Lectii de filosofie vol. 2 [PDF]

Zitiervorschau

JEAN BEAUFRET

LECŢII DE FILOSOFIE Volumul II

Această carte apare sponsorizată de FUN DAŢIA PENTRU O SOCIETATE DESCH ISĂ - ROMÂN IA (OPEN SOCIETY FO U N DATION - ROMAN IA)

Titlu origin�l: Jean Beaufret, LEr;ONS DE PHILOSOPHIE, tome I I © 1998. Editions d u Seuil. © 1999. Editura "Amarcord", str. Dropiei, nr. 3, se. B, et. 1, ap . 5, Telefon/Fax: 056/146. 645, E-mail: [email protected], 190 O -Timişoara , RO MÂN IA. -

-

JEAN

BEAUFRET

LECTII DE FILOSOFIE ,

Volumul II

IDEALISMUL GERMAN ŞI FILOSOFIA CONTEMPORANĂ Ediţie stabilită de Philippe Fouillaron

Traducere de ILIE GYURCSIK ŞI MARGARETA GYURCSIK

EVI TURA

N

EDITURA AMARCORD Timişoara, 1 999

Seria FILOSOFIE

Coperta: CĂTĂLIN POPA Consilier editorial: ION NICOLAE ANGHEL

PARTEA A TREIA

IDEALISMUL GERMAN ŞI FILOSOFIA CONTEMPORANĂ

Capitolul 1

FILOSOFIA CRITICĂ A LUI KANTl

Filosoji"e criticâ este numele folosit de Kant însuşi pentru a-şi desemna propria filosofie. Ce înseamnă acest nume? Kant nu vede în el o particularitate individuală : critica este atitudinea normală a u nei j udecăţi aj u nse la maturitate2• "Secolul nostru este adevăratul secol al critICii, căreia totul trebuie să i se supună. Religia, prin sanctitatea sa, şi legislaţia, prin majestatea ei, vor de obicei să i se sustragă. Dar atu nci ele provoacă împotriva lor bănuieli j uste şi nu pot pretinde s timă sinceră, pe care raţiunea o acordă numai aceluia care a putut face faţă examenului ei liber şi public.":l E un manifest al secolului al X V I I I-lea, starea de spirit a acelei Aufklărung care va fi atât de mult discreditată de Hegel. Dup ă prima Critică, Kant va publica o lucrare cu titlul : Was isl AUJklărung? Este, spune el, starea unui spirit care a ieşit de sub tutelă, care nu se mai lasă înşelat şi nu se mai mulţumeşte cu cuvinte. La urma u rmelor, "critic" se opune lui "naiv" . N aivi tăţii copilăriei, ce se lasă amăgită de educatorii săi şi modelată de profesorii săi, i se opune luarea în stăpânire a sinelui şi voinţa de a judeca (KpIVElV) prin sine însuşi, care c0!lstituie dispoziţia critică. Cf. Voltaire: "trebuie să examinăm"4. Să notăm mai întâi că, dacă Hegel opune Aufklărung adevăratei filosofii, cea dintâi constituie totuşi, din punct de vedere istoric, o etapă fundamentală fără ele care n-ar exista adevărata filosofie. Când de Maîstre sau ele Bonald condamnă Luminile , o fac deoarece le văd ca pe un rău în sine , situând-se pe poziţia unor contrarevolu ţionari lipsiţi de sensul

'ClIrs ţinul l a elasa Îl1lfli sllperioră l a liceul Henri I V Î n 19S0-19:i1. Cele mai ,ii Olulţumiri dOlllnlllui AJaill POllS. Glre" făcut să ne pan'ină o versiune a acesllli curs si ne-a cOlllunicat data c1nd a ('ost linut . ., CriliUl raliullii pure. . .'Prelat:' la editia Îl1tfli'·. trad. ronl.. p. 13.

" Ibid . ., Diclio/I/In/re jJhilo.\phiquf

: formula

revine de Illai multe ori.

7

JEAN B E.\CFRET istoriei, în timp ce pentru Hegel suprimarea lor corespunde unei Aufhebung depăşire care păstrează. Dacă, procedând aSlfeL Kant întrupează vocaţia fundamentală a secolului său, în ce constă atunci acea naivitate filosofică de care filosofia critică se va elibera, Iacând-o să apară ca atare? Se poate admite că lui Kant îi vor trebui treizeci de ani pentru a o descoperi. Ideile sale nu încep să se limpezească decât în 1770 (Kant are patruzeci şi şase de ani) Critica raţiunii pure este din 1 781 (Kant avea cincizeci şi şapte de aniI). Kant precizează, într-adevăr, că filosofia critică are forma unei "treziri" (a judecăţii). El leagă această trezire de influenţa lui Hume. Cf. Introducerea la Prolegomene ( 1 783) : "Mărturisesc de bunăvoie, amintirea lui David Hume a fost cea care m-a trezit mai întâi, cu mulţi ani în urmă, din somnul meu dogmatic şi a dat cercetărilor mele în câmpul filosofiei speculative o cu totul altă direqie"2./Ce vrea să însemne "cu mulţi ani în urmă"? Dificultatea provine din faptul că filosoful l-a cunoscut pe Hurne foarte devreme, desigur încă din 1 755 (Herder, care a fost elevul lui Kant în 1762-1764, îl citează pe Hume printre filosofii studiaţi). E foarte posibil să admitem că Im. Kant l-a citit pe Hume fără ca această lectură să ti tost imediat originea unei revoluţii intelectuale răsunătoare în ideile sale. "E foarte posibil ca trezirea kantiană să nu fie o trezire bruscă, ci o evoluţie lentă, şi în multe privinţe chiar penibiIă."� Ar fi vorba, prin urmare, de o trezire ce trenează şi comportă, cum îi scrie Kant lui Lambert în 1 765, "tot felul de revirimente"4 Între 1750 şi 1 780. Scrierile din această perioadă nu constituie un bloc omogen, ci urmarea acestor revirimente. În linii toarte mari, două perioade: perioada de raţionalism dogmatic ( 1 750-1760) şi cea de empirism sceptic ( 1 760-1769). Anii 1769- 1 780 ar constitui gestaţia ideii critice în opoziţie cu dogmatismul şi cu empirismul. =

I Descartes Illoare la cincizec'i �i patru de ani . Pascal la treizeci şi nOU;l iar Spinuz;! la patruzeli şi cinci de alli .

"Introducere". trad. rOIll . . p. jj. CI'. \·leeschaml·er. C b'o/I/Ili/II de /il f!mst'e HillIlil'l/lIl'. Paris ..\lcan. I 7 :1 .

rOIll . ,

p . 92.

