa imediat. Suficienta motivelor însemna că măsura trebuie să fi fost corespunzătoare pentru a atinge scopul respectiv. Pe de o parte, caracterul corespunzător al măsurii lipseşte atunci cănd ingerinţa este ineficace în raport cu nevoia socială imperioasă pe care se presupune că o servea. Pe de altă parte, pentru a se decide asupra caracaterului corespunzător al măsurii se are în vedere intensitatea ingerinţei, ţinănd seama de interesele în joc şi de natura restricţiei suferite. Exigenţa proporţionalităţii între ingerinţa şi scopul legitim urmărit de stat presupune păstrarea unui just echilibru între scopul urmărit şi dreptul la viaţa de familie, ţinând seama de importanţa dreptului şi de intensitatea atingerii care i-a fost adusă. Din jurisprudenţa Curţii rezultă că, în marea majoritate a cazurilor privind viaţa de familie, Curtea foloseşte analiza motivelor pertinente şi suficiente în cazurile implicând măsura plasamentului, adică atunci când se confrunta două interese private (cel al copilului şi cel al părintelui), şi analiza proportionalităţii atunci când interesul privat se confruntă cu interesul public (spre exemplu, cazul expulzărilor). De asemenea, controlul proporţionalităţii este folosit de Curte în aprecierea îndeplinirii obligaţiilor positive de către stat. * *

*

Aşa cum am văzut, art. 8 al Convenţiei a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca implicând nu numai obligaţia negativă de a nu se amesteca în viaţa de familie decăt în circumstanţele prevăzute la parag. 2, ci şi o serie de obligaţii positive ce revin statului, deoarece acesta trebuie să respecte dreptul la viaţa de familie, prin măsuri de genul: - Crearea unui sistem care sa faciliteze întegrarea unui copil din afara căsătoriei în cadrul familiei; - Crearea unui mecanism de soluţionare a problemelor privind paternitatea; 153

Pentru această formulare, a se vedea, CEDO în cauza Olsson contra Suediei, nr. 1, Hotărârea din 24 martie 1998, parag. 68; CEDO, cauzele nr. 39221/98 şi 41963/98, Scozzari şi Giunta contra Italiei, Hotărârea din 13 iulie 2000; CEDO, cauza nr. 64796/01, Couillard Maugery contra Frantei, Hotărârea din 1 iulie 2004. In cauza Handyside anterior citată, guvernul britanic se aparase în sensul unei limitari a competenţei Curţii numai la verificarea faptului că autorităţile naţionale acţionaseră cu bună-credinţă în încercarea de a evalua limitele de acţiune premise de Convenţie într-un caz dat. Ca răspuns, Curtea a creat teoria marjei de apreciere. 154

CEDO, în cauza Olsson contra Suediei, nr. 1, Hotărârea din 24 martie 1988, parag. 66-74.

-

Crearea unui remediu efectiv şi accesibil care să permită protecţia unui membru al familiei împotriva violenţei şi ameninţărilor din partea altor membri ai familiei; - Să ia măsuri pentru a reuni pe copilul faţă de care s-a luat măsura plasamentului cu părinţii săi; - Să organizeze sistemul judiciar astfel încât soluţionarea cauzelor privind contractul dintre părinţi şi copii să se realizeze cu celeritate, pentru că soluţia să nu fie decisă, în realitate, de întârzierea în soluţionarea cauzei; - Să ia măsurile potrivite (de natură legislative, administrative etc.) pentru că procesul decisional privind măsurile de plasament sau orice alte măsuri de natură a afecta interesele protejate de art. 8 să fie echitabile şi să permită implicarea părinţilor sau a persoanelor ce exercită drepturile părinteşti, suficient pentru o protecţie adecvată acestor interese; - Să ia măsuri pentru executarea hotărârii prin care se consfinţeşte dreptul tatălui de a avea contacte cu fiica sa; - Să consulte tatăl natural înainte de a permite adoptarea copilului; - Sî ia măsurile legale necesare pentru a asigura stabilirea unei legături între copil şi tatăl sau biologic; - Să organizeze, în anumite condiţii, accesul persoanelor la dosarele continând informaţii personale; - Să admită intrarea în ţară a imigranţilor pentru a dezvolta o viaţă de familie cu ceilalţi membri deja stabiliţi. Prezenta analiza nu poate epuiza toate problemele legate de viaţa de familie, aşa cum transpare acestea din cauzele aflate pe rolul Curţii, fiind necesară o dezbatere numai pe această temă pentru a clarifica, cel puţin, normele generale aplicabile acestui domeniu. Fiind de o mare bogăţie, ca volum şi varietate, aceste cauze joacă un rol important în dezvoltarea jurisprudenţei. Pragmatice adesea, idealiste uneori, neexistând întotdeauna în precizie sau in construcţie tehnica, credem că ele fac dovada marii flexibilităţi a celui mai important mecanism internaţional de protecţie a drepturilor omului – convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum este aceasta interpretată şi aplicată de Curtea Europeană. 5.2.8. Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei – Art. 9 Aceste libertăţi, denumite şi libertăţi ale spiritului, sunt esenţiale într-o societate pluralistă. Libertatea de gândire, constiinţa şi religie este un drept esenţial şi de bază al societăţii democratice, ce protejează trei libertăţi: - Libertatea gândirii; - Libertatea conştiinţei; - Libertatea religiei. Art. 9 parag. 1 al Convenţiei, precizează că orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei. Gândirea şi conştiinţa reprezintă moduri în care individual se percepe pe sine şi exteriorul, prin sentimente, trăiri şi concepţii teoretice. Libertatea

gândirii vizează interdicţia îndoctrinării, a impunerii unei ideologii, iar libertatea conştiinţei protejează individual împotriva constrăngerilor de tot felul la nivel personal. Libertatea de religie reprezintă între libertăţile spiritului un element esenţial pentru formarea identităţii credincioşilor şi a concepţiei lor despre viaţă. Cum observăm, cele trei noţiuni sunt strâns legate între ele. 5.2.8.1.

Protecţia convingerilor şi credinţelor

Obiectul acestei libertăţi este reprezentat de convingerile şi credinţele personale. Convingerile personale sunt mai mult decât simple opinii. Ele pot fi definite ca fiind idei cu un anumit grad de fortă, coerenţa şi importanţa pentru o persoană. Exemple de convingeri protejate de art. 9 pot fi: protecţia mediului, vegetarianismul, pacifismul, concepţia despre vânătoare etc. Credinţele vizează o religie identificabilă, dar nu se limitează la religiile sau confesiunile istorice, ci înglobează şi religiile minoritare sau noile grupări religioase, fiind intersiză o apreciere a statului asupra caracterului legitim al credinţelor religioase. Problemele cele mai delicate în această privinţă se pun în legătură cu religiile minoritare şi cu noile grupări religioase. În lipsa unei definiţii precise a religiei, problema sectelor se pune în mod inevitabil. Comisia şi curtea nu au utilizat niciodată, în deciziile şi hotărârile lor, termenul de sectă. Parlamentul European a adoptat o rezoluţie asupra unei acţiuni comune a statelor membre ca urmare a diverselor încălcări ale legii comise de unele organizaţii sub acoperirea libertăţii religioase. Libertatea de religie are două tipuri de dimensiuni: - Dimensiunile înternă şi exterioară: credinţa pură şi simpla şi manifestarea exterioară a religiei, care poate fi individuală sau colectivă; - Dimensiunile pozitivă şi negativă: libertatea de a avea şi practica o religie, respective interdicţia de a impune o religie şi de a sancţiona schimbarea religiei. Libertatea de a alege şi de a-şii manifesta convingerile şi credinţele este un drept de care beneficiază atât credincioşii cât şi ateii, agnosticii; mai ales în cazul libertăţii religioase, libertatea de alegere este foarte importantă, fiind interzisă orice îndoctrinare. Dat fiind că libertatea religiei are şi o dimensiune exterioară, prozelitismul religios nu este interzis, dacă nu este agresiv, întrucat prin el se încercă promovarea religiei şi atragerea de noi adepţi. Acest drept implică obligaţia statului de a lua măsurile positive pentru a asigura respectul pentru obligaţiile religioase şi pentru a preveni discriminarea pentru acest motiv prin: a. Asigurarea asistenţei religioase în închisori, inclusive prin respectarea regulilor alimentare religioase; b. Evitarea situaţiei în care indivizii folosesc expresii ce pot ofensa inutil pe ceilalţi; c. Protecţia manifestărilor religioase. Problema manifestărilor exterioare ale religiei prin portul unor însemne vestimentare distinctive. Unul din cele mai controversate aspecte ale dreptului de a-şi manifesta religia este

portul voalului Islamic. Prima cauză solutionată de Curte pe această temă a fost dahlab contra Elvetiei (2001), în care a fost considerate ca fiind în concordanţă cu art. 9 parag. 2 decizia autorităţilor cantonului Geneva de a interzice unei învăţătoare de la clasele primare purtarea voalului Islamic în timpul orelor de curs: scopul legitim invocat de autorităţi şi acceptat de Curte a fost respectarea neutralităţii religioase şi a drepturilor altora, iar necesitatea într-o societate democratică a fost apreciată şi prin prisma vârstei elevilor. Cu toate acestea, Curtea face şi o apreciere cu totul surprinzătoare: “este greu de conciliat portul voalului Islamic cu mesajul de toleranţa, de respect al altuia şi mai ales de egalitatea şi nondiscriminare, pe care , într-o democraţie, orice cadru didactic trebuie să le transmită elevilor săi Cu această afirmaţie, Curtea face o judecată de valoare asupra unui semn religios, şi indirect asupra unei religii, emiţând, chiar şi indirect, idea că acestea ar fi contrare ideii de democraţie. De aici se poate trage dureroasa concluzie pentru democraţie şi egalitate, că nu toate religiile sunt tratate la fel de către Curte, raportat la valorile Convenţiei Europene. În hotărârea Leyla Sahin contra Turciei, soluţionată la data de 10 noiembrie 2005, Curtea Europeană a decis că purtarea valului Islamic poate fi interzisă pentru a asigura diversitatea diferitelor credinţe şi pentru a proteja ordinea publică şi credinţele altora întrun mediu precum cel universitar. Reclamanta, musulmană practicantă, dorea să poarte voalul Islamic pentru respectarea preceptelor sale religioase. Fiind admisă la facultatea de medicină a Universităţii din Istanbul, ea a putut să poarte voalul, până în febraurie 1998, cînd rectorul universităţii a adoptat o circulară prin care se intersizea portul voalului şi al bărbii în cadrul cursurilor. Din acel moment, i s-a interzis accesul la cursuri şi la examene şi i s-a refuzat dreptul la înscriere. Desigur, în opinia noastră decizia Curţii poate pune o serie de probleme, de la contextual politico-religios actual al întregii uniunii europene, până la legăturile cu atentatele teroriste de la 11 septembrie …… din America şi lumea musulmana. d. Egalitatea cultelor religioase între ele şi neutralitatea statului faţă de aceste culte; e. Relaţia libertăţii de conştiinţa şi religie cu dreptul la educaţie: convingerile părinţilor şi educaţia Articolul 2 al Protocolului nr. 1 prevede că statul trebuie să respecte dreptul părintilor de a asigura educaţia copiilor în concordanţă cu convingerile lor filozofice şi religioase. Există şi limite ale libertăţii părinţilor în privinţa educaţiei, dacă apare un conflict cu interesul copilului.În general, părinţii trebuie să aibă posibilitatea de a alege şcoala copiilor lor, publică sau privată. O altă problemă deosebită este cea a posibilităţii copiilor de a fi scutiţi de anumite cursuri sau activităţi care ar fi în contradicţie cu convingerile părinţilor. f. Obiecţia de conştiinţă reprezintă refuzul de a îndeplini anumite obligaţii impuse de lege pe motiv de conştiinţa, precum serviciul militar. Aceasta nu este recunoscută de Curtea Europeană ca drept. g. Libertatea de întrunire şi asociere paşnică este consacrată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului precizând totodată, că nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie. În conformitate cu dispoziţiile Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, libertatea de întrunire şi asociere paşnică nu poate fi supusă “decât restricţiilor conforme cu legea şi necesare într-o societate democratică, în

interesul securităţii naţionale, al securităţii publice, a ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora”155. Potrivit legii române, asociaţiile “cu caracter secret sunt interzise”156. Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfasura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme. Asemenea dispoziţii se găsesc stipulate expres de toate legile fundamentale ale celorlalte state157. 5.2.8.2.

Restrângerile aduse libertăţii conştiinţei şi religiei

Art. 9 parag. 2 prevede posibilele restricţii ale libertăţii conştiinţei şi religiei. De accea, libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În cauza Kokkinakis contra Greciei (1993), Curtea a decis că încriminarea de către legea greacă a activităţilor de prozelitism ale Martorilor lui Iehova nu era proporţională cu scopul protecţiei drepturilor altora. Comisia Europeană, în decizia asupra unei cereri din 1976, a statuat că interdicţia accesului unui deţinut la o carte religioasă care conţinea şi un capitol despre artele martiale era justificată pentru protecţia ordinii publice şi a drepturilor altora. În cauza Mitropolia Basarabiei s.a. contra Moldovei (2001), Curtea, declarând încălcarea art. 9, a arătat că statul, prin nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, şi-a încîlcat obligaţia de neutralitate şi imparţialitate privind aprecierea asupra legitimităţii credinţelor religioase, iar ingerinţa nu a fost proporţională cu scopurile declarate de guvern – integritatea teritorială şi “apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi”158. În cauza Igors Dmitrievs contra Letoniei (2006), Curtea a consemnat refuzul autorităţilor penitenciare şi apoi al instanţei de a-i permite reclamantului participarea la slujba religioasă desfăşurată în capela închisorii (pe motiv că în acest cadru nu se putea realiza separarea sa, în calitate de arestat preventiv, de deţinuţii condamnaţi), a constituit o violare a art. 9 pentru că ingerinţa nu era prevăzută de legislaţia în vigoare în epoca faptelor.

155

Art. 21, alin. 1 şi 2, art. 22, Pactul stipulează, în acelaşi timp, că dispoziţiile sale nu se opun ca “exercitarea acestui drept (dreptul la asociere) de către membrii forţelor armate şi ai poliţiei să fie supusă unor restricţii legale”. 156

Art. 37 alin. 1 din Constituţia României, stipulează că: “cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere”. Se precizează că: “partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale” (alin. 2) 157

Dispoziţiile legilor naţionale sunt în conformitate cu exigenţele textelor stipulate în Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. 158

A se vedea şi Biserica Adevarată Ortodoxă din Moldova s.a. contra Moldovei (2007).

5.2.9. Libertatea de exprimare – Art. 10 Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că: “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supuă societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăti ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrăngeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. Art. 19 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului159, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 prin Rezoluţia 217 A (III), prevede că: “Orice persoană are dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloace de exprimare”. Pactul Internaţional privitor la Drepturile Civile şi Politice (adoptat şi deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976 160) precizează la art. 19 că: “(1) Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale. (2) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândii informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa. (3) Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă obligaţii şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare: a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora; b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice”. Convenţia Americană a Drepturilor Omului161 adoptată la 22 noiembrie 1969 la San Josè (Costa Rica) reglementează dreptul la libertatea de exprimare în art. 13, care, în esenţă, menţionează că: “Orice persoană are drpetul la libertatea de gândire şi de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, primi şi răspândi informaţii şi idei de orice fel, fără 159

Zlatescu I. Moroianu, Marinache E., Serbanescu R., Oancea I. (coord.), Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, Ed. a IV-a revizuita şi adăugită, vol. I, Ed. Instrumente universale I.R.D.O., Bucureşti, 1999, p. 8. 160

România a ratificat acest pact la 31 octombrie 1974, prin Decretul nr. 212 (Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974). 161

Site-ul Organizaţiei Statelor Americane http://www.oas.org.

considerţii de frontieră, oral sau în scris, sub forma imprimată sau artistică, sau prin orice alt mijloc”. Aşa cum observăm, dreptul la libertatea de exprimare este reglementat în mai toate legislaţiile statelor, fiind un drept esenţial într-o societate democratică, caracterizată prin pluralism, întrucât el permite exprimarea minorităţii. Pentru aceasta, statul trebuie să asigure menţinerea caracterului pluralist al informaţiei. Sfera protecţiei art. 10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare: ea nu include numai exprimarea prin cuvânt – scris sau vorbit – ci şi prin imagini sau gesturi ce exprimă o idée sau prezintă o informaţie. De asemenea, protecţia art. 10 se extine asupra tuturor mijloacelor de difuzare a informaţiei sau expresiei: publicaţii, radio, TV, sisteme de informare electronică, tot mai răspândite. Dezvoltarea rapidă a tehnologiei în aceste domenii impune o dezvoltare continuă şi dinamică a interpretării textului art. 10 de cître Curtea Europeană. Protecţia libertăţii de exprimare are doua baze teoretice fundamentale: a. Importanţa sa esenţială în realizarea procesului politic democratic; b. Necesitatea sa pentru împlinirea individului. Dreptul garantat de art. 10 nu este însă unul absolut. Dacă parag. 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la liberatatea de exprimare, parag. 2 al acestui articol permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteze în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar impotriva democraţiei însăşi. 5.2.9.1.

Domeniul de aplicare

De dreptul garantat în art. 10 se bucură atăt persoanele fizice, cât şi cele juridice162. În conţinutul libertăţii de exprimare intră: libertatea de opinie şi cea de informare. Libertatea de opinie reprezintă elementul clasic al libertăţii de exprimare, oferind fiecarui individ posibilitatea de a avea şi de a-şi exprima o opinie, chiar minoritară sau şocantă. Curtea Europeană consideră că pluralitatea opiniilor se află la temelia libertăţii de exprimare, care funcţionează nu numai pentru informaţiile şi ideile primite favorabil sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea care şochează, neliniştea sau rănesc. Libertatea de informare funcţionează atât în primirea cât şi în comunicarea de informaţii sub orice formă – scris, vorbit, imagini. Dreptul de a comunica informaţii nu include şi dreptul de acces la mijloacele de comunicare, însă implică interzicerea oricarui sistem de cenzurî, deoarece conţinutul mesajului exprimat public trebuie să fie liber. Diferenţa esenţială între cele două tipuri de libertăţi – de opinie şi de informare – se referă la faptul că informaţia este un element obiectiv, pe când opinia este subiectivă, iar aspectul probaţiunii, în timp ce informaţia este susceptibilă de probă, opinia nu poate 162

Pentru cauze în care a fost discutată problema libertăţii de exprimare în cazul unor persoane juridice, a se vedea: CEDO, cauza nr. 10890/84, Groppera Radio AG şi alţii contra Elevetiei, Hotărârea din 28 martie1990; CEDO, cauza Markt Intern Verlag GMBH si Kluas Beerman contra Germaniei, Hotărârea din 20 noimebrie 1990.

fi probată. Astfel, opinia este o judecată de valoare, critică, speculativa, pornind de la o minima bază factuală. O dimensiune esenţială o reprezintă libertatea presei – presa fiind considerată “câinele de pază ale democraţiei”163, întrucât prin presă se exprimă o societate liberă şi democratică, iar presa aduce în discuţie subiecte de interes general. Acestei libertăţi a presei i se asigură o protecţie deosebită în conflictul dintre libertatea presei şi protejarea unor drepturi individuale, Curtea deliberând în mod constant în favoarea presei – dreptul ziaristului de a exprima opinii, chiar critice, exagerate, provocatoare, dacă baza de la care s-a pornit este adevarată şi nu se poate dovedi reaua – credinţă a ziaristului, pentru că misiunea presei este de a contribui la dezbaterile de interes public (altfel, sancţiunile disproporţionate sunt o formă de cenzură menită să descurajeze jurnaliştii de a mai emite critici. Sunt asemenea sancţiuni: condamnarea penală, amenda penală, plata unor despăgubiri exorbitante). Libertatea presei joacî şi cu privire la protecţia surselor jurnalistice, pe care ziariştii nu pot fi obligaţi să le dezvăluie. Presa nu are însî numai drepturi, ci şi îndatoriri şi responsabilităţi în cercetarea şi verificarea faptelor expuse în articolele sau emisiunile lor. În cauza Erdogdu şi Ince contra Turciei (1999), Curtea a stabilit ca “îndatoririle şi responsabilităţile care însoţesc exerciţiul libertăţii de exprimare de către profesioniştii media comportă semnificaţii speciale în situaţii de conflict şi tensiune. O atenţie specială trebuie acordată situaţiilor în care este vorba de publicarea opiniilor unor reprezentaţi ai organizaţiilor care recurg la violenţa împotriva statului, altfel media riscă să devină un vehicul al diseminării discursului urii şi al promovării violenţei”. Curtea a precizat că publicul are dreptul de a recepţiona emisiuni televizate provenind de la un satelit străin, fără o ingerinţă nejustificată 164. Un argument al Curţii în această privinţă a fost faptul că “ţările din estul Europei au fost încurajate pe calea democraţiei şi mulţumiă emisiunilor de peste graniţe”, iar aceastî libertate a comunicării transfrontiera este un element esenţial al democraţiei din zilele noastre şi trebuie luată în considerare atunci când se interpretează celelalte prevederi ale art. 10. Este de observat că, unele dispoziţii ale dreptului comunitar şi mai ales Convenţia europeană asupra televiziunii transfrontieră (1989) precizează că trebuie să existe norme minimale în privinţa protecţiei minorilor, a publicităţii etc. La 1 august 1998 a fost semnat protocolul adiţional la Convenţia Europeană asupra Televiziunii Transfrontieră, în scopul dezvoltîrii principiilor consecrate de Recomendările adoptate în cadrul Consiliului Europei de la momentul adoptării Convenţiei, principii dedicate luptei împotriva dependenţei de tutun, a abuzului de alcool şi a toxicomaniei. 5.2.9.2.

Restrângerile aduse libertăţii de exprimare

Aceste limitări privesc: - Protecţia vieţii private a unei persoane, diferă după cum este vorba de o 163

CEDO, în cauza nr. 33348/1996, Cumpăna şi Mazare contra României, Hotărârea Marii camere din 17 decembrie 2004; CEDO, în cauza nr. 21980/93, Bladet Troms si Stensaas contra Norvegiei, Hotărârea din 20 mai 1999, parag. 59. 164

CEDO, în cauza Groppera Radio AG contra Elvetiei (1990) şi Autronic contra Elveţiei (1990).

persoană obişnuită, de un om politic sau de o persoană care ocupa o funcţie publică. În timp ce în cazul omului obişnuit se dă preferinţa protecţiei vieţii private, fiind limitat exerciţiul libertăţii de exprimare, în cazul omului politic libertatea de exprimare a terţilor este foarte largă, omului politic trebuind să dea dovadă de toleranţa la critica pentru ca el se expune în mod constient şi voluntar privirii publicului şi presei asupra vieţii sale. În privinţa persoanei care ocupa o funcţie publică, este pus în discuţie dreptul la protecţie al acestei persoane în special dacă e magistrat spre exemplu. - Respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a independenţei justiţiei, pentru a prezerva o bună administrare a actului de justiţie şi a asigura un proces echitabil. Asa cum am analizat la art. 9, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative: 1. Să fie prevazută de lege; 2. Să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei; 3. Să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. În viitor întrezărim o situaţie delicată pentru analiza cazurilor privind libertatea presei, care va fi marcată puternic de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecăţi de valoare, influenţate de atitudinea subiectivă faţă de diversele cercuri ale politicului. Până în momentul de faţă, cele mai multe pedepse, mai ales cele penale, aplicate jurnaliştilor pentru fapte de genul “ofensa adusă autorităţii”, au fost şi sunt considerate de Curte “forme de cenzură menite să descurajeze jurnaliştii de a mai emite critici” asupra demnitarilor. Curtea s-a exprimat ferm arătând că: “o sancţiune de acest tip poartă răspunderea pentru îngrădirea presei în exercitarea rolului de furnizor de informaţii”. De asemenea, Curtea a stabilit ca norme care cer proba verităţii opiniilor asupra autorităţilor nu sunt excluse de Curte. Ele trebuie să fie însă “riguros proporţionate şi centrate pe afirmaţiile ce au depăşit efectiv limitele unei critici admisibile”165. În cauza Dalban contra României (1999), Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 10 al Convenţiei în privinţa libertăţii presei, prin condamnarea penală aplicată unui jurnalist pentru publicarea unor informaţii de interes public despre un senator: “Curtea (…) constată că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare disproporţionate a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist”166. 5.2.10. Libertatea de asociere şi întrunire paşnică – Art. 11 Libertatea de reuniune şi de asociere167 reprezintă un element fundamental într-o 165

Sudre Frédérik, Op. cit. (2003), p. 425.

166

CEDO, în cauza Dalban contra României (1999), M. Of. Nr. 277 din 20 iunie 2000.

167

Potrivit art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de intrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusive dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

societate democratică, în care indivizii trebuie să aibă posibilitatea de a exprima în comun opinii sau atitudini şi de a rezolva problemele prin dezbatere publică. Acest drept cuprinde două elemente: - libertatea de reuniune şi - libertatea de asociere. Dacă libertatea de reuniune vizeazî grupuri fără stabilitate în timp, libertatea de asociere are în vedere libertatea de a constitui o structură al cărei caracter este, în principiu, permanent. 5.2.10.1. Libertatea de reuniune Libertatea de reuniune vizează orice tip de reuniune: publică sau privată, statică sau în mişcare, atâtă timp cât este o reuniune cu caracter paşnic. Trebuie menţionat că recunoaşterea libertăţii de reuniune poate presupune intervenţia statului fie sub forma unei autorizaţii, fie a unei înregistrări prealabile, atâta vreme cât este respectat principiul proportionalităţii. În consecinţă, corelativ acestei libertăţi, statul are obligaţia de a crea un cadru juridic care să facă posibilă organizarea de reuniuni în aşa fel încât dezbaterea politică liberă să fie favorizată. Libertatea de reuniune sau dreptul de a manifesta include şi dreptul de contramanifestare, acestea două coexistând.

5.2.10.2. Libertatea de asociere Libertatea de asociere presupune dreptul indivizilor sau al persoanelor juridice de a se asocia într-o grupare voluntară şi organizată pentru o anumită perioadă în vederea protecţiei unor interese comune sau a realizării unor scopuri comune, prin formarea unei persoane juridice. Libertatea de asociere priveşte doar crearea de structuri fără scop lucrative. Astfel, de libertatea de asociere beneficiază orice structură caracterizată printr-o coordonare substanţială a activităţilor unor persoane, cum ar fi: asociaţii, fundaţii, sindicate, partide politice. Libertatea de asociere are două dimensiuni: - Pozitivă şi - Negativă. Dimensiunea negativă presupune că nimeni nu poate fi obligat să se asocieze. În acelaşi timp, libertatea de asociere nu implică dreptul unui individ de a fi primit ca membru al unei anumite asociaţii sau de a-şi păstra calitatea de membru. Pentru o exercitare efectivă a acestui drept, statele au obligaţia de a crea un cadru juridic în care să fie reglementate infiinţarea şi funcţionarea formelor de asociere.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decăt acelea care, prevazute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legal să fie impuse exercitării drepturilor de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat”.

Libertatea sindicală este o formă predominantă de manifestare a libertăţii de asociere, care implică pe lângă dreptul de a crea, împreună cu alţii, un sindicat, şi prerogative pentru sindicatul creat precum dreptul de a-şi adopta propriile regulamente, de a se conduce singur, de a se afilia în federaţii şi confederaţii de sindicate. De asemenea, se recunoaşte dreptul de acţiune colectivă al sindicatului, care poate prezenta propuneri, revendicari în interesul membrilor săi, fără a se ajunge la recunoaşterea unei obligaţii pentru stat de a încheia acorduri sub diferite forme cu acestea. 5.2.10.3. Restrăngerile libertăţii de întrunire şi de asociere Paragraful 2 al art. 11 prevede că exerciţiul drepturilor de întrunire şi asociere nu poate face obiectul altor restricţii decât cele care, fiind prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia sănătăţii şi moralei sau a drepturilor şi libertăţilor altora. Restrăngeri ale libertăţii de reuniune şi asocire sunt posiblie, mai ales sub forma reglementării anumitor condiţii de manifestare sau de creare de persoane juridice. Printre acestea, anumite măsuri ale statelor sunt considerate că încălcări ale acestei libertăţi, măsuri cum ar fi. - Refuzul nejustificat de autorizare a unei reuniuni sau sancţionarea ulterioară pentru desfăşurarea ei; - Restricţii de asociere pentru membrii forţelor armate, ai poliţiei sau administraţiei; - Dizolvarea partidelor politice. Dată fiind importanţa lor într-o societate democratică, dizolvarea unui partid politicsau refuzul înscrierii acestuia sunt acte de extremă gravitate, care se justifică numai dacă prin activitatea sa acesta a îndemnat la violenţă, la încălcarea principiilor democratice. O cauză interesantă sub aspectul restrăngerilor aduse libertăţii de asociere în partid politice şi care cere o prezentare mai detaliată este Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României (2005). Cauza privea refuzul înregistrării unui partid politic pentru motivul că, fiind un partid communist, contravenea prevederilor legale din România (la vremea respectivă, fiind vorba de prevederile Decretului – lege nr. 8/1989). Analizând cererea, Curtea Europeană a apreciat, în primul rând, că nu există democraţie fără pluralism. Citând două hotărâri recente – Yazar şi alţii contra Turciei (2002) şi Refah Partisi contra Turciei (2003) – Curtea a reiterat poziţia sa potrivit căreia un partid politic poate duce o campanie în favoarea schimbării legislaţiei şi a structurilor legale sau constituţionale ale statului cu două condiţii: 1. Mijloacele utilizate să fie legale şi democratice; 2. Schimbarea propusă să fie compatibilă cu principiile fundamentale ale democraţiei. Rezultă, deci, că un partid politic, ai cărui responsabili incita la violenţă sau propun un proiect politic care nu respecta una sau mai multe reguli ale democraţiei sau care vizează distrugerea acesteia sau nerespectarea drepturilor şi libertăţilor, nu se poate prevala de protecţia Convenţiei.

