Khaled Hosseini-Splendida Cetate A Celor o Mie de Sori [PDF]

Zitiervorschau

Khaled Hosseini

Splendida cetate a celor o mie de sori Traducere din limba engleză şi note de CRENGUŢA NĂPRISTOC

Editura NICULESCU 2013

© 2007 by ATTS Publications, LLC Titlul original: A Thousand Splendid Suns Pentru ediţia în limba română: © Editura NICULESCU, 2013 Adresa: Bd. Regiei 6D 060204 – Bucureşti, România Comenzi: (+40)21-312.97.82 Fax: (+40)21-312.97.83 E-mail: [email protected] Internet: www.niculescu.ro Coperta: Carmen Lucaci ISBN ePub: 978-973-748-761-2 ISBN PDF: 978-973-748-614-1 ISBN Print: 978-973-748-374-4 Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepseşte penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare

Lectura digitală protejează mediul Versiune digitală realizată de elefant.ro

Lui Haris şi Farah, noor a ochilor mei, şi tuturor femeilor din Afganistan

PRIMA PARTE

1 Mariam avea doar cinci ani când a auzit prima oară cuvântul harami. Se întâmplase într-o joi. Mai mult ca sigur, fiindcă îşi amintea că fusese neliniştită şi agitată, aşa cum era numai joia, ziua în care Jalil venea la kolba, să o viziteze. Ca să îi mai treacă timpul până când îl va vedea în sfârşit, făcându-i cu mâna şi traversând luminişul prin iarba care îi ajungea până la genunchi, Mariam dăduse jos serviciul de ceai din porţelan chinezesc al mamei ei. Era singura amintire pe care mama lui Mariam, nana, o avea de la propria ei mamă, care murise când nana avea doi ani. Nana preţuia fiecare piesă de porţelan alb-albastru, curbura graţioasă pe care o făcea gâtul ceainicului, cintezoii şi crizantemele pictate manual, dragonul de pe zaharniţă, cu virtuţi de talisman. Tocmai această ultimă piesă i-a scăpat lui Mariam din mâini şi a căzut pe duşumeaua kolbei, făcându-se ţăndări. Când a văzut nana zaharniţa, s-a făcut roşie ca focul, buza de sus a început să îi tremure, iar ochii, şi cel leneş, şi cel bun, au ţintuit-o pe Mariam cu o privire goală, fără să clipească. Părea atât de furioasă, încât lui Mariam i-a fost frică că djinnul va intra din nou în trupul mamei ei. Dar, de data aceasta, djinnul nu a venit. În schimb, nana a apucat-o de încheieturile mâinilor, a smucit-o şi i-a şuierat printre dinţi: — Eşti o harami mică şi prostovană. Cu asta m-am ales după câte-am îndurat. Cu o harami mică şi prostovană, care-mi face praf amintirile de familie. În acel moment, Mariam nu a înţeles. Nu ştia ce înseamnă acest cuvât, harami – copil din flori. Nu era destul de mare ca să îşi dea seama de nedreptate, ca să înţeleagă că vinovaţi nu sunt decât creatorii copilului harami, şi nu copilul harami, al cărui unic păcat este acela de a se fi născut. Totuşi, din felul în care a pronunţat nana cuvântul, Mariam a ghicit că este un lucru urât şi dezgustător să fii harami, precum o insectă, precum gândacii care colcăiau peste tot prin kolba şi pe care nana îi vâna, tunând şi fulgerând. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a priceput. O durea mai ales felul în care nana îi arunca cuvântul în faţă, ca pe un scuipat. Atunci a înţeles ce vrea să spună nana, că un harami este ceva nedorit; că ea, Mariam, este o persoană nelegitimă, care nu va putea ridica niciodată vreo pretenţie legitimă asupra lucrurilor pe care le au alţi oameni, lucruri cum ar fi dragostea, familia, căminul şi poziţia socială. Jalil nu o striga niciodată aşa. Jalil îi spunea „floricica mea“. Îi plăcea să o salte la el în poală şi să îi spună poveşti, ca atunci când i-a povestit cum Herat, oraşul în care, în 1959, s-a născut Mariam, a fost odată leagănul culturii persane, locul în care îşi dădeau întâlnire scriitorii, pictorii şi sufiştii. — Dacă-ţi întindeai piciorul mai mult, riscai să te trezeşti cu el în fundul unui poet, râdea el. Jalil i-a spus povestea faimoaselor minarete înălţate de regina Gauhar Shad, ca să stea mărturie a iubirii ei pentru Herat. I-a descris verzile holde de grâne ale Heratului, livezile, podgoriile grele de struguri sănătoşi şi bazarurile boltite şi aglomerate ale oraşului. — Există un fistic, i-a spus Jalil într-o zi, iar sub el, Mariam jo, a fost îngropat, cine crezi, nimeni altul decât marele poet Jami. S-a aplecat spre ea şi i-a şoptit: Jami a trăit acum cinci sute de ani. Chiar aşa. Te-am dus odată acolo, la fistic. Erai mică. Nu mai ţii tu minte. Aşa era. Nu îşi mai amintea. Şi deşi îşi va trăi primii cincisprezece ani din viaţă la o aruncătură de băţ de Herat, nu va vedea niciodată acel arbore faimos. Nu va vedea niciodată faimoasele minarete de aproape, aşa cum nu va culege niciodată fructe din livezile Heratului şi nici nu îşi va croi drum prin holdele sale de grâne. Dar ori de câte ori Jalil îi vorbea aşa, Mariam îl asculta ca vrăjită. Îi admira cunoştinţele bogate des-pre lume. Îi creştea inima în piept de bucurie când se gândea că are un tată care ştie astfel de lucruri. — Ce de minciuni gogonate! izbucnea nana după plecarea lui Jalil. Un bogătaş care toarnă la

gogoşi. Nu-l lăsa să te vrăjească. Tăicuţul tău preaiubit n-a dat doi bani pe noi. Ne-a alungat. Ne-a gonit din casa lui mare şi frumoasă, de parcă n-ar fi avut nicio treabă cu noi. Şi i-a părut bine. Mariam o asculta supusă. Nu îndrăznea niciodată să îi spună nanei cât de mult o deranjează să o audă vorbind astfel despre Jalil. Adevărul era că, în preajma lui Jalil, nu se simţea deloc ca o harami. Timp de o oră sau două, în fiecare joi, când venea Jalil să o vadă, tot numai zâmbete şi cadouri şi mângâieri, Mariam simţea că merită toată frumuseţea şi preaplinul pe care le avea viaţa de oferit. Şi, din această cauză, îl iubea pe Jalil. Chiar dacă nu îl avea numai pentru ea. Jalil avea trei soţii şi nouă copii, nouă copii legitimi, pe care Mariam nu îi cunoştea. Era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Herat. Era proprietarul unui cinematograf pe care Mariam nu îl văzuse niciodată, dar pe care Jalil, la insistenţele ei, i-l descrisese, aşa încât ştia că faţada este făcută din plăci de teracotă albastră şi arămie, că are loje private şi un tavan de lemn casetat. Uşile batante dădeau într-un foaier pardosit cu gresie, pe pereţii căruia se găseau posterele înrămate ale unor filme indiene. Marţea, i-a spus Jalil odată, copiii primesc îngheţată pe gratis de la chioşcul din foaierul cinematografului. La auzul acestor vorbe, nana a zâmbit reţinut. A aşteptat să plece Jalil din kolba, apoi a chicotit şi ia spus: — Copiii străinilor se aleg cu îngheţată. Tu cu ce te-alegi, Mariam? Cu poveşti despre îngheţată. Pe lângă cinematograf, Jalil mai avea pământuri în Karokh şi Farah, trei prăvălii de covoare, una de ţesături şi un Buick Roadmaster negru, din 1956. Era unul dintre cei mai bine văzuţi bărbaţi din Herat, prieten cu primarul şi cu prefectul. Avea bucătar, şofer şi trei slujnice. Nana fusese una dintre slujnice. Asta până când începuse să i se umfle burta. Când s-a întâmplat asta, spunea nana, oftatul indignat al familiei lui Jalil a aspirat tot aerul din Herat. Rudele lui prin alianţă s-au jurat că va curge sânge. Nevestele i-au cerut s-o arunce în stradă. Chiar şi tatăl nanei, un pietrar amărât din satul învecinat, Gul Daman, s-a lepădat de ea. Făcut de râsul lumii, acesta şi-a luat catrafusele şi s-a suit într-un autobuz care mergea în Iran, iar de atunci nu s-a mai auzit nimic de el. — Câteodată, i-a spus nana într-o dimineaţă, devreme, pe când le dădea de mâncare găinilor de pe lângă kolba, mă gândesc cum ar fi fost dacă pe taică-meu l-ar fi ţinut curelele să-şi ascută cuţitul şi să facă ce se cădea. Poate c-ar fi fost mai bine pentru mine. A mai aruncat o mână de boabe în coteţ, s-a oprit şi i-a aruncat o privire lui Mariam. Poate c-ar fi fost mai bine şi pentru tine. Te-ar fi scăpat de necazul de a şti că eşti ceea ce eşti. Dar taică-meu a fost slab de înger. Nu l-a lăsat dil, inima s-o facă. Nici pe Jalil nu l-au ţinut curelele, a spus nana, să facă ceea ce s-ar fi cuvenit. Să le ţină piept familiei, nevestelor şi rudelor prin alianţă şi să îşi asume răspunderea pentru ceea ce făcuse. În schimb, în mare secret şi grabă, s-a pus la cale un plan ca să îl scoată basma curată. A doua zi, a pus-o să îşi strângă cele câteva lucruşoare pe care le avea în camera de serviciu în care locuise şi a alungat-o din casă. — Ştii ce le-a spus nevestelor, ca să se apere? Că m-am băgat în sufletul lui. Că a fost vina mea. Didi? Ai înţeles? Asta-nseamnă să fii femeie pe lumea asta. Apoi a pus jos castronul cu mâncarea pentru găini. Cu un deget, i-a ridicat bărbia lui Mariam. — Uită-te la mine, Mariam. Mariam a ridicat privirea, în silă. — Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam.

2 În ochii lui Jalil şi ai nevestelor lui, eu eram ca un cârmâz. Ca pelinul negru. Şi tu la fel. Şi nici măcar nu veniseşi pe lume. — Ce este pelinul negru? întrebă Mariam. — O buruiană, i-a răspuns nana. Pe care-o smulgi şi-o arunci cât colo. Mariam era contrariată. Jalil nu o trata ca pe o buruiană. Chiar deloc. Dar i se părea mai înţelept să nu protesteze cu voce tare. — Spre deosebire de buruieni, pe mine au trebuit să mă replanteze, înţelegi, să mă hrănească şi să mă ude. Din cauza ta. Asta a fost înţelegerea pe care a făcut-o Jalil cu ai lui. Nana susţinea că ea alesese să plece din Herat. — La ce să fi rămas? Ca să-l fi văzut cum îşi plimbă toată ziua nevestele lui alea kinchini cu maşina prin oraş? Mai spunea că nu a vrut să se mute nici în casa goală a tatălui ei, în satul Gul Daman, cocoţat pe o râpă, la vreo doi kilometri în nordul Heratului. Zicea că a dorit să locuiască într-un loc retras, izolat, unde să nu existe vecini care să se holbeze la burta ei, să o arate cu degetul, să chicotească sau, mai rău, să o asalteze cu gesturi de bunătate făţarnică. — Şi-ascultă la mine, spunea nana, taică-tău a răsuflat uşurat când am dispărut din peisaj. I-a convenit de minune. Muhsin, fiul cel mare al lui Jalil cu prima lui soţie, Khadija, a fost cel care a venit cu ideea luminişului. Acesta se găsea în împrejurimile satului Gul Daman. Ca să ajungi la el, trebuia să urci pe o potecă desfundată şi noroioasă, care se desprindea din şoseaua ce făcea legătura între Herat şi Gul Daman. Drumul era mărginit pe ambele părţi de iarbă până la genunchi, împestriţată cu flori de un alb sau galben ce îţi luau ochii. Poteca şerpuia pe costişă şi ducea la un platou pe care se înălţau pâlcuri de plopi şi pe care creşteau nişte tufe sălbatice. De acolo, de sus, se zăreau, la stânga, vârfurile paletelor ruginite ale morii de vânt din Gul Daman, iar la dreapta, Heratul, care se întindea cât era de mare la picioarele lor. Poteca se îneca într-un râu lat, plin de păstrăvi, care izvora din munţii Safid-koh şi înconjura satul Gul Daman. La vreo două sute de iarzi în amonte, înspre munţi, era un pâlc de sălcii plângătoare. În mijlocul lui, la umbra sălciilor, era un luminiş. Jalil se dusese până acolo să arunce o privire. La întoarcere, spunea nana, părea un director de închisoare care se laudă cu pereţii curaţi şi podelele strălucitoare ale puşcăriei sale. — Şi, uite-aşa, taică-tău ne-a făcut şandramaua asta. Odată, când avea cincisprezece ani, nana fusese cât pe ce să se mărite. Pretendentul era un băiat din Shindand, un tânăr vânzător de papagali. Mariam aflase toată povestea chiar din gura nanei şi, deşi aceasta bagateliza episodul, se vedea după luminiţa melancolică din ochii ei că fusese fericită. Poate că o singură dată în viaţa ei, în acele zile care au precedat nunta, nana a fost cu adevărat fericită. În timp ce nana îşi depăna povestea, Mariam, aşezată în poala mamei ei, şi-o imagina probându-şi rochia de mireasă. Şi-o imagina în şaua unui cal, zâmbind timid în spatele unui văl verde, din acelaşi material ca rochia, cu palmele pictate cu hena roşie, cu părul pieptănat cu cărare şi pudrat cu pulbere argintie, iar cosiţele, împletite cu răşină. Vedea muzicienii care suflau în fluierele shahnai şi băteau în tobele dohol şi copiii care se hârjoneau în stradă. Apoi, cu o săptămână înainte de nuntă, un djinn a intrat în trupul nanei. Mariam nu avea nevoie de explicaţii. O văzuse de prea multe ori cu propriii ei ochi: nana se prăbuşea dintr-odată, se chircea şi trupul îi devenea ţeapăn, îşi dădea ochii peste cap, îi tremurau braţele şi picioarele, de parcă ceva din interiorul ei ar fi sugrumat-o, iar la gură făcea o spumă albă, câteodată colorată în roz de la sânge. Apoi veneau moleşeala, dezorientarea cea înfricoşătoare şi bolboroseala. Când păţania a ajuns la urechile celor din Shindand, familia vânzătorului de papagali nici nu a mai

vrut să audă de nuntă. — Le-a intrat frica-n oase, aşa s-a exprimat nana. Rochia de mireasă a fost dosită pe undeva. După aceea, nu au mai existat alţi pretendenţi. În acel luminiş au ridicat Jalil şi fiii săi, Farhad şi Muhsin, mica kolba în care Mariam îşi va petrece primii cincisprezece ani din viaţă. Era făcută din chirpici şi tencuită cu lut amestecat cu paie. Avea două paturi înguste, o masă de lemn, două scaune cu spătar, o fereastră şi nişte poliţe pe care nana îşi ţinea oalele de pământ şi preaiubitul serviciu de ceai din porţelan. Jalil a montat o sobă de fontă nouă şi a făcut o stivă de lemne tăiate în spatele kolbăi. A instalat un tandoor afară, pentru coptul pâinii, şi a făcut un coteţ îngrădit de găini. I-a pus pe Farhad şi Muhsin să sape o groapă adâncă dincolo de cercul de sălcii, la vreo sută de iarzi, şi să ridice o privată. Jalil ar fi putut angaja nişte muncitori ca să construiască kolba, spunea nana, dar nu a făcut-o. — Aşa credea el că-şi spală păcatele. Din ceea ce povestea nana cu privire la ziua în care o născuse pe Mariam, reieşea că nimeni nu venise să o ajute. Se întâmplase într-o zi umedă şi mohorâtă din primăvara lui 1959, spunea ea, a douăzeci şi şasea toamnă din domnia de patruzeci de ani a regelui Zahir Shah, o domnie fără evenimente notabile, în cea mai mare parte a ei. Îi spunea că Jalil nu se deranjase să aducă un doctor sau măcar o moaşă, deşi ştia că dji-nnul ar fi putut pune stăpânire pe ea, tulburând-o chiar în timpul naşterii. Se întinsese singură-singurică pe podeaua kolbei, cu un cuţit la îndemână, lac de sudoare. — Când nu mai puteam de durere, muşcam perna şi ţipam până răguşeam. Şi nu aveam pe nimeni să mă şteargă pe faţă sau să-mi dea un pahar cu apă. Şi tu, Mariam jo, tu nu te grăbeai deloc. Din cauza ta am zăcut aproape două zile pe podeaua aia rece şi tare. N-am mâncat şi n-am dormit, nu făceam decât să-mping şi să mă rog să ieşi. — Îmi pare rău, nana. — Am tăiat cu mâna mea cordonul dintre noi. De-aia luasem cuţitul. — Îmi pare rău. În acest punct, nana îi adresa mereu un zâmbet reţinut, plin de subînţelesuri – Mariam nu era niciodată sigură dacă exprima un reproş latent sau o iertare fără prea mare tragere de inimă. Tinerei Mariam nu îi dădea niciodată prin gând că este nedrept să îţi ceri iertare pentru felul în care ai venit pe lume. În jurul vârstei de zece ani, Mariam a început să se îndoiască de adevărul acestei poveşti referitoare la naşterea ei. Acum credea versiunea lui Jalil, care, deşi fusese plecat, aranjase ca nana să fie dusă la un spital din Herat, unde un doctor avusese grijă de ea. Avusese un pat aşa cum trebuie, cu aşternuturi curate, într-un salon aerisit. Jalil a dat din cap cu tristeţe când Mariam i-a spus de cuţit. Mariam începuse să aibă dubii şi în legătură cu suferinţa de două zile pe care i-ar fi provocat-o mamei ei. — Mie mi-au spus că n-a durat nici măcar o oră, i-a spus Jalil. Ai fost o fiică bună, Mariam jo. Chiar şi la naştere ai fost cuminte. — El nici măcar n-a fost acolo! se dezlănţuia nana. Era la călărit, la Takht-e-Safar, cu scumpii lui prieteni. Când îi dăduseră de ştire că i s-a mai născut o fată, zicea nana, Jalil ridicase din umeri, continuând să ţesale coama calului, şi rămăsese încă două săptămâni la Takht-e-safar. — Adevărul este că până la o lună nici măcar nu te-a luat în braţe. Şi atunci ţi-a aruncat doar o privire, zicând ceva, cum c-ai avea o faţă lunguiaţă, şi mi te-a pus la loc în braţe. Mariam nu mai credea nici această parte a poveştii. Da, recunoştea Jalil, era la călărit în Takht-eSafar, dar când a aflat vestea, nu a ridicat din umeri. S-a aruncat în şa şi s-a întors călare la Herat. A luat-o în braţe şi a legănat-o, şi-a trecut degetul mare peste sprâncenele ei stufoase şi a îngânat un cântec de leagăn. Şi deşi era adevărat că avea faţa lungă, Mariam nu şi-l putea închipui pe Jalil făcând

vreo remarcă de acest fel. Nana spunea că ea a fost cea care a ales numele de Mariam, fiindcă aşa o chemase pe mama ei. Jalil spunea că el a ales numele fiindcă Mariam, tuberoza, este o floare minunată. — Este floarea ta preferată? l-a întrebat Mariam. — Una dintre ele, a spus el şi a zâmbit.

3 Una dintre cele mai timpurii amintiri ale lui Mariam era scârţâitul roţilor de fier ale unei roabe care sălta pe stânci. Roaba îşi făcea apariţia o dată pe lună, plină cu orez, făină, ceai, zahăr, ulei, săpun şi pastă de dinţi. Era împinsă de doi dintre fraţii de tată ai lui Mariam, de obicei Muhsin şi Ramin, uneori Ramin şi Farhad. Băieţii o împingeau cu rândul, de-a lungul potecii desfundate ce şerpuia peste stânci şi bolovani, pe lângă gropi şi tufişuri, până la râu. Acolo, roaba trebuia golită şi proviziile cărate în braţe pe celălalt mal. Apoi băieţii treceau şi roaba şi o încărcau la loc. Urmau alte două sute de iarzi de împins, de data aceasta prin iarba deasă şi înaltă şi printre pâlcuri de lăstăriş. Broaştele săreau din calea lor. Fraţii alungau ţânţarii de pe feţele asudate. — Are servitori, spunea Mariam. Ar putea să-l trimită pe unul dintre ei. — Aşa crede el că-şi spală păcatele, spunea nana. La auzul scârţâitului roabei, Marian şi nana ieşeau afară. Mariam şi-o va aminti mereu pe nana aşa cum arăta în ziua de aprovizionare: o femeie înaltă, ciolănoasă şi desculţă, care se proptea în prag, mijindu-şi ochiul cel leneş şi punându-şi mâinile în sân, într-un fel sfidător şi batjocoritor. Avea părul tuns scurt, ars de soare, neacoperit şi nepieptănat. Purta o bluză lălâie cu mâneci lungi, de culoare gri, încheiată până sus. Avea buzunarele pline cu pietre cât nucile. Băieţii se aşezau pe malul râului şi aşteptau până ce ele terminau de transportat proviziile în kolba. Se învăţaseră minte şi nu se apropiau la mai mult de treizeci de iarzi, deşi nana nu ochea prea bine şi cele mai multe pietre aterizau la o distanţă considerabilă de ţintele lor. În timp ce căra sacii cu orez în casă, nana zbiera la băieţi şi îi făcea în toate felurile, folosind nişte cuvinte pe care Mariam nu le înţelegea. Îi înjura de mamă, cu faţa schimonosită de ură. Băieţii nu îi răspundeau niciodată. Lui Mariam i se făcea milă de ei. I-or durea şi pe ei mâinile şi picioarele de la atâta împins la roaba aia grea, se gândea ea plină de compasiune. Ar fi vrut să i se dea voie să le ofere nişte apă. Dar nu spunea nimic, iar dacă îi făceau cu mâna, nu le răspundea la salut. Odată, ca să îi facă pe plac nanei, chiar a ţipat la Muhsin, zicându-i că are o gură ca un fund de şopârlă – dar mai apoi au măcinat-o remuşcările, ruşinea şi teama că o vor pârî lui Jalil. Nana, în schimb, a râs atât de tare, arătându-şi dintele cel cariat din faţă, încât lui Mariam i-a fost frică să nu o apuce iarăşi vreo criză de-a ei. După ce s-a potolit, s-a uitat la Mariam şi i-a spus: — Eşti o fată bună. După ce se golea roaba, băieţii făceau cale întoarsă, hârjonindu-se. Mariam stătea şi se uita după ei cum dispar în iarba înaltă, printre florile sălbatice. — Mai caşti mult ochii? — Nu, nana. — Să ştii că râd de tine. Zău dacă te mint. I-am auzit cu urechile mele. — Vin acum. — Nu mă crezi? — Gata, am venit. — Tu ştii că eu te iubesc, Mariam jo. Dimineaţa, se trezeau în behăiturile îndepărtate ale oilor şi sunetele ascuţite ale fluierelor ciobanilor din Gul Daman, care îşi mânau turmele la păscut, pe coas-tele cu iarbă grasă. Mariam şi nana mulgeau caprele, dădeau de mâncare la găini şi adunau ouăle. Făceau pâine împreună. Nana îi arăta cum se frământă coca, cum se face focul la tandoor şi cum se bagă aluatul crescut la ţest, pe vatra încinsă. O învăţa să coasă şi să gătească orezul şi diversele garnituri: tocăniţă de shalqam cu napi, sabzi de spanac, conopidă cu ghimbir. Nana nu făcea niciun secret din faptul că nu îi plăceau musafirii – şi, de fapt, oamenii în general –, cu excepţia câtorva, persoane de vază. Una dintre ele era primarul din Gul Daman, arbab-ul satului,

Habib Khan, un bărbat cu barbă, capul mic şi ditamai burdihanul, care venea cam o dată pe lună, însoţit de un servitor care căra câte o găină sau o oală de orez kichiri sau un coş de ouă vopsite pentru Mariam. Apoi, mai venea o babă grasă, căreia nana îi zicea Bibi jo. Răposatul ei soţ fusese cioplitor, prieten cu tatăl nanei. Bibi jo era invariabil însoţită de una dintre cele şase nurori ale ei şi un nepot sau doi. Şchiopăta prin luminiş şi îşi blestema zilele, se ţinea cu mâinile de şale şi se văita nevoie mare, apoi se aşeza cu un oftat dureros pe scaunul pe care i-l trăgea nana. Şi Bibi jo îi aducea, de fiecare dată, câte ceva lui Mariam, o cutie de bomboane dishlemeh sau o coşniţă cu gutui. Nanei îi servea mai întâi nişte tânguiri despre sănătatea ei şubredă, iar mai apoi, pe îndelete şi cu o plăcere nedisimulată, nişte bârfe din Herat şi Gul Daman, în timp ce noră-sa stătea în spatele ei, ascultând-o supusă, fără să scoată o vorbă. Dar preferatul lui Mariam – după Jalil, bineînţeles – era hogea Faizullah, un bărbat în vârstă, dascălul de Coran al satului, akhund-ul. Venea o dată pe săptămână din Gul Daman ca să o înveţe pe Mariam cele cinci rugăciuni zilnice namaz şi să o îndrume la recitările din Coran, aşa cum făcuse şi cu nana în copilăria ei. Hogea Faizullah era cel care o învăţase pe Mariam să citească, cel care i se aplecase plin de răbdare peste umăr în timp ce buzele ei descifrau muteşte cuvintele, iar degetul arătător zăbovea sub fiecare dintre ele, până i se albea unghia, atât de tare apăsa, de parcă ar fi fost posibil să stoarcă înţelesul din simboluri. Hogea Faizullah era cel care o ţinuse de mână şi îi ghidase creionul la fiecare avânt al lui alef, la fiecare ondulare a lui beh, la fiecare dintre cele trei puncte ale lui seh. Era un bătrânel sfrijit, gârbovit şi ştirb şi avea o barbă albă, care îi ajungea până la buric. De obicei venea singur până la kolba, câteodată împreună cu fiul lui cu păr roşcat, Hamza, care era cu câţiva ani mai mare ca Mariam. Când hogea Faizullah îşi făcea apariţia la kolba, Mariam îi săruta mâna – care părea o crenguţă acoperită cu un strat subţire de piele –, iar el o săruta pe frunte, după care intrau şi începeau lecţia. După lecţie, se aşezau lângă kolba, mâncau seminţe de pin şi beau ceai verde şi se uitau la privighetorile care zburau din copac în copac. Uneori o mai porneau la plimbare prin frunzele ruginite, printre anini, pe malul râului, în sus, pe munte. Mergând, hogea Faizullah număra mărgelele de la mătăniile tasbeh şi, cu voce tremurată, îi povestea vrute şi nevrute lui Mariam, întâmplări din tinereţea lui, cum era cea despre şarpele cu două capete pe care îl găsise în Iran, pe podul cu treizeci şi trei de arce din Isfahan; sau cea despre pepenele verde pe care îl tăiase în două, lângă Moscheea Albastră din Mazar, şi descoperise că seminţele formează cuvântul Allah pe una dintre jumătăţi şi Akbar, pe cealaltă. Hogea Faizullah i-a mărturisit lui Mariam că, uneori, nu pricepe înţelesul cuvintelor din Coran. Dar spunea că îi plac sunetele încântătoare pe care le fac cuvintele arabe când se rostogolesc pe limba lui. Spunea că îl liniştesc, că îi merg la suflet. — Şi pe tine or să te liniştească, Mariam jo, îi zicea el. Să te gândeşti la ele ori de câte ori o să fii la ananghie, iar ele n-or să te lase la greu. Cuvintele Domnului n-or să te înşele niciodată, fata mea. Hogea Faizullah ştia şi să îi asculte pe alţii povestind. Când vorbea Mariam, era numai ochi şi urechi. Dădea încet din cap şi zâmbea cu recunoştinţă, de parcă i s-ar fi acordat cine ştie ce privilegiu mult-râvnit. Lui Mariam îi era uşor să îi spună lui hogea Faizullah lucruri pe care nu îndrăznea să i le mărturisească nanei. Într-o zi, în timp ce se plimbau, Mariam i-a spus că şi-ar dori să fie lăsată să meargă şi ea la şcoală. — Adică la o şcoală de-adevăratelea, akhund sahib. Să stau şi eu în bancă. Ca ceilalţi copii ai tatălui meu. Hogea Faizullah s-a oprit. Cu o săptămână în urmă, Bibi jo le adusese vestea că fiicele lui Jalil, Saideh şi Naheed, fuseseră înscrise la şcoala de fete „Mehri“ din Herat. De atunci, prin capul lui Mariam se perindaseră diverse

gânduri despre săli de clasă şi profesori, imagini cu caiete de dictando, coloane de cifre şi stilouri care făceau semne întunecate, greoaie. Se şi vedea într-o sală de clasă, cu alte fete de vârsta ei. Ce n-ar fi dat să pună şi ea rigla pe pagină şi să tragă nişte linii pline de importanţă. — Ţi-ar plăcea? a întrebat-o hogea Faizullah, uitându-se la ea cu ochii lui blajini şi apoşi. Îşi ţinea mâinile la spatele gârbovit, iar umbra tulpanului îi cădea pe un petic de flori burzuluite de pintenulcocoşului. — Da. — Şi ai vrea să-i cer eu voie mamei tale. Mariam a zâmbit. În afară de Jalil, s-a gândit ea, nimeni pe lume nu o înţelegea mai bine ca bătrânul ei dascăl. — Atunci, ce-i de făcut? Domnul, în înţelepciunea Sa, ne-a dat la fiecare în parte multe slăbiciuni, iar dintre cele multe ale mele, cea mai de seamă este aceea că nu am puterea să îţi refuz nimic, Mariam jo, a spus el, bătând-o pe obraz cu unul dintre degetele lui atinse de artrită. Dar mai apoi, când a abordat-o pe nana, aceasta a aruncat cât colo cuţitul cu care tăia ceapa. — La ce-ar servi? — Draga mea, dacă fata vrea, las-o să-nveţe. Să aibă şi ea şcoală. — Să-nveţe? Ce să-nveţe, hogea sahib? l-a repezit nana. Ce e de-nvăţat? Se întoarse şi îi aruncă o privire fioroasă lui Mariam. Mariam ţinea capul în pământ. — La ce bun să şcoleşti o fată ca tine? E ca şi cum ai lustrui o scuipătoare. Şi n-o să afli nimic folositor în şcolile alea. O femeie ca tine şi ca mine n-are nevoie decât de o singură, ascultă-mă bine, o singură deprindere în viaţa asta şi aia nu se-nvaţă la şcoală. Uită-te la mine. — N-ar trebui să vorbeşti aşa cu ea, copilă, a intervenit hogea Faizullah. — Uită-te la mine. Mariam şi-a ridicat privirea. — O singură deprindere. Şi-aia se numeşte tahamul. Puterea de a îndura. — De a îndura ce, nana? — A, nu-ţi face tu griji în privinţa asta, i-a răspuns nana. O să ai parte de aşa ceva, cu vârf şindesat. A continuat prin a povesti cum nevestele lui Jalil i-au strigat că este urâtă, fată de pietrar amărât. Cum au obligat-o să spele rufele afară, în frig, până i-a amorţit faţa şi i-au luat foc buricele degetelor. — Asta-i soarta noastră, Mariam. A femeilor ca noi. Să îndurăm. Asta-i tot ce avem. M-ai înţeles? Ca să nu mai zic c-or să râdă de tine la şcoală. Să fii sigură. Or să-ţi strige că eşti harami. Or să te facă în toate felurile. Şi pentru ce? Mariam a dat din cap a resemnare. — Şi să nu mai aud de şcoală. Doar pe tine te mai am pe lumea asta. N-am de gând să te dau pe mâna lor. Uită-te la mine. Să nu mai aud un cuvânt de şcoală. — Mai gândeşte-te. De ce nu? Dacă fata vrea… a început hogea Faizullah. — Iar dumneata, akhund sahib, cu tot respectul, ar trebui să ştii că nu-i bine să-i dai apă la moară când i se năzare câte-o prostie. Dacă ţii într-adevăr la ea, atunci deschide-i ochii ca să vadă că locul ei este aici, acasă, cu mama ei. N-o aşteaptă nimic bun în alte părţi. Numai necazuri şi supărare. Cine să ştie mai bine ca mine, akhund sahib? Cine?

4 Lui Mariam îi plăcea când aveau musafiri la kolba: arbab-ul satului, care nu venea niciodată cu mâna goală, Bibi jo, cu durerile ei de şale şi nesfârşitele bârfe, şi, desigur, hogea Faizullah. Dar Mariam nu îşi dorea să vadă pe nimeni, dar pe nimeni la fel de mult cum îşi dorea să îl vadă pe Jalil. Nerăbdarea punea stăpânire pe ea încă de marţi seara. Dormea prost şi se perpelea la gândul că vreo încurcătură de afaceri l-ar împiedica să sosească joi, iar ea ar trebui să mai aştepte încă o săptămână până să-l vadă. Miercurea îşi făcea de lucru pe afară, pe lângă kolba, şi, distrată, le dădea de mâncare găinilor din coteţ. Făcea plimbări fără ţintă, rupând petale de flori şi alungând ţânţarii care o muşcau de braţe. În sfârşit venea ziua de joi şi tot ce putea face era să stea sprijinită de perete, cu ochii la râu, şi să aştepte. Dacă Jalil întârzia, o frică îngrozitoare punea stăpânire pe ea, încetul cu încetul. I se înmuiau genunchii şi simţea nevoia să meargă să se întindă. Apoi o auzea pe nana strigând: — Ia te uită, a venit taică-tău. În toată splendoarea lui. Mariam sărea ca arsă când îl zărea păşind pe pietrele din râu, zâmbindu-i din toată inima şi făcându-i entuziast cu mâna. Ştia că nana o urmăreşte, cântărindu-i fiecare reacţie, aşa că făcea de fiecare dată eforturi ca să rămână în prag, să îl urmărească cum se apropie încet de ea şi să nu îi alerge în întâmpinare. Se abţinea, urmărindu-l răbdătoare din ochi, cum mergea prin iarba înaltă, cu haina aruncată pe umăr, în timp ce cravata roşie îi flutura în vânt. Când intra în luminiş, Jalil îşi arunca haina pe tandoor şi îşi desfăcea braţele. Ea se îndrepta cu paşi potoliţi spre el, apoi o rupea în sfârşit la fugă, iar el o prindea de subsuori şi o arunca în sus. Mariam chiuia. De-acolo, din aer, îi vedea chipul întors în sus spre ea, zâmbetul larg, lăbărţat, şuviţa de pe frunte, gropiţa din bărbie – un buzunar perfect pentru vârful degetului ei mic –, dinţii lui, orbitor de albi întrun oraş de molari cariaţi. Îi plăceau mustaţa lui îngrijită şi faptul că, indiferent de anotimp, se îmbrăca la costum de fiecare dată când le vizita – un costum maro închis, culoarea lui preferată, din al cărui buzunar de la piept se iţea colţul unei batiste albe – şi că avea butoni la manşete şi o cravată, de obicei roşie, căreia îi slăbea nodul. Mariam se vedea şi pe ea, reflectată în ochii căprui ai lui Jalil: părul umflat, faţa împurpurată de emoţie şi cerul din spatele ei. Nana îi spunea că într-o zi nu va fi atent, că ea, Mariam, îi va aluneca printre degete, se va izbi de pământ şi îşi va rupe ceva. Dar Mariam nu credea că Jalil o va scăpa. Credea că va ateriza întotdeauna în siguranţă în mâinile curate, cu unghii îngrijite ale tatălui ei. Stăteau afară, lângă kolba, la umbră, iar nana servea ceaiul. Ea şi Jalil se salutau cu un zâmbet încurcat şi o uşoară înclinare a capului. Jalil nu pomenea niciodată de faptul că nana arunca cu pietre după băieţii lui sau că îi blestema. Dacă atunci când Jalil nu se afla prin preajmă, nana tuna şi fulgera la adresa lui, când le vizita, era supusă şi serviabilă. Avea întotdeauna părul curat. Cu această ocazie, se spăla pe dinţi şi îşi punea cel mai bun hijab al ei. Stătea tăcută pe un scaun în faţa lui, cu mâinile împreunate în poală. Nu se uita în ochii lui şi nu vorbea niciodată urât. Când râdea, îşi ducea mâna la gură, ca să nu i se vadă dintele cariat. Îl întreba cum îi merg afacerile. Şi ce îi mai fac nevestele. Când i-a spus că a auzit de la Bibi jo că cea mai tânără nevastă a lui, Nargis, este însărcinată cu al treilea copil, Jalil a zâmbit politicos şi a dat din cap. — Ehe. Cred că sunteţi fericit, a spus nana. Câţi aveţi cu ăsta care vine? Zece, nu-i aşa, mashallah? Zece? Jalil i-a răspuns că da, zece. — Unsprezece, dac-o punem la socoteală şi pe Mariam, desigur.

Mai târziu, după ce Jalil a plecat acasă, Mariam şi nana s-au ciondănit din cauza acestei remarci. Mariam susţinea că îi întinsese o capcană. După ceaiul cu nana, Mariam şi Jalil mergeau întotdeauna la râu să pescuiască. El îi arăta cum trebuie să arunce undiţa şi cum să aducă păstrăvul la mal. O învăţa cum se curăţă un păstrăv de maţe, cum se spală şi cum se ia carnea de pe oase dintr-o singură mişcare. Cât aşteptau să muşte peştele, îi desena diverse lucruri, îi arăta cum se desenează un elefant dintr-o mişcare, fără să ridici creionul de pe hârtie. O învăţa poezii. Cântau împreună: Păsărele pe cărare, Ce se dau în scăldătoare. Iaca vine şi-un crăiete Ca să bea şi el cu ele, Dar să vezi ce zarvă mare, Se scufundă şi dispare. Jalil îi aducea tăieturi din ziarul care apărea în Herat, Ittifaq-i Islam, şi i le citea. El era legătura lui Mariam cu lumea, dovada ei că există o lume largă dincolo de kolba, dincolo de Gul Daman şi chiar de Herat, o lume cu preşedinţi cu nume imposibil de pronunţat şi trenuri şi muzee şi meciuri de fotbal şi rachete care se învârt pe orbita Pământului şi care aterizează pe Lună şi în fiecare joi Jalil aducea cu el la kolba o bucată din acea lume. El a fost cel care, în vara lui 1973, când Mariam avea paisprezece ani, i-a spus că regele Zahir Shah, care timp de patruzeci de ani condusese ţara de la Kabul, fusese dat jos de pe tron printr-o lovitură de stat fără vărsare de sânge. — Vărul lui, Daoud Khan, a pus-o la cale, în timp ce regele era în Italia, la tratament. Îţi mai aduci aminte de Daoud Khan, nu-i aşa? Ţi-am povestit de el. Când te-ai născut tu, el era prim-ministru la Kabul. În fine, Afganistanul nu mai este monarhie, Mariam. Înţelegi, acum este republică, iar Daoud Khan este preşedinte. Se zvoneşte că socialiştii din Kabul l-au ajutat să ajungă la putere. Nu că el ar fi socialist, să nu crezi, dar l-au ajutat. Oricum, aşa umblă vorba prin târg. Mariam l-a întrebat ce este acela un socialist şi Jalil a început să îi explice, dar Mariam nu prea mai era atentă. — M-asculţi? — Da, te-ascult. O vedea că se uită la umflătura din dreptul unuia dintre buzunarele de la haină. — Aha. Acum înţeleg. Ia să vedem ce avem noi aici… A pescuit o cutiuţă din buzunar şi i-a dat-o. Îi mai făcea mici cadouri din când în când. Odată îi dăruise o brăţară lată de cuarţ, altădată, o salbă cu mărgele de lazulit. În ziua aceea, Mariam a deschis cutia şi a descoperit un pandantiv în formă de frunză, de care atârnau bănuţi pe care erau gravate nişte luni şi nişte stele. — Probează-l, Mariam jo. Ea i-a făcut pe plac. — Cum îmi vine? Jalil radia. — Parc-ai fi o regină. După plecarea lui, nana a văzut pandantivul la gâtul lui Mariam. — Bijuterii ţigăneşti, a spus ea. Am văzut eu cum le fac. Topesc bănuţii cerşiţi şi fac zdrăngănele din ei. Să vedem, poate data viitoare o să fie-n stare să-ţi aducă şi nişte aur, minunea aia de taică-tău. Aş vrea s-o văd şi pe-asta. Când venea vremea ca Jalil să plece, Mariam se posta întotdeauna în prag şi îl urmărea părăsind luminişul. O cuprindea deznădejdea când se gândea la săptămâna care stătea, ca ceva imens, de

neclintit, între ea şi următoarea lui vizită. De fiecare dată când îl petrecea cu privirea, îşi ţinea răsuflarea. Îşi ţinea răsuflarea şi număra secundele în gând. Voia să creadă că Dumnezeu îi va acorda încă o zi împreună cu Jalil pentru fiecare secundă în care nu respira. Noaptea, stătea culcată în pătuţul ei şi încerca să îşi imagineze casa lui din Herat. Se gândea cum ar fi dacă ar locui cu el, dacă l-ar vedea în fiecare zi. Îşi închipuia cum i-ar întinde prosopul în timp ce el s-ar bărbieri, cum l-ar avertiza că s-a tăiat un pic. I-ar pregăti ceaiul. I-ar coase nasturii lipsă. S-ar plimba amândoi prin Herat, prin bazarul boltit în care găseai tot ce-ţi poftea inima, după cum zicea Jalil. Ar merge cu maşina lui şi oamenii i-ar arăta cu degetul şi ar spune: „Uite-l pe Jalil Khan cu fiica lui.“ I-ar arăta faimosul copac la poalele căruia fusese îngropat un poet. Într-o zi, curând, a decis Mariam, îi va spune aces-te lucruri lui Jalil. Şi după ce va auzi, după ce va vedea cât de dor îi este de el după ce pleacă, sigur o va lua cu el. O va duce la Herat, să locuiască sub acelaşi acoperiş, la fel ca ceilalţi copii ai lui.

5 Ştiu ce vreau, i-a spus Mariam lui Jalil. Era primăvara lui 1974, anul în care Mariam a împlinit cincisprezece ani. Stăteau toţi trei lângă kolba, într-un petic de umbră făcută de sălcii, pe nişte scaune pliante dispuse într-un triunghi. — De ziua mea. Ştiu ce vreau. — Ia s-auzim, a spus Jalil, zâmbindu-i încurajator. În urmă cu două săptămâni, după ce îl bătuse la cap, îi dezvăluise că la cinematograful lui rulează un film american. Era un gen mai aparte, care se numea desene animate. Întregul film consta într-o serie de desene, îi explicase el, cu miile, care atunci când erau montate şi proiectate pe ecran îţi dădeau impresia că se mişcă. Jalil spunea că filmul este povestea unui păpuşar bătrân, care nu are copii, se simte singur şi îşi doreşte cu disperare un fiu. Aşa că ciopleşte o marionetă, un băiat care, în mod miraculos, prinde viaţă. Mariam l-a rugat să-i mai povestească, iar Jalil i-a spus că bătrânul şi marioneta lui trec prin tot felul de aventuri, că există un loc numit Insula Plăcerilor şi că băieţii care nu sunt cuminţi se transformă în măgari. La final, marioneta şi tatăl lui sunt chiar înghiţiţi de o balenă. Mariam îi împuiase capul lui hogea Faizullah cu acest film. — Vreau să mă duci la cinematograful tău, i-a spus Mariam acum. Vreau să văd desenele animate. Vreau să-l văd pe băiatul-marionetă. După aceste cuvinte, Mariam a simţit că se schimbă atmosfera. Părinţii ei nu-şi mai găseau locul. Făceau feţe-feţe. — Nu-i o idee bună, a spus nana. Avea vocea calmă şi tonul controlat şi politicos pe care îl folosea în preajma lui Jalil, dar Mariam îi simţea privirea grea, acuzatoare. Jalil se foia pe scaun. A tuşit, şi-a dres glasul. — Ştii ceva, a spus el, imaginea nu-i chiar aşa de bună. Şi nici sunetul. Iar proiectorul ne-a cam făcut probleme în ultima vreme. Poate că mama ta are dreptate. Poate c-ar trebui să te gândeşti la alt cadou, Mariam jo. — Aneh, a intervenit nana. Ai văzut? Tatăl tău este de acord cu mine. Dar mai apoi, la râu, Mariam i-a spus: — Vreau să mă duci la film. — Ştii cum o să facem? i-a spus Jalil. O să trimit pe cineva să te ia şi să meargă cu tine. O să am grijă să ţi se dea un loc bun şi câte bomboane vrei. — Ba nu. Eu vreau să merg cu tine. — Mariam jo… — Şi vreau să-i inviţi şi pe fraţii şi pe surorile mele. Vreau să-i cunosc şi eu. Vreau să mergem cu toţii, împreună. Asta vreau. Jalil a oftat. Privirea îi scruta orizontul, spre munţi. Mariam îşi amintea ce îi spusese el, că pe ecran chipul unui om pare la fel de mare ca o casă, că atunci când are loc un accident de maşină acolo, sus, simţi cum fiarele îţi zdrobesc şi ţie oasele. Se şi vedea aşezată într-una dintre lojele private, lingând din îngheţată, împreună cu fraţii şi surorile ei şi cu Jalil. — Asta vreau, a repetat. Jalil s-a uitat la ea, descurajat. — Mâine. La miezul zilei. Ne-ntâlnim chiar aici. Rămâne aşa? Pe mâine? — Vino-ncoa, i-a spus el. S-a lăsat pe vine, a tras-o spre el şi a strâns-o în braţe mult, mult timp. La început, nana s-a învârtit de colo-colo în jurul kolbei, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. — Dintre toate fetele pe care aş fi putut să le am, de ce mi-a dat Dumnezeu una aşa de nerecunoscătoare ca tine? După toate câte-am îndurat pentru tine! Cum îndrăzneşti! Cum îndrăzneşti

să mă părăseşti în felul ăsta, harami mică şi afurisită ce eşti! Apoi a început să o ia peste picior. — Cât de proastă poţi să fii! Ţi-nchipui că lui îi pasă de tine, c-ai fi primită cu braţele deschise-n casa lui? Crezi că te vede ca pe fata lui? Că o să te primească la el? Ascultă la mine ce-ţi spun. Inima unui bărbat e un lucru mizerabil, Mariam, mizerabil. Nu este ca pântecele unei mame. N-o să sângereze, n-o să se-ntindă ca să-ţi facă loc. Eu sunt singura care te iubeşte. Eu sunt tot ce ai tu pe lumea asta, Mariam, şi după ce n-o să mai fiu eu, n-o să mai ai nimic. Nimic. Tu nu faci nici cât o ceapă degerată! Apoi a încercat să o facă să se simtă vinovată. — Dacă pleci, o să mor. O să vină djinnul şi o să mă apuce una din crizele mele. O să vezi, o să-mi înghit limba şi-o să mor. Nu mă părăsi, Mariam jo. Te rog să rămâi. O să mor dacă pleci. Mariam nu spunea nimic. — Tu ştii că te iubesc, Mariam jo. Mariam i-a zis că se duce să se plimbe. Se temea să nu spună lucruri care să o rănească: că ştie că povestea cu djinnul este o minciună; că Jalil îi spusese că ceea ce are nana este o boală care are un nume şi că există medicamente care o pot face bine. Ar fi putut să o întrebe de ce refuză să meargă la consultaţie la doctorii lui Jalil, aşa cum insista el, şi de ce nu ia pastilele pe care i le-a cumpărat. Dacă şi-ar fi găsit cuvintele, i-ar fi spus că nu mai suportă să fie un instrument, să fie minţită, revendicată şi folosită. Că s-a săturat până peste cap de felul în care nana denaturează adevărurile din viaţa lor şi o transformă pe ea, pe Mariam, într-una dintre multele nedreptăţi pe care are să i le reproşeze lumii. Ţi-e frică, nana, ar fi putut să-i spună. Ţi-e frică să nu găsesc fericirea pe care tu n-ai avut-o niciodată. Şi nu vrei să fiu fericită. Nu vrei să am o viaţă bună. Tu eşti aia cu inima mizerabilă. La marginea luminişului era un loc de unde se vedea până departe în zare; acolo îi plăcea ei să meargă. Acolo stătea şi acum, pe un petic cald de iarbă uscată. De aici se vedea Heratul, întins la picioarele ei precum piesele unui joc de copii: Grădina Femeilor în nordul oraşului; bazarul Char-suq şi ruinele vechii fortăreţe a lui Alexandru Macedon, la sud. În depărtare se zăreau minaretele, precum degetele prăfuite ale unor uriaşi, şi străzile pe care şi le imagina forfotind de lume, căruţe şi catâri. Vedea rândunicile planând şi zburând în cerc în înaltul cerului. Le invidia. Ele fuseseră la Herat. Zburaseră pe deasupra moscheilor şi bazarurilor oraşului. Poate că se aşezaseră pe coamele zidurilor de la casa lui Jalil, pe treptele de la intrarea în cinematograful lui. Adună zece pietricele rotunde şi le aranjă vertical, pe trei coloane. Era un joc pe care îl mai juca din când în când pe ascuns, departe de privirile nanei. Punea patru pietre în prima coloană, pentru copiii Khadijei, trei pentru ai lui Afsoon şi alte trei în a treia coloană, pentru copiii lui Nargis. Apoi adăuga o a patra coloană. A unsprezecea piatră, singură-singurică. A doua zi de dimineaţă, Mariam şi-a pus o rochie de culoare crem, care îi ajungea până la genunchi, pantalonii de bumbac şi un hijab verde, care îi acoperea părul. Se codise un pic la hijab, fiindcă era verde şi nu se asorta cu rochia, dar nu avea ce face – cel alb era ros de molii. Aruncă o privire spre ceasul mecanic vechi, cu cifre negre pe un fond verde crud, cadou de la hogea Faizu-llah. Era ora nouă. Se întreba pe unde o fi nana. Se gândise să iasă şi să o caute, dar îi era groază de certuri, de privirile profund mâhnite. Nana ar fi acuzat-o de trădare. Ar fi luat-o peste picior din cauza ambiţiilor ei nelalocul lor. S-a aşezat. Ca să-i mai treacă vremea, a tot încercat să deseneze un elefant, aşa cum îi arătase Jalil, dintr-o singură mişcare. Înţepenise de la atâta stat jos, dar nu voia să se întindă în pat, de teamă să nu îşi şifoneze rochia. Când limbile ceasului au bătut în sfârşit ora unsprezece şi jumătate, Mariam a băgat cele unsprezece pietricele în buzunar şi a ieşit afară. În drum spre râu, a văzut-o pe nana, care stătea pe un scaun, la umbra unei sălcii plângătoare. Mariam nu îşi dădea seama dacă nana o văzuse sau nu.

Ajunsă la râu, Mariam a aşteptat în locul convenit în urmă cu o zi. Pe cer alunecau câţiva nori gri, în formă de conopidă. Jalil îi spusese că norii devin gri atunci când sunt atât de denşi, încât partea lor de sus absoarbe lumina soarelui, umbrind astfel partea de jos. Asta ce vezi tu, Mariam jo, îi spusese el, partea întunecată, este burta lor. A trecut ceva vreme. Mariam s-a întors la kolba. De data aceasta, a luat-o prin marginea de vest a luminişului, ca să nu mai fie nevoită să treacă pe lângă nana. S-a uitat să vadă cât este ceasul. Se făcuse aproape ora unu. Este om de afaceri, se gândea Mariam. Sigur s-a întâmplat ceva. S-a întors la râu şi a mai aşteptat un timp. Pe deasupra capului ei se învârteau nişte mierle, care apoi plonjau în iarbă. O omidă se târa pe tulpina crudă a unui scaiete. A aşteptat până i-au amorţit picioarele. De data aceasta, nu s-a mai întors la kolba. Şi-a suflecat pantalonii până la genunchi, a traversat râul şi, întâia dată în viaţa ei, a început să coboare dealul, spre Herat. Nana se înşelase şi cu privire la Herat. Nu a arătat-o nimeni cu degetul. Nu a râs nimeni de ea. A străbătut bulevardele gălăgioase, aglomerate, mărginite de chiparoşi, în mijlocul unui şuvoi constant de trecători, biciclişti şi gari-uri trase de catâri şi nu a aruncat nimeni cu pietre în ea. Nimeni nu i-a strigat harami. Nimeni nu-i dădea nicio atenţie. Aici era, în mod neaşteptat şi miraculos, o persoană ca oricare alta. O vreme, Mariam a stat lângă un bazin oval, în centrul unui parc mare, străbătut de alei de pietriş. Şi-a trecut mirată degetele peste frumoşii cai de marmură înşiraţi pe marginea bazinului şi s-a zgâit la apă cu ochi întunecaţi. A spionat un grup de băieţi care lansau nişte bărcuţe de hârtie. Peste tot se vedeau flori, lalele, crini, petunii cu petalele scăldate de soare. Oamenii se plimbau pe alei, se aşezau pe bănci şi sorbeau ceai. Nu îi venea să creadă că se află acolo. De emoţie, inima îi bătea cu putere. Ar fi vrut să fie şi hogea Faizullah de faţă, să o vadă. Să vadă cât de îndrăzneaţă este ea! Cât de curajoasă! Se lăsase dusă de valul noii ei vieţi care o aştepta în acest oraş, o viaţă cu un tată, cu fraţi şi surori, o viaţă în care va iubi şi va fi iubită, fără reţineri sau gânduri ascunse, fără ruşine. Voioasă, a luat-o din nou la pas pe marele bulevard din apropierea parcului. A trecut pe lângă nişte vânzători ambulanţi bătrâni şi zbârciţi, aşezaţi la umbră, sub platani, care i-au aruncat priviri impasibile din spatele piramidelor de cireşe şi a munţilor de struguri. Nişte băieţi desculţi alergau după maşini şi autobuze, fluturând pungi cu gutui. Mariam a stat la un colţ de stradă şi s-a uitat la trecători, încercând să înţeleagă cum de pot fi atât de indiferenţi la minunăţiile din jurul lor. După o vreme, şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat pe bătrânul proprietar al unui gari tras de cal dacă nu cumva ştie unde locuieşte Jalil, proprietarul cinematografului. Bătrânul era rotofei şi purta un chapan viu colorat. — Nu eşti din Herat, nu-i aşa? o întrebă el prietenos. Toată lumea ştie unde locuieşte Jalil Khan. — Puteţi să-mi arătaţi şi mie? — Eşti singură? o întrebă el, desfăcându-şi o caramelă. — Da. — Suie-te. Te duc până acolo. — Nu pot să vă plătesc. Nu am niciun ban la mine. I-a dat caramela. I-a spus că nu mai avusese nicio cursă de două ore şi că oricum avea de gând să plece acasă. Casa lui Jalil era în drumul lui. Mariam s-a urcat în gari. Au mers în tăcere, unul lângă altul. Pe drum a văzut prăvălii şi tarabe de unde puteai să cumperi plante medicinale, portocale şi pere, şaluri şi ţesături, chiar şi şoimi. Copiii se jucau cu bilele, în cercuri desenate pe pământ. În faţa ceainăriilor, pe nişte platforme de scânduri aşternute cu carpete, bărbaţii beau ceai şi trăgeau din narghilele.

Bătrânul a dat colţul unei străzi largi, mărginite de conifere. A oprit gari-ul pe la jumătatea ei. — Ia te uită. Se pare c-ai avut noroc, dokhtar jo. Aia-i maşina lui. Mariam a sărit jos. El i-a zâmbit şi a pornit mai departe. Mariam nu atinsese niciodată un automobil. Şi-a trecut degetele peste capota maşinii lui Jalil, care era neagră, strălucitoare şi avea nişte roţi scânteietoare, în care îşi vedea reflectată imaginea, turtită şi lăţită. Scaunele erau învelite cu piele albă, iar în spatele volanului se vedeau nişte panouri rotunde, cu tot felul de săgeţi. O clipă, vocea nanei i-a răsunat în cap, batjocoritoare, tăindu-i aripile. Simţea că o ia cu leşin. S-a apropiat de intrare, cu genunchii moi. S-a sprijinit cu mâinile de ziduri. Cât de înalte şi de ameninţătoare erau zidurile lui Jalil. Trebuia să îşi dea capul pe spate ca să vadă vârfurile chiparoşilor care se iţeau peste ele din partea cealaltă. Vârfurile copacilor se legănau bătute de vânt, iar ea îşi imagina că dau din cap ca să îi ureze bun venit. Atunci şi-a luat inima în dinţi. În prag şi-a făcut apariţia o femeie desculţă, care avea un tatuaj sub buza de jos. — Am venit să-l văd pe Jalil Khan. Sunt Mariam. Fiica lui. Pe faţa femeii se citea stupoarea, apoi acesteia i-a luat locul, dintr-o străfulgerare, o expresie de recunoaştere. Pe buze i-a încolţit un zâmbet. Părea să fi fost cuprinsă, dintr-odată, de o stare de nerăbdare şi anticipare. — Aşteaptă aici, a repezit-o. A închis uşa. Au trecut câteva minute. Apoi poarta s-a deschis din nou şi a apărut un bărbat înalt şi lat în umeri. Avea ochi galeşi şi o expresie senină. — Eu sunt chauffeur-ul lui Jalil Khan, a spus el, fără asprime în glas. — Ce-i aia? — Şoferul lui. Jalil Khan nu este acasă. — I-am văzut maşina, a spus Mariam. — Este plecat cu treburi urgente. — Şi când se-ntoarce? — N-a zis. Mariam i-a spus că va aştepta. El a închis porţile. Mariam s-a aşezat, cu genunchii la piept. Se înserase şi i se făcuse foame. A mâncat caramela pe care i-o dăduse vizitiul de pe gari. După o vreme, şoferul a ieşit din nou. — Ar trebui să pleci acasă de-acum, i-a spus el. În mai puţin de-o oră o să se-ntunece. — Nu mi-e frică de-ntuneric. — O să se lase şi frigul. Ce zici, te duc acasă cu maşina? O să-i spun eu c-ai trecut pe-aici. Mariam nu zicea nimic, doar se uita la el. — Atunci să te duc la hotel. Ca să dormi bine. Pe urmă, de dimineaţă, o să mai vedem noi ce şi cum. — Lăsaţi-mă să intru în casă. — Mi s-a dat ordin să nu te las. Uite ce-i, nimeni nu ştie când se-ntoarce. Ar putea să dureze câteva zile. Mariam şi-a încrucişat mâinile la piept. Şoferul a oftat şi i-a aruncat o privire blândă, plină de reproş. De-a lungul anilor, Mariam se va întreba adesea ce turnură ar fi luat lucrurile dacă l-ar fi lăsat pe şofer să o ducă înapoi la kolba. Dar nu a făcut-o. Şi-a petrecut noaptea în faţa casei lui Jalil. A privit cerul care se întuneca, umbrele care înghiţeau faţadele caselor din vecinătate. Fata cea tatuată i-a adus un codru de pâine şi un blid de orez, dar Mariam i-a spus că nu vrea nimic. Fata le-a lăsat lângă ea. Din când în când, Mariam auzea paşi pe stradă, uşi care se deschideau şi vorbe stinse de salut. Se

aprindeau becurile şi ferestrele luminau slab. Câinii lătrau. Când nu a mai putut răbda de foame, a mâncat orezul şi pâinea. Apoi a ascultat greierii care ţârâiau prin grădini. Deasupra, norii alunecau peste o lună palidă. Dimineaţa, cineva a scuturat-o ca să se trezească. Mariam a observat că în timpul nopţii fusese învelită cu o pătură. Era şoferul. — Gata, ajunge. Ţi-ai făcut damblaua. Bas. Hai să mergem. Mariam s-a ridicat în capul oaselor şi s-a frecat la ochi. O dureau spatele şi gâtul. — O să-l aştept. — Uită-te la mine, a spus el. Jalil Khan mi-a zis că trebuie să te duc înapoi. Chiar acum. Ai înţeles? Jalil Khan a spus asta. A deschis una dintre portierele din spate ale maşinii. — Bia. Haide, a spus el cu blândeţe. — Vreau să-l văd, a spus Mariam. I se umpluseră ochii de lacrimi. Şoferul a oftat. — Hai acasă. Să mergem, dokhtar jo. Mariam s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre el. Dar a schimbat direcţia în ultimul moment şi a rupt-o la fugă spre casă. Şoferul a încercat să o prindă de umăr. L-a fentat şi a zbughit-o pe porţile deschise. Deşi era de câteva secunde în grădina lui Jalil, ochii lui Mariam trecuseră în revistă clădirea scânteietoare de sticlă, în care se găseau diverse plante, joardele de viţă-de-vie căţărate pe spalierele de lemn, heleşteul mărginit de pietre gri, pomii fructiferi şi puzderia de flori frumos colorate. Privirea i-a alunecat peste toate aceste lucruri, după care a descoperit un chip, în celălalt capăt al grădinii, întro fereastră de la etaj. Nu a durat mai mult de-o clipă, ca o străfulgerare, dar i-a fost de ajuns. Cât să vadă ochii mari şi gura deschisă. Apoi a dispărut la fel de iute cum apăruse. O mână şi-a făcut apariţia, trăgând frenetic de un cordon. Draperiile au căzut imediat. Două mâini au apucat-o de subsuori şi au luat-o pe sus. Mariam a început să dea din picioare. Pietricelele i-au căzut din buzunare. Se zvârcolea şi plângea, fiind dusă în braţe până la maşină şi aşezată pe pielea rece a banchetei din spate. Şoferul a încercat să o consoleze. Dar Mariam nu îl auzea. Tot drumul s-a zbătut pe bancheta din spate şi a plâns. Erau lacrimi de durere, mânie şi dezamăgire. Dar erau mai ales lacrimi izvorâte dintr-un sentiment adânc, adânc de ruşine, care o copleşea când se gândea cât de nesăbuită fusese să se încreadă în Jalil din toată inima, cum îşi făcuse sânge rău din cauza rochiei şi a hijab-ului care nu se asortau, cum bătuse tot drumul până în oraş şi cum se încăpăţânase să rămână, dormind pe stradă, ca un câine vagabond. Şi îi era ruşine fiindcă îi întorsese spatele mamei ei, privirilor ei îndurerate şi ochilor ei umflaţi şi roşii. Nanei, care o pusese în gardă, care avusese tot timpul dreptate. Mariam nu-şi putea lua gândul de la chipul lui din fereastra de la etaj. O lăsase să doarmă pe stradă. Pe stradă. Plângea, culcată pe banchetă. Nu voia să se ridice în fund, ca să nu fie văzută. Îşi imagina că tot Heratul aflase dis-de-dimineaţă cum se făcuse ea de râs. Ar fi vrut ca hogea Faizullah să fie lângă ea, ca să îşi pună capul în poala lui şi el să o îmbărbăteze. După o vreme, drumul a devenit accidentat, iar botul maşinii a luat-o în sus. Urcau dealul, pe şoseaua care lega Heratul de Gul Daman. Ce îi va spune nanei, se întreba Mariam. Cum îi va cere iertare? Cum ar putea să dea ochii cu ea în acest moment? Maşina s-a oprit, iar şoferul a ajutat-o să coboare. — Te conduc, i-a spus el. Au ieşit de pe şosea şi au luat-o în sus, pe potecă. Peste tot creşteau caprifoi şi alior. Albinele

bâzâiau în jurul florilor sălbatice. Şoferul a luat-o de mână şi a ajutat-o să treacă râul. Apoi i-a dat drumul şi a început să vorbească despre faimosul Vânt de o Sută Douăzeci de Zile din Herat, care va începe să bată în curând, de pe la prânz până la amurg, şi despre muştele de nisip care vor muşca ca apucatele. Dintr-odată s-a proptit în faţa ei, încercând să îi acopere ochii, să o facă să se întoarcă cu spatele: — Întoarce-te! Nu. Nu te uita. Întoarce-te! Uită-te-n altă parte! Dar nu a fost destul de rapid. Mariam a văzut. O pală de vânt a ridicat crengile mlădioase ale salciei plângătoare, ca pe o perdea, iar Mariam a zărit ceea ce se găsea sub copac: scaunul cu spătar, răsturnat. Frânghia legată de o creangă înaltă. Nana, spânzurată la capătul ei.

6 Au îngropat-o într-un colţ al cimitirului din Gul Daman. La înmormântare, Mariam a stat lângă Bibi jo, împreună cu celelalte femei, în timp ce hogea Faizullah a rostit rugăciunile, iar bărbaţii au coborât în pământ trupul neînsufleţit, înfăşurat într-un giulgiu. După aceea, Jalil a condus-o pe Mariam până la kolba, unde, de faţă cu sătenii care îi însoţiseră, a început să se învârtă pe lângă ea cu gesturi teatrale. I-a strâns câteva lucruşoare şi i le-a băgat într-un geamantan. S-a aşezat lângă pătuţul în care era culcată şi a început să îi facă vânt. A mângâiat-o pe frunte şi, copleşit de durere, a întrebat-o dacă are nevoie de ceva, de orice – accentuând ultimul cuvânt. — Îl vreau pe hogea Faizullah, a spus Mariam. — Imediat. Este afară. Mă duc să-l chem. Abia când silueta plăpândă şi gârbovită a lui hogea Faizullah şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, Mariam a plâns, prima oară în ziua aceea. — Of, Mariam jo. S-a aşezat lângă ea şi i-a luat faţa în mâini. — Plângi, Mariam jo. Plângi, dacă aşa simţi. Nu-i nicio ruşine. Dar adu-ţi aminte, fetiţo, ce spune Coranul: „Binecuvântat fie Cel ce are în mâna Sa împărăţia, Cel ce asupra tuturor are putere, Cel ce a creat viaţa şi moartea ca să dovedească care dintre voi este mai bun la faptă.“ Coranul spune adevărul, fata mea. În spatele fiecărei încercări şi al fiecărei dureri prin care ne face să trecem, Dumnezeu pune şi un motiv. Dar Mariam nu a găsit consolare în cuvintele Domnului. Nu în ziua aceea. Nu atunci. În capul ei răsunau doar vorbele nanei: O să mor dacă pleci. O să mor. Tot ce putea să facă era să plângă şi iar să plângă şi să ude cu lacrimile ei mâinile pătate şi zbârcite ale lui hogea Faizullah. Pe drumul de întoarcere spre casă, Jalil a stat pe bancheta din spate a maşinii, împreună cu Mariam, cu mâna petrecută pe după umerii ei. — Poţi să stai cu mine, Mariam jo, i-a spus el. Am dat deja ordin să ţi se pregătească o cameră. Este la etaj. Cred c-o să-ţi placă. O să ai vedere la grădină. Pentru prima oară, Mariam îl auzea cu urechile nanei. Acum auzea cât se poate de limpede făţărnicia din spatele declaraţiilor lui, promisiunile mincinoase şi vorbele găunoase. Nici măcar nu se putea uita la el. După ce a parcat maşina în faţa casei, şoferul le-a deschis portiera şi a luat valiza lui Mariam. Fără să îşi ia mâinile de pe umerii ei, Jalil a condus-o pe aceleaşi porţi în faţa cărora, în urmă cu două zile, îl aşteptase să vină, dormind pe trotuar. Aceste întâmplări din urmă cu două zile – când ea nu îşi dorea nimic mai mult pe lume decât să se plimbe prin această grădină împreună cu Jalil – păreau să fi avut loc într-o altă viaţă. Cum de i se schimbase viaţa atât de mult şi atât de repede, se întreba Mariam. Nu şi-a ridicat ochii din pământ, privindu-şi numai picioarele, care păşeau pe o alee pietruită, de culoare gri. Era conştientă de prezenţa unor persoane în grădină, nişte siluete care şuşoteau şi se făceau nevăzute la trecerea lor. Simţea greutatea privirilor aţintite asupra ei, de undeva, de la ferestrele de sus. Nici în casă nu şi-a ridicat capul din pământ. Păşea acum pe un covor maro, cu motive octagonale, albastre şi galbene, iar cu coada ochiului a zărit soclurile de marmură ale statuilor, partea de jos a vazelor de flori, marginile destrămate ale tapiseriilor viu colorate de pe pereţi. Au început să urce pe scara interioară. Era largă şi acoperită cu un covor asemănător cu cel de jos, bătut în cuie la baza fiecărei trepte. Ajunşi în capul scării, Jalil a făcut stânga, pe un alt hol lung, pe care era aşternut alt covor. S-a oprit în faţa unei uşi, a deschis-o şi a poftit-o înăuntru. — Surorile tale, Niloufar şi Atieh, se mai joacă câteodată aici, i-a spus Jalil, dar noi o folosim mai 1

ales ca odaie de oaspeţi. Cred c-o să te simţi bine în ea. E drăguţă, nu-i aşa? Patul era acoperit cu o cuvertură verde, înflorată, care se asorta cu perdelele. Acestea erau trase ca să se vadă grădina de jos. Lângă pat se găsea un scrin cu trei sertare, pe care era aşezată o vază. De-a lungul pereţilor erau montate nişte poliţe cu fotografiile înrămate ale unor oameni pe care Mariam nu îi cunoştea. Pe una dintre poliţe, a văzut o colecţie de păpuşi de lemn identice, aranjate în ordine descrescătoare. Jalil i-a surprins privirea. — Păpuşi matrioşca. Le-am adus de la Moscova. Dacă vrei, poţi să te joci cu ele, n-o să se supere nimeni. Mariam s-a aşezat pe pat. — Vrei să-ţi aduc ceva? a întrebat-o Jalil. Mariam s-a întins. A închis ochii. După o vreme, l-a auzit închizând uşa cu grijă. Mariam ieşea din cameră numai când avea nevoie să meargă la baia de pe hol. Fata cu tatuajul, cea care îi deschisese poarta, îi aducea mâncarea pe tavă: kebab de miel, sabzi, supă aush. Cele mai multe feluri rămâneau neatinse. Jalil venea de câteva ori pe zi, se aşeza lângă ea pe pat şi o întreba cum se mai simte — Ai putea să mănânci jos, cu noi, i-a propus el, din vârful buzelor. A răsuflat vizibil uşurat când Mariam i-a spus că ar prefera să mănânce singură şi nu a mai insistat. De la fereastra ei, Mariam urmărea impasibilă ceea ce îşi imaginase şi tânjise să vadă de când se ştia: tot acel du-te-vino zilnic din viaţa lui Jalil. Servitorii ieşeau şi intrau grăbiţi pe porţile din faţă. Un grădinar tundea tot timpul arbuştii şi uda plantele din seră. În faţa casei se opreau automobile cu capote lungi, lus-truite. Din ele coborau bărbaţi îmbrăcaţi la patru ace, cu chapan-uri şi căciuli de astrahan, femei cu hijab-uri şi copii cu părul frumos pieptănat. Şi în timp ce îl privea pe Jalil care dădea mâna cu toţi aceşti străini şi când îl vedea cum îşi încrucişează palmele pe piept şi le salută cu o înclinare a capului pe soţiile lor, ştia că nana spusese adevărul. Locul ei nu era aici. Dar unde este locul meu? Ce-o să se aleagă de mine? Eu sunt tot ce ai tu pe lumea asta, Mariam, şi după ce n-o să mai fiu eu, n-o să mai ai nimic. Nimic. Tu nu faci nici cât o ceapă degerată! Precum trecea vântul prin sălciile din jurul kolbei, tot aşa treceau şi prin Mariam nişte rafale de o întunecime de nespus. În a doua zi de şedere în casa lui Jalil, o fetiţă a intrat în camera ei. — Trebuie să iau ceva, a spus ea. Mariam s-a aşezat pe pat, şi-a încrucişat picioarele şi şi-a tras pătura în poală. Fetiţa a zbughit-o în cealaltă parte a încăperii şi a deschis uşa de la dulap. A scos o cutie pătrată, de culoare gri. — Ştii ce-i asta? a întrebat-o. A deschis cutia. Se numeşte gramofon. Gramo. Fon. Ca să pui discuri. Înţelegi, muzică. Un gramofon. — Tu eşti Niloufar. Ai opt ani. Fetiţa a zâmbit. Avea zâmbetul lui Jalil şi aceeaşi gropiţă în bărbie. — De unde ştii? Mariam a ridicat din umeri. Nu i-a spus acestei fete că odată botezase o pietricică cu numele ei. — Vrei s-asculţi un cântec? Mariam a ridicat din nou din umeri. Niloufar a băgat gramofonul în priză. A scos un mic disc dintr-un săculeţ aflat tot în cutie. L-a pus şi a coborât acul. A început o melodie. Am să iau o foaie de hârtie Şi am să-ţi scriu cel mai frumos răvaş,

Căci tu eşti al inimii mele sultan, Al inimii mele sultan. — O ştii? — Nu. — Este dintr-un film iranian. L-am văzut la tati la cinematograf. Vrei să-ţi arăt ceva? Mariam nu a mai apucat să îi răspundă, fiindcă Niloufar îşi lipise deja palmele şi fruntea de podea. Şi-a luat avânt şi şi-a desprins picioarele de pământ, stând doar în mâini şi în cap. — Tu poţi să faci aşa? a întrebat-o, cu vocea gâtuită. — Nu. Niloufar a revenit cu picioarele pe pământ, trăgându-şi bluza la loc. — Pot să-ţi arăt eu, a spus, dându-şi părul de pe faţa îmbujorată. Cât o să stai aici? — Nu ştiu. — Mama spune că nu eşti sora mea de-adevăratelea, aşa cum ai zis tu. — N-am spus niciodată aşa ceva, a minţit Mariam. — Ea aşa zice. Mie nu-mi pasă. Adică nu mă supăr dacă ai zis sau dacă eşti sora mea. Nu-mi pasă. Mariam s-a culcat. — Sunt obosită. — Mama zice că un djinn a făcut-o pe mama ta să se spânzure. — Poţi s-o opreşti acum, a spus Mariam, întorcându-se pe-o parte. Muzica, vreau să zic. În aceeaşi zi a vizitat-o şi Bibi jo. A venit pe ploaie. S-a prăbuşit cu toată greutatea pe un scaun de lângă pat, strâmbându-se. — Ploaia asta, Mariam jo, este moarte curată pentru încheieturile mele. Îţi spun eu, moarte curată… Sper… Ei, haide, vino-ncoa, puiule. Vino-ncoa, la Bibi jo. Nu plânge. Gata. Biata de tine. Şşt. Gata, sărăcuţa de tine. În acea seară, a luat-o foarte greu somnul. S-a tot sucit de pe-o parte pe alta, s-a uitat la cer şi a ascultat paşii de dedesubt, vocile înăbuşite de pereţi şi rafalele de ploaie care biciuiau geamurile. Când a aţipit în sfârşit, s-a trezit speriată din cauza unor ţipete. Jos se auzeau nişte voci ascuţite şi furioase. Nu înţelegea ce îşi spun. Apoi cineva a trântit uşa. A doua zi de dimineaţă a primit vizita lui hogea Faizullah. Când şi-a văzut prietenul la uşă, cu barba lui albă şi zâmbetul ştirb şi bun, lui Mariam i s-au umplut iar ochii de lacrimi. A sărit din pat şi s-a repezit să îl întâmpine. I-a sărutat mâna, ca de fiecare dată, iar el a sărutat-o pe frunte. L-a poftit să ia loc pe scaun. I-a arătat Coranul pe care îl adusese cu el şi l-a des-chis. — M-am gândit că n-ar fi rău să ne reluăm vechile obiceiuri, ce zici? — Ştii bine că nu mai am nevoie de lecţii, hoge sahib. M-ai învăţat fiecare surrah şi ayat din Coran, acum mulţi ani. El a râs şi şi-a ridicat mâinile ca şi cum s-ar fi predat. — Atunci recunosc. M-ai prins. Dar îmi trebuia un pretext ca să vin să te vizitez. — Dumneata nu ai nevoie de pretexte. — Frumos din partea ta să spui asta, Mariam jo. I-a dat Coranul. Ea l-a sărutat de trei ori – atingându-l cu fruntea între săruturi –, aşa cum o învăţase el, apoi i l-a dat înapoi. — Cum te mai simţi, copila mea? — Mă tot… a început Mariam, dar a trebuit să se oprească fiindcă i se pusese un nod în gât. Mă tot gândesc la ce mi-a spus înainte să plec. Ea… — Nu, nu, nu, a întrerupt-o hogea Faizullah, punându-i o mână pe genunchi. Mama ta, Allah s-o

ierte, a fost o femeie tare necăjită şi nefericită, Mariam jo. Ce şi-a făcut ea este un lucru îngrozitor. Faţă de ea, faţă de tine şi în ochii lui Allah. El o va ierta, fiindcă este preamilostiv, dar pe Allah L-a întristat fapta ei. În ochii Lui, este un păcat să iei o viaţă, fie a altuia, fie a ta, fiindcă El ne spune că viaţa este sfântă. Vezi tu… Îşi mută scaunul mai aproape de Mariam şi îi luă mâna într-ale lui. Vezi tu, eu am cunoscut-o pe mama ta înainte să te naşti tu, când era copil, şi pot să-ţi spun că şi atunci era nefericită. Mă tem că sămânţa a ceea ce a făcut a încolţit acum mult timp. Ceea ce vreau eu să-ţi spun este că nu a fost vina ta. Nu a fost vina ta, copilă. — N-ar fi trebuit s-o las. Ar fi trebuit… — Opreşte-te. Gândurile astea nu-ţi fac bine, Mariam jo. M-ai auzit, copilă? Nu-ţi fac bine. Or să te distrugă. Nu a fost vina ta. Ascultă la mine. Nu a fost vina ta. Mariam şi-a suflat nasul şi a dat din cap, fiindcă nu putea să îl creadă, deşi îşi dorea cu disperare. Peste o săptămână, într-o după-amiază, s-a auzit o bătaie în uşă şi în cameră a intrat o femeie înaltă. Avea pielea albă, părul roşcat şi degete lungi. — Eu sunt Afsoon, a spus ea. Mama lui Niloufar. Ce-ar fi să te speli şi să cobori? Mariam i-a răspuns că ar prefera să rămână în camera ei. — Nu, na fahmidi, n-ai înţeles. Trebuie să cobori. Vrem să vorbim ceva cu tine. Este important. 1 Coranul, Editura Herald, Bucureşti, 2006, traducere din limba arabă de George Grigore, Sura 67, versetele 1-2.