37

JEAN B EACFRET Astfel, " E u gândesc" (Ich denke) kantian nu este închis într- un fel de interioritate unde ar p u tea, în ultimă instanţă, să tie separat de orice obiect. N u mai ca relaţie c u obiectul este el posiQil ca " Eu gândesc", "Eu gândesc" kantian este (l priori tmlls-su biecli, '. In natura �a ce� mai intimă, �I . e dej a . sur & hiunit şi. : a clesce ntrat cI.in el 10SUSi conform relatiei cu obiectul. Tocmai 1 0 această relatie cu · obie c tul constă ceea ce Heidegger nu meşte s u b iectitatea sa (a 'nu se confunda cu subiectivitatea, care ar fi închiderea lui " E u gândesc" într-o interioritate pură u nde ar putea fi separat de obiect) . Marea noutate = revoluţia coperniciană constă tocmai în faptul că poate exista o logică ce determină acest ra p ort cu obiectul, independent de orice experienţă , ca o gramatiCă sau o sintaxă p r o p r ie . Până la K a n t , filosofia se năp ustea d irect a s u p ra "lucrurilor" , iară să se mire deloc că le întâlneşte. Faptul că o astfel de întâlnire are loc în reprezentare, că ea este senzaţie sau idee constituie ceva i mplicit, de la sine înţeles. Kant se strădu ieşte, di mpotrivă, să degaj eze tocmai acest element im plicit, acest subînţeles permanent, spre a-l face să se desIaşoare în conformitate cu întreaga bogăţie pe care o implică. EI readuce în ea însăşi, dacă putem spu ne aşa, o c unoaştere ce se lăsase oarecu m prinsă în mod naiv în capcana obiectului, pentru a-i imp u ne o sarcină în mod normal prealabilă, şi a nume aceea de a întreprinde o reflexie u nică as upra condiţiilor u nei întâlniri posibile cu obiect ul. Căci o astfel de întâlnire, exprimată atât de clar p rin cuvântul obiect (Gegen-sla nd) nu cade din cer. Departe de a nu fi decât un pur "fenomen de întâlnire " , nu cu prinde ea oare în sine o anumită structură permanentă pe care trebuie mai întăi s-o desco p erim, apoi s-o explorăm î n p ro fu nzime până l a cea m ai 1 0 t imă posibilitate a sa? O astfel de logică prin care se va întreprinde tematizarea acestui "raport faţă de un obiect în general" aşa cum este el deja conţinut cu titlu de presupoziţie în orice raport Llţă de cutare sau cuta re obiect real ori n u mai posibil va fi, în opoziţie cu logica exclusi\" for mală , ceea ce Kant numeşte /ogicâ transcenden /a!â . C u v â n t u l " t ra nsce n d e n tal" conţine indica re a u n e i dep ăşiri. Depăşire spre ce? Spre obiect. Dar cuvântul lranscendental s p u ne, de ase menea , c7i această depăşire este a priori. A priori Înseam n:l o condiţie de antecedenţă . Logica transce ndentală este aşadar lo � ica depăşirii ce a avut deja loc , oricât de p u ţin aş ti acu m în relaţie efectiv:l cu un obiect al cu noaşterii . U n astfel de obiect 38

LECTI I DE F I LOSO FIE, I I poate fi �m sim p lu obiect al întâlnirii, prec um aces.te cas � p � c� r� le văd cand p rivesc pe fereastră , dar faptul (jartzC1tatea) mtalmrn nu mai e o slln p lă întâmplare . el este ° condiţie pe rmanentă ce se regăseşte, idetlficâ, oricât de diferite ar fi obiectele pe care mi se întâm p lă să le întâlnesc. Această prioritate indispe nsabilă a u nei anumite permanenţe tematice asu pra obiectelor ce se Iasă întâlnite ipotetic instituie .(tetic), dincolo �e orice adev �r c� s.e po.ate sP ':l ne despre aceste obiecte, u n domemu de adevăr mca ŞI mal esenţial : "adevărul transcendental care face posibil , precedându-I, orice adevăr empiric" 1 (capitolul despre schematism ). Astfel, transcendentalul nu este acel ceva inaccesibil pe care pare să-I evoce indicaţia depăşirii conţinută în el. Dacă el este gre u de sesizat, aceasta nu se datorează unei îndepărţări excesive , c i familiaritătii excesive în care n e aflăm c u e l . I n realitate , transcendenta lul ne read uce direct olKaoe , "acasă", cum sp u ne Platon2• " Gândirea au tentică nu de păşeşte metafizica u rcând încă şi mai sus decât ea astfel încât s-o întreacă ridicând u-se până nu se ştie u nde, ci, dimp otrivă, coborând în p roximitatea a ceea ce este cel mai aproape" ' . Heidegger adau gă de altfel că această coborâre este "mai grea decât urcuşul, mai ales atunci când , tot urcând , te rătăceşti complet pe munte"4. EI \'rea să spună prin aceasta că, în general, coborârea l ln plică confuzia pe care e xistenţialismul o face cu atâtea voioşie în t re transce n d e n tal şi p s i h ologic ( Me r i ea u - P o n t y , S a r t r e , psihanaliza existenţială etc.) Lecţia criticii ka ntiene este, poate, pur şi simplu aceea că adevărata metodă a filosofiei n u este psihanaliza existenţială , ci analitica transcendentală.

LOG ICA TRAN S C E N D E NTAL.l.. ŞI O NTOLOG I E Î n viziunea lui Kant , logira fmnsrendell(a!il în opoziţia sa b.ţi ele logir(/ fOrJnalrI nu face decât să readucă la realitate demersul filosofic care se împodobeşte cu nu mele p retenţios de "ontologie" . I Cnlilll mlilli/ii //1/11' . .\k . . I I I . 1 3 '1: t r,\e\. rr. \11odilicat.i . , Pili/e/ml . 62b . . , S".i5l/(/I"/' des/}/'e 1/ 11/1/ 111"'"1 . Irad. 1'1'. \11odificata; p e n t r u r r a d . r ( ) m . . eL p. 3 3 2 . I [/Jid . . tra d . fr . m ( ) d i ficată: p e n t r u trad. m lll . , (1'. p. �1 :\ 2 .