Curtea a mai reamintit că, pentru a determina dacă refuzul înregistrării unui partid politic răspunde unei “nevoi sociale imperioase” – fiind, astfel, “necesar într-o societate democratică” – trebuie să determine dacă: 1. Există indicii care să arate că riscul de atingere adusă democraţiei de către acel partid este suficient de apropiat; 2. Actele şi discursurile conducătorilor partidului sunt imputabile acestuia; 3. Actele şi discursurile imputabile partidului constituie un ansamblu ce dă o imagine clară a unui model de societate conceput şi promovat de partidul în cauză şi care ar fi în contradicţie cu conceptul de “societate democratică”. În situaţia de faţă, Curtea a constatat că jurisdicţiile naţionale şi-au bazat respingerea cererii de înregistrare a reclamanţilor exclusiv pe examinarea conformităţii statutului şi programului politic al partidului cu dispoziţiile Decretului- Lege nr. 8/1989, în vigoare la data cererii. În această privinţă, curtea observă că nici Tribunalul Bucureşti, nici Curtea de Apel nu s-au bazat pe vreun alt document al PCN sau pe vreo altă luare de poziţie a domnului Ungureanu sau a altui conducător al partidului. De aceea, Curtea, la fel ca şi autorităţile naţionale, se va baza, în aprecierile sale, doar pe statutul şi programul politic ale PCN. Curtea nu a dat curs cererii Guvernului de a lărgi sfera examenului sau şi asupra luărilor de poziţie ale celui de-al doilea reclamant posterioare ingerinţei în litigiu (refuzul înregistrării), respective o serie de articole de presă din perioada 1998 – 1999, precum şi o carte, în care preşedintele PCN proclama ataşamentul său faţă de doctrina comunistă şi critica atât deriva conducătorilor partidului comunist de dinainte de 1989, cât şi politica dusă de guvernanţii de după 1989. Un numîr mare de articole publicate de domnul Ungureanu din 1989 şi´până în 1999 foloseau sloganuri ca: “lupta continuă!”, “trăiască socialismul!”. Într-unul din aceste articole, el scria că, odată ajuns la putere, “nu ar accepta decât pe cei care l-ar accepta!”. În 2000, domnul Ungureanu a publicat o carte intitulată “Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională”, unde îşi prezenta viziunea politică, desemnându-l pe Marx ca pe cel mai mare filosof politic al omenirii şi făcând elogiu fostului preşedinte Ceauşescu. Curtea a precizat, însă, că nu a observat în aceste publicaţii, în ciuda limbajului critic şi uneori virulent, nici o luare de poziţie care să poată fi interpretată în mod rezonabil ca fiind un apel la violenţă ca mijloc politic sau ca proiect politic ce nu respectă regulile democraţiei. Instanţa Europeană a observat că la al doilea reclamant s-a declarat favorabil alegerilor libere şi pluripartite şi unui joc politic bazat pe respectul opiniilor politice ale altora. Analizând statutul şi programul politic al PCN, Curtea a remarcat că acestea insista asupra respectului suveranităţii naţioanle, al integrităţii teritoriale şi al ordinii juridice şi constituţionale a ţării, ca şi al principiilor democraţiei. De asemenea, Curtea notează că programul politic al PCN cuprindea pasaje care criticau abuzurile fostului partid comunist dinainte de 1989, faţă de care s-a distanţat, inclusive prin denumire. În opinia Curţii, una din principalele caracteristici ale democraţiei rezidă în posibilitatea pe care o oferă de a dezbate, prin dialog şi fără recurgere la violenţă, a unor chestiuni ridicate de diferite curente de opinie politică, chiar când acestea deranjează sau neliniştesc. O formaţiune politic ar respecta principiile democraţiei nu poate sî fie obstaculată doar pentru că a criticat ordinea constituţională şi juridical a ţării. În speţă,

jurisdicţiile interne nu au demonstrate că programul şi statutul PCN erau contrare ordinii constituţionale şi juridice a ţării şi principiilor fundamentale ale democraţiei. Curtea nu a acceptat argumentul Guvernului, potrivit căruia România nu poate accepta că apariţia unui partid comunist ar putea face obiectul unei dezbateri democratice. Curtea a mai arătat că nu ar putea exclude nici faptul că programul politic al unui partid ar putea ascunde obiective şi intenţii diferite faţă de cele afişate în mod public. Experienţa politică a statelor părţi a demonstrat că în trecut, partidele politice având scopuri contrare principiilor fundamentale ale democraţiei nu le-au dezvăluit în texte oficiale decât atunci când au ajuns la putere. Pentru a evita această, trebuie comparate aceste programe cu actele şi luările de poziţie ale membrilor şi conducătorilor partidului în cauză. În speţă, însă, programul PCN nu a fost dezmintit de nici o acţiune concretă. El a fost sancţionat doar pentru un comportament ce ţinea exclusiv de exerciţiul libertăţii de exprimare. De asemenea, Curtea a ratat că este gata să ţină seama de contextual istoric al cazului, adică de experienţa comunismului totatlitar din România înainte de 1989. Totuşi, ea observă că doar acest context nu ar putea justifica necesitatea ingerinţei în cauza, cu atât mai mult cu cât şi în alte state părţi la Convenţie exista partide comuniste cu ideologie marxistă. În concluzie, Curtea a constatat că în speţă nu sunt reunite criteriile menţionate ce definesc “nevoia socială imperioasă” şi că a existat o violare a art. 11 al Convenţiei. - Dizolvarea asociaţilor sau refuzul înscrierii acestora. În cauza Bozgan contra României, din 11 octombrie 2007, Curtea Europeană a constatat încălcarea libertăţii de asociere în privinţa reclamantului, datorită refuzului nejustificat al instanţelor române de a admite cererea formulate de reclamant pentru înscrierea în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor a asociaţiei “Grada Naţională Antimafia”. Astfel, instanţele interne au considerat că prin obiectivele propuse, asociaţia intenţionează să intervină în activitatea autorităţilor judiciare ale statului, prevăzând chiar crearea de structuri paralele care ar urma să controleze aceste autorităţi ale statului, prevăzând chiar crearea de structuri paralele care ar urma să controleze aceste autorităţi ale statului. În acest mod, scopul asociaţiei ar fi contrar legii. Analizând faptele în speţă, curtea a remarcat că refuzul instanţelor interne, o ingerinţă în libertatea de asociere a reclamantului, s-a întemeiat doar pe analiza prevederilor statutului asociaţiei, mai précis, pe o simplă bănuială că asociaţia ar fi avut intenţia de a crea structuri paralele parchetelor, deşi termenii din statut se refereau la desfăşurarea activităţii în cadrul legislative existent şi fără a se substitui autorităţilor statului. Deşi instanţa europeană accepta posibilitatea că o asociaţie, invocând drepturile recunoscute în convenţie, să acţioneze în fapt pentru distrugerea acestora, un asemenea comportament trebuie să reiasă din compararea statului cu actele şi poziţia adoptată de conducătorii asociaţiei. Or, în speţă, cum asociaţia nu derulase nici o activitate anterior înscrierii, nu existau indicii în sensul existenţei unor intenţii anticonstituţionale. Avînd în vedere că înscrierea unei asociaţii nu este un act cu consecinţe ireversibile, legea română prevăzând posibilitatea de a dizolva o asociaţie dacă activitatea şi obiectivele urmărite se dovedesc a fi contrare legii sau statutului sau, o măsură atât de radicală precum respingerea cererii de înregistrare a asociaţiei apare ca fiind disproporţionate faţă de scopul urmărit, şi anume protecţia securităţii naţionale şi a

siguranţei publice. În concluzie,instanţa Europeană a considerat că refuzul instanţelor nu era necesar într-o societate democratică şi că dreptul reclamantului la libertatea de asociere a fost încălcat. 5.2.11. Dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale – Art. 13 Potrivit art. 13 al Convenţiei, “orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”. Art. 13 impune statelor, în primul rând, crearea unor căi procedurale generale pentru a-şi vedea reparate prejudiciile provocate de eventualele încălcări ale unor drepturi.Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu general de acum aproape 30 de ani, în cauza Handyside contra Marii Britanii, faptul că mecanismul de apărare a drepturilor omului instituit prin Convenţie prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţioanle de garantare a drepturilor omului. Convenţia încredinţează în primul rând fiecaruia dintre statele contractate grija de a asigura punerea în valoare a drepturilor şi libertăţilor pe care ea le reglementează. De- a lungul existenţei sale, Curtea a subliniat în mod constant, idea că principiul subsidiarităţii este strâns legat de epuizarea prealabilă a căilor interne de atac, conform art. 35 parag. 1 din Convenţie, precum şi de existenţa unei căi de atac preventive în faţa unei instanţe naţionale, potrivt art. 13. Principiul subsidiarităţii se află la baza protecţiei judiciare a drepturilor omului garantată de Convenţie şi, în egală măsură, a repartizării competenţei între nivelul internaţional şi cel naţional. În cauza Z. şi alţii contra Marii Britanii 168, Curtea a arătat că este fundamental pentru mecanismul de protecţie stabilit de Convenţie că sistemele naţionale însele să permită repararea încălcărilor comise, Curţii revenindu-i rolul de a exercita un control care să respecte principiul subsidiarităţii. Incălcările dispoziţiilor Convenţiei ar putea fi înlăturate prin punerea în valoare a căilor de atac interne dar, în egală măsură, şi a recursului efectiv prevăzut de art. 13 care reclama un remediu intern pentru apărarea drepturilor din Convenţie. Înainte de aplicarea unei sancţiuni supranaţionale, statul în cauză trebuie să aibă posibilitatea să remedieze situaţia litigioasă în cadrul sistemului sau intern. În jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, dreptul la un recurs efectiv a fost consolidate prin asocierea lui cu dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti interne. Art. 13 nu presupune cu necesitate existenţa unui recurs în faţa unei autorităţi judiciare: poate fi vorba de Ombudsman, de autorităţi legislative (o comisie parlamentară) sau executive (un director de închisoare) 169. În unele cazuri însă, efectivitatea recursului poate depinde de independenţa şi imparţialitatea instanţei în faţa căreia poate fi exercitat. Astfel, instanţa de care vorbeşte art. 13 nu trebuie să fie o instituţie judiciară, dar puterile sale şi garanţiile pe care le prezintă se iau în considerare

168

CEDO, în cauza Z. şi alţii contra Marii Britanii, Hotărârea din 10 mai 2001.

169

CEDO, în cauza Leander contra Suediei (1987), Silver contra Rusiei (1983), Klass contra RFG (1978).

la aprecierea eficacităţii recursului. De exemplu, o autoritate care poate emite doar avize nu se va încadra în cerinţele art. 13. 5.2.11.1. Legătura art. 13 cu celelalte articole ale Convenţiei Articolul 13 din Convenţie consacră dreptul la o cale efectivă de atac, la nivel intern, în cazul pretinselor violări ale drepturilor înscrise în Convenţie. Prin urmare, chiar dacă este autonom, textul art. 13 nu are o existenţă independentă, el fiind legat de un alt drept prevăzut de Convenţie. a. Art. 13 din Convenţie raportat la art. 2 (dreptul la viaţă) şi art. 3 (Interzicerea torturii) din Convenţie Articolul 2 care garantează dreptul la viaţă şi defineşte împrejurările în care se poate ajunge în mod legitim la decesul unei persoane, se află printre articolele primordiale ale Convenţiei şi nu suferă nici o derogare. Împreună cu art. 3, el consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei. Prin urmare, împrejurările în care se poate ajunge la decesul unei persoane trebuie să se interpreteze în mod strict. Obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a vieţii fiinţelor omeneşti, cer, de asemenea, că art. 2 să fie interpretat într-un mod în care să îi facă exigenţele concrete şi efective. Acordându-se o importanţă deosebită protecţiei vieţii, curtea a arătat în nenumărate rănduri, ca art. 13 cere, pe lângă plata unei compensaţii, atunci când este cazul, şi o investigaţie directă şi efectivă, aptă să ducă la identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi de luarea vieţii unei persoane, incluzând accesul efectiv al reclamantului la desfăşurarea procedurii. Dacă rudele unei victime invocă uciderea ilegală a victimei de către agenţi ai statului, noţiunea de “remediu efectiv” prevăzută de art. 13 include, alături de plata unei compensaţii atunci când aceasta este necesară, şi o anchetă reală şi eficientă, aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, precum şi accesul efectiv al rudelor victimei la procedurile de anchetă. Înterpretate astfel, cerinţele art. 13 acoperă o arie mai largă decat obligaţiile procedurale de a efectua investigaţii eficiente, asumate de statele membre în baza art. 2 corelat cu art. 13170. În cauzele Velikova contra Bulgariei şi Anguelova contra Bulgariei, Curtea a constatat încălcarea Convenţiei pe terenul art. 13 corelat cu art. 2, ca urmare a absenţei unei anchete efective relative la pretinsele încălcări ale acestui drept. În situaţia în care expuilzarea unei persoane ar expune-o unui risc real de tratament contrar art. 3, dată fiind ireversibilitatea consecinţelor pe care le-ar putea avea materializarea riscului de rele tratamente şi importanţa acordată de Curte art. 3, noţiunea de remediu eficient, în conformitate cu art. 13, cere o investigaţie independentă a sesizării că ar fi motive serioase de temere cu privire la existenţa unui risc real de tratament contrar art. 3. O astfel de investigaţie nu trebuie efectuată neparat de autoritatea judiciară, însă dacă o altă autoritate o efectuează, atunci garanţiile şi competentele acesteia sunt relevante pentru eficienţa remediului171. 170

CEDO, în cauza Keenan contra Marii Britanii, Hotărârea din 3 aprilie 2001; CEDO, în cauza Kaya contra Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998. 171

CEDO, în cauza Chahal contra Marii Britanii, Hotăâarea din 15 noiembrie 1996.

b. Articolul 13 raportat la art. 6 (Dreptul la un proces echitabil) din Convenţie Convenţia enumeră două feluri de garanţii, unele de natură materială, iar altele de natură procedurală, acestea din urmă având menirea să asigure substanţa şi eficienţa celor din prima categorie. În multe dintre cauzele sale anterioare anului 2000 în care a reţinut o încălcare a art. 6 parag. 1, Curtea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra plăngerii şi sub aspectul art. 13. În cele mai multe situaţii, aceasta s-a datorat faptului că, potrivit circumstanţelor, art. 6 a fost considerat drept lex specialis în raport cu art. 13. Începând cu hotărârea Kudla contra Poloniei (26 mai 2000), Curtea a dat o nouă interpretare art. 13 în raport cu art. 6, considerând că este momentul să-şi revizuiască propria jurisprudenţă în lumina acumulării de plângeri privind, în principal, nerespectarea obligaţiei de a asigura o judecată într-un termen rezonabil, contrar art. 6 parag. 1 din Convenţie. O dată cu această cauză, cerinţele art. 13 trebuie înţelese ca întărindu-le pe cele ale art. 6 parag. 1, mai mult decât ca fiind absorbite de obligaţia generală impusă de acest articol de a nu se supune nici o persoană la amânări exagerate în cadrul procedurilor judiciare. Sarcina Curţii este de a stabili dacă mijloacele puse la dispoziţia reclamantului de legislaţia poloneză în scopul promovării unei plângeri împotriva lungimii procedurilor în cauza sa ar fi fost efective fie pentru a preveni continuarea presupusei încălcări, fie pentru acordarea unei reparaţii adecvate pentru orice încălcare care a avut deja loc. c. Corelarea articolului 13 şi articolului 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţie Potrivit Curţii, articolul 13 nu ar putea fi interpretat ca reclamând un recurs intern pentru orice doleantă, decât dacă este vorba de o reclamaţie care poate fi sustinută conform prevederilor acesteia. În cauza Rotaru contra României, Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie. De asemenea, a reţinut că plângerea reclamantului, potrivit căreia S.R.I. deţine, în scop de arhivare şi de utilizare, date asupra vieţii sale private are, fără îndoială, un caracter care poate fi susţinut sau, altfel spus, poate fi privită ca argumentabilă în termenii Convenţiei. Prin urmare, Curtea a statuat că reclamantul avea dreptul să beneficieze de o cale de atac internă, cu caracter efectiv, în sensul art. 13 din Convenţie. Guvernul român a susţinut cî reclamantul ar fi putut introduce o acţiune în justiţie în baza art. 54 din Decretul nr. 31/1954, deci că el avea la îndemână o cale internă accesibilă şi eficace în sensul art. 13. Curtea a respins acest argument deoarece, deşi este adevărat că această cale este accesibilă, ea nu este eficace şi nici efectivă. Pe de o parte, Curtea releva că acest text deschide calea unei acţiuni în justiţie cu caracter general care are ca scop protejarea drepturilor nepatrimoniale încălcate iar, pe de altă parte, guvernul nu a reuşit să stabilească existenţa nici unei decizii interne care să reprezinte jurisprudenţa în materie, altfel spus, el nu a demostrat că o asemenea cale de atac ar fi fost efectivă, astfel ca şi art. 13 a fost încălcat. d. Corelerea art. 13 cu art. 9 (Libertatea de gândire, de conştiinţa şi de religie) Curtea a reţinut violarea corelată a art. 9 şi 13 din Convenţie, în cauza Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Moldovei (hotărârea din 13 decembrie 2001). Curtea a reamintit în această cauză că art. 13 cere o cale de atac efectivă, atât în practică, cât şi în

drept, aceasta fiind cerută numai pentru plângerile care pot fi considerate ca fiind de apărat în lumina Convenîiei. Curtea a reţinut că plângerea reclamanţilor, în sensul că refuzul de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei reprezintă o violare a dreptului la libertatea de religie garantată de art.9 din Convenţie, îmbracă, fără îndoială, un caracter de susţinut. Reclamanţii aveau, deci, dreptul să beneficieze de o cale internă de atac efectivă, în sensul art. 13. Curtea examinează, în consecinţa, dacă biserica reclamantă şi ceilalţi reclamanţi au dispus de o asemenea cale de atac. Calea de atac în faţa instanţei supreme a Republicii Moldova a fost apreciată de Curte ca nefiind efectivă deoarece aceasta nu a răspuns capătului principal de cerere al reclamanţilor, şi anume dorinţa lor de a se reuni şi de a-şi manifesta religia în colectiv, în cadrul unei biserici distincte de Mitropolia Basarabiei, şi de a beneficia de dreptul de acces la o instanta pentru a-si apara drepturile si a.si proteja bunurile, dat fiind că numai cultele recunoscute de stat beneficiază de o protecţie legală. Nefiind recunoscută de stat, Mitropolia Basarabiei nu avea drepturi care să poată fi apărate în faţa instanţei supreme. Prin urmare, Curtea estimează că reclamanţii nu au fost în măsură să obţină o redresare în faţa autorităţilor naţionale pentru plângerea lor referitoare la dreptul de libertate de religie, astfel încât art. 13 a fost încălcat. 5.2.12. Dreptul de a nu suferi nici o discriminare Art. 14 al convenţiei prevede că drepturile pe care le garantează Convenţia trebuie să fie respectate fără nici o distincţie bazată în special de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine socială sau naţională, apartenenţa la o minoritate, avere, naştere sau orice altă situaţie. Dreptul de a nu fi supus nici unei discriminări este derivat din principiul general al egalităţii tuturor fiinţelor umane. Dreptul la nediscriminare este reglementat în mod diferit în diversele instrumente internaţionale. Astfel, în unele instrumente, precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interdicţia discriminării este reglementată în ceea ce priveşte exerciţiul altor drepturi recunoscute de Convenţie, în alte instrumente este reglementată cu caracter general (precum în Protocolul adiţional nr. 12 la convenţia europeană a Drepturilor Omului), iar într-o a treia posibilă reglementare, este prevăzută atât în relaţie cu exerciţiul drepturilor enunţate, cât şi ca regula generală şi independenţa de drept (Pactul Internaţional relative la drepturile civile şi politice). Notiunea de “discriminare”nu este definite de art. 14172. Conceptul a fost definit de Curtea Europeană în Cauza lingvistică belgiană (1968), una din primele cauze soluţionate. În primul rând, Curtea a respins teoria potrivit căreia orice diferenţă de tratament este interzisă, recunoscând existenţa unei mari diversităţi de soluţii legislative şi administrative bazate pe diferenţe de tratament. Pornind de la aceste premise, curtea a formulat idea unui test aplicabil situaţiilor de diferenţiere. Astfel, principiul egalităţii de tratament este încălcat dacă distincţia făcută nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. Trebuie identificat, totodată, şi un scop legitim al diferenţierii de tratament, precum şi o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între tratamentul propriu-zis şi scopul urmărit. 172

Pentru o tratare comparativa a regulilor privind discriminarea, a se vedea si Fredman S., Discrimination Law, Oxford University Press, 2002.

Reglementarea europeană iniţială nu a recunoscut o existenţă independentă interdicţiei, ea neputând fi invocate decât în legătură cu exerciţiul unui drept sau al unei libertăţi recunoscute de Convenţie şi Protocoalele sale adiţionale. Totuşi, interdicţia are o existenţă autonomă, în măsura în care Curtea poate ajunge la concluzia că exerciţiul dreptului în cauză este în conformitate cu exigenţele Convenţiei, dar implică pentru individ un tratament diferit ce nu are justificare. Astfel, spre exemplu, Curtea nu impune statelor să introducă mai multe grade de jurisdicţie, dar dacă statele au recurs la această măsură, ele nu pot să recunoască posibilitatea numai pentru anumite părţi la procedură, fără justificare. Ulterior, în jurisprudenţă, Curtea Europeană a făcut precizări importante în acest sens. Astfel, existau două criterii cumulative pentru a califica o discriminare: - Pe de o parte, să existe o diferenţă de tratament în exerciţiul drepturilor; - Pe de altă parte, absenţa unei justificări obiective şi rezonabile a acestei diferenţe de tratament. Raliindu-ne la aceste criterii, discriminarea apare ca o diferenţă de tratament care nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă sau care separa artificial situaţii similare. Astfel, primul pas în examinarea unei situaţii de invocare a discriminării, Curtea aplică testul de compatibilitate. Dacă situaţiile sunt comparabile, atunci există o situaţie de discriminare. Dacă situaţiile sunt diferite în virtutea justificărilor oferite de stat, Curtea va verifica caracterul obiectiv şi rezonabil al acestora prin referire la: scopul urmărit şi caracterul proporţional al măsurării faţă de scopul urmărit. În acest sens, Curtea recunoaşte dacă diferenţa de tratment este aptă să atingă scopul urmărit. Spre exemplu, în Turcia, legea obligă soţia să poarte numele soţului; statul turc a invocat necesitatea protejării unităţii familiei, dar măsura nu este menită să atingă un asemenea scop. Aplicarea acestor criterii permite judecătorului European să corecteze o disproporţie manifestată, precizându-se că prezenţa unui “numitor comun al sistemelor juridice! Ale stelelor membre este un indiciu pertinent al caracterului rezonabil sau nu al diferenţei de tratament. Obligaţiile statului în materie de interdicţie a discriminării sunt de două categorii: negative şi positive şi urmăresc prevenirea şi sancţionarea cazurilor de discriminare, inclusive efectuarea unei anchete pentru a determina dacă există o atitudine generală din partea autorităţilor în sensul tolerării practicilor discriminatorii. Protocolul adiţional nr. 12 introduce o clauză generală de nediscriminare; astfel, potrivit art. 1: “Dreptul de a te bucura de oricare din drepturile prevăzute de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avuţie, naştere sau oricare altă situaţie”. Astfel, domeniul de aplicare a interdicţiei discriminării vizează exerciţiul oricărui drept recunoscut în sistemul legislativ intern. Interpretând literal textul Convenţiei, art. 14 nu are o existenţă independentă, el trebuind să fie combinat cu un alt articol al acesteia ce garantează un drept. Art. 14 nu se adaugă la lista drepturilor, ci are rolul de a le întări protecţia. Art. 14 a fost invocat în special în legătură cu dreptul de proprietate, dreptul la respectul vieţii private şi familiale, interdicţia muncii forţate sau obligatorii. În cauza E.B. contra Franţei (2008), Curtea a menţionat: “dacă art. 14 nu are o existenţa independentă, aplicabilitatea să nu presupune în mod necesar violarea art. 8:

este suficient că faptele cauzei să – cadă sub imperiul – celui din urmă. Acesta a fost şi cazul în prezenta cauză, din moment ce legislaţia franceză acordă persoanelor celibatare dreptul de a cere adopţia unui copil”. În speţă, refuzul autorităţilor franceze de a autoriza adopţia unui copil de către reclamantă, motivate de orientarea homosexuală a acesteia, în condiţiile în care legislaţia permite adopţia de către o persoană celibatară, reprezintă o “diferenţă de tratament” nejustificată şi deci o discriminare în sensul art. 14. Curtea Europeană s-a pronunţat ferm, transformând obligaţia negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligaţie pozitivă, de a asigura egalitatea de tratament. Textul art. 14 a fost completat în anul 2000 prin apariţia Protocolului nr. 12 la Convenţie (intrat în vigoare la 1 aprilie 2005).

5.2.13. Dreptul de proprietate – Art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană Potrivit art. 1 al primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, “orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”. Dreptul la respectarea bunurilor implică protecţia dreptului de proprietate, adică a unui drept existent nu a unui drept la proprietate, altfel spus, nu se garantează drpetul de dobândi în viitor un drept de proprietate. Între aceste două noţiuni se situează noţiunea intermediară de “speranţa legitimă”173, ce defineşte situaţia în care nu este vorba de o proprietate existenţa, dar nici de o simplă virtualitate; în temeiul unor prevederi legale sau în baza unor hotărâri judecătoreşti, particularul poate în mod legitim să spere că va dobândi un drept asupra unui bun. În cauza Pine Valley Developments şi alţii contra Irlandei (1991), Curtea a făcut pentru prima data referire la “speranţa legitimă a reclamanţilor de a pune în practică planul lor de amenajare a unui teren” că element al dreptului de proprietate. Deci, pentru a vorbi de o “speranţă legitimă” şi de aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1, trebuie să reiasă că reclamantul urmează să beneficieze de acel bun sau interes cu caracter economic. Noţiunea de “bun” include bunurile mobile şi imobile, drepturile contractuale, drepturi corporale şi incorporale, drepturi in personam – adică drepturi născute din 173

CEDO, în cauza Anheuser – Busch Inc. Contra Portugaliei (2005). Noţiunea de „speranţa legitimă“, utilizată de Curte în hotărârea menţionată, este strâns legată de caracterul economic al interesului, determinat pentru calificarea unui bun în sensul art. 1. Este vorba de o cerere de înregistrare a unei mărci, invocate ca “interes economic”, care nu a fost considerate de Camera ca intrând sub protecţia acestui articol, potrivit Curtii “poziţia juridică a reclamantei nu era suficient de puternică pentru a constitui o speranţă legitimă”.

raporturi de drept public şi din politici sociale. Această noţiune a dus la o interpretare largă a semnificaţiei dreptului de proprietate prin care se înţelege atât dreptul de proprietate propriu-zis, dar şi orice drept real, precum şi drepturi de creanţa.Condiţia pe care un bun trebuie să o îndeplinească este de a avea o valoare economică. Sub protecţia acestui articol nu intră drepturile viitoare şi nici cele în curs de realizare. Cu privire la dreptul de a dispune de proprietate, acesta include raporturile juridice ale proprietarului cu alte persoane în cadrul succesiunii, vânzării, închirierii, uzufructului etc. Privarea de proprietate este posibilă, dar cu respectarea anumitor exigenţe. Acestea sunt stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi se aplică sub următoarele trei aspecte: a. Exproprierea (a două frază a primului paragraf) – Curtea a constatat că avea bază legală şi urmarea satisfacerea interesului general, iar contestaţiile reclamanţilor au fost soluţionate de instanţa competentă. b. Impunerea taxelor de succesiune (al doilea paragraf) – Curtea a constatat că avea baza legală şi intră, în principiu, în competenţa statului de a aplica legile fiscale. Având în vedere marja de apreciere a statului, art. 1 din Protocolul adiţional nu cere ca aceeaşi valoare de piaţă să fie fixate în cadrul diverselor proceduri. Contestaţiile reclamanţilor au fost soluţionate de instanţa competenţa într-o procedură contradictorie. c. Aspectul combinat al celor două măsuri - dreptul la respectarea bunurilor, aşa cum este garantat de primă frază a primului paragraf, cuprinde dreptul de a spera într-o coerenţa a deciziilor care privesc aceleaşi bunuri. În lipsa unei asemenea coerenţe, reclamanţii aveau dreptul de a spera într-o justificare satisfăcătoare pentru diferenţa în evaluarea bunurilor. Condiţiile de a fi în prezenţa privării licite de proprietate sunt de două categorii: 1. Afirmate expres de textul Protocolului: existenţa unei cauze de utilitate publică, respectarea legii precum şi respectarea principiilor generale ale dreptului internaţional. 2. Deduse pe cale jurisprudenţială Textul din Primul Protocol Adiţional nu cere expres că privarea să se facă cu despăgubire. Dar în dreptul internaţional, naţionalizările afectând cetăţeni străini se făcea cu plata unei despăgubiri. Nu se precizează nici cî despăgubirea trebuie să fie echitabilă, dar din întreaga reglementare a Convenţiei Europene, în privinţa justei echităţi, se deduce ca proporţionalitatea cerută totdeauna ar fi ruptă dacă privarea de proprietate s-ar face fără o despăgubire care vizează valoarea de circulaţie a bunului.