7 Jalil şi nevestele lui stăteau în faţa ei, la o masă lungă, maro închis. Între ei, în mijlocul mesei, era o vază de cristal cu gălbenele proaspete şi o carafă aburită cu apă. Femeia roşcată care se prezentase ca fiind mama lui Niloufar, Afsoon, stătea în dreapta lui Jalil. Celelalte două, Khadija şi Nargis, erau aşezate la stânga lui. Nevestele aveau câte un văl negru diafan, dar nu pe cap, ci legat lejer la gât, aproape la nimereală. Cum nu credea în ruptul capului că vreuna dintre ele şi-ar fi dorit să ţină doliu după nana, Mariam şi le imagina venind în ultimul moment cu ideea vălurilor sau poate că le atrăsese Jalil atenţia, chiar înainte să o cheme jos. Afsoon a turnat nişte apă din carafă şi a pus paharul în faţa lui Mariam, pe un suport cadrilat. — Nici n-a venit bine primăvara, că s-a şi făcut cald, a spus şi a început să îşi facă vânt cu mâna. — Te-ai mai liniştit? a întrebat-o Nargis, care avea o bărbie micuţă şi părul negru, ondulat. Noi sperăm că ţi-ai mai revenit. Probabil că ţi-a fost foarte greu cu tot… necazul ăsta. Ce nenorocire. Celelalte două au dat din cap, aprobator. Mariam le-a trecut în revistă sprâncenele pensate şi zâmbetele subţiri, îngăduitoare pe care i le adresau. În capul ei se auzea un uruit neplăcut. Simţea că îi arde gâtul. A luat o gură de apă. Prin fereastra largă din spatele lui Jalil se vedea un rând de peri înfloriţi. Pe peretele de lângă fereastră se găsea o servantă dintr-un lemn închis la culoare. În ea erau un ceas şi o fotografie înrămată cu Jalil şi trei băieţi, ţinând un peşte. Soarele se juca pe solzii peştelui. Jalil şi băieţii zâmbeau cu gura până la urechi. — Ce ziceam? a început Afsoon. Eu, adică noi, te-am chemat aici fiindcă avem nişte veşti foarte bune pentru tine. Mariam a ridicat capul din pământ. A surprins un schimb rapid de ocheade între femei, peste capul lui Jalil, care se pleoştise în scaun, uitându-se în gol, spre carafa de pe masă. Cea care şi-a întors privirea spre ea a fost Khadija, care părea cea mai vârstă dintre toate trei, iar Mariam a avut impresia că şi această chestiune fusese discutată şi rezolvată înainte să fie chemată jos. — Ai un pretendent, i-a spus Khadija. Mariam a simţit un gol în stomac. — Un ce? a întrebat, simţind cum îi amorţesc buzele. — Un khastegar. Un pretendent. Numele lui este Rasheed, a continuat Khadija. Este prieten cu un partener de afaceri al tatălui tău. Este paştun, originar din Kandahar, dar locuieşte la Kabul, în cartierul Deh-Mazang, într-o casă cu două etaje care este a lui. Afsoon dădea din cap aprobator. — Dar vorbeşte persană , ca noi, ca tine. Aşa că nu va trebui să înveţi paştuna. Mariam simţea că se sufocă. Încăperea se clătina în sus şi în jos, pământul îi fugea de sub picioare. — Este cizmar, spunea Khadija acum. Dar nu un moochi din ăla ordinar, pe care-l găseşti la orice colţ de stradă, nu, nu. El are atelierul lui şi este unul dintre cei mai căutaţi cizmari din Kabul. Lucrează pentru diplomaţi, pentru familia preşedintelui, ce să mai, pentru oameni de vază. Aşa că nu trebuie să-ţi faci griji, c-o să te-ntreţină fără bătăi de cap. Mariam s-a uitat la Jalil. Inima îi bătea nebuneşte. — Este adevărat? Ce spune ea, este adevărat? Dar Jalil nu a catadicsit să-şi ridice privirea spre ea. A continuat să îşi muşte buza de jos şi să se holbeze la carafă. — Acuma, e-adevărat că este un pic mai în vârstă decât tine, s-a băgat şi Afsoon în discuţie. Dar nu cred că are mai mult de… patruzeci de ani. Patruzeci şi cinci, cel mult. Nu-i aşa, Nargis? — Cam aşa. Dar am văzut fete de nouă ani date unor bărbaţi cu douăzeci de ani mai mari decât 2

pretendentul tău, Mariam. Cu toatele am văzut. Tu câţi ani ai, cincisprezece? Asta-i vârsta potrivită, tocmai bună de măritiş. La auzul acestor cuvinte, au dat toate din cap, pline de entuziasm. Lui Mariam nu i-a scăpat faptul că nu pomeniseră nimic de surorile ei vitrege, Saideh sau Naheed, amândouă de vârsta ei, amândouă eleve la şcoala „Mehri“ din Herat, amândouă plănuind să se înscrie la Universitatea din Kabul. Era cât se poate de limpede că, în cazul lor, vârsta de cincisprezece ani nu era una potrivită, tocmai bună de măritiş. — Ba mai mult, a continuat Nargis, şi el a pierdut nişte fiinţe dragi. Soţia lui, aşa am auzit, a murit la naştere, acum zece ani. Şi pe urmă, acum trei ani, fiul lui s-a înecat într-un lac. — Este foarte trist, într-adevăr. În ultimii ani şi-a tot căutat soţie, dar n-a găsit niciuna care să-i convină. — Dar eu nu vreau, a spus Mariam. S-a uitat la Jalil. Nu vreau. Nu mă obliga. Îşi detesta vocea plângăcioasă, tonul implorator, dar nu se putea controla. — Nu mai exagera, Mariam, i-a spus una dintre soţii. Nu mai urmărea cine ce îi spune. Se holba în continuare la Jalil, aşteptând să intervină, să îi spună că nimic din toate acestea nu era adevărat. — Nu poţi să rămâi toată viaţa aici. — Nu vrei să ai şi tu familia ta? — Da. O casă, copii? — Trebuie să mergi mai departe. — E-adevărat că ar fi fost de preferat să te măriţi cu un localnic, cu un tadjic, dar Rasheed este sănătos şi s-a arătat interesat de tine. Are casă şi o slujbă bună. Asta-i tot ce contează de fapt, nu-i aşa? Iar Kabulul este un oraş frumos şi plin de viaţă. S-ar putea să nu mai prinzi o asemenea ocazie. Mariam şi-a îndreptat atenţia spre neveste. — O să stau cu hogea Faizullah, a spus ea. El o să mă primească. Ştiu sigur c-o să mă primească. — Nu-i o idee bună, a spus Khadija. Este bătrân şi… Căuta cuvântul potrivit, iar Mariam a înţeles că ceea ce voia de fapt să spună era Este prea aproape . A înţeles ce au de gând să facă. S-ar putea să nu mai prinzi o asemenea ocazie. Şi nici ele. Venirea ei pe lume fusese ca o pată pe obrazul lor, iar acum aveau ocazia să şteargă, o dată pentru totdeauna, ultima rămăşiţă a ruşinoasei greşeli a soţului lor. Era trimisă departe fiindcă era încarnarea ruşinii lor. — Este aşa de bătrân şi de neputincios, a spus Khadija în cele din urmă. Şi ce-o să te faci după ce-o să se ducă? O să rămâi pe capul alor lui. Aşa cum ai rămas acum pe al nostru. Mariam aproa-pe că vedea cuvintele nerostite ieşind din gura Khadijei, ca aburii respiraţiei într-o zi geroasă. Mariam s-a şi văzut la Kabul, un oraş mare, străin şi aglomerat, care, îi spusese Jalil odată, se afla la vreo şase sute cincizeci de kilometri est de Herat. Şase sute cincizeci de kilometri. Cea mai lungă distanţă pe care o parcursese vreodată de la kolba fuseseră cei doi kilometri, atunci când o luase pe jos spre casa lui Jalil. A încercat să îşi imagineze cum ar fi să trăiască acolo, la Kabul, în celălalt capăt al acelei distanţe aproape de neînchipuit, să locuiască în casa unui străin, căruia va trebui să îi suporte toanele şi să îi asculte poruncile. Va trebui să îi facă curat, să îi gătească şi să îi spele rufele. Şi vor fi şi alte corvoade – nana îi spusese ce le fac bărbaţii nevestelor lor. Ceea ce o umplea de groază şi de oroare era mai ales gândul la aceste relaţii intime, pe care şi le închipuia ca pe nişte perversităţi dureroase. S-a întors din nou spre Jalil. — Spune-le. Spune-le că n-o să le laşi să facă asta. — De fapt, tatăl tău i-a dat deja un răspuns lui Rasheed, a spus Afsoon. Rasheed este aici, în Herat, a bătut tot drumul de la Kabul. Nikka se va ţine mâine dimineaţă, iar la prânz pleacă autobuzul spre Kabul.

— Spune-le! a ţipat Mariam. Femeile nu mai ziceau nimic. Mariam a simţit că şi ele sunt cu ochii pe el. Că aşteaptă. În cameră sa lăsat tăcerea. Jalil se tot juca cu verigheta. Părea necăjit şi neajutorat. Din servantă se auzea ceasul ticăind. — Jalil jo? a spus până la urmă una dintre femei. Jalil a ridicat încet capul, a întâlnit privirea lui Mariam, a şovăit un moment, apoi a coborât din nou ochii în pământ. A deschis gura, dar nu s-a auzit decât un singur geamăt îndurerat. — Zi ceva, l-a somat Mariam. — Fir-ar să fie, Mariam, nu-mi face una ca asta, a bolborosit el în cele din urmă, cu o voce pierită, agasat, de parcă el ar fi fost victima în toată povestea aceea. Acestea fiind zise, Mariam a simţit cum tensiunea din încăpere se risipeşte. În timp ce nevestele lui Jalil au început o nouă – şi mai însufleţită – rundă de remarci liniştitoare, Mariam s-a uitat în jos la masă. Privirea urmărea forma elegantă a picioarelor mesei, curbele sinuoase ale colţurilor ei, luciul ca de oglindă al blatului maro închis. A observat că de fiecare dată când răsufla, blatul se aburea, iar ea dispărea de la masa tatălui ei. Afsoon a escortat-o în camera de la etaj. După ce s-a închis uşa, Mariam a auzit zăngănitul unei chei care se întorcea în yală. 2 Sau farsi, limbă indo-europeană vorbită în Sudul şi Centrul Asiei.

8 De dimineaţă, Mariam a primit o rochie verde închis, cu mâneci lungi, pe care să o poarte peste pantalonii albi de bumbac. Afsoon i-a dat un hijab verde şi o pereche de sandale asortate. A fost dusă din nou în camera cu masa lungă, maro, numai că în mijlocul acesteia se găseau acum un bol cu migdale trase în zahăr, un Coran, un văl verde şi o oglindă. La masă stăteau doi bărbaţi pe care nu îi mai văzuse niciodată – martorii, a presupus – şi un hoge. Jalil i-a arătat un scaun. Purta un costum maro închis şi o cravată galbenă. Se spălase pe cap. Când i-a tras scaunul, a încercat să îi zâmbească încurajator. De data aceasta, Khadija şi Afsoon s-au aşezat lângă Mariam, pe partea ei de masă. Hogea a făcut un semn spre văl, iar Nargis i l-a pus pe cap lui Mariam, aranjându-i-l, apoi s-a aşezat şi ea. Mariam îşi privea mâinile. — Acum poţi să-l chemi, i-a spus Jalil cuiva. Mariam i-a simţit mirosul înainte să îl vadă. O colonie grea, dulce, nu discretă ca a lui Jalil, amestecată cu miros de tutun. Parfumul i-a invadat nările. Prin văl, cu coada ochiului, a văzut un bărbat înalt, burtos şi lat în umeri, care se cocârjase în uşă. Când i-a văzut statura, aproape că i s-a tăiat răsuflarea şi a trebuit să îşi plece ochii. Inima îi bătea nebuneşte. L-a simţit că şovăie în prag. Au urmat paşii grei şi mişcările lente prin încăpere. Bolul cu migdale de pe masă zăngănea în ritm cu paşii lui. S-a prăbuşit pe un scaun lângă ea, cu un mormăit gutural. Respira greu. Hogea le-a urat bun venit. A ţinut să precizeze că nu va fi o nikka tradiţională. — Am înţeles că Rasheed agha are bilete la autobuzul care pleacă peste trei ore la Kabul. Aşa că vom sări peste unele obiceiuri, ca să economisim timp şi să terminăm mai repede. Hogea i-a binecuvântat rapid şi le-a spus câteva cuvinte despre importanţa căsătoriei. L-a întrebat pe Jalil dacă se opune în vreun fel acestei uniuni, iar Jalil a dat din cap că nu. Apoi hogea l-a întrebat pe Rasheed dacă îşi doreşte cu adevărat să se unească prin contract de căsătorie cu Mariam. Rasheed a spus că da. Vocea lui aspră, hârşâită i-a adus aminte de sunetul frunzelor uscate călcate în picioare, toamna. — Şi tu, Mariam jan, accepţi să te căsătoreşti cu acest bărbat? Mariam nu a scos un cuvânt. Cineva şi-a dres glasul. — Acceptă, a spus o voce de femeie, de la masă. — De fapt, a zis hogea, trebuie să răspundă chiar ea. Şi ar trebui să aştepte să întreb de trei ori. Fiindcă, vedeţi Domniile Voastre, el este cel care o cere pe ea, nu invers. A mai pus întrebarea de două ori. Cum Mariam nu răspundea, a mai întrebat-o o dată, de data aceasta mai tare. Mariam îl simţea pe Jalil lângă ea, cum se foieşte pe scaun, simţea cum unii bat din picioare pe sub masă. Apoi au început să îşi dreagă din nou glasurile. S-a văzut o mână mică, albă, care a îndepărtat un fir de praf de pe masă. — Mariam, a şoptit Jalil. — Da, a spus ea, cu un tremur în voce. Sub văl a fost băgată o oglindă. În ea, Mariam şi-a văzut mai întâi propriul chip, sprâncenele informe, nearcuite, părul lins, ochii verzi, trişti şi atât de apropiaţi, încât părea aproape saşie. Avea pielea aspră, ternă şi plină de coşuri. I se părea că are fruntea prea lată, bărbia, prea ascuţită, buzele, prea subţiri. Imaginea de ansamblu era o faţă lungă, triunghiulară, cam ca de ogar. Şi totuşi, lucru curios, Mariam a observat că, per ansamblu, aceste trăsături şterse formau un chip nu neapărat drăguţ, dar nici neplăcut la vedere. Tot în oglindă, Mariam l-a văzut prima oară pe Rasheed: faţa lui lată, pătrăţoasă şi rumenă; nasul coroiat; obrajii îmbujoraţi, care dădeau impresia de bună dispoziţie mucalită; ochii apoşi, injectaţi; dinţii strâmbi, cei doi din faţă încălecaţi precum cele două pante ale unui acoperiş; fruntea incredibil

de îngustă, de nici două degete; sprâncenele stufoase; părul cărunt, aspru, ca o perie. Privirile li s-au încrucişat fugitiv în oglindă. Asta-i faţa soţului meu, s-a gândit Mariam. Au schimbat verighetele subţiri de aur, pe care Rasheed le scosese din buzunarul de la haină. Avea unghiile îngălbenite, maronii, ca de măr putred, unele încovoiate ca nişte gheare, altele părând gata să se desprindă de pe degete. Lui Mariam i-au tremurat mâinile când a încercat să îi bage verigheta pe deget lui Rasheed, iar el a trebuit să o ajute. Verigheta ei era cam mică, dar Rasheed nu a stat pe gânduri şi i-a îndesat-o pe deget. — Gata, a spus el. — Ce verighetă frumoasă, a spus una dintre neveste. Ce bucurie, Mariam. — Acum, nu mai rămâne decât să semnaţi contractul, a spus hogea. Mariam şi-a scris numele – meem, reh, ya şi din nou meem –, conştientă că toate privirile sunt aţintite pe mâna ei. Mariam îşi va mai pune numele pe un document abia peste douăzeci şi şapte de ani. Şi cu acea ocazie va fi un hogea de faţă. — Acum sunteţi soţ şi soţie, a spus hogea. Tabreek. Felicitări. Rasheed o aştepta în autobuzul multicolor. Mariam nu îl vedea din locul în care stătea cu Jalil, lângă bara de protecţie din spate, doar fumul de la ţigara lui, care ieşea pe fereastra deschisă. În jurul lor, oamenii îşi luau rămas-bun, cu strângeri de mână. Sărutau Coranul, trecându-şi-l de la unul la altul. Nişte băieţi desculţi alergau printre călători; chipurile lor rămâneau ascunse în spatele tăvilor cu gumă de mestecat şi ţigări. Jalil nu mai pregeta să îi spună cât de frumos este Kabulul, cum până şi împăratul mogul Babur lăsase cu limbă de moarte să fie înmormântat acolo. Mariam ştia prea bine că Jalil va continua să vorbească despre parcurile, magazinele, copacii şi aerul din Kabul, până ce ea se va trezi pe nesimţite urcată în autobuz, în timp ce el va merge pe lângă acesta, făcându-i vesel cu mâna şi răsuflând uşurat că a scăpat cu bine. Nu mai putea înghiţi una ca asta. — Te-am venerat, să ştii, a spus ea. Jalil s-a oprit în mijlocul propoziţiei. Şi-a încrucişat braţele la piept, apoi şi le-a lăsat în jos. Un cuplu de hinduşi tineri – soţia legănând un băieţel, iar soţul trăgând un geamantan după el – a trecut printre ei. Jalil a părut recunoscător de întrerupere. Cei doi şi-au cerut scuze, iar el le-a zâmbit politicos. — Te aşteptam în fiecare joi, cu orele. Nu mai puteam de grijă când mă gândeam că n-o să apari. — Te-aşteaptă un drum lung. Ar trebui să mănânci ceva. A dat să plece să îi cumpere nişte pâine şi brânză de capră. — Mă gândeam tot timpul la tine. Mă rugam să apuci să trăieşti o sută de ani. Habar n-aveam. Habar n-aveam că ţi-e ruşine cu mine. Jalil a coborât privirea şi, ca un copil, a început să se joace cu vârful pantofului în ţărână. — Ţi-era ruşine cu mine. — O să te vizitez, a murmurat el. O să vin la Kabul să te văd. Şi-o să… — Nu. Nu, a spus ea. Să nu vii. N-o să te primesc. Să nu vii. Nu vreau să mai aud de tine. În veci. Niciodată. El i-a aruncat o privire rănită. — Pentru tine şi pentru mine totul se sfârşeşte aici. Ia-ţi la revedere. — Nu pleca aşa, a spus el, cu o voce pierită. — Nici măcar n-ai avut bunul-simţ să mă laşi să-mi iau rămas-bun de la hogea Faizullah. S-a întors şi s-a îndreptat spre partea laterală a autobuzului. Îl simţea venind în urma ei. Când a ajuns la uşile hidraulice, l-a auzit în spatele ei.

— Mariam jo. A urcat şi deşi l-a văzut cu coada ochiului, mergând în paralel cu ea, nu i-a aruncat nicio privire pe fereastră. Mergea pe culoar spre fundul autobuzului, unde se aşezase Rasheed, cu valiza ei între picioare. Nu s-a întors să se uite la el nici când Jalil şi-a lipit palmele de geam, nici când a bătut în el, insistent. După ce autobuzul s-a urnit din loc, cu o smucitură, nu s-a întors să îl vadă alergând cu paşi mărunţi pe lângă el. Şi după ce autobuzul a prins viteză, nu s-a uitat în urmă să îl vadă cum se îndepărtează, cum dispare într-un nor de extenuare şi praf. Rasheed, care ocupase locurile de la fereastră şi de la mijloc, şi-a pus mâna groasă pe ale ei. — Haide, fato. Gata. Gata, a spus el, aruncând priviri furişe pe fereastră, de parcă ceva mai interesant i-ar fi atras atenţia.

9 Când au ajuns acasă la Rasheed, a doua zi, se însera. — Suntem în Deh-Mazang, a spus el. Erau afară, pe trotuar. Într-o mână ţinea valiza ei, iar cu cealaltă descuia poarta de lemn. În partea de sud-vest a oraşului. Grădina zoologică este aproape, la fel şi universitatea. Mariam a dat din cap. Învăţase deja că trebuie să fie foarte atentă când vorbeşte el, deşi înţelegea ce spune. Nu era obişnuită cu dialectul persan din Kabul, peste care se suprapunea accentul paştun, limba care se vorbea în Kandahar, oraşul lui natal. El, pe de altă parte, nu părea să aibă nicio problemă să înţeleagă dialectul persan din Herat, pe care îl vorbea ea. A aruncat o privire pe strada îngustă şi desfundată. Casele erau băgate unele într-altele, unele fiind chiar lipite, şi aveau nişte curţi mici şi împrejmuite de ziduri în faţă, care le izolau de stradă. Cele mai multe aveau acoperişuri plate şi erau făcute din cărămidă arsă sau din chirpici de aceeaşi culoare prăfuită ca munţii care înconjurau oraşul. Şanţurile care mărgineau drumul erau pline de noroi. Din loc în loc, tronau mormane de gunoi, pe care roiau muştele. Casa lui Rasheed avea două etaje. Se vedea că, odată, fusese albastră. După ce Rasheed a deschis poarta, Mariam s-a trezit într-o curte mică, neîngrijită, cu petice de iarbă arsă. La dreapta, într-o curte laterală, a văzut o latrină, iar la stânga, un puţ cu pompă manuală şi un rând de răsaduri ofilite. În apropiere de puţ se găsea un şopron, de peretele căruia era sprijinită o bicicletă. — Tatăl tău mi-a spus că-ţi place să pescuieşti, a spus Rasheed, în timp ce traversau curtea spre casă. Mariam a observat că în spatele casei nu exista grădină. Sunt nişte văi mai la nord. Râuri cu o grămadă de peşte. Poate o să te duc într-o zi. A descuiat uşa şi a poftit-o înăuntru. Casa lui Rasheed era mult mai mică decât cea a lui Jalil, dar, în comparaţie cu kolba ei şi a nanei, era ditamai conacul. Parterul era compus dintr-un hol, o sufragerie şi o bucătărie, în care el i-a dat în primire cratiţele şi tigăile, o autoclavă şi un ishtop cu petrol lampant. În sufragerie se găsea o canapea de piele de culoarea fisticului. Fusese sfâşiată într-o parte şi cusută stângaci. Pereţii erau goi. Mai existau o masă, două scaune cu fundul împletit, două scaune pliante şi, într-un colţ, o sobă neagră din fontă. Mariam stătea în picioare în mijlocul sufrageriei, uitându-se în jur. La kolba, putea să atingă tavanul cu degetele. Dacă stătea culcată în pătuţul ei, putea să spună ce oră este după cum cădeau razele de soare pe fereastră. Ştia cât de mult se va deschide uşa înainte să scârţâie balamalele. Cunoştea fiecare aşchie şi crăpătură din cele treizeci de scânduri ale duşumelei. Acum, toate aceste lucruri familiare erau de domeniul trecutului. Nana era moartă, iar ea era aici, într-un oraş străin, ruptă de viaţa pe care o cunoscuse prin văi şi lanţuri de munţi şi deşerturi întregi. Era în casa unui străin, cu diferitele ei încăperi şi mirosul ei de fum de ţigară, cu dulapurile ei necunoscute pline de ustensile necunoscute, cu perdelele ei grele, de un verde închis şi cu tavanul la care ştia că nu poate ajunge. Spaţiul acela o sufoca. I se rupea sufletul de dorul nanei, al lui hogea Faizullah, al vechii ei vieţi. Atunci a început să plângă. — Ce te-a apucat? a întrebat-o Rasheed, îmbufnat. Şi-a băgat mâna în buzunarul de la pantaloni, i-a descleştat degetele şi i-a îndesat o batistă în palmă. Şi-a aprins o ţigară şi s-a sprijinit de perete. Apoi s-a uitat la Mariam, care se ştergea la ochi cu batista. — Ai terminat? Mariam a dat din cap că da. — Eşti sigură?

— Da. Atunci a apucat-o de braţ şi a dus-o la fereastra de la sufragerie. — Fereastra asta este orientată spre nord, a spus el, bătând în geam cu unghia încovoiată de la degetul arătător. Ăla din faţa noastră este muntele Asmai, vezi, iar la stânga este muntele Ali Abad. La poalele lui se găseşte universitatea. În spatele nostru, la est, nu se vede de-aici, este muntele Shir Darwaza. În fiecare zi la prânz se trage cu tunul de pe el. Şi-ncetează cu plânsul. Imediat. Nu glumesc. Mariam s-a şters la ochi cu batista. — Smiorcăiala femeilor mă calcă pe nervi, a spus el, încruntat. Îmi pare rău. N-am răbdare cu-aşa ceva. — Vreau să merg acasă, a spus Mariam. Rasheed a oftat, iritat. Un damf de tutun a lovit-o în faţă. — N-o s-o iau personal. De data asta. A apucat-o din nou de braţ şi a dus-o sus. Etajul era compus dintr-un hol strâmt şi întunecos şi două dormitoare. Uşa de la cel mare era întredeschisă. Prin ea, Mariam a văzut că, la fel ca restul casei, încăperea era sărac mobilată: un pat într-un colţ, o pătură maro, o pernă, un dulap de haine şi o măsuţă de toaletă. În afară de o oglindă mică, pe pereţi nu se mai găsea nimic. Rasheed a închis uşa. — Ăsta-i dormitorul meu. Apoi i-a spus că se poate instala în camera de oaspeţi. — Sper să nu te superi. M-am obişnuit să dorm singur. Mariam nu i-a spus că i s-a luat o piatră de pe inimă, cel puţin în această privinţă. Camera care urma să fie dormitorul lui Mariam era mult mai mică decât cea în care stătuse în casa lui Jalil. Avea un pat, un dulap de haine vechi, de un maro cenuşiu, şi o masă de toaletă mică. De la fereastră se vedea curtea şi, ceva mai încolo, strada. Rasheed i-a pus valiza într-un colţ. Mariam s-a aşezat pe marginea patului. — Nici n-ai observat, a zis el. Stătea în uşă, un pic încovoiat, ca să nu dea cu capul de pragul de sus. Uită-te pe pervaz. Ştii ce sunt? Le-am luat chiar înainte să plec la Herat. De-abia atunci a observat Mariam coşul de pe pervaz. Pe marginile lui se revărsau nişte tuberoze albe. — Sunt frumoase? Îţi plac? — Da. — Atunci poţi să-mi mulţumeşti. — Vă mulţumesc. Îmi pare rău. Tashakor… — Tremuri. Poate te-am speriat eu. Te-am speriat? Ţi-e frică de mine? Mariam nu se uita la el, dar ghicea ceva ascuns şi viclean în vorbele lui, în întrebările ca nişte împunsături. A dat repede din cap că nu, dându-şi seama că spune astfel prima ei minciună din căsnicia lor. — Nu? Atunci e bine. E bine de tine. În fine, asta-i casa ta, acum. O să-ţi placă. O să vezi. Ţi-am zis c-avem curent electric? Mai toate zilele şi în fiecare noapte. S-a făcut că pleacă. În uşă s-a oprit, a tras un fum din ţigară, tacticos, şi şi-a mijit ochii, învăluit într-un nor de fum. Mariam a crezut că o să zică ceva. Dar nu s-a întâmplat nimic. A închis uşa şi a lăsat-o singură cu valiza şi florile.

10 În primele zile, Mariam nu a ieşit mai deloc din cameră. Era trezită în zori, pentru rugăciune, de strigătul îndepărtat de azan , după care se băga din nou în pat. Era tot în pat când îl auzea pe Rasheed în baie, spălându-se, apoi intrând în camera ei să vadă ce face înainte să plece la prăvălie. De la fereastră, îl vedea ieşind în curte, punându-şi pachetul cu mâncare în coşul din spate al bicicletei, apoi traversând curtea pe bicicletă şi ieşind în stradă. Îl urmărea pedalând şi îi vedea silueta masivă, lată în umeri dispărând după colţ, la capătul străzii. Ziua, în cea mai mare parte a timpului, Mariam zăcea în pat, simţindu-se lăsată în voia sorţii, oropsită şi deznădăjduită. Uneori cobora până la bucătărie, îşi trecea mâinile peste blatul pătat cu grăsime, lipicios, peste perdelele înflorate de vinil care miroseau a mâncare arsă. Se uita prin sertarele care nu se închideau bine, la lingurile şi cuţitele des-perecheate, la strecurătoarea şi la spatulele ştirbe de lemn, toate aceste aşa-zise instrumente ale noii ei vieţi, toate reamintindu-i de nenorocirea care o lovise şi din cauza căreia se simţea dezrădăcinată, înstrăinată, ca un intrus în viaţa altcuiva. La kolba, pofta ei de mâncare era normală. Aici, rareori i se făcea foame. Uneori, îşi mai lua o farfurie cu orez alb rămas de cu seară şi o coajă de pâine şi se ducea în sufragerie, la geam. De acolo vedea acoperişurile caselor fără etaj de pe strada lor. Vedea şi ce se întâmplă prin curţi: pe femeile care îşi întindeau rufele la uscat şi uşuiau copiii şi puii de găină ce ciuguleau în ţărână, lopeţile şi sapele, vacile priponite de copaci. Se gândea cu dor la nopţile de vară în care ea şi nana dormeau pe acoperişul plat al kolbei şi se zgâiau la luna care strălucea peste Gul Daman; noaptea era aşa de fierbinte, încât cămăşile li se lipeau de piept ca frunzele ude de geam. Îi era dor de după-amiezele de iarnă în kolba, când recita împreună cu hogea Faizu-llah, de zornăitul ţurţurilor care cădeau din copaci pe acoperiş, de ciorile care croncăneau afară, pe crengile înzăpezite. Cât era ziua de lungă, Mariam bătea casa în lung şi în lat, singură, din bucătărie până în sufragerie, apoi sus, în dormitor, şi din nou la parter. Sfârşea în camera ei, unde se ruga sau se aşeza pe pat, simţindu-se rău, sfâşiată de dorul de mamă şi de casă. Însă neliniştea lui Mariam atingea apogeul abia când începea să apună soarele. Începeau să îi clănţăne dinţii când se gândea că vine noaptea, momentul în care Rasheed se putea hotărî să îi facă, în sfârşit, ce le fac bărbaţii soţiilor lor. Stătea întinsă în pat, cu sufletul la gură, în timp ce el mânca singur la parter. Întotdeauna se oprea în dreptul camerei ei şi îşi băga capul pe uşă. — Te-ai băgat deja în pat? E de-abia şapte. Dormi? Răspunde-mi. Hei. Insista până când, din întuneric, Mariam spunea: — Nu dorm. Atunci se strecura înăuntru şi se aşeza pe prag. Din pat, de unde stătea, îi vedea trupul masiv, picioarele lungi, fuioarele de fum din jurul profilului de vultur, vârful de chihlimbar al ţigării, luminând când mai aprins, când mai stins. Îi povestea ce făcuse toată ziua. O pereche de mocasini pe comandă pentru secretarul de stat din Ministerul de Externe – care, spunea Rasheed, cumpăra încălţăminte numai de la el. Nişte sandale pentru un diplomat polonez şi soţia lui. Îi enumera superstiţiile legate de încălţări: că dacă le pui pe pat, îţi intră moartea în casă; că dacă te încalţi mai întâi cu pantoful stâng, te cerţi cu cineva. — În schimb, dacă a fost din greşeală şi într-o vineri, nu se-ntâmplă nimic, spunea el. Şi ştiai că poartă ghinion să-ţi legi pantofii şi să-i atârni în cui? Rasheed nu credea o iotă din toate astea. După el, superstiţiile erau ceva cu care îşi făceau de treabă femeile. Trecea apoi la veştile pe care le auzise în lume, cum ar fi că preşedintele american Richard Nixon 3

demisionase în urma unui scandal. Mariam, care nu auzise în viaţa ei de Nixon sau de scandalul care îl obligase să demisioneze, nu spunea nimic. Aştepta temătoare ca Rasheed să termine de vorbit, să îşi stingă ţigara şi să plece. Abia după ce îl auzea traversând holul şi deschizând şi închizând uşa, abia atunci o slăbea gheara de fier din stomac. Apoi, într-o noapte, şi-a stins ţigara şi, în loc să îi spună noapte bună, s-a sprijinit de tocul uşii. — Ai de gând se despachetezi odată chestia aia? a întrebat-o, arătând cu capul spre valiză. Şi-a încrucişat braţele la piept. Mi-am închipuit c-o să ai nevoie de ceva timp. Dar asta-i deja prea de tot. A trecut o săptămână şi… În sfârşit, de mâine dimineaţă mă aştept să începi să te porţi ca o soţie. Fahmidi? Ai înţeles? Lui Mariam au început să îi clănţăne dinţii. — Aştept un răspuns. — Da. — Bine, a spus el. Ce credeai că-i aici? Hotel? C-o să te ţin ca-n palme? Ia te uită la ea… Hei. Hei. La illah u ilillah. Ce ţi-am zis eu de smiorcăială? Mariam, ce ţi-am zis eu de smiorcăială? A doua zi de dimineaţă, după ce Rasheed a plecat la muncă, Mariam şi-a scos hainele din valiză şi le-a aşezat în dulap. A scos o găleată de apă din fântână şi, cu o cârpă, a şters geamurile de la camera ei şi de la sufragerie. A măturat podelele şi pânzele de păianjen care atârnau pe la colţuri. A deschis ferestrele ca să aerisească casa. A pus vreo trei căni de linte la înmuiat, într-o oală, apoi a căutat un cuţit şi a tăiat nişte morcovi şi vreo doi cartofi, pe care i-a aruncat peste linte. A găsit nişte făină în fundul unui dulăpior, în spatele unui şir de borcănaşe de condimente murdare, şi a frământat o bucată de cocă aşa cum o învăţase nana, cu podul palmei, împăturindu-i marginile şi întorcând-o de pe o parte pe alta şi apoi frământând-o din nou. După ce a presărat nişte făină peste cocă, a înfăşurat-o într-o cârpă umedă, şi-a pus un hijab pe ea şi a pornit-o spre tandoor-ul comunal. Rasheed îi dăduse nişte indicaţii – să o ia pe stradă în jos, apoi să facă la stânga şi imediat la dreapta –, dar nu a fost nevoie să le urmeze, pentru că o mulţime de femei şi de copii se îndrepta tot într-acolo. Copiii pe care îi vedea Mariam, alergând în urma sau în faţa mamelor lor, purtau cămăşi cârpite şi răscârpite. Aveau pantaloni care păreau ori prea mari, ori prea mici, sandale ale căror curele jerpelite le fluturau pe la glezne şi rostogoleau nişte cauciucuri vechi de bicicletă cu beţele. Mamele mergeau în grupuri de câte trei sau patru, unele în burqa, altele nu. Mariam le auzea pălăvrăgeala, vocile ascuţite, hohotele de râs. Mergea cu capul plecat, prinzând frânturi din replicile lor în care păreau că fac haz de necaz, de cele mai multe ori pe seama copiilor bolnavi sau a soţilor leneşi şi nerecunoscători. De parcă mâncarea s-ar face singură. Wallah o billah, n-am timp nici măcar să-mi trag sufletul! Şi-atunci mi-a zis, jur că nu vă mint, chiar mi-a zis… Aceste conversaţii nesfârşite, purtate pe un ton plângăcios, dar, în mod ciudat, voios, zburau de jurîmprejurul lor, într-un cerc. Şi tot aşa, în jos pe stradă, după colţ, la coadă la tandoor. Soţi cartofori. Soţi care îşi copleşeau mamele cu atenţii, dar care nu cheltuiau o rupie cu ele, nevestele. Mariam se întreba cum se făcea că atât de multe femei avuseseră o soartă aşa de nenorocită, să se mărite, toate, cu asemenea bărbaţi îngrozitori. Sau poate că era un joc de femei căsătorite, de care ea nu avea habar, un ritual zilnic, la fel ca pregătitul orezului sau frământatul pâinii? Oare se aşteptau să li se alăture şi ea curând? La coadă la tandoor, Mariam le-a surprins ocheadele şi le-a auzit şoaptele. Au început să îi transpire palmele. Şi-a închipuit că ştiu cu toatele că ea s-a născut harami, o pată pe obrazul tatălui ei şi al familiei aces-tuia. Că au aflat că şi-a trădat mama şi că s-a făcut de ocară.

Şi-a şters picăturile de sudoare de deasupra buzei de sus cu un colţ al hijab-ului şi a încercat să îşi ţină firea. Câteva minute, totul a decurs bine. Apoi cineva a bătut-o pe umăr. S-a întors şi a dat cu ochii de o femeie durdulie, cu pielea albă, care purta un hijab, la fel ca ea. Avea părul negru, scurt şi sârmos şi un chip prietenos, aproape perfect rotund. Avea buzele mai cărnoase decât Mariam, cea de jos uşor răsfrântă, ca şi cum ar fi fost trasă în jos de negul mare şi negru de la marginea ei. Avea ochii mari, verzui, care îi aruncau nişte priviri îmbietoare. — Tu eşti noua soţie a lui Rasheed jan, nu-i aşa? a întrebat femeia, zâmbindu-i larg. Cea din Herat. Eşti aşa de tânără! Mariam jan, nu-i aşa? Pe mine mă cheamă Fariba. Locuiesc pe strada voastră, la cinci case mai jos pe stânga, este o uşă verde. El este fiul meu, Noor. Băiatul de lângă ea avea trăsături plăcute, chipul luminos şi părul sârmos, la fel ca al mamei lui. Pe lobul urechii stângi avea un neg din care ieşeau nişte fire groase şi negre de păr. Privirea îi era jucăuşă, neastâmpărată. — Salaam, khala jan. — Noor are zece ani. Am un băiat mai mare, Ahmad. — El are treişpe, a spus Noor. — Merge pe paisprezece, a spus femeia, Fariba, râzând. Pe soţul meu îl cheamă Hakim. Este profesor aici, în Deh-Mazang. Ar trebui să ne vizitezi, să bem o ceaşcă de… Şi atunci, ca şi cum ar fi prins dintr-odată curaj, celelalte femei au dat buzna pe lângă Fariba şi s-au îngrămădit în cerc în jurul lui Mariam, cu o viteză îngrijorătoare. — Deci tu eşti soţioara lui Rasheed jan… — Îţi place la Kabul? — Am fost şi eu la Herat. Am o verişoară acolo. — Ce vrei să ai mai întâi, băiat sau fată? — Minaretele! Doamne, ce frumuseţe! Ce splendoare de oraş! — Mai bine băiat, Mariam jan, ca să ducă numele mai departe… — Bah! Băieţii se-nsoară şi pleacă în lume. Fetele rămân pe loc şi au grijă de tine la bătrâneţe. — Am auzit c-o să vii. — Fă gemeni! Câte unul din fiecare! Aşa o să fie toată lumea mulţumită. Mariam s-a dat înapoi. Simţea că se sufocă. Îi ţiuiau urechile, avea palpitaţii, ochii îi fugeau de la un chip la altul. A mai făcut un pas înapoi, dar nu mai avea unde să se ducă – era în mijlocul unui cerc. A zărit-o pe Fariba, care se încruntase, dându-şi seama că Mariam este la ananghie. — Lăsaţi-o-n pace! le striga Fariba. Daţi-vă la o parte, lăsaţi-o-n pace! Aţi speriat-o! Mariam a strâns coca la piept şi a început să îşi facă drum prin mulţimea din jurul ei. — Unde te duci, hamshira? Le-a împins într-o parte până s-a eliberat şi, într-un final, a rupt-o la fugă. De-abia când a ajuns la intersecţie şi-a dat seama că o luase în altă direcţie. S-a întors şi a luat-o la fugă înapoi, cu capul în pământ, împiedicându-se şi julindu-se rău la genunchi, apoi ridicându-se şi trecând în goană pe lângă femei. — Ce-ai păţit? — Sângerezi, hamshira! Mariam a cotit pe altă stradă, apoi pe alta. A găsit-o pe-a lor, dar nu-şi mai amintea care era casa lui Rasheed. A început să alerge în sus şi-n jos, cu răsuflarea tăiată, gata să izbucnească în plâns, şi a încercat toate porţile, orbeşte. Unele erau încuiate, altele se deschideau, dezvăluindu-i curţi necunoscute, câini care lătrau şi pui de găină speriaţi. Şi-l închipuia pe Rasheed ajungând acasă şi descoperind că nu s-a întors, că îi sângerează genunchiul şi că s-a rătăcit pe propria ei stradă. A

început să plângă. Împingea porţile, murmurând rugăciuni panicate, cu faţa scăldată în lacrimi, până ce una dintre ele s-a deschis şi a văzut, cu uşurare, latrina, pompa de la fântână şi şopronul. A intrat, a trântit uşa şi a tras zăvorul. Apoi a îngenuncheat lângă zid şi a vomitat. După ce a terminat, s-a târât un pic mai încolo şi s-a aşezat, cu spatele la zid şi picioarele întinse în faţă. În viaţa ei nu se mai simţise atât de singură. Când a venit acasă, în acea seară, Rasheed a adus o pungă de hârtie maro. Mariam a fost dezamăgită că nu a observat geamurile curate, podelele măturate, dispariţia pânzelor de păianjen. A părut, în schimb, mulţumit că pusese masa, pe o sofrah curată aşternută pe podeaua sufrageriei. — Am făcut daal, a spus Mariam. — Ce bine. Mi-e o foame de lup. I-a turnat apă din aftawa, ca să se spele pe mâini. Cât s-a şters, i-a pus înainte o strachină aburindă de daal şi un platou cu orez alb, pufos. Era prima masă pe care i-o gătea şi ar fi vrut să fi fost într-o stare de spirit mai bună când o pregătise. Dar se resimţise după incidentul de la tandoor şi toată ziua îşi făcuse sânge rău în legătură cu consistenţa şi culoarea daal-ului, de teamă ca lui să nu i se pară că pusese prea mult ghimbir sau prea puţină curcuma. Şi-a scufundat lingura în daal-ul auriu. Mariam s-a codit un pic. Dacă va fi dezamăgit sau furios? Dacă va împinge farfuria cât colo, scârbit? — Aveţi grijă, a reuşit ea să îngaime. Este fierbinte. Rasheed şi-a ţuguiat buzele şi a suflat, apoi a băgat lingura în gură. — E bun, a spus el. I-ar mai trebui nişte sare, dar e-n regulă. Poate chiar mai mult decât bun. Uşurată, a rămas să îl privească mâncând. Un val de mândrie a luat-o pe sus. Făcuse ceva bine – Poate chiar mai mult decât bun – şi fusese surprinsă de fiorul pe care îl simţise la auzul măruntului compliment pe care i-l făcuse. Chiar şi întâmplările neplăcute de peste zi şi-au mai pierdut din importanţă. — Mâine este vineri, a spus Rasheed. Ce-ai zice dacă te-aş scoate la plimbare? — Prin Kabul? — Nu. Prin Calcutta. Mariam a clipit. — Am glumit. Fireşte că prin Kabul. Unde altundeva? A desfăcut punga de hârtie maro. Dar mai întâi trebuie să-ţi spun ceva. A scos la iveală o burqa azurie. Când a ridicat-o, iarzii de stofă plisată i s-au revărsat pe genunchi. A făcut-o sul şi s-a uitat la Mariam. — Am clienţi, Mariam, bărbaţi, care vin cu nevestele la mine-n prăvălie. Femeile sunt neacoperite, mi se adresează direct şi se uită în ochii mei fără ruşine. Sunt machiate şi poartă fuste deasupra genunchilor. Uneori îşi mai pun picioarele în faţa mea, femeile, adică, ca să le iau măsurile, iar bărbaţii lor stau cu mâinile-n sân şi se uită. Nu mişcă un deget. Ca şi cum ar fi ceva firesc ca un străin să le atingă nevestele pe picioare, pe pielea goală! Se cred oameni moderni, intelectuali. Probabil că li se trage din educaţie. Nu-şi dau seama că-şi calcă-n picioare propria lor nang şi namoos, onoarea şi mândria. A dat din cap. — Cei mai mulţi dintre ei trăiesc în cartierele bogate din Kabul. O să te duc acolo. O să vezi. Dar bărbaţi din ăştia slabi sunt şi aici, Mariam, până şi-n cartierul ăsta. Chiar la noi în vecini este un profesor, Hakim îl cheamă, şi o văd mereu pe nevastă-sa, pe Fariba, umblând singură pe stradă, cu capul acoperit doar de-o eşarfă. Îţi spun sincer că-mi vine să intru-n pământ de ruşine când văd un bărbat care şi-a scăpat nevasta din mână. A ţintuit-o cu o privire aspră.

— Dar eu sunt alt soi de bărbat, Mariam. Acolo de unde vin eu, o privire nelalocul ei, un cuvânt necuviincios se lasă cu vărsare de sânge. Acolo de unde vin eu, chipul unei femei este doar treaba bărbatului ei şi a nimănui altcuiva. Vreau să ţii minte ce ţi-am spus. Ai înţeles? Mariam a dat din cap că da. Când i-a întins punga, a luat-o. Plăcerea de mai devreme, provocată de complimentul la adresa mâncării pe care i-o gătise, a pierit ca fumul în vânt. I-a luat locul o senzaţie de intrare la apă. Voinţa acestui om i se părea la fel de impunătoare şi de neclintit precum munţii Safid-koh care vegheau peste Gul Daman. — Atunci ne-am înţeles. Acum mai dă-mi nişte daal din ăla. 3 Chemarea zilnică la rugăciune, făcută de muezin.

11 Mariam nu mai purtase niciodată burqa, aşa că Rasheed s-a văzut nevoit să îi dea o mână de ajutor. Toca căptuşită i se părea strâmtă şi grea şi era ciudat să vadă lumea printr-o sită. A încercat să se obişnuiască cu ea, bătând camera în lung şi în lat, dar tot călca pe tiv şi se împiedica. Pierderea vederii periferice o zăpăcea, iar cutele pe care le făcea stofa i se lipeau de gură şi o sufocau. — O să te obişnuieşti, a spus Rasheed. Ba, cu timpul, sunt sigur c-o s-ajungă să-ţi placă. Au luat autobuzul spre un loc căruia Rasheed îi zicea parcul Shar-e-Nau, în care copiii se dădeau în leagăn şi jucau volei, aruncând mingea peste nişte plase jerpelite legate de copaci. S-au plimbat şi au urmărit băieţii care înălţau zmeie, Mariam mergând pe lângă Rasheed şi împiedicându-se din când în când în tivul de la burqa. La prânz, Rasheed a dus-o să mănânce într-un mic local în care se servea kebab, lângă moscheea Haji Yaghoub. Podeaua era lipicioasă, iar aerul, îmbâcsit. Pereţii miroseau vag a carne crudă, iar muzica – logari, după cum i-a spus Rasheed – era dată tare. Bucătarii erau nişte băieţi uscăţivi, care cu o mână învârteau frigăruile, iar cu cealaltă omorau musculiţele. La început, lui Mariam, care nu mai fusese niciodată într-un restaurant, i s-a părut ciudat să se aşeze într-o încăpere aglomerată, cu atâţia străini şi să îşi ridice burqa cât să bage dumicaţii de mâncare în gură. O urmă din spaima pe care o resimţise la tandoor a început să îi dea târcoale, dar prezenţa lui Rasheed o mai liniştea şi după o vreme nu au mai deranjat-o atât de mult muzica şi fumul, nici măcar oamenii. Iar burqa, a aflat ea cu surprindere, era şi ea liniştitoare. Era ca o fereastră în sens unic. Înăuntrul ei, era un privitor, la adăpost de ochii iscoditori ai străinilor. Nu îşi mai făcea griji că oamenii vor afla, dintro singură privire, toate secretele ruşinoase din trecutul ei. Pe stradă, Rasheed i-a arătat diverse clădiri importante; asta-i Ambasada Americană, spunea el, ălai Ministerul de Externe. Îi arăta diverse automobile cu degetul, le spunea pe nume şi unde fuseseră fabricate: Volga sovietică, Chevroletul american, Opelul nemţesc. — Care-ţi place mai mult? a întrebat-o el. Mariam a ezitat, apoi i-a arătat o Volga şi Rasheed a râs. Kabulul era mult mai aglomerat decât Heratul, cel puţin decât acea mică parte din Herat pe care o văzuse ea. Erau mai puţini copaci şi mai puţine gari-uri trase de cai, dar mai multe maşini, clădiri mai înalte, mai multe semafoare şi mai multe drumuri pavate. Şi, pes-te tot, Mariam auzea dialectul specific al oraşului: „dragă“ era jan în loc de jo, „soră“ devenea hamshira în loc de hamshireh şi tot aşa. Rasheed i-a cumpărat o îngheţată de la un vânzător ambulant. Mariam nu mai mâncase niciodată înghe-ţată şi nu avea de unde să ştie ce feste îi va juca pe cerul gurii. A devorat toată cupa, glazura de fistic pisat, micii tăieţei de la fund. Se minuna de textura încântătoare, de dulceaţa care i se topea pe limbă. Au mers pe jos până la un loc numit Kocheh-Morgha, Strada Găinilor. Era un bazar îngust, aglomerat, într-un cartier care, i-a spus Rasheed, era unul dintre cele mai bogate din Kabul. — Aici locuiesc diplomaţii străini, oamenii de afaceri bogaţi, membrii familiei regale, oameni din înalta societate. Nu ca mine şi ca tine. — Nu văd nicio găină, a spus Mariam. — Asta chiar că n-o să găseşti pe Strada Găinilor, a spus Rasheed, râzând. Strada era mărginită de magazine şi prăvălioare care vindeau căciuli de astrahan şi chapan-uri multicolore. Rasheed a intrat într-unul, ca să se uite la un pumnal de argint frumos gravat, apoi în altul, ca să vadă o carabină veche, care, l-a asigurat negustorul, era o relicvă din primul război împotriva englezilor. — Da, iar eu sunt Moshe Dayan , a bodogănit Rasheed. A zâmbit pe sub mustaţă, iar lui Mariam i sa părut că i se adresează numai ei. Un zâmbet intim, conjugal. 4

Au trecut pe lângă ateliere de covoare şi artizanat, cofetării, florării şi magazine care aveau la vânzare cos-tume bărbăteşti şi rochii, iar în ele, în spatele unor perdele de mărgele, se zăreau tinere femei care coseau nasturi şi călcau gulere. Rasheed se mai întâlnea cu câte un cunoscut, cei mai mulţi, negustori, şi se salutau, uneori în persană, alteori în paştună. Cât ei dădeau mâna şi se sărutau pe obraz, Mariam rămânea la câţiva paşi depărtare. Rasheed nu îi făcea semn să se apropie, nici nu o prezenta. A rugat-o să îl aştepte în faţa unui atelier de broderie. — Îl cunosc pe proprietar, a spus el. Nu stau mult, cât să-i dau bineţe. Mariam a rămas afară, pe trotuarul aglomerat. S-a uitat la automobilele care mergeau încet pe Strada Găinilor, croindu-şi drum prin mulţimea de vânzători ambulanţi şi pietoni, claxonând copiii şi măgarii care nu se dădeau la o parte din drum. S-a uitat la feţele plictisite ale comercianţilor care stăteau în dughenele lor, fumând sau scuipând în scuipătoarele de alamă, ieşind din când în când din umbră ca să îmbie trecătorii cu diverse stofe şi poostin-uri cu gulere îmblănite. Dar femeile erau cele care îi furau cel mai mult ochii lui Mariam. Femeile din această parte a Kabulului erau diferite de cele din cartierele mai sărace – ca cel în care locuiau ea şi Rasheed –, cele mai multe acoperite din cap până în picioare. Aceste femei erau… care era cuvântul pe care îl folosise Rasheed? Moderne. Da, femei afgane moderne, căsătorite cu bărbaţi afgani moderni, care nu se sinchiseau că soţiile lor umblă pe stradă, printre străini, machiate şi cu capul descoperit. Mergeau nestingherit, unele singure, altele însoţite de câte un bărbat sau de copii cu bujori în obraji, care purtau pantofi de lac şi ceasuri fine şi care pedalau pe biciclete cu ghidon înalt şi spiţe aurii – spre deosebire de copiii din Deh-Mazang, care aveau pe obraji urmele de muşcături ale muştelor de nisip şi rostogoleau cauciucuri vechi de bicicletă cu beţele. Femeile de aici se mândreau toate cu genţile şi fustele lor înfoiate, fâţâindu-se de colo-colo. Mariam chiar a zărit una fumând la volanul unei maşini. Aveau unghiile lungi, date cu ojă roz sau portocalie, iar buzele, roşii ca nişte lalele. Purtau pantofi cu toc şi mergeau repede, de parcă s-ar fi grăbit tot timpul să ajungă la vreo întâlnire sau alta. Aveau ochelari de soa-re şi, după ce treceau, în urma lor rămânea o dâră de parfum. Mariam îşi închipuia că sunt toate absolvente de facultate şi că lucrează în diverse instituţii, fiecare la biroul ei, dactilografiind, fumând şi dându-le telefoane importante unor oameni importanţi. Femeile acestea o năuciseră. O făceau să fie conştientă de propria ei singurătate, de înfăţişarea ei ştearsă, de lipsa ei de aspiraţii, de ignoranţa ei în atâtea privinţe. Apoi Rasheed a bătut-o uşor pe umăr şi i-a întins ceva. — Uite. Era un şal de mătase castaniu închis, cu franjuri din mărgele şi marginile brodate cu fir auriu. — Îţi place? Mariam şi-a ridicat ochii din pământ. Carevasăzică, Rasheed făcuse un gest înduioşător. El a clipit şi i-a evitat privirea. Mariam s-a gândit la Jalil, la felul hotărât şi jovial în care îi dăruia bijuterii, la buna dispoziţie copleşitoare care nu lăsa loc de nimic altceva decât de recunoştinţă umilă. Nana avusese dreptate în legătură cu darurile lui Jalil. Nu căutase decât să îşi spele păcatele, fără prea mare tragere de inimă; gesturile lui erau prefăcute, ticăloase, făcute mai mult pentru liniştea lui sufletească, decât de dragul ei. Şalul acesta, îşi dădea Mariam seama, era un dar de-adevăratelea. — Este frumos, a spus ea. În seara aceea, Rasheed a intrat din nou în camera ei. Dar, în loc să fumeze în prag, a traversat încăperea şi s-a aşezat lângă ea, pe marginea patului. Arcurile au scârţâit şi patul s-a lăsat în partea lui. După un moment de ezitare, mâna lui se găsea pe gâtul ei, iar degetele lui groase îi masau încet ceafa. Degetul mare i-a alunecat în jos, mângâindu-i acum adâncitura de deasupra claviculei şi

coborând apoi mai jos. Mariam a început să tremure. Mâna lui s-a furişat şi mai jos, unghiile agăţându-i-se în bluza ei de bumbac. — Nu pot, a murmurat ea, uitându-se la profilul lui luminat de lună, la umerii largi şi pieptul lat, la smocurile de păr cărunt care i se iţeau prin gulerul descheiat. Mâna lui era acum pe sânul ei drept, strângând-o tare prin bluză, iar ea îi auzea respiraţia grea. S-a băgat lângă ea, sub pătură. Îl simţea cum îşi desface cingătoarea, trecând apoi la baierele de la pantalonii ei. Mariam şi-a încleştat pumnii în cearşaf. S-a rostogolit peste ea, s-a sucit şi s-a răsucit, iar ea a scâncit. A închis ochii şi şi-a încleştat dinţii. Durerea a venit brusc şi a luat-o prin surprindere. A făcut ochii mari. A tras aer în piept şi şi-a muşcat degetul mare. Şi-a aruncat mâna liberă pe spinarea lui Rasheed, iar degetele i s-au înfipt în cămaşa lui. Rasheed şi-a îngropat faţa în pernă, iar Mariam s-a holbat la tavan peste umărul lui, tremurând, cu buzele strânse, simţindu-i răsuflarea sacadată şi caldă pe umăr. Aerul dintre ei mirosea a tutun şi ceapă şi carne friptă de miel, ca cea pe care o mâncaseră mai devreme. Din când în când, îşi freca urechea de obrazul ei, iar ea şi-a dat seama că se bărbierise, fiindcă o zgâria. După ce a terminat, s-a dat jos de pe ea, gâfâind, şi şi-a pus mâna peste ochi. Pe întuneric, Mariam vedea limbile albastre ale ceasului de la mâna lui. O vreme, au stat aşa culcaţi, pe spate, fără să se uite unul la altul. — Nu-i nicio ruşine în asta, Mariam, a spus el, poticnindu-se puţin. Asta fac oamenii căsătoriţi. Asta făceau chiar şi Profetul şi nevestele lui. Nu-i nicio ruşine. După câteva minute, a dat pătura la o parte şi a ieşit din cameră, lăsând-o cu urma capului lui pe pernă, lăsând-o să aştepte să îi treacă durerea de jos şi să se uite la stelele îngheţate de pe cer şi la norul care acoperea faţa lunii precum un voal de mireasă. 4 Moshe Dayan (1915-1981), general şi om politic israelian. A îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1953-1958.

12 În toamna anului 1974, de Ramadan , Mariam a văzut, pentru prima oară în viaţa ei, cum apariţia semilunii poate transforma un oraş întreg, tulburându-i ritmul şi atmosfera. A observat cum peste Kabul se aşterne o tăcere moleşitoare. Traficul a devenit apatic, mai potolit. Prăvăliile s-au golit. Restaurantele au stins luminile şi şi-au închis porţile. Nu se mai vedeau fumători pe stradă, nici ceşti de ceai aburind pe terase şi în ceainării. La iftar, când soarele cobora la apus şi se auzeau bubuiturile tunului de pe muntele Shir Darwaza, oraşul ieşea din postul negru şi la fel făcea şi Mariam, cu o coajă de pâine şi o curmală, simţind, pentru prima oară în cei cincisprezece ani ai ei, gustul dulce al unei experienţe împărtăşite cu o întreagă comunitate. Cu excepţia câtorva zile, Rasheed nu a ţinut post. În puţinele ocazii în care a făcut-o, a venit acasă prost dispus. Foamea îl făcea repezit, irascibil, nervos. Într-o seară, Mariam a întârziat câteva minute cu cina, iar el a început să mănânce pâine cu ridichi. Iar când Mariam i-a servit orezul, carnea de miel şi qurma de bame, nici n-a vrut să se atingă de mâncare. Nu a scos un cuvânt şi a mâncat în continuare pâine; de furie, îi zvâcneau tâmplele şi o venă de pe frunte. Mesteca uitându-se în gol, iar când Mariam i-a zis ceva, s-a uitat la ea fără să o vadă şi a băgat alt dumicat de pâine în gură. A răsuflat uşurată când a terminat. Înainte, la kolba, în prima dintre cele trei zile de sărbătoare de Eid-ul-Fitr, care veneau după Ramadan, Jalil trecea întotdeauna să le vadă pe ea şi pe nana. Venea îmbrăcat la costum, cu cravată, încărcat de cado-uri de Eid. Într-un an a adus un ceas de mână pentru nana şi un fular de lână pentru Mariam. Stăteau toţi trei de vorbă, la un ceai, apoi Jalil se scuza şi pleca. — A şters-o ca să petreacă Eid-ul cu familia lui de-adevăratelea, spunea nana, în timp ce el trecea râul şi le făcea cu mâna. Mai venea şi hogea Faizullah. Îi aducea bomboane de ciocolată învelite în folie de aluminiu, câte o coşniţă de ouă fierte vopsite şi prăjituri în cutii de cositor. După ce pleca, Mariam se urca cu bunătăţile într-o salcie. Cocoţată pe o cracă, mânca bomboanele de ciocolată de la hogea Faizullah şi arunca ambalajele de aluminiu, care se împrăştiau la poalele copacului ca nişte muguri de argint. După ce se termina ciocolata, dădea iama în prăjituri şi desena feţe-feţe cu creionul pe ouăle aduse de el. Dar, una peste alta, nu era o perioadă prea plăcută pentru ea. Îi era groază de Eid, o sărbătoare a ospitalităţii şi a etichetei, în timpul căreia oamenii îşi puneau hainele de sus şi mergeau în vizită la rude şi prieteni. Îşi închipuia aerul din Herat plesnind de veselie şi ochii strălucitori ai oamenilor care, exuberanţi, se copleşeau cu gesturi de afecţiune şi urări de bine. Atunci peste ea cădea ca un giulgiu deznădejdea, iar acest giulgiu se ridica doar după ce trecea Eid-ul. Anul acesta, pentru prima oară, Mariam vedea cu ochii ei Eid-ul pe care şi-l imaginase de atâtea ori în copilărie. Rasheed a scos-o la plimbare. Nu mai mersese niciodată pe nişte străzi atât de animate. Fără să se sinchisească de vremea rece, oamenii inundaseră străzile, bătând frenetic oraşul dintr-o parte în alta, ca să îşi viziteze rudele. Pe strada lor, Mariam i-a văzut pe Fariba şi pe fiul ei Noor, îmbrăcat la costum. Fariba, care purta o eşarfă albă, era însoţită de un bărbat plăpând, cu ochelari, ce părea cam timid. Fiul mai mare era şi el cu ei – Mariam şi-a amintit că atunci când se cunoscuseră, la tandoor, Fariba îi spusese că îl cheamă Ahmad. Avea ochii adânciţi în orbite, o privire melancolică, care sugera o maturizare înainte de vreme şi o expresie mai visătoare şi mai gravă decât cea a fratelui său mai mic, pe chipul căruia se citea o curăţenie sufletească neîntinată. Ahmad avea la gât un pandantiv strălucitor, pe care era inscripţionat cuvântul Allah. Fariba, văzând femeia în burqa care mergea lângă Rasheed, a recunoscut-o. I-a făcut cu mâna şi a strigat: — Eid mubarak! 5

Din burqa, Mariam a dat din cap, ca o fantomă. — De unde o cunoşti pe femeia aia, pe nevasta profesorului? a întrebat-o Rasheed. Mariam i-a spus că nu o cunoaşte. — Să stai departe de ea. E bârfitoare şi-şi bagă mereu nasul unde nu-i fierbe oala. Iar bărbatu-său se crede ditamai intelectualul. Da-i un şoarece. Uită-te la el. Nu ţi se pare că seamănă cu un şoarece? Au mers la Shar-e-Nau, unde copiii se hârjoneau, îmbrăcaţi cu cămăşi noi şi veste viu colorate, bătute cu mărgele, şi se lăudau cu ce primiseră de Eid. Feme-ile se învârteau de colo-colo cu tăvi pline cu dulciuri. Mariam a văzut vitrinele împodobite de sărbătoare cu felinare şi a auzit muzica trâmbiţată de difuzoare. În trecere, străinii îi strigau „Eid mubarak“. În noaptea aceea au mers la Chaman şi Mariam, în picioare, din spatele lui Rasheed, a urmărit cum focurile de artificii luminează cerul cu străfulgerări verzi, roz şi galbene. Îi era dor de vremurile când stătea cu hogea Faizullah lângă kolba şi urmăreau focurile de artificii din depărtare, deasupra Heratului, exploziile de culoare neaşteptate care se reflectau în ochii blânzi şi înneguraţi de cataractă ai învăţătorului ei. Dar cel mai dor îi era de nana. Ar fi vrut ca mama ei să mai fie în viaţă ca să vadă toate astea. Să o vadă pe ea, în mijlocul a toate astea. Ca să vadă în sfârşit că mulţumirea sufletească şi frumuseţea nu sunt lucruri de neatins. Nici măcar pentru cei de teapa lor. De Eid au avut musafiri, acasă. Erau numai bărbaţi, prieteni ai lui Rasheed. Când s-a auzit o bătaie în uşă, Mariam, supusă, s-a dus sus, în camera ei, închizând uşa. A rămas acolo cât timp bărbaţii şi-au băut ceaiul cu Rasheed, la parter, fumând şi discutând. Rasheed îi spusese să nu coboare până ce nu vor fi plecat invitaţii. Nu o deranja. De fapt, se simţea chiar flatată. În ochii lui Rasheed, relaţia lor era sfântă. Onoarea ei – namoos – era ceva de preţ şi trebuia apărată. Asta o făcea să se simtă apreciată. Iubită şi importantă. În cea de-a treia şi ultima zi de Eid, Rasheed a plecat în vizită la nişte prieteni. Mariam, pe care o duruse stomacul toată noaptea, a pus nişte apă la fiert şi şi-a făcut o cană de ceai verde, în care a presărat nucşoară pisată. În sufragerie a dat cu ochii de urmările vizitei de Eid din seara trecută: ceşti răsturnate, coji de seminţe de dovleac peste tot pe rogojini, platouri năclăite, cu resturi de mâncare. Sa apucat să facă curat, minunându-se cât de energic se manifestaseră nişte bărbaţi care veniseră să trândăvească. Nu avusese intenţia să intre în camera lui Rasheed. Dar curăţenia a purtat-o din sufragerie în sus pe scări, ajungând pe holul de la etaj şi la uşa lui şi trezindu-se, pentru prima oară, în dormitorul lui. S-a aşezat pe marginea patului, simţindu-se ca o hoaţă. S-a uitat la draperiile grele de culoare verde, la perechile de încălţări văcsuite, aliniate cu grijă de-a lungul peretelui, la uşa gri a dulapului din perete, scorojită şi plină de aşchii. Pe noptieră era un pachet de ţigări. Şi-a pus una între buze şi s-a aşezat în faţa micii oglinzi ovale de pe perete. S-a prefăcut că suflă fum spre oglindă şi că scrumează. A pus-o înapoi în pachet. Nu ar fi atins niciodată naturaleţea şi eleganţa cu care fumau femeile din Kabul. Ea părea vulgară, ridicolă. A deschis sertarul de sus al noptierei, simţindu-se din nou ca o hoaţă. Primul lucru pe care l-a văzut a fost arma. Era neagră, cu pat de lemn şi ţeavă scurtă. Prevăzătoare, a memorat poziţia în care era înainte să o ridice. A întors-o când pe-o parte, când pe alta. Era mai grea decât se aşteptase. Patul era neted, iar ţeava, rece. O neliniştea faptul că Rasheed ţinea un lucru care nu avea decât o întrebuinţare, aceea de a omorî oameni. Dar mai mult ca sigur că o ţinea pentru apărare. Ca să o apere pe ea. Sub armă erau mai multe reviste cu colţurile îndoite. A deschis una, la întâmplare. Ceva s-a rupt în ea. A rămas gură-cască, fără să îşi dea seama. Pe toate paginile erau femei, femei frumoase, care nu purtau nici cămăşi, nici pantaloni, ciorapi sau chiloţi. Erau goale puşcă. Stăteau lungite în pat, printre cearşafuri mototolite, şi se uitau la Mariam printre gene. În majoritatea fotografiilor, aveau picioarele depărtate, oferindu-i o vedere neîngrădită la

locul întunecat dintre ele. În unele, femeile se prosternau de parcă – Dumnezeu să o ierte pentru asemenea gând – ar fi stat în sujda pentru rugăciune. Aruncau priviri peste umăr, cu aceeaşi expresie sfidătoare şi plictisită. Mariam a pus repede revista la locul ei. Era năucită. Cine erau femeile alea? Cum de se lăsaseră fotografiate în felul acela? Simţea că i se întoarce stomacul pe dos. Aşadar asta făcea el în nopţile în care nu intra la ea în cameră? Oare îl dezamăgise în această privinţă? Şi atunci ce rost mai avea toată vorbăria lui despre onoare şi decenţă şi înfierarea clientelor care, la urma urmei, nu făceau decât să îşi arate picioarele ca să probeze nişte încălţări? Chipul unei femei, îi spusese, este doar treaba bărbatului ei şi a nimănui altcuiva. Mai mult ca sigur că femeile din paginile acelea aveau şi ele bărbaţii lor, cel puţin unele dintre ele. Sau fraţi. Şi atunci de ce mai insista Rasheed ca ea să se acopere, dacă lui nu i se părea că face ceva rău când se uita la părţile intime ale nevestelor sau surorilor altor bărbaţi? Mariam s-a aşezat pe pat, ruşinată şi tulburată. Şi-a îngropat faţa în mâini şi a închis ochii. A respirat adânc, până s-a mai liniştit. Încet-încet, a venit şi explicaţia. El era, la urma urmei, un bărbat care trăise mulţi ani singur. Avea alte nevoi decât ea. Pentru ea, chiar şi după atâtea luni, împreunarea lor era încă un exerciţiu de rezistenţă la durere. Pornirile lui, în schimb, erau pătimaşe, une-ori aproape violente. O ţintuia locului, îi frământa sânii, cu putere, îşi mişca coapsele cu furie. Era bărbat. Atâţia ani fără o femeie. Putea ea să îl judece fiindcă era aşa cum îl crease Dumnezeu? Mariam ştia că nu va putea să vorbească niciodată despre asta cu el. Era un subiect tabu. Dar era oare şi de neiertat? Nu trebuia decât să se gândească la celălalt bărbat din viaţa ei. Jalil, care avea trei soţii şi nouă copii la acea vreme, avusese relaţii intime în afara căsătoriei, cu nana. Care dintre cele două era mai rea, revista lui Rasheed sau ceea ce făcuse Jalil? Şi, oricum, cu ce drept putea ea, o fată de la ţară, o harami, să îl judece? A deschis şi sertarul de jos al noptierei. Acolo a găsit o fotografie a băiatului, Yunus. Era alb-negru. Părea să aibă patru, cinci ani. Purta o cămaşă vărgată şi papion. Era un băieţel frumos, cârn, cu părul castaniu şi ochii negri şi puţin înfundaţi în orbite. Părea distrat, de parcă ceva i-ar fi atras atenţia chiar în momentul în care i se făcuse fotografia. Sub ea, Mariam a găsit altă fotografie, tot alb-negru, dar ceva mai ştearsă. În ea, o femeie aşezată pe un scaun, iar în spatele ei, un Rasheed mai tânăr, cu părul negru. Era o femeie frumoasă. Poate nu la fel de frumoasă ca femeile din revistă, dar frumoasă. În orice caz, mai frumoasă decât ea, decât Mariam. Avea bărbia delicată şi părul negru, lung, pieptănat cu cărare pe mijloc. Pomeţii ascuţiţi şi fruntea înaltă. Mariam s-a gândit la propriul ei chip, la buzele subţiri şi la bărbia ascuţită şi a simţit un fior de gelozie. S-a uitat îndelung la acea fotografie. Era ceva oarecum tulburător în felul în care Rasheed părea să se contureze ameninţător în spatele ei. Mâinile lui pe umerii ei. Zâmbetul lui subţire, fudul şi chipul ei posomorât, rezervat. Corpul ei aplecat imperceptibil în faţă, de parcă ar fi încercat să se elibereze din mâinile lui. A pus totul la loc în sertar. Mai târziu, în timp ce spăla rufele, i-a părut rău că intrase pe furiş în camera lui. La ce îi servise? Ce mare lucru aflase despre el? Că avea o armă şi că era un bărbat care avea anumite nevoi fireşti? Şi nici nu ar fi trebuit să se uite atâta timp la fotografia cu el şi cu soţia lui. I se păruse că vede ceva mai mult decât era de fapt, adică o simplă poză surprinsă într-un moment anume de timp. Ceea ce simţea acum faţă de Rasheed, în timp ce frânghiile de rufe se legănau grele în faţa ei, era milă. Şi el avusese o viaţă grea, o viaţă marcată de pierderi şi întorsături nefericite ale soartei. Gândurile i-au zburat din nou la fiul lui, Yunus, care făcuse cândva oameni de zăpadă în această curte

şi ale cărui picioruşe tropăiseră chiar pe acele trepte. Lacul i-l răpise lui Rasheed, îl înghiţise, aşa cum o balenă îl înghiţise pe profetul din Coran care avea acelaşi nume ca băiatul. O durea, o durea mult când şi-l imagina pe Rasheed, scos din minţi şi neajutorat, alergând pe malul lacului şi implorându-l să îi scuipe băiatul înapoi pe uscat. Şi atunci a simţit, prima oară, o apropiere sufletească de soţul ei. Şi-a spus că, până la urmă, se vor înţelege bine. 5 Sau ramazan, a noua lună a anului musulman; postul cel mare, cu o durată de o lună, în timpul căruia credincioşii postesc de la răsăritul până la apusul soarelui.