39

fEA.N B EAUFRET Astfel, dacă la Wolff logica e ra doar stud i ul legilor gândirii p u re, ontologia pretindea deja s ă studieze sistematic predicatele esenţiale ale fiinţei aşa c u m pot fi ele c u noscute (l priori de intelectul nostru . Singurul inconvenient consta în li p sa oricărei legături posibile el conceptelor p r i n ele însele cu hinţa e care pretindeau s-o determine. Dar, începând din momentu în care aceste concepte fu ndame ntale - şi a n u me substanţă, cauză, cantitate, calitate, realitate, posibilitate, necesitate - nu mai s unt interp retate ca ipoteze metafizice, ci într- un sens transcende ntal, ele încetează să plu tească în vid ; ele detenllină astfel condiţiile a p rio ri ale u n u i contact posibil cu obiectul. lnsă atunci această transplanta r e va cere o remaniere a s t r u c t u rii lo r . Dacă la Kant "Anali tica conceptelor" nu este încă, Într-un anume sens , decât un fel de decalc al ontologiei wolffiene, "Analitica p rincipiilor" , dimpotrivă, va elabora într-un mod original vechile noţiuni de cauză, substanţă, cantitate , calitate etc . , pen tru a le adapta noii lor funcţii. "Analitica p rincipiilor" consituie partea cea mai nouă şi mai vie a Criticii raţiunii pure .

r

"A nalitica transcendentală "

"ANALITICA CONCEPTELO R" Două părţi : l ) inventar ; 2 ) deducţi e . •

In ventar

N u " p rin s imple tato nă ri" l , ca Aristote l , va proceda Kant pentru a determina categoriile ce gu \'erneaI.ă ( l priori ceea ce se poate numi " f8.ptul transcendental" (= nu de contact, ci bcticitate per mane ntă a contactll i u i cu obiectul). Sco p u l său este de a substitui si mplei enumerări pe care o tace în t reacăL în Disn/(lţi({ din. 1 7 7 (P , u n inventar exhausti\' . Pentru a n u m i aceste concepte transcendentale , el reia cuvântul aristotelic categorii. Kant este , poate, sin g urul filosof elin secolul al XV I I I-lea are el elat o astfel ele semll ificaţie fi losofică p roblemei categoriale. Contemporani i s;ti \'edeau în ea Illai degrab:t () r(l mă�iţă a scolasticii.

� CJ ilii;' /(I ! J l l ll il p l l r" . �rad. rom . ,1�.

. u.

40

�

. 1 on . . R .. II{). i ll . , p. 4". (.-\k . . I l . :l .b ) .

LECŢ I I DE F I LOSOFI E, I I

L a Aristotel, categoriile sunt modalităţile afirmaţiei sau , mai bine zis, modalităţile atribuirii. Categoria acuză : Tiva Kxrcyopiav ifJipETE TOU av8pwnovTOwov? 1 (Pilat). Categoria face să apară şi să se înfăţişeze cineva căruia îi cere să-şi prezinte dovezile. La Aristotel, acuzatul este existentul însuşi ro OV = ro VnOKEl/lEVOV cel ce se află deja aici. Căci , remarcă Aristotel, acesta este într-adevăr nOAAEXwS- AEYO/lEVOV, adică poate fi spus în m ulte feluri (AEYElV) = a vorbi anoifJa/vw8at ) . Aristotel recunoaşte zece cate�orii : =

=

ova/a, noaov, nOlov, npos- Ti, nou, nori, KEla8at , EXEIV, nOIElV, naOXElv.

Cele zece categorii epuizează AOyOS--ul. Kant îi va reproşa lui Aristotel că nu a izolat suficient conceptele diseursive, singurele pentru care intelectul este " ţara de naştere", de determinărzle sensibilităţii, în speţă s p aţiu l şi timpul, nou, nori care tin de " Estetica transcendentală ' . Dar cum să se facă u n inventar complet? Necesitatea u n u i principiu euristic, a u n u i "fir conducător" 2 ( titlul primului cap itol) . Cu siguranţă că, după îndelungi tatonări ( 1 770- 1 7 75), Kant îşi dă seama de existenţa u nei analogii frapante între fu ncţiile logice ale anumitor judecăţi şi anumite fu ncţii conce p tuale deja recu noscute. El riscă s ă generalizeze . Formele logICe ale judecăţii, aşa cum au fos t deja clasificate de logicieni, dau în acelaşi timp funqiile "sintetice" conceptuale, care "epuizează complet intelectul şi îi măsoară în întregime capacitatea"�. Ceea ce e âe cău tat se deduce aşadar din ceva ce e deja cunoscut, independent de experienţă. E s u ficient să se pună în legătură tabelul logic al j udecăţilor cu tabel ul conceptelor. Despre o judecată considerată din p unct de vedere logic se poate spune că ea este : relaţie calitate cantitate modalitale universală categorică afirmativă p roblel?atică ipotetică particulară negativa asertoncă disjuncti\':l singurală nedefinită apodictică Acest tabel nu are nimic kantian ; el oglindeşte cam pe scurt, . spune Kant, "reZll lta� e.l.e deja. .încheiat� [ . . . ] obfin � t� /'i/'iI1l1Ili. Prelată, § 47, trad. ro m . , p . 3 4 .

rs

175

1EAN n EAUFRET nefiinţa, şi ea tot ca nemijlocită, iar adevărul lor e devenirea" l . M ai târziu , Alain va adăuga : "Dacă aţi înţeles, citind fragmentul acesta atât de simp l u , că o u şă tocmai s-a închis în urma v oastră, sunteţi deja puţin hegelieni"� . . A.ici este locul unde in terv ine prima critică făcută de H egel criticii kantiene a argu mentului ontologic. Hegel revine asupra sa în repeLate rânduri . "E de asemenea cu noscut faptul că ideea cea mai sublimă a lui Descartes, d u pă care Du mnezeu este ceea ce include în conce p tul său fiinţa sa, d u pă ce fusese coborâtă l a for�na .p n�a�tă � sll? gisI?u lui formal, a fos t în sfâ�şit � u p u să criti �� � _ scoasa dll1 concep t . ". raţiunII ŞI IdeII ca eXistenţa nu se lasa l ntr-adev;tr, Kant îşi închipuie în mod naiv că a afirma existenţa lui D umnezeu înseam nă a spune mult prea mult. Pentru H egel, dimpotrivă, înseamnă a nu se spune mmic despre D u m nezeu şi în cel mai rău caz, a nu spune chiar nimic, întrucât fii n ţa şi neantul sunt în cele din urmă totuna. După trecerea de la fiinţa-neant la devenire, calea s p re alte două treceri este deîndată deschisă : de la devenire la calitate, iar apoi de la calitate de cantitate. Va fi atunci sfârşitul " Logicii fiinţei" , prima parte a Logicii, care mai are încă două părţi : "Logica esenţei" şi "Logica conceptului". CALITATEA