5.2.14. Dreptul la educaţie – Art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană Potrivit art. 2 la Protocolul nr. 1, “nimănui nu i se poate refuza dreptul la educaţie. Statul, în exercitarea funţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi al învăţământului, va respecta dreptul părintilor de a a sigura aceasta educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice”.

Art. 13 alin. 1 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, a recunoscut statelor – părţi, “dreptul pe care îl are orice persoană la educţie” şi au subliniat că “educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale”, contribuind la întărirea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează în art. 26 alin. 1 “dreptul oricărei persoane la învăţătură”, precizând că “învăţământul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi general”. Învăţământul ethnic şi profesional “trebuie să fie la îndemăna tuturor”, iar învăţământul superior trebuie să fie, de asemenea, egal accesibil tuturor “pe baza de merit”. Pactul Internaţional cu privire la drepturile Economice, Sociale şi Culturale subliniază necesitatea că “educaţia de bază să fie încurajată sau intensificată cât mai mult posibil”174, aşa încât toate persoanele să primească o instrucţie primară completă175. Reglementările internaţionale consacră “dreptul de prioritate” al părinţilor “în alegerea felului de învăţământ pentru copiii lor minori” 176. În Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale se stipulează că Statele – Parti se angajează să respecte “libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copii lor instituţii de învăţământ, altele decăt cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie de educaţie şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri”177. În acelaşi timp, reglementările internaţionale recunosc libertatea indivizilor şi a persoanelor juridice de a înfiinţa şi de a conduce instituţii de învăţământ, cu condiţia că acestea să răspundă exigenţelor stipulate în aceste reglementări privind scopurile şi finalităţile educaţiei178.În acelaăi timp, în aceste reglementări se subliniază obligaţia Statelor – Părţi de a urmări active “dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile 179” şi să asigure stabilirea unui “sistem adecvat de burse”, precum şi ameliorarea continuă a 174

Peter Townsend atrage atenţia asupra importanţei covărşitoare a educaţiei de bază. Copilul trebuie “corect orientat de la început”. Dacă acest început este bun “educaţia din anii următori va găsi acel teren prielnic necesar pentru a fi asimilată. In cazul în care copilul a fost greşit orientat “în cursul educaţiei primare”, în cele mai multe cazuri, corecturile în celelalte etape sunt greu de făcut, dacă nu imposibil”. De aceea, Peter Townsend consideră că “sub aprecierea educaţiei de baza şi a instrucţiei primare constituie o eroare cu consecinţe greu de eliminate în anii următori” (Peter Townsend, The Smallest Pawns in the Game, London, 1980). 175

Specialiştii apreciază ca „dificultăţile materiale invocate de unele guverne, n-au o temeinică justificare“. Aude Yung atrage atenţia asupra faptului că “economia financiară făcută prin anularea instrucţiei primare a copilului este doar aparentă”, deoarece pierderile generate de absenţa acestei instrucţii sunt, în toate cazurile, atăt de mari, încăt, “devin greu de suportat” (Aude Yung, Un pas en avans vers les droits de l`enfant, Paris, 1999). 176

Art. 26, Alin. 3, Declaraţia Universală a drepturilor Omului.

177

Art. 13, Alin. 13. In privinţa dreptului la invăţătură, a se vedea şi reglementările stipulate în Legea Fundamentală a României (art. 32). 178

Art. 13, alin. 4. Constituţia României precizează că: „instituţiile de invăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îăi desfaşoară activitatea în condiţiile legii“ - Art. 32, alin. 5.

condiţiilor materiale ale personalului didactic180.În reglementările naţionale sunt stipulate condiţiile în care învăţământul se desfăşoară în limba maternală. Astfel în Legea fundamentală a României se stipulează că învăţământul de toate gradele se desfăşoară “în limba maternă”. Totodată, se precizează că – în condiţiile megii – “învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională” 181. Totodată, dreptul persoanelor apartinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternală şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate, iar modalităţile de exercitare a acestor drepturi “se stabilesc prin lege”182. Am făcut această incursiune în legislaţie, pentru a vedea importanţa care se cuvine învăţământului, aşa cum reiese atât din reglementările internaţionale, cât şi cele naţionale. Din păcate, situaţia învăţământului românesc din ultimii ani, şi mai ales prin tăierile salariale masive din vara anului 2010, va scădea calitatea acestuia sub pragul limită sub care nu s-a aflat niciodată, fiind departe de prevederile în vigoare, acestea rămânând doar frumoase şi dulci vorbe scrise, fără nici o aplicare practica în viaţa de zi cu zi a cadrelor didactice şi a şcolarilor din România. Rămâne ca generaţiile viitoare să decidă Decizia Guvernului României din această vară fierbinte şi pregătirea tinerilor să arate dacă aceasta a fost sau nu o hotărâre înţeleaptă. Mai mult, rolul învăţământului privat va creşte în astfel de condiţii, iar cei instruiţi în condiţii de calitate şi performanţa vor avea un cuvânt greu de spus în aprecierea acestui punct istoric. Dar să revenim la dreptul la educaţie şi să-l tratăm dpv juridic. Aşadar, acesta constă dintr-o diversitate de drepturi şi liberatăţi ale părinţilor şi copiilor, cărora le corespund o serie de obligaţii ale statului. Făcând distincţia între “educaţie” şi predare”, Curtea Europeană a arătat că “educaţia copiilor este întregul proces în care, în orice societate, adulţii transmit convingerile, cultura şi alte valori celor tineri, în vreme ce “predarea” sau “instruirea” se referă în special la transmiterea de cunoştiinte şi la dezvoltarea intelectuală”183. 179

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, sociale şi Culturale consacră reglementări precise pentru toate formele de învăţământ. Astfel, art. 13, alin. 2, punctele a-c precizeaăa ăa: 1.

Invăţământul primar trebuie sa fie obligatoriu si accesibil tuturor in mod gratuit;

2.

Invatamantul secundar – sub diferitele sale forme, inclusive învăţământul secundar tehnic şi profesional – “trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele potrivite şi, în special, prin instaurarea “în mod progresiv a gratuităţii lui”;

3.

Invăţământul superior “trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcţie de capacitatea fiecăruia”, recurgându-se la toate mijloacele potrivite şi, în special, prin introducerea treptată a gratuităţii .

180

Avându-se în vedere „rolul hotărâtor al cadrelor didactice în procesul formativ“, în instrucţia şi educaţia tinerei generaţii. Numai dacă aceste cadre au un statut material corespunzător, se pot concentra – în măsura necesară – asupra fondului ştiinţific de cunostiinţe ce urmează să le transmită tinerei generaţii. 181

Art. 32, alin. 2 Constituţia României.

182

Art. 32, alin. 3, Constituţia Romîniei.

183

CEDO, în cauza Campbell si Cosans contra Rusiei (1982).

Tot Curtea Europeană, în Cauza lingvistica belgiană (1967), a stabilit care sunt drepturile ocrotite de prima propoziţie a art. 2: a. Dreptul la acces la instituţiile de învăţământ existente la un moment dat; b. Dreptul la o educaţie efectivă; c. Dreptul la recunoaşterea oficială a studiilor încheiate. Nici unul din aceste drepturi nu este absolute. Statul stabileşte regulile de exercitare a lor, ţinând seama de nevoile şi resursele comunităţii şi ale indivizilor. Din lumina reglementărilor Art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, rămâne atunci o cauză foarte controversată, cauza “voalului Islamic” de care am vorbit anterior (în cauza Leyla Sahin contra Turciei – 2005). Aşa cum am arătat, Hotărărea pronunţată de Curte, respectiv prin Dna Judecător F. Tulkens, de a se institui o interdicţie a purtării voalului islamic în universităţi, a avut ca efect radierea reclamantei din evidente, interdicţie totală de a avea acces la cursuri şi examene, şi, în final, plecarea acesteia de a studia la Viena. Din punctual nostru de vedere, decizia Curţii este criticabilă pe terenul art. 2 din Protocolul nr. 1, fiind în total contrasens cu prevederile acestuia, reclamanta fiind exclusă dintr-un loc de emanipare, unde cu timpul putea cunoaşte alte valori pe care le-ar fi putut aplica propriei vieţi. Aşa cum am memnţionat, statul poate permite, de asemenea, înfiinţarea unor sisteme private de învăţământ sau educarea copiilor de către părinţi. În aceste situaţii, statul nu este obligat să subvenţioneze aceste forme alternative ale învăţămâtului public. Cu toate acestea, statul nu poate să-şi folosească puterea de reglementare în scopul atingerii substanţei acestor drepturi (de exemplu, prin măsuri care fac imposibilă înfiinţarea de şcoli private, sau eliminarea celor care deja funcţionează conform reglementărilor legale în vigoare – aşa cum se doreşte prin eliminarea Universităţii Spiru Haret, leagăn de cultură şi civilizaţie şi care prestează un învăţământ superior de calitate în România).

-

5.2.15. Dreptul la alegeri libere şi corecte, organizate la intervale rezonabile Art. 3 al protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană

Articolul 3 al Protocolului nr. 1 prevede că statele contractante “se anagajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu scrutin secret, în condiţii care să asigure libera exprimare a poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”. Dreptul la alegeri libere este un drept politic deosebit de important, considerat ca un drept subiectiv de participare pentru orice cetăţean. În ceea ce priveşte natura acestui drept, autorităţile europene au precizat că el cuprinde nu numai dreptul la vot, dar şi dreptul de a candida. Dreptul la alegeri libere consemnează angajamentul statelor părţi de a organiza la intervale rezonabile alegeri libere cu vot secret, în condiţii care asigura libera exprimare a opiniei populaţiei cu privire la alegerea corpului legislative şi presupune şi dreptul de a fi ales, fiind astfel un drept politic important. Curtea Europeană a decis că acest articol se aplică în cazul unui stat federal, atât la nivel federal, cât şi la nivelul statului federat. De asemenea, dispoziţiile care

reglementează dreptul la alegeri se aplică şi pentru alegerile membrilor Parlamentului European. În privinţa condiţiilor generale ale exercitării acestui drept, desfăşurarea votării trebuie să asigure confidenţialitatea alegerii. Organizarea alegerilor trebuie să aibă loc la intervale rezonabile pentru a asigura libera exprimare a poporului asupra alegerii corpului legislative. Dreptul la alegeri libere nu este absolut. Statele pot supune dreptul de vot şi de a fi ales la unele condiţii. Şi în cazul acestui drept, Curtea exercită un control similar cu cel aplicat drepturilor prevăzute de art. 8 sau 10 din Convenţie: verfică dacă măsurile de limitare impuse de state (de exemplu, limitatrea dreptului de a alege sau a celui de a fi ales) sunt prevăzute de lege, dacă au un scop legitim şi dacă sunt proporţionale cu scopul urmărit. 5.2.15.1. Limitările dreptului de vot În privinţa limitării dreptului de vot în cazul aplicării pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a alege şi de a fi ales, s-a stabilit în jurisprudenţa internaţională că, în regula generală, persoanele condamnate continuă să se bucure de toate drepturile şi liberatăţile garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate. Prin urmare nu e conformă cu această regulă o aplicare autonomă pedepsei accesorii a interdicţiei dreptului de a alege. În cauza Hirst impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 6 octombrie 2006, parag. 60-70, Marea Cameră prevede “Nu poate exista în sistemul Convenţiei, care recunoaşte toleranţa şi spiritual deschis ca şi caracteristici ale unei societăţi democratice, o privare autonomă de dreptul de a alege, întemeiată doar pe faptul că ar putea afecta opinia publică”. Aplicarea interdicţiei trebuie făcută după un examen al situaţiei personale a condamnatului, cu luarea în considerare a naturii şi gravităţii faptei comise. În cazul menţionat, reclamantul, deţinut într-o închisoare britanică, condamnat la închisoare pe viaţă pentru omor involuntar, i-a fost interzis dreptul de a vota (pedeapsa, de altfel, aplicată tuturor deţinuţilor condamnaţi penal). În speţă, acesta ispăşeşte partea “punitive” a sancţiunii sale, rămânând încarcerat datorită “pericolului pentru societate” pe care-l prezenta, aşadar scopul pierderii dreptului de vot nu era justificat. Dreptul la alegeri libere nu se aplică decât în cazul alegerii corpului legislativ. Sunt considerate asemenea corpuri parlamentare naţionale şi Parlamentul European. În domeniul lui de aplicare nu intră alegerile locale în cazul entităţilor lipsite de putere de a legifera sau în caz de referendum. De asemenea, dreptul la alegeri libere nu acoperă alegerea preşedintelui, decât dacă acesta are puterea de a propune sau de a adopta legi sau de a cenzura activitatea instituţiilor care deţin puterea legislativă. Privarea de dreptul de vot poate fi legitimă, în anumite împrejurări: pentru condamnaţi, alienate mintal etc. Recent, în cauza Podkolzna contra Letoniei (2002), refuzul înscrierii reclamantei pe listele de candidat pentru alegerile parlamentare pentru neîndeplinirea cunoaşterii limbii letone la un anumit nivel a constituit o violare a art. 3 al protocolului nr. 1, deoarece procedura de examinare a reclamantei în vederea stabilirii

cunoştinţelor sale a fost lipsită de garanţiile fundamentale de echitate, iar radierea de pe listele menţionate nu a fost proporţională scopului legitim invocat de Guvern. În cazurile de limitare a drepturilor garantate de art. 3, curtea Europeană trebuie să vegheze pentru ca autorităţile naţionale să nu cadă în arbitrariu. Este absolut indispensabil ca în toate cazurile libera exprimare a opiniei poporului asupra legislativului să fie posibilă. 5.2.16. Protecţia drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor entice, religioase şi lingvistice Prin termenul “minoritate”, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a desemnat un grup de persoane care trăiesc într-o ţară sau localitate, având o rasă, religie, limbă şi tradiţii proprii, unite prin identitatea acestora într-un sentiment de solidaritate, în scopul de a-şi păstra tradiţiile, formele religioase şi asigurând învăţământul şi creşterea copiilor în conformitate cu spiritul şi tradiţiile rasei lor şi ajutându-se reciproc. Protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor a intrat în câmpul de acţiune al dreptului internaţional la sfârşitul primului război mondial, prin tratatele de pace de la Versailles, Saint – Germain, Neuilly şi Trianon, încheiate de Puterile Aliate şi Asociate cu Cehoslovacia, Polonia, Statul Sarbo- Croat- Sloven, România şi Grecia. Conţinând clause identice în privinţa minorităţilor, aceste tratate urmăreau, potrivit acestor clauze, să apere interesele locuitorilor din statele menţionate, care se deosebeau de majoritatea populaţiei sub aspectul rasei, limbii şi religiei. Pe planul organizaţiilor internaţionale, în cadrul Societăţii Naţiunilor s-a introdus o procedură pentru garantarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor potrivit căreia acestea aveau un drept de petiţie şi s-au instituit comitete pentru minorităţi: un rol important în acest domeniu era indeplinit de Curtea Permanantă de Justiţie Internaţională. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, regimul de protecţie a minorităţilor impus anumitor state, printre care şi România, prin tratatele de pace, ca şi procedurile de protecţie instituite în cadrul Societăţii Naţiunilor, au încetat din punct de vedere juridic. Tratatele de pace din 1947 n-au restabilit angajamentele convenţionale încheiate primului război mondial, iar Organizaţia Naţiunilor Unite n-a preluat sistemul de protecţie a minorităţilor organizat în cadrul Societăţilor Naţiunilor. În aceste împrejurări, observăm că dezvoltările în materie urmează două direcţii principale. Mai intâi, este vorba de reglementarea unor situaţii particulare privind minorităţile pe cale bilaterală, între statele direct interesate. Cităm, în acest context, declaraţia germano-daneza din martie 1955 privind zona Schleswing, acordul italo-austriac din septembrie 1946 asupra Tirolului de Sud, memorandumul cvadripartit din octombrie 1954 ca şi acordul italo – iugoslav din 1976 referitoare la statutul oraşului Trieste şi acordurile de la Londra şi zürich din 1959 privind reglementarea drepturilor minorităţii din Republica Cipru. O altă direcţie de acţiune este reprezentată de eforturile întreprinse, pe plan internaţional sau regional, pentru considerarea problemei minorităţilor la nivel global şi abandonarea concepţiei abordării selective sau folosirii unor standarde diferite în materie de minorităţi. Dintre instrumentele internaţionale menţionăm: Declaraţia Adunării Generale O.N.U. privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, entice,

religioase şi lingvistice, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, Conveţia-Cadru (europeană) pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale. Articolul 27 al Pactului referitor la Drepturile Civile şi Politice prevede: “În acele state în care există minorităţi entice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă”. De aici rezultă anumite drepturi individuale şi nu de drepturi colective, singurul drept colectiv fiind dreptul de autodeterminare. Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, entice, religioase şi lingvistice adoptă în decembrie 1991, reafirmând principiul nediscriminării şi al tratamentului egal al minorităţilor, cuprinde dispoziţii atât cu privire la drepturile de care pot beneficia acestea, cât şi în legătură cu obligaţiile statelor de a ocroti existenţa şi identitatea minorităţilor. Declaraţia prevede ca statele să ia măsuri pentru ca minorităţile să-şi dezvolte cultura, limba, religia, tradiţiile şi obiceiurile, exceptând practicile care ar putea să încalce legea naţională sau sunt contrare standardelor internaţionale. Minorităţile au dreptul să participle deplin la progresul economic şi la dezvoltarea ţării lor. Declaraţia mai precizează şi contextual general de exercitare a drepturilor minorităţilor arătându-se că: - Beneficial drepturilor stabilite în aceasta Declaraţie nu trebuie să afecteze exercitarea de către toate persoanele a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale; Nici o dispoziţie a Declaraţiei nu poate fi interpretată ca permiţând orice activitate contrară scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, incluzând egalitatea suverană, integritatea teritorială şi inedpendenţa politică a statelor. Convenţia –Cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale este cel mai complet document internaţional privind minorităţile. Aceasta a fost adoptată prin consens de către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei la data de 10 noiembrie 1994. România a ratificat această Convenţie la 29 aprilie 1995. În partea introductivă a Convenţiei se apreciază că “o societate pluralistă şi cu adevarat democratică trebuie nu numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a fiecărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, dar şi, deopotrivă, să creeze condiţii corespunzătoare care să le permită să-şi exprime, să păstreze şi să dezvolte această identitate”. Convenţia are 32 de articole grupate pe 5 titluri. În titlul I (art. 1-3) se arată că protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând acestora “face parte integrantă din protecţia internaţională a drepturilor omului şi, ca atare. Constituie domenii de cooperare internaţională”. Dispoziţiile Convenţiei urmează a fi aplicate cu bună credinţă într-un spirit de înţelegere, tolerantă şi “cu respectarea principiilor bunei vecinătăţi ´, relaţiilor prieteneşti şi cooperării între state”. În titlul II (art. 4-19) se enumeră drepturile şi libertăţile de care se pot bucura minorităţile: egalitatea în faţa legii şi egală protecţie a legii; păstrarea elementelor esenţiale ale identităţii lor şi protejarea împotriva asimilării silite; libertatea de a se asocia, libertatea de expresie, gândire, cunoştinţă şi religie; utilizarea limbii materne liber şi fără ingerinţe, în public, oral sau în scris; utilizarea de însemne şi de inscripţii în limba minoritară; dreptul de a “înfiinţa şi administra propriile instituţii private de educaţie şi formare”; beneficierea de condiţii de a se instrui în limba maternal “fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale ori pregătirii în această limbă”; dreptul de a stabili şi a

menţine “contracte libere şi paşnice peste frontiere cu persoane care se află în mod legal în alte state, îndeosebi cu acelea cu care au în comun identitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, ori patrimonial cultural”. Titlul III (art. 20 – 22) monitorizează aplicarea Convenţiei – Cadru de către părţile contractante care cade în sarcina Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei şi prevede crearea unui comitet consultativ, ca organ permanent, care evaluează adecvarea măsurilor adoptate de state pentru punerea în aplicare a principiilor. Titlul IV (art. 23- 26) circumscrie cadrul exercitării drepturilor şi libertăţilor decurgând din principiile înscrise în Convenţia – Cadru. Astfel, fiecare persoană aparţinând unei minorităţi naţionale “va respecta legislaţia naţională şi drepturile celorlalţi, în special ale persoanelor aparţinând majorităţii sau altor minorităţi naţionale”. În acelaşi timp, dispoziţiile convenţiei nu pot fi interpretate ca “implicând vreun drept de a intreprinde vreo activitate ori vreun act contrar principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, în particular, principiul egalităţii suverane, al integrităţii teritoriale şi al independenţei politice a statelor”. Titlul V (art. 27 – 32) cuprinde clauzele obişnuite privind intrarea în vigoare şi încetarea convenţiei-cadru. Putem trage următoarele concluzii: - Norma fundamentală a reglementării oricărei situaţii legate de minorităţi este egalitatea de tratament şi nediscriminarea. Persoanele aparţinând minorităţilor (deosebite ca rasă, limbă, religie, origine etnică sau socială, naştere sau alt statut) trebuie plasate, din toate punctele de vedere, pe picior de egalitate cu ceilalţi naţionali ai statului. Realizarea şi protecţia drepturilor minorităţilor nu se înfăptuieşte pe seama şi în dauna drepturilor populaţiei majoritare, iar în cazul unor anumite grupuri minoritare, pe seama altor grupuri minoritare sau a populaţiei majoritare. - Drepturile de care se bucură minorităţile de a avea propria viaţă culturală, de a profesa şi practica propria religie, de a folosi propria lor limbp s.a.m.d., sunt drepturi distincte, conferite persoanelor care aparţin minorităţilor respective şi nu grupurilor entice, religioase sau lingvistice, considerate ca atare. Aceste drepturi pot fi exercitate atât individual, cât şi în comun, întrucât participarea la viaţă culturală, practicarea religiei sau folosirea limbii materne nu se pot exercita decât într-o comuniate umană. - Dreptul recunoscut minorităţilor de a stabili şi a menţine “contacte libere şi paşnice peste frontiere cu persoane care se află în mod legal în alte state, îndeosebi cu acelea cu care au în comun identitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, ori patrimonial cultural”, nu conferă altor state responsabilităţi “de protecţie” a grupurilor minoritare dintr-un stat. Conform dreptului internaţional, cetăţenii unui stat, indiferent că aparţin etniei majoritare sau diferitelor minorităţi entice, nu pot intra, în nicio privinţă, sub jurisdicţia altui stat. 5.2.17. Drepturile de solidaritate Drepturile de solidaritate se referă la: 1- Dreptul la pace; 2- Dreptul la dezvoltare şi 3- Dreptul la un mediu sănătos.

5.2.17.1. Dreptul la pace Dreptul la pace, denumit uneori şi dreptul la pace şi securitate, apare pentru prima dată menţionat în rezoluţia Adunării Generale a ONU 33/73 din 15 decembrie 1978, asupra pregătirii societăţilor pentru o viaţă în pace, în care se precizează că “fiecare naţiune şi fiecare individ (…) au dreptul inerent de a trăi în pace. Respectarea acestui drept, ca şi a celorlalte drepturi ale omului, este în interesul comun al întregii umanităţi şi constituie o condiţie indispensabilă pentru progresul tuturor naţiunilor mari sau mici, în toate domeniile”. Prin aceasta se include dreptul la pace în contextul general al drepturilor omului. Ulterior, în Declaraţia cu privire la drepturile popoarelor la pace, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 12 noiembrie 1984, prin Rezoluţia 39/11 se arată că ocrotirea dreptului la pace şi promovarea sa constituie o obligaţie fundamentală a fiecarui stat şi un drept sacru al popoarelor. Alineatul 4 al preambului rezoluţiei menţionate, sublinează că “viaţa fără războaie constituie premisa internaţională fundamentală pentru bunăstarea materială, dezvoltarea şi progresul statelor”, dar şi “pentru realizarea deplină a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale proclamate de Naţiunile Unite”. Rezoluţia nr. 57/216 a Adunării Generale, din 18 decembrie 2002, pentru promovarea dreptului popoarelor la pace, reafirma interdependenţa dintre pace, ca fundal pentru o “ordine socială şi interanţională” şi realizarea drepturilor şi libertăţilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi proclama “dreptul sacru al tuturor popoarelor Terrei la pace”, precum şi obligaţia fundamentală a oricărui stat de a respecta dreptul popoarelor la pace şi de a promova realizarea acestuia. Această Rezoluţie stabileşte legătura dintre exerciţiul dreptului popoarelor la pace şi eliminarea ameninăţrii cu utilizarea forţei, în special a armelor nucleare. Rezoluţia 57/216 precizează şi obligaţia tuturor statelor de a realiza o dezarmare generală şi completă sub control internaţional efectiv şi lansează un apel comunităţii internaţionale de a orienta o parte din resursele obţinute prin aplicarea acordurilor de dezarmare către dezvoltarea economică şi socială. 5.2.17.2. Dreptul la dezvoltare Răspunderea primordială pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase, economice, sociale, culturale sau politice revine puterii de stat. Dezvoltarea a devenit un proces care se realizează la nivelul ţărilor şi popoarelor, al naţiunilor constituite, prin efortul acestora şi al cooperării dintre ele, ceea ce presupune acţiuni pentru impulsionarea acestui proces, dar şi obligaţia de a nu-l stânjeni. Pentru prima dată, dreptul de dezvoltare este menţionat în articolul 28 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care enunţa “dreptul oricărei persoane de a beneficia, pe plan social şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile recunoscute să-şi poată găsi o realizare deplină”. Acest drept a fost expres enunţat în rezoluţia nr. 36/133 a Adunării Generale ONU, dedicate găsirii de căi şi mijloace în cadrul sistemului Naţiunilor Unite pentru

îmbunătăţirea exerciţiului efectiv al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. În această Rezoluţie, Adunarea Generală subliniează caracterul de drept inalienabil al omului al dredptului la dezvoltare precum şi interdependenţa dintre pace şi securitate internaţională şi deplină realizare a dreptului la dezvoltare şi: “4. (…) implementarea unei noi ordini economice internaţionale este un element esenţial pentru promovarea efectivă şi beneficiar deplin al drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi; (…) 6. Reaminteşte necesitatea de a sigura stabilitatea economică şi politică la nivel naţional şi internaţional pentru deplină promovare, exerciţiu şi respect ale drepturilor popoarelor şi indivizilor”. Dreptul la dezvoltare reprezintă o premisa şi o condiţie a exercitării celorlate drepturi şi libertăţi. Rezoluţia nr. 41/128 din 4 decembrie 1986 a Adunării Generale intitulată Declaraţia privind Dreptul la Dezvoltare precizează că: “(…) dezvoltarea este un proces economic, social, cultural şi politic complex, care tinde la o îmbunătăţire permanentă a bunăstării întregii populaţii şi a tuturor indivizilor, pe baza participării lor active, libere şi semnificative la dezvoltarea şi la distribuirea achitabilă a beneficiilor rezultând din acest proces, Considerăm că potrivit dispoziţiilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului orice persoană este îndreptăţită la o ordine socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile proclamate în declaraţie să fie deplin realizate, (…) Recunoscând că fiinţa umană este subiectul central al procesului de dezvoltare şi că politica de dezvoltare ar trebui să facă din individ principalul participant şi beneficiar al dezvoltării, Recunoscând că crearea de condiţii favorabile pentru dezvoltarea popoarelor şi inidvizilor este responsabilitatea principală a statelor lor, (…) Confirmând faptul că dreptul la dezvoltare este un drept inalienabil al omului şi că asigurarea de şanse egale pentru dezvoltare reprezintă o prerogativă atât a naţiunilor cât şi a indivizilor care formează naţiunile, Proclama urmatoarea Declaraţie asupra Dreptului la Dezvoltare: Articolul 1- Dreptul la dezvoltare este un drept inalienabil al omului în temeiul căruia fiecare individ şi toate popoarele sunt îndreptăţite să participe şi să contribuie la dezvoltare (…) Articolul 2 – (1) Fiinţa umană este subiectul central al dezvoltării şi ar trebui să fie participantul activ şi beneficiarul dreptului la dezvoltare. (2) Toţi indivizii au responsabilitatea pentru dezvoltare, în mod individual şi colectiv (…) Articolul 3 – Statele au răspunderea principală pentru crearea de condiţii naţionale şi internaţionale favorabile pentru realiazrea dreptului la dezvolare (…) (…) Articolul 8 – Statele trebuie să adopte, la nivel naţional, toate măsurile necesare pentru realizarea dreptului la dezvoltare şi trebuie să asigure, între altele, egalitatea de

şanse pentru toţi în accesul la resursele de bază, la educaţie, la serviciile de sănătate, hrană, locuinţe, locuri de muncă şi distribuţie echitabilţ a venitului (…)”. Cu toate că Declaraţia a întrunit un larg consens politic, dipoziţiile sale nu au fost preluate într-un instrument convenţional. 5.2.17.3. Dreptul la un mediu sănătos (natural şi social) În condiţiile deteriorării mediului înconjurător, ca urmare a poluării rezultând din dezvoltarea industrială şi a extinderii unor fenomene sociale deosebit de dăunătoare, cum ar fi, criminalitatea, alcoolismul, traficul de droguri, problematica mediului ambient, atât natural, cât şi social, a intrat în sfera preocupărilor factorilor politici, oamenilor de ştiinţă şi opiniei publice din toate ţările. Din dezbaterile pe această temă la nivelul statelor şi pe plan internaţional s-a conturat treptat ideea dreptului individului de a trăi într-un mediu natural şi social sănătos şi necesitatea asigurării acestui drept prin activităţile statului al cărui cetăţean este, conjugate cu cele ale comunităţii internaţionale, rezultând din cooperarea dintre state. Importanţa acestei Declaraţii a fost subliniată de Joseph Yacoub astfel “Conferinţa asupra mediului înconjurător, ţinut la Stockholm, la 16 iunie 1972, a fost iniţiatoarea criticii ideologiei dezvoltătoare, responsabil de distrugerile semnificative şi ireversibile provocate de om, datorită utilizării excesive sau lipsite de consideraţie a ecosistemului şi a devastării mediului natural”. În fapt, pentru prima oară un text al Naţiunilor unite plasează omul faţă în faţă cu responsabilităţile sale, considerându-l atât creaţie cât şi creator al mediului său înconjurător. Cu privire la ocotirea mediului înconjurător, această Declaraţie reliefează ideea că omul are un drept fundamental la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfacătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare, precum şi obligaţia de a proteja şi ameliora mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare. Factorul indispensabil spre a asigura un mediu sănătos, propice existenţei şi muncii, precum şi pentru ameliorarea calităţii vieţii individului, îl reprezintă dezvoltarea economică şi socială din fiecare ţară. Drepturile proclamate în declaraţia mai sus citată sunt reafirmate în documentele Conferinţei la nivel înalt privind mediul, de la Rio de Janeiro (1992), precum şi la Conferinţa de la Lisabona (2009), care pune în lumină faptul că asigurarea unui mediu înconjurător sănătos este o cerinţă importantă a realizării personalităţii umane şi reprezintă o obligaţie a statelor. Pentru aceasta este necesară intensificarea cooperării pentru asigurarea ridicării nivelului de dezvoltare a tuturor ţărilor lumii ca şi pentru combaterea fenomenelor sociale nocive menţionate. * *

*

Aşa cum rezultă din prezentarea celor trei drepturi, reglementarea lor ridică o serie de incertitudini în ceea ce îi priveşte pe titularii acestora, precum şi în privinţa conţinutului lor. Potrivit concepţiei clasice, un drept desemnează prerogativele unice persoane de a pretinde o anumită conduită de la o alta persoană, că e vorba de a da, a face sau a nu face

ceva; altfel spus, orice drept subiectiv are drept corolar o obligaţie. În ceea ce priveşte drepturile de solidaritate, se constata o confuzie: în privinţa titularilor, se poate observa că la fiecare drept alături de individ, regăsim popoarele sau naţiunile, în cazul dreptului la pace, precum şi la dezvoltare. La fel, în rândul titularilor obligaţiilor de respect şi realizare a acestor drepturi regăsim individual (dreptul la un mediu sănătos), toţi indivizii (dreptul la dezvoltare), statele, comunitate intrenaţională (dreptul la pace). Pe cale de consecinţă, se pot ivii situaţii în care naţiunile şi popoarele revendică exerciţiul unui drept de solidaritate de la statul al căror element sunt. În ceea ce priveşte conţinutul, aici se observă caracterul vag al reglementării, care se limitează la a aminti necesitatea adoptării de măsuri adecvate, concrete, fără însă a se identifica o listă a acestora. De aici rezultă o situaţie în care scopuri foarte largi, generoase, nu sunt acompaniate de stabilirea unor măsuri calre de adoptat de către state pentru a aduce la îndeplinire scopurile. Cu toate acestea, putem spune că aceste drepturi pot fi nişte linii directoare în conceperea şi concretizarea politicilor elaborate de state şi comunitatea internaţională pentru asigurarea bunăstării umanităţii, în care să fie posibilă deplina realizare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

CAPITOLUL 6 STABILIREA PIEŢEI COMUNE. CELE PATRU LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE

6.1.