13 Pe drum, în autobuz, pe când se întorceau acasă de la doctor, lui Mariam i s-a întâmplat un lucru foarte curios. Peste tot pe unde se uita, vedea numai culori vii: pe casele cenuşii de beton, pe acoperişurile de tablă ale prăvăliilor, în apa tulbure care curgea în rigole. Ca şi cum i s-ar fi topit un curcubeu în ochi. Rasheed bătea darabana cu degetele înmănuşate şi fredona o melodie. De fiecare dată când autobuzul se hurduca din cauza vreunei gropi, mâna lui se repezea protector la pântecele ei. — Ce zici de Zalmai? a întrebat-o el. E un nume frumos, paştun. — Şi dacă-i fată? — Eu cred că-i băiat. Sigur o să fie băiat. În autobuz s-a auzit un murmur. Pasagerii arătau cu degetul şi se aplecau peste scaune, ca să vadă ceva pe fereastră. — Ia uite, a spus Rasheed, bătând cu degetul îndoit în geam. Zâmbea. Acolo. Vezi? Pe străzi, oamenii se opreau din drumul lor. La semafoare, pe geamurile maşinilor se iţeau feţe întoarse spre moliciunea care cădea de sus. Oare ce are aşa de special prima ninsoare a iernii, se întreba Mariam, de oamenii par aşa de fermecaţi? Este oare prilejul de a vedea ceva care încă nu s-a aşternut pe pământ, care încă nu a fost călcat în picioare? De a surprinde frumuseţea efemeră a unui nou anotimp, a unui început imaculat, înainte să fie călcat în picioare şi pângărit? — Dacă va fi fată, a spus Rasheed, şi nu va fi, dar dacă va fi, atunci poţi să alegi tu ce nume vrei. Mariam s-a trezit a doua zi din cauza zgomotului făcut de un ferăstrău şi de un ciocan. Şi-a aruncat un şal pe umeri şi a ieşit în curtea înzăpezită. Ninsoarea puternică din timpul nopţii se oprise. Acum doar câţiva fulgi rătăciţi îi mai gâdilau obrajii. Aerul era încremenit şi mirosea a cărbuni arşi. Kabulul era învăluit într-o tăcere stranie, îmbrăcat în alb, din loc în loc ridicându-se nişte cârcei de fum. L-a găsit pe Rasheed în şopron, bătând cuie într-o scândură. Când a văzut-o, şi-a scos un cui pe care-l ţinea în colţul gurii. — M-am gândit să-ţi fac o surpriză. Băiatul o să aibă nevoie de-un pătuţ. Nu voiam să ţi-l arăt până nu era gata. Mariam ar fi vrut să nu mai facă asta, să nu îşi mai facă atâtea speranţe că va fi băiat. Era fericită de sarcină, dar aşteptările lui o nelinişteau. Ieri, Rasheed ieşise şi se întorsese acasă cu un paltonaş bărbătesc de velur, căptuşit cu blană moale de miel şi având mânecile brodate cu fir roşu şi galben de mătase. Rasheed a luat o scândură lungă şi strâmtă. A început să o taie în două cu ferăstrăul şi i-a spus că îşi face griji din pricina treptelor. — Ar trebui să facem ceva în privinţa lor, mai încolo, după ce băiatul o să mai crească şi o să înceapă să meargă. Îşi făcea griji şi în privinţa plitei. Cuţitele şi furculiţele trebuiau puse bine, să nu poată să ajungă la ele. — Trebuie să fii cu ochii-n patru, nu alta. Băieţeii sunt neastâmpăraţi nevoie mare. Pe Mariam a luat-o cu frig şi s-a înfăşurat mai bine în şal. A doua zi de dimineaţă, Rasheed i-a spus că vrea să invite nişte prieteni la cină, ca să sărbătorească. Mariam şi-a petrecut toată dimineaţa alegând lintea şi înmuind orezul. A tăiat felii-felii vinetele pentru borani şi a călit prazul şi carnea tocată pentru aushak. A măturat, a scuturat perdelele şi a aerisit casa, deşi începuse să ningă din nou. A aranjat rogojinile şi pernele de-a lungul pereţilor din sufragerie şi a pus boluri cu dulciuri şi alune prăjite pe masă. Primii bărbaţi au sosit seara devreme, când ea era deja în camera ei. Stătea întinsă în pat, în vreme ce jos începeau să prindă glas strigătele, hohotele de râs şi glumele. Fără să vrea, mâinile îi tot

alunecau spre pântece. Când se gândea la ce creştea acolo, înăuntru, fericirea o lua pe sus, ca şi cum o rafală de vânt ar fi trântit uşa de perete. I s-au umplut ochii de lacrimi. S-a gândit la cei şase sute cincizeci de kilometri făcuţi cu autobuzul, împreună cu Rasheed, din vest de la Herat, aproape de graniţa cu Iranul, până în est la Kabul. Au trecut pe lângă oraşe mai mici sau mai mari şi salbe de sătucuri care răsăreau unele după altele. Traversaseră munţi şi deşerturi pârjolite, regiune după regiune. Şi acum iat-o aici, între munţii aceştia stâncoşi şi arşi, măritată şi aşezată la casa ei, aşteptând împlinirea cea mai de preţ: Maternitatea. Cum i se mai umplea inima de bucurie când se gândea la acest copilaş, copilaşul ei, al lor. Ce minunat era să ştie că dragostea pentru el punea deja în umbră tot ce mai simţise ea de-a lungul timpului, să ştie că jocurile cu pietre şi-au pierdut însemnătatea. Jos, cineva acorda armoniul. Apoi s-a auzit un ciocănel care acorda o tabla. Cineva şi-a dres glasul. Au urmat chiote, bătăi de palme, strigături şi cântece. Şi-a mângâiat burta, cu blândeţe. Nu-i mai mare de-un deget, aşa le spusese doctorul. O să fiu mamă, se gândise atunci. „O să fiu mamă“, şi-a spus acum. Apoi a început să râdă în sinea ei, repetându-şi cuvintele din nou şi din nou, savurându-le. Îi creştea inima în piept când se gândea la copilaşul acesta. Şi continua să crească, până ce nu mai rămânea niciun pic de loc pentru toată suferinţa, durerea, singurătatea şi remuşcările din viaţa ei. De aceea o adusese Dumnezeu aici, în celălalt capăt al ţării. Acum ştia asta. Şi-a amintit un verset din Coran, pe care îl învăţase de la hogea Faizullah: Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul şi Asfinţitul. Oriunde v-aţi întoarce, veţi afla faţa lui Dumnezeu… S-a aşezat pe covoraşul de rugăciune şi a făcut namaz-ul. După ce a terminat, şi-a împreunat mâinile în dreptul feţei şi s-a rugat la Dumnezeu să îi meargă în continuare tot aşa. A fost ideea lui Rasheed să meargă la hamam. Ea nu fusese niciodată la o baie publică, dar el i-a spus că nu este nimic mai plăcut decât să ieşi din apă şi să iei acea primă gură de aer rece, să simţi căldura ieşindu-ţi prin piele. În hamam-ul femeilor, siluetele se mişcau în jurul ei, învăluite în aburi; se mai zăreau câte un şold, rotunjimea unui umăr. Chiotele fetelor, vaietele bătrânelor şi clipocitul apei de baie, al cărui ecou se spărgea în pereţi în timp ce femeile se frecau pe spate şi se spălau pe cap. Mariam stătea de una singură într-un colţ, frecându-şi călcâiele cu o piatră ponce, izolată de silue-tele care treceau pe lângă ea printr-o perdea de aburi. Apoi a văzut sânge şi a început să ţipe. Acum se auzea zgomot de paşi, care lipăiau pe podeaua udă de piatră. Nişte chipuri se holbau la ea prin aburi. Limbile clămpăneau. În acea seară, la culcare, Fariba i-a povestit soţului ei că după ce auzise ţipetele şi se repezise să vadă ce s-a întâmplat, o găsisese pe nevasta lui Rasheed ghemuită într-un colţ, cu genunchii la gură şi o baltă de sânge la picioare. — Biata fată, îi clănţăneau dinţii, Hakim, aşa de tare tremura. Când a văzut-o, Mariam a întrebat-o cu voce gâtuită, imploratoare: E ceva firesc, nu-i aşa? Nu-i aşa? Nu-i firesc? Altă călătorie cu autobuzul împreună cu Rasheed. Altă ninsoare. Mai abundentă, de data aceasta. Se adunase în nămeţi pe trotuare, pe acoperişuri şi fâşii-fâşii pe scoarţa copacilor răvăşiţi de vânt. Mariam se uita la negustorii care dădeau zăpada din faţa prăvăliilor. Nişte băieţi fugăreau un câine negru. Le-au făcut veseli cu mâna pasagerilor din autobuz. Mariam a aruncat o privire spre Rasheed. Ţinea ochii închişi. Nu mai fredona nimic. Şi-a lăsat şi ea capul pe spătar şi a închis ochii. Voia să scape de şosetele ude şi de puloverul de lână jilav, care îi înţepa pielea. Voia să scape din autobuzul 6

acela. Acasă s-a întins pe canapea şi Rasheed a învelit-o cu plapuma, dar gestul lui avea ceva mecanic, un aer de indiferenţă. — Ce răspuns mai e şi ăsta? a zis el din nou. Asta trebuie să-ţi spună hogea. De la doctor, când îl plăteşti, nu aştepţi s-auzi c-aşa a vrut Dumnezeu. Mariam s-a ghemuit sub plapumă şi i-a spus că ar trebui să se odihnească şi el. — Aşa a vrut Dumnezeu, a repetat el, printre dinţi. A stat toată ziua închis în camera lui, fumând. Culcată pe canapea, cu mâinile băgate între picioare, Mariam se uita la vârtejul de fulgi de zăpadă de pe cealaltă parte a geamului. Şi-a amintit cum nana îi spusese odată că toţi fulgii de zăpadă sunt oftaturi scoase de femeile îndurerate din cele patru colţuri ale lumii. Că toate oftaturile se ridică în văzduh, se adună sub formă de nori şi apoi se sparg în bucăţele care cad în tăcere peste oamenii de dedesubt. Ca să nu se uite cum suferă femeile ca noi, spusese ea. Cum îndurăm toate câte ne cad pe umeri, în tăcere. 6 Coranul, ed.cit., Sura 2, versetul 115.

14 Durerea o lua de fiecare dată prin surprindere. Se dezlănţuia ca din senin, era suficient să se gândească la pătuţul neterminat din şopron sau la paltonaşul de velur din şifonierul lui Rasheed. Atunci bebeluşul prindea viaţă, iar ea îl auzea, îi auzea plânsetele de foame, înghiţiturile şi gânguritul. Îl simţea adulmecând la pieptul ei. Durerea venea peste ea ca un val, o lua pe sus şi o azvârlea de colo-colo. Împietrea, mutilată de pierderea unei fiinţe pe care nu o văzuse niciodată. Dar mai erau şi zile în care tristeţea nu mai părea atât de sfâşietoare. Zile în care simplul gând de a se întoarce la treburile ei zilnice obişnuite nu mai părea să îi provoace atâta sfârşeală, când nu mai trebuia să facă nişte eforturi supraomeneşti ca să se ridice din pat, să îşi facă rugăciunile, să spele şi să îi facă de mâncare lui Rasheed. Îi era groază să iasă afară. De acum era invidioasă pe femeile din vecini şi pe numărul lor mare de copii. Unele aveau câte şapte sau opt şi nu înţelegeau cât de norocoase sunt, cât de binecuvântate că copiii lor le crescuseră în pântece, că trăiseră să li se zvârcolească în braţe şi ca să le sugă la sân. Copii care nu pieriseră ca nişte fire de sânge, odată cu lăturile şi zoaiele unor străine, în scurgerea unei băi publice oarecare. Mariam nu suporta să le audă cum se plâng de fiii neastâmpăraţi şi de fiicele trândave. O voce din capul ei încerca să o liniştească cu nişte cuvinte de consolare bine intenţionate, dar nechibzuite. O să ai alţii, Inshallah. Eşti tânără. Sigur or să mai fie şi alte ocazii. Dar durerea ei nu era fără ţintă sau generică, ea jelea acest copil, care o vreme o făcuse atât de fericită. Erau zile în care credea că bebeluşul fusese o binecuvântare nemeritată, că era pedepsită pentru ceea ce îi făcuse nanei. Mai că nu-i pusese ştreangul de gât maică-sii cu mâinile ei. Fiicele nerecunoscătoare nu merită să fie mame; primise ce merita. Avea coşmaruri în care djinnul nanei se furişa în camera ei, noaptea, îi înfigea ghearele în vintre şi îi fura bebeluşul. În visele acestea, nana nu îşi mai încăpea în piele de bucurie, fiindcă se vedea răzbunată. Şi erau şi zile în care Mariam era furibundă. Era vina lui Rasheed, fiindcă se apucase să sărbătorească înainte de vreme. Fiindcă crezuse orbeşte că va fi băiat. Fiindcă îi pusese deja un nume. Fiindcă îşi închipuise că voia lui este şi a Domnului. Era vina lui, fiindcă o obligase să meargă la baia publică. Ceva de acolo, aburii, apa murdară, săpunul, ceva cauzase toate astea. Nu. Nu Rasheed. Ea era de vină. Se înfuria pe ea însăşi pentru că nu dormise în poziţia cea mai indicată, pentru că mâncase prea condimentat, pentru că nu mâncase destule fructe, pentru că băuse prea mult ceai. Era vina lui Dumnezeu, care o oropsise în asemenea hal. Care nu îi dăruise ceea ce le dăruise atâtor femei. Care îi fluturase ademenitor prin faţa ochilor şi apoi îi smulsese lucrul despre care ştia că îi va aduce cea mai mare fericire. Dar nu ajuta la nimic să arunce vina în toate părţile, nu îi făceau bine toate acuzaţiile vehemente care îi roiau în cap. Era kofr, o blasfemie să aibă acele gânduri. Allah nu era răuvoitor. Nu era un Dumnezeu meschin. Vorbele lui hogea Faizullah îi răsunau în minte: Binecuvântat fie Cel ce are în mâna Sa împărăţia, Cel ce asupra tuturor are putere, Cel ce a creat viaţa şi moartea ca să dovedească care dintre voi este mai bun la faptă. Chinuită de remuşcări, Mariam îngenunchea şi se ruga să fie iertată pentru acele gânduri. Între timp, de când cu întâmplarea de la baia publică, Rasheed nu mai era acelaşi om. O repezea şi era tot timpul îmbufnat. Seara, când venea acasă, abia dacă mai scotea două vorbe. Mânca, fuma şi se ducea la culcare, iar câteodată mai venea peste ea, în miez de noapte, pentru o partidă de sex scurtă şi, în ultima vreme, destul de dură. Era prost dispus, făcea mofturi la mâncare, îi reproşa neorânduiala din curte sau îi atrăgea atenţia dacă vreun lucruşor din casă nu era la locul lui. Din când în când,

vinerea, o mai scotea în oraş, ca înainte, dar pe stradă mergea repede şi întotdeauna cu câţiva paşi în faţa ei, fără să îi vorbească, fără să îi pese că Mariam trebuia să alerge ca să ţină pasul cu el. Nu mai izbucnea în hohote de râs, ca înainte. Nu îi mai cumpăra dulciuri sau cadouri, nu se mai oprea să îi arate cutare clădire sau loc. Întrebările ei îl scoteau din sărite. Într-o seară, stăteau în sufragerie şi ascultau la radio. Iarna era pe ducă. Vântul tăios, care îţi lipea ninsoarea de faţă şi îţi umplea ochii de lacrimi, se domo-lise. Fuioarele argintii de zăpadă de pe crengile ulmilor înalţi se topeau, în câteva săptămâni urmând să le ia locul o puzderie de muguri de un verde crud. Rasheed bătea absent din picior, pe ritmul de tabla al unui cântec de Hamahang, cu ochii mijiţi şi privirea pierdută în fumul de ţigară. — Eşti supărat pe mine? l-a întrebat Mariam. Rasheed nu a zis nimic. Melodia s-a terminat şi au început ştirile. O voce de femeie spunea că preşedintele Daoud Khan expediase încă un grup de consultanţi sovietici înapoi la Moscova, spre nemulţumirea previzibilă a Kremlinului. — Mi-e că te-ai supărat pe mine. Rasheed a oftat. — Nu mai spune. Şi-a întors privirea spre ea. — Şi de ce-aş fi supărat pe tine? — Nu ştiu, dar de când cu copilaşul… — Asta-i părerea ta despre mine, după tot ce-am făcut pentru tine? — Nu. Sigur că nu. — Atunci nu mă mai bate la cap! — Îmi pare rău. Bebakhsh, Rasheed. Îmi pare rău. Şi-a stins ţigara în scrumieră şi a aprins alta. A dat sonorul radioului mai tare. — Dar să ştii că m-am gândit, a spus Mariam, ridicând vocea ca să se facă auzită peste muzică. Rasheed a oftat iar, de data aceasta mai iritat, şi a dat din nou sonorul mai tare. S-a scărpinat plictisit pe frunte. — Ce mai vrei? — M-am tot gândit dacă n-ar trebui să facem o înmormântare ca lumea. Pentru copil, vreau să spun. Doar noi, să spunem câteva rugăciuni, nimic mai mult. Mariam se gândea de ceva vreme la asta. Nu voia să uite de acest copilaş. Nu i se părea firesc să nu marcheze pierderea aceasta printr-un ritual. — La ce bun? E o tâmpenie. — Cred că m-aş simţi eu mai bine. — Atunci n-ai decât, a spus el tăios. Eu am îngropat deja un fiu. N-o să mai îngrop altul. Acuma, dacă nu te superi, aş vrea s-ascult ce zice la radio. A dat din nou sonorul tare, şi-a lăsat capul pe spătar şi a închis ochii. În aceeaşi săptămână, într-o dimineaţă însorită, Mariam a săpat o groapă în curte. — În numele lui Allah şi cu Allah şi în numele trimisului lui Allah, pacea şi binecuvântările lui Allah să fie asupra lui, a murmurat ea, înfigând cazmaua în pământ. A pus paltonaşul de velur pe care Rasheed îl cumpărase pentru copil în groapă şi a aruncat pământ peste el. „Tu faci ca noaptea să străpungă ziua şi faci ca ziua să străpungă noaptea. Tu scoţi viul din mort, precum şi mortul din viu. Tu înzestrezi pe cine voieşti, fără socoteală.“ A bătătorit pământul cu lopata. S-a ghemuit lângă moviliţă. Înzestrează-mă, Allah. Înzestrează-mă. 7

7 Coranul, ed.cit., Sura 3, versetul 27.

15 Aprilie, 1978 Pe data de 17 aprilie 1978, anul în care Mariam a împlinit nouăsprezece ani, a fost descoperit cadavrul unui bărbat pe nume Mir Akbar Khyber. Peste două zile a avut loc o mare demonstraţie la Kabul. Toţi vecinii s-au strâns pe la colţuri, ca să vorbească despre cele întâmplate. De la fereastră, Mariam îi vedea cum gesticulează, cum umblă de colo-colo şi cum discută aprins, cu aparatele de radio cu tranzistoare la urechi. O vedea pe Fariba, care se sprijinise de zidul casei ei şi vorbea cu o femeie ce se mutase de curând în Deh-Mazang. Fariba zâmbea, cu mâinile pe burta umflată de sarcină. Cealaltă femeie, al cărei nume nu îl reţinuse, părea mai în vârstă decât Fariba şi avea un păr cu o nuanţă ciudată de purpuriu. Ţinea un băieţel de mână. Mariam ştia că pe băiat îl cheamă Tariq, fiindcă o auzise pe femeie strigându-l pe stradă. Mariam şi Rasheed nu au ieşit să vorbească cu vecinii. Au rămas în casă şi au ascultat la radio cum aproximativ zece mii de oamenii au inundat străzile şi mărşăluiesc prin zona guvernamentală a Kabulului. Rasheed a spus că Mir Akbar Khyber fusese un comunist de vază şi că partizanii lui voiau să pună crima în cârca guvernului preşedintelui Daoud Khan. Vorbise fără să se uite la ea. În ultima vreme, nu îi mai arunca nicio privire şi Mariam nu mai era sigură dacă ei i se adresează. — Ce sunt comuniştii? a întrebat ea. Rasheed a pufnit şi a ridicat din sprâncene. — Nu ştii ce sunt comuniştii. Un lucru atât de simplu. Toată lumea ştie. Este ceva la mintea cocoşului. Şi tu habar n-ai… Ptiu! Nici nu ştiu de ce mă mai mir. Apoi şi-a încrucişat picioarele pe masă şi a mormăit că sunt persoane care cred în Karl Marx. — Cine-i Karl Marx? Rasheed a oftat. La radio, o voce de femeie spunea că Taraki, liderul facţiunii Khalq a PDPA, Partidul Comunist Afgan, ieşise în stradă şi că le ţinea discursuri înflăcărate demonstranţilor. — De fapt, am vrut să întreb ce vor, a spus Mariam. În ce cred comuniştii ăştia? Rasheed a chicotit şi a dat din cap, dar lui Mariam i s-a părut că citeşte o anume nesiguranţă în felul în care şi-a încrucişat braţele şi a dat ochii peste cap. — Habar n-ai de nimic, nu-i aşa? Eşti ca un copil. Ai capul sec. Nu e nimic în el. — Te-am întrebat fiindcă… — Chup ko. Ţine-ţi gura. Mariam a tăcut. Nu îi venea uşor să suporte felul în care îi vorbea, cuvintele de ocară, bătaia de joc, insultele, faptul că trecea pe lângă ea ca pe lângă o pisică. Dar, după patru ani de căsătorie, lui Mariam îi era clar câte poate suporta o femeie atunci când îi este frică. Şi lui Mariam îi era frică. Trăia cu frică de toanele lui; să nu îi sară ţandăra; să nu transforme – aşa cum făcea ori de câte ori avea ocazia – orice conversaţie, chiar şi cea mai neînsemnată, într-un scandal care uneori culmina cu lovituri cu pumnii, palmele şi picioarele; uneori încerca să o împace cu nişte scuze servite la beţie, alteori, nu. În cei patru ani care trecuseră de la întâmplarea din baia publică, mai existaseră alte şase cicluri de speranţe deşarte; pentru Mariam, fiecare pierdere, fiecare speranţă năruită, fiecare drum la doctor erau mai zdrobitoare decât precedentele. Cu fiecare dezamăgire, Rasheed se închidea tot mai mult în el şi era tot mai ostil. Acum, nimic din ce făcea ea nu îi mai era pe plac. Făcea curăţenie în casă, avea grijă să nu îi lipsească cămăşile curate, îi gătea felurile de mâncare preferate. Odată chiar şi-a cumpărat farduri şi s-a machiat, dar ideea s-a dovedit cum nu se poate mai proastă. Când a venit acasă, Rasheed i-a aruncat o privire şi s-a cutremurat de silă, iar ea s-a repezit atunci spre baie ca să se spele pe faţă, lacrimile de ruşine amestecându-se cu săpunul, rujul şi rimelul.

Acum, lui Mariam îi era groază de zgomotele care îi dădeau de veste în fiecare seară că Rasheed s-a întors acasă. Zăngănitul cheii, scârţâitul uşii, acestea erau sunetele la auzul cărora inima începea să îi bată nebuneşte. Stând în pat, asculta clic-clacul făcut de încălţările lui, apoi târşâitul înăbuşit al picioarelor după ce se descălţa. Cu urechile ciulite, îi inventaria toate mişcările: scaunul târşâit pe podea, scârţâitul tânguitor pe care îl scotea scaunul de răchită când se aşeza pe el, clinchetul lingurii care lovea farfuria, fâlfâitul paginilor de ziar întoarse, gâlgâitul apei. Şi, în timp ce inima îi bătea cu putere, se întreba de ce pretext se va mai folosi el în seara aceea. Se găsea întotdeauna câte ceva, un lucru minor care să îl înfurie, fiindcă orice ar fi făcut ca să îi fie pe plac, oricât de mult s-ar fi străduit să îi îndeplinească toate mofturile şi toanele, nu era îndeajuns. Nu putea să îi aducă fiul înapoi. Îl dezamăgise la modul absolut, de şapte ori îl dezamăgise, iar acum nu mai era decât o povară pentru el. Îşi dădea seama de asta din felul în care se uita la ea, când catadicsea să o facă. Era o povară pentru el. — Ce-o să se-ntâmple? l-a întrebat ea acum. Rasheed i-a aruncat o privire piezişă. A scos un sunet între oftat şi mormăit, şi-a dat picioarele jos de pe măsuţă şi a închis aparatul de radio. L-a luat cu el sus, închizând uşa. Pe 27 aprilie, întrebarea lui Mariam a primit un răspuns venit sub forma unor pocnete şi răcnete înfiorătoare. A coborât în fugă, desculţă, până în sufragerie, şi a dat de Rasheed, care era deja la fereastră, în maiou, ciufulit, cu palmele lipite de geam. Mariam s-a dus şi ea la fereastră, lângă el. Deasupra capetelor lor se auzea zumzăitul avioanelor militare, care se îndreptau spre nord şi spre est, scoţând nişte zgomote asurzitoare. Ecourile bubuiturilor din depărtare ajungeau până la ei şi nişte coloane de fum se ridicau din loc în loc spre cer. — Rasheed, ce se-ntâmplă? a întrebat ea. Ce-nseamnă toate astea? — Dumnezeu ştie, a murmurat el. A dat drumul la radio, dar nu se auzea decât un fâşâit. — Ce-o să ne facem? — O s-aşteptăm, a repezit-o Rasheed. Mai târziu, în aceeaşi zi, Rasheed încă mai încerca să prindă un post de radio, în timp ce, în bucătărie, Mariam gătea orez cu sos de spanac. Mariam îşi amintea cum pe vremuri îi plăcea, ba chiar de-abia aştepta să gătească pentru Rasheed. Acum, gătitul era o corvoadă care îi sporea neliniştea. Qurmaurile erau întotdeauna prea sărate sau prea serbede pentru gustul lui. Orezul era dat la o parte fiindcă era prea gras sau prea uscat, pâinea era nefăcută sau arsă. Obiceiul lui Rasheed de a-i căuta nod în papură îi distrusese încrederea în sine în privinţa gătitului. Când i-a dus farfuria, la radio se auzea imnul naţional. — Am făcut sabzi, i-a spus. — Las-o jos şi ţine-ţi gura. După ce s-a stins muzica, din difuzor s-a auzit o voce de bărbat. S-a prezentat ca Abdul Qader, colonel în forţele aeriene. În cursul zilei, a raportat el, insurgenţii din Divizia IV Motorizată au capturat aeroportul şi au ocupat principalele intersecţii din oraş. Fuseseră de asemenea ocupate clădirile care adăposteau Radio Kabul şi ministerele de Adminis-traţie şi Interne şi pe cel de Externe. Oraşul Kabul era acum în mâinile poporului, a spus el, mândru. MIG-urile rebelilor atacaseră Palatul Prezidenţial. Tancurile pătrunseseră în obiectiv şi chiar în acel moment se dădea o bătălie crâncenă. Forţele armate loiale lui Daoud erau pe punctul de a fi înfrânte, a dat asigurări Abdul Qader, pe un ton liniştitor. După câteva zile, când comuniştii au început execuţiile sumare ale celor care avuseseră legături cu regimul lui Daoud Khan, când zvonurile despre ochi scoşi şi organe genitale electrocutate în închisoarea Pol-e-Charkhi au început să inunde Kabulul, Mariam avea să audă despre masacrul care avusese loc la Palatul Prezidenţial. Daoud Khan fusese ucis, dar nu înainte ca insurgenţii să omoare vreo douăzeci de membri ai familiei lui, inclusiv femeile şi nepoţii. Au circulat zvonuri că şi-ar fi luat

viaţa, că ar fi fost mitraliat în focul luptei, zvonuri că ar fi fost lăsat la sfârşit, obligat să privească masacrarea familiei sale, apoi împuşcat. Rasheed a dat sonorul mai tare şi s-a dat mai aproa-pe de radio. — A luat fiinţă un consiliu revoluţionar al forţelor armate, iar watan-ul nostru va fi cunoscut drept Republica Democrată Afganistan, a spus Abdul Qader. Era aristocraţiei, a nepotismului şi a inegalităţii a apus, tovarăşi hamwatan-i. Am pus capăt deceniilor de tiranie. Puterea este acum în mâinile maselor şi ale poporului iubitor de libertate. O nouă eră glorioasă din istoria ţării noastre este pe cale să înceapă. Un nou Afganistan s-a născut. Vă asigurăm că nu aveţi niciun motiv să vă temeţi, concetăţeni afgani. Noul regim va respecta la literă principiile islamului şi ale democraţiei. A sosit vremea să vă bucuraţi şi să sărbătoriţi. Rasheed a închis radioul. — Deci e de bine sau de rău? a întrebat Mariam. — De rău pentru bogătaşi, după cum se pare, a spus Rasheed. Poate nu aşa de rău pentru noi. Gândurile lui Mariam au zburat către Jalil. S-a întrebat dacă comuniştilor le va căşuna acum pe el. Or să-l arunce în închisoare? Or să-i închidă fiii? Or să îi confişte afacerile şi proprietăţile? — E cald? a întrebat-o Rasheed, cu ochii la orez. — Tocmai l-am scos din oală. A mormăit şi i-a spus să îi dea farfuria. În vecini, în noaptea al cărei cer era brăzdat din când în când de nişte străfulgerări roşii şi galbene, Fariba se lăsa epuizată pe coate. Boabe de sudoare îi picurau din păr şi îi tremurau pe buza de sus. Aflată la capul ei, bătrâna moaşă Wajma se uita la soţul şi la copiii Faribei, care îşi treceau bebeluşul de la unul la altul. Se minunau de părul ei bălai, de obrajii rozalii, de buzele încreţite ca un boboc de trandafir, de pupilele verzi ca jadul, care se mişcau sub pleoapele umflate şi întredeschise. S-au uitat unii la alţii şi au zâmbit când i-au auzit prima oară vocea, la început doar un scâncet ce semăna cu un miorlăit de pisică, dar care a explodat apoi într-un ţipăt ascuţit, sănătos. Noor a spus că ochii ei păreau două pietre preţioase. Ahmad, care era cel mai credincios membru al familiei, i-a cântat azan-ul la ureche surioarei lui şi i-a suflat în faţă de trei ori. — Rămâne Laila? a întrebat Hakim, legănându-şi fiica. — Rămâne Laila, a spus Fariba, cu un zâmbet obosit. Frumuseţea Nopţii. Este perfect. Rasheed a făcut un cocoloş de orez cu degetele. L-a băgat în gură, a mestecat o dată, a doua oară, după care s-a strâmbat şi l-a scuipat pe sofrah. — Ce s-a-ntâmplat? l-a întrebat Mariam, dispreţuindu-se pentru umilinţa din voce. Simţea cum i se înteţesc bătăile inimii, cum i se face pielea ca de găină. — Ce s-a-ntâmplat? s-a smiorcăit el, imitând-o. S-a-ntâmplat c-ai făcut-o din nou. — Dar l-am fiert cu cinci minute mai mult decât de obicei. — Asta-i o minciună sfruntată… — Jur… Şi-a scuturat furios boabele de orez de pe degete şi a împins farfuria cât colo, vărsând sosul şi orezul pe sofrah. Mariam l-a văzut cum iese val-vârtej din sufragerie, apoi din casă, trântind uşa. A îngenuncheat şi a încercat să adune boabele de orez şi să le pună înapoi pe farfurie, dar îi tremurau mâinile atât de tare, încât nu putea face nimic. Groaza era ca o gheară care i se înfipsese în gât. A încercat să tragă adânc aer în piept, de câteva ori. Şi-a surprins chipul palid reflectat în geamul întunecat de la fereastra din sufragerie şi a întors capul. Apoi a auzit că se deschide uşa din faţă şi Rasheed s-a ivit din nou în sufragerie. — Ridică-te, a spus el. Vino-ncoa. Ridică-te. A înşfăcat-o de mână, i-a deschis palma şi i-a pus în ea o mână de pietricele. — Bagă-le-n gură.

— Ce? — Ba-gă-ţi-le-n-gură. — Termină, Rasheed, sunt… Mâinile lui puternice i-au prins maxilarul ca într-o menghină. I-a băgat cu forţa două degete în gură şi i-a deschis-o, apoi i-a umplut-o cu pietrele tari şi reci. Mariam a încercat să protesteze, dar cuvintele ieşeau molfăite, iar el continua să îi îndese pietre în gură, în timp ce buza de sus i se întindea într-un rânjet batjocoritor. — Acuma mestecă, a spus el. Cu gura plină de pietriş, Mariam l-a implorat să se oprească. Lacrimile îi scăldau faţa. — MESTECĂ! a urlat el. Răsuflarea lui duhnind a tutun a izbit-o în faţă. Mariam a mestecat. Apoi ceva i-a trosnit în fundul gurii. — Aşa, a spus Rasheed. Îi tremurau fălcile. Acuma ştii şi tu ce gust are orezul tău. Acum ştii şi tu ce mi-ai dat în această căsnicie. Doar mâncare proastă şi nimic altceva. Apoi a plecat, iar Mariam a rămas să scuipe pietre, sânge şi fragmentele de la doi molari sparţi.

PARTEA A DOUA

16 Kabul, 1987, primăvara Laila avea nouă ani. S-a ridicat din pat. De cele mai multe ori, dimineaţa, ardea de nerăbdare să îl vadă pe prietenul ei Tariq. Dar, în dimineaţa aceasta, ştia că nu se va întâmpla aşa. — Cât timp o să fii plecat? îl întrebase ea după ce Tariq o anunţase că va pleca cu părinţii lui în sud, în oraşul Ghazni, în vizită la unchiul din partea tatălui. — Treisprezece zile. — Treisprezece zile? — Nu-i aşa mult. Ai făcut o faţă, Laila. — Ba nu. — Sper să nu te-apuce plânsul. — Normal că n-o să m-apuce plânsul! Nu din cauza ta. Nici într-o mie de ani. I-a tras una în fluierul piciorului, nu în cel cu proteza, ci în cel rămas întreg, iar el i-a tras una peste cap, în joacă. Treisprezece zile. Aproape două săptămâni. Trecuseră cinci zile, şi Laila învăţase deja un adevăr fundamental despre timp: că, la fel ca acordeonul la care tatăl lui Tariq mai interpreta câteodată vechi cântece paştune, timpul se dilată şi se contractă, în funcţie de absenţa sau prezenţa lui Tariq. La parter, părinţii ei se certau. Din nou. Laila vedea scena cu ochii minţii: mami, vehementă, aprigă, gesticulând aprins şi îndrugând vrute şi nevrute; babi, aşezat undeva, pleoştit şi năuc, dând docil din cap şi aşteptând să treacă furtuna. Laila a închis uşa şi s-a schimbat. Dar tot îi auzea. O auzea. În sfârşit, o uşă trântită. Zgomot de paşi. Patul lui mami scârţâind din toate încheieturile. Se părea că babi va supravieţui încă o zi. — Laila! a strigat-o el. O s-ajung târziu la muncă! — Un minut! S-a încălţat şi s-a aşezat în faţa oglinzii, ca să îşi pieptene în fugă buclele blonde care îi ajungeau până la umeri. Mami îi spunea mereu că moştenise culoarea părului – precum şi ochii de un verde turcoaz, cu gene lungi şi dese, gropiţele din obraji, pomeţii înalţi şi buza plină de jos, pe care o avea şi mami – de la străbunica ei, bunica lui mami. Era o pari, o mândreţe de fată, spunea mami. I se dusese vestea în toată valea, de frumoasă ce era. Frumuseţea asta a sărit peste două generaţii de femei din familia noastră, dar pe tine nu te-a ocolit deloc, Laila. Valea de care vorbea mami se numea Panjshir, dintr-o regiune locuită de tadjici vorbitori de persană şi situată la o sută de kilometri nord-est de Kabul. Şi mami, şi babi, care erau veri primari, se născuseră şi copilăriseră în Panjshir; se mutaseră la Kabul în 1960, o pereche de tineri căsătoriţi, plini de speranţe şi vise, după ce babi fusese admis la Universitatea din Kabul. Laila s-a repezit în jos pe scări, sperând ca mami să nu iasă din camera ei pentru o nouă rundă. L-a găsit pe babi îngenuncheat lângă uşa cu plasă de ţânţari. — Tu ai văzut asta, Laila? Ruptura din sită era acolo de săptămâni bune. Laila s-a lăsat pe vine lângă el. — Nu. Cred c-acum a apărut. — Asta i-am spus şi eu maică-tii. Părea zguduit, împuţinat, aşa cum era de fiecare dată când mami îşi încheia socotelile cu el. Zice c-au intrat viespi. Lailei îi era milă de el. Babi era un bărbat mărunţel, cu umeri înguşti şi braţe slabe, delicate, aproape ca de femeie. Seara, când intra la el în cameră, îl găsea întotdeauna cu nasul băgat într-o carte şi cu ochelarii căzuţi pe vârful nasului. Uneori nici nu băga de seamă că este acolo. Când o vedea, punea semn la carte şi îi zâmbea delicat, prietenos. Babi ştia pe de rost majoritatea ghazal-urilor de Rumi şi Hafez. Putea să vorbească pe larg despre lupta dintre Marea Britanie şi Rusia ţaristă pentru

supremaţie în Afganistan. Ştia diferenţa dintre o stalactită şi o stalagmită şi putea să îţi spună că distanţa de la Pământ la Soare este cât drumul de la Kabul la Ghazni şi de încă un milion şi jumătate de ori pe atât. Dar dacă Laila nu putea să deschidă capacul înţepenit de la un borcan cu dulceaţă, trebuia să se ducă la mami, resimţind acest lucru ca pe o trădare. Pe babi, uneltele şi treburile casnice îl derutau. Aflate în grija lui, balamalele care scârţâiau nu erau niciodată unse. După ce îl cârpea el, prin acoperiş se infiltra în continuare apa. În dulapurile din bucătărie se lăfăia sfidător mucegaiul. Mami spunea că Ahmad fusese cel care se ocupase conştiincios şi eficient de toate îndatoririle acestea, până să plece, împreună cu Noor, ca să se înroleze în jihadul împotriva sovieticilor, în 1980. — În schimb, dacă ai o carte care trebuie citită urgent, spunea ea, atunci Hakim este omul potrivit. Poţi să-ţi pui baza în el. Dar Laila trăia cu impresia că existase o vreme – înainte ca Ahmad şi Noor să plece la război împotriva sovieticilor, înainte ca babi să îi lase să plece la război – când şi mami îndrăgise pedanteria lui babi, că odată ca niciodată şi ei i se păruseră fermecătoare fâstâceala şi stângăcia lui. — A câta zi este azi? a întrebat el acum, zâmbind sfios. A cincea? Sau a şasea? — Nici că-mi pasă. N-am ţinut socoteala, a minţit Laila, ridicând din umeri, flatată că el îşi amintise. Mami habar nu avea că Tariq era plecat. — Lanterna lui o să se aprindă cât ai zice peşte, a spus babi, referindu-se la semnalul de noapte bună al Lailei şi al lui Tariq. Se jucau aşa de atâta timp, încât devenise un ritual de culcare, ca spălatul pe dinţi. Babi şi-a trecut degetul peste plasa ruptă. — O s-o cârpesc cât de curând. Hai să mergem. A ridicat vocea şi a strigat peste umăr: Noi am plecat, Fariba! O s-o duc pe Laila la şcoală. Să nu uiţi s-o iei! Afară, în timp ce se urca pe portbagajul bicicletei lui babi, Laila a zărit o maşină parcată pe stradă, peste drum de casa în care cizmarul, Rasheed, locuia cu nevasta lui cea retrasă. Era un Benz albastru, brăzdat de o dungă albă chiar pe mijlocul capotei, al acoperişului şi al uşii de la portbagaj. Laila a văzut siluetele a doi bărbaţi care stăteau înăuntru, unul la volan, celălalt în spate. — Cine-s ăia? a întrebat ea. — Nu-i treaba noastră, i-a răspuns babi. Urcă-te, o să-ntârzii la ore. Laila şi-a amintit de altă ceartă, când mami l-a încolţit pe babi şi i-a spus verde în faţă: Asta-i treaba ta, nu-i aşa, vere? Să stai cu mâinile-n sân. Chiar dacă îţi pleacă băieţii la război. Cât m-am mai rugat de tine. Dar tu ţi-ai băgat nasul în cărţile alea nenorocite şi ţi-ai lăsat fiii să plece, de parcar fi fost nişte copii fără căpătâi. Babi pedala, iar Laila, care se afla în spate, îi cuprinsese mijlocul cu braţele. Când au trecut pe lângă Benz-ul albastru, l-a surprins cu coada ochiului pe bărbatul care stătea pe bancheta din spate: era uscăţiv, grizonat şi era îmbrăcat într-un costum maro închis, din al cărui buzunar de la piept ieşea colţul alb al unei batiste. Celălalt lucru pe care a mai apucat să îl observe a fost că automobilul avea număr de înmatriculare de Herat. Restul drumului l-au străbătut în tăcere. Când luau o curbă, babi frâna prudent şi spunea: — Ţine-te bine, Laila. Încetinim. Încetinim. Gata. În ziua aceea, la ore, Laila s-a concentrat mai greu la lecţii, cu gândul la absenţa lui Tariq şi la cearta părinţilor ei. Aşa că, atunci când învăţătoarea i-a cerut să spună care sunt capitalele României şi Cubei, Laila a fost luată ca din oală. Numele învăţătoarei era Shanzai, dar elevii o porecliseră khala Rangmaal, tanti Bidinea – de la mişcarea pe care o prefera când îşi pălmuia elevii, palmă şi apoi dos de palmă, când încolo, când încoace, ca un zugrav cu bidineaua. Khala Rangmaal era o femeie tânără, cu o faţă ascuţită şi sprâncene stufoase. În prima zi de şcoală, le spusese cu mândrie că este fiica unui ţăran sărac din Khost. Stătea dreaptă ca un băţ şi îşi purta părul negru ca pana corbului şi lucios pieptănat bine pe

spate şi prins într-un coc, iar când se întorcea cu spatele, Laila îi vedea firele negre de păr de pe ceafă. Khala Rangmaal nu se farda şi nu purta bijuterii. Nu purta văl şi le interzicea şi elevelor să poarte. Spunea că femeile şi bărbaţii sunt egali în toate privinţele şi că nu există niciun motiv ca femeile să se acopere, dacă bărbaţii nu o fac. Spunea că Uniunea Sovietică este cea mai bună ţară din lume, ea şi Afganistanul. În Uniunea Sovietică, muncitorii erau trataţi bine şi toţi oamenii erau egali. Toată lumea era fericită şi prietenoasă în Uniunea Sovietică, spre deosebire de America, unde, din cauza nelegiuirilor, oamenilor le era frică să mai iasă din casă. Şi în Afganistan va fi toată lumea fericită, după ce antiprogresiştii şi elementele retrograde vor fi învinse. — De aceea au venit camarazii noştri sovietici aici, în 1979, ca să le dea o mână de ajutor vecinilor lor. Ca să ne ajute să învingem aceste brute, care vor ca ţara noastră să fie o naţiune înapoiată, primitivă. Şi voi trebuie să daţi o mână de ajutor, copii. Trebuie să raportaţi pe oricine ştie ceva despre rebelii ăştia. Este de datoria voastră. Trebuie să fiţi cu urechile ciulite, apoi să raportaţi, chiar dacă este vorba de părinţii, unchii sau mătuşile voastre. Fiindcă niciunul dintre ei nu vă iubeşte aşa cum vă iubeşte ţara voastră. Ţara este pe primul loc, să nu uitaţi! Eu o să fiu mândră de voi, la fel şi ţara voastră. În spatele catedrei, pe perete, se găseau harta Uniunii Sovietice, harta Afganistanului şi fotografia preşedintelui comunist Najibullah, care, spunea babi, fusese şeful temutei poliţii secrete afgane, KHAD. Mai erau şi alte fotografii, înfăţişând, cele mai multe, tineri soldaţi sovietici care dădeau mâna cu ţăranii, plantau meri, ridicau case, întotdeauna cu un zâmbet voios pe buze. — Ce se-ntâmplă, Copila Inqilabi, visai cu ochii deschişi şi te-am deranjat? Aceasta era porecla Lailei, Copila Revoluţiei, fiindcă se născuse în noaptea loviturii de stat din aprilie 1978 – dar khala Rangmaal se înfuria dacă vreun elev din clasa ei folosea cuvintele „lovitură de stat“. Ceea ce se întâmplase, insista ea, fusese o inqilab, o revoluţie, răzvrătirea oamenilor muncii împotriva inegalităţii. „Jihad“ era alt cuvânt interzis. După ea, nici vorbă să se ducă vreun război în provincii, doar nişte încăierări cu agitatorii sprijiniţi de ceea ce ea numea „elementele provocatoare străine“. Şi nimeni, dar absolut nimeni nu îndrăznea să reproducă de faţă cu ea zvonurile insistente conform cărora, după opt ani de lupte, sovieticii erau pe punctul de a pierde acest război. Mai ales acum, când preşedintele american Reagan începuse să le furnizeze mujahedinilor rachete Stinger cu care să doboare elicopterele sovietice, acum, când musulmani din toată lumea se alăturau cauzei: egipteni, pakistanezi, saudiţi bogaţi care îşi lăsaseră de izbelişte averile colosale şi veniseră în Afganistan ca să lupte în jihad. — Bucureşti. Havana, a îngăimat Laila. — Şi ţările acestea ne sunt prietene sau nu? — Ne sunt, moalim sahib. Sunt ţări prietene. Khala Rangmaal a încuviinţat energic din cap. După ore, mami, care trebuia să o aştepte, nu a apărut. Nu era prima oară. Laila a luat-o pe jos spre casă, cu două dintre colegele ei de clasă, Giti şi Hasina. Giti era o fetiţă sensibilă, timidă şi slăbănoagă. Avea părul prins în două codiţe. Era tot timpul posomorâtă şi mergea cu cărţile la piept, ca un scut. Hasina avea doisprezece ani, fiind cu trei ani mai mare decât Laila şi Giti, dar repetase o dată clasa a treia şi rămăsese de două ori repetentă în clasa a patra. Nu era ea prea inteligentă, dar era în schimb din cale-afară de răutăcioasă şi îi mergea gura ca o moară stricată, după cum zicea Giti. Hasina era cea care născocise porecla de khala Rangmaal. Astăzi, Hasina le sfătuia cum să scape de pretendenţii nedoriţi. — Este o metodă super simplă, garantată sută la sută. Pe cuvântul meu. — Ce tâmpenie. Sunt prea mică ca să am pretendenţi! a sărit Giti. — Nu eşti prea mică.

— Ştii ceva, nu a venit nimeni să-mi ceară mâna. — Fiindcă ai barbă, drăguţă. Giti şi-a dus repede mâna la bărbie şi i-a aruncat o privire alarmată Lailei, care a zâmbit compătimitor – Giti nu ştia deloc de glumă, lucru nemaiîntâlnit – şi i-a făcut semn din cap că nu este adevărat. — În fine, doamnelor, vreţi sau nu să ştiţi ce-i de făcut? — Ia zi, a îndemnat-o Laila. — Fasolea. Cel puţin patru porţii, în seara în care lighioana ştirbă vine să vă ceară mâna. Dar sincronizarea, doamnelor, sincronizarea este cheia. Trebuie să ţineţi focurile de artificii în frâu până vine momentul să-i serviţi ceaiul. — O să ţin minte, a spus Laila. — Şi el o să ţină. Laila ar fi putut să le spună că nu are nevoie de aceste sfaturi, fiindcă lui babi nici prin gând nu îi trecea să o mărite prea curând. Deşi lucra la „Silo“, uriaşa fabrică de pâine a Kabulului, muncind din greu în căldura dogoritoare şi bâzâitul maşinăriilor, şi alimenta toată ziua instalaţiile de măcinat şi cuptoarele enorme, babi avea studii superioare. Fusese profesor, dar comuniştii îl concediaseră – se întâmplase la scurt timp de la lovitura de stat din 1978, cu aproximativ un an şi jumătate înainte de invazia sovietică. Babi îi spusese foarte limpede Lailei, de la o vârstă fragedă, că cele mai importante lucruri din viaţa lui erau siguranţa şi educaţia ei. Ştiu că eşti mititică, dar vreau să afli şi să înţelegi lucrurile astea încă de pe acum, spunea el. Căsătoria poate aştepta, educaţia, nu. Eşti o fetiţă foarte, foarte inteligentă. Să nu te îndoieşti niciodată de asta. Poţi să fii orice vrei tu, Laila. Sunt convins că aşa va fi. Şi mai ştiu că după ce se va termina acest război, Afganistanul va avea nevoie de tine la fel de mult ca de bărbaţii lui, poate chiar mai mult. Fiindcă o societate cu femei needucate nu va avea sorţi de izbândă, Laila. Nu va avea sorţi de izbândă. Dar Laila nu voia să ştie Hasina lucrurile pe care le vorbea ea cu babi sau cât de bucuroasă era că are un tată ca el sau cât de mândră era de atenţia pe care i-o acorda sau cât de hotărâtă era să îşi continue studiile, aşa cum făcuse el. Doi ani la rând, Laila primise diploma awal numra, acordată anual celor mai buni elevi din fiecare clasă. Nu îi spunea nimic din toate astea Hasinei, al cărei tată era şofer de taxi, un om irascibil, care, mai mult ca sigur, peste doi sau trei ani o va obliga să se mărite. Hasina îi mărturisise Lailei, într-unul din rarele ei momente de seriozitate, că aranjaseră deja să o mărite cu un văr primar care era cu douăzeci de ani mai mare decât ea şi care avea un atelier de reparaţii auto în Lahore. L-am văzut de două ori. De fiecare dată, a mâncat cu gura deschisă. — Fasole, fetelor, a spus Hasina. Să ţineţi minte. Mă rog – a adăugat ea, zâmbind poznaş şi împungând-o pe Laila cu cotul –, nu se pune dacă la uşă bate Făt-Frumos cu un singur picior. Atunci… Laila i-a tras una peste cot. Venită din partea altcuiva, remarca aceasta despre Tariq i s-ar fi părut jignitoare. Dar ştia că Hasina nu o zisese cu răutate. Îi lua pe ceilalţi în râs, era felul ei de a fi, dar, la o adică, nici pe ea nu se cruţa, dimpotrivă. — N-ar trebui să vorbeşti aşa despre oameni! a zis Giti. — La ce oameni te referi? — La cei răniţi din cauza războiului, i-a răspuns Giti cât se poate de serios, fără să îşi dea seama că Hasina glumeşte. — Mi se pare că lui hogea Giti i-a căzut cu tronc Tariq! Ştiam eu! Ha! Dar e luat, n-ai aflat? Nu-i aşa, Laila? — Nu mi-a căzut nimeni cu tronc! Nimeni! S-au despărţit de Laila şi, ciondănindu-se în continuare, au dat colţul pe strada lor. Laila a străbătut ultimele trei străzi de una singură. Când a ajuns pe strada ei, a observat că Benz-ul

albas-tru era încă acolo, în faţa casei lui Rasheed şi Mariam. Bărbatul în vârstă stătea acum în picioare, în dreptul capotei, sprijinit într-un baston şi măsurând casa din priviri. Cineva o striga: — Hei, Păr Bălai. Ia uită-te-ncoa. Laila s-a întors şi a văzut ţeava unui pistol.

17 Pistolul era roşu, garda trăgaciului, verde crud. Din spatele armei s-a ivit faţa rânjită a lui Khadim. Khadim avea unsprezece ani, ca Tariq. Era înapoiat, înalt şi avea un prognatism madibular pronunţat. Tatăl lui era măcelar în Deh-Mazang, aşa că, din când în când, Khadim, se ştia, arunca cu intestine de viţei în trecători. Uneori, la şcoală, în pauze, dacă Tariq nu era prin preajmă, Khadim o încolţea în curtea şcolii şi nu o mai slăbea, aruncându-i priviri pofticioase şi scâncind. Odată o bătuse pe umăr şi îi spusese: Eşti aşa de frumoasă, Păr Bălai. Vreau să mă-nsor cu tine. Acum flutura un pistol. — Stai liniştită, a spus. N-o să se vadă. Nu pe părul tău. — Să nu-ndrăzneşti! — Ce-o să faci? O să-ţi asmuţi ologul pe mine? O, Tariq jan, o, vino repede şi salvează-mă de badmash! Laila a început să dea înapoi, dar Khadim apăsase deja pe trăgaci. Jeturile subţiri de apă călduţă au nimerit-o mai întâi în păr, în rafale, apoi în palma ridicată ca să îşi apere faţa. Au ieşit şi ceilalţi băieţi din ascunzătoare, chicotind. Lailei i-a venit pe limbă o înjurătură pe care o auzise pe stradă. Nu o înţelegea ea prea bine – nu putea să îşi închipuie cum venea asta –, dar cuvintele ascundeau o forţă colosală şi le-a dat drumul. — Maică-ta suge cocoşei! — Măcar nu-i ţăcănită ca maică-ta, i-a strigat Khadim, netulburat. Cel puţin taică-meu nu-i fătălău! Şi, apropo, de ce nu-ţi miroşi mâinile? Ceilalţi băieţi i-au ţinut isonul. — Miroase-ţi mâinile! Miroase-ţi mâinile! Laila s-a conformat, deşi ştia deja despre ce era vorba, ştiuse de când îi zisese că pe părul ei nu o să se vadă. A scos un ţipăt ascuţit. Văzând una ca asta, băieţii au început să huiduie şi mai tare. Laila le-a întors spatele, hohotind, şi a rupt-o la fugă spre casă. A scos apă din fântână şi a umplut cada din baie, după care şi-a smuls hainele de pe ea. Şi-a săpunit părul, frecându-şi frenetic pielea capului şi plângând, scârbită. S-a clătit cu un lighean şi şi-a săpunit din nou părul. De câteva ori i-a venit să vomite. Scâncind şi tremurând, şi-a frecat pielea feţei şi a gâtului cu un prosop înmuiat în apă cu săpun, până s-a făcut roşie ca focul. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă Tariq ar fi fost cu ea, se gândea în timp ce îşi punea o cămaşă şi pantaloni curaţi. Khadim nu ar fi îndrăznit. Bineînţeles, nu s-ar fi întâmplat nici dacă mami ar fi venit să o ia, aşa cum fusese înţelegerea. Uneori, Laila se întreba de ce se mai deranjase mami să o facă. Oamenii, se convinsese ea, nu ar trebui lăsaţi să facă copii noi, dacă le-au dat deja toată dragostea lor celor vechi. Nu era drept. Au apucat-o furiile. S-a închis în camera ei şi s-a trântit în pat. După ce a trecut criza, a traversat holul până la dormitorul mamei ei şi a bătut la uşă. Când era mai mică, Laila stătea cu orele în faţa acestei uşi. Ciocănea uşor şi o striga încontinuu, în şoaptă, ca un descântec: mami, mami, mami, mami… Dar mami nu deschidea niciodată uşa. Nu a deschis-o nici de data aceasta. Laila a apăsat pe clanţă şi a intrat. Mami mai avea şi zile bune, când sărea din pat, veselă şi jucăuşă. Zâmbea. Făcea baie. Îşi punea haine curate şi se dădea cu rimel. O lăsa pe Laila să o pieptene, lucru de care Laila era încântată, şi îşi punea cercei. Mergeau împreună la cumpărături, în bazarul Mandaii. Laila o convingea să se joace de-a „Şerpii şi scările“ şi să radă bulgări de ciocolată neagră, unul dintre puţinele lucruri pe care le aveau în comun. Momentele preferate ale Lailei erau cele în care babi sosea acasă, iar ele, de la masă, se uitau în sus la el şi îi zâmbeau, cu dinţii înnegriţi de ciocolată. O adiere de mulţumire sufletească inunda atunci încăperea, iar Laila surprindea o fărâmă din tandreţea şi din iubirea care îi uniseră

cândva pe părinţii ei, pe vremea când toată lumea era acasă şi casa răsuna de glasuri şi voioşie. Alteori, în zilele ei bune, mami făcea prăjituri şi invita vecinele la ceai. Laila lingea vasele, iar mami punea masa: ceştile, şerveţelele şi farfuriile pe care le ţineau de sus. Apoi, Laila se aşeza la locul ei de la masa din sufragerie şi încerca să se bage şi ea în vorbă, în timp ce femeile, gălăgioase, beau ceai şi o complimentau pe mami pentru prăjituri. Deşi ea nu prea avea ce să spună, îi plăcea să stea şi să le asculte, fiindcă la aceste întâlniri avea parte de o trataţie rară: avea ocazia să o audă pe mami vorbind drăgăstos despre babi. — Ce profesor extraordinar era, spunea mami. Elevii îl adorau. Şi nu doar pentru că nu îi bătea cu rigla, cum făceau alţi profesori. Îl respectau, înţelegeţi, pentru că şi el îi respecta pe ei. Era minunat. Mami povestea întotdeauna cu mare plăcere cum îl ceruse ea de bărbat. — Eu aveam şaisprezece ani, el, nouăsprezece. Locuiam gard în gard, în Panjshir. Oho, cum îmi mai căzuse cu tronc, hamshirelor! Făceam ce făceam şi săream zidul care separa casele noastre, ca să ne jucăm în livada lui taică-său. Hakim se temea tot timpul c-o să fim prinşi şi că tata o să-l stâlcească în bătaie. „Taică-tău o să-mi dea o mamă de bătaie“, spunea el mereu. Încă de pe atunci era foarte prudent şi foarte serios. Atunci, într-o zi, i-am spus: „Ştii ceva, vere? Uite cum stă treaba: ori vii să mă ceri de nevastă, ori mă faci să vin eu în khastegari la tine.“ Chiar aşa am pus problema. Ar fi trebuit să vedeţi ce faţă a făcut! Mami bătea din palme, la fel şi vecinele, iar Laila râdea. La auzul acestor poveşti, Laila îşi dădea seama că existase o vreme când mami vorbea tot timpul aşa des-pre babi, o vreme când părinţii ei nu dormeau în camere separate. Îşi dorea să fi prins şi ea acele timpuri. Inevitabil, povestea de logodnă a lui mami declanşa tot felul de scheme de măritiş şi însurătoare. După ce Afganistanul va scăpa de ocupaţia sovietică şi băieţii se vor întoarce acasă, vor trebui să îşi găsească mirese şi uite aşa femeile treceau în revistă toate fetele din vecini, hotărând care ar fi mai potrivită pentru Ahmad şi Noor. Laila se simţea întotdeauna exclusă atunci când conversaţia cotea spre fraţii ei, de parcă femeile ar fi vorbit despre un film îndrăgit, pe care numai ea nu îl văzuse. Avea doar doi ani când Ahmad şi Noor plecaseră din Kabul spre Panjshir, în nord, ca să li se alăture trupelor comandantului Ahmad Shah Ma-ssoud şi să lupte în jihad. Nu îşi mai amintea aproape nimic despre ei. Un pandativ strălucitor pe care scria Allah, la gâtul lui Ahmad. Un neg păros, pe urechea lui Noor. Şi asta era tot. — Dar ce ziceţi de Azita? — Fiica ţesătorului de covoare? a întrebat mami, bătându-se cu palma pe obraz şi mimând indignarea. Are o mustaţă mai groasă ca Hakim! — Ar mai fi şi Anahita. Am auzit că este prima din clasa ei la învăţătură, la Zarghoona. — Voi aţi văzut ce dinţi are fata aia? Zici că-s pietre de mormânt. Ce să mai, are ditamai cimitirul în gură. — Dar surorile Wahidi? — Piticaniile alea două? Nu, nu şi iar nu. Nu pentru fiii mei. Nu pentru sultanii mei. Ei merită ceva mai bun. Sporovăiala continua, iar Laila îşi lăsa gândurile să zboare şi, ca de obicei, acestea ajungeau la Tariq. Mami trăsese draperiile gălbui. Când intrai în dormitorul închis, cufundat în întuneric, te izbea un amestec de mirosuri: de somn, de lenjerie nespălată, de transpiraţie, de şosete murdare, de parfum, de qurma rămasă de cu seară. Laila a aşteptat să i se obişnuiască ochii cu bezna, apoi a traversat încăperea, dar se tot împiedica de hainele care zăceau peste tot pe jos. A dat draperiile la o parte. La picioarele patului se găsea un vechi şezlong de metal. Laila s-a aşezat pe el şi s-a uitat la mormanul nemişcat, înfofolit în cuverturi, care era mama ei.

Pereţii erau acoperiţi cu fotografii care îi înfăţişau pe Ahmad şi pe Noor. În orice parte s-ar fi uitat, o întâmpinau zâmbetele a doi străini. Iată-l pe Noor pe tricicletă. Iată-l pe Ahmad, care se ruga, pozând lângă un cadran solar pe care îl construise împreună cu babi, când avea doisprezece ani. Şi iată-i pe amândoi, pe fraţii ei, stând jos, spate în spate, sub părul bătrân din curte. De sub pat ieşea un colţ al cutiei de pantofi a lui Ahmad. Din când în când, mami o deschidea şi îi arăta paginile de ziar îngălbenite şi mototolite, articolele decupate şi pamfletele pe care reuşise să le strângă Ahmad de la grupările insurgente şi de la fronturile de rezistenţă care activau din Pakistan. Într-o fotografie, şi-a amintit Laila, era un bărbat cu o haină albă, lungă, care îi dădea o acadea unui băieţel rămas fără picioare. Sub fotografie era următoarea legendă: Copiii sunt victimele-ţintă ale campaniei sovietice de folosire a minelor antipersonal. În articol se spunea că sovieticilor le plăcea să ascundă explozibili în jucării viu colorate. Când un copil lua o astfel de jucărie de pe jos, aceasta exploda, smulgându-i degetele sau chiar toată mâna. Astfel, tatăl nu se mai putea duce la jihad, fiind nevoit să rămână acasă ca să aibă grijă de copil. Într-un alt articol din cutia lui Ahmad, un tânăr mujahedin povestea cum îi gazaseră sovieticii satul, oamenii suferind arsuri şi orbind. Spunea că îşi văzuse mama şi sora alergând spre râu, tuşind şi scuipând sânge. — Mami. Mormanul s-a mişcat uşor. A scos un geamăt. — Scoală-te, mami. Este ora trei. Alt vaiet. O mână a ieşit la suprafaţă, ca un telescop de submarin, dar a căzut la loc. Mormanul s-a mişcat mai mult de data aceasta. A urmat foşnetul cuverturilor care erau date la o parte, strat după strat. Încet-încet, mami a început să se materializeze: mai întâi părul năclăit, apoi faţa albă, schimonosită, ochii mijiţi din cauza luminii, o mână care căuta tăblia patului pe bâjbâite, apoi tot trupul care se ridica greoi dintre cearşafuri, cu un oftat. A vrut să se uite la ea, dar o deranja lumina, aşa că şi-a lăsat capul în piept. — Ce-ai făcut la şcoală? a bolborosit. Şi aşa începeau. Întrebările obligatorii, răspunsurile de mântuială. Una se făcea că întreabă, cealaltă se făcea că răspunde. Doi parteneri apatici, executând secătuiţi un dans pe care îl ştiau pe dinafară. — Bine. — Ai învăţat ceva? — Ce-nvăţ de obicei. — Ai mâncat? — Da. — Bine. Mami a întors din nou capul spre fereastră. S-a crispat de durere şi a închis ochii. Partea dreaptă a feţei era roşie, iar părul i se lipise de cap. — Mă doare capul. — Vrei să-ţi aduc o aspirină? Şi-a masat tâmplele. — Mai încolo. Taică-tău e-acasă? — E de-abia trei. — A, da. Aşa e. Mi-ai mai zis. A căscat. Am visat ceva, a spus, cu voce pierită. Chiar acum, înainte să intri tu. Dar nu-mi mai amintesc ce. Ţie nu ţi s-a-ntâmplat niciodată? — Ni se-ntâmplă tuturor, mami. — Ce chestie ciudată. — Ar trebui să ştii că, în timp ce tu visai, un băiat mi-a împroşcat părul cu pipi, cu pistolul de jucărie. — Poftim? Ce-ai zis? Cu ce te-a-mproşcat?

— Cu pipi. Cu urină. — Ce… ce îngrozitor. Doamne. Îmi pare rău. Biata de tine. Mâine, la prima oră, o să am o discuţie cu el. Sau poate cu maică-sa. Da, cred că aşa ar fi mai bine. — Dar nu ţi-am spus despre cine-i vorba. — A, da. Păi, cine este? — Nu mai contează. — Eşti supărată. — Trebuia să mă iei de la şcoală. — Trebuia, a bombănit mami. Laila nu îşi dădea seama dacă era o întrebare. Apoi mami a început să îşi smulgă părul din cap. Pentru Laila era un mare mister cum de nu era încă cheală ca un ou după câte fire de păr îşi smulsese de-a lungul timpului. Dar ce-i cu… Cum îl cheamă pe prietenul tău, Tariq? Da, ce-i cu el? — E plecat de-o săptămână. — Aha. A oftat. Te-ai spălat? — Da. — Atunci eşti curată. Şi-a întors privirea obosită spre fereastră. S-a rezolvat, eşti curată. Laila s-a ridicat în picioare. — Trebuie să-mi fac temele. — Am înţeles. Să tragi draperiile la loc înainte să pleci, draga mea. Se scufunda deja la loc sub cearşafuri. Când a ajuns la fereastră, a văzut o maşină trecând pe stradă, într-un nor de praf. Era Benz-ul albastru cu număr de înmatriculare de Herat, care pleca în sfârşit. L-a urmărit cu privirea până a dispărut într-o curbă, cu soarele jucându-se pe parbriz. — Mâine n-o să mai uit, a spus mami în spatele ei. Promit. — Aşa ai zis şi ieri. — Tu nu ştii, Laila. — Ce să ştiu? S-a întors cu faţa la maică-sa. Ce nu ştiu? Mami şi-a dus alene mâna la piept, s-a bătut uşor pe el, apoi mâna i-a căzut moale la loc. — Aici. Ce-i aici, înăuntru. Nu ai cum.