Deveni rea nu e încă cel mai înalt adevăr al fii n tei si al nean tului, căci acestea se află încă în stare sălbatică, adică de ajHuiţie şi disjJariţle sau, mai degrabă, de "apariţie ce d ispare ea însăşi " . Devenirea, care ne-a aju tat totuşi să ieşim din contradicţia prim ară a fiin ţei şi a neantuluI, n u este încă decât o "nelinişte fără o p rire" I (haliungslnse Unruhe) , deci o poziţie inaccep tabilă pentru gandire. lnsuşi "adâncul H eraclit"5 ( " N u este nici o propoZIţie . . . " ) m e rsese mai departe a t u nc i c â n d gâ ndise deven irea n u c a dezvoltare perpetuă, ci ca identitate a calităţilor opuse, fiecare di ntre acestea fiind absenţă a celeilalte , pe care o neagă p lasându­ se în " fi i n ţa determinată" (Dasein) a sa. De unde : "Ca unul ş i acelaşi lucru coexistă în n o i viaţa ş i moartea, veghea şi somnul, I Stii"!,, IlIgirii. t rad. rOLll . , p. 3 8 2 . " .. I lt.-gt'l" În 1.1'\ P,, \,illll' d e la Sng" '' acestea ne înspăimântă , ca şi c u m p nn noi ar vorbi o întâmplare, u n capriciu uneori cam v u lcanic; dar cea care se exprimă astfel este înţelepciunea su perioară a destinului nostru viitor. E posibil ca în viitor întreaga noastră istorie să apară ca o cooperare între întâmplare şi absurd; dacă privesc în urmă, nu mai obsel'v , în ceea ce mă priveşte, nimic întâmplător sau absurd în viaţa mea." � I n urmă : du p ă ce l-a lăudat, plin d e râvnă, p e Wagner, e l este duşmanul cel mal înverşunat al acestuia. Când priveşte în urmă, el îşi vede mai întâi naşterea "lângă un cimitir":;; el este fiu de pastor. I '''id .. * '''id . . *

:l 2 � 1 . p . J ()(i. :HlH . p. I O:! . : : C L I l cidq�g- er. Ql1 '(1/)/",11" ·1-011 rI'I(\"I'r? tra d . fr. d e G . Granel. Paris. P ll F . .,Quadrig-c· · . I ()�) � . p . 1 2 2 . !

LECŢI I D E F I LOSO F I E , I I Uitându-se în urmă, se observă p e sine : profesor d e filologie, apoi nu mai e profesor. Toate acestea îi devin din ce în ce mai clare : conjuncţie a simptomului. Dar nu există aici nimic întâmplător sau absurd;e o prob1 emă pe care nu o conştientizează încă. El a fost ales de problemă înainte ca problema să devină conştientă. Dar care e problema ce a devenit conştientă în el? " lat-o apropiindu-se, ineluctabilă, ezitantă, de tem u t ca destinul, o mare sarcină care este totodată marea întrebare : cum poate fi guvernat pământul în totalitatea sa? Şi în ce scopuri omul, în totalitatea sa şi nu cutare popor sau cutare rasă - trebuie să fie crescut şi dresat [în germană, joc de cu vinte cu ultimele două adjective]?" I Iar într-un alt text : " Marea problemă, adică dominaţia Pământului, devine foarte apropiată : lipsă totală de principii pentru aceasta"2. Problema c�re a fost constientizată de N ietzsche, sarcina care e pe p u nctul de a-i reveni ' omului, cea despre care, încă din frage dă copilărie, l-a auzit vorbind pe tatăl său, pastorul, atu nci când citea Vechiul Testament, este următoarea : Subjicite eam'\ s u p uneţi-l (supuneţi Pământul). N ietzsche consideră că s-a aj u ns la această s u p u nere a Pământului, dar constată dl omul este total nepregătit pentru sarcina sa de dominare . Şi tocmai această liPsă de pregătire a omului constituie pentru el tragicul timpului nostru . " Eu sunt cel ce a descoperit tragicul"·I, sau "zorii s-au ivit - dar unde este soarele? Ziua aceasta va aduce furtuna"5. Epoca tragică este întârzierea omului faţă de propriul său destin (această întârziere se numeşte la Nietzsche o remanenţă , o hysteresis a "valorilor") . "Sen timentul valorilor rămâne întotdeauna în urmă. El exp rimă condiţiile necesare conservării şi creşterii unei epoci antenoare; el se află în lup tă împotriva noilor condiţii de existenţă, unde nu îşi are obârşla şi pe care le înţelege în mod necesar greşit : el frânează, el trezeşte suspiciunea faţă de tot ce este nou . " " D e aici, s p ectacolul descompunerii oferit d e lumea " valorilor" , complet epUizată de întârzierea sa crescândă. ' 1'.1' . . t . H , * \ \ , p . 2 2 7 . , !liid .. � 1 H :i . p. 3S :L ;\ (�cnel."-L. 1 . 2H . I V P . . l. I l . * 5 34. p. :�(i7 ; !/Jid . . * \ . p. 0 . " fIIi" . . * :Z 7 ( ) , p. � \ .

22 1

JEAN BEAUFRET

1 ) Religia? Dumnezeul său a murit. "În materie de religie, observ oboseală, oamenii au sfârşit prin a fi obosiţi şi excedaţi de simboluri. S-au încercat toate posibilităţile de viaţă creştină, cele mai severe ca şi cele mai libere, cele mai inocente şi spontane ca şi cele mai chibzuite; este timpul să se inventeze ceva nou pentru a nu se reveni mereu la vechiul făgaş; este fără îndoială dificil să ieşim din v â rt ej u l care ne duce c u el de câteva m ilenii. Până şi zeflemeaua, cinismul, ostilitatea faţă de creştinism s-au uzat. E ca o suprafaţă îngheţată în perioada dezgheţului; pretutindeni gheaţa e crăpată, mu rdară, lipsită de strălucire, presărată cu băltoace periculoase. Singura atitudine oportu nă îmi pare a fi o rezervă respectuoasă şi p udică; este modul de a cinsti religia murib u ndă. Rolul nostru este acela de a utiliza tranchilizante şi calmante, aşa cum se procedează în cazul bolnavilor incurabili. Treb uie să-i învinuim pe şarlatanii fără pic de creier (care, în majoritatea lor, sunt nişte savanţi) . Creştinismul va fi în curând copt pentru critica istorică, adic':-l Rentru masa de diseqie. " 1 2 ) Ştiinţa ? I ntr-un sens, e a nu face decât s ă emane u n i z de teologie. " Filosofii şi teologii, la ora actuală nimiciţi, continuă să actioneze în stiinte: ' chiar atunci când rădăcinile au murit, viata se ' m ; i menţine u n timp în ramuri. Cercetarea istorică s-a dezv �ltat atât de m ult, ca reacţie împotriva mitului teologic mai întâi , dar mai apoi chiar împotriva filosofiei, încât tocmai în acest domeniu cunoaşterea ahsolutâ participă la o adevărată orgie, la feI ca în ştiinţele matematice ale naturii. "2 C u noaşterea absolută s-a refugiat în sectorul cunoaşterii istorice şi fizico-matematice. Ştiinţa n u este încă decât surogatul religiei întru uzul timpurilor moderne. Dar ce p u tem spune despre această cunoaştere absolută şi perfectă (" noul idol " , va spu ne Zarathustra) ? "Cu noaşterea perfectă ne-ar face poate să gravităm, strălucitori şi reci ca nişte aştrii, în j urul lucrurilor - puţin timp încă! Apoi ar veni sfârşitul nostru , sfârşitul unor fiinţe avide de cunoaştere, care se bucură ele o existenţă de păianjeni şi de o fericire de păianjeni, urzind firele din ce în ce mai subţiri a ceea ce îi interesează şi sfârşind prin a tăia, poate cu bună ştiinţă, firul cel I '''id . . * 1 5 1 . p . :, 9. '! I/Jid . . � 6�"l. p . 2(!:1