Elementele generale

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. În Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE. Cei trei piloni ai Uniunii Europene: -

Comunitatile Europene Colaborarea in politica externa si de securitate (PESC) Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala (CPJMP).

6.2.

Uniunea monetară şi economică

Aşadar, piaţa internă este definită ca un spaţiu fără frontiere interne care trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile, persoanele, capitalurile şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele membre, după exemplul absenţei controlului la frontierele dintre regiunile unui stat. Principalul obiectiv crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. Moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. Politică financiară (deficit bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent. Un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană. 6.3.

Politica externă şi de securitate comună

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC); pe termen lung este planificată şi o politică comună în domeniul apărării, care ar putea conduce la alcătuirea unei forţe de apărare comună. Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate. Începând din 1999, în urma mai multor sesiuni ale Consiliului European s-a decis – având în vedere provocările la nivel extern (Kosovo, atacurile teroriste, etc.) – dezvoltarea în direcţia unei politici europene de securitate şi apărare(PESA). Această horărâre s-a regăsit în Tratatul de la Nisa. 6.4.

Cetăţenia Europeană

Nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeana o deţine orice persoana care are cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de şedere pe întreg teriroriul UE, dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi dreptul de a alege deputaţii din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE. 6.4.1. Evoluţia istorică Încă din cele mai vechi timpuri, Aristotel definea cetăţeanul prin participarea sa la funcţiile judiciare si la cele publice, în general. Concepţia sa de atunci a fost menţinută în linii mari, până în zilele noastre, cetăţenia continuând să desemneze calitatea juridică ce

permite unei persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civile şi politice, fiind supuse anumitor obligaţii. Din punct de vedere etimologic, termenul „cetăţean” provine din limba latină: „civis romanus”. Cetăţenii romani erau consideraţi numai acele persoane care aveau dreptul de a lua parte la adunările populare din forum şi participau direct la rezolvarea treburilor publice. Ei aveau depline drepturi politice, ceea ce romanii numeau „jus honorum, jus sufragii”184. Sencul noţiunii s-a extins, odată cu dezvoltatea Imperiului Roman, atribuindu-se calitatea de „cetăţean” oricărui locuitor al Imperiului şi conferindu-i-se o serie de drepturi şi îndatoririi. In ceea ce priveşte noţiunea de „cetăţenie europeană”, acest concept a fost introdus abia în 1984, când Consiliul de la Fontainebleau (25 – 26 iunie 1984) a format un aşa – numit Comitet de Reflecţie, care a rămas cunoscut sub denumirea de Comitetul Adoninno185. Din punct de veder normativ, consacrarea instituţiei cetăţeniei europene a avut loc abia în 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului instituind Uniunea Europeană de la Maastricht. Conform acestui document, ceţăţenia europeană constă în posibilitatea dată oricărui individ care are cetăţenia unui stat membru de a fi considerat cetăţean al Uniunii Europene. Prin introducerea cetăţeniei europene, semnatarii Tratatului Uniunii Europene şi-au dorit, între altele, promovarea şi consolidarea identităţii euroopene, implicând în acest fel cetăţenii în procesul de integrare. Ca urmare a dezvoltării Pieţei Unice, cetăţenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre cele mai diverse, precum libera circulaţie a bunurilor şi a serviciilor, protecţia consumatorilor şi sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă şi la protecţie socială186. 6.4.2. Cetăţenia Europeană conform noului Tratat de la Lisabona Conform modificărilor aduse de Tratatul de la Lisabona, Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene dedică întreaga parte a II-a cetăţeniei Uniunii Europene, sub titlul „Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii”. Conform art. 18 TFUE, în domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate. Prin art. 20 TFUE se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoana care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia. 184

Puşcă Benone, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Sylvi, Bucureşti, 1997, p. 144.

185

Vintilescu Cristina: „Sintagma de – cetăţenie europeană – nu a existat în această formă de la început. A existat mai întâi noţiunea de – Europă a cetăţenilor – care de-a lungul timpului a evoluat şi s-a aprofundat“, în Cetăţenia europeană între trecut şi viitor, Revista Sfera Politicii, nr. 116 – 117, www. sferapoliticii.ro 186

Fuerea Augustin, Dimensiunea politico – juridică a cetăţeniei europene, în Cetăţenie Naţională, Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2003, p. 34.

Tratatul de la Lisabona dă posibilitatea de iniţiativă legislativă. Astfel, un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre vor putea solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă în domenii care ţin de competenţa Uniunii. Pentru implementarea acestei iniţiative, este nevoie de adoptarea unui act legislativ european care să detalieze modalităţile de aplicare ale prevederii187. 6.5.

Procesul de democratizare

O altă noutate a tratamentului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are in anumite domenii aceleasi drepturi ca şi Consiliul de Ministri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvata a intereselor tuturor regiunilor europene. 6.6.

Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice

Îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cu sediul la Haga, care are rol de coordonare şi strângere de informaţii. Mai există şi un organism europena pentru îmbunătăţirea cooperării judiciare (Eurojust). 6.7.

Modificări ulterioare

Tratatul UE a fost ulterior modificat si completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) Tratatul de la Nisa (2003) si Tratatul de la Lisabona (2009).

187

Dragomir Eduard, Niţă Dan, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2009, p. 52 – 53.

CAPITOLUL 7 ______________________________________________________________________ LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

7.1.

Uniunea vamală şi barierile fiscale. Interzicerea taxelor vamale şi a măsurilor cu efect echivalent

Uniunea vamală a implicat iniţial, abolirea şi, deci, interzicerea în comerţul între statele membre de la o anumită dată a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent188. Uniunea vamală nu este scopul final, ci punctul de plecare al pieţei comune, constituind unul dintre fundamemntele sale. Aşa fiind, în perioada de tranziţie statele membre au trebuit să nu introducă între ele noi taxe vamale asupra importurilor sau exporturilor ori a oricăror taxe având efect echivalent. S-a considerat că o taxă are efect echivalent unei taxe vamale dacă sunt îndeplinite trei condiţii189: 1. are unicul scop de a finanţa activităţile în avantajul specific al produsului intern; 2. produsul intern supus taxei şi produsul intern care beneficiază sunt aceleaşi; 3. taxele impuse asupra produsului intern sunt încasate în întregime. Uniunea normală mai implică adaptarea unui tarif normal comun în relaţiile cu ţările terţe, care este, aşadar, impus la graniţele comunitare. Orice marfă care urmează să intre pe teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif, indiferent de ţara de intrare. Statele membre şi au declarat disponibilitatea de a contribui la dezvoltarea comerţului internaţional şi la reducerea barierelor vamale prin acorduri specifice, pe bază de reciprocitate şi avantaj reciproc, de a reduce taxele vamale sub nivelul general de care ar putea beneficia ele însele ca rezultat al stabilirii unei uniuni vamale între ele. Aceste deziderate au fost înfăptuite fie pe calea acordurilor cu diverse ţări, în mod independent, fie în cadrul GATT, de-a lungul rundelor comerciale respective (Dillon, Kennedy, Tokyo, Uruguay). Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, ci de către autorităţile naţionale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile, acţionând, deci, în numele comunităţilor atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare respective. În unele cazuri există o suprataxă la import asupra unei taxe generale pentru mărfurile privind uzul porturilor comerciale dintr-un stat membru. Mărimea suprataxei 188

189

Oct avian Manolache, Drept comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, pag 211

C77/72, Capolongo c. Azienda Agricola Maya, hot. Prelim. Din 19 iunie 1973, în ECR,1973

este exprimată ca procentaj din taxă, iar suprataxa şi taxa sunt impuse pe aceeaşi bază legală, în aceleaşi timp, potrivit cu aceleaşi criterii şi prin intermediul aceloraşi autorităţi şi beneficiul obţinut este plătit aceloraşi primitori. 7.2.

Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent

Tratatul CE interzice expres prin art.28 şi 29, între statele membre, restricţiile cantitative la import şi respectiv export, precum şi toate măsurile cu efect echivalent. Termenul „măsuri” (cu efect echivalent) înseamnă legi, regulamente, prevederi administrative, practici administrative şi toate instrumentele emanând de la o autoritate publică, inclusiv recomandări. Între cele mai importante prevederi, acţiuni sau practici administrative pot fi menţionate:  Restricţiile asupra producţiei şi investiţiilor dacă vor duce la o reducere a posibilităţilor de export;  Stabilirea de preţuri maxime sau minime, chiar temporar;  Legislaţia privind anumite mărfuri produsele alcoolice, tutunul ş.a.;  Legislaţia naţională agricolă, legislaţia privind pescuitul şi legislaţia mediului afectând anumite mârfuri;  Practicile privind invenţiile, mărcile, indicaţiile de provenienţă sau denumirea de origine.

7.3.

Clauze de salvgardare

O clauză generală de salvgardare poate fi invocată numai în situaţii deosebite, extreme, situaţii care impun un regim derogatoriu provizoriu. Astfel, dacă un stat membru consideră a fi necesară introducerea unor prevederi naţionale întemeiate pe probe ştiinţifice noi referitoare la protecţia mediului sau la mediul său de lucru ca urmare a unei probleme specifice acestui stat survenite după adoptarea măsurii de armonizare, el va notifica Comisiei prevederile avute în vedere, precum şi motivele pentru a le introduce. Se acordă posibilitatea Comisiei de a recomanda metodele prin care celelalte state membre să furnizeze cooperarea necesară în scopul de a asigura că executarea măsurilor de politică comercială sunt luate conform Tratatului. Dacă nu face asemenea recomandări, comisia poate să autorizeze statele membre să ia măsurile de protecţie necesare. În caz de urgenţă, statele membre vor solicita Comisiei autorizarea de a lua ele însele măsurile necesare. O altă cauză de salvgardare constă în situaţia că nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esenţiale ale securităţii sale.

Funcţionarea pieţei comune ar mai putea fi afectată prin măsuri ale unui stat membru acre pot fi luate în cazul unor seriase tulburări interne afectând legea şi ordinea, în caz de război, tensiune internaţională gravă. În acest caz statele se vor consulta pentru a împiedica efectele unor astfel de măsuri. O altă situaţie când ar putea fi aplicată o clauză de salvgardare ar fi atunci când există o criză neasşteptată în balanţa de plăţi a unui stat membru. 7.4.

Monopolurile de stat cu caracter comercial

Restricţii şi discriminări cu efecte asupra liberei circulaţii a mărfurilor pot apărea ca urmare a activităţilor monopolurilor de stat cu caracter comercial. Astfel, aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor şi (sau) exporturilor şi libertatea de a fixa condiţiile de aprovizionare şi de desfacere, pot să introducă restricţii şi discriminări de import şi (sau) exporturilor şi libertatea de a fixa condiţiile de aprovizionare şi de desfăşurare, pot să introducă restricţii şi discriminări de import şi (sau) de export constând în dreptul exclusiv de vânzare – cumpărare ori posibilitatea de control al importurilor şi exporturilor. Prin reglementările naţionale drepturile menţionate pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau unei instituţii de stat care supraveghează, determină sau influenţează apreciabil comerţuldintre statele membre sau unei întreprinderi private pe calea concesionării (ex. în domeniul alcoolului, tutunului, etc.). Art. 37 par. 1 CE prevede o obligaţie „de a face”, denumită „activă” conform căreia statele membre au obligaţia de a a adapta aceste monopoluri astfel încât să se garanteze că nici o discriminare privind condiţiile de dobândire şi desfacere nu va exista între naţionalii statelor membre. Art.31 par.2 CE prevede o obligaţie „de a nu face” denumită şi „pasivă”, conform căreia statele mebre se vor obţine de la introducerea oricărei noi măsuri asupra taxelor vamale şi restricţiilor cantitative între statele membre.

CAPITOLUL 8 LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI A FORŢEI DE MUNCĂ

Una dintre libertăţile fundamentale ale dreptului comunitar constituie libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă. Prin Actul Unic European s-au statuat patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne: - Libera circulaţie a mărfurilor; - Libera circulaţie a serviciilor; - Libera circulaţie a persoanelor; - Libera circulaţie a capitalului. Aşadar, piaţa internă este văzută ca un spaţiu fără frontiere interne care trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile, persoanele, capitalurile şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără niciun control la frontierele dintre statele membre, după exemplul absenţei controlului la frontierele dintre regiunile unui stat.190 8.1. Libera circulaţie a persoanelor Libera circulaţie a persoanelor urmareşte, d.p.v. economic, să creeze, în primul rând, o piaţă unică a forţei de muncă, iar d.p.v. politic să realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migraţia şi promovarea unei “cetăţenii comunitare”.191 2.1.1. Cadrul legal în România În acest subcapitol se va prezenta baza legală în materie de libera circulaţie a persoanelor din România. Iar ca prim aspect de pornire vom analiza cadrul legislativ suprem al unui stat şi anume, în cazul nostru, Constituţia României. În primul rând în Constituţia României la art. 4 este prevăzută unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni în sensul că: “Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi. România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”192. Luând la cunoştinţă de aceste prevederi putem în continuare să analizăm ceea ce ne interesează în mod direct în această lucrare şi anume prevederile care fac referire la libera circulaţie a persoanelor. Astfel, în cadrul art. 25 din Constituţia României se face referire directă la libera circulaţie a persoanelor prin următoarele aliniate: “Dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.

190

Weber Florentina Iuliana în Elemente de drept comunitar, Editura Paralela 45, Piteşti 2007, pag. 57;

191

Voiculescu Nicolae, în Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 115;

192

Constituţia României, publicată în M.O. Partea I, nr. 767 din 31.10.2003;

Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară”.193 Totuşi pe lângă aceste enunţuri aş dori să mai adaug cateva articole ale Constituţiei pentru a întări aceste prevederi şi a veni în sprijinul acestora. În Constituţie există un articol special şi anume articolul 7 în care se vorbeşte despre românii din străinătate: “Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor entice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţean sunt” 194, iar pentru întărirea acestora urmează articolul 10 în care se prezintă situaţia relaţiilor internaţionale, după cum urmează: “România intreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelălte norme general admise ale dreptului internaţional”195. În completarea acestui articol vine următorul, articolul 11, care prezintă relaţia care există între dreptul internaţional şi dreptul intern astfel: “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile cei revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.196 Mai departe, tot în Constituţie, în titlul doi sunt prezentate drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale diferitelor categorii de cetăţeni, astfel: - Art. 16 prevede egalitatea în drepturi: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.”197 - Art. 17 prevede drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor români în străinătate: “Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.”198 - Art. 18 se referă la cetăţenii străini şi apatrizii: “Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.”199 - Art. 19 prevede extrădarea şi expulzarea cetăţenilor: 193

Idem 10;

194

Idem 11;

195

Idem 12,

196

Constituţia României, publicată în M.O. Partea I, nr. 767 din 31.10.2003;

197

Idem 14;

198

Idem 15;

199

Idem 16;

“Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii România pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Expulzarea sau extrădarea se hotăreşte de justiţie.”200 Pentru a lega acest subcapitol de subcapitolul următor, doresc să mai prezint cateva prevederi ale Constituţiei, în ceea ce priveşte legătura dintre legea internă şi prevederile acesteia şi legile comunitare şi modul în care acestea relaţionează şi se subordonează, astfel în articolul 20 se precizează că: “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există necorcondanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omunlui, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.201 Un alt exemplu de legislaţie în domeniu este “Acordul din 09.04.2003 între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind desfiinţarea reciprocă a obligaţiilor vizelor” prin care Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare, având în vedere obiectivele Tratatului de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară, semnat la Timişoara la 16 septembrie 1996, luând în considerare stadiul actual şi evoluţia relaţiilor dintre cele două ţări, în dorinţa de a dezvolta şi consolida în continuare relaţiile bilaterale în toate domeniile, în privinţa desfiinţării reciproce a obligaţiilor vizelor, au convenit următoarele: “Cetăţenii statului uneie dintre părţile contractante, titulari ai unui document de călătorie valabil dintre cele enumerate în anexa care face parte integrantă din prezentul acord, pot intra şi ieşi în/de pe teritoriul statului celeilalte părţi contractante, de mai multe ori, prin punctele de trecere a frontierei deschise traficului internaţional, şi pot rămâne pe teritoriul statului celelilalte părţi contractante, pentru o perioadă de până la 90 (nouăzeci) de zile într-un interval de 6 (şase) luni de la data primei intrări, fără viză”.202 Acest Acord prevedea mai multe condiţii în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, însă nu se vor prezenta mai multe, deoarece în subcapitolul următor se va prezenta legislaţia la nivel internaţional care este mai de actualitate şi care va modifica şi o parte din prevederile Acordului în baza principiului subsidiarităţii. Dar putem prezenta încă un exemplu, “Acordul din 20 mai 2003 între Guvernul României şi Guvernul Republicii San Marino privind colaborarea în domeniile învăţământului, culturii, turismului şi sportului”, prin care Guvernul României şi Guvernul Republicii San Marino, în dorinţa de a promova şi dezvolta legăturile de prietenie şi de colaborare între cele două state, inspirându-se din principiile exprimate de Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi din documentele Consiliului Europei şi ale Organizaţiei pentru Securitate şi cooperare în Europa, au hotărât de comun acord să 200

Idem 17;

201

Constituţia României, publicată în M.O. Partea I, nr. 767 din 31.10.2003;

202

Acordul din 09.04.2003 între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungaria privind desfiinţarea reciprocă a obligativităţii vizelor;

încheie prezentul acord de colaborare în domeniile învăţământului, culturii, turismului şi sportului. 8.1.2. Cadrul legal la nivelul Uniunii Europene În preambulul din “Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” se menţionează faptul că popoarele Europei, au stabilit între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtăşească un viitor paşnic întemeiat pe valori comune şi ca uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea Europeană contribuie la păstrarea şi la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi identitatea naţională a statelor membre şi organizare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire. În acest scop, este necesară consolidarea protecţiei drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin Cartă, în spiritul evoluţiei societăţii, a progesului social şi a dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice. Prezenta Cartă reafirmă, cu respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Convenţia Europenă pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, din Cartele Sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a drepturilor Omului. În acest context, Carta va fi interpretată de către instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale Statelor membre, acordând atenţia cuvenită explicaţiilor redactate sub autoritatea prezidiului Convenţiei care a elaborat Carta şi actualizat sub răspunderea prezidiului Convenţiei europene. Beneficiul acestor drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum şi faţă de comunitatea umană, în general, şi faţă de generaţiile viitoare. În consecinţă, Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile. Tot în cadrul aceluiaşi document la art. 45 este prevăzută “Libertatea de circulaţie şi de sedere” în care se menţionează că: “Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre. Libertatea de circulaţie şi şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanţilor ţărilor terţe stabilite legal pe teritoriul unui stat membru”.203 Mergând şi analizând pe rând articolele din aceastâ Carte vom putea deduce cu uşurinţă că atât libera circulaţie a persoanelor cât şi libera circulaţie a serviciilor nu este îngrădită, totuşi, ca în orice societate civilizată, ea se desfăşoară după nişte reguli stricte, bine conturate pentru a menţine o anumită stare de ordine. La acest articol 45 se aduc mai înainte anumite completări legate de dreptul de azil, drepturi legate de strămutare, expulzare sau extrădare astfel: - în articolul 18 este prevăzut dreptul de azil: 203

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, actualizată la zi;

“Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 şi de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaţilor şi în conformitate cu tratatul privind Uniunea Europeană şi cu Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”.204 - în articolul 19 sunt prezentate drepturile privind protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, astfel: “Expulzările colective sunt interzise. Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante”.205 Alte articole prevăd în continuare că şi în Constituţia României: egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică. Articolul 46 prevede protecţia diplomatică şi consulară, astfel: “Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecţia autorităţilor diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat”.206 Iar în final, articolul 53 prevede o concluzie foarte interesantă legată de nivelul de protecţie, după cum urmează: “Nici una dintre dispoziţiile prezentei Carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi liberatăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi Dreptul Internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre”.207 8.1.3. Scurt istoric privind legislaţia liberei circulaţii a persoanelor Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957), prin care s-a statuat “eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului”.208 Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor. Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului 204

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, actualizată la zi;

205

Idem 22;

206

Idem 23;

207

Idem 24;

208

www. mie.ro

membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.209 Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera circulaţie asupra unor noi categorii de personae (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai). Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima dată introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a adoptat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie. Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV – vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii. Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize. După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii Europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel coerspunzător de securitate şi justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate şi justiţie. Cea mai importantă etapă în evoluţie a constituit-o încheierea celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen, semnat la 14 iunie 1985 şi Convenţia de implementare Schengen, semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995. Implementarea Convenţiei Schengen a avut ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, incluzând bineînţeles măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe. Aceste măsuri au implicat o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi un schimb eficient de informaţii. La frontierele externe ale spaţiului schengen, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetăţenii terţelor ţări cuprinse în lista comună a ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viza de intrare trebuie 209

www. Infoeuropa.ro

doar să posede o viză unică valabilă în întregul spaţiu Schengen. Totuşi, fiecare stat membru are libertatea de a cere viza în cazul cetăţenilor altor terţe ţări. Daca un stat membru ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este aplicabilă în întregul Spaţiu Schengen 210 Abolirea controalelor la frontiere nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii.211 Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995). În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale, stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic, drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15, alineatul 1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean sau cetăţeni ai Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.212 România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980. Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul European a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse însă în aplicare începând din 1993 printr-un “Acord interimar”. În iulie 1997, Comisia şi-a publicat “Opinia asupra solicitării României de a deveni membră a Uniunii Europene”. În anul următor, a fost întocmit un “Raport privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană”. În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 febraurie 2000. Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Salonic (Thessaloniki) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv. În raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creştin – democraţi, se menţionează că “Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei”. 210

Rudăreanu Mariana în Drept comunitar, Note de curs, editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, pag. 64; 211

www.infoeuropa.ro

212

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, actualizată la zi;

Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor poliţiei.213 Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti, deoarece în acesta se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu România. “Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor menţionate în raport şi raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomanda Comisiei şi Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această ţară către un stat de drept. (…) Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru o monitorizare mai bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei europene deja adoptate de România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne”, se arată în amendament. După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului.214 8.1.4. Îngrădirea dreptului la libera circulaţie a persoanelor În primul rând, această îngrădire nu se aplică angajărilor cu serviciul public. Astfel sunt eliminate o serie de locuri de muncă. În al doilea rând, libera circulaţie a lucrătorilor poate fi limitată pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică. Aceste prevederi se aplică şi celuilalt set şi membrilor de familie care se încadrează în prevederile regulamentelor şi directivelor adoptate în acest domeniu conform Tratatului.215 8.1.5. Dreptul de acces şi sejur Aşa cum am văzut, libera circulaţie a persoanelor implică, în primul rând, posibilitatea resortisanţilor unui stat membru de a intra şi a rămâne fără nicio restricţie pe teritoriul oricărui alt stat membru. Dreptul de acces şi sejur pe teritoriul statelor membre reprezintă o condiţie prealabilă a liberei circulaţii a persoanelor. Această libertate de acces şi sejur pe teritoriul unui stat membru a fost iniţial rezervată lucrătorilor salariaţi sau independenţi, resortisanţi comunitari, pentru ca ulterior să fie extinsă şi la alte categorii, cum ar fi membrii familiilor acestora. 213

www. Infoeuropa.ro

214

www.infoeuropa.ro

215

Weber Florentina Iuliana în Elemente de drept comunitar, Editura Paralela 45, Piteşti 2007, pag. 64.

În mod progresiv, s-a ajuns ca această libertate să fie recunoscută tuturor resortisanţilor statelor membre şi chiar anumitor categorii de resortisanţi ai statelor terţe. Instituirea în Tratatul de la Maastricht a dreptului “oricărui cetăţean al Uniunii de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul Statelor membre” 216 a pus capăt, oarecum, controverselor şi tensiunilor privind libera circulaţie. Combinaţia de cooperareinterguvernamentală (consacrată în special prin Acordurile Schengen) cu integrarea comunitară, precum şi persistenţa refuzului unor state de a elimina controlul la frontierele interioare au făcut “aproape ilizibil Tratatul de la Amsterdam”,217 care a încercat o punere în ordine a materiei. Cetăţenii din ţările şi teritoriile de peste mări care au cetăţenia unui stat membru (în cazul Franţei este vorba de: Noua Caledonie, Polinezia Franceză, Wallis şi Futuna, Mayotte, Saint-Pierre şi Miguelon; pământurile australe şi antarctice franceze nelocuite) sunt într-o situaţie mai complexă. Ei nu se pot preleva de un drept de intrare şi de şedere pentru a exercita o activitate salariată, ci doar pentru a exercita o activitate independentă. Acest fapt rezultă din aplicarea facută dispoziţiilor articolului 135 (noul art. 186) şi art. 132.5 (noul art. 183) din TCE.218 8.2.