18 Trecuse o săptămână şi tot nu primise nicio veste de la Tariq. Apoi altă săptămână a venit şi a trecut. Ca să îşi mai omoare timpul, Laila a reparat uşa de sită de care trebuia să se ocupe babi şi i-a dat jos cărţile pline de praf, le-a şters şi le-a aşezat la loc, în ordine alfabetică. S-a plimbat pe Strada Găinilor împreună cu Hasina, Giti şi mama lui Giti, Nila, care era croitoreasă şi care lucra câteodată cu mami. În săptămâna aceea, Laila s-a convins că, dintre toate greutăţile cu care s-ar putea confrunta cineva, niciuna nu este mai păcătoasă decât simplul fapt de a aştepta. A mai trecut o săptămână. Laila s-a trezit prinsă într-o pânză de gânduri negre. N-o să se mai întoarcă niciodată. Părinţii lui se mutaseră de tot; vizita la Ghazni fusese un şiretlic. O urzeală de oameni mari, gândită ca să îi cruţe pe ei doi de o despărţire dureroasă. Dăduse din nou peste o mină antipersonal, cum se întâmplase în 1981, când avea cinci ani, tot cu ocazia unei călătorii făcute cu părinţii în sud, la Ghazni. Pe atunci Laila de-abia împlinise trei ani. Avusese noroc că îşi pierduse doar un picior, că rămăsese totuşi în viaţă. Gândurile acestea nu îi mai dădeau pace. Apoi, într-o noapte, a văzut o luminiţă de lanternă peste drum. I s-a tăiat răsuflarea, apoi a dat să ţipe de bucurie. S-a repezit să-şi scoată lanterna de sub pat, dar nu se mai aprindea. I-a dat câteva palme, înciudată pe bateriile moarte. Dar nu mai conta. Se întorsese. S-a aşezat pe marginea patului, buimăcită şi uşurată, şi s-a uitat la ochiul acela frumos şi galben, care îi făcea semne, aprinzându-se şi stingându-se. A doua zi, în drum spre casa lui Tariq, Laila i-a văzut pe Khadim şi pe câţiva dintre prietenii lui, aflaţi pe cealaltă parte a străzii. Khadim stătea pe vine, desenând ceva în ţărână, cu un băţ. Când a văzut-o, a aruncat băţul şi a ţintuit-o ameninţător cu degetul. A zis ceva şi ceilalţi au chicotit. Laila a lăsat capul în pământ şi a iuţit pasul. — Ce-ai făcut? a exclamat ea când Tariq i-a deschis uşa. Abia atunci şi-a amintit că unchiul lui este bărbier. Tariq şi-a trecut mâna peste pielea capului, proaspăt rasă, şi a zâmbit, arătându-şi dinţii albi şi uşor încălecaţi. — Îţi place? — Zici că te-ai înrolat. — Vrei să vezi cum e? Şi-a plecat capul. Ţepii i-au scărpinat palma într-un mod plăcut. Tariq nu era ca ceilalţi băieţi, care, sub clăile de păr, aveau nişte cranii ţuguiate şi pline de cucuie. Capul lui Tariq era perfect rotunjit şi nu avea niciun cucui. Când şi-a ridicat capul, i-a văzut obrajii şi fruntea arse de soare. — De ce-aţi stat atâta? — Unchiul a fost bolnav. Hai, intră. Au traversat holul şi au intrat în sufragerie. Laila iubea casa aceea şi tot ce se găsea în ea. Covorul vechi şi ponosit din sufragerie, macatul peticit de pe canapea, toată harababura din viaţa lui Tariq: sulurile de pânză ale mamei sale, acele ei de cusut înfipte în perniţe, revistele vechi, acordeonul din colţ, care aştepta să fie deschis. — Cine e? Era vocea mamei lui, care striga din bucătărie. — Laila, a răspuns el. I-a tras un scaun. Sufrageria era luminoasă şi avea două ferestre care dădeau în curte. Pe pervaz se găseau nişte borcane goale, păstrate de mama lui Tariq pentru vinete murate şi marmeladă de

morcovi. —Vrei să zici aroos a noastră, nora noastră, a proclamat tatăl lui, din prag. Era dulgher, un bărbat slab, cărunt, trecut de şaizeci de ani. Avea strungăreaţă şi căutătura specifică oamenilor care şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii în aer liber. Şi-a desfăcut braţele şi Laila l-a îmbrăţişat, inhalând mirosul familiar şi plăcut de rumeguş. S-au sărutat de trei ori pe obraz. — Mai zi-i tu mult aşa şi n-o să mai vină pe-aici, l-a apostrofat mama lui Tariq, trecând pe lângă ei. Avea o tavă cu un castron mare, un polonic şi patru castroane mai mici. A pus tava pe masă. Să nu-l bagi în seamă pe moş. I-a luat faţa în mâini. Ce bine-mi pare c-ai venit, fetiţo. Hai, stai jos. Am adus nişte compot. Era o masă voluminoasă, făcută dintr-un lemn des-chis la culoare, negeluit – era opera tatălui lui Tariq, la fel şi scaunele. Era acoperită cu o faţă de masă din muşama verde-gălbui, decorată cu semilune şi steluţe purpurii. Pereţii din sufragerie erau acoperiţi aproape în totalitate cu fotografii ale lui Tariq la diferite vârs-te. În cele făcute la vârste foarte fragede, avea două picioare. — Am înţeles că fratele dumneavoastră a fost bolnav, i-a spus Laila tatălui lui Tariq şi a băgat linguriţa în castronaşul în care pluteau stafide, fistic şi caise. Tatăl lui Tariq şi-a aprins o ţigară. — Da, dar acum este mai bine, shokr e Khoda, slavă Domnului. — Atac de cord. Al doilea, a adăugat mama lui Tariq, aruncându-i o privire dojenitoare soţului. Tatăl lui Tariq a suflat fumul şi i-a făcut cu ochiul Lailei. A frapat-o din nou faptul că părinţii lui Tariq păreau să îi fie mai degrabă bunici. Mama lui îl născuse după ce trecuse bine de patruzeci de ani. — Ce mai face tatăl tău, drăguţo? De când o ştia ea, mama lui Tariq purta perucă. După atâta amar de vreme, aceasta se făcuse de un roşu spălăcit. Astăzi era trasă în jos, pe frunte, iar Laila îi vedea firele cărunte de la tâmple. Câteodată şi-o cocoţa sus, spre creştetul capului. Dar, în ochii ei, mama lui Tariq nu era niciodată caraghioasă. Ceea ce vedea Laila, dincolo de perucă, erau chipul senin, încrezător, ochii inteligenţi, manierele elegante şi naturaleţea ei. — E bine, a spus Laila. Tot la „Silo“, normal. E bine. — Şi mama ta? — Are zile bune. Şi zile proaste. La fel. — Îmi închipui, a spus mama lui Tariq căzând pe gânduri şi lăsând lingura în castron. Ce greu trebuie să fie, cât de îngrozitor trebuie să fie să nu ai copiii lângă tine. — Mănânci cu noi? a întrebat-o Tariq. — E musai, a intervenit mama lui. O să fac shorwa. — Nu vreau să fiu mozahem. — Musafir nepoftit? Am lipsit şi noi câteva săptămâni şi deja ai început să te formalizezi? — Bine, rămân, a spus Laila îmbujorată, zâmbind. — Bravo, aşa-mi place. Adevărul era că Lailei îi plăcea la nebunie să ia masa acasă la Tariq, la fel de mult pe cât îi displăcea să mănânce acasă la ea. La Tariq, nimeni nu mânca singur; serveau întotdeauna masa împreună, în familie. Lailei îi plăceau paharele violete de plastic şi sfertul de lămâie care plutea mereu în carafa cu apă. Îi plăcea că se începea întotdeauna cu un castron cu iaurt proaspăt, că se storceau portocale acre peste toate felurile, chiar şi peste iaurt, şi că glumeau, fără să se supere nimeni. La masă, conversaţia curgea fără poticneli. Deşi Tariq şi părinţii lui erau paştuni, când venea Laila în vizită vorbeau în persană, de dragul ei, chiar dacă Laila înţelegea ceva paştună, fiindcă învăţase la şcoală. Babi îi spunea că există tensiuni între ei, tadjicii, care erau o minoritate, şi paştuni, cel mai

mare grup etnic din Afganistan. Tadjicii s-au simţit mereu marginalizaţi, îi spunea babi. Regii paştuni au domnit în această ţară vreme de aproape două sute cincizeci de ani, Laila, iar tadjicii, numai nouă luni în cap, în 1929, iar conducătorul a fost un rebel căruia i se zicea Fiul Sacagiului, dezertor şi tâlhar la drumul mare, care a uzurpat tronul şi a sfârşit prin a fi executat. Şi tu, îl întrebase Laila, tu te simţi marginalizat, babi? Babi îşi ştersese ochelarii cu marginea cămăşii. Mie mi se pare o prostie, ba chiar una foarte periculoasă, toată vorbăria asta cu eu sunt tadjic şi tu eşti paştun şi el este hazar şi ea este uzbecă. Suntem cu toţii afgani şi numai asta ar trebui să conteze. Dar când unul dintre gru-puri domneşte de atâta timp peste celelalte… Există ceva resentimente între noi, Laila. Există dispreţ. Rivalităţi. Ăsta-i adevărul. Aşa a fost dintotdeauna. Aşa o fi fost, dar Laila nu simţea nimic din toate astea acasă la Tariq, unde asemenea chestiuni nici măcar nu erau aduse în discuţie. Timpul petrecut cu familia lui Tariq se scurgea în mod firesc, fără eforturi şi fără complicaţii legate de diferenţele de trib şi de limbă şi fără duşmănia şi ranchiuna care tensionau atmosfera la ea acasă. — Vrei să jucăm cărţi? a întrebat-o Tariq. — Da, duceţi-vă sus, a spus mama lui, tăind nervoasă cu mâna norul de fum care ieşea din ţigara soţului ei. Eu o să pun de shorwa. S-au culcat pe burtă în mijlocul camerei lui Tariq şi au făcut cu rândul cărţile pentru panjpar. Legănându-şi piciorul, Tariq i-a povestit ce făcuse cât fusese plecat. Cum plantase puieţi de piersic împreună cu unchiul lui. Cum prinsese un şarpe în grădină. În camera aceasta îşi făceau ei amândoi temele, aici construiau turnuri din cărţi de joc şi îşi făceau portrete caraghioase. Când ploua, se căţărau pe pervaz şi beau Fanta călduţă de portocale şi urmăreau picăturile mari de ploaie care se scurgeau pe geam. Numărau maşinile şi spuneau ghicitori. — Gata, ştiu, a spus Laila, amestecând cărţile. Ce merge în jurul lumii, dar stă într-un colţ? — Stai aşa. Tariq s-a ridicat şi şi-a răsucit proteza. S-a întins crispat pe o parte, sprijinindu-se în cot. Dă-mi şi mie perna aia. A băgat-o sub picior. Aşa. E mai bine. Laila îşi amintea când îi arătase prima oară ciotul. Avea şase ani. Atinsese cu degetul pielea întinsă, tăbăcită de sub genunchiul stâng. Pipăise mai departe şi simţise nişte noduri mici sub piele, iar Tariq îi spusese că sunt pinteni osoşi, care cresc de obicei după amputare. Îl întrebase dacă nu îl doare ciotul, iar el îi răspunsese că începe să îl doară spre sfârşitul zilei, când se umflă şi nu mai stă cum ar trebui în proteză, ca degetul în degetar. Câteodată se freacă rău de tot. Mai ales când se face foarte cald. Atunci mă spuzesc şi fac băşici, dar are mama nişte alifii. Nu-i chiar aşa de rău. Laila izbucnise în plâns. De ce plângi? Îşi legase proteza la loc. Nu tu ai vrut să-l vezi, măi giryanok, miorlăito! Dacă ştiam c-o să dai apă la şoareci, nu ţi-l mai arătam. — Timbrul, a spus el. — Poftim? — Ghicitoarea. Răspunsul este timbrul. După-amiază ar trebui să mergem la grădina zoologică. — O ştiai, nu-i aşa? — Ba nu. — Ai trişat. — Eşti ofticoasă. — Pe ce? — Pe deşteptăciunea mea masculină. — Pe deşteptăciunea ta masculină? Pe bune? Ia zi, cine bate mereu la şah? — Te-am lăsat să mă baţi, a râs el. Ştiau amândoi că nu este adevărat. — Şi cine a picat la mate? La cine vii să te ajute cu tema la matematică, chiar dacă eşti cu un an

mai mare? — Aş fi cu doi, dacă nu m-ar plictisi matematica atât de tare. — Să-nţeleg că şi geografia te plictiseşte. — Cum de ţi-ai dat seama? Hai, gata, ia zi, mergem sau nu la zoo? Laila a zâmbit. — Mergem. — Bine. — Mi-a fost dor de tine. Tariq nu zicea nimic. Apoi s-a întors spre ea, cu o expresie de dezgust, parcă neştiind cum să reacţioneze, dacă să zâmbească sau să se strâmbe. — Ce-ai păţit? Oare de câte ori nu îşi spuseseră ea, Hasina şi Giti acele şase cuvinte, se întreba Laila, şi le rostiseră fără să ezite, după numai două sau trei zile în care nu se văzuseră? Mi-a fost dor de tine, Hasina. Da, şi mie mi-a fost dor de tine. Din grimasa lui Tariq, Laila a învăţat că băieţii sunt altfel decât fetele în această privinţă. Că lor nu le place să facă paradă de prieteniile lor. Că nu simt niciun impuls, nicio nevoie să vorbească astfel. Laila îşi închipuia că la fel se purtaseră şi fraţii ei. Băieţii, înţelegea Laila acum, se raportează la prietenie aşa cum se raportează la soare: el stă sus, la locul lui, nu există nicio îndoială în această privinţă, dar este mai bine să te bucuri de razele lui fără să te uiţi direct la el. — Încercam să te necăjesc, i-a spus ea. I-a aruncat o privire piezişă. — Ţi-a ieşit. Dar parcă nu mai era aşa de încruntat. Şi parcă, timp de o clipă, bronzul din obraji i s-a colorat mai tare. Laila nu avusese de gând să îi spună, ba chiar se gândise că ar fi o idee foarte proastă. Cineva ar fi păţit-o urât de tot, mai mult ca sigur, fiindcă Tariq nu ar fi trecut cu vederea una ca asta. Dar mai târziu, pe stradă, în drum spre staţia de autobuz, l-a văzut din nou pe Khadim, sprijinit de un zid. Era înconjurat de prietenii lui şi îşi băgase degetele mari în cingătoare. Când a văzut-o, a rânjit sfidător. Şi aşa i-a spus toată povestea lui Tariq, pe nerăsuflate. — Ce-a făcut? I-a povestit din nou. El a arătat cu degetul spre Khadim. — El este? Ăla? Eşti sigură? — Sunt sigură. Tariq şi-a încleştat dinţii şi a murmurat ceva în barbă, în paştună, dar Laila nu a înţeles. — Stai aici, i-a zis el, de data aceasta în persană. — Nu, Tariq… Dar traversa deja strada. Khadim a fost primul care l-a văzut. I-a pierit zâmbetul şi s-a desprins de zid. Şi-a scos degetele din cingătoare şi s-a îmbăţoşat, dându-şi aere, ameninţător. Laila îşi dorea să nu fi suflat o vorbă. Dacă ceilalţi se vor uni împotriva lui? Câţi erau, zece, unsprezece, doisprezece? Dacă îl vor bătea rău? Tariq s-a oprit la câţiva paşi de Khadim şi de gaşca lui. A urmat un moment de chibzuire, aşa i se părea Lailei, care spera ca Tariq să se răzgândească. Când l-a văzut că se apleacă, şi-a închipuit că se va preface că i s-a desfăcut şiretul şi va face cale întoarsă. Apoi l-a văzut făcând ceva cu mâinile şi a înţeles. Au înţeles şi ceilalţi când Tariq a pornit-o spre Khadim, sărind într-un picior, şi s-a repezit la el cu proteza ridicată, ca o sabie.

Băieţii s-au dat repede la o parte, lăsându-i cale liberă până la Khadim. S-a stârnit un nor de praf, s-au împărţit pumni şi picioare şi s-au auzit scâncete. De atunci, Khadim nu a mai necăjit-o niciodată. În seara aceea, ca de obicei, Laila a pus masa doar pentru două persoane. Mami îi spunea de fiecare dată că nu îi este foame. În serile în care îi era, avea grijă să îşi ia o farfurie la ea în cameră, înainte să ajungă babi acasă. La ora la care Laila şi babi se aşezau la masă, ea ori dormea, ori zăcea trează în pat. Când venea de la muncă, babi avea tot părul alb, de parcă i-ar fi cernut cineva făină pe el. Acum tocmai ieşise din baie, cu părul spălat şi pieptănat pe spate. — Ce-avem de mâncare? — Nişte supă aush rămasă de ieri. — De-abia aştept, a spus, împăturind prosopul cu care se ştersese pe cap. Şi la ce mai lucrăm în seara asta? La adunarea fracţiilor? — Nu, la transformarea fracţiilor în numere mixte. — Aha. Bine. În fiecare seară, după masă, babi o ajuta pe Laila la temele date de la şcoală şi îi mai dădea şi el unele în plus. Făcea asta ca să o ajute să fie cu un pas sau doi înaintea colegilor ei de clasă şi nu pentru că ar fi avut ceva împotriva materiei predate de profesori la şcoală – în ciuda lecţiilor de propagandă. De fapt, babi credea că singurul lucru bun pe care îl făcuseră comuniştii – sau cel puţin intenţionaseră – era, culmea, în domeniul educaţiei, al meseriei pe care nu îl mai lăsaseră să o practice, dându-l afară din învăţământ. Mai precis, al accesului la educaţie al femeilor. Guvernul finanţase înfiinţarea de clase pentru femei. Acum, aproape două treimi dintre studenţii de la Universitatea din Kabul sunt femei, spunea babi, femei care studiază dreptul, medicina, ingineria. Femeile au dus-o dintotdeauna greu în ţara asta, Laila, dar cred că acum, sub comunişti, sunt mai libere şi au mai multe drepturi ca niciodată , spunea babi, coborând mereu vocea, fiindcă ştia că mami nu suportă să audă nici cel mai mic lucru de bine despre comunişti. Ascultă bine la mine, în vremurile noastre este bine să fii femeie în Afganistan. Iar tu poţi să profiţi de asta, Laila . Pe de altă parte, libertatea femeilor – în acest punct, dădea mâhnit din cap – este unul dintre motivele principale pentru care cei de acolo au pus mâna pe arme. Prin „acolo“ nu se referea la Kabul, care fusese întotdeauna relativ liberal şi progresist. Aici, la Kabul, femeile studiau la universitate, deţineau funcţii în administraţie şi guvern, conduceau şcoli. Nu, babi se referea la regiunile controlate de triburi, în special la cea paştună din sud, din apropiere de Kandahar, sau din est, de lângă graniţa cu Pakistanul, unde femeile ieşeau rar pe stradă, iar când o făceau, erau obligate să poarte burqa şi să fie însoţite de bărbaţi. Se referea la acele regiuni în care bărbaţii ce trăiau după legi tribale străvechi se răsculaseră împotriva comuniştilor şi a decretelor promulgate de aceştia în privinţa emancipării femeilor, a abolirii căsătoriilor aranjate şi a creşterii vârstei minime de căsătorie pentru fete la şaisprezece ani. Pentru bărbaţii de acolo, nu se pomenise insultă mai mare la adresa obiceiurilor lor vechi de secole decât aceea ca guvernul – şi încă unul fără frică de Dum-nezeu – să vină să le spună că fiicele lor trebuie să plece de acasă, să meargă la şcoală şi să muncească cot la cot cu bărbaţii. Doamne fereşte să se-ntâmple una ca asta! îi plăcea lui babi să spună, sarcastic. Apoi ofta şi încheia: Laila, scumpa mea, singurul duşman pe care nu îl poate dovedi un afgan este el însuşi. Babi s-a aşezat la masă şi a înmuiat nişte pâine în castronul lui cu aush. Laila se hotărâse să îi spună în timpul mesei, înainte să se apuce de fracţii, ce îi făcuse Tariq lui Khadim. Dar nu a mai apucat, fiindcă, chiar în acel moment, s-a auzit o bătaie în uşă, de partea cealaltă stând un străin care le aducea nişte veşti.

19 Trebuie să vorbesc cu părinţii tăi, dokhtar jan, a spus el când Laila i-a deschis uşa. Era un bărbat îndesat, cu faţa ascuţită şi arsă de soare. Avea o haină de culoarea cartofului şi un pakol maro de lână pe cap. — Da’ cine sunteţi dumneavoastră? Apoi a simţit mâinile lui babi pe umerii ei. A dat-o la o parte, cu blândeţe. — Du-te-n camera ta, Laila. Te rog frumos. În drum spre etaj, l-a auzit pe vizitator spunându-i lui babi că are veşti din Panjshir. Acum era şi mami în cameră. Îşi dusese o mână la gură, iar ochii i se roteau de la babi la bărbatul cu pakol. Laila s-a uitat pe furiş la ei, din capul scărilor. L-a văzut pe străin cum se aşază împreună cu părinţii ei. Cum se apleacă spre ei. Cum le spune câteva cuvinte stinse. Apoi babi s-a făcut alb ca varul, pironindu-şi privirea în pământ, iar mami a început să plângă şi să urle şi să îşi smulgă părul din cap. A doua zi de dimineaţă, de fatiha, un cârd de vecine a luat casa cu asalt, ca să se ocupe de pregătirile pentru masa de khatm, ce urma să aibă loc după înmormântare. Mami a stat toată dimineaţa pe canapea şi a mototolit o batistă, cu faţa umflată. Era vegheată de două femei care se smiorcăiau şi o mângâiau cu rândul pe mână, cu atâta băgare de seamă, de ai fi zis că mami este cea mai nepreţuită şi fragilă păpuşă din lume. Mami nu părea conştientă de prezenţa lor. Laila a îngenuncheat în faţa ei şi a luat-o de mâini. — Mami. Privirea lui mami a fugit în jos. A clipit. — O s-avem noi grijă de ea, Laila jan, a spus una dintre femei, plină de importanţă. Laila mai fusese la înmormântări şi mai cunoscuse femei ca acestea, care savurau toate chestiunile legate de moarte, bocitoare de meserie, care nu permiteau nimănui să se bage peste îndatoririle pe care şi le asumaseră. — Totu-i sub control. Haide, fetiţo, du-te şi găseşte-ţi altceva de făcut şi las-o pe maică-ta să stea liniştită. După ce a fost astfel gonită, Laila s-a simţit tare abătută. A trecut dintr-o cameră în alta. O vreme sa învârtit prin bucătărie. Au venit Hasina, neobişnuit de sobră, şi mama ei, Nila, precum şi Giti împreună cu mama ei. Când a văzut-o pe Laila, Giti s-a repezit la ea, a strâns-o în braţele ei osoase şi a îmbrăţişat-o foarte mult şi surprinzător de puternic. Când s-a desprins, avea ochii plini de lacrimi. — Îmi pare aşa de rău, Laila, a spus ea. Laila i-a mulţumit. Toate trei fetele s-au aşezat afară, în curte, până când una dintre femei le-a pus la treabă, să spele paharele şi să aşeze farfuriile. Şi babi se învârtea de colo-colo, când prin casă, când prin curte, căutând, se pare, ceva de făcut. — Ţineţi-l departe de mine. Au fost singurele vorbe rostite de mami în dimineaţa aceea. A sfârşit pe un scaun pliant din hol, de unul singur, părând nefericit şi smerit. Apoi una dintre femei i-a reproşat că s-a aşezat în mijlocul drumului. Şi-a cerut scuze şi a dispărut în birou. După-amiază, bărbaţii s-au strâns într-o sală din Karteh-Seh, pe care babi o închiriase pentru fatiha. Femeile s-au întors acasă. Laila s-a aşezat lângă mami, la intrarea în sufragerie, unde era obiceiul să stea familia decedatului. Participantele la înmormântare s-au descălţat la uşă, şi-au salutat cunoştinţele din încăpere, cu câte o înclinare a capului, şi s-au aşezat pe scaunele pliante înşirate de-a lungul pereţilor. Laila a văzut-o pe Wajma, moaşa în vârstă care asistase la naşterea ei. A văzut-o şi pe mama lui Tariq, care îşi legase o eşarfă neagră peste perucă şi care a salutat-o cu o mişcare uşoară a capului, zâmbindu-i delicat, cu tristeţe. Dintr-un casetofon se auzea o voce de bărbat, care recita versete din Coran. Între două casete, femeile oftau, se foiau şi îşi suflau nasul. Se auzeau accese de tuse înăbuşite, murmure şi, din când în când, câte un suspin îndurerat, teatral.

A intrat şi Mariam, nevasta lui Rasheed. Purta un hijab negru, din care scăpaseră câteva şuviţe ce i se răsfiraseră pe frunte. S-a aşezat pe un scaun de la perete, în faţa Lailei. Mami se legăna încontinuu. Laila i-a tras mâna în poala ei şi i-a strâns-o într-ale ei, dar gestul acesta a lăsat-o rece. — Vrei să-ţi aduc nişte apă, mami? i-a şoptit Laila la ureche. Ţi-e sete? Nu i-a răspuns. Nu făcea decât să se legene înainte şi înapoi şi să se uite în gol. Din când în când, îşi mai lua privirea de la mami şi vedea capetele plecate şi privirile triste din încăpere şi atunci o copleşea proporţia dezastrului care îi lovise familia. Planurile năruite. Speranţele zdrobite. Dar senzaţia aceasta era trecătoare. Era greu să simtă, să simtă cu adevărat pierderea pe care o suferise mami. Era greu să invoce durerea şi să jelească moartea unor oameni pe care ea nu îi percepuse niciodată ca pe nişte fiinţe vii. Pentru ea, Ahmad şi Noor fuseseră dintotdeauna ca nişte închipuiri. Ca nişte personaje de basm. Ca regii din manualul de istorie. Tariq, în schimb, era real, un om în carne şi oase. Tariq, cel care o învăţase înjurături în paştună, căruia îi plăceau frunzele de trifoi sărate, care se încrunta şi scotea nişte gemete joase când mesteca, care avea un semn din naştere mic şi roz chiar sub claviculă, în partea stângă, în formă de mandolină întoarsă cu fundul în sus. Aşa că a stat lângă mami şi i-a jelit supusă pe Ahmad şi pe Noor, dar, în inima ei, adevăratul ei frate era viu şi nevătămat.

20 În acea perioadă, mami a început să se plângă de indispoziţiile care o vor chinui tot restul zilelor ei. Junghiuri în piept, dureri de cap şi de articulaţii, transpiraţii nocturne, dureri paralizante în urechi, umflături pe care numai ea le simţea. Babi a dus-o la doctor, i-au făcut analize de sânge, urină şi radiografii, dar nu i-au găsit nicio boală. Majoritatea timpului, zăcea în pat. Se îmbrăca în negru. Îşi smulgea firele de păr din cap şi îşi rodea aluniţa de sub buză. Când era trează, Laila o găsea împleticindu-se prin casă. Sfârşea întotdeauna în camera Lailei, de parcă, mai devreme sau mai târziu, tot intrând în dormitorul în care băieţii dormiseră, dăduseră vânturi şi se bătuseră odată cu perne, ar fi existat vreo posibilitate să dea nas în nas cu ei. Dar nu dădea decât de absenţa lor. Şi de Laila. Ceea ce, credea Laila, ajunseseră să fie unul şi acelaşi lucru în ochii lui mami. Singura sarcină de la care nu se abătea în ruptul capului era să îşi facă cele cinci rugăciuni namaz zilnice. Încheia fiecare namaz cu capul în pământ, cu mâinile ridicate la nivelul feţei, cu palmele în sus, murmurând o rugăciune ca Domnul să le aducă victoria mujahedinilor. Treptat, treburile casei au căzut pe umerii Lailei. Dacă nu s-ar fi ocupat ea de ele, casa ar fi fost sufocată de haine, încălţări, pungi desfăcute de orez, cutii de fasole şi vase murdare. Îi spăla hainele lui mami şi îi schimba aşternuturile. O convingea să se ridice din pat ca să se spele sau să mănânce. Ea era cea care îi călca cămăşile lui babi şi îi împăturea pantalonii. Cu timpul, a învăţat să gătească. Uneori, după ce termina cu treburile casnice, se băga în pat lângă mami. O îmbrăţişa, îşi împletea degetele cu ale ei şi îşi îngropa faţa în părul ei. Mami se mişca, murmura ceva şi, în mod inevitabil, se apuca să îi povestească diverse întâmplări cu băieţii. Într-o zi, pe când stăteau culcate în pat, i-a spus: — Ahmad ar fi fost un bun conducător. Avea carismă. Oameni care aveau de trei ori vârsta lui îl ascultau cu respect, Laila. Era mare lucru. Şi Noor. O, dragul meu Noor. Tot timpul schiţa clădiri şi poduri. Avea să se facă arhitect, să ştii, şi să schimbe faţa Kabulului cu proiectele lui. Iar acum sunt amândoi shaheed, băieţii mei, martiri amândoi. Laila stătea cuminte şi asculta, dorindu-şi ca mami să observe că ea, Laila, nu s-a transformat în shaheed, că este vie, aici, în pat cu ea, că are vise şi un viitor. Dar Laila ştia că viitorul ei nu poate concura cu trecutul fraţilor săi. Cât fuseseră în viaţă, o eclipsaseră. Acum erau morţi şi nimic altceva nu mai conta. Mami devenise custodele muzeului închinat vieţii lor, iar ea, Laila, era un simplu vizitator. Un vas în care să fie turnate miturile lor. Pergamentul pe care mami avea de gând să le înscrie legendele. — Bărbatul care ne-a dat vestea ne-a povestit că atunci când i-au adus pe băieţi înapoi în tabără, Ahmad Shah Massoud în persoană s-a ocupat de înmormântare. A spus o rugăciune pentru ei la mormânt. Ca să vezi cât de curajoşi au fost fraţii tăi, Laila, dacă nimeni altul decât comandantul Massoud, Leul din Panjshir, Dumnezeu să îl binecuvânteze, s-a ocupat de înmormântarea lor. S-a întors cu faţa în sus. Lala şi-a schimbat poziţia, culcându-şi capul la pieptul ei. — Sunt zile, a spus mami cu voce răguşită, în care ascult cum ticăie ceasul din hol. Atunci mă gândesc la toate secundele, la toate minutele, la toate orele şi zilele şi săptămânile şi lunile şi anii care mă aşteaptă. Toate fără ei. Şi atunci nu mai pot răsufla, parcă mi-ar călca cineva pe inimă, Laila. Mă simt aşa de neputincioasă. Aşa de neputincioasă, că n-aş mai vrea decât să cad pe undeva. — Dac-aş putea să te ajut cu ceva, a spus Laila, din toată inima. Dar a părut neconvingătoare, politicoasă, ca o mângâiere de formă, venită din partea unui străin milos. — Eşti o fiică bună, a zis mami după ce a oftat adânc. Dar eu n-am fost o mamă prea bună pentru tine. — Nu-i adevărat.

— Ba-i adevărat. O ştiu prea bine şi îmi pare rău, scumpa mea. — Mami? — Mm. Laila s-a ridicat în fund şi s-a uitat la ea. I-a văzut şuviţele de păr alb. Şi a izbit-o cât de mult slăbise, ea, care toată viaţa fusese o femeie plinuţă. Era trasă la faţă, gălbejită. Bluza atârna lălâie pe ea, iar între claviculă şi gât se formase o adâncitură. Nu de puţine ori îi alunecase verigheta de pe deget. — Am tot vrut să te-ntreb ceva. — Ce-i? — Nu-i aşa că n-ai… Vorbise despre asta cu Hasina. La sugestia acesteia, goliseră flaconul cu aspirină în rigolă şi ascunseseră cuţitele de bucătărie şi ţepuşele pentru kebab sub covorul de sub canapea. Hasina dăduse peste o frânghie, în curte. Când babi nu şi-a mai găsit lamele de ras, Laila s-a văzut nevoită să îi spună şi lui. Babi s-a lăsat pe marginea canapelei, cu mâinile între genunchi. Laila se aştepta ca el să o asigure că va fi totul bine. Dar tot ce a primit a fost o privire tulbure. — Nu-i aşa că n-ai… Mami, mi-e frică să nu… — M-am gândit la asta în noaptea în care am primit vestea. N-o să te mint, mi-a mai trecut prin cap şi în alte dăţi de atunci. Dar n-o s-o fac, poţi să stai liniştită. Vreau să văd cum se împlineşte visul fiilor mei. Vreau să apuc ziua în care sovieticii or să se-ntoarcă acasă cu coada-ntre picioare, iar mujahedinii or să intre victorioşi în Kabul. Vreau să fiu acolo când s-o-ntâmpla, când Afganistanul o să fie liber, ca să vadă şi băieţii mei. Or să vadă prin ochii mei. Nu a trecut mult şi mami a adormit, lăsând-o pe Laila pradă unor emoţii contradictorii: pe de o parte, era liniştită fiindcă mami nu avea de gând să îşi ia viaţa, iar pe de alta, era îndurerată pentru că nu era ea temeiul din spatele acestei hotărâri. Ea nu va ocupa niciodată în inima mamei ei locul pe care îl aveau fraţii săi, fiindcă inima acesteia era ca o plajă pustie, iar urmele de paşi ai Lailei erau şterse neîncetat de valurile de durere care se umflau şi se spărgeau şi se umflau şi se spărgeau.

21 Şoferul a tras taxiul pe dreapta ca să lase să treacă un convoi lung de jeepuri sovietice şi vehicule blindate. Tariq s-a aplecat peste scaunul din faţă, de lângă şofer, şi a început să strige: „ Pajalusta! Pajalusta! “ Unul dintre jeepuri a claxonat, iar Tariq i-a răspuns cu un fluierat, zâmbind cu gura până la urechi şi făcându-le cu mâna, vesel nevoie mare. — Ce arme mişto! a strigat el. Ce jeepuri mişto! Ce armată grozavă! Păcat că mâncaţi bătaie de la nişte ţărani care trag cu praştia! Convoiul a trecut, iar ei au pornit din nou la drum. — Mai e mult? a întrebat Laila. — Cel mult o oră, i-a răspuns şoferul. Doar să nu mai dăm de alte convoaie sau puncte de control. Laila, babi şi Tariq plecaseră într-o călătorie de o zi. Vrusese şi Hasina să vină, dar nu o lăsase tatăl ei, deşi se rugase de el cu cerul şi cu pământul. Excursia fusese ideea lui babi, care angajase un şofer, deşi salariul pe care îl primea de la fabrică era foarte mic. Nu vrusese să îi dezvăluie nimic despre destinaţie, îi spusese numai că era ceva prin care îşi aducea contribuţia la educaţia ei. Porniseră la drum cu noaptea în cap, la ora cinci dimineaţa. Laila se uita pe geam şi vedea cum peisajul se modifică, trecând de la vârfuri acoperite de zăpadă la deşerturi şi la canioane şi la aflorimente pârjolite de soare. Au trecut pe lângă case de chirpici cu acoperişuri de stuf şi terenuri arabile presărate cu snopi de grâu. Din loc în loc, pe câmpia prăfuită, se înălţau corturile negre şi ţuguiate ale nomazilor koochi. Şi tot din loc în loc, se vedeau carcase de tancuri sovietice incendiate şi elicoptere prăbuşite. Aşadar, se gândea ea, acesta era Afganistanul lui Ahmad şi Noor. La urma urmei, aici, în provincie, se purta de fapt războiul. Nu în Kabul. În mare parte, în Kabul domnea pacea. Acolo, dacă nu s-ar fi auzit din când în când nişte rafale de mitralieră, dacă nu ar fi existat soldaţi sovietici care să fumeze pe trotuare şi jeepuri sovietice care să bată străzile în lung şi în lat, războiul nu ar fi fost nimic mai mult decât un zvon. Spre prânz, după ce au trecut de alte două puncte de control, au intrat într-o depresiune. Babi le-a arătat nişte ziduri roşii şi arse de soare, ce păreau foarte vechi, profilate în depărtare. — Se numeşte Shahr-e-Zohak. Cetatea Roşie. Pe vremuri, a servit de fortăreaţă. A fost construită acum vreo nouă sute de ani ca să apere valea de invadatori. Nepotul lui Ginghis-Han a luat-o cu asalt în secolul al treisprezecelea, dar a fost omorât. Atunci, Ginghis-Han a distrus-o cu mâna lui. — Şi asta, tinerii mei prieteni, este povestea ţării noastre, care a cunoscut invazie după invazie, a spus şoferul, scuturând scrumul de ţigară pe fereastră. Macedonenii. Sasanizii. Arabii. Mongolii. Iar acum sovieticii. Dar noi suntem ca zidurile alea de colo, de sus. Bătuţi de soartă şi cam dărâmaţi, dar încă în picioare. Nu spun adevărul, badar? — Ba da, aşa este, a răspuns babi. După o jumătate de oră, şoferul a oprit maşina. — Haideţi, a zis babi. Ieşiţi afară şi aruncaţi o privire. Au coborât din taxi. Babi le-a arătat ceva cu mâna: — Iată-i. Priviţi-i. Tariq a rămas cu gura căscată. Laila la fel. Şi a ştiut atunci că şi dacă ar trăi o sută de ani, tot nu ar mai vedea niciodată ceva atât de măreţ. Cei doi Buddha erau enormi, mult mai înalţi decât îşi închipuise ea din fotografiile pe care le văzuse. Tăiaţi în stânca bătută de soare, se uitau în jos la ei, la fel cum – îşi închipuia Laila –, acum aproape două mii de ani, se uitaseră la caravanele care traversau valea pe Drumul Mătăsii. De-o parte şi de alta a lor, de-a lungul buzei abrupte, stânca era împânzită de o mulţime de peşteri. — Mă simt aşa de mic, a spus Tariq. 8

— Vrei să te caţeri? l-a întrebat babi. — Pe statui? a întrebat Laila. Se poate? Babi a zâmbit şi le-a întins mâna. — Haideţi. Urcarea era grea pentru Tariq, care trebuia să se ţină de Laila şi de babi în timp ce înaintau cu paşi precauţi pe nişte trepte şerpuitoare, prost luminate şi înguste. Au văzut peşteri întunecate şi tunele care ciuruiau stânca în toate direcţiile, ca pe un fagure. — Aveţi grijă pe unde mergeţi, i-a sfătuit babi. Vocea i-a răsunat puternic. Să n-o ia pământul cu voi la vale. Din loc în loc, scările se deschideau spre cavităţile care îi adăposteau pe cei doi Buddha. — Nu vă uitaţi în jos, copii. Uitaţi-vă numai în faţă. Babi le-a povestit că Bamianul fusese odată un înfloritor centru budist, până în secolul al nouălea, când căzuse în mâinile arabilor islamişti. Călugării budişti săpaseră în stâncile de gresie şi făcuseră chilii şi sanctuare pentru pelerinii obosiţi. Pereţii şi boltele peşterilor erau împodobiţi cu fresce. — La un moment dat, în grotele astea locuiau vreo cinci mii de călugări, în sihăstrie. Când au ajuns sus, Tariq de-abia îşi mai trăgea sufletul. Şi babi gâfâia, dar îi străluceau ochii de încântare. — Stăm chiar în creştetul lui, le-a spus el, ştergându-şi fruntea cu batista. Uitaţi o firidă, haideţi saruncăm o privire. S-au îndreptat spre marginea abruptă şi s-au uitat în jos. — Doamne! a exclamat Laila. Babi a zâmbit. La picioarele lor, Valea Bamian se întindea cât vedeai cu ochii, peticită cu terenuri agricole fertile, cultivate cu grâu, lucernă şi cartofi. Loturile erau mărginite de plopi şi străbătute de pâraie şi canale de irigaţii, pe malurile cărora nişte siluete micuţe de femei se ghemuiseră să îşi spele rufele. Babi le-a arătat plantaţiile de orez şi câmpurile cu orz care drapau versanţii. Era toamnă, iar Laila zărea bărbaţii în tunici viu colorate, cocoţaţi pe acoperişurile caselor de chirpici, ca să îşi întindă recoltele la uscat. Şoseaua care trecea prin sat era şi ea străjuită de plopi. De o parte şi de alta a ei se găseau nişte prăvălii micuţe şi nişte ceainării. Dincolo de sat, dincolo de râu şi de pâraie, Laila a zărit colinele golaşe, maronii, iar în spatele lor, ca peste tot în Afganistan, culmile înzăpezite ale lui Hindu Kush. Cerul era senin, ca de cleştar. — Ce linişte este, a remarcat Laila, trăgând aer în piept. Se vedeau nişte oi micuţe şi nişte cai, dar nu li se auzeau behăitul şi nechezatul. — La asta mă gândesc de fiecare dată când îmi aduc aminte că am fost aici, sus, a zis babi. La linişte. La pace. Am vrut să le simţiţi şi voi. Dar am vrut şi să vedeţi cu ochii voştri frumuseţile ţării, copii, să aflaţi ce trecut bogat are. Cum să vă zic… Există lucruri pe care pot să vi le explic eu. Pe altele o să le învăţaţi din cărţi. Dar există lucruri care, ei bine, trebuie pur şi simplu văzute şi simţite. — Ia uitaţi-vă! a exclamat Tariq. Au văzut un şoim, care plana în cerc peste sat. — Ai adus-o şi pe mami aici? l-a întrebat Laila. — A, da, de multe ori. Înainte să se nască băieţii. Şi după aceea. Pe vremea aia, mama ta avea spirit de aventură şi era… aşa de vie. Cred că era cea mai plină de viaţă şi mai fericită persoană pe care am cunoscut-o. A zâmbit, aducându-şi aminte. Avea un râs… Jur că de-aia m-am însurat cu ea, Laila, pentru râsul ăla. Te lua pur şi simplu pe sus. N-aveai cum să-i rezişti. Laila a fost copleşită de un val de iubire. De acum înainte, şi-l va aminti întotdeauna pe babi aşa: evocând-o pe mami, cu coatele pe stâncă, cu mâinile la bărbie, cu părul ciufulit de vânt şi cu ochii mijiţi din cauza soarelui.

— Mă duc să mă uit la peşteri, a spus Tariq. — Să fii atent, a spus babi. — O să fiu, kaka jan. Vocea lui Tariq s-a întors sub formă de ecou. Laila se uita la trei bărbaţi care se opriseră să vorbească jos, în depărtare, lângă o vacă priponită de un gard. În jurul lor, copacii se foiau, roşii şi portocalii, stacojii. — Şi mie mi-este dor de băieţi, să ştii. I se umeziseră ochii şi îi tremura bărbia. Poate că eu nu… Aşa-i firea mamei tale, la ea, şi bucuria, şi tristeţea sunt duse la extrem. Nu poate s-o ascundă pe niciuna. N-a putut niciodată. Eu, în schimb, cred că-s altfel. Eu tind să… Dar moartea băieţilor m-a dărâmat şi pe mine. Şi mie mi-e dor de ei. Nu trece zi să nu… Este foarte greu, Laila. Aşa de greu. Şia dus mâna la ochi. Apoi a încercat să vorbească, dar i s-a frânt glasul. Şi-a făcut buzele pungă şi a aşteptat. A oftat adânc şi s-a uitat la ea. Dar mă bucur că te am pe tine. În fiecare zi Îi mulţumesc Domnului pentru tine. În fiecare zi. Uneori, când mama ta are una dintre zilele ei mai negre, simt că tu eşti tot ce mi-a mai rămas pe lume, Laila. Laila s-a apropiat şi şi-a lipit capul de pieptul lui. A tresărit uşor – spre deosebire de mami, el nu era obişnuit să îşi manifeste afecţiunea în acest fel. A sărutat-o şters pe creştet şi a îmbrăţişat-o stângaci. Au rămas o vreme îmbrăţişaţi, uitându-se la Valea Bamian. — Oricât aş iubi acest pământ, sunt zile în care mă gândesc să plec de aici, a spus babi. — Încotro? — Oriunde-om vedea cu ochii, ca să uităm. La început, cred că în Pakistan. Un an, poate doi. Cât ni se-ntocmeşte dosarul. — Şi pe urmă? — Şi pe urmă, ce să zic, este o lume mare. Poate în America. Undeva, la ţărmul oceanului. Mă gândeam la California. Babi i-a spus că americanii sunt un popor generos. I-ar ajuta cu bani şi cu alimente, o vreme, până s-ar pune pe picioare. — Mi-aş găsi de lucru şi, în câţiva ani, după ce-am pune destui bani deoparte, am deschide un mic restaurant afgan. Nu ceva cu pretenţii, fireşte că nu, o să fie un local modest, cu câteva mese, nişte covoare. Poate c-o să atârnăm şi câteva fotografii cu Kabulul. Să vadă şi americanii ce gust are mâncarea afgană. Şi, la cum găteşte mama ta, coada s-ar întinde până-n stradă. Iar tu, tu ai merge în continuare la şcoală, bineînţeles. Ştii doar care-i părerea mea în privinţa asta. Ar fi prioritatea noastră numărul unu, să-ţi asigurăm o bună educaţie, mai întâi să te-nscrii la liceu, apoi la facultate. Dar, în timpul liber, dacă vrei, ai putea să dai o mână de ajutor, să iei comenzi, să umpli carafele de apă, treburi de-astea. Babi i-a spus că vor organiza zile de naştere, logodne şi petreceri de Anul Nou, că localul va deveni un loc de întâlnire pentru afganii care, asemenea lor, au fugit din calea războiului. Iar noaptea târziu, după ce va fi plecat toată lumea şi se va fi făcut curăţenie, vor bea ceai printre mesele goale, toţi trei, obosiţi, dar recunoscători pentru norocul lor. După ce şi-a terminat povestea, babi a căzut pe gânduri. Amândoi, de fapt. Ştiau că mami nu va pleca nicăieri. Nu concepuse să părăsească Afganistanul nici câtă vreme Ahmad şi Noor mai erau în viaţă. Acum, când erau shaheed, ar fi fost un afront şi mai mare să îşi facă bagajele şi să fugă, un act de trădare, o pângărire a sacrificiului pe care îl făcuseră fiii ei. Cum de ţi-a dat prin cap una ca asta? Laila parcă o auzea. Moartea lor nu înseamnă nimic pentru tine, vere? Singura mea alinare este să ştiu că păşesc pe acelaşi pământ care le-a înghiţit sângele. Nu. Niciodată. Iar babi nu ar fi plecat niciodată fără ea, Laila era sigură de asta, deşi mami nu se purta deloc ca o soţie cu el, aşa cum nu se purta ca o mamă cu ea. De dragul lui mami, el s-ar fi scuturat de marele lui vis, aşa cum îşi scutura hainele de făină după muncă, când ajungea acasă. Aşadar, vor rămâne pe loc.

Vor sta până se va termina războiul şi după aceea, indiferent ce va veni. Laila şi-a amintit cum îi strigase mami odată lui babi că s-a măritat cu un bărbat fără convingeri. Mami nu înţelegea. Nu înţelegea că dacă s-ar fi uitat în oglindă, ar fi descoperit singura convingere de neclintit a vieţii lui. Mai târziu, după un prânz compus din ouă fierte, cartofi fierţi şi pâine, Tariq a aţipit sub un copac, pe malul unui pârâu care clipocea. Dormea cu capul pe haina împăturită cu grijă şi cu mâinile încrucişate pe piept. Şoferul s-a dus în sat să cumpere migdale. Babi s-a aşezat la poalele unui salcâm cu trunchiul gros, să citească un roman. Laila îl ştia; i-l citise şi ei odată. Era povestea unui pescar bătrân, pe nume Santiago, care prinde un peşte enorm. Dar, până să ajungă el cu barca în ape mai liniştite, nu mai rămâne nimic din peştele lui trofeu, fiindcă rechinii i-l fac bucăţi. Laila s-a aşezat pe buza pârâului, cu picioarele în apa rece. În aer bâzâiau ţânţarii şi dansa puful de la plopi. S-a auzit un zumzăit de libelulă. I se vedeau aripile în care se reflectau razele de soare, odată cu trecerea de la un fir de iarbă la altul, nişte scânteieri când purpurii, când verzi, când portocalii. Pe celălalt mal, nişte băieţi hazari de prin partea locului adunau baligi de vacă uscate şi le băgau în sacii de iută legaţi cu funii în spinare. S-a auzit un răget de măgar. Un generator s-a pornit cu poticneli. Laila s-a gândit din nou la micul vis al lui babi. Undeva, la ţărmul oceanului. Era ceva ce nu îi mărturisise lui babi acolo sus, în creştetul lui Buddha: că ea, de fapt, se bucura că nu pot pleca. I-ar fi fost dor de Giti şi de mutriţa ei serioasă şi de Hasina, de poznele şi de râsul ei răutăcios. Dar mai ales fiindcă îşi amintea prea bine gândurile chinuitoa-re care nu îi dăduseră pace în acele patru săptămâni cât Tariq fusese plecat la Ghazni. Îşi amintea mult prea bine cât de încet trecuse timpul fără el, cât suferise, că se simţise părăsită, singură. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trebuit să se despartă de tot? Poate că era o prostie să ţină cu tot dinadinsul să rămână în ţara în care fraţii ei îşi găsiseră sfârşitul, ciuruiţi de gloanţe. Dar nu trebuia decât să îl vadă cu ochii minţii pe Tariq, repezindu-se cu proteza la Khadim, ca nimic altceva de pe lume să nu i se pară mai înţelept. Peste şase luni, în aprilie 1988, babi a venit acasă cu nişte veşti mari. — Au semnat un tratat! La Geneva. Este oficial! Se retrag. Peste nouă luni, nu va mai fi picior de sovietic în Afganistan! Mami stătea în fund, în pat. A ridicat din umeri. — Dar regimul comunist nu pleacă nicăieri, a spus ea. Najibullah este preşedintele-marionetă al sovieticilor. El nu pleacă nicăieri. Nu, războiul va continua. Nu este sfârşitul. — Najibullah n-o să reziste, a spus babi. — Or să plece, mami! Or să plece de-adevăratelea! — N-aveţi decât să vă bucuraţi. Dar eu n-o să-mi găsesc liniştea până n-o să văd o paradă a victoriei mujahedinilor, chiar aici, în Kabul. Acestea fiind zise, s-a culcat la loc şi şi-a tras pătura peste cap. 8 Complex statuar ce datează din secolul al şaselea, situat în Valea Bamian, din centrul Afganistanului. Cele două statui monumentale săpate în stâncă, care îl reprezentau pe Buddha, aveau o înălţime de 38, respectiv 58 de metri. În anul 2001, au fost distruse de către guvernul taliban, prin dinamitare.

22 Ianuarie, 1989 Într-o zi friguroasă şi mohorâtă din luna ianuarie a anului 1989, cu trei luni înainte ca Laila să împlinească unsprezece ani, ea, părinţii ei şi Hasina s-au dus să vadă unul dintre ultimele convoaie sovietice părăsind oraşul. Spectatorii se strânseseră de o parte şi de alta a şoselei care trecea pe lângă Clubul Militar din apropiere de Wazir Akbar Khan. Au stat în zloată şi au urmărit şirul de tancuri, camioane blindate şi jeepuri, în timp ce fulgii de zăpadă dansau în lumina farurilor. Se auzeau huiduieli şi vorbe de ocară. Soldaţii afgani îi ţineau pe oameni să nu iasă pe şosea. Din când în când, erau nevoiţi să tragă focuri de avertisment. Mami ţinea o fotografie cu Ahmad şi Noor sus, deasupra capului. Era cea în care stăteau spate în spate, sub păr. Mai erau femei ca ea, cu fotografiile soţilor, fiilor şi fraţilor lor shaheed, pe care le ridicau cât mai sus. Cineva le-a bătut pe Laila şi pe Hasina pe umăr. Era Tariq. — De unde ai chestia aia? a exclamat Hasina. — M-am gândit să mă gătesc cum trebuie pentru eveniment, a spus Tariq. Purta o căciulă rusească de blană, enormă, cu apărătorile de urechi lăsate în jos. — Îmi stă bine? — Eşti caraghios, a râs Laila. — Asta era şi ideea. — Cum de te-au lăsat ai tăi să ieşi afară, cu chestia aia pe cap? — Am venit singur, ei au rămas acasă. În toamna care trecuse, unchiul lui Tariq din Ghazni murise în urma unui infarct, iar la câteva săptămâni, tatăl lui Tariq suferise şi el un atac de cord; era slăbit şi obosit, predispus la anxietate şi crize depresive care ţineau uneori câteva săptămâni în şir. Laila se bucura să îl vadă pe Tariq aşa, ca pe vremuri. Săptămâni bune după ce se îmbolnăvise tatăl lui, îl văzuse abătut, îngândurat. S-au îndepărtat toţi trei de mami şi de babi, care îi urmăreau în continuare pe sovietici. Tariq a cumpărat de la un vânzător ambulant câte o porţie de fasole fiartă cu un sos gros de chutney cu coriandru. Au mâncat sub tenda unui magazin de covoare care era închis, apoi Hasina a plecat să îşi găsească familia. În autobuz, în drum spre casă, Tariq şi Laila s-au aşezat pe bancheta din spatele părinţilor ei. Mami stătea la geam, cu privirea pierdută pe fereastră, strângând fotografia la piept. Lângă ea, babi îl asculta impasibil pe un bărbat care susţinea că sovieticii, deşi se retrăgeau, îi vor trimite armament lui Najibullah în Kabul. — Este marioneta lor. Or să prelungească războiul prin el, de asta poţi să fii sigur. Cineva de pe o banchetă învecinată l-a aprobat. Mami murmura rugăciuni tărăgănate, pe care le tot rostogolea, până i se tăia răsuflarea; ultimele cuvinte se transformau într-un vaiet firav, strident. După-amiază, Laila şi Tariq au mers la Cinema Park şi au trebuit să se mulţumească cu un film sovietic care era dublat în persană, rezultatul fiind de un comic involuntar. Era vorba despre o navă comercială şi despre un ofiţer secund, îndrăgostit de fiica căpitanului. Numele ei era Alyona. Urma o furtună puternică, cu fulgere, ploaie şi valuri uriaşe care măturau puntea. Unul dintre marinarii înnebuniţi striga ceva. O voce afgană absurd de calmă a tradus: „Scumpul meu domn, vă rog frumos să-mi aruncaţi frânghia.“ Auzind una ca asta, pe Tariq l-a pufnit râsul. Nu peste mult, niciunul dintre ei nu se mai putea abţine, râzând în hohote. Când unul obosea, celălalt chicotea din nou şi aşa începea altă rundă. Un bărbat care stătea la două rânduri mai jos s-a întors şi le-a făcut semn să tacă. 9

Aproape de sfârşit era o nuntă. Căpitanul s-a îmbunat şi i-a dat voie Alyonei să se mărite cu ofiţerul secund. Tinerii căsătoriţi îşi zâmbeau. Toată lumea bea votcă. — Eu n-o să mă-nsor niciodată, i-a spus Tariq în şoaptă. — Nici eu, i-a răspuns Laila, după un moment de ezitare. Se temea ca nu cumva să i se citească dezamăgirea în voce. Inima îi bătea nebuneşte, dar a adăugat, de data aceasta mai convingător: Niciodată. — Nunţile sunt nişte porcării. — Agitaţie. — O grămadă de bani cheltuiţi. — Şi pentru ce? — Pentru nişte haine pe care n-o să le mai porţi niciodată. — Ha! — Dacă o să mă-nsor vreodată, a spus Tariq, or să facă loc pentru trei persoane pe podiumul de nuntă. Pentru mine, pentru mireasă şi pentru tipul care o să-mi ţină pistolul la tâmplă. Bărbatul de pe rândul din faţă le-a aruncat altă privire plină de reproş. Pe ecran, Alyona şi proaspătul ei soţ îşi uniseră buzele. Cu ochii la sărut, Laila s-a simţit dintr-odată ciudat de transparentă. A devenit foarte conştientă de inima care îi bătea nebuneşte, de sângele care îi bubuia în urechi, de silueta lui Tariq, care se încordase şi nu se mai mişca. Sărutul nu se mai termina. Deodată, i s-a părut foarte important să nu se clintească sau să scoată vreun sunet. Simţea că Tariq o examinează – cu un ochi la sărut şi cu celălalt la ea –, aşa cum şi ea îl examina pe el. Oare îi asculta respiraţia, se întreba, aşteptând o ezitare cât de mică, care să o dea de gol? Şi cum ar fi să îl sărute, să simtă puful de deasupra buzei lui gâdilându-i buzele? Atunci Tariq s-a foit neliniştit pe scaun. Cu voce gâtuită, i-a spus: — Ştiai că dacă îţi sufli mucii în Siberia, se transformă în ţurţuri verzi înainte să ajungă jos? Au râs amândoi, scurt şi nervos. Iar după ce s-a terminat filmul şi au ieşit afară, Laila a răsuflat uşurată când a văzut că se întunecase şi că nu mai trebuia să îi întâlnească privirea lui Tariq la lumina puternică a zilei. 9 Sos indian preparat din oţet de vin, fructe, legume şi diverse condimente.

23 Aprilie, 1992 Trecuseră trei ani. În tot acest răstimp, tatăl lui Tariq suferise o serie de accidente vasculare cerebrale. În urma lor, rămăsese cu o paralizie la mâna stângă şi un mic defect de vorbire. Când era agitat, lucru care se întâmpla des, defectul de vorbire se agrava. Pe Tariq nu îl mai încăpea proteza; a primit una nouă de la Crucea Roşie, dar a trebuit să aştepte şase luni. Temerile Hasinei au devenit realitate când familia ei a dus-o la Lahore, obligând-o să se mărite cu vărul care avea un atelier de reparaţii auto. În dimineaţa dinaintea plecării, Laila şi Giti s-au dus acasă la ea ca să îşi ia la revedere. Hasina le-a spus că vărul, viitorul ei soţ, pregătea deja mutarea lor în Germania, unde locuiau fraţii lui. Într-un an, se gândea ea, vor fi la Frankfurt. Au plâns cu toatele, îmbrăţişate. Giti era de neconsolat. Laila a văzut-o pentru ultima oară pe Hasina, ajutată de tatăl ei să se înghesuie pe bancheta din spate a unui taxi. Uniunea Sovietică s-a destrămat cu o viteză uimitoare. La fiecare câteva săptămâni, aşa i se părea Lailei, babi venea acasă cu veşti despre cea mai nouă republică care îşi declarase independenţa. Lituania. Estonia. Ucraina. Steagul sovietic a fost coborât de pe Kremlin. A luat fiinţă Federaţia Rusă. În Kabul, Najibullah a schimbat tactica şi a încercat să pozeze în musulman zelos. „Prea puţin şi prea târziu, a spus babi. Nu poţi să fii şeful KHAD într-o zi, iar peste noapte să te rogi în moschee, alături de oamenii ale căror rude au fost torturate şi ucise.“ Simţind cum se strânge laţul în jurul Kabulului, Najibullah a încercat să ajungă la o înţelegere cu mujahedinii, dar aceştia nu s-au arătat interesaţi. Din patul în care zăcea, mami a exclamat: „Bravo lor!“ A urmărit în continuare toate acţiunile mujahedinilor, în aşteptarea paradei. Pândea căderea duşmanilor fiilor ei. Şi în sfârşit au căzut, în aprilie 1992, anul în care Laila a împlinit paisprezece ani. Najibullah a capitulat în sfârşit şi s-a refugiat în sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite de lângă Palatul Darulaman, în sudul oraşului. Jihadul luase sfârşit. Diferitele facţiuni comuniste care se perindaseră la putere din noaptea în care se născuse Laila fuseseră toate înfrânte. Eroii lui mami, fraţii de arme ai lui Ahmad şi Noor, ieşiseră învingători. Şi acum, după mai bine de un deceniu de sacrificii pe toate planurile, după ce îşi lăsaseră familiile ca să trăiască în munţi şi să lupte pentru suveranitatea Afganistanului, mujahedinii se întorceau la Kabul, având urmările luptelor înscrise în carne, sânge şi oase. Mami le ştia numele tuturor. Era vorba de Dostum, emfaticul comandant uzbec, liderul facţiunii Junbish-i-Milli, căruia i se dusese buhul că schimbă tabăra după cum bate vântul. Aprigul şi înfumuratul Gulbuddin Hekmatyar, liderul formaţiunii Hezb-e-Islami, un paştun care studiase ingineria şi care omorâse cândva un student maoist. Rabbani, liderul tadjic al facţiunii Jamiat-e-Islami, care, pe vremea monarhiei, predase islamul la Universitatea din Kabul. Sayyaf, un paştun din Paghman, care avea legături cu arabii, un musulman zdravăn, liderul facţiunii Ittehad-i-Islami. Abdul Ali Mazari, liderul facţiunii Hizb-eWahdat, supranumit Baba Mazari de către tovarăşii lui hazari, care avea legături strânse cu şiiţii din Iran. Şi, desigur, mai era eroul lui mami, aliatul lui Ra-bbani, îngânduratul şi carismaticul lider tadjic Ahmad Shah Massoud, Leul din Panjshir. Mami îi agăţase portretul în camera ei. Chipul frumos, contemplativ al lui Massoud, cu una dintre sprâncene ridicate şi cu pakol-ul care devenise un fel de marcă a lui lăsat pe o ureche, va fi omniprezent în Kabul. Ochii lui expresivi vor privi de pe panouri, pereţi, din vitrinele prăvăliilor, de pe micile steaguri montate pe antenele taxiurilor. 10

Pentru mami, a fost ziua mult-visată, încununarea tuturor anilor de aşteptare. În sfârşit, putea şi ea să se liniştească, iar fiii ei, să se odihnească în pace. A doua zi după capitularea lui Najibullah, mami s-a ridicat din pat, părând altă femeie. Pentru prima oară în cei cinci ani care trecuseră de când Ahmad şi Noor deveniseră shaheed, nu mai purta doliu. S-a îmbrăcat cu o rochie de lână de un albastru cobalt, cu buline albe. A spălat geamurile, a măturat, a aerisit casa şi a făcut o baie lungă. Veselia ei era aproape stridentă. — Cred c-ar trebui să dăm o petrecere, a declarat. A trimis-o pe Laila să invite vecinii. — Spune-le c-o să dăm o masă mare, mâine! Se proţăpise în bucătărie, cu mâinile în şolduri. S-a uitat în jur şi i-a reproşat în glumă: — Ce-ai făcut cu bucătăria mea, Laila? Wooy. Nimic nu mai este la locul lui. A început să mute oalele şi tigăile de colo-colo, tea-tral, de parcă ar fi ridicat pretenţii înnoite asupra lor, marcându-şi din nou teritoriul. Laila s-a dat la o parte. Aşa era cel mai bine. Mami putea fi la fel de nestăpânită în accesele ei de euforie ca în crizele de furie. S-a apucat de gătit, cu o energie debordantă: supă aush cu boabe de fasole şi mărar uscat, kofta, mantu fierbinte, dres cu iaurt proaspăt şi presărat cu mentă. — Ţi-ai pensat sprâncenele, a remarcat mami, desfăcând sacul de iută plin cu orez, aflat lângă blatul de bucătărie. — Doar puţin. A turnat orez din sac într-o oală mare şi neagră, plină cu apă. Şi-a suflecat mânecile şi a început să îl amestece. — Ce mai face Tariq? — Tatăl lui este bolnav. — Da’ câţi ani are? — Nu ştiu. Şaizeci şi ceva, cred. — M-am referit la Tariq. — A, şaisprezece. — E băiat de treabă. Nu crezi? Laila a ridicat din umeri. — De fapt, nu mai e chiar un băiat, nu-i aşa? Şaisprezece ani. Este aproape bărbat. Nu eşti de aceeaşi părere? — Ce vrei să spui, mami? — Nimic, a zis ea, zâmbind cu nevinovăţie. Nimic. Atâta doar că tu… Of, nimic. Cred c-ar fi mai bine să tac, oricum. — Eu văd că vrei să zici ceva, a spus Laila, enervată de insinuarea pe care o ghicea în spatele tonului jucăuş. — Păi, bine. Şi-a încrucişat mâinile pe marginea oalei, într-un fel care Lailei i s-a părut teatral. Presimţea că urmează un discurs. — Una era când eraţi mici şi umblaţi de colo-colo. Nu era nimic rău în asta. Era chiar frumos. Dar acum… Acum, din ce-am observat eu, ai început să porţi sutien, Laila. Laila a fost luată prin surprindere. — Şi dacă tot a venit vorba, nu crezi c-ar fi trebuit să-mi spui şi mie de sutien? Mie aşa mi s-ar fi părut normal. Simţind că este în avantaj, mami şi-a continuat ofensiva. Oricum, ce vreau eu să-ţi spun nu se rezumă la mine şi la sutien. Problema este cu tine şi cu Tariq. El este băiat, înţelegi, şi-atunci ce să-i pese lui de reputaţie? Dar tu… Reputaţia unei fete, mai ales a uneia aşa drăguţe ca tine, este o treabă delicată, Laila. Ca un graur pe care îl ţii în mână. Dacă slăbeşti strânsoarea, zboară.

— Şi cum rămâne cu săritul gardului şi cu furişatul cu babi prin livezi? a întrebat-o Laila, bucuroasă de reacţia ei promptă. — Noi eram veri. Şi ne-am căsătorit. Băiatul ăsta ţi-a cerut cumva mâna? — Mi-este prieten. Rafiq. Între noi nu se-ntâmplă chestii din astea, a răspuns Laila, bătând în retragere şi nepărând prea convingătoare. Pentru mine este ca un frate, a adăugat, fără să se gândească. Şi a ştiut, chiar înainte ca chipul lui mami să se întunece şi trăsăturile să i se înăsprească, că făcuse o greşeală. — Asta chiar nu este, a spus mami categoric. Să nu-ndrăzneşti să-l compari pe băiatul ăla olog, fiu de tâmplar, cu fraţii tăi. Nimeni nu se poate compara cu ei. — N-am zis că el… Nu asta am vrut să zic. Mami a pufnit şi i s-au încleştat fălcile. — În fine, a reluat ea, dar fără veselia şi degajarea dinainte, ce încerc eu să-ţi spun este că dacă n-o să fii atentă, lumea o să înceapă să vorbească. Laila a deschis gura ca să spună ceva. Până la un punct, mami avea dreptate. Laila ştia că zilele inocente în care bătea străzile împreună cu Tariq, fără nicio grijă, trecuseră. De ceva vreme, simţea o stânjeneală nouă când erau împreună în public. Era conştientă că sunt priviţi, analizaţi, comentaţi, lucru pe care nu îl mai simţise până atunci. Şi nu l-ar fi simţit nici acum, dacă nu ar fi avut loc o schimbare fundamentală: se îndrăgostise de Tariq. Până peste cap. Când era lângă ea, o năpădeau cele mai scandaloase gânduri, în care trupul lui zvelt şi gol era încolăcit pe al ei. Noaptea, în pat, îşi închipuia că o sărută pe burtă, se minuna de moliciunea buzelor lui, de atingerea mâinilor lui pe gâtul, pieptul şi spatele ei şi chiar mai jos. Când se gândea la el în felul acesta, era copleşită de remuşcări, dar şi de o senzaţie aparte, de o căldură care se răspândea de la pântece, până simţea că i-a luat foc faţa. Mami avea dreptate. Mai mult decât îşi închipuia, de fapt. Laila bănuia că unii, dacă nu cei mai mulţi dintre vecini bârfeau pe seama ei şi a lui Tariq. Observase zâmbetele mucalite şi era conştientă de şoaptele care circulau prin cartier, cum că ei doi ar forma o pereche. Mai deunăzi, spre exemplu, se plimba cu Tariq pe stradă, când s-au întâlnit cu Rasheed, cizmarul, în urma căruia mergea nevasta lui cea înfofolită în burqa, Mariam. Când au trecut pe lângă ei, Rasheed le-a zis, mai în glumă, mai în serios: „Ia uite-i şi pe Laili şi Majnoon“, făcând aluzie la îndrăgostiţii născuţi sub o stea nenorocoasă din popularul poem romantic scris în secolul al XII-lea de către Nezami – un fel de versiune în limba persană a piesei Romeo şi Julieta, spunea babi, deşi, adăuga el, Nezami îşi scrisese povestea despre nefericiţii îndrăgostiţi cu patru secole înaintea lui Shakespeare. Mami avea dreptate. Ceea ce o deranja pe Laila era faptul că mami nu îşi câştigase dreptul de a-i face asemenea observaţii. Dacă ar fi venit din partea lui babi, ar fi fost cu totul altceva. Dar mami? După toţi anii aceia în care se închisese în ea, în care se izolase fără să îi pese unde se duce Laila şi cu cine se întâlneşte şi ce gândeşte… Era nedrept. Simţea că nu este cu nimic mai importantă decât oalele şi tigăile din bucătărie, ceva care poate fi neglijat, apoi revendicat după bunul plac. Dar era o zi mare, o zi importantă pentru ei toţi. Nu ar fi fost deloc frumos din partea ei să o strice pentru atâta lucru. În spiritul sărbătorii, a lăsat de la ea: — Am înţeles ce vrei să spui. — Mă bucur! a exclamat mami. Atunci aşa rămâne. Apropo, unde-i Hakim? Pe unde, Doamne iartămă, o umbla soţiorul meu drag? Era o zi foarte frumoasă, cu cer senin, perfectă pentru o petrecere. Bărbaţii se aşezaseră pe şezlongurile şubrede din curte. Beau ceai, fumau, vorbeau tare şi luau în derâdere planul elaborat de mujahedini. Laila aflase de la babi ce presupunea acesta, în linii mari: Afganistanul se numea acum Statul Islamic Afganistan. Un Consiliu al Jihadului Islamic, înfiinţat de către mai multe facţiuni

mujahedine la Peshawar, avea să conducă ţara în următoarele două luni, în frunte cu Sibghatullah Mojadidi. Atribuţiile acestuia urmau să fie preluate de către alt consiliu interimar, condus de data aceasta de către Rabbani, ce avea să funcţioneze timp de patru luni. În timpul acestor şase luni, urma să se întrunească loya jirga, o mare adunare a liderilor militari şi a bătrânilor, ce avea să formeze un guvern interimar care să deţină puterea pe o perioadă de doi ani, la sfârşitul căreia trebuiau să aibă loc alegeri democratice. Unul dintre bărbaţi întorcea frigăruile de miel care sfârâiau pe grătarul improvizat. Babi şi tatăl lui Tariq jucau şah la umbra părului bătrân. Pe chipuri li se citea concentrarea. Tariq stătea lângă ei, urmărind când partida de şah, când discuţiile pe teme politice de la masa vecină. Femeile se strânseseră în sufragerie, pe hol şi în bucătărie. Vorbeau în timp ce îşi legănau sugarii şi îi fentau cu abilitate, prin mişcări aproape imperceptibile ale şoldurilor, pe copiii care se alergau prin toată casa. Dintr-un casetofon se auzea un ghazal de Ustad Sarahang. Laila era în bucătărie, pregătind carafele de dogh cu Giti. Giti nu mai era aşa de timidă şi de serioasă ca înainte. De câteva luni bune, privirea ei veşnic încruntată şi chipul posomorât se înseninaseră. Acum râdea din toată inima, mai des şi – ceea ce a izbit-o pe Laila – un pic nebunatic. Nu îşi mai făcea codiţele acelea insipide, îşi lăsase părul lung şi îşi făcuse nişte şuviţe roşcate. Laila a aflat în cele din urmă că în spatele acestei transformări se afla un băiat de optsprezece ani, căruia îi plăcea de ea. Îl chema Sabir şi era portar în echipa de fotbal în care juca şi fratele mai mare al lui Giti. — Of, are cel mai frumos zâmbet din lume şi un păr des, des şi negru! îi spusese Giti Lailei. Bineînţeles că nu ştia nimeni că se plac. Avuseseră două întâlniri secrete la ceai, a câte cincisprezece minute fiecare, într-o mică ceainărie din afara oraşului, la Taimani. — O să mă ceară de nevastă, Laila! Poate chiar în vara asta! Îţi vine să crezi? Îţi jur că nu mă gândesc decât la el, tot timpul. — Şi cu şcoala cum rămâne? o întrebase Laila. Giti îşi înclinase capul şi îi aruncase o privire care însemna că ştim amândouă cum stă treaba în realitate. Până la douăzeci de ani, obişnuia să spună Hasina, eu şi cu Giti vom fi făcut fiecare câte patru, cinci copii. Dar tu, Laila, o să le faci tare mândre pe prostuţele de noi. O să fii cineva. Ştiu că într-o zi o să iau un ziar şi-o să-ţi văd poza pe prima pagină. Acum, Giti stătea lângă ea, tăind castraveţii cu o privire absentă, visătoare. Mami era şi ea acolo, în splendida ei rochie ei de vară, curăţând ouăle fierte împreună cu Wajma, moaşa, şi cu mama lui Tariq. — O să-i înmânez comandantului Massoud o fotografie cu Ahmad şi Noor, îi spunea mami lui Wajma, iar aceasta dădea aprobator din cap, încercând să dea impresia că o ascultă cu interes. Că doar s-a ocupat personal de înmormântarea lor. A rostit o rugăciune la mormânt. O să fie un gest de mulţumire pentru amabilitatea lui. A mai spart coaja unui ou fiert. Am auzit că este un om de onoare, chibzuit. Cred că i s-ar părea un gest frumos. În jurul lor, femeile tot intrau şi ieşeau din bucătărie, ducând castroane pline de qurma, platouri cu mastawa şi codri de pâine, pe care le aranjau pe sofrah întinsă în mijlocul podelei din sufragerie. Din când în când, îşi mai făcea apariţia Tariq, care ciugulea şi şterpelea din mâncare. — Aici nu au voie să intre bărbaţii, îl admonesta mami. — Uş, uş, uş, striga Wajma. Tariq zâmbea amuzat. Părea să savureze faptul că nu era bine-venit acolo, că putea să contamineze atmosfera aceea feminină cu prezenţa lui masculină, cu rânjetele obraznice. Laila încerca să nu se uite la el, ca să nu le dea apă la moară femeilor care îi bârfeau, aşa că îşi ţinea ochii plecaţi şi nu îi adresa niciun cuvânt, dar îşi amintea de un vis pe care îl avusese cu câteva nopţi în urmă şi în care chipul ei şi chipul lui se întâlneau într-o oglindă, sub un văl moale, de culoare verde. Şi de boabele de orez care cădeau din părul lui, făcând un mic zgomot în momentul în care atingeau

sticla. Tariq s-a întins să guste din carnea de viţel cu cartofi. — Ho bacha! Wajma i-a dat peste mână. Tariq a apucat să fure o bucată şi a început să râdă. Era deja cu un cap mai înalt decât Laila. Se bărbierea. Era mai tras la faţă, mai ascuţit. Se lăţise în umeri. Mai nou, îi plăcea să poarte pantaloni cu pliuri, mocasini negri, lucioşi şi cămăşi cu mâneci scurte, care îi scoteau în evidenţă musculatura braţelor – rezultatul antrenamentelor zilnice din curte, cu o pereche de gantere vechi şi ruginite. Pe chip i se aşternuse în ultima vreme o expresie jucăuşă, de arţag. Când vorbea, adopta o poziţie arogantă şi afectată a capului, înclinându-l uşor într-o parte, iar când râdea, îşi arcuia o sprânceană. Îşi lăsase părul lung şi căpătase obiceiul de a-şi da pe spate şuviţele rebele, prea des şi fără rost. Rânjetul de şmecher era şi el o noutate. Ultima oară când Tariq a fost izgonit din bucătărie, mama lui a surprins-o pe Laila aruncându-i o ocheadă. Lailei i-a tresărit inima şi a clipit, fâstâcită. S-a repezit să arunce castraveţii tăiaţi mărunt în urciorul cu iaurt sărat, îndoit cu apă. Dar a ghicit, din zâmbetul ei discret, că mama lui Tariq îi veghează, că ştie şi că se bucură pentru ei. Bărbaţii şi-au umplut farfuriile şi paharele şi au ieşit cu ele în curte. După ce s-au servit bărbaţii, femeile şi copiii s-au aşezat pe podea, de jur-împrejurul sofrah-ului, şi au început să mănânce. După ce sofrah-ul a fost strâns şi farfuriile au fost făcute grămadă în bucătărie, a început zarva pregătirii ceaiului, femeile încercând să îşi amintească cine voia ceai verde şi cine, negru. Atunci Tariq i-a făcut semn cu capul şi s-a strecurat afară. Laila a aşteptat cinci minute şi a plecat după el. L-a găsit la trei case mai încolo, sprijinit de un zid, la intrarea pe aleea îngustă dintre două case. Fredona un vechi cântec paştun, al lui Ustad Awal Mir: Da ze ma ziba watan, da ze ma dada watan. Acesta este ţinutul nostru frumos, Acesta este ţinutul nostru preaiubit. Şi fuma, alt obicei nou, pe care îl luase de la indivizii cu care umbla în ultima vreme. Nu îi suporta pe prietenii ăştia noi ai lui Tariq. Se îmbrăcau toţi la fel, în pantaloni cu pliuri şi cămăşi strâmte, ca să li se vadă mai bine pieptul şi braţele. Se dădeau cu prea multă colonie şi fumau. Umblau ţanţoşi prin cartier, în grup, glumind şi râzând cu gura până la urechi, iar uneori fluierau după fete cu aceleaşi rânjete stupide, pline de autoimportanţă. Unul dintre ei insista să i se spună Rambo, din cauza unei asemănări cât se poate de vagi cu Sylvester Stallone. — Mama ta te-ar omorî dacă ar şti că fumezi, i-a spus Laila, uitându-se în toate părţile înainte să se furişeze pe alee. — Dar nu ştie. S-a dat mai încolo, ca să îi facă loc. — Deocamdată. — Şi cine-o să-i spună? Tu? Laila bătea darabana pe picior. — Spune-i secretul tău vântului, dar nu te-ntoarce împotriva lui fiindcă le-a spus copacilor. Tariq a zâmbit, cu una dintre sprâncene arcuite. — Cine-a spus asta? — Khalil Gibran. — Ce-ţi mai place să te dai mare. — Dă-mi şi mie una. El a dat din cap a împotrivire şi şi-a încrucişat braţele. Aceasta era o achiziţie nouă în repertoriul lui de poze: stătea cu spatele sprijinit de perete, mâinile în sân, ţigara în colţul gurii, iar piciorul sănătos, îndoit cu nonşalanţă.

— De ce nu? — Nu-i de tine. — Da’ de tine e? — O fac pentru gagici. — Care gagici? Tariq a surâs condescendent. — Lor li se pare că-i sexy. — Nu este. — Nu? — Dacă-ţi zic. — Nu e sexy? — Parc-ai fi khila, retardat. — M-a durut. — În fine, care fete? — Eşti geloasă. — Mi-este indiferent. Eram curioasă, atâta tot. — Nu poţi fi şi una, şi alta. A mai tras un fum, cu ochii întredeschişi. Pun pariu că acum vorbesc despre noi. În mintea Lailei, vocea lui mami răsuna cu putere. Ca un graur pe care îl ţii în mână. Dacă slăbeşti strânsoarea, zboară. Vina îşi arăta colţii. Atunci a tăiat sunetul de la vocea lui mami, alegând să savureze modul în care Tariq spusese „noi“. Cât de emoţionant, cât de intim i se păruse venind de la el. Şi ce se mai liniştise când îl auzise pronunţându-l aşa, spontan, firesc. Noi. Era ca o confirmare a legăturii lor, ca o limpezire a apelor. — Şi ce zic? — Că vâslim pe Râul Păcatului, a spus el. Că mâncăm din Prăjitura Sacrilegiului. — Că ne-am suit în Ricşa Necuratului? a plusat Laila. — Că facem Qurma de Pângărire. Au râs amândoi. Apoi Tariq a observat că i-a mai crescut părul. — Îţi stă bine aşa. Laila spera să nu fi roşit. — Nu mai schimba vorba. — Da’ despre ce vorbeam? — Despre fetele alea prostuţe, care cred că eşti sexy. — Tu ştii. — Ce să ştiu? — Că eu nu am ochi decât pentru tine. Lailei i s-au înmuiat picioarele. I-a cercetat chipul, ca să vadă dacă vorbeşte serios, dar s-a lovit de o expresie indescifrabilă: rânjetul vesel, nătâng contrasta cu ochii mijiţi şi privirea aproape disperată. O expresie inteligentă, calculată ca să pice exact la graniţa dintre batjocură şi sinceritate. Tariq şi-a stins ţigara cu călcâiul de la piciorul sănătos. — Deci ce părere ai de toate astea? — De petrecere? — Acuma care dintre noi este retardatul? Mă refeream la mujahedini, Laila. La intrarea lor în Kabul. — Aaa. A început să îi povestească ceva ce îi spusese babi, despre mariajul nefericit dintre armele de foc şi orgolii, când s-a auzit gălăgie dinspre casa lor. Voci ridicate. Ţipete.

A luat-o la fugă. Tariq venea şontâc-şontâc în urma ei. În curte, doi bărbaţi se luaseră la bătaie. Unul dintre ei avea un cuţit. Laila l-a recunoscut pe cel de la masă, care discuta politică mai devreme. Celălalt era individul care întorcea frigăruile de kebab. Mai mulţi bărbaţi încercau să îi despartă. Babi nu era printre ei. El stătea lângă zid, la o distanţă sigură de încăierare, împreună cu tatăl lui Tariq, care plângea. Laila a surprins nişte frânturi şi şuşoteli din jur, pe care le-a pus cap la cap: individul de la masa la care se discuta politică, un paştun, îl făcuse pe Ahmad Shah Massoud trădător fiindcă în anii ’80 „căzuse la învoială“ cu sovieticii. Bărbatul care pregătea kebabul, un tadjic, se simţise ofensat şi îi ceruse să îşi retragă cuvintele. Paştunul refuzase. Tadjicul îi spusese că dacă nu ar fi fost Massoud, sora lui, a celuilalt bărbat, le-ar fi „dat-o“ în continuare soldaţilor sovietici. Se încăieraseră. Unul dintre ei scosese cuţitul; nu se ştia exact cine. Îngrozită, Laila l-a văzut pe Tariq sărind la bătaie. Câţiva dintre bărbaţii care încercaseră să îi despartă pe cei doi scandalagii începuseră şi ei să împartă pumni. I s-a părut că zăreşte al doilea cuţit. Mai pe seară, Laila s-a gândit din nou cum se terminase toată povestea: bărbaţii căzuseră claie peste grămadă, ocărându-se şi cărându-şi pumni; prins în mijlocul lor, Tariq se strâmba, încercând să iasă afară târâş, cu părul ciufulit şi proteza căzută. Evenimentele s-au precipitat cu o viteză ameţitoare. Consiliul interimar a fost format înainte de vreme. Preşedinte a fost ales Rabbani. Celelalte facţiuni au făcut acuzaţii de nepotism. Massoud a făcut apel la calm şi răbdare. Hekmatyar, care fusese exclus, a luat foc. Hazarii, care aveau o lungă istorie de opresiune şi marginalizare, fierbeau de mânie. S-au proferat injurii. S-a arătat cu degetul. S-au adus acuzaţii. Întâlnirile se încheiau cu supărare şi cu uşi trântite. Oraşul îşi ţinea răsuflarea. În munţi, kalaşnikovurile erau alimentate cu cartuşe. Mujahedinii, înarmaţi până în dinţi şi rămaşi fără un inamic comun, se întorceau acum unii împotriva celorlalţi. Venise în sfârşit ziua scadentă şi pentru Kabul. Când rachetele au început să cadă peste oraş, oamenii au fugit să se pună la adăpost. La fel a făcut şi mami, la propriu. S-a îmbrăcat din nou în negru, s-a băgat în camera ei, şi-a tras perdelele la geamuri şi pătura peste cap. 10 Poliţia secretă afgană, aflată sub controlul KGB-ului.