222

LECŢI I D E FILOSOFI E, I I mai subţire ş i mai delicat, deoarece d i n el nu s e mai poate scoate u n u l încă şi l1}ai subţire . " 1 3 ) Arta ? I l a v e m în tr-adevăr pe Wagner şi, datorită l u i , "amatorii noştri de artă seamănă mult prea m u l t c u nişte femei isterice"2. De altfel muzica, din ce în ce mai la modă, este cea mai isterică dintre toate artele, cea mai rămasă în urmă. M uzica este incapabilă de "marele stil"�. " M uzica nu este niciodată decât u n ultim ecou."4 Şi totuşi, există printre aceste lucruri unele care ne înveselesc. Dar nu din Germania ne vin motivele de a spera, ci din Franţa. Mai întâi, Stendhal. I ar în 1 88 1 , o revelaţie : Carmen de B izet, care îl face pe N ietzsche să se Întoarcă la muzică. El reia problema în "Scrisoarea din Torino", u nde descrie "cazul Wagner" : "Devii cu atât mai filosof cu cât eşti mai muzician"5. M uzica dă aripi gândirii. Dar nu trebuie să ne încredem în sensul dat de N ietzsche cuvintelor " m u zică" si "artă" . " Doar atunci cân'd vom fi în stare să înţelegem gândirea lui N ietzsche independent de reprezen tarea care este conceptul de valoare, vom aju n ge într-un p u nct de u nde opera ultimu l u i gânditor a l metafizicii v a deveni mteligibilă î n meditaţie interogaţiei - iar opoziţia dintl-e N ietzsche şi Wagner, cotitura istoriei noastre. "o U n a peste alta, "perspectivele sunt b u ne : se pregătesc o m ulţime de zguduiri prodigioase." 7 "Se pregătesc nişte frumoase explozii ale gazelor de mină" , ar spune Andre Breton. Ceea ce pune în mişcare gândirea lui Nietzsche e descoperirea sau mai degrabă o d ublă descoperire : 1) dominaţia Pământului e pe punctul de a le reveni oamenilor; 2) "absenţa totală de principii pentru aceasta" . Crearea acestor principii cade în sarcina unei noi filosofii : " U rechi noi pentru o muzică nouă. Ochi noi pentru lucrurile cele mai îndepărtate. O conştiinţă nouă pentru adevăruri rămase până

' l/Jid . . � 5 R 5 , p . I RO . , l/Jid . .. (. 1 , § 546. p . :�69.

;'. lhid . . r. I I , � 4 :; 0 , p. :1 :\8. , l/Jid .. � 44. p . 2 8 . ,-, L' (."!/.\ Waglll''', � 1. C I". Platou : .,adevăratul IlIl1l.iciau e s t e filosofll l . " , . H e i dc ){�er. Chrlllil/s '1l1i / l f 1I/{'/lI N ietzsche specifică animalitatea omului recurgând la încâ nu si nu la fixarea "rationalului" din definitia clasică. ' ' Ca şi dragostea p � ntru Rimbaud , se p oate spune că omul " trebuie reinventat" faţă de ceea ce a fost el până atunci. Dar istoria a fixat omul. Se pot urmări fixă riIe filosofice ale o m ului. Omul a fost fixat istoric de ratiune : " B u nul simt este lucrul cel ' mai d rept îm părţit din lume" . Ce îi este atunci p �opriu raţiunii? Nietzsche r{lspunde : este fixarea animalului încă ne fixat, graţie jocului celor două "valori" antitetice, cea a binelui şi cea a răului. Pentru N ietzsche , binele şi răul sunt "valori" . Ele corespund celei mai decisive fixări a omului în istoria sa.

Por·rlr'lri le "ieu fi le mal, * 1 50. liP.. l . I l . § 028. p . EIO � i 2 2 7 ; eL � i § 1 1. p . 2 2 8 . �i Sliillţa voio(/să. * 289 Iii smr�il. '1 Ct.rlJliJl \ 'I/li 1 1 (' Illf l l e , , ' IlH ll" !)(I fi , Oi). ciI . . p . 205 (Irad. modi!icată). ' V I' . . 1 . I I . § 4 7 7 . p . 3 5 1 . " [/Jid . . * I G t> . p . 2 7 0 . � i Dil/lolo d" I)i)/(· .� i d" râ " . * G 2 ; e l'. de aseme n ea 1 '. 1' . . 1 . I l . * 2 2 7 . p . �(). I

!