Libera circulaţie a forţei de muncă

Libera circulaţie a forţei de muncă trebuie să permită ţărilor care se confruntă cu un anumit nivel al şomajului să exporte din surplusul său către ţările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru.219 Tratatele comunitare disting între salariaţii (lucrători) şi persoanele precum liberprofesioniştii, oamenii de afaceri, care includ atât persoanele fizice, cât şi cele juridice. 8.2.1. Liberul acces la angajare şi egalitatea de tratament Libera circulaţie a lucrătorilor se defineşte prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul acestora pentru a desfăşura activităţi salarizate, precum şi de a rămâne pe teritoriul unuia din aceste state după ce o persoană a desfăşurat o activitate.220 Tratatul de la Roma în art. 48-49 prezintă libera circulaţie a lucrătorilor.221 216

TCE, art. 8A, alin 1, în Tratatul de la Maastricht, noul art. 18, alin 1;

217

Droit materiel communitaire, editia a VIII- a, Editura Armand Collin, Paris, 2001, pag. 47;

218

Voicu Marin, Sabau Mirela Georgiana în Drept Comunitar General, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2009, pag. 114; 219

Voiculescu NIcolae, în Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 152;

220

Voiculescu NIcolae, în Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 152;

221

In versiunea consolidată, incluzând modificările aduse de tratatele ulterioare, cum sunt Tratatul de la Maastricht sau Tratatul de la Amsterdam, numerotarea articolelor a fost schimbată. Pentru a se evita eventualele confuzii, s-a optat pentru trimiterea la numerotaţia originală a diverselor norme pe care le vom

Libera circulaţie a lucrătorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forţei de muncă. În acelaşi timp, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mişcare a forţei de muncă. Pentru a obţine eliberarea unui permis de rezidenţă, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declaraţie de angajare sau un certificat de muncă furnizat de angajator. Acesta este, de fapt, regimul liberului acces la angajare. Pentru a se mări eficacitatea Regulamentului nr. 1612/68/CEE, acesta a fost completat prin Regulamentul nr. 2434/92/CEE, care obligă serviciile specializate din fiecare stat membru să trimită în mod periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum şi Biroului European de Coordonare222, informaţii privind: a. ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanţii altor state membre; b. ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre; c. cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod formal că doresc să lucreze în alt stat membru; d. informaţii, pe regiuni şi ramuri de activitate, privind solicitanţii de locuri de muncă în altă ţară. Titlul II al Regulamentului nr. 1612/68/CEE (art. 7-9) conţine dispoziţii privind angajarea şi egalitatea de tratament, care se referă la: - condiţiile de muncă; - avantajale sociale şi în legătură cu taxele; - accesul în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari; - drepturile sindicale; drepturile de reprezentare şi management; - locuinţe. Titlul III al regulamentului (art. 10-12) conţin dispoziţii privind membrii de familie ai lucrătorului migrant, cum sunt: - rezidenţa; - angajare; - accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie. Art. 43 alin. (3) lit. d al Tratatului CEE recunoaşte dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat după ce un lucrator a fost angajat în acesta, în cazul pensionării, incapacităţii sau, pentru familie, al morţii lucrătorului. Sunt incluse, de asemenea, dispoziţii speciale pentru lucrătorul “frontalier”, adică acela care traieşte într-un stat şi lucrează în altul adiacent. Directiva nr. 2004/38/CEE cuprinde în cadrul Capitolului IV, dispoziţii referitoare la dreptul de şedere permanentă. Astfel, regula generală pe care o introduce pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor este aceea conform căreia, cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv (Art. 16 alin. 1). Dispoziţia amintită se aplică şi în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai prezenta în următoarele subcapitole. 222

Conform Deciziei Comisiei nr. 2003/8/CE, Biroul European de Coordonare (redenumit „Biroul de coordonare EURES“) supervizează respectarea dispoziţiilor părţii a II-a din Regulamentul nr. 1612/68/CEE şi ajută reţeaua europeană de servicii de ocupare EURES să-şi îndeplinească activităţile;

unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală neîntreruptă cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani. Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe un an sau de absenţe de durată mai lungă datorate serviciului militar obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina sau naşterea, boli grave, studio sau formare profesională, mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă. Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei abesenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi (art. 16, alin. (3) si (4)). În mod extensiv, perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul de plasare a forţelor de muncă competent, perioadele în care persoana nu a lucrat din motive independente de voinţa sa, precum şi absenţele de la lucru şi încetarea lucrului datorită unei boli sau accident se considera perioade de muncă.223 Toţi cei care în temeiul Directivei nr. 2004/38/CE îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru gazdă beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului respectiv. Totuşi, nu există obligaţia statului gazdă de a acorda dreptul la asistenţă socială în timpul primelor trei luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse studenţeşti sau credite studenţeşti unor persoane altele decât lucrătorii, persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii familiilor acestora (art. 24). Din punct de vedere administrativ, statele membre urmează să elibereze, la cerere, cetăţenilor Uniunii îndreptaţiţi la şedere permanentă un document care să ateste şederea permanentă.224 În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dar sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se eliberează un permis de şedere permanentă, care se reînnoieşte automat la fiecare zece ani (art. 20). Conform art. 48 alin (4) al Tratatului CEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul la locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei lucrătorului. Datorită gradului mare de generalitate al acestei prevederi, Curtea de Justiţie a fost nevoită să se pronunţe în mai multe rânduri asupra sa. Având în vedere practica răspândită printre statele membre de a exclude pe cei ce nu-i sunt cetăţeni de la un număr mare de profesii în administraţia de stat, Comisia Europeană a publicat în 1988 o Notă prin care a propus anumite sectoare de angajare ce urmează a fi considerate “suficient de îndepărtate de activităţile specifice sferei publice astfel cum le-a definit Curtea Europeană şi care nu ar putea fi acoperite decât în cazuri rare de excepţia din art. 48 alin. (4)”.225Acestea cuprind: - serviciile privind îngrijirea sănătăţii publice; - predarea în instituţiile de învăţământ ale statului; - cercetare în domenii nemilitare în instituţiile publice; 223

Voiculescu Nicolae, în Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 174;

224

Voiculescu Nicolae, în Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 176;

225

Nota a Comisiei Europene publicata in anul 1988, sursa:http://ec.europa.eu/eures;

-

organisme publice responsabile cu prestarea serviciilor comerciale. 8.2.1.1.

Principiul plăţii egale pentru muncă egală

Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut dreptul de tratament egal ca un drept fundamental în dreptul comunitar. Art. 119 al tratatului CEE privind constituirea Comunităţii Europene (art. 141 în versiunea consolidată) instituie principiul plăţii egale pentru munca egală între bărbaţi şi femei. În înţelesul acestui articol, plata “înseamnă salariul minim sau obişnuit, fie în numerar, fie în bunuri, pe care lucrătorul îl primeşte, direct sau indirect, pentru munca sa de la angajatorul său”. Totodată, plata egală fără discriminare bazată pe sex înseamnă: - că acea plată pentru aceeaşi muncă în unităţi de produse va fi calculate pe baza aceleiaşi unităţi de măsură; - că acea plată pentru muncă în unitatea de timp va fi aceeaşi pentru aceeaşi activitate.226 În sensul art. 119, noţiunea de “remuneraţie” cuprinde toate avantajele în numerar sau în natură, actuale sau viitoare, cu condiţia să fie consimţite, chiar indirect, de către angajator lucrătorului în considerarea angajării acestuia, fie în temeiul unui contract de muncă, al dispoziţiilor legislative sau cu titlu voluntar.227 8.2.1.2.

Plata egală pentru muncă de valoare egală

Art. 3 şi 4 ale Directivei nr. 75/117/CEE impun statelor membre să aplice egalitatea în lege, regulamente, convenţii colective şi contracte individuale. Ele prevăd totodată nulitatea sau corecţia obligatorie a contractelor individuale sau colective, contrare principiului egalităţii. Principiul plăţii egale pentru munca de valoare egală a fost introdus în Codul muncii român de către OUG nr. 55/2006. În formularea alin. (3) al art. 6 introdus prin acest act normativ prevede: “pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare”. 8.2.1.3.

Principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei

Directiva nr. 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la angajare, la formare şi promovare profesională şi condiţiile de muncă stabileşte obligaţia statelor membre de a insera în legislaţiile lor naţionale dispoziţiile necesare pentru a asigura egalitatea de 226

Voiculescu Nicolae, in Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009, pag. 209;

227

Idem 44, pag. 211;

tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, formare, promovare profesională, ca şi în ceea ce priveşte condiţiile de muncă. Principiul egalităţii de tratament este definit în art. 2 în care se dispune că: “nu va fi nici un fel de discriminare pe bază de sex, direct sau indirect, prin referire în particular la statutul material sau familial”. Art. 2 alin. (2) prevede o derogare de la principiul egalităţii de tratament pentru activităţile în care: “datorită naturii lor sau mediului în care sunt desfăşurate, sexul lucrătorului constituie un factor determinant”. Cu privire la derogarea de la principiul egalităţii de tratament pentru activităţile în care datorită naturii lor sau mediului în care sunt desfăşurate, sexul muncitorului constituie un factor determinant, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit, cu aceeaşi ocazie, că derogarea poate fi aplicată numai la sarcini specifice şi nu activităţilor în general. Directiva nr. 2002/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului modifică Directiva nr. 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, la formare şi la promovare profesională şi la condiţiile de muncă. Conform art. 3 al directivei, aplicarea principiului egalităţii de tratament implică inexistenţa oricărei discriminări direrte sau indirecte, pe criterii de sex, în sectoarele public sau privat, inclusiv în instituţiile publice, în ceea ce priveşte: a. condiţiile de acces la încadrarea în muncă, la activităţi independente sau la muncă, inclusiv criteriile de selecţie şi condiţiile de recrutare, indiferent de ramura de activitate, şi la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv promovarea; b. accesul la toate tipurile şi toate nivelurile de orientare profesională, formare profesională, perfecţionare şi recalificare, inclusiv exeprienţa practică de muncă; c. condiţiile de încadrare în muncă şi de muncă, inclusiv de concediere, precum şi de remunerare, prevăzute de Directiva nr. 75/117/CEE; d. afilierea şi implicarea într-o organizaţie a lucrătorilor sau a angajatorilor sau orice organizaţie ai cărei membri exercită o profesie specifică, inclusiv avantajele procurate de acest tip de organizaţie.228 Directiva accentuează dreptul pe care îl are femeia aflată în concediu de maternitate sau la terminarea acestuia de a-şi relua locul de muncă sau unul echivalent în condiţii care sa nu-i fie mai puţin favorabile şi să beneficieze de orice îmbunătăţire a condiţiilor de lucru la care ea ar fi avut dreptul în timpul absenţei sale. 8.2.2. Restricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine publică, securitate şi sănătate publică Art. 48 alin (3) şi art. 56 ale Tratatului CEE prevăd posibilitatea limitării liberei circulaţii a lucrătorilor. După ce defineşte libertatea de circulaţie, art. 48 alin. (3) precizează că ea “implică dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute”. 228

Voiculescu Nicolae, in Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009, pag. 218;

Art. 56 este mai complet, el precizând că “prescripţiile referitoare la libertatea de stabilire nu prejudiaciază aplicabilitatea dispoziţiilor legislative regulamentare şi administrative prevăzând un regim special pentru cetăţenii străini şi justificat de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică”. Alin. (2) dispune că “înaintea expirării perioadei de tranziţie, Consiliul adopta directive pentru coordonarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative precizate”. Aceste articole au stat la baza adoptării Directivei nr. 64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale aplicate străinilor în domeniul deplasării şi rezidenţei, justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, abrogate de către Directiva nr. 2004/38/CE, care, la Capitolul VI instituie noile standarde în materie. Directiva are un scop dublu: pe de o parte, ea stabileşte principiile pe bază cărora un stat poate refuza intrarea sau rezidenţa acelora care, în alte condiţii ar fi eligibili, pe temeiul ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice. În al doilea rând, ea stabileşte o serie de garanţii procedurale care trebuie să fie respectate de autorităţile competente atunci când se pune problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.229 Dacă noţiunile de securitate publică şi sănătate publică nu au ridicat probleme de interpretare, înţelesul şi scopul noţiunii de “ordine publică” au necesitat interpretarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Restricţiile sunt deci subiectul principiului proporţionalităţii. 230 Astfel, s-a precizat faptul că expresia “limitări justificate de raţiuni de ordine publică” din art. 48 al Tratatului C.E.E. priveşte nu numai dispoziţiile legale şi regulamentele care fiecare stat membru trebuie să le ia pentru a limita, pe teritoriul său, libera circulaţie, dar şi deciziile individuale luate în aplicarea unor astfel de dispoziţii legale sau regulamentare.231 Astfel de limitări şi garanţii rezultă în special din obligaţia, impusă statelor membre, de a întemeia exclusiv măsurile luate pe comportamentul individual al persoanelor care fac obiectul acestora, de a se abţine de la toate măsurile care ar fi utilizate unor scopuri străine nevoilor de ordine publică sau ar aduce atingere drepturilor sindicale, de a comunica de îndată, oricărei persoane afectată de măsuri restrictive – şi sub rezerva cazurilor sau motivelor privind siguranţa statului – raţiunile care sunt la baza deciziei luate, şi, în sfârşit, să asigure exerciţiul efectiv al căilor de recurs. 8.2.3. Legislaţie internă armonizată privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă Directiva nr. 38/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie pe teritoriul statelor membre a fost transpusă în dreptul intern prin intermediul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102 din 14 iulie 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului 229

Voiculescu Nicolae, in Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009, pag. 179;

230

Idem 44;

231

Este vorba despre următoarele drepturi: respectul vieţii private şi familiale, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, libertatea de opinie;

Economic European232, act normativ de o deosebită importanţă în ceea ce priveşte integrarea pieţei forţei de muncă autohtonă în cea europeană. Astfel, cetăţenii uniunii Europene, precum şi membrii familiilor lor care intră şi locuiesc legal în România, beneficiază de o serie de drepturi şi libertăţi, printre care şi acela al unui acces neîngrădit pe piaţa forţei de muncă din România, sub rezerva aplicării măsurilor tranzitorii prevăzute în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, precum şi la desfăşurarea altor activităţi de natură economică, în condiţiile legii aplicabile cetăţenilor români (art.3, lit. e). Urmărind structura directivei europene, OUG nr. 102/2005 cuprinde prevederi referitoare la aspecte cum sunt: - Intrarea, şederea pe/de pe teritoriul României a cetăţenilor Uniunii Europene, precum şi a membrilor familiilor lor; - Restrângerea dreptului la libera circulaţie pe teritoriul României, a cetăţenilor Uniunii Europene şi a membrilor familiilor lor. La rândul său, Codul Muncii prin art. 5, a inclus ca principiu fundamental al relaţiilor de muncă principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii, interzicând orice fel de dicriminare, fie ea directă sau indirectă. În plus, la nivel internaţional, România a asimilat deja, prin ratificare, multe din standardele adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, al Organizaţiei Internaţioanale a Muncii sau al Consiliului Europei, alături de standardele comunitare. Codul Muncii român interzice orice discriminare faţă de un salariat, fie ea discriminare directă, în care include actele şi faptele de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii, fie indirectă, prin care înţelegem actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute de lege, dar care produc efectele unei discriminări directe.233 Prevederile cu valoare de principiu ale Codului Muncii sunt însă tratate pe larg în Ordonanţa Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.234 Aceasta conţine imporatnte definiţii ale noţiunilor de discriminare, hărţuire şi victimizare. Legea nr. 324/2006 pentru modificarea şi completarea OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare 235 a adoptat principiul partajării sarcinei probei în cauzele având ca obiect fapte de discriminare. Un alt act normativ, Legea nr. 202/19 aprilie 2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi236 vizează armonizarea legislaţiei interne cu normele comunitare referitoare la promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Prin această lege se introduce pentru prima dată în dreptul român noţiunea de hărţuire sexuală la locul de muncă, în concordanţă cu prevederile legislaţiei comunitare. Şi se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi 232

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 21 iulie 2005;

233

Voiculescu Nicolae, în Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pag. 253; Republicată în M.Of. nr. 99 din 8 februarie 2007;

234

235

Publicată în M.Of. nr. 626 din 20 iulie 2006;

236

Republicată în M.Of. nr. 150 din 1 martie 2007;

(ANES), ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care, printre alte atribuţii, primeşte reclamaţii/plângeri privind încălcarea dispoziţiilor normative referitoare la principiul egalităţii de şanse şi tratament între bărbaţi şi femei şi al discriminării după criteriul de sex, de la persoane fizice, persoane juridice, instituţii publice şi private şi le transmite instituţiilor competente în vederea soluţionării şi aplicării sancţiunii (art. 24). Trebuie să subliniem că legislaţia română urmează să fie analizată şi prin luarea în considerare a prevederilor Directivei nr. 2006/54/CE237, pentru a fi în consonanţă cu prevederile actului normativ comunitar. 8.2.4. Condiţiile de muncă De la începutul creării pieţei interne comunitare s-a resimţit importanţa dimensiunii sociale a acesteia. Aceasta nu înseamnă numai libertatea de mişcare a oamenilor, bunurilor, serviciilor şi capitalului, ci şi alte elemente care ajută la creşterea bunătăţii cetăţenilor Uniunii, dar mai ales, a celor ce muncesc în interiorul graniţelor acesteia. În aces scop, normele comunitare reglementează în mod detaliat aspectele referitoare la condiţiile de muncă, cum sunt securitatea lucrătorilor, salariile şi durata de lucru, relaţiile de muncă etc. 8.2.4.1. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă238 constituie documentul cadru în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă. Obiectivul acestei directive este acela de a îmbunătăţi sănătatea şi securitatea lucrătorilor, la locurile lor de muncă, în toate sectoarele de activitate, private sau publice (cu excepţia anumitor activităţi specifice din cadrul funcţiei publice, cum ar fi forţele armate, poliţia sau protecţia civilă). În acest scop, ea cuprinde principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale şi la protecţia securităţii şi sănătăţii, eliminarea factorilor de risc şi accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legislaţiilor şi/sau practicilor naţionale, formarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora, precum şi linii generale pentru transpunerea în practică a principiilor menţionate. Legea – cadru instituie în sarcina angajatorului obligaţia să ia măsurile necesare pentru: - asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor; - prevenirea riscurilor profesionale; - informarea şi instruirea lucrătorilor; 237

Publicată în JO L 204 din 26 iulie 2006, pag. 23-26;

238

Publicata in JO L 183 din 29 iunie 1989, pag. 1-8;

- asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în muncă. Angajatorii trebuie să adopte următoarele principii generale de prevenire: - evitarea riscurilor; - evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; - combaterea riscurilor la sursă; - adoptarea muncii la om, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea reducerii monotoniei muncii şi a diminuării efectelor asupra sănătăţii; - adaptarea la progresul tehnic; - înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos; - dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi infleunţa factorilor din mediul de muncă; - adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de protecţie individuală; - furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.239 Capitolul IV al Legii nr. 319/2006 precizează obligaţiile lucrătorilor: - să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie; - sţ utilizeze corect echipamentul individual de producţie acordat şi, după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare, - să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, modificarea, schimbarea sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special, ale maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor şi să utilizeze corect aceste dispozitive; - să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă, despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitate şi sănătate, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie; - să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă şi / sau angajator accidentele suferite de propria persoană; - să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari, pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor; - să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora; - să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau lucrătorii desemnaţi, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi condiţiile de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său de activitate; - să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari. 8.2.4.2. Salariile şi timpul de muncă 239

Voiculescu Nicolae, in Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009, pag. 278;

Aceste aspecte sunt reglementate la nivelul Uniunii Europene prin următoarele acte legislative : - Regulamentul (CE) nr. 2744/95 al Consiliului din 27 noiembrie 1995, privind statisticile referitoare la structura şi repartizarea salariilor ; - Directiva nr. 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor efectuată în cadrul unei prestări de servicii ; aceasta a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale240 ; - Regulamentul nr. 23/97/Ce al Consiliului din 20 decembrie 1996 relativ la statisticile privind nivelul şi structura costului forţei de muncă; - Directiva nr. 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind acordul-cadru asupra muncii cu timp parţial încheiat între Uniunea Confederaţiilor din Industrie şi a Angajatorilor din Europa (UNICE), Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES) şi Centrul European al Intreprinderilor cu Participare Publică (CEEP) ; - Directiva nr. 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul cadru CES, UNICE şi CEEP asupra muncii cu durată determinată ; - Regulamentul nr. 530/1999/CE al Consiliului din 9 martie 1999 referitor la statisticile structurale privind salariile şi costul forţei de muncă ; - Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2003/88/CE din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de muncă ; - Regulamentul CE nr. 450/2003 al Parlamentului european şi al consiliului din 27 februarie 2003 relativ la indicele costului forţei de muncă ; - Directiva nr. 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară . Un obiectiv mai larg, avut în vedere în ultimii ani de către instituţiile comunitare, este acela al promovării unui grad cât mai înalt de ocupare a forţei de muncă. 8.2.5. Formarea profesională şi recunoaşterea stagiilor de formare profesională Domeniul formării profesionale este unul dintre cele mai dinamice ale dreptului comunitar, el făcând obiectul a o serie de acte normative comunitare, precum şi al unei interesante jurisprudenţe. Un capitol distinct privind acest domeniu se regăseşte în Tratatul de la Maastricht, care vizează : - Să faciliteze adaptarea la mutaţiile industriale, în special prin formarea şi reconversia profesională ; - Să amelioreze pregatire profesională iniţială şi formarea permanentă, cu scopul de a facilita inserţia şi reinserţia profesională pe piaţa muncii ; - Să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze mobilitatea formatorilor şi persoanelor în formare, şi, în special, a tinerilor ; - Să stimuleze cooperarea în materia formării între instituţii de învăţământ sau de formare profesională şi întreprinderi ; 240

Publicată în M.Of. nr. 636 din 24 iulie 2006.

-

Să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţe asupra problemelor comune sistemelor de formare ale statelor membre. Educaţia şi formarea profesională adaptate la societatea bazată pe cunoaştere este unul dintre componentele fundamentale ale modelului social european, astfel cum a fost el structurat la Consiliul European de la Lisabona. Cu acest prilej s-a subliniat că o creştere economică echilibrată cu locuri de muncă moderne presupune o educaţie de nivel înalt, care să contribuie la diminuarea discrepanţelor, inechitărţilor şi excluziunii sociale.241 De fapt, este vorba de accentuarea cooperării între statele membre ale Uniunii Europene, nu de o politică comună comunitară în aceste domenii, cu păstrarea responsabilităţii fiecărui stat pentru conţinutul învăţământului şi organizarea sistemului educaţiei.242 Potrivit Trataului, acţiunea Comunităţii are în vedere : - Dezvoltarea dimensiunii europene în educaţie, în special prin însuşirea şi difuzarea limbilor statelor membre ; - Favorizarea mobilităţii studenţilor şi profesorilor, inclusiv prin recunoşterea academică a diplomelor şi a perioadelor de studii ; - Promovarea cooperării între instituţiile de învăţământ ; - Dezvoltarea schimbului de informaţii şi experienţa privind principiile comune sistemelor de educaţie ale statelor membre ; - Favorizarea dezvoltării schimburilor de tineri şi de animatori socio-educaţionali ; - Îcurajarea dezvoltării educaţiei de la distanţă. Pentru aceasta, Consiliul a adoptat Decizia nr. 94/819 din 6 decembrie 1994 prin care se stabileşte un program de acţiune pentru implementarea unei politici de formare profesională « Programul Leonardo da Vinci ». Pentru recunoaşterea stagiilor de formare profesională există la Nivelul Uniunii o serie de reglementări, cum ar fi : - Directiva Consiliului nr. 89/48/CEE din 21 decembrie 1988, relativă la un sistem general de recunoaştere a diplomelor de învăţământ superior care recunosc formări profsionale cu o durată minimă de trei ani ; - Directiva nr. 92/51/CEE a Consiliului, din 18 iunie 1992, privind un al doilea sistem general de recunoaştere profesională, care completează Directiva nr. 89/48/CEE ; - Directiva nr. 1999/42/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 iunie 1999 ce instituie un mecanism de recunoaştere a diplomelor pentru activităţile profesionale acoperite de directivele de liberalizare ce cuprinde măsuri tranzitorii, şi care completează sistemul general de recunoaştere a diplomelor ; - Directiva nr. 2001/19/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 mai 2001 care modifică Directivele nr. 89/48/CEE si nr. 92/51/CEE ale Consiliului privind sistemul general de recunoaştere a calificărilor profesionale ; - Directivele nr. 77/452/CEE, nr. 77/453/CEE, nr. 78/686/CEE, nr. 78/687/CEE, nr. 78/1026/CEE, nr. 85/433/CEE şi nr. 93/16/CEE ale Consiliului privind profesiunile de asistent medical, medic dentist, medic veterinar, moaşă, arhitect, farmacist şi medic ; - Directiva nr. 2005/36/CEE privind recunoaşterea calificărilor profesional. 241 242

Voiculescu Nicolae, in Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009, pag. 405; Idem 59;

8.2.6. Studiu de caz Hotărârea CEDO în Cauza Rosengren împotriva României Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 83 din 08/02/2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josef Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura – Sandstrom, Corneliu Barsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, Grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 27 martie 2008, pronunţă următoarea hotărâre. La originea cauzei se află o cerere (nr. 70.786/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean cu dublă cetăţenie, română şi suedeză, domnul Julian Rosengren (reclamantul), a sesizat Curtea în data de 17 august 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). La data de 4 mai 2006, Curtea a declarat cererea admisibilă în ceea ce priveşte durata procedurii penale începute impotriva reclamantului şi pretinsa încălcare a dreptului său la libertatea de circulaţie prin interdicţia de a nu părăsi orasul Bucureşti. Restul cererii a fost declarat inadmisibil. Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi locuieşte în Visby, Suedia. La data evenimentelor locuia în România. La datele de 4 februarie, 20 şi 29 martie1993, polişia română i-a luat o declaraţie reclamantului cu privire la plângerea penală formulată împotriva sa de către partenerii săi de afaceri, referitoare la o presupusa fraudă. La data de 13 aprilie 1993 a fost începută urmărirea penală împotriva reclamantului şi a fost reţinut de poliţie sub acuzaţia de fraudă în tranzacţiile sale comerciale. În ziua următoare, procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus arestarea preventivă a reclamantului. La data de 1 noiembrie 1993, procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus trimiterea în judecată a reclamantului în faţa Tribunalului Bucureşti. La data de 5 decembrie 1993, Tribunalul Bucureşti a ţinut primul termen de judecată în cauză. Avocatul reclamantului a solicitat o amânare în vederea pregătirii apărării. Au fost acordate mai multe termene în vederea administrării de probe în cauza. În mai multe rânduri, Tribunalul Bucureşti a amânat judecarea cauzei viciilor procedurii de citare. La data de 15 noiembrie 1994 a fost audiat un martor în prezenţa reclamantului şi a avocatului său. Prin Sentinţa din data de 29 noimbrie 1994, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la 4 ani de închisoare pentru înşelăciune şi a dispus acordarea de daune civile părţilor vătămate. De asemenea, instanţa a dispus expulzarea reclamantului, după executarea pedepsei, având în vedere naţionalitatea sa suedeză.

La data de 11 mai 1995, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul introdus de reclamant şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecare. Instanţa superioară a constatat că instanţa de fond nu clarificase toate faptele relevante şi că nu examinase toate acuzaţiile aduse împotriva reclamantului, astfel cum au fost formulate de procuror la data de 1 noiembrie 1993. În perioada 27 iunie 1995 – 21 ianuarie 2000 au avut loc aproximativ 40 termene de judecată în faţa Tribunalului Bucureşti, cauza fiind în mod repetat amânată din cauza viciilor în procedura de citare, din cauza lipsei părţilor sau a lipsei dosarului de urmărire penală. La data de 30 aprilie 1997, cauza a fost amânată pentru a-i permite reclamantului să îşi angajaze un nou avocat. La data de 21 ianuarie 2000, Tribunalul Bucureşti, după reexaminarea probelor administrate în cauză, l-a condamnat din nou pe reclamant la 4 ani de închisoare, cu obligaţia de a plăti daune civile. La data de 16 octombrie 2000, ca urmare a apelului reclamantului, Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, deoarece plângerile penale împotriva reclamantului se prescriseseră. După reexaminarea probelor şi pe baza constatărilor sale, Curtea de Apel Bucureşti a recalculat cuantumul daunelor civile pe care urma să le acorde victimelor. În data de 12 martie 2002, Curtea Suprema de Jusrtiţie, dupa reexaminarea probelor, a pronunţat decizia definitivă în cauza şi a respins recursul reclamantului împotriva Deciziei din data de 16 octombrie 2000. La data de 25 octombrie 2002, procurorul general a formulat recurs în anulare împotriva Deciziei definitive din data de 12 martie 2002 cu privire la anularea ordinului de expulzare. Prin Decizia rămasă definitivă din data de 07 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat partea din Decizia definitivă din data de 12 martie 2002 referitoare la ordinul de expulzare şi a anulat ordinul cu motivarea ca reclamantul nu şi-a pierdut niciodată cetăţenia română, ceea ce ar face ca expulzarea să fie neconstituţională. Interdictia de a nu părăsi oraşul Bucureşti La data de 19 decembrie 1995, Tribunalul Bucureşti, la cererea reclamantului, a revocat arestarea preventivă, însa i-a impus obligaţia de a nu părăsi oraşul, măsura preventivă prevazută de Codul de procedură penală al României (CPP). La data de 27 februarie 1996, reclamantul a depus la Tribunalul Bucureşti o cerere de revocare a acestei interdicţii. El a argumentat ca, daca i s-ar permite să călătorească în străinatate în scopuri de afaceri, fondurile necesare pentru plata daunelor ar putea fi procurate mai repede. Prin decizia pronunţată în aceeaşi zi, Tribunalul Bucureşti a respins cererea. Acesta a reţinut că pentru derularea afacerilor sale nu era necesar ca reclamantul să călătorească în stărinatate sau într-un alt oraş, deoarece ar putea numi un reprezentant. La data de 29 martie 1996, Curtea de Apel Bucureşti a respins un recurs introdus de reclamant împotriva acestei decizii. Aceasta a reţinut că, în conformitate cu CPP, reclamantul nu poate contestă interdicţia decăt odata cu apelul pe fond declarat împotriva hotărârii primei instanţe.