24 Cel mai tare urăsc şuieratul ăla nenorocit, i-a spus Laila lui Tariq. Tariq a dat din cap, aprobator. Nu era vorba atât de şuieratul în sine, s-a gândit Laila mai târziu, cât de secundele dintre declanşarea lui şi impact. Scurtul şi în acelaşi timp interminabilul răgaz în care te simţeai suspendat. Faptul că nu ştiai unde o să cadă. Aşteptarea. Precum acuzatul care este pe punctul de a primi verdictul. Adesea se întâmpla când ea şi babi erau la masă. Când începea, ridicau repede capul. Ascultau şuieratul, cu furculiţele încremenite în aer, cu mâncarea nemestecată în gură. Laila vedea reflecţia chipurilor lor pe jumătate luminate în geamul negru ca smoala, umbrele lor nemişcate de pe perete. Şuieratul. Apoi explozia, din fericire în altă parte, urmată de un oftat adânc şi de conştientizarea că ei fuseseră cruţaţi, deocamdată, în timp ce în altă parte, printre plânsete şi nori de fum înecăcios, nişte oameni mergeau de-a buşilea, săpând disperaţi cu mâinile goale, trăgând dintre dărâmături ceea ce mai rămăsese dintr-o soră, un frate, un nepot. Dar, după primul moment în care răsuflai uşurat, se instala panica. După fiecare explozie de rachetă, Laila ieşea în fugă în stradă, murmurând o rugăciune, convinsă că de data aceasta, mai mult ca sigur de data aceasta, îl vor găsi pe Tariq îngropat sub un morman de dărâmături. Noaptea, Laila stătea întinsă în pat şi urmărea străfulgerările albe care se reflectau în geamul ei. Asculta rafalele armelor automate şi număra rachetele care treceau cu vuiet pe deasupra casei, în timp ce casa se zgâlţâia şi bucăţi de tencuială cădeau peste ea din tavan. Erau nopţi în care lumina de la rachete era atât de puternică, încât puteai să citeşti o carte. Nu era chip să te fure somnul. Dacă aţipea, nu visa decât membre desprinse de trup şi incendii şi gemetele răniţilor. Dimineaţa nu aducea nicio uşurare. Când răsuna chemarea muezinului la namaz, mujahedinii îşi lăsau armele jos, se întorceau cu faţa la apus şi se rugau. Apoi, covoraşele erau împăturite, armele, încărcate şi cei din munţi începeau să tragă asupra Kabulului, iar Kabulul riposta, în timp ce Laila şi restul locuitorilor oraşului priveau, la fel de neajutoraţi ca bătrânul Santiago care se uita la rechinii ce muşcau din peştele lui trofeu. Peste tot pe unde mergea, Laila vedea oameni de-ai lui Massoud. Băteau străzile şi opreau din când în când câte o maşină, pentru a-l chestiona pe şofer. Stăteau pe tancuri şi fumau, îmbrăcaţi în uniforme şi cu nelipsitele pakol-uri. Urmăreau trecătorii din spatele unor saci cu nisip stivuiţi la intersecţii. Dar Laila nu prea mai ieşea în oraş. Iar când o făcea, era întotdeauna însoţită de Tariq, care se achita cât se poate de serios de această îndatorire cavalerească. — Am cumpărat un pistol, i-a spus într-o zi. Stăteau afară, sub părul din curtea Lailei. I l-a arătat. Ia spus că este semiautomat, un Beretta. Dar în ochii Lailei nu era decât un obiect negru şi mortal. — Nu-mi place, i-a spus. Armele mă sperie. Tariq se juca cu încărcătorul. — Săptămâna trecută s-au găsit trei cadavre într-o casă din Karteh-Seh, a zis el. N-ai auzit? Erau surori. Toate trei violate. Cu beregatele tăiate. Cineva le-a scos inelele de pe degete cu dinţii. Se vedea, aveau urme pe ele. — Nu vreau să aud poveşti din astea. — N-am vrut să te supăr. Doar că… mă simt eu mai bine dacă îl am la mine. El era acum puntea ei de legătură cu lumea. El auzea ce se zvonea în oraş şi îi povestea şi ei. De exemplu, Tariq a fost cel care i-a spus că membrii miliţiilor din munţi exersează trasul la ţintă – punând şi pariuri – pe civilii de jos, din văi, bărbaţi, femei, copii, aleşi la întâmplare. I-a spus că trag cu rachetele în maşini, dar că, dintr-un motiv necunoscut, nu se ating de taxiuri – Laila a găsit astfel o explicaţie pentru graba cu care oamenii îşi vopseau autoturismele în galben.

Tariq o lămurea care erau frontierele nesigure şi schimbătoare ce împărţeau Kabulul. De exemplu, de la el a aflat Laila că strada lor, până la al doilea salcâm de pe partea stângă, era sub stăpânirea unui anume lider militar; că următoarele patru cvartale, care se terminau la brutăria de lângă farmacia demolată, erau sectorul altui lider militar; şi că dacă ar traversa strada şi ar merge o jumătate de milă spre vest, ar ajunge pe teritoriul altui lider militar şi ar fi, prin urmare, o ţintă uşoară pentru trăgătorii de elită. Aşa se numeau acum eroii lui mami. Lideri militari. Laila auzise că li se mai spunea şi tofangdar. Lunetişti. Alţii le ziceau tot mujahedini, dar când o făceau, se strâmbau a batjocură şi dezgust, iar cuvântul mustea de dispreţ profund şi aversiune. Era ca o insultă. Tariq a băgat încărcătorul la loc în pistol, cu o pocnitură. — Te simţi în stare? l-a întrebat Laila. — Să ce? — Să foloseşti chestia aia. Să ucizi cu ea. Tariq şi-a îndesat pistolul la brâul pantalonilor. Apoi a spus ceva care a încântat-o şi a îngrozit-o în aceeaşi măsură. — Pentru tine, aş ucide, Laila. S-a apropiat încet de ea şi mâinile li s-au atins, o dată şi încă o dată. Când degetele lui Tariq au făcut încercarea de a se împleti cu ale ei, l-a lăsat. Nu l-a respins când s-a aplecat brusc şi şi-a lipit buzele de ale ei. În acel moment, tot discursul lui mami des-pre reputaţie şi grauri i s-a părut a fi vorbe în vânt. Absurdităţi, chiar. Cu toate crimele şi jafurile din jur, cu toată urâţenia, i se părea un lucru nevinovat să stea aici, sub pom, şi să se sărute cu Tariq. Un lucru fără importanţă, ce putea fi lesne trecut cu vederea. Aşa că l-a lăsat să o sărute, iar când el s-a retras, s-a aplecat ea spre el şi l-a sărutat; inima îi bătea mai să îi sară din piept, se aprinsese la faţă şi a simţit cum un foc îi cuprinde pântecele. În luna iunie a aceluiaşi an, 1992, s-a dat o luptă grea în vestul Kabulului, între forţele paştune ale liderului militar Sayyaf şi hazarii din facţiunea Wahdat. Bombardamentele au distrus reţelele de alimentare cu energie electrică şi au pulverizat cartiere întregi de magazine şi locuinţe. Laila a auzit că membrii miliţiilor paştune atacau gospodăriile hazare, pătrunzând în ele cu forţa şi împuşcând familii întregi, executându-le pe loc; şi că hazarii ripostau răpind civili paştuni, violând fete paştune, bombardând cartiere paştune şi omorând fără a mai ţine seama de nimic. În fiecare zi se descopereau cadavre legate de copaci, uneori atât de arse, încât nu mai puteau fi recunoscute. Adesea, oamenii fuseseră împuşcaţi în cap, aveau ochii scoşi şi limbile tăiate. Babi a încercat din nou să o convingă pe mami să părăsească Kabulul. — Or să se-nţeleagă ei până la urmă, i-a spus mami. Luptele or să-nceteze. Or să discute şi or să ajungă la un acord. — Fariba, oamenii ăştia nu cunosc decât războiul, a zis babi. Au învăţat să meargă cu biberonul într-o mână şi cu puşca în cealaltă. — Cine eşti tu ca să vorbeşti? a ripostat mami. Tu ai luptat în jihad? Ai lăsat tot ce aveai şi ţi-ai riscat viaţa? Nu uita că dacă n-ar fi fost mujahedinii, am fi fost şi acum slugile sovieticilor. Şi acum ţi s-a năzărit ţie să-i trădăm! — Nu noi suntem cei care au trădat, Fariba. — Atunci pleacă. Ia-o pe fii-ta şi fugiţi. Trimiteţi-mi o vedere. Dar o să vină şi pacea, iar eu, una, am de gând să rămân pe loc şi s-o aştept. Străzile deveniseră atât de periculoase, încât babi a făcut un lucru de neimaginat înainte: a retras-o de la şcoală. Şi-a asumat el rolul de profesor. Laila se ducea în fiecare zi la el în birou, după ce apunea soarele, şi, în vreme ce Hekmatyar, aflat la periferia sudică a oraşului, îşi lansa rachetele spre Massoud, ea şi babi comentau ghazal-urile lui Hafez şi scrierile îndrăgitului poet afgan Ustad Khalilullah Khalili. O

învăţa să rezolve ecuaţii de gradul doi şi polinoame şi să traseze curbe parametrice. Când preda, babi părea alt om. Aflat în elementul său, printre cărţi, părea mai înalt decât ea. Avea o voce mai calmă, mai gravă şi nu mai clipea atât de des. Laila încerca să îşi imagineze cum era babi pe vremuri, la ore, cum ştergea tabla cu mişcări elegante sau cum arunca priviri părinteşti peste umărul vreunui elev. Dar Laila nu era prea atentă, fiindu-i greu să se concentreze. — Cum se calculează volumul unei piramide? o întreba el, dar ei nu îi era gândul decât la buzele pline ale lui Tariq, la răsuflarea lui caldă pe buzele ei, la propria-i imagine reflectată în ochii lui căprui. Îl mai sărutase de două ori de când cu întâmplarea de sub pom şi durase mai mult, fusese mai pasional şi, se gândea ea, nu la fel de stângaci. În ambele dăţi, se întâlniseră în secret pe aleea aceea întunecoasă unde fumase în ziua cu petrecerea lui mami. A doua oară îl lăsase să îi atingă sânii. — Laila? — Da, babi. — Volumul piramidei. La ce te gândeai? — Scuze, babi. Mă gândeam la… ăăă… Stai un pic. Piramida. Piramida. O treime din aria bazei înmulţită cu înălţimea. Babi a dat aprobator din cap, dar părea nedumerit, zăbovind cu privirea asupra ei, în timp ce ea se gândea la mâinile lui Tariq, care îi strângeau sânii şi îi alunecau apoi în jos spre talie, şi la gurile lor, care nu se mai opreau din sărutat. Într-o zi din aceeaşi lună iunie, Giti se întorcea pe jos de la şcoală, împreună cu două colege de clasă. La doar trei străzi depărtare de casa lui Giti, le-a lovit o rachetă. Mai târziu, în acea zi îngrozitoare, Laila a aflat că mama lui Giti a alergat în sus şi în jos pe acea stradă, ţipând isteric şi adunând bucăţi din carnea fiicei ei într-un şorţ. Piciorul drept descompus al lui Giti, cu tot cu ciorapul de nailon şi pantoful în el, va fi găsit peste trei săptămâni, pe un acoperiş. La fatiha lui Giti, a doua zi după omoruri, Laila a stat ca anesteziată într-o cameră plină de femei care plângeau. Era prima dată când o persoană pe care o cunoştea bine şi pe care o iubea murea. Nu putea să treacă peste realitatea imposibil de înţeles că Giti nu mai era în viaţă, Giti, cu care schimbase bileţele secrete în timpul orelor, căreia îi făcuse unghiile cu ojă şi căreia îi smulsese firele de păr din bărbie cu penseta. Giti, cea care urma să se mărite cu Sabir, portarul de fotbal. Giti era moartă. Moartă. Făcută bucăţi. În sfârşit, Laila a început să îşi plângă prietena. Şi toate lacrimile pe care nu putuse să le verse la înmormântarea fraţilor ei au început să curgă cu nemiluita.

25 Laila de-abia se mişca, de parcă cineva i-ar fi turnat nişte ciment care se întărise, pe la toate încheieturile. Era conştientă că i se spune ceva, că cineva i se adresează, dar se simţea detaşată de propriul corp, de parcă ar fi tras doar cu urechea. În timp ce Tariq vorbea, Laila îşi imagina propria-i viaţă ca pe o frânghie putrezită, care se rupe şi se deşiră, fibrele desprinzându-se una câte una şi căzând la pământ. Era o după-amiază înăbuşitoare de august, în anul 1992, şi erau acasă la Laila, în sufragerie. Pe mami o duruse toată ziua stomacul şi cu câteva minute în urmă babi plecase cu ea la doctor, în ciuda rachetelor pe care Hekmatyar începuse să le lanseze din sudul oraşului. Şi iată-l şi pe Tariq, aşezat lângă Laila pe canapea, cu ochii în pământ şi palmele băgate între genunchi. Îi spunea că pleacă. Nu din cartier. Nu din Kabul. Ci chiar din Afganistan. Pleca. Laila rămăsese stană de piatră. — Unde? Unde vă duceţi? — Întâi în Pakistan. La Peshawar. Pe urmă nu mai ştiu. Poate în India. Iran. — Cât timp? — Nu ştiu. — Am vrut să spun de cât timp ştii? — De câteva zile. Aveam de gând să-ţi spun, Laila, jur, dar nu m-am îndurat. Ştiam c-o să te superi rău. — Când? — Mâine. — Mâine? — Laila, uită-te la mine. — Mâine. — Este vorba de tata. Nu-i mai rezistă inima, cu toate luptele şi omorurile astea. Laila şi-a îngropat faţa în mâini, simţind cum o cuprinde groaza. Ar fi trebuit să se aştepte la una ca asta, se gândea. Aproape toţi cunoscuţii lor îşi făcuseră bagajele şi plecaseră. Cartierul se golise şi acum, la doar patru luni de la izbucnirea luptelor între facţiunile de mujahedini, Laila nu mai recunoştea aproape pe nimeni pe stradă. Familia Hasinei se refugiase la Teheran, din mai. Wajma şi clanul ei plecaseră în aceeaşi lună la Islamabad. Părinţii lui Giti şi fraţii ei plecaseră din iunie, la scurt timp după moartea lui Giti. Laila nu ştia unde – auzise un zvon cum că plecaseră spre Mashad, în Iran. După plecarea proprietarilor lor, casele rămâneau goale câteva zile, apoi erau ocupate fie de membrii miliţiilor, fie de nişte străini. Toată lumea pleca. Iar acum, şi Tariq. — Iar mama nu mai este nici ea aşa de tânără, spunea el. Trăiesc tot timpul cu frică. Laila, uită-te la mine. — Ar fi trebuit să-mi spui. — Te rog să te uiţi la mine. Laila a început să geamă. Apoi să se tânguie. Şi pe urmă a început să plângă, iar când el a vrut să îi şteargă obrazul cu degetul mare, i-a dat mâna la o parte. Ştia că se poartă egoist şi iraţional, dar era furioasă pe el pentru că o părăsea, el, Tariq, care era un fel de prelungire a ei, a cărui siluetă răsărea în toate amintirile ei. Cum putea să o părăsească? L-a pălmuit. Apoi l-a mai plesnit o dată şi l-a tras de păr. A prins-o de mâini şi i-a zis ceva, dar nu a înţeles ce. Vocea lui era blândă, liniştitoare. Până la urmă, s-au trezit cu frunţile şi nasurile lipite şi i-a simţit din nou căldura răsuflării pe buze.

Şi când s-a aplecat deodată spre ea, l-a urmat. În zilele şi săptămânile care au urmat, Laila a încercat cu disperare să se agaţe de cele întâmplate şi să şi le întipărească în memorie, detaliu cu detaliu. Precum un iubitor de artă care iese în fugă dintr-un muzeu în flăcări, aşa şi ea, apuca ce putea – o privire, un geamăt, o şoaptă – ca să le salveze de la pieire, ca să le păstreze. Şi cu toate că nu a putut să salveze totul, timpul fiind cel mai necruţător dintre focuri, i-au rămas totuşi următoarele: acea primă săgetare îngrozitoare acolo, jos. Modelul format de razele de soare pe carpetă. Senzaţia pe care a avut-o când a atins cu călcâiul proteza lui rece şi tare, care zăcea lângă ei, desprinsă în grabă. Palmele ei făcute căuş în jurul coatelor lui. Semnul lui din naştere, de forma unei mandoline cu fundul în sus, arzând ca focul sub claviculă. Chipul lui aplecat peste al ei. Părul lui negru şi cârlionţat care se legăna şi o gâdila pe buze şi pe bărbie. Groaza că vor fi descoperiţi. Uimirea în faţa îndrăznelii, a curajului lor. Plăcerea de nedescris, până atunci necunoscută, întreţesută cu durerea. Şi privirea, miriada de priviri din ochii lui Tariq: nelinişte, părere de rău, tandreţe, jenă, dar mai ales, mai ales dorinţă. Au urmat momente de fâstâceală. Nasturii încheiaţi în grabă, părul pieptănat cu degetele, cingătoarele legate la loc. Apoi s-au aşezat unul lângă celălalt, mirosind a celălalt, cu feţele îmbujorate, amândoi ameţiţi, amândoi muţi de uimire în faţa grozăviei care tocmai se întâmplase. Pe care tocmai o făcuseră. Laila a văzut trei picături de sânge pe carpetă, sângele ei, şi s-a gândit că părinţii ei vor sta mai târziu pe canapeaua aceasta, fără să aibă habar de delictul pe care îl comisese ea. I s-a făcut ruşine şi a fost cuprinsă de remuşcări; la etaj, ceasul ticăia îngrozitor de tare. Era ca ciocănelul unui judecător, care bătea fără încetare şi o condamna. — Vino cu mine, i-a spus Tariq atunci. O clipă, Laila aproape că a crezut că ar fi posibil ca ea, Tariq şi părinţii lui să plece împreună. Să îşi facă bagajele, să se urce în autobuz şi să lase în urmă războiul, să îşi încerce norocul în altă parte şi să înfrunte împreună orice va fi venind în calea lor. Putea să scape de izolarea cumplită care o aştepta, de singurătatea ucigătoare. Putea să plece. Nu trebuiau să se despartă. Vor mai avea multe după-amiezi ca aceasta. — Vreau să mă-nsor cu tine, Laila. L-a privit în ochi, pentru prima dată de când se ridicaseră de jos. I-a cercetat chipul. De data aceasta nu mai glumea. Pe chipul lui se citeau hotărârea de neclintit, seriozitatea şi sinceritatea. — Tariq… — Hai să ne căsătorim, Laila. Astăzi. Am putea să ne căsătorim chiar azi. A început să îi spună ceva despre o moschee, un hoge, doi martori şi o nikka rapidă… Dar Laila se gândea la mami, care era la fel de îndărătnică şi de intransigentă ca mujahedinii, la aerul din jurul ei, care era otrăvit de atâta ranchiună şi disperare, şi se gândea la babi, care capitulase de mult, devenind un om trist, de ţi-era mai mare mila de el. Uneori… simt că tu eşti tot ce mi-a mai rămas pe lume, Laila. Aceasta era viaţa ei şi acestea erau adevărurile de care nu se putea dezice. — O să-i cer mâna ta lui kaka Hakim. O să fie de acord, Laila, sunt sigur. Avea dreptate, babi nu s-ar fi opus, dar ar fi fost un om distrus. Tariq vorbea în continuare, când şoptit, când tare, când implorând-o, când încercând să o convingă cu calm, când plin de speranţă, când îndurerat. — Nu pot, a zis Laila. — Nu spune asta. Te iubesc. — Îmi pare rău… — Te iubesc.

Cât aşteptase să îl audă spunând aceste cuvinte? De câte ori nu le visase rostite? Şi iată-le acum, spuse în sfârşit. Ironia soartei îi rupea sufletul. — Nu pot să-l las pe tata, a zis ea. Nu mă mai are decât pe mine. Nici inima lui n-ar rezista. Tariq ştia foarte bine. Ştia că nu putea să şteargă cu buretele toate obligaţiile din viaţa ei, cum nici el nu putea să le şteargă pe cele din viaţa lui, dar au mai continuat cu rugăminţile lui şi refuzurile ei, insistenţele lui şi scuzele ei, lacrimile lui şi lacrimile ei. Până la urmă, Laila s-a văzut nevoită să îi spună să plece. La uşă, l-a pus să îi promită că va pleca fără să îşi ia la revedere. A închis uşa, deşi el stătea în prag. A început să bată cu pumnii în uşă, iar Laila s-a sprijinit de ea, cu o mână peste pântece şi cu cealaltă la gură, în timp ce el, de pe partea cealaltă, o striga şi îi promitea că se va întoarce, că va veni după ea. A rămas lipită de uşă până când el a obosit şi a plecat. I-a ascultat paşii inegali, până au dispărut de tot; s-ar fi lăsat liniştea dacă nu ar fi fost focurile de arme care pocneau pe coline şi bătăile inimii ei, pe care le auzea în pântece, în ochi, în oase.

26 Era, fără îndoială, cea mai caldă zi a anului. Zăpuşeala ţinută în loc de munţi sufoca oraşul ca o perdea de fum. Alimentarea cu energie electrică era întreruptă de câteva zile. În tot Kabulul, ventilatoarele electrice zăceau fără niciun rost, părând aproape sfidătoare. Laila se culcase pe canapeaua din sufragerie, lac de transpiraţie. La fiecare răsuflare, simţea că îi ia foc vârful nasului. Ştia că părinţii ei discută în cameră la mami. Cu două nopţi în urmă şi din nou noaptea trecută se trezise şi i se păruse că îi aude vorbind la parter. Acum, de când cu glonţul, de când cu noua gaură din poartă, vorbeau în fiecare zi. Afară se auzeau bubuiturile artileriei şi, din ce în ce mai aproape, rafalele mitralierelor. Şi în sufletul Lailei se dădea o bătălie: de o parte, era vina asociată cu ruşinea, de cealaltă, convingerea că ceea ce făcuseră ea şi Tariq nu era un păcat; că fusese ceva firesc, bun, frumos, chiar inevitabil, alimentat de gândul că s-ar putea să nu se mai vadă niciodată. Laila s-a răsucit pe canapea şi a încercat să îşi amintească ceva: la un moment dat, când erau pe podea, Tariq îşi lipise fruntea de a ei. Apoi îngăimase ceva: ori Să-mi zici dacă te doare?, ori Te doare? Laila nu era deloc sigură pe care dintre ele o zisese. Să-mi zici dacă te doare? Te doare? Trecuseră doar două săptămâni de când plecase şi deja se întâmpla: timpul începuse să deşire amintirile acelea, până mai ieri foarte vii. Îşi frământa mintea în zadar. Cum zisese? Dintr-odată, i se părea o chestiune de o importanţă vitală. A închis ochii. S-a concentrat. Odată cu trecerea timpului, se va sătura de acest exerciţiu. I se va părea din ce în ce mai istovitor să evoce, să şteargă de praf şi să reînvie încă o dată ceea ce era mort de mult. De fapt, peste ani, va veni o zi în care Laila nu va mai jeli pierderea lui. Sau, cel puţin, nu la fel de asiduu, nici pe departe. Va veni o zi în care trăsăturile lui vor începe să alunece din strânsoarea memoriei ei, când nu va mai simţi că îi fuge pământul de sub picioare când o femeie îşi va striga fiul „Tariq“. Nu îi va mai fi aşa de dor de el ca acum, când durerea provocată de absenţa lui este tovarăşul ei statornic – precum durerea-fantomă a unui membru amputat. Doar că, din vreme în vreme, când va fi femeie în toată firea şi va călca o cămaşă sau îşi va da copiii în leagăn, nişte fleacuri precum căldura unei carpete sub picioare într-o zi fierbinte sau curbura frunţii unui străin vor declanşa amintirea acelei după-amieze împreună. Şi împreună cu ea o vor năpădi toate celelalte senzaţii. Spontaneitatea gesturilor. Imprudenţa uimitoare. Stângăcia lor. Durerea, plăcerea şi tristeţea actului în sine. Căldura trupurilor lor înlănţuite. Toate acestea o vor copleşi, lăsând-o fără suflare. Dar apoi vor trece toate, lăsând în urmă un gol şi o nelinişte vagă. A hotărât că spusese Să-mi zici dacă te doare? Da. Asta era. Laila era fericită că îşi amintise. Apoi babi a ieşit pe hol şi a strigat-o din capul scărilor, zicându-i să vină repede. — E de acord! i-a spus el, cu voce tremurată din cauza emoţiei de-abia ţinute în frâu. O să plecăm, Laila. Toţi trei. O să plecăm din Kabul. Stăteau toţi trei pe marginea patului, în dormitorul lui mami. Afară, cerul era brăzdat de rachete, luptele dintre facţiunea lui Hekmatyar şi forţele armate ale lui Massoud continuând cu aceeaşi îndârjire. Laila ştia că undeva în oraş cineva tocmai murise şi că o coloană de fum negru se înălţa deasupra unei clădiri care se prăbuşise într-un nor de praf. Dis-de-dimineaţă, cine va trece pe acolo, va trebui să ocolească cadavrele. Unele vor fi ridicate. Altele, nu. Câinii Kabulului, care descoperiseră gustul cărnii de om, se vor înfrupta în voie.

Cu toate acestea, Laila simţea nevoia să alerge pe acele străzi. Era în culmea fericirii. Trebuia să facă un efort ca să stea cuminte, să nu chiuie de bucurie. Babi spunea că vor merge mai întâi în Pakistan, ca să ceară vize. În Pakistan, unde era Tariq! Tariq era plecat de şaptesprezece zile, atâta tot, a calculat încântată. Dacă mami s-ar fi hotărât acum şaptesprezece zile, ar fi plecat cu toţii. Acum ar fi fost cu Tariq! Dar nu mai conta. Vor pleca la Peshawar, ea, mami şi babi, şi acolo se vor întâlni cu Tariq şi cu părinţii lui. Mai mult ca sigur. Or să-şi depună actele împreună. Pe urmă, cine ştie? Europa? America? Poate, aşa cum îi plăcea lui babi să spună, undeva la ţărmul oceanului… Mami stătea într-o rână, sprijinită de tăblia de la capul patului. Avea ochii umflaţi şi îşi smulgea fire de păr din cap. În urmă cu trei zile, Laila ieşise afară să ia o gură de aer curat. Se proptise în faţa porţii, sprijinindu-se de ea, când auzise un pocnet puternic; ceva îi şuierase pe la urechea dreaptă, iar prin faţa ochilor îi zburaseră nişte aşchii mici de lemn. După moartea lui Giti, după miile de cartuşe trase şi nenumăratele rachete care căzuseră peste Kabul, de-abia vederea acelei găuri din poartă, la nici trei degete de capul Lailei, a trezit-o în sfârşit pe mami la viaţă. A făcut-o să înţeleagă că un război îi luase deja doi copii; acesta o putea costa viaţa celui care îi mai rămăsese. Ahmad şi Noor le zâmbeau de pe pereţii camerei. Laila vedea cum privirea lui mami trece, plină de remuşcări, de la o fotografie la alta. Ca şi cum le-ar fi cerut consimţământul. Binecuvântarea. De parcă le-ar fi cerut iertare. — Nu mai avem ce face aici, a spus babi. Fiii noştri s-au dus, dar o avem pe Laila. Ne avem unul pe celălalt, Fariba. O s-o luăm de la capăt. Babi s-a întins pe pat spre ea. Când s-a aplecat să o ia de mâini, nu s-a ferit. Pe chipul ei se citeau renunţarea, resemnarea. S-au ţinut de mâini, cu blândeţe, pe urmă s-au îmbrăţişat tăcuţi, legănându-se uşor. Mami şi-a îngropat faţa în umărul lui. L-a apucat de cămaşă. Laila s-a perpelit toată noaptea de emoţie. A văzut cum orizontul se luminează, colorându-se în nuanţe tari de portocaliu şi galben, dar, la un moment dat, în ciuda euforiei care o cuprinsese şi a focurilor de artilerie de afară, a furat-o somnul. Şi a visat. Se făcea că stăteau pe un pled, pe o fâşie de plajă. Era o zi rece, mohorâtă, dar era cald lângă Tariq, sub pătura pe care şi-o trăseseră pe umeri. Se zăreau maşinile parcate în spatele unui gărduleţ alb, scorojit, sub un şir de palmieri bătuţi de vânt. Îi lăcrimau ochii din cauza vântului, nisipul le îngropa încălţările şi nişte ghemuri de iarbă uscată se rostogoleau din dună în dună. Se uitau la bărcile cu pânze care alunecau la orizont. În jurul lor, pescăruşii ţipau şi tremurau în bătaia vântului. Din când în când, vântul mai ridica câte un văl fin de nisip de pe pantele line. Pe urmă s-a auzit ceva, ca o incanţie, iar ea i-a povestit ceva ce îi spusese babi cu ani în urmă, despre nisipurile cântătoare. El îi freacă sprânceana, fiindcă are nisip în ea. Surprinde cu coada ochiului scânteierea inelului de pe degetul lui. Este la fel ca al ei, de aur, şi are gravat pe toată suprafaţa un fel de labirint. Este adevărat, îi spune. Din cauza fricţiunii grăuntelui de grăunte. Ascultă. El se conformează. Se încruntă. Aşteaptă amândoi. Se aude din nou. Un geamăt, când vântul bate lin, un cor de vaiete ascuţite, când bate cu putere. Babi socotea că ar fi bine să ia cu ei numai strictul necesar şi să vândă restul lucrurilor. — Să nu plecăm cu buzunarele goale, s-avem şi noi ceva de cheltuială, pân-o să găsesc de lucru la Pe-shawar. În următoarele două zile, au făcut grămezi-grămezi toate lucrurile care erau de vânzare. În camera ei, Laila a dat deoparte bluzele, pantofii, cărţile şi jucăriile ei vechi. Când s-a uitat sub pat, a găsit o văcuţă de sticlă galbenă, pe care i-o dăduse Hasina într-o pauză, în clasa a cincea. Un breloc în formă de minge de fotbal, cadou de la Giti. O zebră mică din lemn, pe roţi. Un astronaut de porţelan pe care îl găsise într-un şanţ, cu Tariq. Ea avea şase ani atunci, iar el, opt. S-au ciondănit un

pic, fiecare pretinzând că el l-a găsit. Şi mami îşi strângea lucrurile, dar se vedea că o face fără tragere de inimă. Avea o privire apatică, pierdută. A renunţat la vesela pe care o ţineau de sus, la milieuri, la toate bijuteriile – în afară de verighetă – şi la aproape toate hainele ei vechi. — Doar nu vrei s-o vinzi şi pe-asta, nu-i aşa? a întrebat-o Laila, ridicând rochia de mireasă, care s-a deschis ca o floare în poala ei. A mângâiat dantela, panglica cu care era tivit decolteul şi perlele cusute pe mâneci. Mami a ridicat din umeri şi i-a luat-o din mână. A aruncat-o într-un morman de haine, fără să se mai uite la ea. Ca şi cum ar fi smuls un plasture dintr-o mişcare, s-a gândit Laila. Dar lui babi îi revenea sarcina cea mai dureroasă. L-a găsit în mijlocul biroului, stând în picioare şi măsurând rafturile bibliotecii cu o privire mâhnită. Purta un tricou la mâna a doua, pe care era imprimată o imagine a podului roşu din San Francisco. O ceaţă groasă, rozalie se ridica din apele cu valuri înspumate, învăluind turnurile podului. — Ştii poanta aia? Eşti pe o insulă pustie şi ai voie să-ţi iei cinci cărţi. Ce alegi? Nici prin gând nu mi-a trecut că va trebui s-o fac şi eu într-o zi. — Va trebui să inaugurăm o colecţie nouă, babi. — Hm. A zâmbit cu tristeţe. Nu-mi vine să cred că plec din Kabul. Am venit aici la şcoală, aici miam găsit prima slujbă, în oraşul ăsta am devenit tată. Mi-e greu să mă gândesc că în curând voi dormi sub cerul altui oraş. — Şi mie mi-e greu. — Astăzi mi-a tot venit în minte un poem despre Kabul. Dacă nu mă-nşel eu, a fost compus în secolul al XVII-lea, de către Saib-e-Tabrizi. Cândva îl ştiam pe dinafară, dar acum nu-mi mai amintesc decât două versuri: Nici c-ai putea să socoteşti acele luni ce-i strălucesc pe-acoperişuri Sau miile de sori splendizi ce i se ascund pe după ziduri. Laila a ridicat privirea şi a văzut că îi dăduseră lacrimile. L-a îmbrăţişat. — Of, Babi. O să ne-ntoarcem. După ce-o să se termine războiul, o să ne-ntoarcem la Kabul, Inshallah. O să vezi. A treia zi de dimineaţă, Laila s-a apucat să mute grămezile de lucruri în curte şi să le depoziteze lângă poartă. Voiau să le ducă la o casă de amanet, cu taxiul. A făcut nenumărate ture între casă şi curte, cu maldăre de haine şi vrafuri de farfurii şi multe cutii cu cărţile lui babi. Pe la prânz ar fi trebuit să fie extenuată, mai ales că grămada de obiecte de la poartă îi ajungea acum până la talie. Dar, cu fiecare drum, ştia că este mult mai aproape de momentul în care îl va vedea din nou pe Tariq şi, cu fiecare drum, picioarele îi erau tot mai sprintene, iar braţele, tot mai oţelite. — Ne trebuie un taxi mare. S-a uitat în sus. Era mami, care striga din dormitorul de la etaj. Se aplecase pe fereastră, cu coatele pe pervaz. Soarele puternic îi juca în părul încărunţit şi îi lumina faţa slabă, trasă. Purta aceeaşi rochie albastru cobalt de la petrecerea din urmă cu patru luni, o rochie potrivită pentru o femeie mai tânără – o clipă, Lailei i s-a părut că mami arată ca o femeie bătrână. O femeie bătrână, cu braţe slăbănoage, obraji scofâlciţi şi privire sfârşită, cu cearcăne negre de oboseală, o creatură cum nu se poate mai diferită de femeia plinuţă, cu faţa rotundă, care zâmbea fericită în fotografiile acelea decolorate de la nuntă. — Două taxiuri mari, i-a răspuns Laila. Îl vedea şi pe babi, în sufragerie, punând cutiile unele peste altele. — Să vii sus după ce termini, i-a zis mami. O să mâncăm de prânz. Ouă fierte şi fasolea rămasă de

ieri. — Preferatele mele. S-a gândit brusc la visul ei. Ea şi Tariq pe un pled, la ţărmul oceanului. Vântul. Dunele. Oare cum cântau nisipurile, se întreba ea acum. S-a oprit. A văzut o şopârlă gri, care ieşea dintr-o crăpătură. Îşi întorcea capul când într-o parte, când în cealaltă. A clipit. A zbughit-o şi s-a ascuns sub o piatră. Laila s-a gândit din nou la plajă. Numai că, de data aceasta, cântecul se auzea peste tot. Şi creştea. Era din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai ascuţit. Îi inunda urechile. Nu mai auzea nimic altceva. Pescăruşii erau acum ca nişte mimi cu pene, deschizându-şi şi închizându-şi ciocurile fără zgomot, iar valurile se spărgeau cu spumă şi stropi, dar fără niciun sunet. Nisipul cânta în continuare. Acum ţipa. Un sunet ca… de clopoţel? Nu de clopoţel. Nu. Ca de fluier. A scăpat cărţile din mână. S-a uitat în sus, la cer. Şi-a dus o mână la ochi. S-a auzit un muget uriaş. În spatele ei, o străfulgerare albă. Pământul i s-a zguduit sub picioare. Ceva fierbinte şi puternic a izbit-o din spate. A scos-o din sandale. A luat-o pe sus. Acum zbura, răsucindu-se în aer, văzând cerul şi pe urmă pământul, pe urmă cerul şi pe urmă pământul. O bucată mare de lemn, în flăcări, a trecut razant pe lângă ea. I-au urmat mii de cioburi de sticlă, iar Lailei i s-a părut că le vede pe fiecare în parte, zburând peste tot în jurul ei şi făcând tumbe cu încetinitorul. Vedea soarele reflectat în fiecare dintre ele, dând naştere unor curcubee micuţe şi frumoase. Apoi s-a izbit de perete. A căzut grămadă pe jos. Faţa şi braţele i-au fost acoperite de o ploaie de pământ şi moloz şi cioburi şi pietricele. Ultimul lucru pe care şi-l mai amintea era o bufnitură, undeva în apropiere. O bucată însângerată de ceva. Pe ea, turnul unui pod roşu, ieşind dintr-o ceaţă deasă. Siluetele se mişcă de colo-colo. O lumină fluorescentă, în tavan. Apare chipul unei femei, se apleacă deasupra ei. Laila dispare din nou în întuneric. Alt chip, de data aceasta de bărbat. Trăsăturile par să i se fi lăţit şi turtit. Buzele i se mişcă, dar nu scoate niciun sunet. Tot ce aude este un ţiuit. Bărbatul îi face cu mâna. Se încruntă. Buzele i se mişcă din nou. O doare. O doare când respiră. O doare peste tot. Un pahar cu apă. O pastilă roz. Înapoi în întuneric. Din nou femeia. Faţă lungă, ochi înguşti. Laila nu aude decât ţiuitul, dar vede cuvintele revărsându-se din gura femeii, de parcă ar fi un sirop gros, negru. O doare pieptul. O ustură mâinile şi picioarele. Peste tot în jur, pete care se mişcă. Unde este Tariq? De ce nu este aici? Întunericul. Un roi de stele. Ea şi babi, îmbrăţişaţi undeva la înălţime. El îi arată un câmp cu orz. Un generator prinde viaţă. Femeia cu faţa lungă s-a aplecat peste ea şi o priveşte. O doare când trage aer în piept. Undeva se aude un acordeon. Din fericire, apare din nou pastila roz. Urmează o tăcere adâncă. O tăcere adâncă, care se aşterne peste toate.

PARTEA A TREIA

27 Mariam Ştii cine sunt eu? Fata a clipit. — Ştii ce s-a întâmplat? Fetei îi tremurau buzele. A închis ochii. A înghiţit. Şi-a dus mâna la obrazul stâng. A bolborosit ceva. Mariam s-a aplecat mai mult. — Urechea asta, a murmurat fata. Nu aud. În prima săptămână, fata a dormit aproape tot timpul, ajutată şi de pastilele roz pe care i le cumpărase Rasheed de la spital. Murmura în somn. Uneori aiura, ţipa, striga nume pe care Mariam nu le recunoştea. Plângea, se zbătea, arunca păturile de pe ea cât colo şi trebuia să o imobilizeze. Alteori vomita tot ce îi dădea să mănânce. Când nu era agitată, le arunca nişte priviri sumbre de sub pătură şi le răspundea pierit şi scurt la întrebările pe care i le puneau. Erau zile în care se purta ca un copil, mişcându-şi capul dintr-o parte în alta când Mariam şi apoi Rasheed încercau să o hrănească. Imediat se încorda când o vedea pe Mariam că se apropie cu lingura. Dar obosea repede şi până la urmă ceda în faţa insistenţelor lor. După capitulare, urmau lungi reprize de plâns. Rasheed a pus-o să îi dea cu unguent cu antibiotic pe tăieturile de pe faţă şi gât, pe rănile cusute de pe umeri, antebraţe şi gambe. O înfăşura în bandaje, pe care le spăla şi le refolosea. Îi ţinea părul ca să nu îi cadă pe faţă când vomita. — Cât o s-o mai ţinem la noi? îl întreba pe Rasheed. — Pân-o să se facă bine. Uită-te la ea în ce hal este. Cum să plece? Sărăcuţa. Rasheed era cel care o găsise şi o scosese de sub dărâmături. — Noroc că eram acasă, i-a spus el fetei. Stătea pe un scaun pliant, lângă patul lui Mariam. Norocul tău, vreau să zic. Te-am scos cu mâinile goale. Aveai o bucată de fier uite-aşa de mare… În acest punct, şi-a întins degetul mare şi arătătorul ca să îi arate – dublând, după părerea lui Mariam, mărimea reală a obiectului. Atâta de mare. Îţi ieşea din umăr. Ţi se înfipsese bine de tot, chiar m-am gândit să folosesc patentul, dar ai scăpat cu bine. Nici n-o să-ţi dai seama când o să fii nau socha. Ca nouă. Tot Rasheed salvase un teanc din cărţile lui Hakim. — Multe erau făcute scrum. Din păcate, ce a mai rămas a fost furat. În acea primă săptămână, a ajutat-o pe Mariam să aibă grijă de fată. Într-o zi, s-a întors acasă cu o pătură nouă şi o pernă. Altădată, cu un flacon de pastile. — Vitamine, a spus. Rasheed a fost cel care i-a dat Lailei vestea că locuinţa prietenului ei Tariq era acum ocupată. — Un dar de la unul dintre comandanţii lui Sayyaf pentru trei dintre oamenii lui. Un dar! Ha! Cei trei oameni erau în realitate nişte băieţi cu chipurile proaspete arse de soare. Mariam îi vedea de fiecare dată când trecea pe acolo. Erau îmbrăcaţi tot timpul în uniformele militare şi stăteau pe vine în pragul casei lui Tariq, jucând cărţi şi fumând, cu kalaşnikovurile sprijinite de perete. Unul dintre ei, vânjos, sigur pe el şi înfumurat, era şeful. Cel mai mic era şi cel mai potolit; îşi luase obiceiul de a-i zâmbi şi de a-şi înclina capul în semn de salaam când o vedea trecând. În acele momente, masca de impertinenţă îi cădea şi Mariam surprindea un licăr de smerenie încă neîntinată. Apoi, într-o dimineaţă, casa a fost lovită de rachete lansate, se pare, de către hazarii lui Wahdat. O vreme, vecinii au tot găsit bucăţi din trupurile lor. — Bine le-au făcut, a comentat Rasheed.

Fata fusese incredibil de norocoasă, se gândea Mariam, fiindcă scăpase cu nişte răni relativ minore, după ce racheta îi transformase casa într-un morman de moloz fumegând. Încet-încet, s-a pus pe picioare. A început să mănânce mai mult şi să se pieptene singură. Făcea baie fără ajutor. A început să ia masa jos, cu Mariam şi cu Rasheed. Dar, din când în când, o năpădeau amintirile şi atunci ori se închidea într-o tăcere mormântală, ori o apucau crizele de furie. Se izola şi cădea în depresie. Avea coşmaruri şi dureri. Vomita. Uneori, o copleşeau regretele. — Nici măcar n-ar trebui să fiu aici, a spus într-o zi. Mariam schimba aşternuturile. Fata se aşezase pe podea, cu genunchii vineţi la gură, şi se uita la ea. — Tata a vrut să ducă el cutiile de cărţi afară, zicea că sunt prea grele pentru mine, dar nu l-am lăsat. Eram aşa de pornită. Eu ar fi trebuit să fiu în casă când s-a întâmplat, nu el. Mariam a desfăcut cearşaful curat şi l-a aşezat cu o mişcare amplă pe pat. S-a uitat la fată, la buclele ei blonde, la gâtul subţire, pomeţii ascuţiţi şi buzele pline. Îşi amintea că o văzuse pe stradă când era mai mică şi se ţinea după mama ei în drum spre tandoor sau cocoţată pe umerii fratelui ei, ai celui mai mic, care avea un neg păros pe ureche. Sau când se juca cu bilele de sticlă, împreună cu băiatul tâmplarului. Fata se uita la ea, de parcă ar fi aşteptat nişte vorbe de înţelepciune, de încurajare. Dar ce vorbe de înţelepciune avea Mariam de oferit? Dar de încurajare? Îşi amintea de ziua în care o îngropaseră pe nana şi cât de puţină alinare îi aduseseră cuvintele din Coran, pe care i le recitase hogea Faizullah. Binecuvântat fie Cel ce are în mâna Sa împărăţia, Cel ce asupra tuturor are putere, Cel ce a creat viaţa şi moartea ca să dovedească care dintre voi este mai bun la faptă. Sau ceea ce îi spusese despre propria ei vină: Gândurile astea nu-ţi fac bine, Mariam jo. Or să te distrugă. Nu a fost vina ta. Ascultă la mine. Nu a fost vina ta. Ce putea să îi spună ea acestei fete ca să îi mai aline suferinţa? Până la urmă, nu a mai fost nevoie să îi spună nimic, fiindcă fata s-a schimonosit şi apoi s-a chircit pe podea, spunând că îi este rău. — Stai aşa! Aşteaptă s-aduc un lighean. Nu pe podea, că de-abia am făcut curat… Of. Of. Khodaya. Doamne. Apoi, într-o zi, cam la o lună de la explozia în care îşi pierduseră viaţa părinţii fetei, un bărbat a ciocănit la uşă. Mariam i-a deschis şi el i-a spus pentru ce a venit. — Jos este un bărbat care vrea să te vadă, i-a zis Mariam. Fata şi-a ridicat capul de pe pernă. — Zice că îl cheamă Abdul Sharif. — Nu cunosc niciun Abdul Sharif. — Da’ el întreabă de tine. Trebuie să cobori să vorbeşti cu el.

28 Laila Laila s-a aşezat în faţa lui Abdul Sharif, un bărbat pirpiriu, cu nasul borcănat şi chipul ciupit de vărsat de vânt. Din cauza părului castaniu scurt şi ţepos, capul lui mic părea o pernuţă de ace. — Să-mi fie cu iertare, hamshira, a spus el, aranjându-şi gulerul răsfrânt şi ştergându-şi fruntea cu o batistă. Din păcate, nu mi-a trecut de tot. Încă cinci zile de tratament cu chestia aia, cum se numeşte… Sulfanilamidă. Laila s-a aşezat astfel încât urechea ei dreaptă, cea bună, să fie cât mai aproape de el. — Aţi fost prieten cu părinţii mei? — Nu, nu, a zis Abdul Sharif repede. Îmi cer scuze. A ridicat un deget şi a luat o înghiţitură mare de apă din paharul pe care Mariam i-l aşezase în faţă. — Cred că ar trebui să încep cu începutul. S-a bătut cu degetele pe buze, apoi pe frunte. Vezi, mătăluţă, eu sunt negustor. Am nişte prăvălii de confecţii, mai ales haine bărbăteşti. Chapan-uri, pălării, tumban-uri, costume, cravate, orice-ţi pofteşte inimioara. Am avut două prăvălii aici, în Kabul, în Taimani şi Shar-e-Nau, dar tocmai le-am vândut. Şi mai am două în Pakistan, la Peshawar. Tot acolo am şi depozitul. Aşa că sunt mai tot timpul pe drumuri. Ceea ce, în zilele noastre… A dat din cap şi a zâmbit obosit. Să zicem că este o aventură. De curând am fost la Peshawar, cu afaceri, să iau comenzile, să fac inventarul, treburi de-astea. Şi să-mi văd familia. Avem trei fete, alhamdulellah. După ce mujahedinii şi-au sărit la beregate, le-am dus pe ele şi pe soţia mea la Peshawar. N-am vrut să le văd numele pe lista de shaheed. Ca să fiu sincer, nici pe-al meu. O să mă mut şi eu cât de curând, Inshallah. În fine, trebuia să mă întorc la Kabul acum două miercuri, dar soarta a vrut să mă îmbolnăvesc. Nu vreau să te plictisesc cu detalii, hamshira, de-ajuns să-ţi spun că atunci când m-am dus să-mi fac nevoile, mai precis treaba mică, am simţit că dau afară ditamai cioburile de sticlă. Nu iaş dori aşa ceva nici lui Hekmatyar. Nevastă-mea, Nadia jan, să-i dea Allah sănătate, m-a rugat cu cerul şi cu pământul să mă duc la doctor, dar eu am crezut c-o să se rezolve cu aspirină şi apă din belşug. Nadia jan insista şi eu ziceam că nu şi uite-aşa am ţinut-o o vreme bună. Ştii vorba aia, cine saibă ac de cojocul unui catâr căpos, dacă nu un cărăuş căpos? Dar, de data asta, din păcate, a câştigat catârul, adică eu. A băut apa care mai rămăsese şi i-a întins paharul lui Mariam. — Dacă nu e prea mare zahmat. Mariam a luat paharul şi s-a dus să îi mai aducă apă. — E de prisos să mai spun că ar fi trebuit s-o ascult. Să-i dea Domnul viaţă lungă, că mereu a fost o femeie cu judecată. Când am ajuns la spital, ardeam tot de fierbinţeală şi tremuram ca un copac beid bătut de vânt. De-abia mă mai ţineam pe picioare. Doctoriţa mi-a zis că am septicemie. Că dac-aş mai fi stat vreo două sau trei zile, nevastă-mea ar fi rămas văduvă. M-au băgat într-o secţie specială, pentru oamenii grav bolnavi, bănuiesc. O, tashakor. A luat paharul de la Mariam şi a scos o pastilă mare, albă din buzunarul de la haină. Ia uitaţi ce ditamai nasturii mi-au dat. Laila l-a privit cum înghite pastila. Era conştientă că respiră mai sacadat. Îşi simţea picioarele grele, ca pietrele de moară. Îşi tot spunea că nu terminase de povestit, că nu îi zisese încă nimic, că va relua într-o clipă, şi îi venea să se ridice şi să fugă, să plece înainte ca el să îi spună ceea ce ea nu voia să audă. Abdul Sharif a pus paharul pe masă. — Acolo l-am cunoscut pe prietenul mătăluţă, Mohammad Tariq Walizai. Lailei a început să îi bată inima mai tare. Tariq în spital. Într-o secţie specială. Pentru oamenii grav bolnavi. I s-a uscat gura. S-a foit pe scaun. Trebuia să se întărească, altfel risca să îşi iasă din minţi. Şi-a luat

gândul de la spitale şi secţii speciale şi s-a gândit, în schimb, că nu mai auzise pe nimeni spunându-i lui Tariq pe numele întreg de când se înscriseseră amândoi la un curs de limbă persană, într-o iarnă, cu ani în urmă. Profesorul striga catalogul şi îi zicea aşa, pe numele întreg, Mohammad Tariq Walizai. Atunci i se păruse caraghios. — Am auzit de la o asistentă ce i s-a-ntâmplat, şi-a reluat Abdul Sharif povestirea, bătându-se uşor cu pumnul în piept, probabil ca să alunece pastila mai uşor. Am petrecut ceva timp în Peshawar, aşa că am prins destul de bine limba urdu. În fine, din ce-am înţeles eu, prietenul mătăluţă se afla într-un camion plin de refugiaţi, douăzeci şi trei la număr, care se îndrepta spre Peshawar. Aproape de frontieră, au fost prinşi într-un foc încrucişat. Camionul a fost lovit de o rachetă, probabil rătăcită, dar de la oamenii ăştia te poţi aştepta la orice, chiar la orice. Au fost doar şase supravieţuitori, internaţi toţi în acelaşi spital. Trei dintre ei au murit în decurs de douăzeci şi patru de ore. Alţi doi au supravieţuit, două surori, dacă am înţeles eu bine, care au fost externate. Mai rămăsese prietenul matale, domnul Walizai. Când m-am internat eu, el era acolo de vreo trei săptămâni. Aşadar, era în viaţă. Dar oare cât de grav îl răniseră, se întreba Laila cu înfrigurare. Cât de grav? Evident, destul de grav, dacă era internat într-o secţie specială. Laila era conştientă că începuse să transpire, că faţa îi luase parcă foc. A încercat să se gândească la altceva, la ceva frumos, cum ar fi călătoria la Bamian, cu Tariq şi cu babi, la cele două statui ale lui Buddha. Dar nu i-a reuşit, răsărindui în minte o imagine cu părinţii lui Tariq: mama lui, prinsă în camionul răsturnat cu fundul în sus, strigându-l prin perdeaua de fum, cu braţele şi pieptul cuprinse de flăcări, peruca topindu-i-se pe pielea capului… A trebuit să respire adânc de câteva ori. — Era în patul de lângă mine. Nu existau pereţi, doar o draperie între noi. Aşa că îl vedeam destul de bine. Abdul Sharif a început să se joace cu verigheta. Vorbea mai rar acum. — Prietenul dumitale era grav, foarte grav rănit, dacă mă-nţelegi. Din toate părţile îi ieşeau tuburi de cauciuc. La început – şi-a dres glasul – am crezut că şi-a pierdut amândouă picioarele în atac, dar o asistentă mi-a spus că nu, doar stângul, fiindcă pe dreptul şi-l pierduse mai demult. Avea şi leziuni interne. Îl operaseră deja de trei ori. Îi scoseseră bucăţi din intestine şi altele, dar nu-mi mai amintesc prea bine. Plus că avea arsuri. Destul de rele. Şi altceva n-o să-ţi mai spun. Sunt sigur că ai şi-aşa destule coşmaruri, hamshira. N-are rost să-ţi mai pricinuiesc şi eu altele. Tariq era invalid. Un trunchi cu două cioturi. Invalid. Pe Laila o durea sufletul de durerea lui. Simţea că se prăbuşeşte în gol. Cu eforturi disperate, şi-a trimis mintea să zboare din încăpere, pe fereastră, departe de bărbatul acela, departe de strada aceea, dincolo de oraş şi de clădirile lui cu acoperişuri plate şi bazarurile şi labirintul de străzi înguste, transformate în castele de nisip. — Era mai tot timpul sub anestezie. Pentru durere, mă-nţelegi. Dar avea şi momente când trecea efectul medicamentelor şi era lucid. Avea dureri, dar judeca limpede. Vorbeam cu el de la mine din pat. I-am spus cine sunt, de unde sunt. Cred că era bucuros că stă lângă un hamwatan. Mai mult eu vorbeam, el nu prea putea. Avea vocea hârşâită şi cred că-l durea dacă-şi mişca buzele. Aşa că i-am povestit de fiicele mele şi de casa noastră din Peshawar şi de veranda pe care o construim eu şi cumnatu-meu în spatele casei. I-am spus că am vândut prăvăliile din Kabul şi că o să mă-ntorc să rezolv cu hârţoagele. Nu era cine ştie ce, dar se mai distra şi el. Cel puţin aşa îmi place să cred. Din când în când, mai zicea câte ceva. De multe ori nu desluşeam prea bine ce spune, dar ceva-ceva tot prindeam. Mi-a spus de unde venea. Mi-a povestit despre unchiul lui din Ghazni, cum gătea mama lui, că tatăl era tâmplar şi că îi plăcea să cânte la acordeon. Dar cel mai mult vorbea despre mătăluţă, hamshira. Zicea că eşti… cum s-a exprimat… cea mai timpurie amintire a lui? Da, cred că asta a fost. Mi-am dat seama că ţinea foarte mult la mătăluţă. Balay, se vedea cu ochiul liber. Dar zicea că îi pare bine că nu eşti acolo. Zicea că n-ar fi vrut să-l vezi aşa.

Laila îşi simţea din nou picioarele grele, ancorate în podea, de parcă i s-ar fi scurs tot sângele în ele. Dar mintea îi era liberă şi zbura cu viteză de proiectil dincolo de Kabul, peste culmile stâncoase şi maronii şi peste deşerturile presărate cu tufe de pelin, pe lângă canioanele de stâncă roşie zimţată şi peste munţii cu căciuli de zăpadă… — Când i-am spus c-o să mă-ntorc la Kabul, m-a rugat să te caut, să-ţi spun că îi este dor şi că se gândeşte la mătăluţă. I-am promis c-aşa o să fac. Cum să-ţi zic, l-am îndrăgit destul de tare. Se vedea imediat că-i băiat bun. Abdul Sharif s-a şters cu batista pe frunte. — M-am trezit într-o noapte, a continuat el, jucându-se din nou cu verigheta, sau cel puţin cred că era noapte, fiindcă n-ai de unde să ştii în locuri ca ăla. Nu există ferestre, aşa că răsăritul şi apusul sunt totuna. Dar m-am trezit şi am băgat de seamă că era ceva vânzoleală pe lângă patul vecin. Vezi, mătăluţă, şi pe mine mă-ndopau cu medicamente, mă mai trezeam din când în când, dar imediat mă lua din nou somnul, aşa că nu prea ştiam ce era de-adevăratelea şi ce visasem. Dar îmi amintesc grămada de doctori adunată în jurul patului, strigând după una-alta, alarmele care sunau, seringile împrăştiate peste tot. De dimineaţă, patul era gol. Am întrebat o asistentă ce s-a-ntâmplat. Mi-a spus că fusese curajos şi se luptase. Laila şi-a dat seama ca prin ceaţă că dă din cap în semn că a înţeles. Ştiuse. Bineînţeles că ştiuse. Fusese sigură, din momentul în care se aşezase în faţa acestui om, de ce venise, ce veste îi aducea. — La-nceput, cum să-ţi spun, la-nceput nici măcar nu am crezut că exişti cu adevărat. Am crezut că delirează din pricina morfinei. Poate chiar am sperat să nu exişti; mi-a fost mereu groază să dau veşti proaste, dar îi făcusem o promisiune. Şi, după cum am mai spus, ajunsesem să-l îndrăgesc, aşa că, acum câteva zile, am dat o tură pe-aici. Am întrebat de mătăluţă, am vorbit cu nişte vecini. Mi-au arătat casa asta şi mi-au povestit ce s-a-ntâmplat cu părinţii matale. Ce să zic, când am auzit una ca asta, am făcut stânga-mprejur şi-am plecat. N-aveam de gând să-ţi spun. M-am gândit c-ar fi prea de tot pentru matale. Pentru oricine, de fapt. Abdul Sharif s-a întins peste masă şi i-a pus mâna pe genunchi. — Dar m-am întors, fiindcă, la urma urmei, cred că el ar fi vrut să ştii. Sunt convins. Îmi pare aşa de rău, aş fi vrut… Laila nu îl mai asculta. Şi-a amintit de ziua când venise bărbatul din Panjshir, ca să le dea vestea morţii lui Ahmad şi Noor. Şi-a adus aminte de babi, care, alb ca varul, s-a prăbuşit pe canapea, şi de mami, care şi-a dus mâna la gură când a auzit. În ziua aceea, Laila o văzuse pe mami devastată şi se speriase, dar nu fusese îndurerată, nu cu adevărat. Nu înţelesese ce grozăvie era pierderea pe care o suferise mami. Iar acum, alt străin, care anunţa altă moarte. Acum ea era cea care stătea pe scaun. Oare aceasta era pedeapsa ei pentru că se arătase aşa de rece în faţa suferinţei propriei mame? Îşi amintea cum se prăbuşise mami la pământ, cum ţipase, cum îşi smulsese părul din cap. Dar ea nici măcar asta nu putea face. Era ca o stană de piatră. A rămas lipită de scaun, cu mâinile lipsite de vlagă, căzute în poală, cu privirea în gol şi cu mintea departe. Şi-a lăsat gândurile să zboare şi să tot zboare, până au găsit locul acela în care se simţea în siguranţă, unde câmpurile cu orz erau verzi, unde apa râului era cristalină, iar în aer dansau seminţe de bumbac, cu miile; unde babi citea o carte sub un salcâm, Tariq trăgea un pui de somn cu mâinile împreunate pe piept, iar ea îşi băga picioarele în apă şi visa frumos, sub privirea vigilentă a zeilor din stânca străveche, decolorată de soare.

29 Mariam Îmi pare aşa de rău, i-a spus Rasheed fetei, luând castronul cu mastawa şi chiftele de la Mariam, fără să îi arunce nicio privire. Ştiu că voi doi eraţi… prieteni foarte buni. Tot timpul aţi umblat împreună, de copii. Este îngrozitor ce s-a-ntâmplat, prea mulţi tineri af-gani mor în felul ăsta. A făcut un semn cu mâna, impacientat, tot cu ochii la fată, şi Mariam i-a dat un şervet. Ani de zile, Mariam se uitase la el cum mănâncă – muşchii de la tâmple îi zvâcneau, cu o mână făcea mici cocoloaşe compacte de orez, iar cu dosul palmei celeilalte se ştergea de grăsime şi de boabele de orez care îi mai rămâneau pe la colţurile gurii. Ani de zile mâncase fără să îşi ridice privirea din farfurie, fără să scoată o vorbă, într-o tăcere acuzatoare, de parcă ar fi aşteptat o sentinţă, întreruptă doar de câte un mormăit incriminator, un plescăit de limbă dezaprobator, un ordin monosilabic prin care mai cerea pâine sau apă. Acum mânca cu lingura. Folosea un şervet. Spunea lotfan când cerea apă. Şi vorbea fără oprire, plin de vervă. — După mine, americanii n-au făcut deloc bine când l-au înarmat pe Hekmatyar. Vorbesc de tot armamentul pe care i l-a dat CIA-ul în anii optzeci, ca să lupte împotriva sovieticilor. Sovieticii au plecat, dar el a păstrat armele şi acum le întoarce împotriva unor oameni nevinovaţi, ca părinţii tăi. Şi asta numeşte el jihad. Ce abureală! Ce-are a face jihadul cu omorârea de femei şi copii? Ar fi fost mult mai bine dacă CIA-ul l-ar fi înarmat pe comandantul Massoud. Mariam a ridicat fără să vrea din sprâncene. Comandantul Massoud? De câte ori nu îl auzise ea pe Rasheed tunând şi fulgerând la adresa lui Massoud, făcându-l trădător şi comunist? Dar, dacă stătea să se gândească mai bine, Massoud era tadjic. Ca Laila. — Ăsta da om chibzuit. Un afgan de nădejde, un bărbat interesat cu-adevărat de o soluţie paşnică. Rasheed a ridicat din umeri şi a oftat. — Nu că americanii ar da doi bani pe noi, de asta poţi să fii sigură. Ce-i doare pe ei că paştunii şi hazarii şi tadjicii şi uzbecii se omoară între ei? Câţi americani ar putea să-i deosebească? Părerea mea este că degeaba aşteptăm vreun ajutor de la ei. Acum, că s-a destrămat Uniunea Sovietică, nu le mai suntem de niciun folos. Ne-am jucat rolul. În ochii lor, Afganistanul este o kenarab, o hazna. Scuzămi, te rog, limbajul, dar este adevărat. Tu ce părere ai, Laila jan? Fata a bălmăjit ceva, plimbând o chiftea de colo-colo prin farfurie. Rasheed a dat gânditor din cap, de parcă ar fi spus cel mai inteligent lucru pe care îl auzise în viaţa lui. Mariam a trebuit să se uite în altă parte. — Nu ştiu dacă ştii, dar eu şi tatăl tău, Dumnezeu să-l odihnească, obişnuiam s-avem discuţii deastea, înainte să vii tu pe lume, fireşte. Nu ne mai săturam de politică. Vorbeam şi despre cărţi. Nu-i aşa, Mariam? Mai ţii minte. Mariam şi-a făcut de lucru, sorbind o gură de apă. — În sfârşit, sper că nu te-am plictisit cu toată vorbăria asta cu politica. Mai pe seară, Mariam era în bucătărie şi spăla vasele, simţind că are un gol în stomac. Problema nu era neapărat ce spusese, minciunile sfruntate, empatia închipuită, nici măcar faptul că nu mai ridicase mâna asupra ei de când o scosese pe fată de sub dărâmături. Lucrul care nu îi dădea pace era impresia că toată tărăşenia fusese pusă în scenă. Ca un spectacol de teatru. O încercare, vicleană şi patetică în acelaşi timp, din partea lui de a impresiona. De a cuceri. Şi, ca din senin, Mariam a ştiut că bănuielile ei sunt îndreptăţite. A înţeles cu groază, de parcă ar fi lovit-o ceva în moalele capului, că asista la un ritual de curtare. Până la urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a intrat la el în cameră.

Rasheed şi-a aprins o ţigară şi i-a răspuns: — De ce nu? Mariam a înţeles imediat că bătălia era pierdută. Sperase, cu inima îndoită, ca el să nege totul, să mimeze nedumerirea, poate chiar să se declare jignit din pricina insinuărilor ei. Aşa, ar fi fost cât de cât stăpână pe situaţie. Poate că ar fi reuşit să îl facă să se ruşineze. Dar calmul cu care a recunoscut totul, ca pe ceva de la sine înţeles, i-a dat toată strategia peste cap. — Stai jos, i-a spus. Se trântise în pat, cu spatele la perete, răşchirându-şi picioarele butucănoase şi lungi. Stai jos, să nu leşini şi să-ţi spargi tărtăcuţa. Mariam s-a lăsat pe un scaun pliant de lângă pat. — Dă-mi scrumiera. I-a dat-o, supusă. Rasheed avea vreo şaizeci de ani sau chiar mai mulţi – nici Mariam, nici el însuşi nu ştiau ce vârstă are mai exact. Albise de tot, dar avea părul la fel de des şi de aspru. Avea pungi sub ochi, iar pielea de pe gât i se zbârcise. Şi obrajii erau mai căzuţi ca înainte. Când se trezea, umbla cam gârbovit. Dar umerii îi erau la fel de vânjoşi, trunchiul, solid, mâinile, puternice şi avea un ditamai burtoiul, care îi anunţa intrarea într-o încăpere. Una peste alta, se gândea Mariam, anii care trecuseră fuseseră mai blânzi cu el decât cu ea. — Trebuie să legalizăm situaţia, a spus el, încercând să-şi potrivească scrumiera pe burtă. Şi-a ţuguiat buzele, şugubăţ. Lumea o să-nceapă să vorbească. Nu dă bine să ţinem o fată tânără în casă, o să-mi strice reputaţia. Şi pe-a ei. De-a ta, nici nu mai vorbesc. — Optsprezece ani, a spus Mariam. Şi nu ţi-am cerut niciodată nimic. Dar chiar nimic. O fac acum. El a tras din ţigară şi a suflat fumul pe îndelete. — Nu poate să stea aici pe degeaba, dacă asta sugerezi. Nu mai pot s-o hrănesc şi s-o-mbrac şi să-i dau un pat să doarmă, că doar nu sunt Crucea Roşie, Mariam. — Dar aşa? — Şi ce? Care-i problema? E prea tânără, aşa ţi se pare? Are paisprezece ani. Nu mai e un copil. Tu aveai cincisprezece, mai ţii minte? Mama avea paisprezece ani când m-a născut. Treisprezece, când sa măritat. — Dar… nu vreau, a spus Mariam, buimacă de ruşine şi neputinţă. — Nu te priveşte. E decizia mea şi-a ei. — Sunt prea bătrână. — Ea este prea tânără, tu eşti prea bătrână… Ce prostie. — Ba sunt bătrână. Prea bătrână ca să-mi mai faci una ca asta, a protestat Mariam, cu mâinile încleştate pe rochie şi tremurând din toate încheieturile, ca să mă faci ambagh după atâta amar de vreme. — Nu mai exagera, că doar nu-i un capăt de ţară. Am prieteni care au câte două, trei, patru neveste. Şi taică-tău avea vreo trei. În plus, alţii ar fi făcut demult ce fac eu acum. Ştii bine c-am dreptate. — N-o s-accept. Rasheed a zâmbit cu tristeţe. — Mai există o opţiune, a spus el, scărpinându-se pe talpa de la un picior cu călcâiul crăpat de la celălalt. N-are decât să plece, n-o să-i stau în drum, dar nu cred s-ajungă prea departe fără mâncare, fără apă, fără o rupie în buzunar, pe ploaia asta de gloanţe şi de rachete. Câte zile-ţi închipui tu c-o să reziste pân-o să fie răpită, violată sau aruncată într-un şanţ cu gâtul luat? Sau toate trei? A tuşit şi şi-a potrivit perna la spate. — Drumurile sunt necruţătoare, Mariam, crede-mă, sunt împânzite de copoi şi bandiţi. Şansele ei ar fi aproape de zero. Dar să zicem că, printr-o minune, ar ajunge la Peshawar. Şi pe urmă? Ai habar ce se-ntâmplă în taberele alea?

O fixa cu privirea, printre rotocoalele de fum. — Oamenii trăiesc în cocioabe de carton. TBC-ul, dizenteria, foametea şi crimele fac ravagii. Şi asta înainte de venirea iernii. Apoi urmează degerăturile. Pneumonia. Oamenii se prefac în sloiuri de gheaţă. Taberele alea se transformă în nişte cimitire îngheţate. Desigur, a continuat, făcând un gest jucăuş cu mâna, ar putea să se încălzească într-unul dintre bordelurile din Peshawar. Am auzit că merg ca pe roate. O frumuseţe ca ea ar scoate bani frumoşi, nu crezi? A pus scrumiera pe noptieră şi s-a dat pe marginea patului. — Uite, a zis, pe un ton mai împăciuitor, pe care şi-l permitea pentru că ieşise învingător. Ştiam că n-o să-ţi pice prea bine. Într-un fel, te-nţeleg. Dar aşa este cel mai bine, o să vezi. Gândeşte-te în felul următor, Mariam. Ţie îţi dau o mână de ajutor la treburile casei, iar ei, un acoperiş deasupra capului, un cămin şi un soţ. În vremurile astea, când se-ntâmplă atâtea nenorociri, o femeie are nevoie de un soţ. N-ai băgat de seamă ce de văduve dorm în stradă, sub cerul liber? Ar omorî ca să aibă aşa o şansă. La urma urmei, este… Ca s-o zicem pe-aia dreaptă, fac o faptă bună. A zâmbit. — Dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că merit o medalie. Mai târziu, pe întuneric, Mariam i-a dat vestea fetei. Vreme îndelungată, fata nu a scos o vorbă. — Vrea un răspuns până mâine dimineaţă. — I-l dau chiar acum. Răspunsul meu este da.

30 Laila A doua zi, Laila a zăcut în pat. De dimineaţă, când Rasheed a băgat capul pe uşă şi a anunţat-o că se duce la frizer, ea era înfofolită în pătură. Spre seară, când a ajuns acasă, a găsit-o tot în pat şi i-a arătat noua tunsoare, costumul la mâna a doua, albastru cu dungi pe care şi-l luase şi verigheta pe care o cumpărase pentru ea. S-a aşezat lângă ea pe marginea patului şi a făcut mare caz din desfacerea cu încetineală a panglicii, deschiderea cutiei şi pescuirea cu delicateţe a inelului. I-a scăpat că dăduse vechea verighetă a lui Mariam pe el. — Pe ea n-o interesează, pe cuvânt. Nici măcar n-o să bage de seamă. Laila s-a tras în celălalt capăt al patului. La parter se auzea şuieratul fierului de călcat, mânuit de Mariam. — Ea oricum n-a purtat-o niciodată. — Nu-l vreau, a spus Laila, cu glas pierit. Nu în felul acesta. Va trebui să-l duceţi înapoi. — Să-l duc înapoi? S-a întunecat la faţă, părând a fi pe punctul de a-şi pierde cumpătul, dar i-a trecut repede. A zâmbit. Am dat şi nişte bani, de fapt, o sumă frumuşică. Ăsta-i un inel mai bun, aur de douăzeci şi două de carate. Vrei să vezi cât e de greu? Hai, ia-l. Nu vrei? A închis cutia. Dar ce zici de nişte flori? Ar fi frumos. Îţi plac florile? Ai vreuna preferată? Margaretele, lalelele, liliacul? Nicio floare? Bine! Nici eu nu le vedeam rostul. M-am gândit doar că… În fine, avem o croitorie aici, în Deh-Mazang. Mă gândeam să mergem mâine, să-ţi ia măsuri şi să-ţi facă o rochie ca lumea. Laila a dat din cap în semn că nu. Rasheed a ridicat din sprâncene. — Aş vrea să… a început Laila. Rasheed i-a pus o mână pe gât. Laila s-a cutremurat şi s-a dat înapoi. Atingerea lui era ca un pulover vechi de lână, ud, înţepător, purtat direct pe piele. — Da? — Aş vrea să se termine cât mai repede. Rasheed a rânjit, cu gura până la urechi, de i s-au văzut toţi dinţii galbeni. — Ce nerăbdătoare eşti, a spus. Înainte de vizita lui Abdul Sharif, Laila se hotărâse să plece în Pakistan. Chiar şi după venirea lui Abdul Sharif, cu fruntea lui plină de broboane de sudoare şi batista şi pastilele de sulfanilamidă, ar fi putut să plece. Ar fi plecat oriunde ar fi văzut cu ochii, numai să fie departe de locul acesta, să se desprindă de oraşul în care fiecare colţ de stradă era o capcană, în care fiecare alee adăpostea o fantomă, gata să îţi sară în faţă când nu te aşteptai. Ar fi riscat. Dar, brusc, plecarea nu mai era o opţiune. Avea greţuri în fiecare zi. I se umflaseră sânii. Şi, în ciuda nenorocirii prin care trecuse, îşi amintea că nu îi venise ciclul. S-a văzut într-o tabără de refugiaţi, pe un câmp dezolant, înţesat cu mii de folii de plastic, legate de ţăruşi şi bătute de vântul îngheţat, muşcător. Într-unul dintre aceste corturi improvizate, şi-a văzut bebeluşul, pe copilaşul lui Tariq, cu tâmplele descărnate, obrajii scofâlciţi şi pielea pătată, vineţie. I-a văzut cu ochii minţii corpuşorul spălat de nişte străini, înfăşurat într-un linţou roşiatic şi coborât întro groapă săpată în pământul măturat de vânt, sub privirile dezamăgite ale vulturilor. Cum mai era să fugă acum? A făcut inventarul macabru al oamenilor din viaţa ei. Ahmad şi Noor, morţi. Hasina, plecată. Giti,

moartă. Mami, moartă. Babi, mort. Acum Tariq… Dar, în mod miraculos, îi rămăsese ceva din vechea ei viaţă, ultima ei legătură cu cea care fusese, o minune care o salva de la o singurătate implacabilă, o parte din Tariq, care era vie şi creştea în ea, întinzându-şi braţele minuscule, cu palmele translucide şi cu pieliţă între degete. Cum ar fi putut să pună în pericol singurul lucru pe care îl mai avea de la el, din vechea ei viaţă? A luat repede decizia. Trecuseră şase săptămâni de când fusese cu Tariq. Încă puţin, şi Rasheed ar fi devenit suspicios. Ştia că face ceva nedemn. Nedemn, perfid şi incredibil de nedrept faţă de Mariam. Dar, chiar dacă copilul din ea nu era mai mare decât o dudă, Laila înţelegea deja ce sacrificii trebuie să facă o mamă. Virtutea era primul dintre ele. Şi-a pus o mână pe pântece. A închis ochii. Laila îşi va aminti doar mici fragmente din ceremonia nupţială în surdină. Dungile crem de pe costumul lui Rasheed. Mirosul înţepător de briantină. Mica tăietură de lamă, chiar deasupra mărului lui Adam. Asprimea buricelor degetelor lui pătate de tutun când i-a băgat verigheta pe deget. Stiloul care nu funcţiona. Căutarea altui stilou. Certificatul. Semnăturile, a lui cu mână sigură, a ei, tremurată. Rugăciunile. Chipul lui Rasheed în oglindă, cu sprâncenele aranjate. Şi undeva, în încăpere, Mariam, care nu îi scăpa din ochi. Aerul din jurul ei părea otrăvit. Laila nu îndrăznea să se uite în ochii femeii mai în vârstă. Noaptea a găsit-o întinsă sub cearşafurile reci din patul lui, în timp ce el trăgea draperiile. Tremura dinainte ca degetele lui să îi descheie nasturii de la cămaşă şi să îi tragă de băierile de la pantaloni. Era agitat. S-a descheiat frenetic la cămaşă şi şi-a desfăcut cureaua pe bâjbâite. I-a văzut sânii lăsaţi, buricul proeminent, vena mică şi albăstruie din mijlocul lui, smocurile de păr alb şi gros de pe piept, umerii şi braţele. Simţea cum privirea lui îi mişună peste tot pe trup. — Doamne iartă-mă, cred că te iubesc, a spus el. Îi clănţăneau dinţii. A încercat să se controleze şi l-a rugat să stingă lumina. Mai târziu, când a fost sigură că el a adormit, a băgat cu grijă mâna sub saltea şi a scos un cuţit. S-a înţepat în buricul de la degetul arătător. Apoi a ridicat pătura şi a lăsat picăturile de sânge să curgă pe cearşaf, în locul în care se culcase cu el.