22(1

LECŢI I DE FILOSOFIE, II Valoarea

Valoare? N ietzsche nu a inventat reprezentarea care este conceptul de valoare, dar n u încape îndoială că el este cel ce a popularizat-o. Lotze vorbise deja despre ea. Este evident că, dacă Malraux a fost sătui până peste cap de valori, acest lucru i se datorează lui N ietzsche. La N ietzsche nu există nici o definiţie : notiunea de valoare e de la sine Înteleasă. Pretutindeni u nde ' ap � re valoarea, lumea încetează de a fi indiferentă sau, mai degrabă, dacă lumea a încetat să fie indiferentă, acest l ucru se datorează faptului că a apărut valoarea. Apar nişte centre de interes ca tot atâtea cauze pentru care se pasionează oamenii. Stendhal îi scrie într-o scrisoare surorii sale : " Pasiunea este efortul pe care un om ce şi-a pus fericirea într-un lucru este capabil să-I facă spre a-I dobândi" sau , În Istoria picturii în Italia : ,,0 pasiune este un nou scop în viaţă, un nou mod de a te îndrepta spre fericire, care te face să le uiţi pe toate celelalte, să uiţi obişnuinţa." Nietzsche ÎI iubea m ult pe Stendhal, a spus-o el însuşi. Diferenţa e că Stendhal vorbeşte de pasiune, de fericire, dar nu merge până la a vorbi de valoare. Deci, oamenii pradă pasiunii, adică bântuiţi violent de valoare, sunt capabili chiar şi de marele stil : " Marele stil, fruct al marii pasiu ni.'" Dar unde îşi află lăcaşu l acel ceva care dă un astfel de p reţ lucrurilor? Nu trebuie să-I căutăm în lucruri, cum credeau în mod naiv filosofi ca Schopenhauer, ci în omul care, departe de a fi mişcat din afară de lucruri şi de valori, este prin el însuşi " mişcătorul magic" (Schelling) al valorilor, cel ce p u ne totul în miscare. " Preţui �'ea însăşi este tezaur şi bij uterie" . Această frază din Zarathustm2 ne duce cu gândul la Protagoras şi la Descartes . Protagoras spunea : "Omul este măsura tuturor lucrurilor." Fraza lui N ietzsche este în consonanţă cu omul - măsură al lui Protagoras, precum şi cu situaţia de bază a Cogito-ului cartezia,n în raport cu toate cogitata ale sale. "Cogitare iP.l'um est omnium rerum cogitatorum, cogitalis.\ illl /l.1n el cerlissimu1ll . " :\ Certitudinea Cogilo-ului este tezaurul ' 1I>id . . I . I l . � 44:\ . p . :\ % . ' Cartea 1 , . . Desp re o m i e � i U I 1 ,I de sc() p uri", trad. rOlll . . p . 1 1 9 . " . . Dilltre I \ l c r u rile c e pot fi concepute, gândirea Însă�i e cea m a i �i cl'a lIIai ,igură." CI. Pril/ci/),'.' , 1. i � i 1 0 .

toale

lesne d e concepui

� - I 29

JEAN B EAUFRET

şi bijuteria certitudinii carteziene. Î n sfârşit, această frază a lui N ietzsche se află În consonantă cu celebra maximă a lui Berke­ ley : Esse est percipere et percipi. 'n e obicei se spune : Esse est perciPi. Dar, pentru Ber k eley, percipi nu este decât un mod de a fimţa, şi anume modul de a fi al lucrurilor pe care naivii şi extravaganţii le numesc "materiale." Mai esenţial decât percipi este perciPiens, p rin al cărui percipere (sens activ) e posibilă modalitatea p asivă a lui percij)i. Percipere este, prin urmare, tezaurul ascuns în orice percipi . Dar cu ce se află în consonanţă toate aceste cuvinte ? Există o consonanţă mai esenţială decât cea cu vorbele mai vechi ale lui Parmenide : ro yap avro VOflV TE leai ci'Vat J ? "A gândi şi a fi sunt u n u l şi acelaşi lucru" , se traduce de obicei. Dar atunci apare o dificultate : gândirea este acelaşi lucru cu fiinţa sau fiinţa acelaşi lucru cu gândirea? De u nde interpretările la fel de întemeiate conform cărora Parmenide este fondatorul fie al realismului, fie al idealismului. Cu toate acestea, Parmenide nu a spus că gândirea şi fiinţa sunt asemănătoare (Of-lOIOI, gleich), ci identice. Asemănător şi identic sunr două lucruri diferite. Cezanne o ştia foarte bine atunci când , fa.ră a se gândi la Parmenide, îşi p unea într�bări referitoare la raportul dintre pictură (VOflV) şi natură (dVat) . Raportul dintre pictură ş i natură, aşa c u m îl concepe Cezanne, n u este mai p!:Jţin enigmatic decât raportul stabilit de Parmenide între VOEIV şi dvat . Cezanne spunea : "a face Poussin după natură " . A face ce ? N atură? N u : Poussin . Dar a-l face "după natură". Dar natura? Cezanne o numea si "motiv". "A urma motivul", deci a te lăsa " motivat" de natură astfel încât rezulta tul să fie "Poussi n " . Dar de c e Poussin ş i nu Rafael sau Rembrandt? Heide gger întreabă şi e l : " D e ce vorbesc mai degrabă de H olderlIn d ecât de S hakespeare, de Baudelaire sa�l de Goethe?"2 Ce raport există deci Între Cezanne şi Poussin? I ntre Heidegger şi H olderlin? Să fi glisit Poussin ceea ce caută Cezanne? Dar atunci înseamnă că l-a găsit fără natură sau la o p rea mare distanţă de natură. Pictura lui Poussin ar avea astfel toate trăsăturile caracteristice ale p icturii cu excep ţia uneia : acel raport şi cu natura, din care impresioniştii au lacut condiţia sine qUfl non a picturii. Dar impresioniştii nu au I PurUl , rraHnl�nl :�.

!

..

I-1 iildt:r1ill t:t resst:llce dt: la poesie", I rad . fi-o dt: Corbill, modificată, ÎIl Appn"flp ti"

Hii/tfl'llill. Pa,-is. Gallimard, "Td " , 1 996, p. 4 2 2 28

L ECTI I D E F I LOSOF I E ,

II

Li.c l l t " Po u ssin " , ceea ce este un alt mod de a spune că nu au făcu t " pictu ră" . Aristotel : ro yap ixÂfJ()E� fOTI ()/YElV "al epavat l = " Adevărul