La datele de 5 şi 26 iunie, 11 septembrie şi 16 octombrie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins cererile ulterioare primite de la reclamant în vederea ridicării măsurii, însă fără a specifica motivele. La data de 18 decembrie 1996, Tribunalul Bucureşti a respins o cerere similară pe motivul de circumstanţele care au dus la luarea măsurii nu sau schimbat. La data de 22 octombrie 2001, reclamantul a părăsit România din propria iniţiativă şi s-a stabilit în Suedia. IN DREPT I. Asupra pretinsei încălcari a art. 6 A § 1 din Convenţie Reclamantul se plânge de faptul ca durata procedurii penale pornite împotriva sa a fost incompatibilă cu cerinţa : « termenului rezonabil » stipulata la art. 6 A § 1 din Convenţie, care prevede următoarele : « Orice persoană are dreptul la judecarea…într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă…. care va hotărâ… asupra temeiniciei oricarei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa ». Guvernul a considerat ca această cauză a fost complexă şi că reclamantul a contribuit semnificativ la tergiversarea sa, în special prin neprezentarea sa la căteva termene de judecată. O mare parte din întârzieri au fost produse prin faptul că martorii nu s-au prezentat în fata instanţelor. Pe de altă parte, nu au existat perioade lungi de inactivitate care să poata fi imputate autorităţilor. Perioada care trebuie luată în considerare a început abia la data de 20 iunie 1994, când a intrat în vigoare recunoaşterea de către România a dreptului la petiţie individuală în fata Curţii. Cu toate, acestea, în evaluarea caracterului rezonabil al perioadei de timp care s-a scurs după această dată, trebuie luată în considerare starea procedurii la data respectivă. Prin urmare, la acea dată, după 16 luni de la plata primei notificări a cercetării penale pornite împotriva reclamantului, cauza s-a aflat pe rolul instanţei de fond. Perioada în discuţie s-a încheiat la data de 12 martie 2002. Procedura recursului în interesul legii formulat ulterior de către procurorul general şi care avea drept scop casarea de către Curtea Supremă de Justiţie a Deciziei rămase definitivă din data de 12 martie 2002 nu ar trebui să fie luată în considerare la stabilirea perioadei relevante pentru durata totată a procedurii, deoarece nu se referă la « acuzaţiile penale » formulate împotriva reclamantului, în măsura în care calea de atac s-a referit numai la măsura expulzării, şi nu la fondul acuzaţiilor aduse împotriva reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Raimondo împotriva Italiei, Hotărârea din 22 febraurie 1994, seria A nr. 281 A, p. 20, A § 43). Astfel, procedura a durat 9 ani pentru 3 grade de jurisdicţie, dintre care 8 ani intra în competenţa « ratione temporis » a Curţii. În toată această perioadă cauza a fost analizată de 5 instanţe. Curtea reitereaza faptul că, pentru stabilirea caracterului rezonabil al duratei procedurii, evaluarea trebuie să se facă în lumina circumstanţelor cauzei şi cu luare în considerare a următoarelor criterii : - complexitatea cauzei ; - conduita reclamantului şi - conduita autorităţilor competente. Curtea a constatat în mai multe rănduri încălcari ale art. 6 A § 1 din Convenţie în cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă.

Mai mult decât atât, Curtea a constat deja, că, deşi nu este de competenţa sa să analizeze calitatea juridica a jurisprudenţei instanţelor interne, deoarece retrimiterea cauzelor spre rejudecare este dispusă de obicei în urma unor erori comise de instanţele inferioare, repetarea acestor dispoziţii în cadrul aceluiaşi set de proceduri denotă o deficienţă majoră a sistemului judiciar. Ba mai mult, această deficienţă le este imputabilă autorităţilor, şi nu reclamanţilor. După analizarea tuturor elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nici un fapt sau argument care să o poată convinge să ajungă la o altă concluzie în cauza de faţă. Tinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cauza de faţă durata procedurilor a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa termenului rezonabil ». II.

Asupra pretinsei încălcări a art. 2 din Protocol nr. 4 la Convenţie Reclamantul s-a plâns de faptul că interdicţia de a părăsi oraşul Bucureşti ce ia fost impusă de Tribunalul Bucureşti la data de 19 decembrie 1995 i-a încălcat dreptul la libertatea de circulaţie garantat de art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie, care prevede următoarele : « 1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber resşedinţ a sa. 1. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa. 2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 3. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică ». III.Aprecierea Curţii Curtea observă încă de la început că părţile nu contestă faptul că interdicţia de a părăsi oraşul Bucureşti impusă reclamantului a constituit o ingerinţă în libertatea sa de circulaţie. Această ingerinţă încalcă art. 2 din Protocol nr. 4, cu exepţia cazului în care este « în conformitate cu legea », urmăreşte unul dintre scopurile legitime prevăzute la art. 2 A § A § 3 si 4 din Protocolul nr. 4 şi este, în plus, necesară într-o societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile în discuţie. Curtea reiterează că nu este o chestiune discutabilă în sine faptul că statul poate aplica diferite măsuri preventive ce limitează libertatea unui acuzat pentru a asigura realizarea eficientă a unei cercetări penală, în măsura în care o astfel de măsură – în special durata sa – este proportională cu scopurile urmărite. În speţă, ingerinţa a fost în conformitate cu legea « art. 136 C.P.P ; pentru un rezumat al legislaţiei în materie, vezi Rosengren împotriva României (dec.), nr. 70.786/01, 4 mai 2006 » şi a urmărit scopurile legitime stipualate la art. 2 A § 3 din Protocolul nr. 4, în mod special prevenirea infracţiunilor şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.

În cererea de faţă, interdicţia de a părăsi oraşul Bucureşti i-a fost impusă reclamantului la data de 19 decembrie 1995 şi a durat până la finalul procedurii, la data de 13 martie 2002, deşi acuzaţiile aduse reclamantului s-au prescris la data de 16 octombrie 2000. Mai mult chiar, deşi din dosar rezultă că reclamantul nu a întâmpinat dificultăţi la părăsirea oraşului Bucureşti la data de 22 octombrie 2001 el nu a fost în nici un moment informat de către autorităţi despre revocarea interdicţiei. De asemenea, Curtea reiterează că în cauza Raimondo împotriva Italiei a constatat o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 cu privire la o amanare de 5 luni în formularea motivelor unei decizii prin care instanţa internă a revocat o măsură ce viza drepturile reclamantului prevăzute de acest articol, precum şi o întârziere de 18 zile în comunicarea deciziei respective reclamantului. Astfel, măsura din cauza de faţă a durat 6 ani şi 3 luni, o durată ce poate constitui în sine o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4. Mai mult chiar, Curtea observă că instanţele interne nu au precizat motivele de luare sau de prelungire a măsurii, deşi reclamantul a contestat această măsura în mod repetat. Curtea consideră că lipsa motivării în deciziile instanţelor interne aduce atingere tot mai mult drepturilor reclamantului, întrucât necesitatea de a impune restricţia se va diminua odată cu trecerea timpului. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că nu a fost păstrat un just echilibru între cerinţele de interes general şi drepturile reclamantului. « Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. » A. Prejudiciul Reclamantul solicită următoarele sume pentru daunele materiale şi morale : - 850.000 dolari americani (USD) reprezentând creditele pe care a trebuie să le contracteze pentru a-şi acoperi cheltuielile zilnice în timpul procedurilor ; - 3.000.000 USD reprezentând daunele produse afacerii sale prin obligaţia de a nu părăsi oraşul Bucureşti ; - 800.000 USD pentru compensarea suferinţelor fizice şi mentale (inclusiv pentru bolile contractate) în timpul detenţiei pe perioada procedurilor judiciare ; - 4.000.000 USD pentru daunele morale suferite din cauzale arestului său ilegal şi atingerea adusă reputaţiei sale de om de afaceri în România ; - 100.000 USD pentru daunele morale suferite din cauze imposibilităţii de a-şi vedea familia din Suedia pe timpul interdicţiei de a părăsi localitatea ; şi - 637.500 USD pentru daunele ce i-au fost cauzate, în calitatea sa de cetăţean străin, prin limitarea libertăţii sale de circulaţie. Guvernul contestă aceste pretenţii. Acesta consideră că nu există nici o legătură de cauzalitate între reparaţia echitabilă pretinsă şi măsurile luate de stat împotriva reclamantului. În orice caz, el consideră că reclamantul nu şi-a susţinut pretenţiile şi că a cerut sume exorbitante cu titlu de daune morale. Curtea reiterează faptul că a constatat deja încălcarea art. 6 din Convenţie cu privire la durata procedurii penale şi a art. 2 din Protocolul nr. 4, în măsura în care

interdicţia de a părăsi localitatea i-a încălcat reclamantului, în mod netemeinic, dreptul la libertatea de circulaţie. Aceasta nu distinge nici o legătură de cauzalitate între încălcările constate şi daunele materiale pretinse ; prin urmare, respinge aceasta cerere. Pe de altă parte, aceasta îi acordă reclamantului suma de 3000 Euro cu titlu de daune morale. B. Cheltuieli de judecată Reclamantul nu a formulat pretenţii cu privire la cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii. Curtea reaminteşte că avocatul a primit déjà suma de 701 Euro pentru asistenţă juridică. Ţinând cont de situaţia expusă mai sus, Curtea nu acordă reclamantului cheltuielile de judecată. C. Dobânzi moratorii Curtea consideră potrivit că rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Central Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, In unanimitate, CURTEA 1. Hotărâşte că a avut loc, încălcarea art. 6 A § 1 din Convenţie ; 2. Hotărâşte că a avut loc încălcarea art. 2 din Protocol nr. 4 la Convenţie ; 3. Hotărâşte : a. Statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 a §2 din Convenţie, suma de 3.000 Euro (trei mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru daunele morale, sume ce vor fi convenite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii ; b. Că, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest. Intocmită în limba engleză, ulterior comunicată în scris la data de 24 aprilie 2008, în conformitate cu art. 77 A § A § 2 si 3 din Regulament. Josep Casadevall, Santiago Quesada Studiul de caz a fost preluat de pe pagina de internet www.juristprudentaCEDO.ro

8.2.6. Cartea Verde sau “Modernizarea dreptului muncii pentru a răspunde sfidărilor secolului XXI”

Acest document243 a fost adoptat de către Comisie cu scopul de a lansa o dezbatere publică în cadrul Uniunii Europene cu scopul de a se reflecta asupra manierei de evoluţie a dreptului muncii pentru atingerea unei creşteri durabile generatoare de locuri de muncă mai numeroase şi de mai buna calitate, în sensul promovării flexibilităţii o dată cu securitatea în angajare şi reducerea segmentării pieţi muncii. Totodată, dialogul social joacă un rol esenţial în căutarea de soluţii colective şi / sau la nivelul întreprinderilor. Cartea Verde utilizează o serie de concepte noi, insuficient clarificate până la acest punct, atât de doctrină cât şi de practică, cum ar fi: relaţia de muncă, model contractual standard (piatră de temelie a relaţiilor de muncă în Uniunea Europeană rămâne contractul de durată nedeterminată, cu normă întreagă, chiar dacă sunt utilizate, în acelaşi timp, şi alte variante de contracte flexibile, care să vină în întâmpinarea unor nevoi ale lucrătorilor sau unor instituţii specifice ale angajatorilor 244), piaţa muncii segmentată, lucrător, munca deghizată, lucrător independent, relaţii de muncă triunghiulare s.a.m.d. Cartea Verde se concentrează asupra rolului pe care l-ar putea juca dreptul muncii în promovarea “flexisecurităţii” ,în optica unei pieţe a muncii mai echitabile, mai reactive şi mai favorabile integrării. Consultarea publică deschisă a ridicat 14 probleme şi s-a finalizat cu adoptarea în iunie 2007 a unei Comunicări de către Comisie privind flexisecuritatea. Dezbaterea, datorită orientării iniţiale a Comisiei, s-a purtat mai mult asupra dreptului individual al muncii şi nu a privit, sub nici un aspect, dreptul colectiv al muncii. În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor în baza Cărţii Verzi se notează că unele state membre, sindicatele şi majoritatea experţilor universitari au indicat că ar fi fost preferabil ca dezbaterea să fie centrată şi pe contractele colective de muncă şi nu numai pe relaţiile individuale de muncă, pentru a reliefa interacţiunea complexă dintre cadrul legislativ global al fiecarui stat şi cadrul comunitar. Pe fondul unui climat economic caracterizat de evoluţii negative, este necesar de a se adapta sistemul legislativ şi cel instituţional pentru ca efectele acestora să nu multiplice problemele sociale. 8.2.7. Flexisecuritatea – noţiune şi concept La nivelul Uniunii Europene în vederea atingerii obiectivelor Strategiei de la Lisabona pentru locuri de muncă mai multe şi mai bune s-a ajuns la concluzia că este nevoie de forme noi de flexibilitate şi securitate, atât pentru persoane fizice şi societăţi, cât şi pentru statele membre şi Uniunea Europeană. În acest sens, se intenţionează elaborarea unor politici care abordează în acelaşi timp flexibilitatea pieţei forţei de muncă şi a relaţiilor de muncă, precum şi securitatea – siguranţa ocupaţiei şi asigurarea socială. În Comunicarea Comisiei asupra flexisecurităţii 245 se afirmă că aceasta “se poate defini ca o strategie integrantă de consolidare simultană a flexibilităţii şi securităţii pe piaţa forţei de muncă”. 243

Adoptată la 22 noiembrie 2006, nr. COM (2006) 0708.

244

Document COM (2007) 627 final, p. 3;

245

Document COM (2007) 627 final, p. 5;

Pe de o parte, flexibilitatea se referă la schimbările/tranziţiile de succes pe parcursul vieţii: de la şcoală la locul de muncă, de la un loc de muncă la altul, între şomaj sau inactivitate şi locul de muncă, şi de la locul de muncă la pensionare. Aceasta nu se limitează la o mai mare libertate a societăţilor de a angaja sau concedia san implica caducitatea contractelor pe perioadă nedeterminată. Acestea se referă la progresul lucrătorilor spre locuri de muncă mai bune şi la dezvoltarea talentului. De asemenea, flexibilitatea se referă la organizarea flexibilă a muncii, capabilă de a răspunde repede şi eficient noilor cerinţe şi competenţe de productivitate şi la facilitarea reconcilierii vieţii profesionale cu responsabilităţile vieţii private. Pe de altă parte, securitatea reprezintă mai mult decât păstrarea locului de muncă. Aceasta se referă la mijlocirea competenţelor care permit progresul în viaţa profesională şi la sprijinul în găsirea unui loc de muncă. De asemenea, se referă la ajutoare de somaj, oportunităţi de formare profesională pentru toţi lucrătorii, în special pentru cei cu nivel scăzut de calificare şi pentru lucrătorii în vârstă. Comisia şi statele membre, pe baza experienţei şi a dovezilor analitice, au ajuns la un consens, conform căruia, politicile de flexisecuritate pot fi proiectate şi puse în aplicare prin intermediul a patru componente politice: - Prevederi contractuale flexibile şi sigure; - Strategii cuprinzătoare de invăţare pe tot parcursul vieţii; - Politici din domeniul pieţei forţei de muncă active şi eficiente; - Sisteme moderne de asigurare socială. Analizele economice confirmă faptul că aceste patru componente se pot susţine reciproc se pot ameliora ocuparea forţei de muncă, ratele riscului de sărăcie şi capitalul uman. Dacă prin flexibilitate se urmăreşte, în esenţă, dobăndirea unei mai mari libertăţi de acţiune pentru angajatori, prin securitate se urmăreşte dobăndirea unei securităţi individuale, pe tot parcursul vieţii persoanei active, indiferent de ipostaza profesională în care se află (salariat, şomer, lucrător independent, într-o profesiune independentă, în perioada de formare profesională etc.9). Deci, esenţa flexisecurităţii urmăreşte asigurarea unor măsuri de protecţie pe parcursul întregii evoluţii profesionale a unei persoane. În baza dezbaterii, în cadrul Consiliului European din decembrie 2007 de la Lisabona, au fost adopate Principiile comune ale flexisecurităţii: - Flexisecuritatea este un mijloc de a întări punerea în practică a startegiei de la Lisabona, de a crea mai multe locuri de muncă şi de o mai bună calitate, de a moderniza pieţele de muncă şi de a promova o muncă de calitate graţie noilor forme de flexibilitate şi securitate pentru a îmbunătăţi capacitatea de adaptare, ocuparea şi coeziunea socială; - Flexisecuritatea presupune combinarea, supleţea şi securizarea prevederilor contractuale, a strategiilor globale de ucenicie de-a lungul vieţii, a politicilor active şi eficiente a pieţelor de muncă şi a sistemelor de securitate socială moderne, adaptate şi durabile; - Abordările în materie de flexisecuritate trebuie să fie adaptate situaţiilor specifice fiecărui stat membru; - Flexisecuritatea trebuie să promoveze pieţele de muncă mai deschise, mai suple şi accesibile tuturor, punând cât segmentarii pieţei de muncă; - Flexisecuritatea internă (din cadrul întreprinderilor) ca şi flexisecuritatea externă sunt la fel de importante şi trebuie promovate;

- Flexisecuritatea trebuie să susţină egalitatea între bărbat şi femei; - Flexisecuritatea cere un climat de încredere; - Flexisecuritatea cere o atribuire eficientă a resurselor şi este perfect compatibilă cu bugetele publice sănătoase şi financiar viabile. 8.2.9.Concluzii privind modernizarea dreptului muncii Deşi Cartea Verde asupra modernizării dreptului muncii, ca şi Comunicarea Comisiei asupra flexisecurităţii muncii se referă şi la unele aspecte ce ţin de dreptul securităţii sociale, dezbaterea a fost centrată prioritar asupra problemelor ce privesc dreptul muncii, respectiv dreptul contractului individual de muncă. Concluzia esenţială, fundamentală este aceea că se impune, în continuare, aplicare legislaţiei muncii din statele membre ale Uniunii Europene. Acquis-ul comunitar are rolul de a complini şi de a orienta legislaţiile naţionale în domeniile în care Uniunea Europeană are competenţe partajate cu statele membre. Metoda deschisă de coordonare asigură, succesiv în timp, dialogul direct al Comisiei Europene cu fiecare stat membru pe problematica socială şi, totodată, dialogul intracomunitar statal, influentându-se astfel adoptarea unor măsuri şi reglementări interne, armonizate pe plan comunitar. In opinia noastră, dezbaterea asupra modernizării dreptului muncii a fost utilă tuturor celor implicate, de la Parlamentul European până la nivelul statelor membre, a partenerilor sociali naţionali. O parte din soluţiile propuse de Comisie au fost invalidate, dar o parte au rămas, în continuare, ca repere pentru reflecţii viitoare. În orice caz, din perspective rezultatelor altor dezbateri în baza unei Cărţi Verzi, actuala dezbatere reprezintă un interesant schimb de păreri din care s-au degajat unele concluzii, care pot constitui jaloane suplimentare în activitatea normativă a statelor membre, cât şi a Uniunii Europene, chiar dacă această (dezbatere) nu s-a finalizat, aşa cum s-a întămplat în alte situaţii, prin adoptarea unei Cărţi Albe, document moral-politic, cu impact cert asupra evoluţiilor viitoare. Din acest punct de vedere, recomandăm specialiştilor, teoreticienilor, partenerilor de dialog social un rol mai activ în cadrul viitoarelor dezbateri ale Comisiei pe această temă şi o implicare mai temeinică directă şi cu impact asupra noilor concepte elaborate. Introducerea noului concept de “flexisecuritate” este abia începutul unei modernizări a dreptului muncii, care va aduce pe viitor numeroase dezbateri. Eforturile consolidate pentru combaterea sărăciei şi excluziunii sociale şi pentru integrarea persoanelor marginalizate, în special prin politici active de incluziune, sunt cruciale. O mai mare investiţie în educaţie şi calificări, de-a lungul vieţii unei persoane, este nu numai crucială pentru succesul Europei în era globalizării, ci este şi unul din cele mai eficiente mijloace de luptă împotriva inegalităţii şi sărăciei. Dezvoltarea calificărilor şi formarea continuă susţin politicile de “Flexisecuritate”. Cu toate acestea, după aproape un secol de legislaţie a muncii în perspectiva dată de Organizaţia Internaţională a Muncii, în întîmpinarea intereselor lucrătorilor în direcţia conturării şi garantării drepturilor acestora, în dezbaterile din ultimii ani la nivelul Uniunii Europene, s-a pus, pentru prima dată în discuţie şi o anumită sau relativă diminuare a drepturilor lucrătorilor (salariaţilor). Din păcate, în spatele unor documente bine mestesugite ale Uniunii Europene, învăluite în termeni uneori derutanţi, se poate

identifica această tendinţă surprinzătoare (şi contrară)de punere în discuţie a raportului dintre lucrători şi patroni, dintre muncă şi capital. Analiza de fond a implicaţiilor globalizării scoate în lumină următoarea concluzie: este cu adevărat necesară o revedere a legislaţiei muncii, numită sau nenumită flexisecuritate/flexibilizare, fiind necesară o schimbare parţială de viziune, cu accent mai mare pe interesele, în egală măsură, patronatului, cât şi ale lucrătorilor. Dezbaterile care au avut loc la nivelul Uniunii Europene privind modernizarea dreptului muncii şi introducerea concepţiei privind flexisecuritatea, de o amploare fără precedent chiar dacă redusă la nivelul unui continent, Europa, au scos în evidenţă că: lumea muncii este în continuă schimbare, urmare a intereselor convergente şi, adesea, divergenate ale partenerilor sociali. În realitate, o parte (patronatele, uneori susţinute chiar de guverne) solicită măsuri considerate absolute necesare de flexibilizare a raporturilor de muncă şi a raporturilor de securitate socială, celalaltă parte (sindicatele), resping această viziune, fiind convinse că, în fond, susţinerile izvorate din presiunea obiectivă a globalizării ar constitui doar un pretext pentru diminuarea drepturilor lucrătorilor. Un alt punct sensibil îl constituie investiţia în cunoaştere şi inovare. Costurile cu protejarea şi consolidarea inovaţiilor sunt în continuare foarte mari în Europa. Autorizaţiile pentru distribuirea conţinutului intră încă în sfera de competenţă a fiecărei ţări. Procedurile pentru definirea de standarde sunt prea lente, lucrările sunt gestionate fragmentar frânând dezvoltarea noilor produse de înalta tehnologie. Multe bariere, inclusive de natura juridical, impiedică universităţile, institutele de cercetare, societăţile şi cercetătorii să lucreze împreună, infrânând astfel, creativitatea şi inventivitatea. Pentru aceasta, Europa are nevoie de o a “cincea libertate”, şi anume, libera circulaţie a cunoştinţelor, care să completeze cele patru libertăţi şi de care se aude din ce în ce mai mult vorbindu-se. La nivelul ţării noastre, Codul Muncii – Legea nr. 53/2003 este rezultatul complet al voinţei legiuitorului român. Modificările şi completările aduse după 2003 sunt rezultatul unui efort notabil de transpunere în legislaţie a directivelor comunitare în materie, în vederea aderării ţării noastre la Uniunea Europeană încapand cu 1 ianuarie 2007. În prezent, în opinia noastră, Codului muncii îi mai pot fi aduse în continuare anumite modificări şi completări privind cerinţele de flexisecuritate, pe care viaţa economicosocială le impune, în mod obiectiv, amendamente pe care legiuitorul, receptând realitatea să le adopte, cum ar fi: - Introducerea unor noi forme ale contractului individual de muncă; - Flexibilizarea limitelor impuse patronului de a decide concedierea salariatului; - Elasticizarea anumitor reguli sau perioade ale timpului/programului de lucru.

* *

*

După analiza juridică atent desfăşurată de-a lungul lucrării prezentate privind libera circulaţie a persoanelor în cadrul tratatelor care au marcat evoluţia Uniunii Europene, putem formula următoarele concluzii. Aşa cum am văzut, libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor. Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai). Conceptul de „cetăţenie europeană“ a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie. Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii. Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize. După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate şi justiţie.

Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995). Libera circulaţie a persoanelor sau forţei de muncă este una dintre cele patru libertăţi fundamentale care cade mai mult sub incidenţa pilonului I (Comunităţile Economice). Este uşor de observat că, totuşi, aceasta libertate fundamentală are multe tangenţe cu pilonul III, întrucât ea implică aspecte legate de respectarea drepturilor omului, dar şi de asigurarea securităţii şi accesului la justiţie în spaţiul european. În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind « pentru prima dată » în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeste despre dreptul oricărui cetăţean sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. Suntem la începutul anului 2010 şi putem spune că suntem direct conexaţi la toate aceste mari transformări, ca trăim zi de zi şi pas cu pas această mare transformare care a marcat şi va marca istoria omenirii sub toate aspectele sale. Astfel, vedem că pentru cetãţeni ai Statelor Membre al UE, libertatea de mişcare prin Uniune a fost atinsã în principiu şi aceştia au dreptul de a trãi, munci şi circula liber. Cãrţi de identitate sau paşapoartele sunt cerute pentru a cãlãtori în afara unui Stat Membru, nici o vizã, permis de muncã sau alt document/permisiune nefiind cerutã. În majoritatea Statelor Membre, totuşi, şederea mai lungã decât o vacanţã necesitã înregistrare. Atunci când angajeazã, angajatorilor nu le este permis sã discrimineze vis-a-vis de potenţialul angajaţilor pe bazã de naţionalitate (cu excepţia unor arii sensibile cum ar fi securitatea naţionalã). Aceştia pot, totuşi, sã cearã angajaţilor sã fie fluenţi în anumite limbi strãine în perioada cât lucreazã. Aceasta poate acţiona ca o „barierã de a nu intra”. Una dinte cele mai mari bariere faţã de lucrul în afara ţãrii de origine este recunoaşterea calificãrilor profesionale. Fie în cazul profesiilor care cer câţiva ani de studii superioare, sau comercianţi care îţi cer un anumit training, muncitorii gãsesc uneori destul de greu un loc de muncã în alte ţãri decât cele unde şi-au obţinut calificãrile profesionale. Chiar şi atunci când abilitãţile de bazã sunt asemãnãtoare, astfel de oameni aflã cã trebuie sã urmeze pregãtiri intensive spre a se „recalifica” în vederea unui loc de muncã în noul Stat Membru.

Pentru a rezolva aceastã problemã, UE a pus în funcţiune un sistem de recunoaştere reciprocã a diplomelor, astfel încât cei calificaţi pentru a munci într-un anumit domeniu într-un Stat Membru pot intra în aceeşi profesie în orice alt Stat Membru, în aceiaşi termeni ca şi cei locali. În anumite profesii, cum ar fi medicina, înţelegeri speciale au fost fãcute pentru a se asigura cele mai înalte standarde ale serviciilor în întreaga Uniune. Pentru persoanele care lucreazã, o barierã majorã este „portabilitatea” drepturilor de pensie, şomaj şi asigurãrile de sãnãtate, precum şi alte aspecte ale securitãţii sociale. Sistemele naţionale au fost stabilite în aşa fel încât oamenii sã contribuie de-a lungul întregii perioade de muncã şi sã-şi poatã retrage pensia la momentul retragerii din activitate. Cei care lucreazã în State Membre diferite se poate sã fie acumulat beneficii parţiale într-unul sau douã sisteme naţionale diferite. Deşi regulile UE dicteazã cã aceste contribuţii fãcute în state diferite sunt adunate de-a lungul activitãţii profesionale, cu beneficiile prevãzute la nivel naţionale, complexitatea sistemului rãmâne o barierã faţã de libertatea de circulaţie a celor dornici de a munci. Cei aflaţi în poziţii mai bine plãtite îşi pot aranja singuri schema de pensie şi de sãnãtate, astfel încât o astfel de barierã este probabilã de a afecta mai mult munca plãtitã cu mult mai puţin. Lucrãtorii din cele zece State Membre (excluzând Cipru şi Malta) care au aderat în 2004 încã întâmpinã restricţii când cautã locuri de muncã în anumite State Membre. Aceste mãsuri tranzitorii sunt detaliate în Tratatele de aderare : o perioadã de tranziţie pentru 2 pânã la 7 ani se aplicã, drept pentru care un permis de muncã specific este cerut pentru a lucra în „vechile” State Membre. Germania şi Austria sunt singurele state care intenţioneazã sã blocheze accesul la piaţa lor de muncã pentru maximum 7 ani, pânã în 2011. De la 1 ianuarie 2007, după o perioadă de aderare, România devine, alături de Bulgaria, stat membru al Uniunii Europene. Pentru cetãţeni ai României şi Bulgariei, membri UE din 2007, restricţiile pe piaţa de muncã vor trebuie ridicate pânã la 1 ianuarie 2014. Când şi dacã Turcia va adera, se aşteaptã ca unele State Membre sã cearã o perioadã de tranziţie semnificativ mai lungã. Din observaţiile de mai sus, este uşor să ne dăm seama că la nivelul de oragnizare al Uniunii Europoene există încă carenţe serioase, chiar daca fundamentul de construcţie al acesteia devine pe zi ce trece mai solid şi mai sigur, spre o Europa Unită, o Europă de neclintit şi de neînvins. O dată cu intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona sperăm ca aceste neajunsuri vor fi treptat, treptat eliminate pentru ca să putem încheia

prezenta lucrare în termenii optimişti ai marilor peronalităţi care şi-au pus amprenta la făurirea Marii Europe. Aşa cum se remarcă încă din primele rânduri ale Tratatului de la Roma, acest lucru era exprimat în termeni specifici: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, ridicarea accelerată a nivelului de viaţă şi stabilirea unor relaţii mult mai apropiate între ţările care le formează”.