31 Mariam Ziua, prezenţa fetei se rezuma la scârţâitul arcurilor de pat şi lipăitul picioarelor pe duşumea. La plescăitul apei în baie sau la clinchetul linguriţei lovite de pahar în dormitorul de la etaj. Din când în când, mai erau imagini fulgerătoare: un fald înceţoşat de rochie, surprins cu coada ochiului, trecând în fugă pe scări, mâinile încrucişate la piept, sandalele care loveau călcâiele. Dar nu se puteau evita la nesfârşit. Dădea peste ea pe scări, pe holul strâmt, în bucătărie sau la uşă, când intra din curte în casă. Când se întâlneau aşa, atmosfera se tensiona, devenea apăsătoare. Fata îşi strângea poalele fustei, bolborosea nişte scuze şi se făcea nevăzută, dar Mariam tot apuca să arunce o privire piezişă şi să surprindă o îmbujorare. Uneori simţea mirosul lui Rasheed pe ea. Mirosul de transpiraţie, tutun şi pofte carnale ale lui Rasheed pe pielea fetei. În viaţa ei, sexul era, din fericire, un capitol încheiat de ceva vreme, iar acum, numai gândul la partidele acelea chinuitoare, când trebuia să stea sub Rasheed, îi întorcea stomacul pe dos. Dar seara, dansul acesta elaborat de evitare reciprocă nu mai era posibil. Rasheed le spunea că sunt o familie. Insista pe această temă, susţinând că membrii unei familii trebuie să ia masa împreună. — Ce-i asta? le-a întrebat, descărnând un os cu degetele – nu trecuse nicio săptămână de la căsătoria cu fata, şi deja renunţase să mai joace teatru cu furculiţa şi cuţitul. M-am însurat cu două stane de piatră? Hai, Mariam, gap bezan, zi-i şi tu ceva. Nu ştii să te porţi frumos? Sugând măduva de pe un os, s-a întors spre fată şi i-a spus: — Să nu i-o iei în nume de rău. Aşa este ea, mai tăcută. Ce noroc pe capul meu, fiindcă, wallah, dacă n-ai prea multe de spus, mai bine să fii zgârcit la vorbă. Noi doi, tu şi cu mine, suntem orăşeni, dar ea este o dehati, o fată de la ţară. Ba nici măcar de la ţară, fiindcă a crescut într-o kolba de chirpici, afară din sat. Taică-său a pus-o acolo. Mariam, i-ai spus Lailei că eşti o harami? Aşa este, dar are şi părţile ei bune, o să te convingi singură, Laila jan. În primul rând, este vânjoasă, trage tare şi n-are pretenţii. Cum să-ţi zic: dacă ar fi o maşină, ar fi o Volga. Mariam era acum o femeie de treizeci şi trei de ani, dar cuvântul acela, harami, tot o durea. Când îl auzea, se simţea ca o ciumată, ca un gândac. Îşi amintea de nana, care o smucise şi îi strigase: Eşti o harami mică şi prostovană. Cu asta m-am ales după câte-am îndurat. Cu o harami mică şi prostovană, care-mi face praf amintirile de familie. — Tu, i-a spus Rasheed fetei, tu, pe de altă parte, ai fi un Benz. Un Benz strălucitor, nou-nouţ, de primă clasă. Wah… wah… Dar… dar… A ridicat arătătorul plin de grăsime. Cu un Benz, trebuie… trebuie să-ţi iei anumite… măsuri de precauţie. Din respect pentru frumuseţea şi fineţea lui, mănţelegi. O, probabil că te gândeşti că sunt un diwana sărit de pe fix cu toată vorbăria asta despre automobile. Nu vreau să zic c-aţi fi nişte maşini, vreau doar să te fac să-nţelegi ceva. A pus cocoloşul de orez pe care şi-l pregătise la loc în farfurie. Mâinile i se legănau alene pe deasupra mâncării şi se uita în pământ cu o expresie sobră. Căzuse pe gânduri. — Pe morţi, mai ales pe shaheed, nu trebuie să-i vorbeşti de rău, iar eu nu vreau să par lipsit de respect faţă de ei când spun asta – să fii sigură –, dar am anumite… rezerve… vizavi de felul în care părinţii tăi – Allah să-i ierte şi să-i aibă în paza Lui – în fine, vizavi de îngăduinţa cu care te-au crescut. Îmi pare rău. Privirea de gheaţă, plină de ură pe care i-a aruncat-o fata lui Rasheed la auzul acestor vorbe nu i-a scăpat lui Mariam, dar el se uita în jos şi nu a băgat de seamă. — Nu mai contează. Ideea este că acum sunt soţul tău şi mie îmi revine sarcina de a păzi nu numai onoarea ta, ci şi pe a noastră, da, nang-ul şi namoos-ul nos-tru. Asta este povara unui soţ. Tu lasă-mă pe mine să-mi fac griji. Te rog. În ceea ce te priveşte, tu eşti regina, malika, iar casa asta este palatul tău. Dacă ai nevoie de ceva, de orice, roag-o pe Mariam, că ea o să te servească. Nu-i aşa, Mariam? Şi

dacă ai poftă de ceva, nu trebuie decât să-mi spui. Ca să vezi ce fel de soţ sunt eu. O singură pretenţie am, un fleac, de fapt. Vreau să te rog să nu ieşi din casă fără mine. Asta-i tot. Simplu, nu-i aşa? Dacă sunt plecat şi ai nevoie urgent de ceva, vreau să zic urgent-urgent şi nu poţi să mai aştepţi, poţi s-o trimiţi pe Mariam şi ea o să iasă şi-o să-ţi aducă ce vrei. Sigur ai observat o discrepanţă. Ce să-ţi zic, nu poţi să conduci la fel o Volga şi un Benz. Ar fi o prostie, nu-i aşa? A, mai voiam să te rog să porţi o burqa când ieşim. Spre binele tău, fireşte. Aşa-i cel mai sigur. Oraşul ăsta s-a umplut de bărbaţi destrăbălaţi, abjecţi, care nu s-ar da în lături să dezonoreze chiar şi o femeie măritată. Aşa, carevasăzică, asta-i tot. A tuşit. — Ţin să vă atrag atenţia că Mariam va fi ochii şi urechile mele când nu voi fi aici. I-a aruncat o privire grea lui Mariam, iar ea a resimţit-o ca pe o lovitură de ciocan în tâmplă. Nu că n-aş avea încredere. Dimpotrivă. Sincer, mi se pare că, la anii tăi, eşti chiar înţeleaptă. Dar tu eşti femeie tânără, Laila jan, dokhtar e jawan, iar femeile tinere sunt supuse greşelii. Sunt tentate să calce strâmb. Oricum, Mariam va fi răspunzătoare. Şi dac-o să se-ntâmple să… Şi i-a dat înainte şi nu se mai oprea. Mariam se uita cu coada ochiului la fată, în timp ce pretenţiile şi sentinţele lui Rasheed cădeau peste ele ca rachetele peste Kabul. Într-o zi, Mariam era în sufragerie şi împăturea nişte cămăşi de-ale lui Rasheed, pe care tocmai ce le luase de pe sfoara de rufe din curte. Nu ştia de câtă vreme stătea fata acolo, dar când a luat o cămaşă şi s-a întors, a văzut-o în prag, cu mâinile făcute căuş în jurul unui pahar cu ceai. — N-am vrut să te sperii, a zis fata. Îmi pare rău. Mariam s-a uitat la ea, fără să scoată o vorbă. Soarele cădea pe faţa fetei, pe ochii ei mari şi verzi şi pe fruntea netedă, pe pomeţii înalţi şi pe sprâncenele groase, frumoase, care nu semănau deloc cu sprâncenele subţiri şi inexpresive ale lui Mariam. Părul blond, nepieptănat în dimineaţa aceea, avea cărare pe mijloc. Din felul în care îşi încleştase mâinile în jurul paharului şi din umerii încordaţi, Mariam şi-a dat seama că este nervoasă. Şi-a închipuit-o stând pe marginea patului, încercând să îşi ia inima în dinţi. — Au început să cadă frunzele, a spus fata, prietenoasă. Ai văzut? Toamna este anotimpul meu preferat. Îmi place cum miroase când oamenii dau foc la frunze în grădini. Mamei mele îi plăcea primăvara. Ai cunoscut-o pe mama? — Nu prea. Fata şi-a făcut o palmă pâlnie la ureche. — Poftim? Mariam a ridicat tonul. — Ţi-am spus că nu. N-am cunoscut-o pe maică-ta. — A… — Vrei ceva? — Mariam jan, aş vrea să… În legătură cu lucrurile pe care le-a spus el aseară… — Chiar aveam de gând să vorbesc cu tine despre asta, a întrerupt-o Mariam. — Da, te rog, a spus fata din suflet, aproape nerăbdătoare. A făcut un pas în faţă. Părea că i s-a luat o piatră de pe inimă. Afară se auzea ciripitul unui grangur. Cineva trăgea un cărucior; Mariam îl auzea cum scârţâie din toate încheieturile, în timp ce roţile de fier se hurducau cu zgomot. S-au auzit focuri de armă, nu prea departe, o împuşcătură urmată de alte trei, apoi nimic. — N-o să fiu sluga ta, a spus Mariam. Nici să nu te gândeşti. Fata a tresărit. — Nu. Sigur că nu! — Oi fi tu malika palatului, iar eu, o dehati, dar nici c-o să-mi dai ordine. N-ai decât să dai fuga să

mă spui, iar el n-are decât să-mi ia gâtul, că tot n-o s-o fac. M-ai auzit? N-o să fiu sluga ta. — Nu! Nu m-aştept să… — Şi dacă tu-ţi închipui c-o să te foloseşti de farmecele tale ca să scapi de mine, te-nşeli amarnic. Eu am fost prima aici. N-o să mă las aruncată-n stradă. N-o să mă dea una ca tine la o parte. — Nu astea-s intenţiile mele, a spus fata cu voce pierită. — Şi văd că ţi s-au vindecat rănile. Aşa că poţi să-ncepi să faci şi tu treabă-n casă… Fata a dat repede din cap. O parte din ceai s-a vărsat, dar nici nu a băgat de seamă. — Da, ăsta-i celălalt motiv pentru care am coborât, ca să îţi mulţumesc că ai avut grijă de mine… — Ştii ceva, mai bine n-aş fi avut, a repezit-o Mariam. Dac-aş fi ştiut că ticluieşti să-mi furi bărbatul, nu ţi-aş mai fi dat de mâncare, nu te-aş mai fi spălat şi nu te-aş mai fi îngrijit. — Să-ţi fur… — Eu o să mă ocup mai departe de gătit şi de spălatul vaselor. Tu o să speli rufele şi o să mături. La restul o să facem cu schimbul, zilnic. Şi încă ceva. N-am nevoie de compania ta. Nu mi-o doresc. Vreau să fiu singură. Lasă-mă-n pace şi o să fac şi eu la fel cu tine. Aşa or să decurgă lucrurile. Asteas regulile. Când a terminat de vorbit, inima îi bătea cu putere şi avea gura uscată. Nu mai vorbise niciodată în felul acesta, nu îşi mai exprimase niciodată voinţa cu o asemenea hotărâre. Ar fi trebuit să se simtă bine, dar fata avea ochii plini de lacrimi şi se întristase, aşa că satisfacţia pe care o resimţise în urma acestei răbufniri i s-a părut dintr-odată neînsemnată, aproape necuviincioasă. I-a întins cămăşile fetei. — Să le bagi în almari, nu în şifonier. Îi place ca cele albe să fie în sertarul de sus, restul la mijloc, cu şosetele. Fata a lăsat paharul pe podea şi a întins mâinile ca să ia cămăşile, cu palmele în sus. — Îmi pare rău pentru toate astea, a murmurat. — Aşa şi trebuie, i-a răspuns Mariam. Să-ţi pară.

32 Laila Laila şi-a amintit de o întâlnire care avusese loc cu ani în urmă, la ei acasă, într-una din zilele bune ale lui mami. Femeile se aşezaseră afară, în grădină, şi mâncau dude culese de Wajma din pomul de la ea din curte. Fructele durdulii erau albe şi roz, iar unele, de acelaşi purpuriu închis ca vinişoarele care îi brăzdau nasul Wajmei. — Ştiaţi că băiatul lui a murit? le întrebase Wajma, aruncându-şi încă un pumn de dude în gura căscată cât o şură. — S-a înecat, nu-i aşa? întrebase Nila, mama lui Giti. În lacul Ghargha, parcă. — Dar ştiaţi, ştiaţi că Rasheed… Wajma a ridicat un deget, dând teatral din cap, mestecând şi făcându-le să aştepte să înghită. Ştiaţi că pe vremea aia obişnuia să bea sharab şi că-n ziua aia era beat mort? Zău dacă vă mint. Beat mort, aşa am auzit şi eu. Şi era ziua-n amiaza mare. Pe la prânz, zăcea pe un scaun pliant, leşinat. Puteai să tragi cu tunul la urechea lui, că tot degeaba, era dus. Laila şi-a amintit cum Wajma îşi dusese mâna la gură, râgâise şi îşi băgase limba printre puţinii dinţi pe care îi mai avea. — Vă-nchipuiţi ce-a urmat. Băiatul a intrat în apă, fără să bage nimeni de seamă. L-au zărit ceva mai târziu, plutind cu faţa-n jos. Oamenii au dat fuga să dea o mână de ajutor, unii încercând să-l trezească pe băieţel, alţii, pe tată. Cineva s-a aplecat peste băiat, a făcut… chestia aia gură la gură care cică se face în asemenea cazuri. Fără rost. Au văzut cu toţii. Băiatul era mort. Laila îşi amintea cum ridicase Wajma un deget şi cum îi tremurase vocea de milă. — Şi uite de-aia interzice Sfântul Coran consumul de sharab. Fiindcă ăla de este treaz o să plătească pentru păcatele ăluia de s-a-mbătat. Aşa se-ntâmplă mereu. Aceasta era povestea care nu îi ieşea Lailei din cap când i-a dat lui Rasheed vestea că vor avea un copil, iar el a sărit pe bicicletă, a ţâşnit ca din puşcă spre moschee şi s-a rugat să fie băiat. În seara aceea, în timpul mesei, Laila a privit-o pe Mariam, care plimba o bucată de carne de colocolo prin farfurie. A fost de faţă când Rasheed i-a trâmbiţat vestea, cu o voce stridentă şi teatrală – Laila nu mai asistase niciodată la o scenă de o asemenea cruzime plină de voioşie. La auzul cuvintelor lui, Mariam a clipit. Apoi s-a aprins la faţă. Părea supărată, pierdută. După masă, Rasheed s-a retras în camera lui, să asculte la radio, iar Laila a rămas să o ajute pe Mariam să facă curat pe sofrah. — Nu-mi dau seama ce eşti acum, a spus Mariam, adunând boabele de orez şi firimiturile de pâine, dacă înainte erai un Benz. Laila a încercat o tactică mai glumeaţă. — Un tren? Poate un avion mare, cu reacţie. Mariam s-a îmbăţoşat. — Sper că nu ţi-ai imaginat c-asta o să te scutească de la treburi. Laila a deschis gura, apoi s-a răzgândit. Şi-a amintit că Mariam era singura parte inocentă din tot acest aranjament. Mariam şi copilaşul. Mai târziu, în pat, Laila a izbucnit în plâns. Care era problema, a vrut Rasheed să ştie, ridicându-i bărbia. Era bolnavă? Era vorba de copil, se întâmplase ceva cu copilul? Nu? Era vorba de Mariam, se purta urât cu ea? — Asta este, nu-i aşa? — Nu. — Wallah u billah, mă duc jos şi-i arăt eu ei. Cine se crede, harami aia, de se poartă cu tine… — Nu!

Cum se ridicase deja din pat, a trebuit să îl prindă de braţ şi să îl tragă înapoi. — Stai! Nu! S-a purtat frumos. Lasă-mă un minut. Atât. O să-mi revin. S-a aşezat lângă ea, mângâind-o pe gât, murmurând. Mâna i-a alunecat încet pe spate, apoi din nou în sus. S-a aplecat şi i-a zâmbit larg. — Să vedem, i-a zis, pe un ton sclifosit, ce pot să fac ca să te simţi mai bine. Mai întâi, copacii – cei care nu fuseseră tăiaţi ca lem-ne de foc – au început să îşi piardă frunzele galbene şi arămii. Apoi a început să bată un vânt rece şi umed, ale cărui rafale au luat oraşul pe sus. Au smuls ultimele frunze care se mai agăţau de crengi, dezgolind de tot copacii ce păreau nişte fantome pe fundalul golaş al colinelor maronii. Prima ninsoare a fost una uşoară, fulgii de nea topindu-se la atingerea cu pământul. Apoi poleiul a pus stăpânire pe drumuri şi acoperişurile au fost troienite, zăpada ajungând până la jumătatea geamurilor îngheţate. Odată cu zăpada au început să se înalţe şi zmeiele, odinioară stăpânele cerului din Kabul pe timp de iarnă, acum, doar nişte trecătoare timide în văzduhul luat cu asalt de rachete şi avioane de luptă. Rasheed le aducea veşti despre război, iar Laila era uimită de alianţele care se formau. Sayyaf lupta împotriva hazarilor, iar hazarii se războiau cu Massoud. — Iar el se luptă cu Hekmatyar, normal, care este sprijinit de pakistanezi. Ăştia doi, Massoud şi Hekmatyar, sunt duşmani de moarte. Sayyaf a trecut în tabăra lui Massoud. Iar Hekmatyar îi sprijină pe hazari, deo-camdată. Cât despre Dostum, imprevizibilul comandant uzbec, Rasheed spunea că nimeni nu ştia ce poziţie va adopta. În anii ’80, Dostum luptase împotriva sovieticilor, cot la cot cu mujahedinii, dar dezertase şi trecuse de partea regimului comunist marionetă al lui Najibullah, după plecarea sovieticilor. Fusese chiar decorat, de Najibullah în persoană, înainte să dezerteze din nou şi să se întoarcă în tabăra mujahedinilor. Pe moment, i-a spus Rasheed, Dostum era de partea lui Massoud. În Kabul, mai ales în vestul oraşului, incendiile făceau ravagii, coloanele de fum negru răsărind ca ciupercile după ploaie peste clădirile înzăpezite. Ambasadele au fost închise. Şcolile la fel. În sălile de aşteptare ale spitalelor, le povestea Rasheed, răniţii sângerau până mureau. În sălile de operaţii, membrele erau amputate fără anestezie. — Dar tu să nu-ţi faci griji, îi spunea el Lailei. Cu mine eşti în siguranţă, floricica mea, gul a mea. Numai să-ncerce cineva să-ţi facă rău, că îi smulg ficatul şi-l oblig să şi-l mănânce. În iarna aceea, oriunde se întorcea, Laila dădea cu ochii de pereţi. Tânjea după spaţiile deschise ale copilăriei ei, după cerul care se întindea cât vedeai cu ochii, după zilele în care se ducea la campionatele de buzkashi cu babi şi la cumpărături la Mandaii cu mami, după zilele de libertate, în care bătea străzile în lung şi în lat şi vorbea despre băieţi cu Giti şi cu Hasina. Îi era dor de zilele în care lenevea împreună cu Tariq pe un pat de trifoi, pe malul unui pârâu, şi făceau schimb de ghicitori şi bomboane, urmărind soarele care apunea. Dar gândurile acestea legate de Tariq erau periculoase, fiindcă de aici nu mai era decât un pas până îl vedea zăcând într-un pat, departe de casă, cu tuburile acelea care îi găureau trupul ars, ca andrelele într-un ghem. La fel ca fierea care o ardea pe gât în acele zile, o durere adâncă, paralizantă îi strângea pieptul ca într-o menghină. I se înmuiau picioarele. Trebuia să se sprijine de ceva. Laila şi-a petrecut iarna anului 1992 măturând prin casă, frecând cu peria pereţii de culoarea dovleacului din dormitorul ei şi al lui Rasheed, spălând rufe afară, într-un lagaan mare de aramă. Câteodată parcă îşi ieşea din trup şi se vedea ghemuită peste lagaan, cu mânecile suflecate până la coate şi cu mâinile roz storcând unul dintre maiourile lui Rasheed. Atunci se simţea pierdută, aruncată de colo-colo de valurile vieţii, ca un naufragiat care nu vede nicăieri ţărmul, doar mile şi iar mile de apă. Când era prea frig şi nu mai putea să iasă afară, Laila se învârtea fără ţintă prin casă. Mergea şi îşi plimba o unghie pe pereţi, din dormitor pe hol şi înapoi, în sus şi în jos pe scări; nu se mai spăla pe

faţă, nu se mai pieptăna. Mergea aşa, până dădea nas în nas cu Mariam, care îi arunca o privire posomorâtă şi continua să cureţe nişte gogoşari de seminţe sau o bucată de carne de grăsime. O linişte apăsătoare se aşternea peste încăpere, iar Laila aproape vedea ostilitatea fără cuvinte care radia dinspre Mariam, precum valurile de căldură care se ridică din asfalt. Atunci se retrăgea în camera ei, se aşeza pe pat şi urmărea fulgii de nea. Într-o zi, Rasheed a luat-o cu el la atelier. Când ieşeau în oraş, o apuca de braţ şi nu îşi slăbea strânsoarea până nu ajungeau la destinaţie. Pentru Laila, aceste plimbări pe stradă erau un chin, fiindcă trebuia să fie tot timpul atentă să nu se rănească. Ochii încă nu i se obişnuiseră cu vizibilitatea limitată şi cu sita de la burqa, iar picioarele i se încurcau în tiv. Mergea, temându-se la fiecare pas să nu se împiedice şi să cadă, să nu calce într-o groapă şi să îşi scrântească glezna. Cu toate acestea, anonimatul pe care i-l oferea burqa era, într-o anumită măsură, liniştitor. Se gândea că, îmbrăcată aşa, nu va fi recunoscută de vechile ei cunoştinţe. Că nu va fi nevoită să le vadă privirile surprinse, pline de compătimire sau de bucurie, văzând cât de mult decăzuse ea, cum visele ei măreţe se făcuseră praf şi pulbere. Prăvălia lui Rasheed era mai mare şi mai luminoasă decât îşi închipuise. A pus-o să se aşeze la bancul lui de lucru ticsit cu pingele vechi şi bucăţi de piele rămase de la diferite lucrări. Plin de mândrie, i-a arătat ciocanele şi cleştii şi cum funcţionează roata cu şmirghel. I-a pipăit pântecele, dar nu prin cămaşă, ci pe sub ea; degetele lui era reci şi aspre, ca scoarţa de copac. Laila şi-a amintit de mâinile lui Tariq, moi, dar puternice, cu vene pronunţate, şerpuitoare, care i se păruseră întotdeauna atât de atrăgătoare, de masculine. — Ce repede se umflă, a zis Rasheed. O să fie ditamai băiatul. Fiul meu o să fie un pahlawan! Ca tatăl lui. Laila şi-a tras cămaşa. Când îl auzea vorbind aşa, i se făcea pielea ca de găină. — Cum te mai înţelegi cu Mariam? I-a răspuns că bine. — Foarte frumos. Mă bucur. Nu i-a spus că avuseseră prima lor ceartă adevărată. Se întâmplase în urmă cu câteva zile. Laila intrase în bucătărie şi dăduse de Mariam, care trăgea de sertare şi le trântea la loc. Căuta lingura lungă de lemn cu care mesteca de obicei în orez. — Unde-ai pus-o? a zis, întorcându-se val-vârtej spre Laila. — Eu? a întrebat Laila. N-am luat-o eu. Nici nu prea intru aici. — Am observat. — Acuma-mi scoţi ochii? Tu ai vrut aşa, adu-ţi aminte, ai zis că tu o să te ocupi de mâncare. Dar dacă vrei să facem schimb… — Adică vrei să zici că a făcut picioare şi s-a cărat singură? Tip, tip, tip? Aşa s-a-ntâmplat, degeh? — Vreau să zic… a început Laila, încercând să nu îşi iasă din fire. De obicei, făcea un efort şi nu punea la suflet cuvintele de batjocură şi acuzaţiile lui Mariam. Dar în ziua aceea i se umflaseră gleznele, o durea capul şi avea nişte arsuri groaznice la stomac. Vreau să zic că poate-ai uitat unde-ai pus-o. — Am uitat unde-am pus-o? Mariam a deschis un sertar. Spatulele şi cuţitele din el au zăngănit. De când eşti aici, de câteva luni? Eu trăiesc de nouăsprezece ani în casa asta, dokhtar jo. Am ţinut lingura aia în sertarul ăsta de pe vremea când tu făceai pe tine în scutece. — Totuşi, a zis Laila printre dinţi, pe punctul de a răbufni, se poate s-o fi pus pe undeva şi să fi uitat de ea. — Şi se poate ca tu s-o fi ascuns pe undeva ca să mă scoţi pe mine din minţi. — Eşti o femeie tristă şi nefericită, i-a spus Laila. Mariam a tresărit, descumpănită, dar şi-a revenit şi şi-a făcut buzele pungă.

— Iar tu eşti o curvă. O curvă şi o dozd. O hoaţă şi o târâtură, asta eşti! Au urmat ţipete. Oale ridicate, dar nu şi azvârlite. S-au făcut în toate felurile. Laila roşea când îşi aducea aminte de vorbele de ocară pe care şi le aruncaseră. De atunci nu îşi mai vorbiseră. Laila era încă şocată de cât de uşor îşi pierduse cumpătul, dar adevărul era că o parte din ea se simţise bine, uşurată; îi plăcuse să ţipe la Mariam, să o insulte, să aibă o ţintă pe care să îşi verse toată furia ei mocnită, toată durerea. Intuiţia îi spunea că Mariam se afla în aceeaşi situaţie. După această ceartă, alergase sus şi se aruncase în patul lui Rasheed. Jos, Mariam încă ţipa: „Ţărână pe capul tău! Ţărână pe capul tău!“ Laila se întinsese în pat, gemând, cu capul în pernă, simţind cum o cuprinde dorul de părinţii ei, cu o intensitate copleşitoare, cum nu se mai întâmplase din zilele acelea îngrozitoare de după atac. A zăcut aşa, cu mâinile încleştate în cearşaf, când, brusc, i s-a tăiat răsuflarea. S-a ridicat în fund şi şi-a dus mâinile la burtă. Copilul tocmai se mişcase pentru prima dată.

33 Mariam În primăvara lui 1993, într-o dimineaţă, devreme, Mariam stătea la fereastra de la sufragerie şi îl urmărea cu privirea pe Rasheed, care o escorta pe fată afară din casă. Fata părea gata să se prăbuşească, îndoită de mijloc, cu o mână pusă protector peste pântecele întins ca pielea pe tobă, care se contura vizibil prin burqa. Rasheed, nervos şi exagerat de grijuliu, o ţinea de cot, îndrumând-o prin curte ca un poliţist rutier. A făcut un gest care însemna „aşteaptă aici“, s-a repezit la poartă şi i-a făcut semn fetei să vină, proptindu-şi un picior în uşă ca să o ţină deschisă. Când a ajuns în dreptul lui, a luat-o de mână şi a ajutat-o să treacă pragul. Mariam aproape că îl auzea spunând: Ai grijă la prag, floricica mea, gul a mea. S-au întors a doua zi, pe seară. Mariam l-a văzut mai întâi pe Rasheed, care a intrat primul în curte. I-a trântit poarta în nas fetei şi a traversat curtea din câţiva paşi rapizi. Mariam a observat o umbră pe chipul lui, care nu putea fi ascunsă de lumina arămie a înserării. Ajuns în casă, şi-a scos haina şi a aruncat-o pe canapea. A trecut val-vârtej pe lângă Mariam, spunându-i cu voce răstită: — Mi-e foame. Pregăteşte masa. Apoi uşa s-a deschis din nou. Din hol, Mariam a văzut-o pe fată, cu un ghemotoc înfăşat pe care îl legăna pe braţul stâng. Avea un picior afară şi unul înăuntru, proptit în uşă, ca nu cumva să se închidă. Se aplecase şi bolborosea ceva, încercând să ajungă la punga de hârtie pe care o lăsase jos ca să poată deschide uşa. Părea sfârşită din pricina efortului. A ridicat privirea şi a văzut-o pe Mariam. Mariam i-a întors spatele şi s-a îndreptat spre bucătărie, ca să îi încălzească mâncarea lui Rasheed. — Parcă-mi învârte cineva o şurubelniţă în ureche, îi spunea Rasheed, frecându-se la ochi. Stătea în pragul dormitorului lui Mariam, cu ochii umflaţi şi părul ciufulit, purtând doar un tumban, care atârna neglijent pe el. Nu mai suport orăcăielile astea. Jos, fata se plimba cu bebeluşul în braţe, încercând să îi cânte. — De două luni n-am mai dormit o noapte ca lumea, iar la noi în cameră miroase ca într-un canal. Peste tot, numai cârpe pline de căcat. Chiar alaltăieri noapte am călcat pe una. Mariam a zâmbit în sinea ei, cu o plăcere perversă. — Scoate-o afară! a zbierat Rasheed peste umăr. Nu poţi s-o scoţi afară? Fata s-a oprit din cântat. — O să facă pneumonie! — E vară! — Ce? Rasheed a strâns din dinţi şi a ridicat vocea. — Am spus că este cald afară! — N-o scot afară! A început să cânte din nou. — Uneori, îţi jur că-mi vine să bag chestia aia într-o cutie şi să-i dau drumul pe râul Kabul. Ca pruncul Moise. Mariam nu îl auzise niciodată spunându-i fiicei lui pe numele pe care i-l dăduse fata, Aziza, Cea Mult-Iubită. Întotdeauna îi spunea sugaciul sau, când ajungea la capătul răbdării, chestia aia. Erau nopţi în care îi auzea certându-se. Se ducea în vârful picioarelor până la uşa lor şi îl auzea plângându-se de sugar, de plânsetele stăruitoare, de mirosuri, de jucăriile în care se împiedica, de faptul că acaparase toată atenţia Lailei, orăcăind ca să fie hrănită, schimbată la scutece, bătută pe spate ca să râgâie, plimbată şi ţinută în braţe. Fata, la rândul ei, îi reproşa că fumează în cameră şi că nu

vrea să lase pruncul să doarmă cu ei. Mai aveau şi alte discuţii, purtate cu voce joasă. — Doctorul a zis şase săptămâni. — Nu încă, Rasheed. Nu. Dă-mi drumul. Haide. Lasă-mă. — Au trecut două luni. — Şşt. Uite, ai trezit copilul. Apoi, mai tăios: Khosh shodi? Acum eşti mulţumit? Mariam se furişa înapoi în camera ei. — Tu nu poţi să-i dai o mână de ajutor? o întreba Rasheed acum. — Ce ştiu eu despre sugari? i-a răspuns Mariam. — Rasheed! Poţi s-aduci biberonul? L-am lăsat pe almari. Nu vrea să sugă, poate reuşesc cu biberonul. Ţipetele bebeluşului au ajuns până la ei, zgâriindu-le timpanele. Rasheed a închis ochii. — Zici că-i un comandant militar. Hekmatyar. Ascultă la mine, Laila l-a născut pe Gulbuddin Hekmatyar. Mariam vedea cum zilele fetei erau înghiţite de ciclurile de hrănire, plimbare şi legănare ale bebeluşului. Chiar şi când acesta dormea, existau scutece murdare care trebuiau frecate şi lăsate la înmuiat într-o albie cu dezinfectant, pe care Rasheed îl cumpărase la insistenţele ei. Existau unghii care trebuiau pilite cu şmirghelul, salopete şi pijamale care trebuiau spălate şi întinse la uscat. Aceste hăinuţe, la fel ca alte lucruri legate de copil, au devenit subiect de ceartă. — Da’ care-i problema cu ele? a întrebat-o Rasheed. — Sunt hăinuţe de băiat. Pentru un bacha. — Şi tu crezi că ea-şi dă seama? Am dat o grămadă de bani pe cârpele astea. Şi încă ceva, nu-mi place tonul ăsta. Să nu zici că nu ţi-am spus. În fiecare săptămână, negreşit, fata punea un mangal afumat pe foc, arunca câteva seminţe de virnanţ sălbatic în el şi sufla fumul espandi înspre fetiţa ei, ca să o păzească de deochi. Lui Mariam i se părea obositor să urmărească manifestările nepregetate de entuziasm ale fetei, dar, în sinea ei, trebuia să recunoască că îi trezise şi o oarecare admiraţie. Se minuna de ochii ei care străluceau, plini de adoraţie, chiar şi în dimineţile în care era trasă la faţă şi albă ca varul de oboseală, după o noapte întreagă de plimbat şi legănat copilul. Murea de râs când copilaşul dădea câte un vânt, iar cele mai mici schimbări pe care le observa o încântau şi tot ce făcea pruncul era declarat ieşit din comun. — Ia uite! Vrea să apuce morişca. Ce deşteaptă este. — O să sun la ziare, comenta Rasheed. În fiecare seară aveau loc demonstraţii. Când fata insista să îi arate ceva, Rasheed ridica un pic capul şi îi arunca o privire piezişă, peste cocoaşa nasului străbătut de vinişoare albăstrii. — Uite. Uite cum râde când pocnesc din degete. Uite. Vezi? Ai văzut? Rasheed mormăia ceva şi îşi băga din nou nasul în farfurie. Mariam îşi amintea cum, înainte vreme, simpla prezenţă a fetei îl copleşea. Înainte, tot ce spunea ea îl înveselea, îi trezea curiozitatea, îl făcea să îşi ridice ochii din farfurie şi să dea aprobativ din cap. Ceva ciudat se întâmplase şi cu Mariam. Căderea în dizgraţie a fetei ar fi trebuit să o bucure, ar fi trebuit să se simtă răzbunată. Dar nu era aşa. Chiar deloc. Spre surprinderea ei, Mariam s-a trezit că o compătimeşte. Tot în timpul mesei de seară, fata dădea frâu liber unui şir neîntrerupt de temeri. La cel mai mic semn de tuse, se gândea imediat că fetiţa are pneumonie, boală care se găsea în fruntea listei. La fiecare scaun mai moale, se temea să nu aibă dizenterie. Orice urticarie era fie vărsat de vânt, fie pojar.

— N-ar trebui să te ataşezi prea tare de ea, i-a spus Rasheed într-o seară. — Ce vrei să spui? — Alaltăieri seară am ascultat la radio „Vocea Americii“. Am auzit o statistică interesantă. Spuneau că în Afganistan unul din patru copii va muri înainte de vârsta de cinci ani. Aşa au zis ei. Şi să ştii că… Ce? Care-i problema? Unde te duci? Vino-ncoa. Întoarce-te imediat, când îţi spun! S-a uitat la Mariam, uluit. — Ce-o fi apucat-o? În seara aceea, Mariam stătea întinsă în pat, când ciorovăiala a început din nou. Era o noapte caniculară, uscată, obişnuită pentru Kabul în luna Saratan. Mariam a deschis fereastra, apoi a închis-o fiindcă nu se simţea nicio adiere, intrau doar ţânţarii. Căldura se ridica din pământ, prin scândurile crăpate, de culoarea untului ale latrinei din curte, în sus, prin pereţi, până în camera ei. De obicei, cearta se stingea după câteva minute, dar trecuse o jumătate de oră şi nu numai că nu se potolise, dar se aprinsese mai tare. Mariam îl auzea acum pe Rasheed, care ţipa. Mai răzbătea şi vocea fetei, nesigură şi ascuţită. Nu a trecut mult şi copilaşul a început să scâncească. Apoi Mariam a auzit uşa care s-a deschis cu o smucitură. De dimineaţă, va vedea urma lăsată de mânerul rotund în peretele holului. S-a ridicat în fund, când uşa de la camera ei a fost trântită la perete şi a apărut Rasheed. Purta izmene şi un maiou alb, îngălbenit la subsuori din cauza transpiraţiei, iar în picioare, o pereche de şlapi. Strângea o curea în pumn, pe cea maro, de piele, pe care o cumpărase pentru nikka cu fata. — Trebuia să-ţi bagi tu coada. Las’ că ştiu eu, a mârâit el, înaintând spre ea. Mariam a alunecat din pat şi a început să dea înapoi. Şi-a încrucişat instinctiv braţele la piept, unde o lovea de obicei prima dată. — Despre ce vorbeşti? s-a bâlbâit ea. — Mă respinge. Tu ai învăţat-o să facă aşa. De-a lungul anilor, Mariam învăţase să nu mai pună la suflet batjocura şi reproşurile, mustrările şi zeflemeaua lui. Dar frica era incontrolabilă. După atâta amar de vreme, tot mai tremura de groază în astfel de împrejurări, când îl vedea rânjind dispreţuitor, strângând cureaua în jurul pumnului, când auzea scârţâitul pielii şi observa licărirea din ochii lui injectaţi. Era frica caprei băgate în cuşca tigrului, când tigrul îşi ridică capul de pe labe, alene, apoi începe să mârâie. Acum intrase şi fata în cameră. Făcuse ochii mari şi avea chipul răvăşit. Rasheed răcnea: — Ar fi trebuit să mă gândesc c-o s-o corupi. A ridicat cureaua, testând-o pe propria coapsă. Cureaua a zăngănit cu putere. — Opreşte-te, bas! a spus fata. Rasheed, nu poţi să faci una ca asta. — Întoarce-te în camera ta. Mariam s-a dat din nou înapoi. — Nu! Nu face asta! — Mişcă! Rasheed a ridicat din nou cureaua şi, de data aceasta, s-a repezit spre Mariam. Atunci s-a întâmplat un lucru cât se poate de uimitor: fata s-a aruncat asupra lui. L-a prins de braţ, cu amândouă mâinile, şi a încercat să i-l tragă în jos, dar tot ce a reuşit a fost să rămână agăţată de el şi să îi încetinească mişcarea spre Mariam. — Dă-mi drumul! a zbierat Rasheed. — Ai câştigat. Ai câştigat. Nu face asta. Te rog, Rasheed, fără bătaie! Te rog să nu faci asta. S-au zbătut aşa o vreme, fata rămânând agăţată de el, implorându-l, iar Rasheed făcându-se că vrea să se elibereze, cu ochii aţintiţi asupra lui Mariam, care înlemnise.

Până la urmă, Mariam şi-a dat seama că nu va mânca bătaie, cel puţin nu în seara aceea. Rasheed îşi atinsese scopul. A mai rămas câteva clipe în aceeaşi poziţie, cu mâna în aer, pieptul umflat şi fruntea acoperită cu un strat fin şi strălucitor de broboane de sudoare. Apoi şi-a coborât încet braţul. Picioarele fetei au atins pământul, dar ea tot nu i-a dat drumul, de parcă nu ar fi avut încredere în el. A trebuit să se smucească ca să scape din strânsoarea ei. — Sunt cu ochii pe tine, a spus, aruncând cureaua pe umăr. Sunt cu ochii pe amândouă. N-o să mă luaţi voi de ahmaq, de prost în propria mea casă. I-a aruncat o ultimă privire nimicitoare lui Mariam şi, în drum spre uşă, i-a dat un brânci în spate fetei. După ce a auzit uşa închizându-se, Mariam s-a băgat la loc în pat, şi-a îngropat capul sub pernă şi a aşteptat să se oprească tremuratul. În noaptea aceea, a fost trezită din somn de trei ori. Prima dată, de bubuiturile rachetelor care cădeau undeva în vestul oraşului, înspre Karteh-Char. A doua oară, a auzit bebeluşul care plângea jos, la parter, fata care îl şuşuia, clinchetul unei linguri într-un biberon. În sfârşit, a treia oară s-a dat jos din pat. Sufrageria era cufundată în beznă, mai puţin în dreptul ferestrei luminate de razele lunii. Mariam auzea bâzâitul unei muşte şi distingea conturul sobei de fontă din colţ, a cărei ţeavă o lua în sus, apoi se îndoia în unghi drept, chiar sub tavan. În drum spre bucătărie, Mariam s-a împiedicat de ceva, mai să cadă lată. Era ceva la picioarele ei, iar când s-a uitat mai bine, şi-a dat seama că erau fata şi pruncul ei, culcaţi pe jos, pe un macat. Fata sforăia, culcată pe o parte. Pruncul era treaz. Mariam a aprins lampa cu gaz de pe masă şi s-a lăsat pe vine. La lumina ei, a văzut-o prima oară pe fetiţă de aproape: avea un smoc de păr negru, ochi căprui, cu gene dese, obraji rozalii şi buze de culoarea rodiilor coapte. Mariam avea impresia că şi bebeluşul o cercetează pe ea. Stătea pe spate, cu capul întors într-o parte, uitându-se ţintă la Mariam cu un amestec de ghiduşenie, nedumerire şi neîncredere. Mariam se întreba dacă nu cumva se speriase la vederea chipului ei, dar apoi fetiţa a chiuit, veselă nevoie mare, iar Mariam a înţeles că trecuse testul cu brio. — Şşt, a şoptit Mariam. O s-o scoli pe mama ta, deşi zici că-i mai mult moartă decât vie. Bebeluşul şi-a încleştat un pumn, pe care l-a ridicat, l-a lăsat în jos, iar după atâta zbucium a găsit în sfârşit drumul până la gură. Cu pumnul băgat în gură, s-a uitat la Mariam şi i-a zâmbit, pe buze licărindu-i balonaşe de salivă. — Uită-te la tine. Vai de căpuşorul tău, îmbrăcată ca un băiat. Şi înfofolită toată pe căldura asta. Nu-i de mirare că eşti trează. Mariam a tras pătura de pe copil şi a constatat cu groază că mai exista una dedesubt, a dat din cap a nemulţumire şi a ridicat-o şi pe aceea. Bebeluşul a scâncit, de uşurare. Dădea din mâini ca o pasăre. — E mai bine, nu-i aşa? În vreme ce Mariam se retrăgea, fetiţa a prins-o de degetul mic. Degeţelele ei s-au prins cu toată puterea de el. Erau călduţe şi moi, ude de la salivă. A gângurit. — Gata, bas, dă-mi drumul. Dar copilaşul nu voia să îi dea drumul. A început să dea iar din picioare. Mariam şi-a tras degetul din strânsoare. Pruncul zâmbea şi gângurea. Apoi şi-a băgat din nou pumnul în gură. — De ce eşti aşa de fericită? Hm? Se pare că nu eşti chiar aşa de isteaţă cum se laudă maică-ta. Taică-tău este un dobitoc, iar maică-ta, o neghioabă. N-ai mai zâmbi atâta dac-ai şti. Nu, n-ai mai zâmbi. Culcă-te. Hai. Mariam s-a ridicat în picioare şi a făcut câţiva paşi, dar bebeluşul a început să scâncească, iar ea şia dat seama că este pe punctul de a izbucni într-un plâns sănătos. S-a întors.

— Ce este? Ce vrei să-ţi fac eu? Copilaşul i-a zâmbit ştirb, cu gura până la urechi. Mariam a oftat. S-a aşezat şi i-a întins degetul, apoi a urmărit-o cum chiuie, îndoindu-şi picioarele dolofane de la şolduri şi azvârlindu-şi-le în aer. A rămas aşa şi a privit-o, până ce copila nu s-a mai mişcat şi a început să sforăie încetişor. Afară cântau mierlele, pline de voioşie, şi, din când în când, după ce păsările cântătoare îşi luau zborul, Mariam le vedea aripile care reflectau albastrul fosforescent al razelor de lună ce străpungeau norii. Şi deşi gâtul îi luase foc de sete şi mii de ace îi înţepau picioarele, a trecut vreme îndelungată până s-a îndurat să îşi elibereze degetul din strânsoarea copilaşului, cu blândeţe, şi să se ridice în picioare.

34 Laila Dintre toate plăcerile de pe lume, preferata Lailei era să se culce lângă Aziza, atât de aproape de faţa copilaşului ei, încât să îi vadă pupilele mari dilatându-se şi contractându-se. Îi plăcea la nebunie să îşi treacă degetul peste pielea moale şi fină a Azizei, peste gropiţele de la încheieturi, peste cutele de grăsime de la coturi. Uneori, o culca la pieptul ei şi îi şoptea în moalele capului lucruri despre Tariq, tatăl care va rămâne pentru totdeauna un străin, al cărui chip Aziza nu îl va cunoaşte niciodată. Îi povestea că se pricepea să dezlege ghicitori, de şmecheriile şi poznele lui, de râsul lui fără griji. — Avea nişte gene foarte frumoase, ca ale tale, bărbia puternică, nasul fin şi fruntea rotundă. O, da, tatăl tău era frumos, Aziza. Era perfect. Perfect, aşa cum eşti şi tu. Dar avea grijă să nu îl pomenească niciodată pe nume. Uneori, îl surprindea pe Rasheed uitându-se la Aziza într-un fel foarte ciudat. Într-o seară, s-a aşezat pe jos în dormitor, ca să îşi scoată o bătătură de la picior, şi a întrebat-o ca din întâmplare: — Deci cum stăteau lucrurile între voi doi? Laila i-a aruncat o privire nedumerită. — Laili şi Majnoon. Tu şi cu yaklenga, cu ologul. Ce era între voi? — Eram prieteni, i-a răspuns, atentă ca nu cumva ceva din voce să o trădeze. Şi-a făcut de lucru cu biberonul. Doar ştii. — Nu ştiu ce ştiu. Rasheed a pus pieliţele pe care le tăiase din bătătură pe pervaz şi s-a aruncat în pat. Arcurile au protestat cu un scârţâit ascuţit. Şi-a răscrăcănat picioarele şi a început să se scarpine între ele. Şi ca… prieteni, aţi făcut vreodată ceva ieşit din comun? — Ieşit din comun? Rasheed a zâmbit, relaxat, dar ea îi simţea privirea rece, bănuitoare. — Cum să-ţi explic eu… Te-a sărutat vreodată, a pus mâna unde nu trebuia? Laila a tresărit, prefăcându-se indignată. Inima îi bătea nebuneşte. — Mi-era ca un frate. — Deci ţi-era prieten sau frate? — Amândouă, el… — Care dintre ele? — Şi una, şi alta. — Dar fraţii şi surorile sunt nişte creaturi cât se poate de curioase. Da. Câteodată, fraţii îşi lasă surorile să le vadă cocoşeii, iar surorile le… — Îmi faci scârbă, l-a întrerupt Laila. — Deci n-a fost nimic. — Nu vreau să mai vorbesc despre asta. Rasheed şi-a înclinat capul într-o parte, ţuguindu-şi buzele. — Lumea vorbea, să ştii. Mi-aduc aminte. Se spuneau tot felul de lucruri despre voi doi, dar dacă tu zici că n-a fost nimic… A făcut un efort şi l-a pironit cu privirea. Rasheed a înfruntat-o chinuitor de mult timp, fără să clipească, până ce Lailei i s-au albit încheieturile degetelor pe biberon; a trebuit să îşi adune toate puterile ca să nu cedeze. Se cutremura când se gândea ce i-ar face dacă ar afla că îi fură din bani. În fiecare săptămână, de la naşterea Azizei, îi umblase pe furiş în portofel, când dormea sau era la privată, şi luase de fiecare dată o singură bancnotă. Erau săptămâni în care, dacă avea bani puţini în portofel, lua doar o bancnotă de cinci afgani sau nu mai lua nimic, de frică ca el să nu observe ceva. Când avea portofelul plin, lua o bancnotă de zece sau de douăzeci de afgani. Odată a riscat şi a luat două de douăzeci. Ascundea banii

într-un buzunar pe care şi-l cususe în căptuşeala paltonului în carouri. Se întreba ce i-ar face dacă ar afla că plănuieşte să fugă, la anul, în primăvară. Cel mai târziu, în vară. Spera să strângă o mie de afgani sau chiar mai mulţi – jumătate s-ar fi dus pe biletul de autobuz de la Kabul la Peshawar. Când se va apropia data plecării, îşi va amaneta verigheta şi celelalte bijuterii pe care i le dăruise Rasheed în anul care trecuse, când încă mai era malika palatului său. — Oricum, a spus el în sfârşit, bătându-se cu degetele pe burtă, am tot dreptul să te-ntreb. Sunt soţul tău. Astea sunt întrebări pe care un soţ trebuie să şi le pună. Norocul lui c-a murit cum a murit. Fiindcă dac-ar fi fost acum aici şi aş fi pus mâna pe el… a mai zis printre dinţi, dând din cap. — Parcă pe morţi nu trebuie să-i vorbeşti de rău, nu-i aşa? — Există oameni care nici morţi nu te lasă să trăieşti în pace. Peste două zile, când s-a trezit de dimineaţă, Laila a găsit un teanc de hăinuţe împăturite frumos, lângă uşa de la dormitor: o rochiţă cu multe volănaşe pe poale şi cu nişte peştişori roz brodaţi pe corsaj, o rochiţă de lână albastră, înflorată, cu ciorăpei şi mitene asortate, o pereche de pijamale galbene cu buline portocalii şi nişte pantalonaşi verzi din bumbac, cu manşetele încreţite, făcute dintr-un material cu buline. — Se zvoneşte, le-a spus Rasheed la masa de seară, plescăind din buze, fără să îi dea nicio atenţie Azizei şi fără să bage de seamă pijamalele cu care o gătise Laila, că Dostum o să schimbe tabăra şi o să treacă de partea lui Hekmatyar. Dacă-i adevărat, Massoud o să aibă de furcă, nu glumă, cu ăştia doi. Şi să nu uităm de hazari. A gustat din piersicile pe care le murase Mariam peste vară. Să sperăm că-i doar atât, un zvon. Fiindcă, dacă o să se adeverească, războiul ăsta, a spus, gesticulând cu mâna plină de grăsime, o să ni se pară floare la ureche. Mai târziu, s-a suit pe ea şi s-a descărcat la repezeală, fără cuvinte, fără să se dezbrace, trăgându-şi tumban-ul în jos, până la glezne. După ce a terminat cu legănatul frenetic, s-a dat jos de pe ea şi în câteva minute a adormit. Laila s-a furişat afară din dormitor şi a găsit-o pe Mariam în bucătărie, chircită, curăţând doi păstrăvi. Lângă ea, era o cratiţă cu orez pus la înmuiat. Toată bucătăria mirosea a chimen şi a fum, a ceapă călită şi a peşte. Laila s-a aşezat într-un colţ şi şi-a acoperit genunchii cu poalele rochiei. — Mulţumesc, a spus. Mariam nu i-a dat nicio atenţie. A terminat de curăţat primul păstrăv şi s-a apucat de al doilea. I-a tăiat aripioarele cu un cuţit serat, l-a întors pe partea cealaltă, cu burta în sus, şi l-a spintecat cu o mână sigură, de la coadă la branhii. Apoi şi-a băgat degetul mare în gura lui, chiar deasupra maxilarului inferior, a împins şi, dintr-o singură mişcare în jos, i-a scos bran-hiile şi măruntaiele. — Sunt foarte frumoase hăinuţele. — Eu nu mai aveam ce face cu ele, a bodogănit Mariam. A pus peştele pe ziarul mânjit cu o zeamă gri, vâscoasă, şi i-a tăiat capul. Ori le purta fata ta, ori le mâncau moliile. — Te pricepi să cureţi peştele. — Când eram mică, locuiam lângă un pârâu. Prindeam singură peşte. — Eu n-am pescuit niciodată. — Nu-i mare brânză. Mai mult stai degeaba şi aştepţi. A tăiat peştele curăţat în trei bucăţi. — Când ai făcut hăinuţele? Mariam a spălat bucăţile de peşte într-un castron cu apă. — Când am rămas prima oară gravidă, acum opt-sprezece, nouăsprezece ani. Cam aşa, cred. În fine, acum mult timp. Cum spuneam, n-am avut ce face cu ele. — Eşti o khayat foarte bună. Poate mă-nveţi şi pe mine. Mariam a pus bucăţile de păstrăv într-un castron curat. Cu degetele picurând de apă, şi-a ridicat

capul şi s-a uitat la Laila, s-a uitat la ea, cu adevărat, pentru prima oară. — Alaltăieri noapte, când el… Nimeni nu mi-a mai luat apărarea, niciodată, a spus ea. Laila s-a uitat cu atenţie la obrajii ofiliţi ai lui Mariam, la pleoapele care atârnau peste ochii încercănaţi de oboseală, la ridurile adânci care îi încadrau gura – le-a văzut pe toate de parcă şi ea s-ar fi uitat la Mariam, cu adevărat, pentru prima oară. Şi, pentru prima oară, nu a mai văzut chipul unei vrăjmaşe, ci unul pe care se întipăriseră dureri suportate în tăcere, poveri duse fără crâcnire, un destin crud, în faţa căruia se plecase, resemnată. Dacă va rămâne aici, s-a întrebat Laila, acesta va fi şi chipul ei, peste douăzeci de ani? — N-am putut să-l las, a spus Laila. La mine acasă n-am pomenit aşa ceva. — Acum, asta este casa ta. Ar trebui să te obişnuieşti cu ideea. — Nu cu bătaia. Niciodată. — O să ţi-o iei şi tu, să ştii, a spus Mariam, ştergându-se pe mâini cu o cârpă. Cât de curând. Chiar şi cel mai proaspăt peşte se-mpute după câteva zile. Şi i-ai făcut o fată. Aşa că, vezi tu, păcatul tău este chiar mai greu de iertat decât al meu. Laila s-a ridicat în picioare. — Ştiu că s-a lăsat răcoarea, dar ce-ai zice dacă noi, păcătoasele, am servi câte o cană de chai afară, în curte? Mariam s-a uitat la ea, suprinsă. — Nu pot. Mai trebuie să curăţ şi să spăl fasolea. — Te-ajut eu, de dimineaţă. — Şi trebuie să strâng astea. — O să le facem împreună. Dacă nu mă-nşel, a mai rămas nişte halwa. Merge de minune cu chai-ul. Mariam a pus cârpa pe masă. Şi-a aranjat mânecile şi şi-a potrivit hijab-ul, băgând o şuviţă de păr la loc, cu mişcări nervoase. Şovăia. — Din ce zic chinezii, este de preferat să faci foamea trei zile, decât să stai o singură zi fără ceai. Mariam a schiţat un zâmbet. — Bine zis. — Nu-i aşa? — Dar nu pot să stau prea mult. — Doar o cană. S-au aşezat pe scaunele pliante din curte şi au mâncat halwa cu mâna, din acelaşi castron. Au băut şi a doua cană de ceai, iar când Laila a întrebat-o dacă mai vrea, Mariam i-a răspuns că da. În vreme ce, printre coline, răsunau focuri de armă, ele urmăreau norii care alunecau peste chipul lunii şi ultimul licurici din anul acela, ce desena arcuri de un galben strălucitor în întuneric. Iar când Aziza s-a trezit plângând şi Rasheed a ţipat după Laila să vină şi să îi închidă gura, Laila şi Mariam au schimbat o privire. Una fără înconjur, plină de înţeles, genul acela de privire pe care o schimbă numai oamenii care împart aceleaşi greutăţi. Şi din acest schimb mut, care a durat doar o clipă, Laila şi-a dat seama că vrajba dintre ele luase sfârşit.

35 Mariam Din seara aceea, Mariam şi Laila s-au ocupat împreună de treburile casei. La bucătărie, frământau coca, tăiau ceapa verde mărunt, pisau usturoiul şi îi dădeau feliuţe de castravete Azizei, care zdrăngănea lingurile pe lângă ele şi se juca cu morcovii. Când ieşeau în curte, o puneau pe Aziza întrun leagăn de răchită, îmbrăcată cu mai multe rânduri de haine şi cu un fular gros, înfăşurat bine în jurul gâtului, şi o supravegheau cu atenţie în timp ce spălau rufele, degetele lui Mariam ciocnindu-se de cele ale Lailei în albia în care frecau cămăşile şi pantalonii şi scutecele. Deşi mai avea unele rezerve, Mariam s-a obişnuit încet-încet cu această companie plăcută. Seara, de-abia aştepta cele trei căni de chai pe care le bea cu Laila în curte, devenite de-acum un ritual nocturn. Dimineaţa, se trezea că aşteaptă cu nerăbdare să audă sunetul papucilor Lailei, lipăind pe trepte, când cobora la micul dejun, şi chiotele Azizei, să îi vadă cei opt dinţişori şi să îi mângâie pielea care mirosea a lapte. Dacă Laila şi Aziza dormeau mai mult decât de obicei, Mariam nu îşi mai găsea locul. Spăla vase care nu trebuiau spălate. Rearanja pernele din sufragerie. Ştergea de praf geamurile curate. Îşi făcea de lucru, până ce Laila intra în bucătărie, cu Aziza în braţe. Când o zărea pe Mariam, Aziza făcea ochii mari şi începea să scâncească şi să se zvârcolească în braţele mamei ei. Întindea mânuţele spre Mariam, cerând să fie luată, închizându-şi şi deschizându-şi stăruitor palmele, cu o expresie de adoraţie şi fremătând de nerăbdare. — Ce scenă, spunea Laila, dându-i drumul să meargă de-a buşilea spre Mariam. Ce scenă! Stai cuminte. Khala Mariam nu pleacă nicăieri. Uite-o, este mătuşica ta. Ai văzut? Hai, du-te. De îndată ce o lua în braţe, Aziza îşi băga degetul mare în gură şi îşi îngropa faţa la pieptul ei. Mariam o sălta stângaci, cu un zâmbet care vădea atât uimire, cât şi recunoştinţă. Nimeni nu o mai făcuse să se simtă atât de dorită. Nimeni nu îşi mai exprimase iubirea faţă de ea, într-un mod atât de sincer şi cu atâta entuziasm. Lui Mariam îi venea de fiecare dată să plângă. — Cum de te-ai lipit tu, sufleţelule, de o baborniţă ca mine? îi şoptea Azizei, în păr. Hm? Nu vezi ce prăpădită sunt? O dehati. Ce-aş putea eu să-ţi dau? Dar Aziza bolborosea ceva, netulburată, şi îşi îngropa faţa şi mai adânc, moment în care lui Mariam i se înmuiau picioarele. I se umpleau ochii de lacrimi. Îi râdea inima. Şi se minuna cum, după atâta amar de singurătate apăsătoare, găsise în această mică creatură prima legătură adevărată din viaţa ei plină de legături mincinoase. La începutul anului următor, în ianuarie 1994, zvonurile s-au adeverit. Dostum a schimbat tabăra, trecând de partea lui Gulbuddin Hekmatyar, şi s-a instalat în apropiere de Bala Hissar, lângă zidurile vechii citadele care, cocoţate pe munţii Koh-e-Shirdawaza, domina oraşul. Împreună, bombardau poziţiile lui Massoud şi Rabbani de la Ministerul Apărării şi Palatul Prezidenţial. De pe ambele maluri ale râului Kabul, porneau proiectile către tabăra adversă. Străzile erau pline de cadavre, cioburi şi bucăţi contorsionate de metal. Aveau loc jafuri, crime şi, din ce în ce mai des, violuri, care erau încurajate pentru a-i intimida pe civili şi a-i răsplăti pe membrii facţiunilor militare. Mariam auzise că erau femei care se sinucideau de frică să nu fie siluite şi bărbaţi care, în numele onoarei, îşi omorau nevestele şi fiicele, dacă acestea fuseseră violate de soldaţi. Aziza începea să ţipe de fiecare dată când se auzeau pocnetele mortierelor. Ca să îi distragă atenţia, Mariam îi făcea case sau cocoşi sau stele din boabe de orez, pe podea, şi apoi o lăsa să le împrăştie. Îi desena elefanţi, aşa cum o învăţase Jalil, dintr-o singură mişcare, fără să ridice peniţa de pe hârtie. Rasheed le spunea că zilnic mureau zeci de civili. Spitalele şi depozitele de medicamente erau bombardate. Camioanele încărcate cu ajutoare alimentare de urgenţă erau oprite şi întoarse din drum

la intrarea în oraş sau erau ţinta unor atacuri armate. Mariam se întreba dacă se dădeau asemenea lupte şi la Herat, şi dacă da, cum făceau faţă hogea Faizullah, dacă mai era în viaţă, şi Bibi jo, cu toţi fiii, nurorile şi nepoţii ei. Şi, fireşte, Jalil. Oare stătea la adăpost, se întreba Mariam, aşa cum făcea ea? Sau îşi luase nevestele şi copiii şi fugise din ţară? Spera că Jalil era teafăr şi nevătămat, că reuşise să scape de masacru. Timp de o săptămână, din cauza recrudescenţei luptelor, chiar şi Rasheed s-a văzut nevoit să rămână acasă. A încuiat poarta de la grădină, a plantat capcane cu explozibili, a încuiat şi uşa casei şi a baricadat-o cu canapeaua. Bătea casa în lung şi în lat, fumând, uitându-se cu grijă pe fereastră, curăţându-şi arma, descărcând-o şi încărcând-o la loc. A tras de două ori cu ea în direcţia străzii, susţinând că a văzut pe cineva care încerca să sară zidul. — Îi iau cu japca pe băieţi, să-i înroleze, le-a spus. Da, mujahedinii. Ziua-n amiaza mare, cu arma la tâmplă. Îi iau pe sus, de pe stradă. Iar când soldaţii din miliţiile inamice îi capturează pe băieţii ăştia, îi torturează. Am auzit că-i electrocutează, aşa umblă vorba prin târg, şi că le zdrobesc boaşele cu patentul. Îi obligă să îi ducă la casele lor, dau buzna în ele, le omoară taţii şi le siluiesc surorile şi mamele. Şi-a fluturat arma pe deasupra capului. — Ia să-i văd eu că-ncearcă să se bage la mine-n casă. O să le zdrobesc eu boaşele lor! O să le fac praf căpăţânile lor de pui de lele! Aveţi habar ce norocoase sunteţi c-aveţi un bărbat care nu se teme nici de Shaitan în persoană? S-a uitat în jos şi a observat ce era la picioarele lui. — Nu te mai lipi de mine! s-a răţoit el, făcându-i semn să se depărteze, cu arma. Nu te mai ţine după mine! Şi nu mai da atâta din mâini. N-o să te iau în braţe. Hai! Pleacă până nu te calcă cineva. Aziza a tresărit. A luat-o de-a buşilea spre Mariam, necăjită şi nedumerită. Ajunsă în poală la Mariam, şi-a băgat degetul mare în gură şi s-a uitat la Rasheed, îmbufnată şi gânditoare. Din când în când, ridica ochii spre Mariam cu o privire tristă, care – îşi închipuia Mariam – îi cerea încurajări. Dar, când venea vorba de taţi, Mariam nu putea să dea niciun sfat. A răsuflat uşurată când luptele s-au mai domolit, mai ales fiindcă nu mai erau nevoite să stea închise claie peste grămadă cu Rasheed, care otrăvea tot aerul din casă cu apucăturile şi accesele lui de furie. În plus, se speria de moarte când îl vedea fluturându-şi arma încărcată în preajma Azizei. Într-o zi din iarna aceea, Laila a întrebat-o dacă nu vrea să îi împletească părul. Mariam s-a aşezat şi a urmărit degetele subţiri ale Lailei în oglindă, separând şuviţele de păr şi împletindu-le strâns, cu o expresie concentrată. Aziza dormea, încovoiată pe duşumea. La subsuoară avea păpuşa de cârpe pe care i-o cususe Mariam: i-o umpluse cu boabe de fasole, îi făcuse o rochiţă dintr-un material vopsit în ceai şi un colier din mosoraşe goale înşirate pe o sfoară. Apoi Aziza a tras un vânt în somn. Laila a început să râdă şi a pufnit-o şi pe Mariam râsul. Şi au hohotit aşa, cu lacrimi, cu privirile încrucişate în oglindă, iar momentul a fost aşa de firesc, de natural, încât, dintr-odată, Mariam a început să îi povestească despre Jalil şi despre nana şi despre djinn. Laila a rămas în picioare, cu mâinile moi pe umerii lui Mariam şi cu privirea aţintită pe chipul acesteia din oglindă. Cuvintele ţâşneau ca sângele dintr-o arteră. I-a povestit despre Bibi jo, despre hogea Faizillah, despre drumul umilitor până la casa lui Jalil şi despre sinuciderea nanei. I-a vorbit de nevestele lui Jalil şi de nikka în pripă cu Rasheed, de călătoria până la Kabul, de sarcinile ei, de nesfârşitele cicluri de speranţă şi dezamăgire, de cum se dezlănţuise Rasheed împotriva ei. După ce a terminat, Laila s-a aşezat la picioarele scaunului ei. Căzută pe gânduri, a cules o scamă din părul Azizei. O vreme s-a aşternut tăcerea. — Şi eu am ceva să-ţi spun, a zis Laila, în cele din urmă. Mariam nu a închis un ochi toată noaptea. A stat pe marginea patului şi s-a uitat la fulgii de zăpadă care cădeau în linişte.

Anotimpurile veniseră şi trecuseră; în Kabul, preşedinţii fuseseră învestiţi şi asasinaţi; un imperiu fusese înfrânt; vechile războaie se încheiaseră şi izbucniseră altele noi. Dar Mariam nu prea se sinchisise. Petrecuse aceşti ani retrasă într-un colţ îndepărtat din mintea ei, într-un pustiu în care nu existau tânguire şi dorinţă, vis şi deziluzie. Acolo, viitorul nu avea nicio importanţă. Iar trecutul se limita la aceste vorbe de înţelepciune: că Iubirea este o greşeală care distruge, iar complicea ei, Speranţa, o fantasmă mincinoasă. Şi ori de câte ori aceste două flori gemene otrăvitoare începeau să încolţească în pământul pârjolit din acel pustiu, Mariam le smulgea din rădăcini. Le smulgea şi le arunca înainte să apuce să prindă puteri. Dar cumva, în aceste ultime luni, Laila şi Aziza – o harami, la fel ca ea, după cum s-a dovedit – deveniseră nişte prelungiri ale ei, iar acum, fără ele, viaţa pe care Mariam o îndurase cu atâta stoicism, atâta amar de vreme, i s-a părut dintr-odată de neîndurat. Noi o să plecăm, la primăvară. Eu şi Aziza. Vino cu noi, Mariam. Anii nu fuseseră blânzi cu Mariam. Dar poate că o aşteptau totuşi unii mai blânzi. O viaţă nouă, o viaţă în care va avea parte de binecuvântările care, după nana, îi erau interzise unei harami ca ea. Două flori noi încolţiseră pe neaşteptate în viaţa ei, iar acum, în timp ce se uita la ninsoarea care cădea, l-a văzut cu ochii minţii pe hogea Faizullah, învârtind mătăniile tasbeh, aplecându-se spre ea şi şoptindu-i cu vocea lui caldă, tremurată: Dar Domnul este Cel care le-a plantat, Mariam jo. Şi este voia Lui ca tu să te îngrijeşti de ele. Este voia lui, fată dragă.