înseam ntl să atingi ceea ce cauţi şi să exprimi acest lucr u . " ()tYElV al il1l p resiuniştilor nu înseamnă a aj unge până la epavat şi la epaOt� CI sa , în se nsul în care vorbim de "fazele" (ap ariţiile) Lunii. Sarcina l ui Cezal l n e e de a găsi epaOt�, "Cuvântul' pe care impresioniştii l-au p ierdllt. A se lăsa s p u s şi a spune, fie doar ,!-In măr într-o compotieră, este mlllt mal d ificil decât au crezut ei. In continuarea lui Cbanne, B ra q l l e : " Ese n ţialu l în pict u ră nu constă în a reco n stit u i o anecdotă, ci în a construi un fapt l?icturaJ ." 2 S;-l lracl llCel1l deci, în spiritul lui Cezanne ŞI al lui B raque, t exl u l_ lui P�lrl1lenid e : " Id e nticul este în acelaşi tim p pi� t u�ă ş� . . , natura, la lei de bll1e " . Ce este asadar acest ulentlc, dife rit SI ' ' ase mănălor , care e în acelaţi tir�p şi unul şi celălalt şi susţin e corespon d enţa d intre cele două? Intreaga interogaţie a pictorului e c u p rins;'i î n aceasUi stare intermed iară , tot aşa cu m interogaţia lilo�ofu l u i e cu prinsă ea însăşi în s tarea intermediară unde VOElV �i Eivw îşi r�isp u n u în sân u l identicului. S-ar p u tea ca idealis m u l s i r e a l i s m u l să n u fi e d ec â t v e r s i u n i l e b a r b a r e a l e u n e i �()re s p o lldenţe g{mdite î n mod mai esenţial. De-a lungul istoriei sale , lînlreag'a filosofie n-a făc ut decât să execu te diverse variaţi u ni pe tema e n u n ţat;;i de Parmenide, cea mai grandioasă dintre aceste v ar iaţ i u n i fiind , poate, Critica raţiunii jJUre. Fără a se gândi deloc la Pa r m e n ide, Kant sfârşeşte într-adevăr p rin a scrie : "Condiţiile rt priori ak u nei experienţ.e posibile în genere sunt în acelaşi timp c o n d iţiile p o sib il ităţii obiectelor experienţei . " '1 . Dar ce e ste concep t u l kantian al experienţei? N e aflăm oare pe u n Holzweg, adiG-l pe u n drum ce se î ngustează tot mai mult pe măsură ce înain t:ull pe el (fundătură, în limba cure ntă) ? S:l re ve n i m la N ietzsche. Pentru N ietzsche, a fi= a valora. " Este" (e.\ isi) se s p u ne acum "valorează" (es gilt) . "Valoare" este n u mele llietzscheean al fiinţei, sau mai degrabă al modului în care aj){f/,f fiinţa : ea n u apare decât în orizontul valorii. Care este deci această misterioasă reciprocitate a fiintei si a apare n ţ e i :' Este , fară î ndoială , o consta ntă a filosofiei, dar această constant:l e exaltală începând cu Kant, adică atunci cfmd K a n t ' .\ 1"'1//1:111/. e . 1 0 . ' I.". /(I/(} '" 1" ,\'1111.

1 00> lb � l. Paris. G a l l i mard. 1 'J 5 :! . p. I :{ . ' Crllim I " (i"u,, /l/Il I' . trad. rom . . p . L in .

229

I EAN

R EAU F R ET

nu meşte "apari ţie:' (Erscheir� ung) l � cru� des p re ca.re va . trata. N u _ este aşadar de mirare că titlul pnmel man carp a lUI Hegel e Fellommo!ogia sf)in'tului. Spiritul despre care vorbeşte aici Heg el este S frtntul D u h. Feilomenologia spiritului = Rusaliile Spi ritului . Cât despre Logiw , ea este o fenome nologie a Tatălui. Obiectu l Logicii este D u m nezeu "înainte de a fi fost create natura şi spiritele fmite" 1 . De aceea , logica este "împărăţia umbrelor"�. H egel, care n-a mai avut ti mp să scrie o mare carte a Fiului - nu avem decât o singură viaţă - le reu neşte pe cele trei într-o filosofie a naturi i . Filosofia este " teologie şi serviciu divin". S-ar putea spune că Hegel a oficiat de trei ori "serviciul divin". El l-a lăudat întotdeauna pe Kant pentru fap tul că e tri nitar (cele trei Critici), deşi nu a simţit niCIodată acest raport cu Trinitatea . Pentru Hegel, filosofia este li n dans în trei timpi : valsul dialectic. Gorgias : ro ţdv Elva! af/JaVE'l /l� rvxov TOV 60KElV, ro M 60KElV âaeEVE'l /l� rvxov rov E l vat 'l = " fiinţa nu se înfăţişează dacă nu întâlneşte aparenţa, apare nţa este slabă dacă nu întâlneşte fiinţa . " Nici c ă s-ar p u tea exprima mai bine misterioasa afinitate a fiin ţei şi a aparenţei . Considerând valoarea d rept modul de apariţie al fiinţei, Nietzsche nu poate să nu se întrebe ce fiinţă are ca aparenţă valoarea care, fară această fiinţă, ar fi "astenică." Răspunde : fiinţa a cărei aparenţă e valoarea, această fii n ţă este "viaţa" , iar viaţa este "esenţa cea mai intimă a fiinţei"" adică ipsissimum -ul fiinţei . A fi înseamnă a trăi. Doar acolo u nde este "viată" există cu adevărat valoare . V iaţa este fiinţa a ceea ce apare ca valoare. Astăzi, filosofia nu mită a valorilor este la modă şi ea se împodobeşte chiar cu numele )retenţios �e �x�ologie . Ax�ologii alcătuiesc �are mai de care tab e de valon. Fara a se stradUI prea mult, el reuşesc să disting�i în linii mari valori josnic de "senzoriale " , apoi valori încântător de "spirituale" , intercalând la întâmplare între valorile senzoriale şi valorile spirituale nişte valori ../, vitale" , De exem plu , Max Scheler (Formalismul eticii Iwntiene) . Intr-adevăr, chiar de atunci, Scheler se H"tuda de a-l fi întrecut pe Nietzsche.

l

I � t i i l l i a IOf'ie i i . trad . rUIll . . r . :\2. , lI,id. p J ( l . , I l . n i c " . Uif Fmgllll''' /'' d n 1 '/Il I/Jkmli//!'J , "\�idll1allll, 1 90 2 . p . :HHi (tra d . J . Beall trC't ) . CI . ti,· a s.. IlH' I l(:'a !J'.I f'rţi'/lt'J IJ/iqul'.l . e d . .J .-I'. D ll lllollt, Paris. Gallimard, ,, 13 ibl. de la Plei;"I . ." , I q K i'l . p . 1 () .j � I . " '. /' . . t. l . * � ' l . p. 2 1 7 .