CAPITOLUL 9 LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR ŞI PLĂŢILOR 9.1.

Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a capitalurilor

O circulaţie a capitalurilor este constituită numai de acea deplasare a lor ca operaţiuni financiare care au în mod esenţial legătură cu investirea fondurilor respective, mai curând decât o remunerare pentru un serviciu, astfel ca transferul fizic de bancnote nu poate fi deci clasificat ca o deplasare de capital. Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie,deci, motivată de necesitatea efectuării de investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii, cu efect asupra dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în asmblul Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Alte modalităţi privind libertatea capitalurilor ar fi şi emiterea de acţiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemului de taxe şi impozite asupra beneficiilor capiatalului, tranzacţiilor cu capital, finanţarea privată, regulile de schimb etc. 9.2. Domeniul de aplicare a libertăţii de circulaţie a plăţilor În categoria de „plăţi” sunt incluse pe de o parte plăţile aferente schimbului de mărfuri, serviciilor şi capitalului cum ar fi, de exemplu, cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi şi care se cuvin creditorului sau beneficiarului, iar pe de altă parte, transferurile de capitaluri în cadrul liberei circulaţii a acestora şi trensferurilor de salarii pentru activitatea desfăşurată de beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea liberei circulaţii a persoanelor.

CAPITOLUL 10 LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR

10.1. Libera circulaţie a serviciilor. Dreptul de stabilire în scopul exercitării unui comerţ sau unei profesii. Libertatea de stabilire în scopul exercitării unui Comerţ sau a unei profesii poate fi considerată ca o componentă a libertăţii de circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor. Ea este asociată şi libertăţii de furnizare a serviciilor. Libertatea de stabilire include dreptul de a începe şi continua activităţi ca persoane nesalariate (independente), ceea ce înseamnă dreptul de acces la asemenea activităţi şi dreptul de a înfiinţa şi administra întreprinderi, companii şi firme, cu sediul lor statutar, administaţia centrală sau principalul lor stabiliment pe teritoriul comunitar. Libertatea (sau dreptul) de stabilire presupune interzicerea discriminării având drept criteriu de referenţă condiţiile stabilite pentru proprii resortaţi de lege ţării unde se efectueză acea stabilitare. Totodată libertatea de stabilire implică faptul că statul de origine să nu împiedice stabilirea într-un stat membru a unuia dintre resortisanţii săi ori a unei societăţi comerciale constituite în conformitate cu legislaţia sa. Statele membre au posibilitatea să ia măsuri legislative, regulamentare şi administrative care să prevadă, „… un tratament special pentru resotisanţii străină pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică”1 Aceasta este considerată ca fiind clauza de poliţie, care permite să se impună straăinilor formalităţi de poliţie, cu excluderea restircţiilor care ar avea un caracter economic. Pe de altă parte, este recunoscut faptul că în diverse state au existat şi există unele diferenţe privind exercitarea unui comerţ sau a unei profesii.

1

L. Carton, Pentru jurisprudenţă – C.266/96, Corsica Ferries france S.A., p.245

De aceea s-a impus armonizarea legislaţiilor naţionale divergente. În primul rând, în cele mai multe profesiuni şi ocupaţii accesul este subordonat obţinerii de diplome sau unor condiţii, specifice, al căror mod de dobândire, respectiv îndeplinire, sunt diferite, ceea ce ar contribui la menţinerea unor restricţii la libertatea de stabilire. Directiva nu se aplică profesiilor care fac obiectul unei Directive specifice care stabileşte reguli privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor de către statele membre.

10.2. Măsuri privind vizele, azilul, imigraţia şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor. În scopul instruirii în mod progresiv a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, Consiliul adoptă: 1. în primii cinci ani care urmeză intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, măsuri privind asigurarea liberei circulaţii, în conformitate cu art. 14 CE, împreună cu măsurile aferente direct legate de aceasta cu privire la controlul frontierelor exterioare, azilul, imigraţia, precum şi măsuri pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii; 2. alte măsuri în materie de azil, imigraţie şi salvgardare a drepturilor cetăţenilor ţărilor terţe, în conformitate cu prevederile art. 63. CE; 3. măsuri în domeniul cooperării judiciare în domeniul civil; 4. măsuri corespunzătoare pentru încurajarea şi întreţinerea cooperării administrative; 5. măsuri au domeniul cooperării poliţieneşti şi al cooperării judiciare în materie penală, vizând un înalt nivel de securitate prin prevenirea şi combaterea criminalităţii în cadrul Uniunii, conform dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht.

CAPITOLUL 11 RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI IN SITUAŢII SPECIALE 11.1. NoŢiunea de “situaŢii speciale” Aşa cum deja am analizat, dreptul la viaţă este un drept fundamental al omului, fiind asigurat şi garantat tuturor persoanelor. Prin respectarea dreptului la viaţă se înţelege, nu numai dreptul persoanei de a trăi, indiferent de condiţiile sau mediul în care individual trece de la o zi la alta, ci, mai ales, respectarea unui summun de drepturi, cum ar fi: - dreptul unei persoane la asigurarea asistenţei medicale necesară în condiţiile în care persoana în cauză nu poate să-şi exprime acordul sau dezacordul la un tratament medical de specialitate. În această categorie pot intra: a. persoanele cu afecţiuni psihice sau cu handicap psihis ori cu tulburări grave de comportament; b. persoanele cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltate psihic; c. persoanele care manifestă alte derogări ce pot fi clasificate conform normelor de diagnostic în vigoare din practica medicală ca fiind cu tulburări psihice. - respectarea dreptului la viaţă pentru o persoană privată de liberate care fiind ameninţată cu moartea de o altă persoană privată de liberate, nu se iau toate măsurile necesare de personalul locului de deţinere pentru a o proteja de agresiunea cu care este ameninţată, aceasta neavând libertatea de a-şi asigura protecţie. Aşadar, putem considera că sunt persoane aflate într-o situaţie specială, cele care nu pot, sau, nu mai pot hotărâ singure, asupra modului de organizare şi ducere a traiului, respective persoanele faţă de care se ia măsura internării voluntare sau nevoluntare într-o unitate spitalicească de profil pentru persoanele cu afecţiuni neuropsihice, persoanele private de liberate în urma unei hotărâri judecătoreşti, fie în cazul arestaţilor preventivi, fie în cazul condamnărilor rămase definitive, precum şi copiii instituţionalizaţi. Statul trebuie să elaboreze cadrul legal în care se stabilesc şi se acordă îngrijirile medicale pentru persoanele cu afecţiuni psihice conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Pentru persoanele private de libertate, respectarea acestor drepturi se face în limitele stabilite de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Conform acesteia,

Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei a adoptat recomandarea nr. R (87) 3, cunoscută şi sub denumirea de Regulile Europene pentru Penitenciare246. 11.2. Drepturile persoanelor cu tulburări psihice Persoanele cu tulburări psihice247 pot fi internate în unităţi de psihiatrie fie în mod voluntar, fie nevoluntar. Internarea în mod voluntar se face pe baza dorinţei pacientului şi se aplică în aceleaşi condiţii ca şi primirea şi internarea în orice serviciu medical pentru o altă boală. Internarea nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările de internare voluntară au fost epuizate şi dacă un medic specialist consideră că: - Din cauza tulburării de care suferă există un pericol iminent de vătămare pentru sine sau pentru altul; - Persoana a cărei judecată este afectată dacă nu ar fi internată ar putea conduce la o deteriorare a stării sale sau ar impiedica să i se acorde tratamentul adecvat. Orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la: a. Cele mai bune servicii medicale şi îngrijire de sănătate mintală disponibile; b. Să fie tratat cu omenie şi cu respectarea demnităţii umane; c. Să-şi exercite drepturile politice, civile, economice, sociale şi culturale recunoscute de documnetele internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cu excepţia celor prevăzute de lege; d. În măsura posibilului să trăiască şi să muncească în mijlocul societăţii; e. Să ürmărească îngrijiri comunitare în limitele stabilite de lege. Nici o persoană cu afecţiuni şi tulburări psihice nu va fi supus discriminării bazată pe boala de care suferă. Bolnavii psihic monitorizaţi prin sistemul de asistentţă ambulatorie, indiferent de statutul social pe care îl au, beneficiază de asistenţă medicală gratuită. Pacienţii internaţi în unităţile sanitare de profil au următoarele drepturi: a. Tratament medical de specialitate; b. Recunoaşterea de drept ca persoană; c. Viaţa particulară; d. Libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea de îngrijire, libertatea de a trimite şi de a primi comunicări particulare fără nici un fel de cenzură; e. Libertatea de a primi vizite particulare ; f. Libertatea de acces la serviciile poştale şi telefonice; g. Accesul la informaţie publică (ziare, reviste, radio, televiziune); h. Libertatea religioasă sau de convingere; i. Mijloacele de educaţie; 246

Această Recomandare a fost adoptată la 12 febraurie 1987, în cea de a 404 – a şedinţă a miniştrilor deputaţi. 247

Persoanele cu astfel de tulburări sunt clasificate prin Legea nr. 600/2004 de completare a Legii nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, publicată în Monitorul Oficial nr. 1228/21 decembrie 2004.

j. Posibilitatea de a cumpăra sau de a primi articole necesare vieţii zilnice; k. Procurarea de mijloace care să-i permită să se consacre unor ocupaţii active, precum şi mijoace de readaptare profesioanlă. În perioada cât este internat şi sub tratament într-o unitate de specialitate, pacientul cu tulburări psihice nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată, iar studiile clinice şi tratamentele experimentale nu se pot aplica decât cu consimţământul celui în cauză şi cu aprobarea comitetului de etică din cadrul unităţii de psihiatrie. Toate drepturile de care beneficiază un pacient trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă de îndată ce este posibil într-o formă pe care să o înţeleagă. În cazul în care pacientul nu poate înţelege, drepturile sale vor fi aduse la cunostinţa reprezentantului sau personal sau legal. 11.3. Drepturile copiilor instituţionalizaţi In conformitate cu prevederile legii, noţiunea de “copil” este definite ca fiind acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile legii. In general, creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine părinţilor, însă, în subsidiar, responsabilitatea revine şi colectivităţii locale din care face parte copilul, autorităţilor administraţiei publice prin instituţiile sale de profil. Indiferent de modul în care se realizează creşterea şi dezvoltarea copilului, prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului cu modificările ulterioare, în conformitate cu prevederile art. 7 din lege, drepturile copilului sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul unei deficienţe, de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie. In acest context, principalele drepturi ale copilului sunt: a. Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale; Serviciul public de asistenţă socială în a cărei rază administrativ teritorială a fost găsit sau abandonat un copil are obligaţia înregistrării naşterii acestuia. b. Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament; c. Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private; d. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; e. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte; f. Copilul are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţa şi de religie; g. Copilul are dreptul la libera asociere în structure formale şi informale, precum şi libertatea de intrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege; h. Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, entice, religioase sau lingvistice are dreptul la viaţa culturală proprie, la declararea apartenenţei sale entice, religioase,

la practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai comunităţii din care face parte; i. Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale; j. Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante. Persoanele care se află pentru o perioadă mai mare sau mai mică în situaţiile prezentate mai sus, dar şi în alte situaţii în care datorită anumitor împrejurări independente de voinţa lor nu pot decide singuri cu privire la conduita pe care trebuie să o adopte, sunt şi fac parte din societate şi în conformitate cu prevederile legale trebuie să li se asigure protecţie. Documnetele internaţionale privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, pe care România le-a ratificat, precum şi armonizarea sistemului legislative românesc la cel comunitar fac posibil ca şi persoanele care se află pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp în imposibilitatea de a-şi decide singuri soarta să fie protejaţi de lege şi astfel tot ceea ce nu le-a fost interzis de lege să le fie permis. 11.4. Drepturile persoanelor private de libertate Aţa cum am menţionat la începutul acestui capitol, drepturile persoanelor private de liberate sunt prevăzute în Recomandarea făcută de Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, cunoscută şi sub denumirea de Regulile Europene pentru Penitenciare. Prin aceste reguli, cu caracter de recomandare, s-a încercat o reglementare a întregii activităţi din penitenciarele tuturor statelor europene, care a avut la bază urmărirea unor obiective şi principii unitare. Obiectivele de bază ale Regulilor Europene pentru Penitenciare sunt: a. Să stabilească un aranjament minim de norme care să cuprindă toate aspectele administrării unui penitenciar care sunt esenţiale creării condiţiilor umanitare şi a unui tratament real în sistemele moderne şi progresiste; b. Să servească drept stimul administraţiilor penitenciare pentru a-şi dezvolta o politică, o gestiune şi o practică bazate pe principiile finalităţii şi echităţii actuale; c. Să încurajeze personalul profesionist din penitenciare în atitudini care să reflecte calităţi sociale şi morale importante în munca lor şi să creeze condiţii în care ei să poată să-şi îmbunătaţească propriile realizări în beneficial societăţii în general, al detinuţilor aflaţi în îngrijirea lor, cât şi pentru satisfacerea propriei lor vocaţii profesionale; d. Să asigure criterii de bază realiste pe baza cărora administraţiile penitenciare şi cei responsabili cu controlul condiţiilor şi conducerii penitenciarelor, să poată realiza performanţa unor judecăţi valide şi o măsură a progresului către cele mai ridicate norme. Pe baza acestor obiective, s-au stabilit principiile care stau la baza întregii munci din penitenciare: a. Privarea de liberate se va face în condiţiile morale şi materiale care să asigure respectul necesar faţî de demnitatea umană şi care să fie în conformitate cu aceste reguli;

b. Regulile se vor aplica imparţial. Nu va exista nici o discriminare faţă de rasă, culoare, sex, limbă, religie, politică sau alte opinii, origine socială sau naţională, naştere, statutul economic sau altfel de statut. Convingerile religioase şi preceptele morale ale grupului căruia îi aparţine deţinutul vor fi respectate; c. scopul tratamentului persoanelor aflate în custodie trebuie susţinut astfel încât să le ocrotească sănătatea, propriul respect şi, atât cât permite durata sentinţei, să le dezvolte simtul responsabilităţii şi să încurajeze acele atitudini şi abilităţi care le vor fi de folos la reintegrarea lor în societate cu şanse cât mai bune în părăsirea câmpului infracţional şi care să le permită propria intreţinere după liberarea lor; d. vor fi făcute controale regulate în instituţiile penale de către inspectori calificaţi şi experimentali numiţi de o autoritate competentă; e. protejarea drepturilor individuale ale detinuţilor, cu o menţiune specială în privinţa legalităţii executării sau a măsurilor detenţiei, va fi asigurată prin mijloace de control în concordanţă cu regulile naţionale, de către o autoritate judiciară constituită, parte principală autorizată să viziteze detinuţii şi care să nu aparţină administraţiei penitenciarului; f. regulile vor fi aduse atât la cunoştiinţa personalului, cât şi la cunoştiinţa detinuţilor, în limbile pe care aceştia le înţeleg. Mai jos, ne-am propus să prezentăm succinct, modul în care ţara noastră, membră a Uniunii Europene, respectă şi aplică aceste recomandări în penitenciare. a. Primirea şi înregistrarea - Pentru a fi primită într-o astfel de instituţie, persoana trebuie să aibă un ordin valid de arestare. În orice loc unde sunt închise persoane se va păstra un dosar complet şi sigur care să conţină următoarele informaţii cu privire la fiecare deţinut primit: 1. Informaţii privind identitatea acestuia; 2. Motivele arestării şi autoritatea care a făcut-o; 3. Ziua şi ora intrării sau liberării. - Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor în procesul penal, precum şi în ordine ale Ministrului Justiţiei, sunt prevăzute documentele pe baza cărora se poate primi o persoană în penitenciar. Astfel, orice persoană privată de liberatate va fi dusă în penitenciar pe baza unui dosar care va cuprinde obligatoriu următoarele documente: 1. Datele şi actul de identitate ale persoanei arestate preventiv; 2. Fotografii din faţa şi din profil; 3. Copie după hotărârea prin care s-a dispus arestarea preventivă sau prelungirea arestării preventive; 4. Mandatul de arestare; 5. Anul, luna, ziua şi ora la care a început executarea arestării preventive; 6. Cazierul judiciar; 7. Fisa dactiloscopică; 8. Documentele întocmite în urma examenelor medicale obligatorii; 9. Documentele din care să rezulte aplicarea sancţiunilor disciplinare din timpul arestării preventive; 10. Alte documente întocmite în timpul arestării preventive. Dacă unul din documentele menţionate mai sus sau mai multe lipsesc, aceasta va

conduce la refuzul de primire al persoanei respective în penitenciar, indiferent de persoana prezentată sau fapta comisă. b. Repartizarea şi clasificarea deţinuţilor Pentru repartizarea deţinuţilor la diferite instituţii sau regimuri trebuie să se ţină cont de situaţia lor juridică şi legală, de cerinţele speciale ale tratamentului educaţional, de nevoile medicale, de vârsta şi de sex. Criteriile de separare din sistemul legislativ românesc au în vedere următoarele criterii: - Arestaţii preventivi separaţi de condamnaţi; - Recidiviştii, separaţi de nerecidivişti; - Bărbaţii, separaţi de femei; - Minorii/minorele separaţi de majori/majore. În cadrul aceleiaşi categorii (recidiviştii sau nerecidiviştii), cei cu pedepse până la 10 ani se ţin separaţi de cei cu pedepse de peste 10 ani, iar detinuţii condamnaţi la detenţiune pe viaţă, separaţi de toate celelalte categorii. Mai mult, legea de executare a pedepselor, stabileşte regimurile de executare a pedepselor privative de liberate astfel: - Regimul de maximă siguranţă; - Regimul închis; - Regimul semideschis; - Regimul deschis. Fiecare regim ţine cont de natura infracţiunii şi de cuantumul pedepsei aplicate pentru săvârşirea acesteia, menţinându-se şi celelalte criterii de separaţiune menţionate mai sus. c. Cazarea Regulile Europene pentru Penitenciare prevăd că detinuţii să fie cazaţi pe timpul nopţii în celule individuale, sau în cazuri de excepţie, când situaţia o impune, în comun, dar cu respectarea condiţiilor climaterice de igienă şi sănătate, spaţiu rezonabil, lumină, căldură şi ventilaţie. In ţara noastră, în ultimii 15 ani, s-au adus multe modificări prin amenajări care au condus la penitenciare în condiţii de cazare individuală, cum ar fi, penitenciarele de la Craiova, Arad, Giurgiu s.a. Toate camerele de cazare sunt prevăzute cu ferestre care asigură iluminatul şi aerisirea corespunzătoare, grupuri sanitare. Pentru asigurarea igienei, persoanele deţinutele au acces cel puţin o dată pe săptămâna la baie, săpunul şi materialele de igienă şi intreţinere repartizându-se în mod gratuit. d. Imbrăcămintea şi aşternutul Regulile Europene pentru penitenciare, prevăd informaţii că detinuţii cărora nu le este permis să-şi poarte propriile haine, vor primi haine potrivite, aşternut de pat propriu. În România, ţinuta deţinuţilor a fost unică până în anii 1993 – 1994, de culoare deschisă cu dungi. Considerându-se că această ţinută este degradantă şi umilitoare, aceasta a fost interzisă, adoptându-se mai multe tipuri de uniforme, în funcţie de diferitele categorii de detinuţi şi de regimul în care aceştia îşi execută pedeapsa. e. Hrana Administraţia penitenciarelor este obligată să hrănească deţinuţii la ore normale, cu mâncare preparată potrivită (art. 35 din Legea 275/2006). Deţinuţii care au preferinţe culinare datorate religiei sau afecţiunilor medicale pe care le au, pot opta la meniuri diversificate pentru fiecare categorie în parte. Accesul la

apa potabilă trebuie să fie garantat şi asigurat permanent, indiferent în ce loc s-ar afla persoana privată de libertate. f. Serviciile medicale În fiecare instituţie trebuie să existe cel puţin un medic internist, penitenciarele fiind amenajate cu cabinet medical cu program permanent, asistenţa medicală şi analizele periodice obligatorii acordându-se la cerere sau pe baza planificărilor. Atunci când personalul din cabinetul medical nu poate asigura asistenţa de specialitate corespunzătoare sau afecţiunea de care suferă deţinutul nu poate fi tratată în penitenciar sau într-unul din spitalele care aparţine reţelei Adminsitrative Naţionale a Penitenciarelor, persoana în cauză este internată sub pază într-una din instituţiile de sănătate publică din reţeaua Ministerului Sănătătii, până la însănătoşire. Conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, toate tratamentele şi consultaţiile sunt gratuite. g. Contactul cu lumea exterioară Regulile Europene pentru Penitenciare prevede posibilitatea deţinuţilor de a comunica cu familiile lor sau celelate persoane şi să primească vizitele acestor persoane cât mai des posibil. Periodicitatea, durata şi modul de realizare a acestei legături este reglementată prin Legea nr. 275/2006 şi prin Ordin al Ministrului Justiţiei: - Toate persoanele private de liberate au dreptul nelimitat şi necenzurat la corespondenţă, la convorbiri telefonice cu persoane din exteriorul locului de deţinere cel puţin de două ori pe săptămână; - Deţinuţii au acces pe baza unui program zilnic la programele Tv şi nelimitat la programele radio, la presa locală şi centrală; - În funcţie de categoria şi regimul în care execută pedeapsa, are posibilitatea de a fi vizitat de membri de familie sau de alte persoane pe care doreşte să le primească; - Poate să se întâlnească cu apărătorul ales sau numit din oficiu, ori de câte ori doreşte şi la orice oră. În Regulile Europene pentru Penitenciare mai sunt prevazute şi alte recomandări pentru ţările europene, cum ar fi cele privitoare la disciplina şi pedepse, folosirea mijloacelor de constrângere, dreptul deţinuţilor de a înainta plângeri, asistenţa moralreligioasă, păstrarea bunurilor deţinuţilor, transferul deţinuţilor şi încunoştiinţarea familiei despre acest lucru.

CAPITOLUL 12 CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI 12.1. Noţiunea de Curte Europeană a Drepturilor Omului Curtea Europeană a Drepturilor Omului248, adesea intitulată şi “Curtea de la Strasbourg”, a fost create pentru sistematizarea procedurii plângerilor în material drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Misiunea Curţii este să vegheze la respectarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către statele semnatare, fiind un tribunal internaţional. Curtea aplică, în întreaga sa activitate, prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, care asigură cadrul în care fiinţează şi funcţionează aceasta. Convenţia este adoptată de Consiliul Europei la 04.11.1950 şi intră în vigoare în septembrie 1953. Aceasta a consacrat, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi politice şi civile, iar, pe de altă parte, a instituit un dispozitiv pentru a garanta respectarea obligaţiilor asumate de către Statele contractante. Trei instituţii aveau responsabilitatea acestui control: 1. Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954), 2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO – instituită în 1959) şi 3. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau reprezentanţii lor. Convenţia prevedea două tipuri de cereri: - cererile statale şi - cererile individuale. Aşa cum am arătat pe parcurul materialului prezentat, primele tipuri de cereri au 248

A nu se confunda cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, numită pe scurt Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) care ăşi are sediul la Luxemburg şi este organul juridic al Comunităţilor Europene. In sistemul politic al UE, CEJ are rolul puterii juridice; denumirea corectă a CEJ ar fi trebuie să fie însă Curţile de Justiţie ale Comunităţilor Europene, dat fiind faptul că între timp au apărut trei instanţe diferite. Totodată această instanţă nu trebuie confundată nici cu Curtea Internaţională de Justiţie, care este o instanţă internaţională, principalul organ jurisdicţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite cu sediul la Haga.

fost rare: Irlanda contra Marii Britanii în anii 1970 având ca obiect măsuri de securitate în Irlanda de Nord, şi câteva cauze dintre Cipru şi Turcia, privind securitatea din Nordul Ciprului. Cererile individuale au fost la început doar o opţiune a Statelor contractante, numai trei din cele zece State Fondatoare, pentru că, din 1990, toate cele 22 de State membre să recunoască, prin Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la 01.11.1998, acest drept devenit obligatoriu pentru persoanele fizice, persoanele juridice, grupurile de particulari şi organizaţii. 12.2. Organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului Iniţial, procedura Europeană avea două faze: 1. prima viză un examen preliminar al Comisiei, care statua asupra admisibilităţii şi, în caz afirmativ, încerca o reglare amiabilă a diferendumului, iar în caz de eşec, întocmea un raport asupra fondului cauzei, pe care-l transmitea Curţii. 2. în a doua fază, procedura se desfăşura direct la Curte, care pronunţa o hotărâre, după dezbaterea în contradictoriu, în cadrul unei audieri publice a cauzei, iar hotărârea se executa sub supravegherea Comitetului de Miniştri. Curtea are din luna mai 2007 un numîr de 47 de judecători, câte state membre ale Consiliului europei sunt. În prezent locul pentru Principatul Monaco este vacant. Reprezentatul României este Prof. Univ. Dr. Corneliu Birsan. Alegerea judecătorilor se face de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în numele fiecărei părţi contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, dintr-o listă de trei candidate prezentaţi de fiecare stat membru. Candidaţii pentru funcţia de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să îndeplinească cumulative următoarele condiţii: - să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală; - să reunească condiţiile cerute pentru exercitarea înaltei funcţii de judecător (studii, experienţa, profesionalism etc.); - să fie jurişti ce posedă o competenţă notorie. În condiţiile în care la Convenţie adera noi state, procedura de alegere şi ocupare a locurilor vacante este aceiaşi cu cea a alegerii judecătorilor de către Adunarea Parlamentară. Durata mandatului unui judecător ales se socoteşte cu data alegerii sale. Cu toate acestea, dacă un judecător este reales la expirarea mandatului său, sau ales pentru a înlocui un judecător al cărui mandate a expirat sau urmează să expire, durata mandatului său se socoteşte începând cu data acestei expirări (art. 2 din Regulamentul Curţii). Fiecare judecător, înainte de a-şi începe activitatea la Curte, depune în faţa Plebarei Curţii sau în mod cu totul excepţional, numai în faţa preşedintelui Curţii, jurământul sau declaraţia solemnă: “jur – sau declar solemn – că-mi voi exercita funcţia de judecător cu onoare, independenţă şi imparţialitate şi că voi respecta secretul deliberărilor”. Judecătorii îşi exercită mandatul pe o perioadă de 9 ani, cu titlu individual şi nu pot fi realeşi249, vârsta limită a acestora în funcţie fiind de 70 de ani când mandatul se incheie. Judecătorii pot rămâne în funcţie până la înlocuirea lor, ocupându-se în continuare de cauzele cu care au fost sesizaţi. Mandatele unei jumătăţi dintre judecătorii 249

Art. 2 din Protocolul nr. 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptat la 13 mai 2004.