36 Laila Afară, zorii alungau încet întunericul de pe cer, în acea dimineaţă de primăvară a anului 1994, iar Laila era sigură că Rasheed ştie. Că îşi va face apariţia din moment în moment şi că o va târî afară din pat şi o va întreba dacă chiar l-a luat de khar, de prost, crezând că nu va afla. Dar a răsunat azan-ul, iar razele soarelui au inundat acoperişurile şi au cântat cocoşii şi nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. Îl auzea, acum era în baie, bătând cu aparatul de ras pe marginea ligheanului. Apoi jos, mişcându-se de colo-colo, încălzind ceaiul. S-a auzit zornăit de chei. Acum traversa curtea, cu bicicleta de coarne. Laila a dat puţin perdeaua de la geam la o parte şi s-a uitat pe furiş afară. Rasheed se îndepărta pedalând, ditamai bărbatul pe o bicicletă mică. Soarele dimineţii se reflecta în ghidon. — Laila? Mariam stătea în prag. Laila şi-a dat seama că nici ea nu dormise. Se întreba dacă şi Mariam fusese cuprinsă toată noaptea de accese de euforie şi atacuri de panică în timpul cărora i se uscase gura. — Plecăm într-o jumătate de oră, a spus Laila. Stăteau acum pe bancheta din spate a taxiului. Nici-una nu scotea o vorbă. Aziza se cuibărise în poală la Mariam, strângându-şi păpuşa la piept şi uitându-se plină de uimire la oraşul care trecea în goană prin faţa ochilor ei. — Ona! a ţipat, arătând cu degetul spre un grup de fetiţe care săreau coarda. Mayam! Ona. Oriunde îşi întorcea privirea, Laila îl vedea pe Rasheed. Îl zărea ieşind din frizerii cu geamuri prăfuite, din mici chioşcuri care aveau potârnichi la vânzare, din prăvăliile ponosite, ticsite cu cauciucuri uzate. S-a afundat şi mai mult pe banchetă. Lângă ea, Mariam murmura o rugăciune. Laila ar fi vrut să îi vadă chipul, dar Mariam era îmbrăcată cu burqa – amândouă erau – şi nu îi zărea decât sclipirea ochilor prin plasă. Nu mai ieşise din casă de săptămâni bune, fără să pună la socoteală scurtul drum până la casa de amanet, făcut în urmă cu două zile, când îşi pusese verigheta pe geamul unei tejghele şi ieşise, copleşită de semnificaţia gestului, de conştientizarea faptului că nu mai era cale de întoarcere. Peste tot în jurul ei, Laila vedea acum urmările luptelor recente, ale căror sunete le auzise din casă. Case transformate în ruine fără acoperişuri, din care mai rămăseseră în picioare doar nişte resturi de ziduri din cărămizi şi pietre de râu, clădiri în care se căscau găuri şi scobituri, din care se iţeau capetele grinzilor prăbuşite, carcasele automobilelor carbonizate, contorsionate, răsturnate, câteodată unele peste altele, ziduri ciuruite, cioburi peste tot. A văzut un cortegiu funerar în drum spre o moschee, în coada căruia mergea o femeie bătrână, îmbrăcată în negru, care îşi smulgea părul din cap. Au trecut pe lângă un cimitir care gemea de pietre de mormânt şi drapele zdrenţuite de shaheed, care fluturau în vânt. Laila s-a întins peste geamantan şi a cuprins cu degetele braţul moale al fiicei sale. La autogara Lahore Gate, în apropiere de Pol Mahmood Khan , în estul Kabulului, autobuzele aşteptau înşirate de-a lungul bordurii. Nişte bărbaţi cu turbane încărcau de zor baloţi şi lăzi pe autobuze, legându-le cu frânghii, să nu cadă. În sala de aşteptare a autogării, bărbaţii stăteau la o coadă lungă la casa de bilete. Femeile înveşmântate în burqa se strânseseră în grupuri-grupuri şi pălăvrăgeau, cu bagajele făcute grămezi la picioare. Îşi legănau sugarii şi se oţărau la copiii mai mari, când se îndepărtau prea mult de ele. Soldaţii miliţiilor mujahedine patrulau prin sala de aşteptare şi pe trotuar, dând din când în când ordine scurte, răstite. Purtau bocanci, pakol-uri şi haine militare kaki. Toţi aveau kalaşnikovuri. Laila avea impresia că este privită. Nu se uita în ochii nimănui, dar avea impresia că toată lumea 11

ştie, că toţi dezaprobă ce făceau ea şi Mariam. — Ai văzut pe cineva? a întrebat-o Laila. Mariam o legăna pe Aziza. — Mă mai uit. Aceasta era prima parte riscantă a planului, găsirea unui bărbat dispus să se dea drept ruda lor. Libertăţile şi oportunităţile de care se bucuraseră femeile între anii 1978 şi 1992 aparţineau acum trecutului – Laila îşi mai amintea vorbele lui babi referitoare la anii de guvernare comunistă: În vremurile noastre este bine să fii femeie în Afganistan, Laila. Însă, odată cu venirea la putere a mujahedinilor, în aprilie 1992, numele ţării fusese schimbat în Statul Islamic Afganistan. Ca urmare a politicii duse de Rabbani, Curtea Supremă era dominată acum de mullahii fundamentalişti. Aceştia aboliseră decretele epocii comuniste care promulgau emanciparea femeilor şi emiseseră, în schimb, ordonanţe în baza Shari’a, legi islamice stricte care pedepseau adulterul cu lapidarea, le impuneau femeilor să se acopere şi le interziceau să călătorească fără o rudă de parte masculină. Totuşi, aplicarea acestor legi era, cel mult, sporadică. Dar le-ar aplica, îi spusese Laila lui Mariam, dacă n-ar fi aşa de ocupaţi să se omoare unii pe alţii. Şi pe noi. A doua parte riscantă a acestei călătorii era sosirea în Pakistan. Împovărat deja cu aproape un milion şi jumătate de refugiaţi afgani, Pakistanul îşi închisese graniţele pentru afgani în luna ianuarie a acelui an. Laila auzise că doar cei care aveau vize erau lăsaţi să treacă graniţa. Dar frontiera nu era prea bine păzită, se ştia, iar Laila aflase că mii de afgani intrau în continuare în Pakistan, fie dând mită, fie invocând motive umanitare – şi existau de asemenea călăuze care, în schimbul unei sume de bani, te strecurau peste graniţă. Vedem noi cum facem după ce ajungem acolo, îi spusese ea lui Mariam. — Ce zici de el? a întrebat-o Mariam, făcându-i semn cu bărbia. — Nu pare de încredere. — Dar ăla? — E prea bătrân. Şi mai este cu doi bărbaţi. În cele din urmă, Laila a zărit un bărbat care i s-a părut potrivit. Stătea afară, pe bancă, însoţit de o femeie cu văl, şi sălta pe genunchi un băieţel cam de vârsta Azizei, care purta o căciuliţă croşetată. Era înalt şi slab, avea barbă şi purta o cămaşă cu gulerul descheiat şi o haină ponosită, de culoare gri, cu nasturii lipsă. — Aşteaptă-mă aici. Îndepărtându-se, a auzit-o din nou pe Mariam murmurând o rugăciune. Când s-a apropiat de tânăr, acesta şi-a ridicat privirea şi şi-a dus o mână la ochi ca să se apere de soare. — Să-mi fie cu iertare, frate, dar voiam să te-ntreb dacă mergi cumva la Peshawar? — Da, a spus el, cu ochii mijiţi. — Mă-ntrebam dacă ne-ai putea ajuta şi pe noi. I-a dat copilul soţiei şi a luat-o deoparte. — Ce este, hamshira? I-a observat privirea şi trăsăturile blajine, aşa că şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus povestea pe care o născocise împreună cu Mariam. Era biwa, i-a zis, văduvă. Ea, mama şi fiica ei nu mai aveau pe nimeni la Kabul. Mergeau la Peshawar, la unchiul ei. — Vreţi să mergeţi cu familia mea, a spus tânărul. — Ştiu că este zahmat pentru tine. Dar pari un frate de treabă, iar eu… — Nu-ţi face griji, hamshira. Te-nţeleg. Nu-i niciun deranj. Mă duc să cumpăr biletele. — Îţi mulţumesc, frate. Ai făcut o sawab, o faptă bună. Dumnezeu te va răsplăti. A scos plicul din buzunar, de sub burqa, şi i l-a dat. Erau o mie o sută de afgani, aproape jumătate

din suma pe care o pusese deoparte în ultimul an, plus banii obţinuţi din vânzarea verighetei. Bărbatul a băgat plicul în buzunarul de la pantaloni. — Aşteaptă-mă aici. L-a văzut intrând în autogară. S-a întors după o jumătate de oră. — E mai bine să ţin eu biletele. Autobuzul pleacă într-o oră, la unsprezece. O să ne urcăm împreună. Pe mine mă cheamă Wakil. Dac-o să mă-ntrebe cineva ceva, deşi nu văd de ce ar face-o, o să le spun că eşti verişoara mea. Laila i-a spus numele lor, iar el a asigurat-o că va ţine minte. — Staţi pe-aproape, i-a mai zis. S-au aşezat pe o bancă lângă cea pe care stăteau Wakil şi familia lui. Era o dimineaţă însorită, caldă; în depărtare, se zăreau nişte firicele de nori, care pluteau pe deasupra colinelor. Mariam i-a dat Azizei nişte biscuiţi pe care îi luase în grabă, înainte să iasă pe uşă. I-a oferit unul şi Lailei. — O să-l vomit, a râs Laila. Am nişte emoţii… — Şi eu. — Îţi mulţumesc, Mariam. — Pentru ce? — Pentru asta. Pentru că ai venit cu noi, a spus Laila. Nu cred că m-aş fi descurcat singură. — Stai liniştită, c-o să fie bine. — O să iasă totul bine, nu-i aşa, Mariam? Mariam i-a luat mâinile într-ale ei. — Coranul spune în felul următor: „Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul şi Asfinţitul. Oriunde v-aţi întoarce, veţi afla faţa lui Dumnezeu.“ — Bov! a strigat Aziza, arătând cu degetul spre autobuz. Mayam, bov! — L-am văzut, Aziza jo, a spus Mariam. Aşa este, bov. În curând o să ne urcăm cu toatele în bov. Oho, ce de lucruri frumoase o să mai vezi. Laila a zâmbit. S-a uitat la tâmplarul din atelierul de peste drum, care tăia o scândură cu ferăstrăul, aşchiile zburând în toate părţile. S-a uitat la automobilele care îi treceau în goană prin faţa ochilor, cu geamurile mânjite de funingine şi praf. S-a uitat la autobuzele care hârâiau alene lângă bordură şi la păunii, lei, sorii şi săbiile strălucitoare care erau pictate pe aripile lor. În căldura soarelui de dimineaţă, Laila era din nou euforică, curajoasă. Un câine vagabond cu ochii galbeni a trecut şchiopătând pe lângă ele. S-a aplecat şi l-a mângâiat pe spate. Cu câteva minute înainte de ora unsprezece, un bărbat cu un difuzor a anunţat pasagerii pentru cursa de Peshawar că începe îmbarcarea. Uşile autobuzului s-au deschis cu un şuierat hidraulic puternic. Pasagerii au rupt-o la fugă spre el, îmbulzindu-se să prindă locuri. Wakil i-a făcut un semn cu mâna Lailei, apoi şi-a luat fiul în braţe. — Venim, a spus Laila. Wakil mergea în faţă. Când s-au apropiat de autobuz, Laila a văzut chipuri răsărind la ferestre, nasuri şi palme lipite de geam. Peste tot în jurul lor, oamenii îşi luau rămas-bun. Un soldat tânăr verifica biletele la urcarea în autobuz. — Bov! a strigat Aziza. Wakil i-a înmânat biletele soldatului, care le-a rupt pe din două şi i le-a dat înapoi. Wakil şi-a lăsat soţia să urce prima. Laila a surprins un schimb de priviri între el şi soldat. Wakil, cocoţat pe prima treaptă a autobuzului, s-a aplecat şi i-a spus ceva la ureche. Soldatul a dat din cap în semn că a înţeles. Lailei i s-a făcut inima cât un purice. — Voi două, cu copilul, daţi-vă la o parte, a spus soldatul. Laila s-a făcut că nu aude. A dat să urce scările, dar soldatul a prins-o de umăr şi a tras-o cu putere într-o parte.

— Şi tu, i-a strigat lui Mariam. Mai repede! Ţii coada-n loc. — S-a-ntâmplat ceva, frate? l-a întrebat Laila, cu buzele amorţite. Avem bilete. Nu ţi le-a dat vărul meu? El şi-a dus degetul la buze şi i-a făcut semn să tacă, apoi s-a întors către altă santinelă şi i-a şoptit ceva la ureche. Al doilea soldat, un individ gras, cu ochi verzi, somnoroşi şi o cicatrice pe obrazul drept, a încuviinţat din cap. — Urmaţi-mă, i-a spus acesta Lailei. — Trebuie să ne urcăm în autobuzul ăsta, a strigat Laila, conştientă de tremurul din glasul ei. Avem bilete. De ce ne faceţi una ca asta? — N-o să vă suiţi în autobuzul ăla. Băgaţi la cap odată. O să veniţi cu mine. Sau poate vreţi să vă târăsc în faţa copilului. În drum spre camion, Laila a aruncat o privire pes-te umăr şi l-a zărit pe fiul lui Wakil, aflat în spatele autobuzului. Băiatul a văzut-o şi i-a făcut fericit cu mâna. La secţia de poliţie de la intersecţia Torabaz Khan, au fost obligate să stea separat, fiecare în câte un capăt al unui coridor lung şi înţesat de lume, între ele fiind o masă la care stătea un bărbat ce fuma ţigară de la ţigară şi mai bătea din când în când la o maşină de scris. S-au scurs trei ore. Aziza alerga de la Laila la Mariam şi înapoi. S-a jucat cu agrafa de hârtie pe care i-a dat-o bărbatul de la masă. A mâncat toţi biscuiţii. În cele din urmă, a adormit în poală la Mariam. Pe la ora trei, Laila a fost dusă într-o cameră de interogatorii. Mariam a fost obligată să aştepte pe coridor, cu Aziza. Bărbatul aşezat la masa din faţa ei era trecut de treizeci de ani şi era îmbrăcat în haine de civil – costum negru, cravată, mocasini negri. Avea o barbă îngrijită, părul scurt şi sprâncenele îmbinate la rădăcina nasului. A ţintuit-o pe Laila cu privirea şi a început să bată cu creionul în masă. — Ştim, a început el, dregându-şi glasul şi ducându-şi politicos mâna la gură, că ai spus deja o minciună pe ziua de azi, hamshira. Tânărul de la autogară nu era vărul tău. Măcar atâta lucru am aflat de la el. Întrebarea este dacă o să mai spui şi altele. Personal, nu te sfătuiesc. — Ne duceam la unchiul meu, a spus Laila. Ăsta-i adevărul. Poliţistul a dat din cap. — Hamshira de pe coridor este mama ta? — Da. — Are accent de Herat. Tu, nu. — Ea a copilărit în Herat, eu m-am născut aici, la Kabul. — Aha. Şi eşti văduvă? Aşa ai zis. Condoleanţe. Şi unchiul ăsta, kaka ăsta al tău, unde locuieşte? — La Peshawar. — Da, ai mai zis. A băgat vârful creionului în gură, apoi s-a pregătit să noteze ceva pe o coală albă de hârtie. Dar unde anume în Peshawar? În ce parte a oraşului, mă rog? Am vrea numele străzii, numărul sectorului. Lailei i s-a pus un nod în gât. A încercat să nu intre în panică. I-a dat singurul nume de stradă din Peshawar pe care îl ştia – îl auzise odată, la petrecerea pe care o dăduse mami cu ocazia intrării mujahedinilor în Kabul — Pe strada Jamrud. — A, da. Cea pe care este situat hotelul Pearl Continental. Mi se pare c-a menţionat-o şi el. Laila a profitat de ocazie: — Păi, vedeţi, ce v-am spus eu? — Numai că hotelul este situat pe strada Khyber. Pe coridor, Aziza plângea. — Fata mea s-a speriat. Pot să mă duc la ea, frate?

— Prefer „domnule ofiţer“. Şi stai liniştită, c-o s-o vezi în curând. Ai numărul de telefon al acestui unchi? — Îl am. L-am avut. Adică… Chiar şi cu burqa pe ea, nu era apărată de ochii lui iscoditori. Cred că l-am uitat de supărare. Bărbatul a pufnit. I-a cerut numele unchiului şi pe cel al nevestei acestuia. Câţi copii aveau? Cum îi chema? Unde lucra unchiul? Câţi ani avea? Laila s-a fâstâcit de tot din pricina atâtor întrebări. El a pus creionul pe masă, şi-a împreunat mâinile şi s-a aplecat spre ea, aşa cum fac părinţii când vor să se facă înţeleşi de către copiii lor. — Sper că-ţi dai seama, hamshira, că este o infracţiune să fugi de acasă. Noi avem tot timpul de-a face cu femei care călătoresc singure şi care pretind că soţii lor au murit. Uneori spun adevărul, de cele mai multe ori, nu. Poţi să intri la închisoare dacă fugi de-acasă, presupun c-ai înţeles asta, nay? — Lăsaţi-ne să plecăm, domnule ofiţer… I-a citit numele de pe plăcuţa prinsă pe reverul hainei: Domnule ofiţer Rahman. Cinstiţi însemnătatea numelui dumneavoastră şi fie-vă milă de noi. Ce importanţă are pentru dumneavoastră dacă lăsaţi două biete femei să plece? Ce rău aţi face dacă ne-aţi da drumul? Nu suntem nişte criminale. — Nu pot. — Vă rog, vă implor. — Este o problemă de qanoon, hamshira, o ches-tiune legală, a spus Rahman cu voce gravă, plin de importanţă. Înţelegi dumneata, mie îmi revine res-ponsabilitatea de a menţine ordinea. În ciuda deznădejdii care pusese stăpânire pe ea, pe Laila aproape că a pufnit-o râsul. Nu îi venea să creadă că folosise acel cuvânt, după tot ce făcuseră facţiunile mujahedine, după toate omorurile, jafurile, violurile, tortura, execuţiile, bombardamentele, zecile de mii de rachete pe care le trăseseră unii asupra celorlalţi, fără să le pese câtuşi de puţin de toţi nevinovaţii care îşi vor fi pierdut viaţa, prinşi în focul încrucişat. Ordinea. Dar şi-a muşcat limba. — Dacă ne trimiteţi înapoi, a zis ea în schimb, rar, nu se poate şti ce-o să ne facă. Laila şi-a dat seama ce efort face bărbatul ca să nu îşi mute privirea de la ea. — Fiecare bărbat face ce vrea în casa lui, nu este treaba nimănui. — Şi atunci cum rămâne cu legea, domnule ofiţer Rahman? Ochii i s-au umplut de lacrimi de furie. O să fiţi acolo ca să menţineţi ordinea? — Amestecul în viaţa de familie nu intră în atribuţiile noastre, hamshira. — Fireşte că nu intră. Când este în avantajul bărbatului. Dar problema asta nu ţine de viaţa de familie, cum spuneţi dumneavoastră? Nu ţine? Ofiţerul s-a ridicat cu o mişcare bruscă de la masă şi şi-a aranjat sacoul. — După părerea mea, acest interogatoriu s-a încheiat. Ţin să-ţi spun, hamshira, că nu te-ai prezentat prea bine, dimpotrivă, a fost lamentabil. Chiar aşa, lamentabil. Acum te rog să aştepţi afară, vreau să schimb câteva vorbe cu… femeia aia, ca să aflu ce legătură de rudenie aveţi în realitate. Laila a început să protesteze, apoi să ţipe. Poliţistul s-a văzut nevoit să cheme doi bărbaţi în ajutor, care au scos-o târâş din biroul lui. Interogatoriul lui Mariam a durat doar câteva minute. Când a ieşit, părea distrusă. — Mi-a pus atâtea întrebări, a spus. Îmi pare rău, Laila jo. Eu nu sunt aşa deşteaptă ca tine. Mi-a pus o grămadă de întrebări şi eu nu am ştiut ce să răspund. Îmi pare rău. — Nu este vina ta, Mariam, a spus Laila cu voce pierită. Eu sunt de vină. Doar eu. Tot ce s-a întâmplat este din vina mea. Era trecut de ora şase, când maşina poliţiei a oprit în faţa casei. Laila şi Mariam au trebuit să aştepte pe bancheta din spate, păzite de un soldat mujahedin care stătea pe scaunul din faţă, lângă şofer. Şoferul a fost cel care a coborât din maşină, a bătut la uşă şi a vorbit cu Rasheed. Tot el a fost cel care le-a făcut semn cu mâna să coboare.

— Bine-aţi venit acasă, a spus bărbatul de pe scaunul din faţă, aprinzându-şi o ţigară. — Tu, i-a spus Rasheed lui Mariam, rămâi aici. Mariam s-a aşezat tăcută pe canapea. — Voi două, sus. A prins-o pe Laila de braţ şi i-a făcut vânt în sus pe scări. Era încălţat cu pantofii pe care îi purta la lucru, nu se schimbase încă în şlapi, nu îşi dăduse jos ceasul de la mână, nici măcar nu se dezbrăcase de haină. Laila şi l-a închipuit în urmă cu o oră sau chiar câteva minute, dând buzna dintr-o încăpere în alta, trântind uşile, furios şi nevenindu-i să creadă, ocărând de mama focului. În capul scării, Laila s-a întors spre el: — Ea n-a vrut. Eu am obligat-o. N-a vrut să meargă… Nu a văzut pumnul care se îndrepta spre ea. În clipa următoare cădea în genunchi, cu faţa roşie şi ochii ieşiţi din orbite, încercând să tragă aer în piept. Parcă ar fi lovit-o o maşină care circula cu viteză mare, în locul acela fragil dintre capul pieptului şi buric. Şi-a dat seama că o scăpase pe Aziza din braţe, că Aziza ţipa. A încercat din nou să respire, dar nu se auzea decât un hârâit. Din gură îi picura salivă. Apoi a luat-o de păr şi a târât-o mai departe. A văzut-o şi pe Aziza, luată pe sus, i-a văzut sandalele alunecându-i şi picioruşele zvârcolindu-i-se. Îi smulgea părul din cap. I-au dat lacrimile de durere. L-a văzut deschizând uşa de la camera lui Mariam cu piciorul, a văzut-o pe Aziza azvârlită pe pat. I-a dat drumul la păr şi i-a înfipt vârful de la pantof în fesa stângă. A urlat de durere, iar el a trântit uşa în urma lui. S-a auzit cheia răsucită în broască. Aziza ţipa în continuare. Laila zăcea chircită pe duşumea, icnind. S-a ridicat cu greutate în mâini şi s-a târât spre pat, unde era Aziza. A întins mâna spre fiica ei. Jos a început bătaia. Zgomotele pe care le auzea erau cele ale unui procedeu familiar. Nu se auzeau ocări, strigăte, rugăminţi, ţipete surprinse, doar desfăşurarea sistematică a operaţiunii de a bate şi a fi bătut, zgomotele înfundate pe care le făcea un obiect solid care lovea în mod repetat carnea, ceva, cineva lovit de perete cu o bufnitură, haine sfâşiate. Din când în când, Laila auzea paşi precipitaţi, o urmărire tăcută, mobile răsturnate, sticlă spartă, apoi din nou bufnituri. A luat-o în braţe pe Aziza, care a făcut pe ea. Urina caldă i-a udat partea din faţă a rochiei. La parter, alergătura şi urmărirea s-au încheiat în sfârşit. Acum se auzea de parcă cineva lovea o bucată de carne de vită cu bâta. Laila a legănat-o pe Aziza până s-a făcut linişte. Când uşa cu plasă de ţânţari s-a deschis cu un scârţâit şi apoi a fost trântită, a lăsat copilul jos şi s-a repezit la fereastră. L-a văzut pe Rasheed, traversând curtea împreună cu Mariam, pe care o apucase de ceafă. Mariam era desculţă şi încovoiată. Mâinile lui erau pline de sânge, ea avea chipul, părul, gâtul şi spatele însângerate şi cămaşa sfâşiată în faţă. — Îmi pare aşa de rău, Mariam, a strigat Laila în geam. I-a făcut vânt în şopron. A intrat şi el şi a ieşit cu un ciocan şi mai multe scânduri lungi. A închis uşile duble ale şopronului, a scos cheia din buzunar şi le-a încuiat. Le-a încercat, să se asigure că sunt închise bine, apoi a dispărut în spatele şopronului şi s-a întors cu o scară. După câteva minute, se holba pe fereastră la Laila. Îşi rodea unghiile. Avea părul răvăşit şi fruntea mânjită de sânge. La vederea lui, Aziza a ţipat şi şi-a îngropat faţa la pieptul Lailei. Rasheed a început să bată fereastra în cuie. Întunericul era total, impenetrabil şi invariabil, fără striaţii sau textură. Rasheed umpluse crăpăturile dintre scânduri cu cine ştie ce şi blocase uşa cu un obiect mare şi de neclintit, aşa că nicio rază de lumină nu se strecura pe sub ea. Băgase ceva şi în gaura cheii. Laila nu mai putea să ţină socoteala trecerii timpului cu ochii, aşa că se folosea de urechea cu care mai auzea. Azan-ul şi cântatul cocoşilor anunţau ivirea zorilor. Clinchetul farfuriilor jos, în bucătărie,

şi radioul care mergea însemnau că este seară. În prima zi, au orbecăit şi s-au căutat pe bâjbâite. Laila nu o vedea pe Aziza când plângea sau când pleca de lângă ea. — Aishee, scâncea Aziza. Aishee. — În curând, îi spunea Laila, dând să o sărute pe frunte, dar nimerindu-i creştetul capului. O să avem lapte, cât de curând. Trebuie să ai puţintică răbdare. Dacă o să fii o fetiţă cuminte şi răbdătoare, mami o să-ţi aducă nişte aishee. I-a cântat, ca să îi mai treacă timpul. Azan-ul a răsunat a doua oară, iar Rasheed tot nu le-a adus nimic de mâncare şi, ceea ce era mai rău, nicio picătură de apă. În ziua aceea, a venit peste ele o căldură grea, sufocantă. Încăperea s-a transformat într-o oală sub presiune. Laila îşi trecea limba uscată peste buze, gândindu-se la fântâna de afară, la apa ei rece şi proaspătă. Aziza nu se mai oprea din plâns şi, când i-a şters obrajii cu mâna, Laila a observat alarmată că mâna i-a rămas uscată. A dezbrăcat-o la pielea goală şi a încercat să găsească ceva cu care să îi facă vânt, dar a trebuit să se mulţumească să sufle peste ea până a luat-o ameţeala. Nu a mai trecut mult şi Aziza nu s-a mai mişcat de lângă ea. Din când în când, aţipea. De mai multe ori în ziua aceea, Laila a bătut cu pumnii în pereţi, şi-a consumat energia strigând după ajutor, în speranţa că o va auzi vreun vecin. Dar nimeni nu a venit şi ţipetele ei nu au făcut decât să o sperie pe Aziza, care a început din nou să plângă, scâncind slab. Laila s-a prăbuşit la pământ. Se gândea, măcinată de remuşcări, la Mariam, care era încuiată în şopron pe o asemenea căldură, bătută şi plină de sânge. La un moment dat a adormit, simţind că se coace în căldura sufocantă. A avut un vis în care se făcea că ea şi Aziza se întâlneau cu Tariq. Era pe trotuarul de vizavi al unei străzi aglomerate, sub tenda unei croitorii. Stătea pe vine şi căuta ceva într-un coş cu smochine. Ăla este tatăl tău, a spus Laila. Bărbatul acela, îl vezi? El este baba al tău de-adevăratelea. L-a strigat, dar zgomotele străzii i-au acoperit vocea şi Tariq nu a auzit-o. A trezit-o şuieratul făcut de rachetele care treceau pe deasupra casei. Undeva, cerul pe care nu putea să îl vadă era luat în stăpânire de explozii şi de rafalele lungi, înnebunitoare ale mitralierelor. A închis ochii. S-a trezit din nou când a auzit paşii grei ai lui Rasheed pe hol. S-a târât până la uşă şi a bătut cu palmele în ea. — Doar un pahar, Rasheed. Nu pentru mine. Fă-o pentru ea. Doar nu vrei să-ţi mânjeşti mâinile cu sângele ei. El a trecut mai departe. A încercat să îl îmbuneze cu vorba, l-a implorat să o ierte, a făcut promisiuni. Apoi l-a blestemat. Uşa de la camera lui s-a închis. S-a auzit radioul. Muezinul a anunţat a treia oară azan-ul. A venit din nou căldura. Aziza a devenit şi mai apatică. Nu se mai mişca deloc, nu mai plângea. Din când în când, Laila îşi lipea urechea de gura copilei, îngrozită că s-ar putea să nu îi mai audă răsuflarea slabă. O lua cu leşin chiar şi când făcea această mişcare simplă. Adormea, visa, dar nu îşi mai amintea ce visase. Când se trezea, verifica ce face Aziza, îi pipăia buzele uscate şi crăpate, îi lua pulsul slab de la gât şi se culca la loc. Vor muri aici, Laila era sigură de asta, dar ceea ce o îngrozea cu adevărat era că va rezista mai mult decât Aziza, care era mică şi fragilă. Cât mai putea să reziste? Va muri în căldura aceasta, iar ea va trebui să zacă lângă trupuşorul ţeapăn şi să îşi aştepte propria moarte. A adormit din nou. S-a trezit. A adormit. Graniţa dintre vis şi starea de veghe s-a şters. A fost trezită din nou, dar nu de cântatul cocoşilor sau de răsunetul azan-ului, ci de zgomotul făcut de un obiect greu, care era târât. A auzit un zornăit. Brusc, camera a fost inundată de lumină. Era insuportabil. Şi-a ridicat capul, a tresărit şi şi-a acoperit ochii. Printre degete, a văzut o siluetă masivă, înceţoşată, stând într-un dreptunghi de lumină. Silueta s-a mişcat. Apoi ceva s-a ghemuit lângă ea,

foarte aproape, şi o voce i-a răsunat în ureche: — Dac-o să mai încerci, o să te găsesc. Jur pe numele Profetului că o să te găsesc. Şi atunci n-o să existe niciun tribunal în ţara asta nenorocită care să mă tragă la răspundere pentru ce o să vă fac. Întâi lui Mariam, pe urmă ei şi la sfârşit ţie. O să te oblig să te uiţi. M-ai înţeles? O să te oblig să te uiţi. Acestea fiind zise, a ieşit. Dar nu înainte să îi dea o lovitură cu piciorul în coaste, din cauza căreia va urina cu sânge, vreme de mai multe zile. 11 Ministerul Apărării.

37 Mariam Septembrie, 1996 Trecuseră doi ani şi jumătate de la acele întâmplări. În dimineaţa zilei de 27 septembrie, Mariam s-a trezit speriată: se auzeau împuşcături şi fluierături, pocnitori şi muzică. A coborât în fugă până în sufragerie, unde a dat de Laila, care era deja la fereastră. Aziza era cocoţată pe umerii ei. Laila s-a întors şi a zâmbit. — Au venit talibanii, a spus ea. Mariam auzise prima oară de ei în urmă cu doi ani, în octombrie. 1994. Atunci, Rasheed venise acasă şi le povestise de talibanii care îi răsturnaseră de la putere pe liderii facţiunilor militare din Kandahar, preluând controlul asupra oraşului. Erau o forţă de gherilă, formată din tinerii paştuni ale căror familii fugiseră în Pakistan în timpul războiului cu sovieticii. Majoritatea crescuseră – unii chiar se născuseră – în taberele de refugiaţi aflate de-a lungul graniţei pakistaneze şi fuseseră şcoliţi în madrasa-urile din Pakistan, de către mullahii care predau Shari’a. Liderul lor era un individ retras, misterios, care nu ştia carte, fiind cunoscut drept Mullahul Omar. El, adăugase Rasheed, oarecum amuzat, îşi zicea Ameer-ul-Mumineen, Conducătorul Credincioşilor. — Este-adevărat că băieţii ăştia nu au risha, rădăcini, a spus Rasheed, neadresându-i-se nici ei, nici Lailei. Mariam ştia că, de la încercarea lor eşuată de fugă, din urmă cu doi ani şi jumătate, ea şi Laila deveniseră una şi aceeaşi persoană în ochii lui, fiind la fel de ticăloase şi meritând în mod egal neîncrederea, dispreţul şi indiferenţa lui. Când vorbea, Mariam avea impresia că poartă o conversaţie cu el însuşi sau cu o persoană invizibilă din cameră, care, spre deosebire de ea şi de Laila, era demnă să îi audă părerile. — Poate că n-or avea trecut, a continuat el, fumând cu privirea în tavan. Poate că nu ştiu nimic despre lume sau despre istoria acestei ţări. Aşa o fi. Şi poate că, prin comparaţie cu ei, Mariam se poate considera profesor universitar. Ha! Toate astea-s adevărate. Dar uitaţi-vă în jurul vostru. Ce vedeţi? Vă zic eu, comandanţi mujahedini lacomi şi depravaţi, înarmaţi până-n dinţi, care s-au îmbogăţit de pe urma heroinei şi care îşi declară jihad, omorând pe oricine le iese în cale. Măcar talibanii sunt fără de pată şi cinstiţi. Sunt băieţi musulmani cuviincioşi. Wallah, or să cureţe locul ăsta când or să vină. Or să aducă pacea şi ordinea. Oamenii n-or să mai fie împuşcaţi când or să iasă din casă ca să cumpere lapte. N-or să mai fie rachete! Gândiţi-vă. Se împlineau doi ani de când talibanii luptau ca să ajungă la Kabul, cucerind oraş după oraş de la mujahedini şi punând capăt războiului dintre facţiuni acolo unde se instalau. Îl capturaseră pe comandantul hazar Abdul Ali Mazari şi îl executaseră. În urmă cu câteva luni de zile, îşi instalaseră tabăra în sudul Kabulului, trăgând asupra oraşului şi făcând schimb de rachete cu Ahmad Shah Massoud. La începutul acelei luni, septembrie, 1996, cuceriseră oraşele Jalalabad şi Sarobi. Rasheed spunea că talibanii aveau un singur lucru în plus faţă de mujahedini, ceva care mujahedinilor le era străin. Erau uniţi. — Să vină. Eu, unul, o să îi scald în petale de trandafir. În ziua aceea au ieşit toţi patru în oraş, Rasheed ducându-le din autobuz în autobuz, ca să cunoască noua lor lume, noii lor conducători. În fiecare cartier bombardat, Mariam vedea oameni care apăreau ca din senin dintre dărâmături şi ieşeau pe străzi. A văzut o bătrână care arunca cu orez peste trecători, cu un zâmbet ştirb şi obosit. Doi bărbaţi se îmbrăţişau lângă ruinele unei clădiri arse, în timp ce pe cer fluierau, şuierau şi explodau câteva petarde aprinse de băieţii suiţi pe acoperişuri. Imnul naţional care se auzea din casetofoane era aproape acoperit de claxoanele automobilelor. — Uite, Mayam! Aziza arăta cu degetul spre un grup de băieţi care alergau pe Jadeh Maywand,

agitându-şi pumnii în aer şi trăgând nişte cutii de conserve ruginite, legate cu sfori. Strigau că Massoud şi Rabbani se retrăseseră din Kabul. De peste tot se auzeau strigăte de Allah-u-akbar! Mariam a zărit un cearşaf care atârna la fereastra unei clădiri de pe Jadeh Maywand. Cineva scrisese trei cuvinte pe el, cu vopsea neagră: Zenda Baad Taliban! Trăiască talibanii! Stradă după stradă, Mariam descoperea acelaşi mesaj pictat pe geamuri, bătut în cuie pe uşi, fluturând pe antenele automobilelor. În cursul aceleiaşi zile, Mariam i-a zărit prima oară pe talibani, în Piaţa Pashtunistan, unde se afla împreună cu Rasheed, Laila şi Aziza. O mulţime pestriţă se strânsese acolo. Oamenii îşi întindeau gâturile şi se înghesuiau în jurul fântânii albastre din centrul pieţei, căţărându-se pe buza ei uscată. Voiau să vadă mai bine spre capătul pieţei, în vecinătatea vechiului restaurant „Khyber“. Rasheed, mătăhălos cum era, i-a împins şi i-a îmbrâncit pe ceilalţi gură-cască şi le-a condus în locul în care un bărbat vorbea la megafon. Când l-a văzut, Aziza a ţipat şi şi-a îngropat faţa în burqa lui Mariam. Era un tânăr slab şi bărbos, care purta un turban negru. Stătea în picioare, pe un fel de estradă improvizată. În mâna liberă ţinea un lansator de rachete. Lângă el, atârnau doi bărbaţi însângeraţi, spânzuraţi de stâlpii de semafor. Hainele le fuseseră sfâşiate. Feţele umflate li se învineţiseră. — Cel din stânga mi se pare cunoscut, a remarcat Mariam. O tânără din faţa lui Mariam s-a întors şi i-a spus că este Najibullah. Celălalt bărbat era fratele lui. Mariam îşi amintea chipul rotund şi mustăcios al lui Najibullah, care, în anii ocupaţiei sovietice, putea fi văzut, radios, pe toate panourile de afişaj şi în toate vitrinele magazinelor. Mai târziu va auzi că talibanii îl scoseseră pe Najibullah târâş din sanctuarul lui de la sediul Naţiunilor Unite din apropiere de Palatul Darulaman. Îl tortu-raseră ore în şir, apoi îi legaseră picioarele de un camion şi îi târâseră trupul pe străzi. — A omorât mulţi, foarte mulţi musulmani! striga tânărul taliban în megafon. Vorbea persană cu accent paştun, apoi trecea pe paştună. Şi-a subliniat cuvintele arătând cu arma spre cadavre. Toată lumea îi cunoaşte crimele. A fost un comunist şi un kafir. Asta facem noi cu necredincioşii care comit crime împotriva islamului! Rasheed zâmbea afectat. Aflată la Mariam în braţe, Aziza a început să plângă. A doua zi, Kabulul a fost invadat de camionete. În Khair khana, în Shar-e-Nau, în Karteh-Parwan, în Wazir Akbar Khan şi Taimani, camionetele roşii marca Toyota, pline cu bărbaţi înarmaţi, bărboşi şi cu turbane negre, au împânzit străzile. În fiecare camionetă se afla un megafon care trâmbiţa nişte anunţuri, în persană, apoi în paştună. Acelaşi mesaj se auzea din difuzoarele instalate în vârfurile moscheilor şi la postul de radio, care mai nou era cunoscut drept Vocea Shari’a. Mesajul putea fi citit şi pe fluturaşii aruncaţi pe străzi. Mariam a găsit unul în curte. Watan-ul nostru se va numi de-acum Emiratul Islamic al Afganistanului. Vor intra în vigoare următoarele legi: Toţi cetăţenii trebuie să se roage de trei ori pe zi. Dacă a venit ora rugăciunii şi aţi fost prinşi făcând altceva, veţi fi bătuţi. Toţi bărbaţii îşi vor lăsa bărbile să crească. Lungimea corectă este de cel puţin un pumn încleştat sub bărbie. Dacă veţi încălca această prevedere, veţi fi bătuţi. Toţi băieţii vor purta turbane. Băieţii din clasa întâi până în clasa a şasea vor purta turbane negre, cei din clasele mai mari, albe. Toţi bărbaţii vor purta veşminte islamice. Gulerele de la cămăşi vor fi închise la nasturi. Cântatul este interzis. Dansul este interzis.

Jocurile de cărţi, de şah, pariurile şi înălţarea zmeielor sunt interzise. Scrierea de cărţi, vizionarea de filme şi pictarea de tablouri sunt interzise. Dacă deţineţi papagali, veţi fi bătuţi. Păsările vor fi omorâte. Dacă veţi fura, vi se va tăia mâna de la încheietură. Dacă veţi fura din nou, vi se va tăia laba piciorului. Dacă nu sunteţi musulmani, nu vă rugaţi în locuri în care puteţi fi văzuţi de către musulmani. Dacă o veţi face, veţi fi bătuţi şi veţi fi băgaţi la închisoare. Dacă veţi fi prinşi că încercaţi să convertiţi un musulman la credinţa voastră, veţi fi executaţi. Atenţie, femei: Veţi sta tot timpul în casele voastre. Nu este cuviincios ca femeile să bată străzile fără rost. Dacă ieşiţi afară, este obligatoriu să fiţi însoţite de un mahram, o rudă bărbat. Dacă veţi fi prinse singure pe stradă, veţi fi bătute şi trimise acasă. Nu vă veţi arăta, în nicio împrejurare, chipul. Când veţi ieşi, vă veţi acoperi cu burqa. Dacă nu vă veţi supune, veţi fi bătute crunt. Produsele cosmetice sunt interzise. Bijuteriile sunt interzise. Nu veţi purta haine provocatoare. Nu veţi vorbi decât dacă veţi fi întrebate. Nu veţi privi bărbaţii în ochi. Nu veţi râde în public. În caz contrar, veţi fi bătute. Nu vă veţi da cu ojă pe unghii. Dacă o veţi face, veţi pierde un deget. Fetelor le este interzis să meargă la şcoală. Toate şcolile de fete vor fi închise imediat. Dacă veţi încerca să deschideţi o şcoală de fete, veţi fi bătuţi, iar şcoala va fi închisă. Femeilor le este interzis să muncească. Dacă veţi fi găsite vinovate de adulter, veţi fi omorâte cu pietre. Ascultaţi. Ascultaţi cu atenţie. Supuneţi-vă. Allah-u-akbar. Rasheed a închis radioul. Stăteau pe podeaua din sufragerie şi luau masa de seară, la nicio săptămână de când văzuseră cadavrul lui Najibullah atârnând în ştreang. — Doar n-or să oblige jumătate din populaţie să stea acasă şi să nu facă nimic, a protestat Laila. — De ce nu? i-a răspuns Rasheed. De data aceasta, Mariam era de acord cu el. Doar la fel făcuse şi el cu ea şi cu Laila, nu-i aşa? Cum de Laila nu îşi dădea seama? — Ăsta nu-i un sat oarecare. Suntem la Kabul. Femeile de aici au practicat avocatura şi medicina şi au deţinut funcţii în guvern… Rasheed a rânjit. — A vorbit fiica arogantă a unui intelectual iubitor de poezie. Câtă urbanitate tipic tadjică pe capul tău. Tu ai impresia că asta este vreo idee nouă, radicală, care li s-a năzărit talibanilor? Ai trăit vreodată în afara micii tale cochilii gingaşe din Kabul, gul a mea? Te-a interesat vreodată să vizitezi adevăratul Afganistan, sudul, estul, teritoriile tribale care se întind de-a lungul graniţei cu Pakistanul? Nu? Eu am făcut-o. Şi pot să-ţi spun că sunt multe locuri în ţara asta în care s-a trăit mereu aşa sau peaproape, oricum. Nu că tu ai avea habar. — Nu pot să cred una ca asta, insista Laila. N-au vorbit serios. — Mie mi s-a părut destul de serios ce i-au făcut talibanii lui Najibullah, a spus Rasheed. Ţie nu? — El era un comunist! Era şeful poliţiei secrete! Rasheed a izbucnit în râs. Nu trebuia să mai zică nimic, fiindcă Mariam ştia deja răspunsul: în ochii talibanilor, a fi comunist şi conducătorul temutei organizaţii KHAD îl făcea pe Najibullah doar puţin mai vrednic de dispreţ decât o femeie.

38 Laila Când s-au pus talibanii pe treabă, Laila s-a bucurat că babi nu mai trăia ca să vadă ce se întâmpla. L-ar fi durut sufletul. Bărbaţi înarmaţi cu târnăcoape au împânzit dărăpănatul Muzeu al Kabulului şi au făcut ţăndări statuile din perioada preislamică – adică pe cele care nu fuseseră deja prădate de către mujahedini. Universitatea a fost închisă, iar studenţii, trimişi acasă. Picturile erau smulse de pe pereţi şi tăiate bucăţi. Televizoarele erau făcute praf. Cărţile, cu excepţia Coranului, erau făcute grămezi şi arse, librăriile, închise. Poemele lui Khalili, Pajwak, Ansari, Haji Dehqan, Ashraqi, Bey-taab, Hafez, Jami, Nizami, Rumi, Khayyám, Beydel şi mulţi alţii s-au făcut scrum. Laila a auzit de bărbaţi care fuseseră ridicaţi de pe străzi, acuzaţi că au lipsit de la namaz şi aruncaţi în moschei. A aflat că restaurantul „Marco Polo“, din apropiere de Strada Găinilor, fusese transformat în centru de interogatorii. Câteodată se auzeau ţipete venind din spatele ferestrelor lui acoperite cu un strat de vopsea neagră. Peste tot vedeai Patrulele Bărboşilor, care băteau străzile în camionetele lor marca Toyota, în căutare de feţe bărbierite pe care să le umple de sânge. Închideau şi cinematografele. Cinematograful Park. Ariana. Aryub. Sălile de proiecţie erau devastate, iar rolele de film, puse pe foc. Laila îşi amintea de toate dăţile în care ea şi Tariq stătuseră în acele săli şi se uitaseră la filme indiene, de toate poveştile acelea melodramatice despre perechi de îndrăgostiţi separaţi de câte o întorsătură tragică a vieţii, unul rătăcit într-un tărâm îndepărtat, celălalt obligat să se căsătorească, de plânsetele lor, de cântatul pe câmpurile cu gălbenele, de dorinţa lor sfâşietoare de a se revedea. Îşi amintea cum râdea Tariq de ea fiindcă plângea la astfel de filme. — Mă-ntreb ce s-o fi întâmplat cu cinematograful tatălui meu, i-a spus Mariam într-o zi, dacă mai este în picioare sau dacă tot el este proprietar. Kharabat, vechiul cartier muzical al Kabulului, fusese redus la tăcere. Muzicanţii erau bătuţi şi aruncaţi la închisoare, iar rubab-urile, tamboura-urile şi armoniile lor, călcate în picioare. Talibanii sau dus la mormântul cântăreţului preferat al lui Tariq, Ahmad Zahir, şi au tras cu armele în el. — Este mort de aproape douăzeci de ani, i-a spus Laila lui Mariam. Nu ajunge dac-ai murit o dată? Rasheed nu părea prea deranjat de talibani. Nu trebuia decât să îşi lase barbă, ceea ce a făcut, şi să meargă la moschee, ceea ce iarăşi a făcut. Rasheed se raporta la talibani cu un fel de curiozitate plină de înţelegere şi afecţiune, aşa cum te-ai uita la un văr excentric, pus pe fapte năstruşnice şi scandaloase. În fiecare miercuri seara, asculta Vocea Shari’a, când talibanii anunţau numele celor care urmau să fie pedepsiţi. Apoi, vinerea, mergea la stadionul Ghazi, cumpăra un Pepsi şi urmărea spectacolul. În pat, o obliga pe Laila să îl asculte povestind, cu un fel de voioşie bolnăvicioasă, despre mâinile tăiate, spânzurările, decapitările şi biciuirile pe care le văzuse. — Astăzi am văzut cum un bărbat i-a luat gâtul ucigaşului fratelui său, a zis el într-o seară, suflând rotocoale de fum. — Sunt nişte sălbatici, a spus Laila. — Aşa crezi tu? În comparaţie cu cine? Sovieticii au omorât un milion de oameni. Ştii câţi oameni au omorât mujahedinii numai în Kabul, în ultimii patru ani? Cincizeci de mii. Cincizeci de mii. Ţi se pare chiar aşa o catastrofă, prin comparaţie, să le tai mâinile câtorva hoţi? Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Este-n Coran. Să zicem că cineva ar omorî-o pe Aziza, n-ai vrea să te răzbuni? Laila i-a aruncat o privire dezgustată. — Vreau să te fac să-nţelegi ceva, a zis Rasheed. — Eşti la fel ca ei.

— Ce ochi interesanţi are Aziza. Nu ţi se pare? Nu seamănă nici cu ai tăi, nici cu ai mei. S-a întors cu faţa la ea şi a scărpinat-o uşor pe coapsă cu unghia strâmbă de la arătător. — Hai să-ţi explic, a zis. Dacă m-ar apuca năbădăile, şi nu zic c-aşa o să fie, dar s-ar putea, de ce nu, aş avea tot dreptul să mă descotorosesc de Aziza. Ce zici, ţi-ar plăcea? Sau aş putea să mă duc la talibani într-o zi, pur şi simplu să intru în secţie şi să le spun că am anumite bănuieli în ceea ce te priveşte. Ar fi de-ajuns. Pe cine crezi că ar lua în serios? Ce crezi că ţi-ar face? Laila şi-a tras piciorul. — Nu c-aş face aşa ceva, a spus el. N-aş face. Nay. Probabil că nu. Doar mă cunoşti. — Eşti josnic. — Ce cuvânt mare. Asta-i o chestie care nu mi-a plăcut niciodată la tine. Chiar şi când erai mică şi te fâţâiai de colo-colo cu ologul ăla, te credeai atât de deşteaptă, fiindcă citeai cărţi şi recitai poezii. Şi la ce-ţi foloseşte acum toată deşteptăciunea? Datorită cui ai un acoperiş deasupra capului, datorită ştiinţei tale de carte sau datorită mie? Sunt josnic? Jumătate dintre femeile din oraşul ăsta ar omorî ca să aibă un soţ ca mine. Ar face orice. S-a întors la loc şi a suflat fumul spre tavan. — Te dai în vânt după cuvintele mari? O să-ţi dau eu unul: perspectivă. Asta fac eu acum, Laila. Vreau să mă asigur că vezi lucrurile în perspectivă. Ceea ce i-a întors Lailei stomacul pe dos în seara aceea a fost faptul că fiecare cuvânt pe care îl rostise Rasheed, până la ultimul, era adevărat. Dar a doua zi de dimineaţă şi în mai multe dimineţi după aceea, senzaţia de greaţă a persistat, apoi s-a înrăutăţit, devenind ceva descurajant de familiar. Nu peste multă vreme, într-o după-amiază rece şi mohorâtă, Laila s-a întins pe spate, pe duşumeaua din camera ei. Mariam trăgea un pui de somn împreună cu Aziza, în camera ei. Ţinea în mâini o spiţă pe care o smulsese cu patentul de la o roată veche de bicicletă. O găsise pe aleea unde îl sărutase pe Tariq, cu ani în urmă. Stătea de ceva vreme pe podea, respirând sacadat, cu picioarele depărtate. Pe Aziza o iubise din toată inima, chiar din momentul în care începuse să bănuiască existenţa ei. Nu se îndoise nicio clipă de ea însăşi, nu şovăise nicio clipă. Ce lucru îngrozitor este, se gândea Laila acum, ca o mamă să se teamă că inima nu i se va umple de iubire pentru copilul ei. Ce lucru nefiresc. Şi totuşi trebuia să se întrebe, în timp ce stătea culcată pe duşumea, cu mâinile transpirate, şovăitoare pe spiţă, dacă într-adevăr ar fi putut să îl iubească pe copilul lui Rasheed aşa cum îl iubea pe-al lui Tariq. Până la urmă, nu a putut să o facă. A pus spiţa jos, dar nu de frică să nu sângereze până la moarte sau convinsă fiind că ar comite o faptă abominabilă – oricum bănuia că aşa era. A pus spiţa jos fiindcă nu putea accepta ceea ce mujahedinii îmbrăţişaseră cu atâta lejeritate: ideea că uneori, în război, trebuie să iei şi vieţi nevinovate. Războiul ei era împotriva lui Rasheed. Bebeluşul nu avea nicio vină. Şi deja avuseseră loc prea multe omoruri. Laila văzuse destui nevinovaţi care muriseră prinşi în focul încrucişat al taberelor care se duşmăneau.

39 Mariam Septembrie, 1997 Spitalul ăsta nu mai primeşte femei, s-a răstit paznicul la ei. Stătea în capul scărilor, uitându-se cu ochi reci la mulţimea adunată în faţa spitalului Malalai. Un vaiet puternic s-a ridicat din mulţime. — Dar ăsta este spital de femei! a ţipat o femeie din spatele lui Mariam. Oamenii i-au întărit spusele. Mariam a mutat-o pe Aziza de pe o mână pe cealaltă. Cu cea rămasă liberă o sprijinea pe Laila, care gemea, agăţată de gâtul lui Rasheed. — Nu mai este, a spus talibanul. — Nevastă-mea naşte! a ţipat un bărbat mătăhălos. Ce-ai vrea, frate, să nască aici, în stradă? La începutul anului, în ianuarie, se anunţase că bărbaţii şi femeile vor fi consultaţi în spitale diferite şi că toate femeile angajate în spitale vor fi concediate şi trimise să lucreze într-o unitate centrală. Nimeni nu crezuse, iar talibanii nu puseseră în practică această decizie. Până acum. — Dar spitalul Ali Abad? a strigat alt bărbat. Paznicul a dat din cap în semn că nu. — La Wazir Akbar Khan? — Doar bărbaţii, a răspuns el. — Şi noi încotro s-o luăm? — Duceţi-vă la Rabia Balkhi. O tânără şi-a făcut loc până a ajuns în faţă, strigând că ea fusese deja acolo şi că nu aveau nici apă curată, nici oxigen, nici curent electric şi nici medicamente. — Nu au de niciunele. — Acolo trebuie să vă duceţi. S-au auzit din nou vaiete şi ţipete, o insultă, două. Cineva a aruncat cu o piatră. Talibanul şi-a ridicat kalaşnikovul şi a început să tragă în aer. Alt taliban, din spatele lui, şi-a fluturat biciul. Mulţimea s-a împrăştiat repede. Camera de aşteptare de la Rabia Balkhi gemea de femei în burqa şi copiii lor. Aerul duhnea a transpiraţie, a trupuri şi picioare nespălate, a antiseptic, urină şi fum de ţigară. Sub ventilatorul leneş din tavan, copiii se fugăreau, sărind peste picioarele întinse ale mamelor care gemeau şi ale taţilor adormiţi. Mariam a ajutat-o pe Laila să se sprijine de un perete de pe care căzuseră bucăţi de tencuială de forma unor ţări străine. Laila se legăna înainte şi înapoi, cu mâinile lipite de pântece. — O să-ţi fac rost de un consult, Laila jo. Promit. — Mişcă-te repede, a spus Rasheed. În faţa ghişeului de înregistrare era o hoardă de femei care se îmbrânceau şi se înghionteau. Unele avea sugari în braţe. Cineva s-a desprins din mulţime şi s-a repezit spre uşile batante care duceau la sălile de consultaţii. Un taliban înarmat i-a tăiat calea şi i-a făcut vânt înapoi. Mariam a început să îşi croiască drum prin mulţime. Şi-a înfipt călcâiele în pământ şi trupul în coatele, şoldurile şi omoplaţii unor străine. Cineva i-a tras un cot în coaste, dar nici ea nu s-a lăsat mai prejos. O mână se îndrepta spre faţa ei. A îndepărtat-o dintr-o lovitură. Ca să avanseze, şi-a înfipt mâinile în gâturi, braţe, coate şi claie de păr, iar dacă cineva se răstea la ea, îi răspundea cu aceeaşi monedă.

Mariam înţelegea acum câte lucruri trebuie să sacrifice o mamă. Decenţa era doar unul dintre ele. S-a gândit cu mâhnire la nana, la sacrificiile pe care şi ea le făcuse. Nana, care ar fi putut să se lepede de ea sau să o arunce într-un şanţ şi să fugă. Dar nu o făcuse. În schimb, îndurase ruşinea de a purta în pântece o harami şi îşi modelase viaţa în jurul sarcinii anevoioase de a o creşte pe Mariam şi, în felul ei, de a o iubi. Şi, într-un final, Mariam îl preferase pe Jalil. În timp ce se zbătea din toate puterile, fără ruşine, să ajungă în faţă, la ghişeu, Mariam şi-a dorit să fi fost o fiică mai bună pentru nana. Şi-a dorit să fi înţeles atunci ce înţelegea acum despre ce înseamnă să fii mamă. S-a trezit faţă în faţă cu o asistentă acoperită din cap până în picioare cu o burqa gri, murdară. Asistenta vorbea cu o femeie tânără, a cărei burqa era plină de sânge în dreptul capului. — Fiicei mele i s-a rupt apa, iar copilul nu iese, a strigat Mariam. — Acum vorbesc eu! a ţipat tânăra plină de sânge. Aşteaptă-ţi rândul! Mulţimea de femei se legăna dintr-o parte în alta, precum iarba înaltă din jurul kolbei, când trecea briza prin luminiş. O femeie din spatele lui Mariam striga că fata ei a căzut dintr-un copac şi şi-a rupt mâna la cot. Alta a ţipat că are scaune cu sânge. — Are febră? a întrebat-o asistenta. La început, Mariam nu şi-a dat seama că vorbeşte cu ea. — Nu, a răspuns Mariam. — Sângerări? — Nu. — Unde este? Peste capetele acoperite, i-a arătat cu degetul locul în care Laila stătea cu Rasheed. — O să ajungem şi la ea. — Mai durează? a strigat Mariam. Cineva o apucase de umeri şi o trăgea înapoi. — Nu ştiu, a răspuns asistenta. I-a spus că aveau doar doi doctori şi că pe moment operau amândoi. — Are dureri! — Şi eu am! a ţipat femeia cu capul însângerat. Aşteaptă-ţi rândul! Mariam era trasă înapoi. Între ea şi asistentă se interpuseseră acum umeri şi capete. Un sugar a râgâit, mirosind a lapte. — Scoateţi-o să se plimbe, a strigat asistenta. Şi aşteptaţi. Afară se întunecase când o asistentă le-a chemat în sfârşit înăuntru. Sala de naşteri avea opt paturi, pe care femeile gemeau şi se răsuceau, asistate de infirmiere acoperite din cap până în picioare. Două dintre femei tocmai năşteau. Nu existau perdele între paturi. Lailei i s-a dat patul din fundul sălii, sub fereastra acoperită cu vopsea neagră. În apropiere era o chiuvetă crăpată şi uscată, de-a curmezişul căreia era legată o sfoară pe care atârnau nişte mănuşi chirurgicale pătate. Mariam a văzut o masă de aluminiu în mijlocul încăperii. Pe tăblia de sus se găsea o pătură cenuşie, cea de jos era goală. Una dintre femei i-a urmărit privirea. — Sus le pun pe-alea vii, a spus ea, cu voce sfârşită. Doctoriţa, într-o burqa albastru închis, era o femeie micuţă, repezită, cu mişcări ca de pasăre. Tot ce spunea părea arzător, urgent. — Primul copil. Nu era o întrebare, ci o afirmaţie. — Al doilea, a spus Mariam. Laila a ţipat şi s-a întors pe o parte, înfigându-şi degetele în mâna lui Mariam. — Au fost ceva probleme la prima naştere? — Nu. — Dumneata eşti mama ei? — Da, a răspuns Mariam. Doctoriţa şi-a ridicat poalele de la burqa şi a scos un instrument metalic, ca o pâlnie. I-a ridicat

burqa Lailei şi i-a lipit partea mai lată a instrumentului pe pântece, iar partea îngustă şi-a băgat-o în ureche. A auscultat aproape un minut, a schimbat locul, a auscultat din nou, a schimbat iar locul. — Acum trebuie să pipăi copilul, hamshira. Şi-a pus una dintre mănuşile prinse cu cleşti deasupra chiuvetei. A împins cu o mână pântecele Lailei şi pe cealaltă a strecurat-o înăuntru. Laila a scâncit. După ce a terminat, doctoriţa i-a dat mănuşa asistentei, care a clătit-o şi a pus-o la loc pe sfoară. — Fiica dumitale are nevoie de o cezariană. Ştii ce-i aia? Trebuie să-i tăiem uterul şi să scoatem copilul, fiindcă este în poziţia şezut. — Nu-nţeleg, a spus Mariam. Doctoriţa i-a explicat că bebeluşul era astfel poziţionat, încât nu putea să iasă de unul singur. — Şi a trecut oricum prea mult timp. Trebuie să intrăm imediat în sala de operaţii. Laila a făcut semn că este de acord, cu o expresie chinuită pe chip, şi capul i-a căzut într-o parte. — Ar mai fi ceva, a intervenit doctoriţa. S-a apropiat de Mariam, s-a aplecat spre ea şi a început să vorbească cu o voce mai joasă, pe un ton secretos, în care se citea şi o urmă de jenă. — Ce spune? a gemut Laila. S-a-ntâmplat ceva cu copilul? — Dar cum o să suporte durerea? a întrebat Mariam. Probabil că doctoriţa a sesizat ceva acuzator în această întrebare, fiindcă a schimbat tonul, adoptând o atitudine defensivă. — Dumneata crezi că mie-mi convine situaţia asta? Ce-ai vrea să fac? Nu vor să-mi dea ce-mi trebuie. Nu pot să fac nici radiografii, aspiraţii, nu am oxigen, nici măcar nişte simple antibiotice. Când ONG-urile ne oferă bani, talibanii îi refuză. Sau canalizează banii spre locurile în care sunt îngrijiţi bărbaţii. — Dar nu puteţi să-i daţi totuşi ceva? — Ce se-ntâmplă? a gemut Laila. — Ai putea să cumperi dumneata medicamentul, dar… — Scrieţi-mi numele pe ceva, a sărit Mariam. Scrieţi-l, că fac eu rost de el. Sub burqa, doctoriţa a dat scurt din cap. — Nu mai e timp, a spus ea. În primul rând, nu se găseşte la niciuna dintre farmaciile din apropiere. Aşa că ai pierde timp cu umblatul dintr-un loc în altul, poate chiar până în celălalt capăt al oraşului, cu şanse foarte mici de a-l găsi. Este aproape opt şi jumătate, aşa că probabil o să fii arestată fiindcă ai ieşit după ce s-a dat stingerea. Şi chiar dacă ai găsi medicamentul, se prea poate să nu ţi-l permiţi. Sau o să te trezeşti că supralicitezi pe el, luptându-te cu cineva la fel de disperat ca dumneata. Nu mai este timp. Copilul ăsta trebuie scos. — Spuneţi-mi ce se-ntâmplă! a gemut Laila. Se ridicase în capul oaselor, proptită pe coate. Doctoriţa a oftat şi i-a spus că spitalul nu mai are anestezic. — Dar dacă mai amânăm, o să pierzi copilul. — Atunci tăiaţi-mă, a spus Laila. S-a întins la loc şi şi-a îndoit genunchii. Tăiaţi-mă şi scoateţi-mi copilul. Laila zăcea pe patul cu roţi din sala de operaţii sărăcăcioasă, în vreme ce doctoriţa se spăla pe mâini într-un lighean. Tremura. Trăgea aer în piept, printre dinţii încleştaţi, de fiecare dată când asistenta o ştergea pe pântece cu o cârpă înmuiată într-un lichid galben-maroniu. Altă asistentă se postase la uşă. O tot crăpa şi arunca priviri afară, pe furiş. Doctoriţa şi-a dat jos burqa. Avea o coamă de păr argintiu, cearcăne pronunţate şi nişte riduri accentu-ate de oboseală la colţurile gurii. — Vor să operăm în burqa, a explicat doctoriţa, arătând cu capul spre asistenta de la uşă. Stă de pază. Dacă îi vede venind, mă acopăr. Vorbise pe un ton pragmatic, aproape indiferent, iar Mariam a înţeles că avea în faţă o femeie pe

care astfel de lucruri nu o mai atingeau. Iată o femeie, se gândea, care a înţeles cât de norocoasă este că poate să muncească, care ştie că se va găsi întotdeauna ceva, altceva pe care ei l-ar putea interzice. În dreptul umerilor Lailei, de o parte şi de alta a patului, existau două tije de metal verticale. Cu ajutorul unor cleşti de rufe, asistenta care o curăţase pe Laila pe pântece a prins un cearşaf de ele, pe post de perdea între Laila şi doctoriţă. Mariam s-a postat la creştetul Lailei şi s-a aplecat până li s-au atins obrajii. Lailei îi clănţăneau dinţii. Mâinile li s-au împreunat. Prin perdea, Mariam vedea umbra doctoriţei mişcându-se la stânga Lailei, iar pe cea a asistentei, în faţa ei. Buzele Lailei erau întinse la limită. Balonaşe de salivă se formau şi se spărgeau pe dinţii ei încleştaţi. Respira repede, şuierat. — Curaj, surioară, i-a spus doctoriţa şi s-a aplecat peste ea. Laila a făcut ochii cât cepele. Apoi a deschis gura. A rămas aşa o vreme, tremurând, cu venele gâtului încordate, cu faţa scăldată în broboane de sudoare, încleştându-şi pumnii şi zdrobindu-i degetele lui Mariam. Mariam nu va uita niciodată cât de mult timp a trecut până când Laila să slobozească primul ţipăt. De fiecare dată când îşi va aduce aminte, va fi cuprinsă de admiraţie.

40 Laila Toamna, 1999 A fost ideea lui Mariam să sape groapa. Într-o dimineaţă, i-a dus în spatele şopronului şi le-a zis: — Aici, a spus. Ăsta-i un loc bun. Dădeau la cazma cu rândul. Nu plănuiseră să facă o groapă prea mare sau prea adâncă, dar chiar şi aşa era o muncă istovitoare. Seceta, care dura de doi ani, făcuse prăpăd peste tot. Peste iarnă ninsese foarte puţin, iar în primăvară nu plouase deloc. Peste tot în ţară, ţăranii îşi părăseau pământurile, îşi vindeau bunurile şi mergeau din sat în sat, în căutare de apă. Unii se mutaseră în Pakistan sau Iran. Alţii veniseră la Kabul. Dar rezervele de apă se împuţinaseră şi în oraş, iar puţurile de suprafaţă secaseră. Cozile de la fântânile adânci erau atât de lungi, încât Laila şi Mariam aşteptau ore întregi până le venea rândul. Râul Kabul secase şi el în lipsa viiturilor de la începutul primăverii. Acum servea de toaletă publică, nemaiexistând nimic în albia lui, în afară de excremente umane şi gunoaie. Au continuat să dea la cazma, dar pământul ars de soare se făcuse tare ca piatra. Mariam împlinise patruzeci de ani. Încărunţise. Sub ochi avea nişte pungi maronii, ca nişte semilune. Pierduse doi dinţi din faţă. Unul căzuse, pe celălalt i-l spărsese Rasheed fiindcă îl scăpase din greşeală pe Zalmai din braţe. Pielea i se zbârcise, arsă de soarele nemilos. S-au oprit să se uite la Zalmai, care o fugărea pe Aziza. După ce au terminat de săpat groapa, s-au postat pe marginea ei şi s-au uitat în jos: — Cred c-ajunge, a decretat Mariam. Zalmai avea doi ani. Era un băieţel rotofei, cu părul ondulat. Avea ochii mici, căprui şi obrajii rozalii, la fel ca Rasheed, indiferent de vreme. Tot de la tatăl lui moştenise linia părului des, care muşca din frunte în formă de semilună. Când era singur cu Laila, Zalmai era drăgălaş, vesel şi jucăuş. Îi plăcea să se caţere pe umerii Lailei şi să se joace de-a v-aţi ascunselea cu ea şi cu Aziza, în curte. Uneori, când era mai liniştit, îi plăcea să stea la Laila în poală, iar ea să îi cânte. Cântecul lui preferat era Mullahul Mohammad jan. Îşi legăna picioruşele grăsuţe, în vreme ce ea îi cânta în cârlionţi, şi fredona şi el când ajungea la refren, îngăimând cuvintele cu vocea lui spartă: Vino cu mine şi hai la Mazar, mullahule Mohammad jan, Ca să vedem lalelele, prietenul meu iubit. Lailei îi plăceau la nebunie sărutările umede pe care i le dădea Zalmai pe obraji, gropiţele pe care le făcea la coate şi degeţelele lui durdulii de la picioare. Îi plăcea la nebunie să îl gâdile, să îi construiască tunele din perne şi pernuţe prin care să se târască, să îl vadă adormind în braţele ei, cu o mânuţă agăţată de urechea ei. I se făcea rău când se gândea la după-amiaza aceea când stătuse întinsă pe podea, cu o spiţă de bicicletă între picioare. Fusese cât pe ce să o facă. Acum i se părea de neconceput până şi faptul că putuse să îi dea aşa ceva prin cap. Fiul ei era o binecuvântare şi Laila răsuflase uşurată când descoperise că temerile ei fuseseră nefondate, că îl iubea ca pe ochii din cap, la fel ca pe Aziza. Dar Zalmai îşi adora tatăl şi din cauza aceasta devenea alt copil atunci când Rasheed era prin preajmă şi îşi revărsa dragostea asupra lui. Atunci Zalmai era ca argintul viu, chicotind sfidător sau zâmbind obraznic. Când era şi tatăl lui de faţă, se bosumfla din nimic, era ranchiunos şi făcea numai pozne. Laila îl dojenea, Rasheed îi cânta în strună. — Este semn de inteligenţă, spunea el. La fel spunea şi când Zalmai înghiţea bile de sticlă, aprindea beţe de chibrit şi mesteca ţigările lui Rasheed, deşi i se atrăsese atenţia că nu are voie.

Când s-a născut Zalmai, Rasheed l-a mutat în patul în care dormea cu Laila. Îi cumpărase şi un pătuţ, pictat special cu lei şi leoparzi în poziţie de atac. Cumpărase haine, jucării, biberoane şi scutece noi, deşi stăteau prost cu banii şi cele vechi ale Azizei erau încă bune. Într-o zi, a venit acasă cu o jucărie mobilă cu baterie, pe care a agăţat-o deasupra pătuţului. Nişte albinuţe vărgate cu galben şi negru se legănau prinse de o floarea-soarelui, iar când le strângeai în mână, se pliau şi scoteau un scârţâit. Când le dădeai drumul, se auzea o melodie. — Parcă ziceai că afacerea nu mai merge aşa de bine, i-a reproşat Laila. — Am prieteni de la care pot să mă-mprumut, i-a răspuns expeditiv. — Şi cum o să le dai banii înapoi? — Lucrurile or să se schimbe. Aşa se-ntâmplă-n viaţă. Uite, îi place. Vezi? În cele mai multe zile, Laila suferea de dorul fiului ei. Rasheed îl lua cu el la atelier, îl lăsa să se bage pe sub bancul lui de lucru încărcat şi să se joace cu pingelele vechi de cauciuc şi bucăţile de piele aruncate la rebuturi. Rasheed îşi vedea de treaba lui, bătea cuie şi îi dădea drumul roţii cu şmirghel, dar nu îl scăpa din ochi. Dacă Zalmai răsturna un vraf de pantofi, îl dojenea cu blândeţe, zâmbind pe sub mustaţă. Dacă o făcea din nou, punea ciocanul jos, îl aşeza pe masa lui de lucru şi îi vorbea domol. Răbdarea lui cu Zalmai era un puţ adânc şi nu a secat niciodată. Când se întorceau seara acasă, capul lui Zalmai sălta pe umărul lui Rasheed, amândoi mirosind a clei şi a piele. Zâmbeau ca oamenii care împărtăşesc un secret, cu şiretenie, de parcă toată ziua cât stătuseră în atelierul acela întunecos nu făcuseră încălţăminte, ci urziseră cine ştie ce planuri secrete. Lui Zalmai îi plăcea să stea lângă tatăl lui la masă, unde se jucau jocuri numai de ei înţelese, în timp ce Mariam, Laila şi Aziza aşezau farfuriile pe sofrah. Se împungeau cu rândul în piept, se hlizeau, se băteau cu cocoloaşe de pâine, şoptindu-şi diverse lucruri, pe care ele nu le auzeau. Dacă Laila le zicea ceva, Rasheed ridica ochii, deranjat. Dacă îşi exprima intenţia de a-l lua pe Zalmai în braţe sau, mai rău, dacă Zalmai întindea mâinile spre ea, Rasheed îi arunca priviri furioase. Laila se retrăgea, îndurerată. Într-o seară, la vreo câteva săptămâni după ce Zalmai a împlinit doi ani, Rasheed a venit acasă cu un televizor şi un videocasetofon. Ziua fusese călduţă, chiar plăcută, dar, odată cu lăsarea întunericului, se răcorise, anunţându-se o noapte friguroasă, fără stele. A aşezat televizorul pe masa din sufragerie. Le-a spus că l-a cumpărat la negru. — Alt împrumut? l-a întrebat Laila. — Este un Magnavox. Aziza a intrat în cameră. Când a văzut televizorul, a alergat spre el. — Ai grijă, Aziza jo, a spus Mariam. Nu pune mâna pe el. Aziza era blondă, la fel ca Laila, care îşi recunoştea gropiţele în obrajii fiicei sale. devenise o fetiţă liniştită, gânditoare, cu un comportament care Lailei i se părea prea matur pentru vârsta de şase ani. Se minuna de modul în care vorbea fiica ei, de cadenţă şi ritm, de pauzele meditative şi de intonaţii, toate ducând-o cu gândul la un adult şi toate atât de nepotrivite cu trupul imatur care găzduia acea voce. Îşi luase asupra ei sarcina de a-l trezi în fiecare zi pe Zalmai, de a-l îmbrăca, de a-i da de mâncare şi de a-l pieptăna şi se achita de ea cu pricepere şi voioşie. Tot ea îl culca, suportându-i toanele cu stoicism, împăciuitoare şi calmă. În preajma lui, Aziza adoptase o mişcare a capului exasperată, straniu de matură. Aziza a apăsat pe butonul de deschidere al televizorului. Rasheed s-a încruntat, i-a prins mâna şi i-a pus-o pe masă, cu brutalitate. — Ăsta-i televizorul lui Zalmai, s-a răstit el. Aziza s-a refugiat în poala lui Mariam. Acum erau nedespărţite. În ultima vreme, cu acordul Lailei, Mariam începuse să o înveţe pe Aziza versete din Coran. Aziza ştia deja Sura Ikhlas şi Sura Fatiha pe de rost şi cum să spună cele patru ruqat-uri ale rugăciunii de dimineaţă.

Asta-i tot ce am să-i dau, îi spusese Mariam Lailei, cunoştinţele şi rugăciunile astea. Sunt singura avere adevărată pe care am avut-o vreodată. Zalmai a intrat în cameră. Rasheed stătea ca pe ghimpi şi nu îl scăpa din ochi, ca un om care aşteaptă să vadă trucurile simple ale unui magician, la colţ de stradă. Zalmai a tras de cablul de la televizor, a apăsat pe butoane şi şi-a lipit palmele pe ecranul negru. Când şi le-a dezlipit, urmele aburite ale palmelor micuţe s-au evaporat de pe sticlă. Rasheed zâmbea, mândru nevoie mare, şi se uita la Zalmai care îşi tot lipea şi dezlipea palmele de pe ecran. Talibanii interziseseră televizoarele. Casetele video fuseseră adunate şi distruse în mod public, benzile din ele, smulse şi legate de stâlpii gardurilor. Antenele de satelit fuseseră atârnate de lampadare. Dar Rasheed era încrezător că putea să facă rost de nişte casete, în ciuda interdicţiei. — De mâine o să-ncep să caut unele cu desene animate. N-ar trebui să fie mare lucru. Poţi să cumperi orice la negru. — Atunci poate c-o să ne cumperi şi nouă un puţ nou, i-a spus Laila, ceea ce i-a atras o privire plină de dispreţ din partea lui. De-abia mai târziu, după o cină constând, a câta oară, dintr-o porţie de orez simplu – lipsea şi ceaiul, din cauza secetei – şi după ce a fumat o ţigară, Rasheed i-a comunicat Lailei ce hotărâre luase. — Nu, a zis Laila. El i-a răspuns că nu îi ceruse părerea. — Puţin îmi pasă dacă te interesează ce cred eu. — O să-ţi pese când o să afli toată povestea. I-a spus că se împrumutase mai mult decât lăsase să se înţeleagă, că banii câştigaţi la atelier nu mai ajungeau ca să îi întreţină pe toţi cinci. — Nu ţi-am spus până acum, ca să nu-ţi faci griji. În plus, a zis el, ai fi surprinsă cât de mult se poate câştiga. Laila a spus din nou nu. Erau în sufragerie. Mariam şi copiii erau în bucătărie. Laila auzea zăngănitul veselei, râsul ascuţit al lui Zalmai, glasul Azizei, care îi spunea ceva lui Mariam în felul ei chibzuit, împăciuitor. — Vor mai fi şi alţii ca ea, chiar mai mici, i-a spus Rasheed. Toată lumea din Kabul face la fel. Laila i-a răspuns că nu îi pasă ce fac alţi oameni cu copiii lor. — N-o s-o scap deloc din ochi, a zis Rasheed, enervat. Este un colţ sigur. Peste drum e o moschee. — N-o să te las să-mi faci fata cerşetoare! a izbucnit Laila. Palma lui cu degete groase, pătrăţoasă a răsunat puternic când i s-a lipit de obraz. I-a vâjâit capul. Larma din bucătărie s-a stins. O clipă, casa s-a scufundat într-o tăcere mormântală. S-au auzit paşi grăbiţi pe hol. Mariam şi copiii şi-au făcut apariţia în sufragerie, mutându-şi privirile de la ea la Rasheed şi înapoi. Atunci Laila i-a tras un pumn. Era prima dată când pocnea pe cineva, fără să pună la socoteală ghionturile pe care şi le dădeau ea şi Tariq, în joacă. Acelea fuseseră inofensive, tatonări prietenoase, semne de afecţiune izvorâte din tulburări cărora nu ştiau cum să le facă faţă. Obişnuiau să ţintească muşchiul căruia Tariq îi zicea, cu o voce de cunoscător, deltoidul. Laila a urmărit arcul descris de pumnul ei, care spinteca aerul şi a simţit cum pielea zbârcită şi ţepoasă a lui Rasheed se mototoleşte sub încheieturile degetelor ei. S-a auzit o bufnitură, de parcă ar fi scăpat un sac cu orez pe duşumea. L-a lovit cu putere, atât de tare, încât, din cauza impactului, Rasheed s-a clătinat şi s-a dat doi paşi înapoi. Din celălalt capăt al încăperii, s-au auzit un icnet, un scâncet şi un ţipăt, dar nu şi-a dat seama cine şi cum reacţionase. Pe moment, era prea uluită şi nu îi mai păsa de nimic, aşteptând ca mintea să îi prindă din urmă gestul pe care îl făcuse. Când a realizat, se prea poate să fi zâmbit. Se prea poate să fi

rânjit chiar, când, spre uimirea ei, Rasheed a ieşit calm din cameră. Dintr-odată, Lailei i s-a părut că toate greutăţile din vieţile lor, a ei, a Azizei şi a lui Mariam, s-au topit pur şi simplu, că s-au evaporat la fel ca urmele palmelor lui Zalmai de pe ecranul televizorului. I se părea că meritase, oricât de absurd ar fi fost, să fi îndurat tot ceea ce înduraseră, toată suferinţa şi toate umilinţele, pentru acest moment de izbăvire, pentru acest act de sfidare care ştergea totul cu buretele. Nici nu a băgat de seamă că Rasheed se întorsese. Asta până când nu s-a trezit că îi înfige mâna în gât, până când nu a fost ridicată în aer şi izbită de perete. De aproape, rânjetul batjocoritor de pe faţa lui părea imposibil de mare. Părea din ce în ce mai buhăit pe măsură ce îmbătrânea. Laila a observat cât de multe vase de sânge sparte îi brăzdau pielea de pe nas. Rasheed nu spunea nimic. Şi, de fapt, ce ar mai fi fost de spus după ce îşi băgase pistolul în gura nevestei? Din cauza raidurilor săpau gropi în curte. Uneori, raidurile erau lunare, alteori, săptămânale. În ultima vreme, aproape zilnice. De cele mai multe ori, talibanii confiscau bunurile şi îţi trăgeau un şut în fund sau vreo două după ceafă. Dar mai erau şi cazuri care se lăsau cu bătăi publice cu sfoara la tălpi şi la palme. — Uşurel, îi îndemna Mariam acum, îngenuncheată pe margine. Au coborât televizorul în groapă, fiecare ţinând de câte un capăt al foliei de plastic în care era înfăşurat. — Cred c-ajunge, a spus Mariam. La sfârşit au bătătorit pământul, ca să nu trezească bănuieli. — Gata, a zis Mariam, ştergându-şi mâinile pe rochie. S-au înţeles că vor dezgropa televizorul când va fi mai sigur, după ce talibanii vor mai rări raidurile, peste o lună, două, şase sau poate mai mult. În visele Lailei, se face că ea şi Mariam se află din nou în dosul şopronului şi sapă. Numai că, de data aceasta, o bagă în pământ pe Aziza. Răsuflarea Azizei abureşte folia de plastic în care au înfăşurat-o. Laila îi vede ochii îngroziţi, albul palmelor care lovesc şi împing folia. Aziza le imploră. Laila nu îi aude strigătele. Doar o vreme, îi strigă ea, doar o vreme. Din cauza raidurilor, înţelegi, iubirea mea? După ce o să se termine cu raidurile, mami şi khala Mariam or să te dezgroape. Îţi promit, iubirea mea. Pe urmă o să ne jucăm. O să ne jucăm cât o să vrei tu. Apoi înfige lopata în pământ. Laila se trezeşte cu răsuflarea tăiată, cu gust de pământ în gură, după ce primii bulgări lovesc plasticul.