LECŢI I D E FI LOSO F I E , I I Pentru N ietzsche, aceste clasificări n-ar avea absolut nici un sens : valoarea ca valoare este esentialmente vitală. Fie că au aerul ' de a fi senzoriale sau de a fi spirituale, condiţia u nică de posibilitate a valorilor este \·iaţa. Senzorialul este deja ceva vital. Cât despre spiritual , el nu este niciodată decât o travestire a vitalului. De aceea există u n "dincolo" de bine şi de rău (Cf Dincolo de bine şi de râu) . Oamenii spiritualizaţi s u nt complet orbi faţă de acest dincolo , căruia îi preferă un alt dincolo. Cf H egel şi distincţia între infinitatea bună si ' cea rea : infinitatea bună e cea care se reîntoarce pentru a se finitiza. Dialectica numără etapele acestei finitizări a infinitului în dru.m';1l . său .către sine (�d augus �a pe r : al/gus/a l ) . Adevăratul loc al mhmtullll n u este dmcolo, CI aiCI. Putem spune că atu nci când N ietzsche concepe fiinţa ca viaţă, adevărul lui dincolo de este dincoace de. De ce această travestire a valorilor vitale în valori spirituale ? Kant : "aici se ascunde u n anume mister" . N e putem aminti că Nietzsch e este un post-leibnizian şi că el face din Leibniz u na din cele patru figu ri reprezentative pentru forţa spiritului german : " H �iendel , Leibniz, Goethe, Bismarck - specifici pentru puternica ma nieră germană. Trăind cu o uşurinţă de necrezut în sânul contrastelor, plini de acea formă suplă ce se fereşte de convingeri şi de doctrine, sau folosindu-le p e u nele împotriva altora pentru a-şi păstra ei î nşişi libertatea. "-. Leibniz : pe lângă percepţiile notabile, există "mici r. ercepţii" imperceptibile unde ni se hotărăsc în mod secret gustunle, înclinaţiile, opţi u nile, caracterul. Decisiv pentru ceea ce se află în prim plan este întotdeauna arierplanul, s p u ne Leibniz. Este N ietzsche "influenţat" de Leibniz? . In orice caz, el opune în permanenţă perspectivele prim planului şi ale arierplanului şi îi place să se considere psiholog. Nietzsche i-a citit, de asemenea, pe La Rochefoucauld si Stendhal. Aristotel s p u ne : "fiinţa este aXt78f'l sau 'l/Jffj�O'l." Există o falsitate intrinsecă a fiinţei. Fiinţa ne înşală . Eu nu mă înşel (Descartes) , eu s u n t înşelat. Resortul principal a l tragediei greceşti este m i l a , n u pedeapsa. Tragedia l u i Oedip e tragedia omului înşelat. Tra\'estirea valorilor vitale în valori spirituale : cuvântul ,.de7 . p . 1 20 .

a

262

.lose Corti.

ar

LECŢII DE FILOSOFIE, I l Două observaţii : Se impun aici două observaţii. 1 ) I ncorporarea depăşirii perpetue exprimată prin locuţiu nea "voinţă de p utere" în esenţa fiinţei este deja săvârşită înaint�a lui N ietzsche, de interpretarea hegeliană a substanţei ca subiect. I ntre " negarea negaţiei" ca "punctul de cotitură al mişcării conceptului" 1 şi voinţa de pu tere ca "esenţa cea mai intimă a fiinţei" distanţa e de p arte de a fi infi nită. Pentru H egel, orice "sinteză" , la fel ca o nc e " c u ce r ire" ( v ic t o r i e ) p e n t r u N ie tzsche r e p re z i n tă o reîntoarcere la zero în vederea u nei noi plecări. Cu H egel, şi n u cu N ietzsche, neliniştea (Unruhe) , nu mită deja de Leibniz2, devine esenţă : "tocmai această nelinişte este Sinele3 (ipsissimum , îi va place lui Nietzsche să spu nă). Voinţa de putere exprimă m�ai pe şleau ceea ce dialectica exprimă într-un mod mai decent. I n viziunea lui N ietzsche, H e gel n u este decât u n fariseu (filistin ) care n u are cu rajul cinismulUi, adică al adevărului ca atare. Cu Marx, distan ţa se va micşora şi mai mult. M u nca marxistă este productivitate mereu crescândă, adică autocrescândă, cu atât mai mult atu nci cân d , din "maşină de produs bogăţie pentru alţii" , deci din degradantă cum era, ea devine entuziasmantă ("necesitate vitală" ), atunci când, în loc să fie "expresie (pom p' are) a plusvalorii", ea devine secreţie liberă a surplusului propriilor sale mijloace. Când "munca umană" , a cărei esenţă e negeliană, devine cu adevărat " p u nctul arhimedic" cău tat de Descartes, "dragul pu nct al lu mii" , cum îl numea Rimbaud, atu nci tot ce e limită e depăşit din ce în ce mai m ult. Burghezia însăşi, s p u ne Manifestul partidului comunist "a îndrăznit deja să facă alte mmuni decât piramidele Egiptului, apeductele ro mane, catedralele gotice [ . . . ]. Care secol anterior ar fi bănuit că în m u nca socială au putu t să doarmă astfel de forţe productive?"'. Este evident că " munca u mană" e "benefică" , în timp ce voinţa de putere este "malefică". N u mai că, o dată cu N ietzsche, ne aflăm "deasupra binelui şi a răului". 22 Dacă 'privim lucrur �le !l1 ai îndeaproa r e, s- vmf şi n u , ca la Platon, ro aya80v KanoElv, a nu pierde din vedere Agathe. Af?athe? adică acel ceva în virtutea căruia ro aci Kara ravra waavrws EXOV ("permanentul se com portă identic conform identicului") şi care p u ne stăpânire pe fiinţă pentru a o eidetiza în aşa fel, încât tot restul să nu fie decât ţl� ov it ("ceva ce nu este") . In gândirea lui Platon, preeminenţa saul.. dacă vreţi, proeminenţa fui aya8ov, interpretarea fiinţei ca dom şi discreditarea restului - ceea ce N ietzsche va n u mi "deoc h i u l " sau " p rIVI rea ven i noasă" a resentimentului - se află la egalitate. Avem un d ublet mitologic al lui aya80v "dincolo de fiinţă" în demiurgul din Timaios, despre care Platon spune: " El era bun, iar în cel bun n u poate apărea nici o invidie, niciodată, faţă de nimic"!. " El era bun" n u înseamnă : el radia de b u n ătate, ci mai degrabă : el era la înălţimea sarcinii în treprinse, el avea calilăţile cerute pentru "a conduce din dezordine în ordine" ro nav rooE ("tot ce era vizibil") . Departe de a reduce, de a micşora, el întreprinde u n adevărat ecarisaj, fură a ezita să "pună totul la bătaie", cum se spu ne. Demiurgul din Timaios corespunde exact primatului lui aya80v asupra fllllţei şi adevărului. Filosofia lui Aristotel, din contră, refuză prin esenţa ei o astfel de ded ublare . Ea revine la "con diţionarea" p latoniciană a adevărului pentru a-i reda o astfel de demnitate încât alternativa ăy'Yj8i" fi 1jJEVOOS devine de această clată n)odul cel mai înalt al fiintei de a avea AOy0