Curţii se incheie la 3 ani de la prima alegere, cu posibilitatea ca aceştia să fie realeşi. Alegerea judecătorilor, al căror manadat se incheie la împlinirea perioadei de 3 ani, se face prin tragere la sorţi de către secretarul general al consiliului europei, imediat după alegerea lor. Curtea reunite în Adunarea plenară: - alege, pentru o durată de trei ani, Preşedintele sau şi pe unul sau doi vicepreşedinţi; ei pot fi realeşi; - constituie camere pentru o perioadă determinată; - alege Preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi; - adopta Regulamentul Curţii; - alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi. Perioada pentru care un Preşedinte sau vice-presedinte îşi exercită această funcţie, nu poate depăşi perioada mandatului sau. Pentru fiecare secţie în parte, este ales un vice-preşedinte care are rolul de a-i înlocui pe preşedintele secţiei în cazul în care acesta lipseşte sau este în imposibilitatea de a-şi execita funcţia. Atât preşedintele cât şi vice-preşedintele îşi exercită sarcinile specifice prevăzute în regulament până ce vor fi aleşi succesorii lor. Nici un judecător nu poate fi reales decât o singură dată pentru o funcţie de acelaşi nivel (art. 8 pct. 3 din Regulamentul Curţii Europene a Dreprurilor Omului). Alegerea Preşedintelui cât şi a vice-preşedintelui se desfăşoară pe baza votului secret, la ele putând să participe numai judecătorii aleşi. Dacă nici un candidat nu întruneşte majoritatea absólută de voturi, se procedează la unul sau mai multe tururi de scrutin, după fiecare tur, cel care întruneşte cel mai mic număr de voturi este eliminat până ce un candidat întruneşte majoritatea absolută. Toţi judecătorii ce funcţionează în cadrul Curţii se achită de sarcinile lor în mod individual, ei nefiind delegaţii guvernelor şi trebuie să se conformeze instrucţiunilor primite din statele de unde provin. Acest lucru este conferit şi de independenţa şi imparţialitatea de care trebuie să dea dovadă. Judecătorii trebuie să se comporte în activitatea lor în aşa fel încât să nu creeze nici măcar suspiciuni sau bănuieli la adresa lor. Înlăturarea unui judecător de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se poate face numai dacă ceilalţi judecători decid că acesta nu mai corespunde condiţiilor necesare şi hotărâsc acest lucru cu o majoritate de două treimi din voturi. Încetarea activităţii unui judecător se poate face şi prin demisia acestuia care este adresată Preşedintelui Curţii. Pentru ca activitatea Curţii să se desfăşoare în condiţii de normalitate, aceasta dispune şi de o grefă care are sarcinile stabilite în Regulamentul Curţii (art. 15-18). Dacă Curtea se constituie în format de unic judecător, aceasta este asistată de raportori ce funcţionează sub autoritatea Preşedintelui Curţii. Raportorii fac parte din grefa Curţii. În conformitate cu art. 26 din Protocolul nr. 14 la Convenţie, pentru a examina cauzele aduse în faţa Curţii, aceasta se poate constitui astfel: - format de unic judecător; - comitete de 3 judecători; - camere de 7 judecători;

- marea Cameră de 17 judecători. Numărul judecătorilor camerelor poate fi redus la 5 judecători de către Comitetul Miniştrilor, la cererea Adunării Plenare a Curţii, dar numai pentru o perioadă bine determinată. Pentru a evita eventualele suspiciuni cu privire la imparţialitatea unui judecător, acesta nu poate să examineze nici un fel de cerere provenită din partea sau impotriva unei părţi contractante în numele căreia judecătorul respectiv a fost ales. Din componenţa Marii Camere fac parte: - preşedintele Curţii; - vice-preşedinţii; - preşedinţii camerelor; - alţi judecători desemnaţi. În situaţia în care cauzele deferite Marii Camere sunt retrimiteri ale hotărârilor Camerelor, conform art. 43 din Convenţie, nici un judecător al Camerei care a emis hotărârea nu poate face parte din aceasta, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a aparătorului ales îân numele statului parte interesată. În situaţii de urgenţă, Marea Cameră şi Camerele pot fi convocate de preşedinţii lor. Deliberările Curţii se fac în camera de consiliu, la care participă numai judecătorii. Mai pot fi prezenţi în Cameră şi grefierul sau persoana desemnată să-l înlocuiască, agenţi ai grefei şi interpreţi a căror prezenţă este necesară. Nici o altă persoană nu poate fi admisă la dezbateri, decât numai în baza unei decizii speciale a Curţii (art. 22, pct. 2 din Regulamentul Curţii). Deliberările Curţii sunt şi rămân secrete. Deciziile Curţii se iau cu majoritate de voturi, iar în caz de egalitate de voturi, votul Preşedintelui este preponderant, nefiind admise abţineri în privinţa votului final privitor la admisibilitate sau la fondul cauzei. 12.3. Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată despre încălcarea drepturilor prevăzute în convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de oricare stat membru al Consiliului Europei sau de orice persoană care se consideră vătămată în aceste drepturi. Curtea nu va reţine nici o cerere care este anonimă sau dacă a fost déjà examinată anterior de către Curte, sau dacă se află déjà în dezbatere supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă. Pentru a fi admisibilă, cererea trebuie sî îndeplinească anumite condiţii, atât de formă, cât şi de fond. Astfel, se poate adresa Curţii orice persoană fizică sau juridică, care este victima directă a unei încălcări a unui sau mai multor drepturi prevăzute în Convenţie. Obiectul unei plăngeri nu se poate constitui dintr-o nemulţumire referitoare la o lege sau la un alt act normative. Nimeni nu se poate adresa în numele altei persoane, decât dacă acesta este reprezentatul acesteia oficial. Persoana care se adresează Curţii nu trebuie să aibă în mod obligatoriu, cetăţenia unui stat membru al Consiliului Europei. Trebuie însă, ca încălcarea drepturilor să fi fost comisă de unul dintre statele membre, în jurisdicţia sa, adică pe teritoriul său.

Alte condiţii care trebuiesc îndeplinite înainte de a depune o plângere la Curte: 1. epuizarea, în statul în cauză, a tuturor căilor de recurs la care se poate face apel pentru remedierea sau îndreptarea greşelei (se înţelege, un proces la tribunalul competent urmat de apel şi recurs în faţa celei mai înalte instanţe care există). 2. adresarea numai cu recurs la instanţa naţioanlă nu este suficientă pentru a putea depune plângerea la Curte. 3. termenul de depunere a plăngerii la Curte este de 6 luni de la data rămânrii definitive a deciziei ultimei instanţe din statul în cauză. După expirarea celor 6 luni, Curtea nu mai primeşte plângeri în cauză. Plângerile adresate Curţii se pot face împotriva unuia sau mai multor state părţi ale Convenţiei, care, au încălcat-o printr-o acţiune/acţiuni sau inacţiune/inacţiuni. Acţiunile sau inacţiunile care se reclamă trebuie să fi fost întreprinse de o autoritate publică a acelui sau a celor state (tribunal, administraţie publică etc.). Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu are în obiectul său de activitate şi nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva particularilor sau a instituţiilor private, cum ar fi, de exemplu, societăţile comerciale. Modalitatea în care o persoană se poate adresa Curţii este de a trimite o plângere pe adresa acesteia (Grefierului Curţii Europene a Drepturilor Omului, Consiliul Europei, F-67075 Strasbourg CEDEX), prezentată pe un formular pus la dispoziţie de grefa. Formularul va cuprinde în mod obligatoriu următoarele date: - numele, data naşterii, naţionalitatea , sexul, profesia şi adresa reclamantului; - dacă este cazul, numele, profesia şi adresa reprezentantului său; - partea sau părţile contractante împotriva căreia (cărora) este îndreptată cererea; - o expunerea succintă a faptelor; - o expunere succintă a încălcării sau încălcărilor alegate ale Convenţiei şi argumentale pertinente; - o expunere succintă cu privire la respectarea de către reclamantă a criteriilor de admisibilitate prevăzute de art. 35 parag. 1 din Convenţie (adică epuizarea căilor interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni); - obiectul cererii. Conform art. 47 din Convenţie, formularul va fi însoţit de copii de pe toate documentele pertinente şi, în special, de pe deciziile judiciare sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii. În afara de datele solicitate de formularul tip, reclamantul mai trebuie să prezinte toate documentele care să dea posibilitatea Curţii să declare admisibilitatea cererii (art. 35 parag. 1 din Convenţie). Dacă reclamantul doreşte să nu îi fie cunoscută identitatea, trebuie să precizeze acest lucru şi să o motiveze temeinic pentru a putea beneficia de această derogare din partea preşedintelui, care în situaţii bine motivate poate accepta anonimatul. Curtea a stabilit, că regula generală, că data la care a fost făcută prima comunicare reprezintă data la care a fost introdusă plângerea. 12.4. Sedinţa şi hotărârea Curţii

Şedinta de dezbateri este publică, cu excepţia situaţiei în care, fie din oficiu, fie la cererea unei părţi sau a oricarei persoane interesate, camera nu decide altfel. Accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului în interesul moralei, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor impun acest lucru, în măsura în care publicitatea şedinţei ar aduce atingere intereselor justiţiei. Dezbaterile din timpul şedinţei şi ordinea în care se dă cuvântul la participanţi este stabilită de către Preşedintele Camerei care are cauza spre judecare. Conform art. 70 din Regulamentul Curţii, grefierul întocmeşte un proces-verbal de consemnare a şedinţei care va cuprinde următoarele: - compunerea Camerei; - lista celor care trebuie să fie prezenţi; - textul observaţiilor formulate întrebările puse şi răspunsurile primite; - textul oricaror decizii pronunţate în acea şedinţă. Grefierul se îngrijeşte ca procesul-verbal să fie tradus într-o limbă oficială a Curţii, iar reprezentanţii părţilor primesc câte un exemplar pentru a efectua eventuale corecturi fără ca acestea să modifice întinderea şi sensul a ceea ce s-a spus în şedinţă. Dupa corectare, procesul-verbal este semnat de Preşedintele Camerei şi de grefier. Hotărârile adoptate de Curte, cuprind următoarele: a. numele Preşedintelui şi a celorlalţi judecători ce compun camera, precum şi al grefierului sau al grefierului-adjunct; b. data adoptării ei şi data pronunţării; c. indicarea părţilor; d. numele agenţilor, avocaţilor şi ai consilierilor părţilor; e. expunerea procedurii; f. faptele cauzei; g. un rezumat al concluziilor părţilor; h. motivarea în drept; i. dispozitivul; j. dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată; k. inidcarea numărului de judecători care au constituit majoritatea; l. dacă este cazul, indicarea acelor dintre exemplarele ei care fac credinţa. Curtea pronunţă toate hotărârile sale în limba engleză sau franceză, cu excepţia situaţiei în care se decide publicarea şi în ambele limbi, sau într-o altă limbă oficială. Art. 44 din Convenţie statuează că hotărârea Marii Camere este definitive. Hotărîrea unei camere devine definitive şi în următoarele situaţii: a. cînd părţile declară că ele nu vor cere trimiterea cauzei în faţa Marii Camere; b. la 3 luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută; c. când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulate. Hotărârile definitive ale Curţii sunt publicate în formă adecvată, sub autoritatea grefierului, care este responsabil de publicarea culegerii oficiale ce conţine hotărârile şi deciziile alese pentru acest lucru. Dacă Curtea constată că o persoană a fost victima unei încălcări a unui drept, poate să acorde prin hotărârea sa “o satisfacţie echitabilă”, care constă într-o sumă de bani în compensaţie pentru daunele suferite, precum şi cheltuielile de judecată.

În situaţia în care, Curtea constată că nu s-a încălcat nici un drept al persoanei care a sesizat-o, aceasta nu va plăti nici un fel de cheltuieli suplimentare, în afară de cele care le-a facut pentru angajarea unui avocat sau cu procurarea şi administrarea probelor. Curtea nu este competentă în următoarele situaţii: a. nu poate anula deciziile instanţelor naţionale sau să anuleze legi naţionale; b. nu acţionează ca instanţa de apel faţă de instanţele naţionale; c. nu poate interveni în mod direct pe lângă autorităţile de care se plânge petentul pentru a-l favoriza; d. nu poate să acorde sprijin în găsirea pe lângă autorităţile de care se plânge petentul pentru a-l favoriza; e. nu poate să acorde sprijin în găsirea sau plata unui avocat; f. nu poate să ofere informaţii sau păreri cu privire la prevederile legale în vigoare din statul împotriva căruia este depusă plăngerea. După rămânerea definitivă a unei hotărâri a Curţii, responsabilitatea privind executarea acesteia, revine Comitetului Miniştrilor ai Consiliului Europei, a cărei sarcină este de a veghea modul în care aceasta este respectat de stat şi asupra eventualelor plăţi reprezentând reparaţii financiare. * *

*

Raportul anual – 2008 al Curţii reafirmă o serie de deziderate şi măsuri necesare la nivelul Consiliului europei şi mai ales al statelor membre privind optimizarea funcţionării Curţii şi întărirea cooperării diercte a Statelor membre cu aceasta, privind simplificarea şi accelerarea procedurilor.

Anexa nr. 1

DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI (adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 de septembrie 1948)

Preambul Considerind ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume, Considerind ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvintului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor, Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi, Considerind ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni, Considerind ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarit sa favorizeze progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata in cadrul unei libertati mai mari, Considerind ca statele membre s-au angajat sa promoveze in colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si respectarea lor universala si efectiva, Considerind ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si libertati este de cea mai mare importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament, ADUNEAREA GENERALA proclama prezenta DECLARATIE UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa se straduiasca, avind aceasta Declaratie permanent in minte, ca prin invatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de ordin national si

international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva, atit in sinul popoarelor statelor membre, cit si al celor din teritoriile aflate sub jurisdictia lor.

Articolul 1 Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi. Ele inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unii fata de altele in spiritul fraternitatii. Articolul 2 Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile proclamate in prezenta Declaratie fara nici un fel de deosebire ca, de pilda, deosebirea de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte imprejurari. In afara de aceasta, nu se va face nici o deosebire dupa statutul politic, juridic sau international al tarii sau al teritoriului de care tine o persoana, fie ca aceasta tara sau teritoriu sint independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitari a suveranitate. Articolul 3 Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale. Articolul 4 Nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in servitute; sclavajul si comertul cu sclavi sint interzise sub toate formele lor. Articolul 5 Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6 Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica. Articolul 7 Toti oamenii sint egali in fata legii si au, fara nici o deosebire, dreptul la o egala protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala impotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta Declaratie si impotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare. Articolul 8 Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice nationale competente impotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce-i sint recunoscute prin constitutie sau lege. Articolul 9 Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar. Articolul 10 Orice persoana are dreptul in deplina egalitate de a fi audiata in mod echitabil si public de catre un tribunal independent si impartial care va hotari fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzari in materie penala indreptata impotriva sa. Articolul 11 Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa nevinovata pina cind vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul unui proces public in care i-au fost asigurate toate garantiile necesare apararii sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nui constituiau, in momentul cind au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De

asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decit aceea care era aplicabila in momentul cind a fost savirsit actul cu caracter penal. Articolul 12 Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13 Orice persoana are dreptul de a circula in mod liber si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui stat. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de reveni in tara sa. Articolul 14 In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil in alte tari. Acest drept nu poate fi invocat in caz de urmarire ce rezulta in mod real dintr-o crima de drept comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite. Articolul 15 Orice persoana are dreptul la o cetatenie. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia. Articolul 16 Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea casatoriei, in decursul casatoriei si la desfacerea ei. Casatoria nu poate fi incheiata decit cu consimtamintul liber si deplin al viiitorilor soti. Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului. Articolul 17 Orice persoana are dreptul la proprietate, atit singura, cit si in asociatie cu altii. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18 Orice om are dreptul la libertatea gindirii, de constiinta si religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau impreuna cu altii, atit in mod public, cit si privat, prin invatatura, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor. Articolul 19 Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspindi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat. Articolul 20 Orice persoana are dreptul la libertatea de intrunire si de asociere pasnica. Nimeni nu poate fi silit sa faca parte dintr-o asociatie. Articolul 21 Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct, fie prin reprezentanti liber alesi. Orice persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa.

Vointa poporului trebuie sa constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie exprimata prin alegeri nefalsificate, care sa aiba loc in mod periodic prin sufragiu universal, egal si exprimat prin vot secret sau urmind o procedura echivalenta care sa asigure libertatea votului. Articolul 22 Orice persoana, in calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea este indreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinindu-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale. Articolul 23 Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii echitabile si satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea impotriva somajului. Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala. Orice om care munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atit lui, cit si familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin alte mijloace de protectie sociala. Orice persoana are dreptul de a intemeia sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselelor sale . Articolul 24 Orice persoana are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de munca si la concedii periodice platite. Articolul 25 Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si familiei sale, cuprinzind hrana, imbracamintea, locuinta, ingrijirea medicala, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare in caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batrinete sau in celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, in urma unor imprejurari independente de vointa sa. Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sint nascuti in cadrul casatorii sau in afara acesteia, se bucura aceeasi protectie sociala. Articolul 26 Orice persoana are dreptul la invatatura. Invatamintul trebuie sa fie gratuit, cel putin in ceea ce priveste invatamintul elementar si general. Invatamintul elementar trebuie sa fie obligatoriu. Invatamintul tehnic si profesional trebuie sa fie la indemina tuturor, iar invatamintul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit. Invatamintul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si intarirea respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa promoveze intelegerea, toleranta, prietenia intre toate popoarele si toate grupurile rasiale sau religioase, precum si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite pentru mentirenea pacii. Parintii au dreptul de prioritate in alegerea felului de invatamint pentru copiii lor minori. Articolul 27 Orice persoana are dreptul de a lua parte in mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice lucrare stiintifica, literara sau artistica al carei autor este. Articolul 28 Orice persoana are dreptul la o orinduire sociala si internationala in care drepturile si libertatile expuse in

prezenta Declaratie pot fi pe deplin infaptuite. Articolul 29 Orice persoana are indatoriri fata de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale. In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decit numai ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica. Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi in nici un caz exercitate contrar scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite. Articolul 30 Nici o dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicind pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savirsi vreun act indreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate in prezenta Declaratie.

BIBLIOGRAFIE I.

Tratate şi cursuri Coord. Babonea Gheorghe Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti, 2008.

Beşteliu Raluca Miga Brumar Catrinel

Protecţia internaţională a drepturilor omului, Note de curs, Ediţia a IV-a, revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

Banciu Angela

Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

Bîrsan Corneliu

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. I. – drepturi şi libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Blumann Claude Dubois Louis

Droit institutionnel de l*Union Europeenne, Ed. Litec, Paris, 2005.

Ioan Ciochină – Barbu Drept instituţional al Uniunii Europene, Colecţia Monografii, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2010, p. 33.

Dragomir Eduard Niţă Dan

Cetăţenia europeană, Colecţia Drept European, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2010

Dragomir Eduard Niţă Dan

Tratatul de la Lisabona, Colecţia Drept European, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2009.

Duculescu Victor

Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

Duşcă Anca Ileana

Dreptul comunitar al afacerilor, Universitaria, Craiova, 2005, p. 31-35.

Felician Cotea

Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2009.

Filipescu P. Ion Augustin Fuerea

Drept instituţional comunitar european, Ed. a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000.

Fuerea Augustin

Manualul Uniunii Europene, Ed. A IV-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

Fuerea Augustin

Ed.

Dimensiunea politico – juridică a cetăţeniei europene, în Cetăţenie Naţională, Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2003.

Groza Anamaria

Uniunea Europeană. Drept instituţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 20.

Harris David John

Cases and Materials on International Law, 4 Th Edition, London, Editura Sweet & Maxwell, 1991.

Istrate Ilie

Libertatea persoanei si garantiile ei procesual penale, Editura Victor, Bucureşti, 2004.

Leş Ioan

Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucuresti, 2001

Manolache Octavian

Tratat de drept comunitar, Ediţia 5, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

Mateut Gheorghe

Recidiva in teoria si practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

Oancea Ion (coord.)

Principalele instrumente internationale privind drepturile omului la care Romania este parte, Ed. a IV-a revizuita si adaugita, vol. I, Ed. Instrumente universale I.R.D.O., Bucuresti, 1999.

Platon Ioan

Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno-Americană, Bucureşti, 1994.

Popescu Corneliu –Liviu Protectia internationala a drepturilor omului – surse, institutii, proceduri, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000.

Puşcă Benone

Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Sylvi, Bucureşti, 1997.

Rudăreanu Mariana

Drept comunitar, Note de curs, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucuresti, 2007.

Selejan-Gutan Bianca

Protectia europeana a drepturilor omului, Editia 3, Editura C.h.Beck, 2008.

Stoenescu I., Hilsenrad A., Zilberstein S.

Tratat teoretic si practic de procedura a executarii silite, Ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1966.

Sudre Frédérik

Drept European si international al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucuresti, 2006.

Sudre Frédérik

Droit international et europeen des droits de l*homme, Paris, PUF, 1999.

Ţinca Ovidiu

Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 1995.

Voicu Marin

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 50 de ani de existenţă (1959 – 2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

Voicu Marin Sabau Mirela Georgiana

Drept Comunitar General, Editura Fundatia Romania de Maine, Bucuresti, 2009.

Voiculescu Nicolae

Weber Florentina Iuliana

II.

Drept comunitar al muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2009.

Elemente de drept comunitar, Editura Paralela 45, Pitesti 2007.

Reviste 1. Mole N., Issa c. Turkey: Delineating the Extraterritorial Effect of the European Convention on Human Rights, in European Human Rights Law Review nr. 1/2005. 2. Mateut Gheorghe, Durata arestarii preventive a invinuitului sau inculpatului in lumina Constitutiei si a Conventiei Europene, in Dreptul nr. 3/1996. 3. Malinverni G., Droit à un procès èquitable et cours constitutionnelles, in RUDH, vol. VI, nr. 11, 1994. 4.

Barsan Constantin, Protectia dreptului de proprietate in sistemul European de protectie a drepturilor omului, cu privire speciala asupra restituirii unor bunuri, in P.R. nr. 2/2003.

5. Stoica V., Stoica I. C., Conventia Europeana si impactul acesteia asupra sistemului juridic roman, in rev. Dreptul, nr. 10-11/1994. 6. Vintilescu Cristina, Cetăţenia europeană între trecut şi viitor, Revista Sfera Politicii, nr. 116 – 117, www. sferapoliticii.ro

III.

Legislaţie 1. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi protocoalele sale.

2. Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, în vigoare de la 1 noiembrie 1998, cu amendamentele din 7 iulie 2003 )intrat în vigoare la 1 noiembrie 2003). 3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 4. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, actualizata la zi. 5. Acordul din 09.04.2003 intre Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Ungaria privind desfiintarea reciproca a obligativitatii vizelor. 6. 7. 8. 9.

Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Tratatul privind Uniunea Europeană. Tratatul de la Lisabona. Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I şi II, IRDO, Bucureşti, 2003. 10. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene , Ed. Polirom, Iaşi, 1999. 11. M. Of. Nr. 73 din 12 aprilie 1993. 12. M. Of. Nr. 81 din 1 februarie 2002. 13. M. Of. Nr. 344 din 23 mai 2002. Legea de aprobare a completat O.G. nr. 22/2002. 14. Decretul nr. 212 (Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974). 15. JOCE nr. 80/1 din martie 2001. 16. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. 17. Constituţia României publicata in M.O. Partea I, nr. 767 din 31.10.2003. 12.Legea nr. 80/1994 privind ratificarea Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, a celor două protocoale adiţionale la aceasta (M. Of. Nr. 285 din 7 octombrie 1994). 13.Legea nr. 301/2004 privind noul Cod penal (m.Of. nr. 575 din 29 iunie 2004). 14. Conventia Europeana a fost ratificata de tara noastra prin Legea nr. 30/1994 (M. Of. Nr. 135 din 31 mai 1994), republicata prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea Protocolului nr. 11 referitor la restructurarea mecanismului de control stability de Conventie (M. of. Nr. 147 din 13 iulie 1995).

IV.

Adrese Internet www.sferapoliticii.ro http://ec.europa.eu/eures

www.infoeuropa.ro

Site-ul Organizatiei Statelor Americane http://www.oas.org. Organizaţia Naţiunilor Unite: http://www.un.org Curtea Europeană a Drepturilor Omului: http://www.echr.coe.int; Colecţia de Jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului: http://www.hudoc.echr.coe.int www.mie.ro

Consiliul Europei : http://www.coe.int Comitetul Miniştrilor : http://www.cm.coe.int Consiliul Europei şi drepturile omului: http://www.humanrights.coe.int Convenţiile Consiliului Europei: http://conventiones.coe.int Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa: http://www.osce.org Uniunea Europeană: http://europa.eu Parlamentul European: www.europarl.europa.eu

V.

Jurisprudenţă CEDO 1. CEDO, în cauza Issa c. Turciei (2004), & 71.

2. CEDO, în cauza Behrami şi Behrami contra Franţei şi Saramati contra Franţei, Germaniei şi Norvegiei, decizia CEDO din 31 mai 2006. 3. CEDO, în cauza Paul şi Audrey Edwards contra Rusiei (2002). Decizia asupra cererii nr. 11590/85, Hughes contra Rusiei. 4. Hotărârea Pretty contra Regatului Unit, 29 aprilie 2002. 5. CEDO, în cauza Irlanda contra Rusiei (1978). 6. CEDO, în cauza nr. 33343/96, Pantea contra României, Hotărârea din 3 iunie 2003, parag. 192. 7. CEDO, în cauza Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

8. CEDO, în cauza nr. 47940/99, Balogh contra Ungariei, Hotarârea din 20 iulie 2004, parag. 44-54. 9. CEDO, în cauza nr. 22496/93, Tekin contra Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotarâri şi decizii, 1998 – IV, parag. 52, 53. 10. CEDO, în cauza nr. 24888/94, V. contra Marii Britanii, Hotărârea din 16 decembrie 1999, Culegere de hotărâri şi decizii 1999-XII, parag. 62; 11. CEDO, în cauza nr. 33343/96, Pantea contra României, Hotărârea din 3 iunie 2003, parag. 189. 12. CEDO, în cauza nr. 5310/71, Irlanda contra Marii Britanii, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A 25, parag. 167. 13. Curtea CEDO, în cauza nr. 5856/72 Tyrer contra Marii Britanii, Hotărârea din 25 aprilie 1978, Seria A 26, parag. 30; 14. CEDO, în cauza 13134/87, Costello – Roberts contra Marii Britanii, Hotărârea din 25 martie 1993, Culegere de hotărâri şi decizii Seria A 247 – C, parag. 30. 15. Comisia CEDO, Cererea nr. 8410/78. 16. CEDO, în cauza Van der Mussele contra Belgiei. 17. CEDO, în cauza nr. 52792/9, Vasileva contra Danemarcei, Hotararea din 25 septembrie 2003. 18. CEDO, în cauza Fox, Campbell si Hartley contra Marii Britanii, Hotararea din 30 august 1990, in seria nr. 182; CEDO, cauza nr. 22493/93, Berktay contra Turciei, Hotararea din 1 martie 2001. 19. CEDO, Bouamar contra Belgiei (1988). 20. CEDO, în cauza nr. 39474/98, D.G. contra Irlandei, Hotararea din 16 mai 2002. 21. CEDO, în cauza Csaky contra Ungariei (2006). 22. CEDO, în cauza Storck contra Germaniei (2005). 23. CEDO, în cauzele nr. 45355/99 si nr. 45357/99, Shamsa contra Poloniei, hotararea din 27 noiembrie 2003. 24. CEDO, în cauza Fox, Campbell si Hartley contra Rusiei (1990).

25. Raportul Comisiei in cauza X. contra Rusiei (1980). 26. CEDO, în cauza Neumeister contra Austriei (1968). 27. CEDO, în cauza Amuur contra Frantei, hotararea din 25 iunie 1996, parag. 50. 28. CEDO, în cauza Engel si altii contra Marii Britanii, parag. 69-70. 29. CEDO, în cauza Winterwerp contra Olandei. 30. CEDO, în cauza Unal Tekeli contra Turciei (2004). 31. CEDO, în cauza Guillot contra Frantei (1996). 32. CEDO, în cauza Klopper contra Elvetiei (1996); Purtonen contra Finlandei (1998). 33. CEDO, în cauza Salgueiro da Silva Mouta contra Portugaliei (1999). 34. CEDO, în cauza Odièvre contra Frantei (2003). 35. CEDO, în cauza Handyside contra Marii Britanii, Hotararea din 7 decembrie 1976 36. CEDO în cauza Olsson contra Suediei, nr. 1, Hotararea din 24 martie 1998, parag. 68; 37. CEDO, în cauzele nr. 39221/98 si 41963/98, Scozzari si Giunta contra Italiei, Hotararea din 13 iulie 2000; 38. CEDO, în cauza nr. 64796/01, Couillard Maugery contra Frantei, Hotararea din 1 iulie 2004. 39. CEDO, în cauza Olsson contra Suediei, nr. 1, Hotararea din 24 martie 1988, parag. 66-74. 40. CEDO, în cauza Biserica Adevarata Ortodoxa din Moldova s.a. contra Moldovei (2007). 41. CEDO, în cauza nr. 10890/84, Groppera Radio AG si altii contra Elevetiei, Hotararea din 28 martie 1990; 42. CEDO, în cauza Markt Intern Verlag GMBH si Kluas Beerman contra Germaniei, Hotararea din 20 noimebrie 1990.

43. CEDO, în cauza nr. 33348/1996, Cumpana si Mazare contra Romaniei, Hotararea Marii camere din 17 decembrie 2004; 44. CEDO, în cauza nr. 21980/93, Bladet Troms si Stensaas contra Norvegiei, Hotararea din 20 mai 1999, parag. 59. 45. CEDO, în cauza Groppera Radio AG contra Elvetiei (1990) si Autronic contra Elvetiei (1990). 46. CEDO, în cauza Dalban contra Romaniei (1999), M. Of. Nr. 277 din 20 iunie 2000. 47. CEDO, în cauza Z. si altii contra Marii Britanii, Hotararea din 10 mai 2001. 48. CEDO, în cauza Leander contra Suediei (1987), Silver contra Rusiei (1983), Klass contra RFG (1978). 49. CEDO, în cauza Keenan contra Marii Britanii, Hotararea din 3 aprilie 2001; CEDO, în cauza Kaya contra Turciei, Hotararea din 19 februarie 1998. 50. CEDO, în cauza Chahal contra Marii Britanii, Hotararea din 15 noiembrie 1996. 51. CEDO, în cauza Anheuser – Busch Inc. Contra Portugaliei (2005). 52. CEDO, în cauza Ezeh si Connors contra Rusiei (2003). 53. CEDO, cauza nr. 22045/93, Kostas Beis contra Greciei, raportul Comisiei din 5 decembrie 1995. 54. CEDO, în cauza Le Compte, Van Leuven si De Meyere contra Belgiei (1981). 55. CEDO, în cauza X. contra Frantei (1992). 56. CEDO, în cauza nr. 62503/00, Ioannis Karahalios contra Greciei, decizia asupra admisibilitatii din 26 septembrie 2002. 57. CEDO, în cauza Campbell si Cosans contra Rusiei (1982). 58. Raportul Comisiei din 23 octombrie 1995 în cauza H. contra Greciei, parag. 55, nepublicat. 59. Curtea Constitutionala, Decizia nr. 81/1994 publicata in Monitorul Oficial nr. 14 din 25 ianuarie 1995).