41 Mariam În vara anului 2000, seceta a intrat în al treilea an, cel mai rău dintre toate. În Helmand, Zabol şi Kandahar, ţăranii îşi părăseau satele şi o porneau la drum, ca nomazii, mereu pe drumuri, în căutare de iarbă şi păşuni pentru turmele lor. Când nu găseau niciuna, nici alta, după ce caprele şi oile şi vitele lor piereau, veneau la Kabul. Se îndreptau spre colina Kareh-Ariana şi se stabileau în cartiere de barăci apărute peste noapte, câte cincisprezece sau douăzeci de oameni înghesuiţi într-o colibă. A fost de asemenea vara Titanicului, vara în care Mariam şi Aziza s-au hârjonit şi au chicotit după pofta inimii, Aziza insistând ca ea să fie Jack. — Linişte, Aziza jo. — Jack! Spune-mi pe nume, khala Mariam. Spune: Jack! — Taică-tău o să sară-n sus dacă-l trezeşti. — Jack! Şi tu eşti Rose. Scena se sfârşea când Mariam se dădea bătută, prăvălită pe spate, şi zicea că o să fie din nou Rose. — Bine, fii tu Jack, se îndupleca ea. N-ai decât să mori de tânără. Eu o să apuc să trăiesc până la adânci bătrâneţi. — Da, dar eu o să mor ca un erou, îi răspundea Aziza, în timp ce tu, Rose, o să fii toată viaţa nefericită, chinuită de dorul meu. Apoi, călare pe pieptul lui Mariam, decreta: Acum este musai să ne pupăm! Mariam îşi ferea capul, dintr-o parte în alta, iar Aziza, încântată de propriul comportament scandalos, îşi ţuguia buzele şi râdea pe înfundate. Uneori, Zalmai voia să se joace şi el. El ce era, le întreba. — Tu poţi să fii aisbergul, hotăra Aziza. În vara aceea, febra Titanicului a pus stăpânire pe Kabul. Oamenii aduceau clandestin exemplare piratate ale filmului, din Pakistan – uneori, casetele erau ascunse în lenjeria intimă. După ce se dădea stingerea, toată lumea încuia uşa, stingea lumina, dădea sonorul mai încet şi vărsa lacrimi pentru Jack şi Rose şi pentru pasagerii vaporului sortit pieirii. Dacă era curent electric, Mariam, Laila şi copiii se uitau şi ei. Dezgropaseră de multe ori televizorul din dosul şopronului, noaptea, târziu, cu luminile stinse şi geamurile acoperite cu pături. Negustorii ambulanţi de pe malurile râului Kabul s-au mutat în albia secată. Nu peste multă vreme, din gropile arse de soare puteai să cumperi carpete cu Titanicul şi suluri de ţesături cu imprimeuri inspirate din film, făcute sul în roabe. Existau deodorantul Titanic, pasta de dinţi Titanic, parfumul Titanic, pakora Titanic, chiar şi burqa Titanic. Un cerşetor a început să-şi spună, insistent, Cerşetorul Titanic. Aşa s-a născut Oraşul Titanic. Muzica face toţi banii, se spunea. Ba nu, marea. Luxul. Vaporul. E treaba cu sexul, murmurau. Leo, spunea Aziza, cu sfială. De el este vorba, de Leo. — Toată lumea îl vrea pe Jack, i-a spus Laila lui Mariam. Despre asta-i vorba. Toată lumea îşi doreşte să apară Jack, să-i scape de necazuri. Dar nu există niciun Jack. Jack nu se mai întoarce. Jack a murit. Pe la sfârşitul verii, un negustor de pânzeturi a aţipit, lăsându-şi ţigara aprinsă. El a scăpat nevătămat, dar prăvălia s-a făcut scrum. Focul a cuprins şi magazia de ţesături din vecinătate, o prăvălie cu haine la mâna a doua, un mic magazin de mobilă şi o brutărie.

Mai târziu, Rasheed a fost informat că atelierul lui, care se găsea la colţ de stradă, ar fi scăpat neatins, dacă vântul ar fi bătut spre est în loc de vest. Au vândut tot. Primele la vânzare au fost lucrurile lui Mariam, apoi cele ale Lailei, hainele de sugar ale Azizei şi puţinele jucării pe care i le cumpărase Rasheed, la insistenţele repetate ale Lailei. Aziza urmărea toate aceste întâmplări cu o privire docilă. Au urmat ceasul de mână al lui Rasheed, vechiul lui aparat de radio cu tranzistoare, cele două cravate, pantofii şi verigheta. Canapeaua, masa, covorul şi scaunele au dispărut şi ele. Zalmai s-a făcut foc şi pară când au vândut televizorul. După incendiu, Rasheed stătea mai toată ziua pe acasă. O plesnea pe Aziza. Îi trăgea şuturi lui Mariam. Arunca cu diverse lucruri. Îi căuta nod în papură Lailei, nu îi convenea cum miroase, cum se îmbracă, cum se piaptănă, îi reproşa că i s-au îngălbenit dinţii. — Ce s-a ales de tine? o întreba. M-am însurat cu o pari, iar acu’ m-am trezit pe cap cu o mârţoagă. Pe zi ce trece semeni tot mai mult cu Mariam. Şi-a pierdut slujba de la restaurantul de kebab din apropiere de Piaţa Haji Yaghoub, pentru că se luase la bătaie cu un client. Clientul se plânsese că Rasheed îi trântise, insolent, pâinea pe masă. Îşi aruncaseră vorbe grele. Rasheed îl făcuse maimuţoi uzbec. Unul dintre ei fluturase o armă. Celălalt îl ameninţase cu o frigăruie. În versiunea lui Rasheed, el era cu frigăruia. Mariam se îndoia. Apoi fusese concediat de la restaurantul din Taimani fiindcă clienţii se plânseseră că aşteaptă prea mult comanda. Rasheed susţinea că bucătarul era leneş şi se mişca în dorul lelii. — Probabil că trăgeai un pui de somn în spate, a zis Laila. — Nu-l provoca, Laila jo, a intervenit Mariam. — Ţi-o cauţi cu lumânarea, femeie. — Ori dormeai, ori fumai. — Mă jur pe ce-am mai sfânt… — Ăsta eşti tu, n-ai ce face. Într-o fracţiune de secundă era grămadă pe ea, cărându-i pumni în piept, cap şi pântece, smulgândui părul şi izbind-o de perete. Aziza ţipa şi îl trăgea de cămaşă, Zalmai ţipa şi el, încercând să îl dea jos de pe maică-sa. Rasheed împingea copiii cât colo, o arunca pe Laila la pământ şi începea să o lovească cu picioarele. Mariam se arunca pe Laila. El continua să le lovească pe amândouă, cu spume la gură şi ochii injectaţi, în care se citea pornirea criminală, şi nu se oprea până nu îl părăseau puterile. — Jur c-o să mă faci să te omor, Laila, zicea, gâfâind. Apoi ieşea val-vârtej din casă. Când au rămas fără bani, a început să îi bântuie spectrul foamei. Mariam a fost uluită cât de repede şi cu câtă uşurinţă a devenit foamea centrul existenţei lor. Orezul fiert, simplu şi alb, fără carne sau sos, era acum o delicatesă rară. Săreau din ce în ce mai des peste mese. Situaţia devenea alarmantă. Câteodată, Rasheed mai aducea acasă sardine la conservă şi nişte pâine fărâmicioasă şi uscată, cu gust de rumeguş. Altădată, a venit cu un sac cu mere pe care îl furase, riscând să rămână fără o mână. În băcănii, strecura cu grijă în buzunare conserve de ravioli, pe care le împărţeau la cinci, partea leului revenindu-i lui Zalmai. Mâncau napi cruzi cu sare. Frunze ofilite de lăptucă şi banane înnegrite la cină. Moartea prin înfometare a devenit, brusc, o posibilitate cât se poate de limpede. Unii alegeau să nu mai aştepte. Mariam auzise că o văduvă din vecini fărâmiţase nişte pâine uscată, o amestecase cu şoricioaică şi îşi hrănise toţi cei şapte copii cu ea. Cea mai mare porţie şi-o păstrase pentru ea. Azizei au început să i se vadă coastele, iar obrajii i s-au scofâlcit. Gambele i s-au subţiat, iar pielea i-a căpătat o culoare pământie. Când o lua în braţe, Mariam îi simţea oasele şoldurilor, care îi împungeau pielea întinsă. Zalmai zăcea prin casă, cu privirea pierdută şi ochii pe jumătate închişi, sau în poală la tatăl lui, moale ca o cârpă. Plângea până adormea, dar nu prindea putere pentru că avea un somn agitat şi se trezea des.

Când se ridica în picioare, Mariam vedea nişte puncte albe, care îi dansau prin faţa ochilor. Îi vâjâiau capul şi urechile. Şi-a amintit ce spunea hogea Faizu-llah despre foame, de câte ori începea Ramadanul: Chiar şi omul muşcat de şarpe mai aţipeşte, dar nu şi cel înfometat. — Or să-mi moară copiii, a spus Laila. Şi eu nu pot să fac nimic. — N-or să moară, i-a răspuns Mariam. N-o să-i las eu. O să fie totul bine, Laila jo. Ştiu ce-i de făcut. În ziua aceea era o căldură înăbuşitoare. Mariam şi-a pus burqa pe ea şi s-a îndreptat împreună cu Rasheed spre Hotelul Intercontinental. Biletele de autobuz erau un lux pe care nu şi-l mai permiteau, aşa că Mariam era secătuită de puteri când au ajuns în vârful dealului abrupt. Pe când urcau panta, o luase de două ori cu ameţeală şi trebuise să se oprească să îşi tragă sufletul şi să aştepte să îi treacă. La intrarea în hotel, Rasheed l-a salutat călduros pe unul dintre portari, care era îmbrăcat într-un costum vişiniu şi avea o şapcă pe cap. Între ei s-a înfiripat o conversaţie prietenoasă. Rasheed vorbea cu mâna pe cotul portarului. La un moment dat, a arătat cu mâna spre Mariam şi s-au uitat amândoi la ea. Mariam avea impresia că îl cunoaşte de undeva. După ce portarul a intrat în hotel, Mariam şi Rasheed s-au pus pe aşteptat. În depărtare se vedea Institutul Politehnic, iar în spatele lui, vechiul cartier Khair khana şi şoseaua care ducea la Mazar. Spre sud, se vedea fabrica de pâine „Silo“, lăsată în paragină acum multă vreme, în faţada ei gălbuie căscându-se o mulţime de găuri apărute în urma tuturor bombardamentelor la care fusese supusă. Tot la sud, dar mai departe în zare, se conturau ruinele găunoase ale Palatului Darulaman, unde, cu mulţi ani în urmă, Rasheed o dusese la picnic. Amintirea acelei zile era o rămăşiţă dintr-un trecut care nu mai părea al ei. S-a concentrat pe aceste lucruri, pe aceste repere din peisaj. Se temea să nu piardă şirul gândurilor, să nu o ia razna. La fiecare câteva minute, jeepurile şi taxiurile se opreau în faţa intrării în hotel. Portarii se repezeau să întâmpine pasagerii, bărbaţi înarmaţi, cu bărbi şi turbane. Păreau siguri pe ei, relaxaţi, afişând în acelaşi timp un aer ameninţător. Mariam prindea frânturi din conversaţiile lor, înainte să dispară pe uşile hotelului. Vorbeau în paştună şi persană, dar şi în urdu şi arabă. — Iată-i pe adevăraţii noştri stăpâni, a spus Rasheed cu o voce joasă. Pakistanezii şi islamiştii arabi. Talibanii sunt marionetele. Ăştia sunt jucătorii cei mari, iar Afganistanul este terenul lor de joacă. Dacă zvonurile erau adevărate, a continuat, talibanii le dăduseră voie să ridice tabere secrete peste tot în ţară, unde tinerii erau antrenaţi să lupte în jihad şi să devină atentatori sinucigaşi. — De ce durează atât? a întrebat Mariam. Rasheed a scuipat, acoperind flegma cu ţărână. Au intrat în hotel după o oră, conduşi de portar. Tocurile le păcăneau pe gresia din hol, unde domnea o răcoare plăcută. Doi bărbaţi se instalaseră în fotoliile de piele şi îşi puseseră carabinele pe măsuţa de cafea; serveau ceai negru şi colaci jelabi însiropaţi, presăraţi cu zahăr pudră. Gândul i-a zburat la Aziza, care se dădea în vânt după jelabi, şi a întors capul. Portarul i-a dus afară, pe o terasă. A scos un telefon negru, mic şi fără fir din buzunar şi o bucată de hârtie pe care era mâzgălit un număr de telefon. I-a spus lui Rasheed că era telefonul prin satelit al şefului său direct. — Ţi-am făcut rost de cinci minute. Atât. — Tashakor, a zis Rasheed. N-o să uit serviciul ăsta. Portarul a dat din cap şi s-a îndepărtat. Rasheed a format numărul. I-a dat telefonul lui Mariam. În vreme ce asculta ţârâitul telefonului care suna cu întreruperi la celălalt capăt al firului, gândurile i-au zburat departe. Şi-a adus aminte de ultima oară când îl văzuse pe Jalil, cu treisprezece ani în urmă, în primăvara lui 1987. Stătuse pe stradă, în faţa casei ei, sprijinit în baston, lângă Benz-ul

albastru cu număr de Herat. Aşteptase ore întregi în picioare, strigând-o din când în când, la fel cum aşteptase şi ea odată în faţa casei lui. Mariam dăduse perdeaua la o parte doar o dată, o clipă, şi îl zărise fugitiv. Fugitiv, dar îndeajuns ca să vadă că părul i se albise şi se făcuse ca puful şi că se gârbovise. Purta ochelari, nelipsita cravată roşie şi obişnuita batistă albă în buzunarul de la piept. Dar cel mai mult o izbise faptul că era mai slab decât îşi amintea ea, sacoul de la costumul maro închis atârnând lălâu pe el, la fel şi pantalonii la glezne. Şi Jalil o văzuse, chiar dacă numai pentru o clipă. Privirile li se întâlniseră în crăpătura dintre perdele, aşa cum se mai întâmplase în urmă cu mulţi ani, prin crăpătura dintre alte două perdele. Dar Mariam s-a retras cu repeziciune. S-a aşezat pe pat şi a aşteptat să plece. Se gândea acum la scrisoarea pe care i-o lăsase în cele din urmă la uşă. O păstrase zile în şir sub pernă, scoţând-o din când în când şi învârtind-o în mâini. Într-un final, o rupsese fără să o deschidă. Şi iat-o acum aici, după atâţia ani, dându-i telefon. Mariam îşi dorea acum să-l fi lăsat să intre. Ce rău ar fi făcut dacă l-ar fi poftit înăuntru, l-ar fi rugat să se aşeze şi l-ar fi lăsat să spună ce avea pe suflet? Era tatăl ei. Nu fusese un tată bun, era adevărat, dar cât de banale i se păreau acum greşelile lui, cât de uşor de iertat, când le compara cu răutatea lui Rasheed, cu brutalitatea şi violenţa de care văzuse că sunt capabili bărbaţii când intră în conflict. Îşi dorea să nu fi rupt scrisoarea. S-a auzit o voce groasă de bărbat, care a informat-o că a sunat la primăria din Herat. Mariam şi-a dres glasul. — Salaam, frate, caut şi eu pe cineva care locuieşte în Herat. Sau locuia, acum mulţi ani. Numele lui este Jalil Khan. Stătea în Shar-e-Nau şi avea un cinematograf. Ştiţi cumva unde l-aş putea găsi? Din vocea bărbatului răzbătea iritarea. — De-asta aţi telefonat la primărie? Mariam i-a spus că nu ştia pe cine altcineva ar fi putut să sune. — Să-mi fie cu iertare, frate. Ştiu că aveţi lucruri importante de rezolvat, dar este o chestiune de viaţă şi de moarte. — Nu-l cunosc. Cinematograful a fost închis demult, de ani buni. — Poate e cineva pe-acolo care să-l cunoască, vreun… — Nu este nimeni. Mariam a închis ochii. — Vă rog, frate. Sunt copii la mijloc. Copii mici. Un oftat adânc. — Poate cineva de-acolo… — Avem un îngrijitor care-a trăit toată viaţa aici. — Da, vă rog, întrebaţi-l. — Sunaţi din nou mâine. Mariam i-a spus că nu poate. — Nu pot să folosesc telefonul ăsta decât cinci minute. Nu… La celălalt capăt al firului s-a auzit un păcănit şi Mariam a crezut că pusese receptorul în furcă. Dar auzea paşi şi voci, un claxon îndepărtat şi un huruit mecanic întrerupt din când în când de nişte păcănituri, poate un ventilator electric. A pus telefonul la cealaltă ureche şi a închis ochii. L-a revăzut pe Jalil zâmbind, ducându-şi mâna la buzunar. Aha. Acum înţeleg. Ia să vedem ce avem noi aici… Un pandantiv în formă de frunză, de care atârnau bănuţi pe care erau gravate nişte luni şi nişte stele. Probează-l, Mariam jo.

Cum îmi vine? Parc-ai fi o regină. Au trecut câteva minute. Apoi s-au auzit din nou paşi, un scârţâit şi un păcănit. — Îl cunoaşte. — Da? — Aşa zice. — Unde este? a întrebat Mariam. Omul ăsta ştie unde stă Jalil Khan? A urmat o pauză. — Zice c-a murit cu ani în urmă, în 1987. A simţit că îi fuge pământul de sub picioare. Se gândise şi la asta, fireşte. Jalil ar fi trebuit să fie trecut bine de şaptezeci de ani până acum, dar… 1987. Înseamnă că era pe moarte. Venise cu maşina tocmai de la Herat ca să îşi ia rămas-bun. S-a apropiat de balustrada terasei. De acolo de sus se vedea piscina hotelului, faimoasă pe vremuri, goală şi murdară acum, ciuruită de gloanţe şi cu faianţa spartă. Şi iată şi terenul de tenis, căzut în paragină; fileul zdrenţuit zăcea fără vlagă în mijlocul lui, ca o piele moartă, năpârlită, de şarpe. — Trebuie să-nchid, a spus vocea de la celălalt capăt al firului. — Îmi cer scuze că v-am deranjat, a zis Mariam, plângând pe înfundate în telefon. L-a revăzut pe Jalil făcându-i cu mâna, sărind pe pietrele din râu, cu buzunarele pline de daruri. S-a gândit la toate dăţile în care îşi ţinuse răsuflarea pentru el, sperând că, astfel, Dumnezeu o să îi dea mai mult timp cu el. Vă mulţumesc, a dat Mariam să spună, dar bărbatul de la celălalt capăt al firului închisese deja telefonul. Rasheed se uita la ea. Ea a dat din cap în semn că nu s-a rezolvat nimic. — Inutil, a zis, smulgându-i telefonul. Aşchia nu sare departe de trunchi. Ajunşi în hol, în drum spre ieşire, Rasheed s-a îndreptat sprinten spre măsuţa de cafea, la care nu mai stătea nimeni, şi a băgat în buzunar ultimul colac de jelabi. Când au ajuns acasă, i l-a dat lui Zalmai.

42 Laila Aziza şi-a împachetat următoarele lucruri într-o pungă de hârtie: cămaşa înflorată şi singura pereche de şosete pe care o avea, mănuşile desperecheate de lână, o pătură veche, de culoarea dovleacului, cu stele şi comete, o cană de plastic crăpată şi cele două zaruri. Era o dimineaţă friguroasă de aprilie, în 2001, cu puţin înainte ca Laila să împlinească douăzeci şi trei de ani. Cerul era de un gri translucid şi rafale de vânt rece şi umed tot izbeau de perete uşa cu plasă de ţânţari. În urmă cu câteva zile, Laila aflase că Ahmad Shah Massoud fusese în Franţa şi vorbise în Parlamentul European. Massoud era acum în nord, în locurile lui de baştină, în fruntea Alianţei Nordice, singura grupare din opoziţie care mai lupta împotriva talibanilor. În Europa, Massoud avertizase Occidentul cu privire la taberele teroriste din Afganistan şi insistase pe lângă SUA să îl ajute în lupta cu talibanii. — Dacă preşedintele Bush nu ne va ajuta, spusese el, aceşti terorişti vor ataca foarte curând SUA şi Europa. Cu o lună înainte de asta, Laila aflase că talibanii băgaseră explozibil TNT în crăpăturile celor două statui gigantice ale lui Buddha din Bamian şi le aruncaseră în aer, pretinzând că reprezintă un îndemn la păcat şi idolatrie. Când se aflase de intenţiile lor, toată lumea protestase, din SUA până în China. Guvernele, istoricii şi arheologii de pe tot globul trimiseseră scrisori, stăruind pe lângă talibani să nu demoleze cele mai importante vestigii istorice din Afganistan. Dar talibanii îşi văzuseră de treabă şi detonaseră explozibilii în interiorul celor două statui ale lui Buddha, vechi de două mii de ani. Cântaseră Allah-u-akbar după fiecare explozie şi izbucniseră în urale de fiecare dată când statuile îşi pierduseră un braţ sau un picior şi se făcuseră praf şi pulbere. Laila îşi amintea cum stătuse în creştetul celei mai mari dintre cele două statui, împreună cu babi şi cu Tariq, în 1987; briza le mângâiase chipurile luminate de soare, în timp ce un şoim plana în cercuri peste valea care se întindea la picioarele lor. Dar, când a auzit că statuile au pierit, nu a simţit nimic. Nu mai părea să conteze. Cum să îi pese de nişte statui, când de propria-i viaţă se alegea praful? Până nu i-a spus Rasheed că este timpul să plece, Laila nu s-a mişcat de pe podea. Se aşezase întrun colţ al sufrageriei, fără să scoată o vorbă şi cu chipul împietrit, încadrat de buclele încâlcite. Oricât de adânc ar fi încercat să tragă aer în piept, tot nu reuşea să îşi umple plămânii. Se îndreptau spre Karteh-Seh. Rasheed îl luase pe Zalmai în braţe, în vreme ce Aziza mergea repede, ţinând-o de mână pe Mariam. Vântul îi umfla fularul murdar şi tivul de la rochie. era mai posomorâtă acum, de parcă ar fi simţit, la fiecare pas, că este păcălită. Laila nu găsise puterea să îi spună adevărul. Îi zisese că va merge la şcoală, o şcoală specială, unde copiii mâncau şi dormeau şi nu se mai întorceau acasă după ore. Acum Aziza o bătea la cap cu aceleaşi întrebări cu care o bombardase în ultimele zile. Elevii dormeau în camere separate sau cu toţii, într-o cameră mare? O să-şi facă prieteni? Profesorii or să fie drăguţi? Şi una care se repeta mai des: Şi cât timp trebuie să stau acolo? S-au oprit la două străzi depărtare de clădirea joasă, care semăna cu o baracă. — Eu şi Zalmai o să v-aşteptăm aici, a spus Rasheed. A, să nu uit… A scos o gumă de mestecat din buzunar, cadou de despărţire, şi i-a întins-o Azizei, cu un aer înţepat, mărinimos. Aziza a luat-o şi a murmurat un mulţumesc. Laila s-a minunat încă o dată de bunătatea fiicei ei, de imensa ei capacitate de a ierta şi i s-au umplut ochii de lacrimi. I s-a strâns inima de durere şi a simţit că îi fuge pământul de sub picioare la gândul că în după-amiaza aceea nu o să mai doarmă lângă ea, că nu va mai simţi braţul slăbuţ al Azizei pe pieptul ei, curbura capului Azizei

apăsându-i coastele, răsuflarea Azizei încălzindu-i gâtul şi călcâiele Azizei împungându-i pântecele. Când le-a văzut plecând, Zalmai a început să plângă şi să strige: Ziza! Ziza! S-a zvârcolit, a dat din picioare în braţe la tatăl lui şi şi-a strigat sora, până când maimuţa unui flaşnetar aflat pe celălalt trotuar i-a furat privirile. Mariam, Laila şi Aziza au străbătut singure ultimele două străzi. Pe măsură ce se apropiau de clădire, Laila vedea mai bine faţada crăpată, acoperişul dărăpănat, ferestrele fără geamuri, bătute în cuie şi ce mai rămăsese dintr-un leagăn instalat lângă un zid în ruină. S-au oprit în faţa uşii şi Laila i-a repetat încă o dată Azizei ce îi spusese şi mai devreme. — Şi dac-or să te-ntrebe de tatăl tău, tu ce-o să le spui? — Că l-au omorât mujahedinii, a răspuns Aziza, codindu-se. — Bravo. Dar ai înţeles de ce? — Fiindcă asta este o şcoală specială. Acum, după ce ajunseseră aici şi clădirea se ridica aievea în faţa lor, părea tulburată. Buza de jos îi tremura şi i se umpluseră ochii de lacrimi, iar Laila îşi dădea seama cât se chinuia să fie curajoasă. — Dacă spunem adevărul, a zis cu voce pierită, întretăiată, n-or să mă mai primească. E o şcoală specială. Vreau să merg acasă. — O să te vizitez tot timpul, a reuşit Laila să îngaime. Îţi promit. — Şi eu, a sărit Mariam. O să venim să te vedem, Aziza jo, şi o să ne jucăm cum am făcut mereu. N-o să stai mult, până găseşte taică-tău ceva de lucru. — Aici o să ai de mâncare, a spus Laila cu voce tremurată. Era bucuroasă că avea burqa pe ea, bucuroasă că Aziza nu putea să îi vadă chipul răvăşit. Aici n-o să-ţi fie foame. Au orez şi pâine şi apă, poate chiar şi fructe. — Dar tu n-o să fii aici. Şi nici khala Mariam n-o să fie aici. — O să vin să te văd, a asigurat-o Laila. Tot timpul. Uită-te la mine. Aziza. O să vin să te văd. Sunt mama ta. Şi să ştiu că mor, şi tot o să vin să te văd. Directorul orfelinatului era un bărbat gârbovit, plăpând, cu trăsături regulate. Avea un început de chelie, barba neîngrijită şi ochii ca boabele de mazăre. Numele lui era Zaman. Pe cap purta o bonetă. Lentila stângă de la ochelari era ciobită. În drum spre biroul lui, le-a întrebat pe Laila şi Mariam cum le cheamă, cum o cheamă pe Aziza şi ce vârstă are. Au traversat un hol prost luminat, plin de copii desculţi, care se dădeau la o parte şi îi cercetau curioşi. Erau ciufuliţi sau raşi în cap. Purtau nişte pulovere cu mânecile jerpelite, blugi zdrenţuiţi, cu genunchii roşi, paltoane cârpite cu bandă adezivă. Mirosea a amoniac şi a urină, a săpun şi a talc. Aziza era din ce în ce mai neliniştită, apoi a început să scâncească. Laila a zărit o clipă curtea: un petic de pământ plin de buruieni, vreo două leagăne şubrede, nişte cauciucuri vechi şi o minge de baschet dezumflată. Încăperile prin care treceau erau sărăcăcioase, iar ferestrele, acoperite cu folii de plastic. Dintr-o astfel de încăpere a ţâşnit un băiat care s-a agăţat de Laila, încercând să i se caţere în braţe. Un îngrijitor care curăţa ceva ce semăna cu o băltoacă de urină a lăsat mopul şi l-a luat pe sus. Zaman avea o atitudine protectoare, blândă faţă de orfani. Pe unii îi mângâia pe cap în trecere, altora le spunea o vorbă bună, ciufulindu-i fără urmă de superioritate. Copiii se bucurau când îi mângâia. Toţi ridicau ochii spre el, dornici să îi câştige afecţiunea. Le-a condus în biroul lui, o încăpere în care se găseau doar trei scaune pliante şi o masă de scris, pe care zăceau de-a valma teancuri de hârtii. — Sunteţi din Herat, i-a spus Zaman lui Mariam. Vă trădează accentul. S-a lăsat pe spătarul scaunului, şi-a încrucişat mâinile peste pântece şi le-a spus că are şi el un cumnat care a locuit acolo. Chiar şi în aceste gesturi obişnuite, Laila a observat o anume încordare. Şi,

dincolo de zâmbetul lui sfios, a simţit că există frământări şi necazuri, dezamăgiri şi un sentiment de neputinţă, toate mascate de o aparentă bună dispoziţie. — Era sticlar, a continuat Zaman. Făcea nişte lebede frumoase, verzi ca jadul. Dacă le puneai la soare, sclipeau de-ţi luau ochii, fiindcă sticla era presărată cu pulbere de pietre preţioase. V-aţi mai întors? Mariam i-a răspuns că nu. — Eu sunt din Kandahar. Aţi fost vreodată la Kandahar, hamshira? Nu? este foarte frumos. Ce grădini! Şi strugurii! Ah, ce struguri. O încântare a simţurilor. Câţiva copii se strânseseră ciorchine în prag şi se uitau la ei. Zaman i-a alungat cu blândeţe, în paştună. — Dar să ştiţi că iubesc şi Heratul, oraşul artiştilor şi al scriitorilor, al sufiţilor şi al misticilor. Ştiţi gluma aia veche, că dacă-ţi întinzi mai mult piciorul în Herat, rişti să te trezeşti cu el în fundul unui poet. Aziza, aflată lângă Laila, a chicotit. Zaman s-a prefăcut că răsuflă uşurat. — Ai văzut? Te-am făcut să râzi, hamshira mică. Asta-i partea cea mai grea. Chiar mi-a fost frică. Mă gândeam că va trebui să mă pun pe cloncănit, ca găina, sau să zbier ca măgarul. Dar uite c-ai râs. Şi ce bine-ţi stă. A chemat un îngrijitor ca să aibă grijă de ea preţ de câteva minute. Aziza a sărit în poală la Mariam şi s-a agăţat de ea. — Vrem doar să vorbim ceva, scumpa mea, i-a spus Laila. O să ne găseşti tot aici, nu plecăm nicăieri. Bine? Tot aici. — Ce-ar fi să ne plimbăm un pic amândouă, Aziza jo? Vrei? a întrebat-o Mariam. Mama trebuie să vorbească ceva cu kaka Zaman. Doar un minut. Hai să mergem. După ce au rămas singuri, Zaman a întrebat-o data de naştere a Azizei, ce boli avusese şi ce alergii. A cerut informaţii despre tatăl Azizei, iar Laila a trecut prin strania experienţă de a spune o minciună care era de fapt adevărul. Zaman o asculta, dar pe chip nu i se citea nimic: nici că ar fi convins, nici că ar fi sceptic. Administra orfelinatul pe baza unui cod de onoare, zicea el. Dacă o hamshira îi spunea că soţul ei este mort şi că ea nu mai poate avea grijă de copii, el nu îi punea la îndoială vorbele. Laila a început să plângă. Zaman a pus stiloul jos. — Mi-e ruşine, a îngăimat Laila, cu palma la gură. — Uită-te la mine, hamshira. — Ce fel de mamă îşi abandonează copilul? — Uită-te la mine. Laila şi-a ridicat privirea. — Nu este vina dumitale. M-ai auzit? Nu este vina dumitale, ci a sălbaticilor ălora. Wahshi-i ăia sunt de vină. Din cauza lor, mi-e ruşine că sunt paştun. Au făcut de ocară numele poporului meu. Şi nu eşti singura, hamshira. Tot timpul vin la noi mame ca dum-neata, tot timpul. Mame care ajung aici fiindcă nu mai au ce să le dea de mâncare copiilor lor, din cauză că talibanii nu le lasă să iasă afară din casă şi să câştige o bucată de pâine. Aşa că nu trebuie să te-nvinovăţeşti. Nimeni de-aici nu te învinovăţeşte. Eu înţeleg. S-a aplecat spre ea. Hamshira, eu înţeleg. Laila s-a şters la ochi cu burqa. — Cât despre locul ăsta, a oftat Zaman, făcând un gest cu mâna, vezi şi dumneata că este într-o stare deplorabilă. Nu avem niciodată destule fonduri, ne descurcăm cum putem, încropind câte ceva din puţinul pe care-l căpătăm. Talibanii ne ajută prea puţin sau deloc. Dar ne descurcăm. La fel ca dumneata, facem şi noi ce trebuie făcut. Allah este mare şi bun şi are grijă şi de noi şi atâta vreme cât

El o să aibă grijă de noi, o să fac tot posibilul ca Aziza să aibă de mâncare şi de îmbrăcat. Atâta lucru pot să-ţi promit. Laila a dat din cap în semn că a înţeles. — Te-ai mai liniştit? Îi zâmbea prietenos. — Dar nu mai plânge, hamshira. Te vede copilul. Laila s-a şters din nou la ochi. — Să-ţi ajute Dumnezeu, a spus ea, slab. Să-ţi ajute Dumnezeu, frate. Dar, când a venit momentul despărţirii, scena s-a desfăşurat exact aşa cum se temuse Laila că se va întâmpla. Aziza a intrat în panică. Tot drumul spre casă, sprijinită de Mariam, Laila a auzit ţipetele sfâşietoare ale Azizei. În mintea ei, vedea palmele mari şi aspre ale lui Zaman cuprinzându-i mâinile Azizei, le vedea trăgând-o, cu blândeţe la început, apoi mai ferm şi până la urmă cu putere, ca să o desprindă de Laila. A văzut-o zvârcolindu-se în braţele lui Zaman, în timp ce el dădea colţul în grabă, şi a auzit-o ţipând de parcă ar fi fost pe punctul de a pieri de pe faţa pământului. Apoi Laila s-a văzut şi pe ea, alergând pe hol, cu capul în pământ şi un urlet care urca din capul pieptului. — Îi simt mirosul, i-a spus ea lui Mariam, acasă. Privirea i-a zburat peste umărul lui Mariam, dincolo de curte şi ziduri, spre munţii pământii ca flegma de fumător. — Of, Laila jo, a spus Mariam. Nu face asta. La ce bun? La ce bun? La început, Rasheed i-a făcut pe plac Lailei şi i-a însoţit – pe ea, pe Mariam şi pe Zalmai – la orfelinat, dar avea grijă să bufnească şi să se uite urât la ea tot drumul, să îi scoată ochii şi să îi împuie capul cu chinurile prin care îl făcea să treacă, văicărindu-se cât de tare îl dureau picioarele şi spatele din cauza drumului pe care îl băteau până la orfelinat şi înapoi. O toca tot timpul la cap, ca nu cumva să uite cât de întors pe dos era el. — Nu mai sunt nici eu tânăr, îi spunea. Nu că te-ar durea undeva. Dac-ar fi după tine, m-ai băga în pământ. Dar nu-i după tine, Laila, n-o să iasă cum vrei tu. Se despărţeau la vreo două străzi de orfelinat şi nu le dădea niciodată mai mult de un sfert de oră. — Dacă-ntârziaţi fie şi un minut, le spunea el, eu plec. Vorbesc serios. Laila trebuia să insiste, să se roage de el să le mai aştepte, să le mai acorde câteva minute peste cele alocate întrevederii cu Aziza, de dragul ei înşişi şi al lui Mariam, care era de nemângâiat din pricina absenţei Azizei, dar care, ca totdeauna, alesese să îşi trăiască suferinţa discret şi în tăcere. Şi de dragul lui Zalmai, care le întreba în fiecare zi de sora lui, bosumflându-se şi mai izbucnind din când în când în plâns, neconsolat. Uneori, în drum spre orfelinat, Rasheed se oprea şi se plângea că îl doare piciorul. Apoi se întorcea din drum şi o lua spre casă, cu paşi mari şi hotărâţi, fără urmă de şchiopătat. Sau plescăia din limbă şi spunea: — Am probleme cu plămânii, Laila. De-abia-mi mai trag sufletul. Poate o să mă simt mai bine mâine sau poimâine, cine ştie. Om vedea. Nici măcar nu se deranja să se prefacă că respiră greu. De multe ori, în vreme ce se întorcea din drum şi se îndrepta spre casă, îşi aprindea o ţigară. Laila se vedea nevoită să îl urmeze, tremurând de indignare, de furie şi de neputinţă. Apoi, într-o zi, a anunţat-o că el nu o mai duce la orfelinat. — Sunt prea istovit, că doar bat străzile cât e ziua de lungă, ca să găsesc de lucru. — Atunci o să mă duc singură, a spus Laila. Nu ai cum să mă opreşti, Rasheed. M-ai auzit? N-ai decât să mă baţi cât vrei, că eu tot o să mă duc. — Treaba ta. Dar n-o să treci de talibani. Să nu zici că nu te-am prevenit.

— Vin şi eu cu tine, a spus Mariam. Laila nici nu a vrut să audă. — Tu trebuie să rămâi acasă cu Zalmai. Dacă ne prind… N-aş vrea să vadă aşa ceva. Şi astfel viaţa Lailei a început să se învârtă în jurul găsirii unor modalităţi de a o vedea pe Aziza preţ de câteva minute. De multe ori, nu ajungea la orfelinat. Când traversa strada, talibanii o zăreau şi o bombardau cu întrebări: Cum te cheamă? Unde mergi? De ce eşti singură, unde este mahram-ul tău? Apoi o trimiteau acasă. Dacă avea noroc, era admonestată sau primea un şut în fund sau un ghiont în coaste. Alteori, încasa un amestec de lovituri – cu bâta, cu nuiaua, cu biciuşca, cu palma şi de multe ori cu pumnul. Într-o zi, un taliban tânăr a bătut-o cu o antenă de radio. După ce a terminat, i-a tras o ultimă lovitură peste ceafă şi i-a spus: — Dac-o să-mi mai ieşi vreodată în cale, o să te bat până o să-ţi iasă din oase tot laptele pe care l-ai supt de la maică-ta. Atunci Laila s-a dus acasă. S-a întins pe burtă, simţindu-se ca un animal hăituit, chinuit, şi a tresărit ca arsă când Mariam i-a pus cârpe ude pe spatele şi coapsele însângerate. Dar, de obicei, Laila nu se dădea bătută cu una, cu două. Se făcea că se îndreaptă spre casă, apoi alegea o rută ocolitoare, pe străzi lăturalnice. Uneori era prinsă, interogată, mustrată, de două, trei sau chiar patru ori într-o singură zi. Apoi vâjâiau bicele şi antenele despicau aerul şi ea se întorcea însângerată acasă, fără să apuce să o vadă nici măcar o clipă pe Aziza. În curând, Laila a început să poarte mai multe haine, chiar şi pe căldură, câte două, trei pulovere pe sub burqa, ca să mai atenueze din lovituri. Dar, pentru Laila, răsplata, dacă reuşea să treacă de talibani, merita toate sacrificiile. Putea să petreacă cât timp poftea, chiar ore, cu Aziza. Se aşezau în curte, în apropiere de cele două leagăne, lângă alţi copii şi mame venite în vizită, şi vorbeau despre ce mai învăţase Aziza în săptămâna aceea. Aziza povestea cum kaka Zaman îşi propusese să le înveţe câte ceva în fiecare zi, uneori geografie, un pic de istorie sau ştiinţele naturii, câte ceva despre plante şi animale. — Dar trebuie să tragem perdelele, spunea Aziza, să nu ne vadă talibanii. Mai povestea şi cum kaka Zaman ţinea nişte andrele şi gheme la îndemână, pregătite pentru cazul în care talibanii ar fi venit în inspecţie. Lăsăm cărţile deoparte şi ne facem că-mpletim. Într-o zi, în timpul unei astfel de vizite, Laila a văzut o femeie între două vârste, venită în vizită la trei băieţi şi o fată, care îşi dăduse burqa de pe faţă. Laila i-a recunoscut chipul ascuţit şi sprâncenele stufoase, dar s-a uitat cu surprindere la gura scofâlcită şi la părul încărunţit. Şi-a amintit de şalurile ei, de fustele negre, de vocea tăioasă, de părul negru ca pana corbului şi lucios, pe care îl prindea într-un coc, de i se vedeau firele negre de păr de pe ceafă. Laila şi-a amintit cum această femeie le interzicea odată elevelor ei să poarte văl, spunând că femeile şi bărbaţii sunt egali în toate privinţele şi că nu există niciun motiv ca femeile să se acopere, dacă bărbaţii nu o fac. La un moment dat, khala Rangmaal a ridicat ochii şi i-a surprins privirea, dar Laila nu a întrezărit niciun fel de nostalgie, nicio luminiţă de recunoaştere în ochii fostei ei învăţătoare. — Sunt fisuri ale scoarţei terestre, le spunea Aziza. Se numesc falii. Era o după-amiază caldă de vineri, în iunie, 2001. Stăteau pe terenul din spatele orfelinatului, toţi patru, Laila, Zalmai, Mariam şi Aziza. Rasheed se înduplecase de data aceasta – cum o mai făcea din când în când, rar – şi le însoţise. Le aştepta pe stradă, în staţia de autobuz. Copii desculţi se hârjoneau în jurul lor. Se jucau cu o minge de fotbal dezumflată, pe care o loveau de colo-colo, apatici. — Şi de fiecare parte a acestor falii sunt nişte straturi de roci care formează scoarţa terestră, povestea Aziza. Cineva o pieptănase şi îi împletise părul în codiţe, pe care i le prinsese frumos cu agrafe în creştetul capului. Laila avea pică pe acea persoană care se aşezase în spatele ei şi împletise şuviţă după şuviţă,

cerându-i să stea cuminte. Aziza le făcea o demonstraţie acum, ţinându-şi palmele deschise în sus şi frecându-le. Zalmai era numai ochi şi urechi. — Plăci chectonice le zice? — Tectonice, l-a corectat Laila. De fiecare dată când deschidea gura, o săgeta durerea. Maxilarul era încă învineţit, iar spatele şi ceafa o dureau la fiecare mişcare. Avea buza umflată, iar limba îi tot intra în spaţiul gol lăsat în urmă de incisivul de jos, pe care Rasheed i-l scosese în urmă cu două zile, printr-o lovitură cu pumnul. Înainte să moară mami şi babi şi viaţa ei să se schimbe cu totul, nici prin cap nu i-ar fi trecut că trupul unui om ar putea îndura atâtea bătăi, atât de brutale şi atât de dese, şi totuşi să funcţioneze în continuare. — Aşa. Şi când alunecă unele pe lângă altele, se mai şi ciocnesc sau se agaţă, vezi, mami, şi eliberează o energie care ajunge la suprafaţa pământului şi îl face să se cutremure. — Te-ai făcut aşa deşteaptă, a spus Mariam. Mult mai deşteaptă decât khala ta netoată. Aziza s-a luminat la faţă şi a zâmbit larg. — Nu eşti netoată, khala Mariam. Aşa, şi kaka Zaman zice că uneori mişcarea rocilor are loc la mare, mare adâncime şi că este puternică şi înfricoşătoare acolo jos, dar că tot ce simţim noi la suprafaţă este o vibraţie uşoară. Atâta tot, un tremur uşor. La vizita precedentă, le vorbise despre atomii de oxigen din atmosferă, care filtrau lumina albastră de la soare. Dacă pământul nu ar avea deloc atmosferă, le spusese Aziza, trăgându-şi un pic sufletul, cerul nu ar mai fi deloc albastru, ci o mare neagră ca smoala, iar soarele, o stea mare şi strălucitoare în întuneric. — De data asta Aziza vine cu noi acasă? a întrebat Zalmai. — Curând, iubirea mea, i-a răspuns Laila. Curând. Zalmai s-a îndepărtat de ele, având acelaşi mers ca tatăl lui, aplecat în faţă şi încovoindu-şi degetele de la picioare. A ajuns până la leagăne, i-a făcut vânt unuia gol, apoi s-a aşezat pe beton, smulgând buruienile dintr-o crăpătură. Mami, ştiai că apa se evaporă din frunze la fel ca din rufele puse la uscat pe sfoară? Şi asta împinge apa în sus în copac. Din pământ, prin rădăcini, apoi în sus prin trunchi, prin crengi, până în frunze. Se numeşte transpiraţie. Laila se întrebase de mai multe ori ce i-ar face talibanii lui kaka Zaman dacă ar afla despre lecţiile lui clandestine. În timpul vizitelor, Aziza nu prea permitea să se aştearnă tăcerea. Umplea toate golurile cu o vorbărie exuberantă, cu o voce răsunătoare, cristalină. Sărea de la un subiect la altul, gesticulând mult şi într-o doară, pradă unei agitaţii care nu îi stătea deloc în fire. Avea un râs nou. De fapt, erau mai degrabă nişte chicote nervoase, punctuale, menite să le liniştească pe ele, după cum bănuia Laila. Existau şi alte schimbări. Laila a observat că Aziza are unghiile murdare, iar Aziza, care a observat privirea mamei ei, şi-a băgat mâinile sub ea. Ori de câte ori se nimerea să ţipe vreun copil mucos pe lângă ele sau să vadă unul în fundul gol, cu părul plin de ţărână, Aziza clipea şi începea să le explice repede ceva, ca să le distragă atenţia. Era ca o gazdă, care s-a făcut de ruşine în faţa oaspeţilor din pricina dezordinii din casă sau a copiilor ei murdari. Când era întrebată cum se simte, dădea nişte răspunsuri vagi, pline de o voioşie trasă de păr. Sunt bine, khala. Sunt bine. Ceilalţi copii se iau de tine? Nu, mami. Toată lumea se poartă frumos. Mănânci? Dormi bine? Mănânc. Şi dorm. Da. Aseară am mâncat carne de miel. Sau săptămâna trecută, cred. Când vorbea aşa, Laila îşi dădea seama cât de mult seamănă fetiţa cu Mariam.

Aziza începuse să se bâlbâie. Mariam şi-a dat seama prima. Nu se observa imediat şi era mai pronunţată la cuvintele care începeau cu litera t. Laila l-a întrebat pe Zaman dacă i s-a întâmplat ceva. El s-a încruntat şi a spus: — Credeam c-aşa s-a bâlbâit mereu. În acea vineri după-amiază, au plecat de la orfelinat împreună cu Aziza, ca să facă o scurtă plimbare, şi s-au întâlnit cu Rasheed, care îi aştepta în staţia de autobuz. Când şi-a zărit tatăl, Zalmai a chiuit de bucurie şi a început să se zvârcolească nerăbdător în braţele Lailei. Aziza l-a salutat ţeapănă, dar fără ostilitate. Nu era niciodată ostilă faţă de Rasheed. Rasheed le-a spus să se grăbească; avea doar două ore libere, după aceea trebuia să se întoarcă la lucru. Era prima lui săptămână ca portar la Intercontinental. De la prânz la ora opt, şase zile pe săptămână, des-chidea portiere, căra bagaje şi spăla podeaua când se mai vărsa ceva. Uneori, la sfârşitul zilei, bucătarul de la restaurantul hotelului îl mai lăsa să ia la pachet nişte resturi de mâncare – atâta doar să fie discret în această privinţă: chiftele reci, mustind de ulei; aripioare de pui prăjite, cu pieliţa uscată şi tare; melcişori umpluţi, care păreau cauciucaţi; orez lipicios şi nisipos. Îi promisese Lailei că, după ce va pune ceva bani deoparte, Aziza o să se întoarcă acasă. Rasheed purta uniforma de lucru, un costum vişiniu de poliester, cămaşă albă, cravată şi şapca care îi turtea părul alb. Îmbrăcat astfel, părea cu totul alt om, vulnerabil, stingher, de ţi se făcea şi milă de el, aproape inofensiv. Părea un om care a acceptat, fără să crâcnească, toate umilinţele pe care i le-a hărăzit soarta. Un personaj în acelaşi timp patetic şi de admirat pentru docilitatea lui. Au luat autobuzul până la Oraşul Titanic. S-au îndreptat spre albia râului, flancată de gherete căţărate pe malurile uscate. În apropiere de pod, în timp ce coborau treptele, au văzut un bărbat mort, desculţ şi cu urechile tăiate, spânzurat de o macara. Ajunşi în albia râului, au fost înghiţiţi de şuvoiul de cumpărători care se vânturau de colo-colo, de mulţimea de vânzători de valută şi lucrători din ONG-uri, care afişau un aer plictisit, vânzători ambulanţi de ţigări, femei acoperite care băgau pe sub nasul trecătorilor reţete contrafăcute de antibiotice şi cerşeau bani ca să cumpere medicamentele. Talibanii cu bice patrulau prin Oraşul Titanic, mestecând naswar şi pândind râsete indiscrete sau chipuri neacoperite. De la un chioşc cu jucării situat între un vânzător de şube poosteen şi o tarabă cu flori de plastic, Zalmai şi-a ales o minge de baschet de cauciuc, cu dungi galbene şi albastre. — Alege şi tu ceva, i-a spus Rasheed Azizei. Aziza s-a ruşinat şi nu a schiţat niciun gest. — Mai repede, că-ntr-o oră trebuie să fiu înapoi la lucru. Aziza a ales un automat de jucărie cu gumă de mes-tecat – introduceai o monedă ca să iei bomboana şi o recuperai din clapa de la bază. Rasheed a ridicat din sprâncene când vânzătorul i-a spus cât costă. A urmat o rundă de tocmeli, la sfârşitul căreia Rasheed i-a spus Azizei, pe un ton arţăgos, de parcă cu ea s-ar fi târguit până atunci: — Dă-o înapoi. N-am bani de-amândouă. La întoarcere, în drum spre orfelinat, atitudinea bravă a fetiţei a început să pălească. Mâinile nu mai dansau prin aer. S-a întunecat la faţă. Aşa se întâmpla de fiecare dată. Acum era rândul Lailei, sprijinite de Mariam, să preia sporovăiala, să râdă nervos, să umple tăcerea grea cu vorbe goale, până rămânea fără suflare. Rasheed le-a lăsat în apropiere de orfelinat şi a luat autobuzul spre muncă. Laila a urmărit-o cu privirea pe Aziza, care le făcea cu mâna în semn de rămas-bun, târşâindu-şi picioarele pe lângă zid şi dispărând în curtea din spate a orfelinatului. S-a gândit la bâlbâiala Azizei şi la ce spusese ea mai devreme, despre rupturile şi ciocnirile puternice din adâncuri şi cum, uneori, tot ce vedem noi la suprafaţă este un tremur uşor. — Pleacă de-aici! striga Zalmai.

— Potoleşte-te, i-a spus Mariam. La cine ţipi aşa? El a arătat cu degetul. — Uite. Bărbatul ăla. Laila s-a uitat în direcţia arătată de el. Chiar era un bărbat la poartă, sprijinit de ea. A întors capul când le-a văzut apropiindu-se. Şi-a lăsat mâinile în jos. A făcut câţiva paşi spre ele, şchiopătând. Laila s-a oprit. A simţit un gol în stomac. I s-au înmuiat genunchii. A vrut, a simţit nevoia să bâjbâie după mâna lui Mariam, după umărul sau încheietura ei, ceva, orice, de care să se sprijine. Dar nu a făcut-o. Nu îndrăznea. Nu îndrăznea să mişte un muşchi. Nu îndrăznea să respire sau să clipească, de frică să nu descopere că nu era decât un miraj care licărea în depărtare, o iluzie trecătoare, care va dispărea la cea mai mică mişcare a ei. A înlemnit şi s-a uitat la Tariq până a rămas fără aer şi a simţit nevoia arzătoare să clipească. Şi cumva, ca prin miracol, după ce a tras aer în piept şi a închis şi a deschis ochii, el era încă acolo. Tariq era încă acolo. Laila s-a îndemnat să facă un pas spre el. Apoi altul. Şi altul. Şi apoi a început să alerge.

43 Mariam La etaj, în camera lui Mariam, Zalmai era foarte agitat. Nu stătea o clipă locului. O vreme s-a jucat cu mingea nouă de cauciuc, izbind-o pe podea şi de pereţi. Mariam l-a rugat să se oprească, dar ştia că nu are nicio autoritate asupra lui, aşa că a continuat să se joace cu mingea, sfidând-o din priviri. Apoi sau jucat cu maşinuţa, o ambulanţă de jucărie, cu scris mare şi gros pe aripi, pe care au împins-o de la unul la altul, dintr-o parte a camerei în cealaltă. Mai devreme, când se întâlniseră cu Tariq la uşă, Zalmai îşi strânsese mingea la piept şi îşi băgase degetul mare în gură – un gest pe care îl făcea doar când era neliniştit. Îl cercetase pe Tariq cu o privire bănuitoare. — Cine-i bărbatul ăla? a întrebat-o el acum. Nu-mi place de el. Mariam a dat să deschidă gura şi să îi explice, să îi spună că el şi Laila copilăriseră împreună, dar Zalmai i-a luat-o înainte şi i-a spus să întoarcă ambulanţa cu faţa la el. I-a făcut pe plac, dar Zalmai sa răzgândit şi i-a zis că vrea din nou mingea. — Unde este? a întrebat-o. Unde este mingea pe care mi-a luat-o baba jan? Unde este? Vreau mingea! Dă-mi-o! Începuse să ţipe, din ce în ce mai ascuţit. — Era aici, a spus Mariam. — Nu, s-a pierdut, ştiu eu că s-a pierdut! Unde e, unde e? — Uite-o, i-a zis, scoţând mingea din dulap, unde se rostogolise. Dar Zalmai plângea şi dădea frenetic din mâini, zbierând că nu este aceeaşi minge, fiindcă a lui s-a pierdut şi că vrea să îl păcălească. Unde dispăruse mingea lui de-adevăratelea, unde, unde, unde? A urlat până când Laila a trebuit să vină sus să îl ia în braţe, să îl legene şi să îl mângâie pe buclele negre şi sârmoase, să îi şteargă obrajii uzi şi să îi vorbească încetişor la ureche. Mariam a aşteptat pe hol. Din capul scărilor, se vedeau picioarele lungi ale lui Tariq, cel rămas întreg şi cel cu proteză, în pantaloni gri kaki, întinse pe duşumeaua goală a sufrageriei. În acel moment, Mariam şi-a dat seama de ce portarul de la Intercontinental i se păruse cunoscut. În ziua aceea, în care ea şi Rasheed se duseseră acolo ca să îi dea telefon lui Jalil, purta şapcă şi ochelari de soare, de aceea nu făcuse legătura mai devreme. Dar acum îşi amintea că era acelaşi bărbat care, cu nouă ani în urmă, se aşezase pe canapeaua din sufragerie, îşi ştersese fruntea cu batista şi ceruse un pahar cu apă. Acum, mintea îi vuia de întrebări care mai de care mai diferite: Oare şi pastilele de sulfanilamidă făcuseră parte din vicleşug? Care dintre ei urzise minciuna, cine venise cu detaliile convingătoare? Şi cu cât îl plătise Rasheed pe Abdul Sharif, dacă acesta era numele lui adevărat, ca să vină şi să o distrugă pe Laila cu povestea morţii lui Tariq?

44 Laila Tariq i-a povestit că unul dintre bărbaţii cu care stătuse în celulă avea un văr. Vărul acesta fusese biciuit odată în public fiindcă pictase flamingi. Făcuse, se pare, o pasiune nebună pentru ei. — Caiete întregi cu schiţe. Zeci de picturi în ulei cu ei, bălăcindu-se în lagune, stând la soare în mlaştini şi, culmea, zburând pe cerul cuprins de culorile amurgului. — Flamingi, a spus Laila. S-a uitat la el. Stătea pe jos, sprijinit de perete, cu piciorul bun îndoit de la genunchi. Simţea nevoia să îl atingă din nou, aşa cum o făcuse mai devreme, la poartă, când alergase spre el. Acum i se făcea ruşine când se gândea cum se agăţase de gâtul lui şi cum îi plânsese la piept, cum îi repetase numele de multe ori, cu voce răguşită, bălmăjită. Oare se aprinsese prea tare, se întreba, oare se arătase disperată? Poate că da. Dar nu se putuse abţine. Iar acum tânjea să îl atingă din nou, să îşi dovedească din nou că nu era un vis, o nălucă. — Chiar aşa, a spus Tariq. Când au descoperit picturile, a continuat el, talibanii au fost ofensaţi de picioarele lungi şi goale ale păsărilor. După ce i-au legat picioarele şi l-au biciuit la tălpi până i-a dat sângele, i-au dat vărului posibilitatea să aleagă: ori distruge picturile, ori face ceva ca flamingii să fie cuviincioşi. Aşa că vărul a luat pensula şi a pictat pantaloni pe fiecare pasăre. — Şi uite-aşa au apărut nişte flamingi islamici, a spus Tariq. Pe Laila o umfla râsul, dar s-a abţinut. Se ruşina de dinţii ei îngălbeniţi, de incisivul lipsă, de înfăţişarea ei ofilită şi de buza umflată. Ar fi vrut să fi apucat să se spele pe faţă sau măcar să se pieptene. — Dar cine râde la urmă, râde mai bine, a continuat Tariq. Vărul a pictat pantalonii cu acuarele. Aşa că după ce talibanii n-or să mai fie, o să îi spele pur şi simplu. A zâmbit – Laila a observat că şi el avea un dinte lipsă – şi a lăsat ochii în pământ. Ca să vezi. Purta un pakol, bocanci şi un pulover negru de lână, băgat în pantalonii kaki. A zâmbit vag, dând încet din cap. Laila nu îşi amintea să îl fi auzit rostind aceste cuvinte, „ca să vezi“, înainte şi nu îşi amintea aceste gesturi melancolice – mâinile împreunate în poală sau clătinatul din cap. Nişte cuvinte atât de mature, la fel şi gesturile, dar de ce era de mirare? Tariq era acum un om în toată firea, un bărbat de douăzeci şi cinci de ani, cu mişcări domoale şi zâmbet obosit. Era înalt, avea barbă şi era mai slab decât în visele ei, dar avea nişte mâini puternice, mâini de om care munceşte din greu, cu vene şerpuitoare, umflate. Chipul îi era tot frumos, dar pielea nu mai era albă; fruntea părea bătută de vânt şi de ploi, arsă de soare, la fel ca pielea de pe gât, era fruntea unui călător aflat la sfârşitul unei călătorii lungi şi istovitoare. Îşi împinsese pakol-ul pe ceafă şi se vedea un început de chelie. Căpruiul ochilor era mai stins decât şi-l amintea, mai şters sau poate că de vină era doar lumina din cameră. Lailei i-a fugit gândul la mama lui Tariq, la gesturile ei cumpătate, la zâmbetul ei inteligent şi la peruca roşie, decolorată. Şi la tatăl lui, la căutătura lui în cruciş şi la umorul lui sec. Mai devreme, la poartă, cu vocea înecată în lacrimi, poticnindu-se, îi povestise lui Tariq ce ştia ea că li se întâmplase lui şi părinţilor lui, iar el dăduse din cap şi zisese că nimic din toată povestea aceea nu era adevărat. Aşa că acum l-a întrebat ce mai fac părinţii lui, cum o mai duc. Dar, când l-a văzut că pleacă ochii în pământ, i-a părut rău că a pus întrebarea. A răspuns, un pic tulburat: — S-au dus. — Îmi pare rău. — Păi, da. Şi mie. A scos o punguţă de hârtie din buzunar şi i-a întins-o. Cu salutări de la Alyona. În pungă era o bucată de brânză, învelită în celofan. — Alyona. E un nume frumos. Laila a încercat să pună următoarea întrebare fără să îi tremure vocea. Soţia ta?

— Capra mea. Îi zâmbea întrebător, de parcă s-ar fi aşteptat ca ea să îşi amintească ceva. Atunci şi-a dat seama. Filmul rusesc. Alyona era fiica căpitanului şi era îndrăgostită de ofiţerul secund. Se duseseră la film în ziua în care ea, Hassina şi Tariq urmăriseră tancurile şi jeepurile sovietice ieşind din Kabul, ziua în care Tariq purtase căciula aceea rusească caraghioasă, de blană. — A trebuit s-o priponesc cu ţăruşul, povestea Tariq. Şi să fac un gard. Din cauza lupilor. Regiunea deluroasă în care locuiesc, la poalele munţilor, se învecinează cu un ţinut împădurit, este aproape, cam la un sfert de milă. Sunt mai mult pini, nişte brazi, cedri. Nu prea ies ei din pădure, lupii, dar o capră care behăie şi se vântură de colo-colo s-ar putea să-i momească. Aşa a apărut gardul. Şi ţăruşul. Laila l-a întrebat despre ce regiune muntoasă vorbeşte. — Pir Panjal. În Pakistan, a spus el. Localitatea în care stau eu se cheamă Murree, este o staţiune de vară, la o oră de Islamabad. Este o zonă deluroasă şi cu multă vegetaţie, mulţi copaci, mult deasupra nivelului mării. Aşa că vara este răcoare. Perfect pentru turişti. Britanicii o construiseră pe post de reşedinţă administrativă în apropiere de unitatea militară din Rawalpindi, spunea el, pentru victorienii care voiau să scape de căldură. Puteai să mai găseşti nişte vestigii ale epocii coloniale, câte o cameră de ceai rămasă în picioare, bungalouri cu acoperişuri de tablă numite căsuţe de vacanţă şi tot aşa. Oraşul propriu-zis era mic şi frumos. Strada principală se numea Promenada, unde se găseau un oficiu poştal, un bazar, câteva restaurante şi nişte magazine de artizanat, în care turiştii plăteau cât nu făcea pentru suveniruri de sticlă pictată şi carpete împletite manual. Ciudat lucru, traficul de pe Promenada cu sens unic se îndrepta într-o direcţie într-o săptămână şi în direcţia opusă, săptămâna următoare. — Localnicii spun că traficul din Irlanda este la fel, în unele părţi, a zis Tariq. Aşa o fi, mai ştii. Oricum, este un loc frumos. Duc o viaţă simplă, dar îmi place. Îmi place să trăiesc acolo. — Împreună cu capra. Cu Alyona. Intenţia Lailei nu era să facă o glumă, cât să mute discuţia pe alt făgaş, discret, ca să afle cine mai stătea cu el acolo şi îşi făcea griji că lupii ar putea mânca capra. Dar Tariq nu a scos o vorbă, a dat doar din cap. — Şi mie îmi pare rău de părinţii tăi, a spus el. — Ai auzit. — Am vorbit cu nişte vecini mai devreme. A făcut o pauză, în timpul căreia Laila s-a întrebat ce altceva îi mai povestiseră vecinii. Nu mai ştiu pe nimeni. De pe vremuri, adică. — Au plecat toţi. Nu a mai rămas niciun cunoscut de-al tău. — Nu mai recunosc Kabulul. — Nici eu, a spus Laila. Şi n-am plecat niciodată din el. — Mami are un prieten nou, a spus Zalmai în seara aceea, după ce au mâncat. Tariq plecase de mult. Un bărbat. Rasheed a ridicat privirea. — Nu mai spune. Tariq a întrebat-o dacă poate să fumeze. O vreme stătuseră în tabăra de refugiaţi Nasir Bagh din apropiere de Peshawar, povestea Tariq, scuturând scrumul într-o farfurioară. La sosirea lor acolo, în tabără locuiau deja şaizeci de mii de afgani. — În alte tabere, cum ar fi, Doamne fereşte, Jalozai, era mai rău. Mi se pare că la un moment dat a fost chiar un fel de tabără-model, în timpul Războiului Rece, un loc pe care occidentalii puteau să îl dea drept exemplu, ca să demonstreze lumii că mai făceau şi altceva în afara alimentării Afganistanului cu armament. Dar asta se întâmplase în timpul războiului cu sovieticii, spunea Tariq, în zilele jihadului, ale simpatiei internaţionale, ale finanţărilor generoase şi ale vizitelor făcute de Margaret Thatcher. 12

— Restul îl ştii, Laila. După război, s-a terminat cu sovieticii, iar Occidentul şi-a văzut de drum. Nu mai avea niciun interes în Afganistan şi banii n-au mai venit. Acum, la Nasir Bagh ai parte de o masă pe zi, corturi, praf şi canale colectoare la vedere. Când am ajuns acolo, ne-au dat un băţ şi o prelată şi ne-au spus să ne facem singuri cortul. Tariq spunea că ceea ce îi venea cel mai repede în minte când se gândea la Nasir Bagh, unde stătuseră timp de un an, era culoarea maro. — Corturi maro. Oameni maro. Câini maro. Fiertură maro. Exista un copac golaş, în care se urca zilnic. Încăleca pe o creangă şi se uita la refugiaţii care zăceau la soare, cu rănile şi cioturile la vedere. Se uita la băieţeii emaciaţi, care cărau apă cu canistrele, adunau excremente de câini ca să facă focul, ciopleau pistoale-mitralieră AK 47 cu nişte bricege boante şi trăgeau după ei sacii cu făină din care nimeni nu putea face o pâine cât de cât comestibilă. Peste tot în oraşul refugiaţilor, corturile fluturau în bătaia vântului, care aducea cu el pleavă şi lua pe sus zmeiele înălţate de pe acoperişurile colibelor de chirpici. În fiecare săptămână murea cineva, spunea el, de obicei copii. — Mureau atâţia copii. Dizenterie, TBC, de foame, nu mai zic. Dar de cele mai multe ori era nenorocita aia de dizenterie. Doamne, Laila. Am văzut atâţia copii îngropaţi. Ăsta-i cel mai rău lucru pe care-l poţi vedea. Şi-a încrucişat picioarele. Şi din nou s-a aşternut tăcerea între ei. — Tata n-a trecut de prima iarnă, a continuat. A murit în somn. Nu cred c-a simţit vreo durere. În aceeaşi iarnă, mama lui făcuse pneumonie. Dacă nu ar fi existat un doctor în tabără, din partea UNHCR , care lucra într-o rulotă dezafectată, transformată în clinică mobilă, ar fi murit. Se trezea toată noaptea, cu febră, tuşea şi scuipa o flegmă groasă, de un roşu-cafeniu. Ca să intri la doctor, trebuia să stai la nişte cozi lungi. Toată lumea din şir tremura, gemea, tuşea, unii făceau pe ei, alţii erau prea obosiţi sau înfometaţi şi nu mai scoteau o vorbă. — Dar era un om de treabă, tipul de la UNHCR. A tratat-o pe mama, i-a dat nişte pastile, i-a salvat viaţa în iarna aceea. Tot în iarna aceea, Tariq încolţise un puşti. — Avea vreo doisprezece, poate treisprezece ani, a spus el, cu voce egală. I-am pus un ciob la gât şi i-am luat pătura. I-am dat-o mamei. După boala mamei lui, şi-a jurat că nu vor mai petrece altă iarnă în tabăra aceea, că o să muncească, o să pună bani deoparte şi or să se mute într-un apartament din Peshawar, cu încălzire centrală şi apă curentă. Când a venit primăvara, şi-a căutat de lucru. Din când în când, dis-de-dimineaţă, în tabără îşi făcea apariţia un camion. Cei de pe camion strângeau câţiva băieţi, pe care îi duceau la câmp, ca să mute pietre sau să culeagă mere. Pentru aceste munci primeau o sumă mică de bani, uneori o pătură sau o pereche de încălţări. Dar pe el, spunea Tariq, nu îl alegeau niciodată. — Doar ce-mi vedeau piciorul şi se termina. Existau şi alte slujbe: la săpat şanţuri, la ridicat colibe, la cărat apă sau la scos fecalele din latrine. Dar toţi băieţii se băteau pe aceste slujbe şi Tariq nu avea nicio şansă. Apoi, într-o zi, în toamna lui 1993, a cunoscut un negustor. — Mi-a oferit nişte bani ca să duc o haină de piele la Lahore. Nu era o sumă mare, dar mi-ar fi ajuns ca să închiriez un apartament pe o lună, două. Negustorul i-a dat un bilet de autobuz şi instrucţiuni ca să ajungă la un anume colţ de stradă din apropierea gării Lahore, unde trebuia să îi predea haina unui prieten de-al negustorului. — Ştiam deja. Normal că mi-am dat seama, a spus Tariq. Mi-a zis că dac-o să fiu prins, o să fiu pe cont propriu şi să nu uit că ştie unde stă mama. Dar banii îmi făceau cu ochiul şi n-am putut să refuz. Plus că venea din nou iarna. — Cât de departe ai ajuns? l-a întrebat Laila. 13

— Nu prea departe, a spus şi a râs, părând că îşi cere scuze, ruşinat. Nici măcar n-am apucat să mă urc în autobuz. Dar am crezut că nimic nu mă poate atinge, înţelegi, că sunt la adăpost. De parcă ar fi existat un contabil acolo sus, un tip cu creion după ureche, care ţine evidenţa acestor lucruri, le cântăreşte, apoi se uită în jos şi spune: „Da, da, să-i dea bătaie, treacă de la noi. Individul ăsta şi-a spălat deja din păcate.“ Haşişul era în căptuşeală şi s-a împrăştiat pe caldarâm după ce poliţiştii au băgat cuţitul în haină. Tariq a izbucnit din nou în râs, hohotele scuturându-i trupul, iar Laila şi-a amintit că aşa râdea şi când erau ei mici, ca să îşi mascheze jena, ca să îi fie trecute cu vederea faptele ruşinoase sau nesăbuite. — Şchiopăta, a spus Zalmai. — E vorba de cine cred eu? — A venit în vizită, atâta tot, a zis Mariam. — Tu să taci, s-a răstit Rasheed, ridicând un deget. S-a întors din nou spre Laila. Măi, măi, măi, ca să vezi. Laili şi Majnoon, din nou împreună. La fel ca pe vremuri. Avea chipul împietrit. Aşadar l-ai lăsat să intre. Aici. În casa mea. L-ai lăsat să intre. A fost aici, cu fiul meu. — M-ai păcălit. M-ai minţit, a spus Laila, scrâşnind din dinţi. L-ai trimis pe omul ăla să vină în faţa mea şi… Ştiai c-aş fi plecat dac-aş fi crezut că trăieşte. — ŞI TU NU M-AI MINŢIT PE MINE? a urlat Rasheed. Ai crezut că n-o să-mi dau seama de harami a ta? Mă iei de prost, târfă ce eşti? Cu cât Tariq vorbea mai mult, cu atât Laila se temea mai tare de momentul în care se va opri. De tăcerea care va urma, de semnalul că este rândul ei să povestească, să relateze de ce şi cum şi când, să prezinte varianta oficială a faptelor pe care el, mai mult ca sigur, le aflase deja. Simţea o uşoară greaţă ori de câte ori Tariq făcea câte o pauză. Îi evita privirea. Se uita la mâinile lui, la firele de păr negru şi aspru care îi crescuseră pe dosul lor în toţi anii în care nu se văzuseră. Tariq nu a vrut să spună prea multe despre anii petrecuţi în închisoare, doar că acolo învăţase limba urdu. Când Laila l-a întrebat mai multe, a dat din cap, nervos. În gestul acesta, Laila a văzut zăbrele ruginite şi trupuri nespălate, bărbaţi violenţi şi încăperi aglomerate şi tavane pline de mucegai. A citit pe chipul lui că fusese un loc al umilinţelor, al depravării şi al disperării. I-a povestit că mama lui încercase să îl viziteze după ce fusese arestat. — De trei ori a venit. Dar nu am apucat să o văd deloc. Gardienii, spunea Tariq, îi ziseseră că dacă vrea să îşi vadă mama, trebuie să plătească o „taxă de vizitare“ specială. I-a trimis o scrisoare şi alte câteva după aceea, deşi ştia bine că nu vor fi expediate niciodată. — Ţi-am scris şi ţie. — Da? — O, da. Grămezi întregi, a răspuns el. Prietenul tău Rumi mi-ar fi invidiat producţia. Apoi a râs din nou, mai zgomotos de data aceasta, de parcă ar fi fost uimit de propria-i îndrăzneală şi, în acelaşi timp, ruşinat de ceea ce îi dezvăluise. La etaj, Zalmai a început să ţipe ca din gură de şarpe. — Exact ca pe vremuri, carevasăzică, a spus Rasheed. Din nou împreună. Bănuiesc că l-ai lăsat să-ţi vadă faţa. — L-a lăsat, a spus Zalmai. Apoi, către Laila: Aşa ai făcut, mami. Te-am văzut. — Fiul tău nu prea mă place, a remarcat Tariq, când Laila s-a întors în sufragerie. — Îmi pare rău. Nu-i asta. Doar că… Nu-l băga în seamă. Apoi a schimbat repede subiectul, simţindu-se vinovată, ticăloasă, fiindcă vorbise aşa despre Zalmai, un copil, un băieţel care îşi iubea tatăl şi a cărui aversiune instinctivă faţă de acest străin era legitimă şi de înţeles.

Ţi-am scris şi ţie. Grămezi întregi. Grămezi întregi. — De când locuieşti la Murree? — N-am niciun an, i-a răspuns Tariq. În închisoare, îl luase sub aripa lui un bărbat mai în vârstă, un pakistanez pe nume Salim, fost jucător de hockey pe iarbă, care de ani de zile executa tot felul de pedepse şi care în acea perioadă era condamnat la zece ani de închisoare pentru că înjunghiase un poliţist care lucra sub acoperire. Orice închisoare are un bărbat ca Salim, spunea Tariq. Peste tot găseşti câte un personaj uns cu toate alifiile şi cu multe relaţii, care ştie să manipuleze sistemul şi să facă rost de tot felul de lucruri, cineva lângă care te paşte pericolul, dar şi de pe urma căruia poţi trage multe foloase. Cu ajutorul lui Salim, mai aflase câte ceva despre mama lui. Tot el îl luase deoparte, părinteşte, şi îi dăduse vestea că s-a stins, răpusă de condiţiile grele de trai. Tariq stătuse şapte ani în închisoarea pakistaneză. — Am scăpat ieftin. Am avut noroc. Se pare că judecătorul avea un frate care era însurat cu o afgană. Poate că s-a îndurat de mine. Habar n-am. După executarea pedepsei, în 2000, la începutul iernii, Salim i-a dat adresa şi numărul de telefon ale fratelui lui. Numele acestuia era Sayeed. — Mi-a spus că Sayeed avea un hotel mic, în Mu-rree. Douăzeci de camere şi un salon, o încăpere mică, în care turiştii serveau masa. Mi-a zis să-i spun că vin din partea lui. Lui Tariq îi plăcuse oraşul Murree încă de când coborâse din autobuz: pinii înzăpeziţi; aerul rece, înţepător; căsuţele de lemn cu obloanele trase, fuioarele de fum care se ridicau din hornuri. Iată un loc, se gândea Tariq, în timp ce bătea la uşa lui Sayeed, care nu numai că se afla la milioane de ani lumină de nenorocirile pe care le trăise, dar care făcea până şi noţiunile de necaz şi durere să pară oareşicum dezgustătoare, de neimaginat. — Mi-am spus: iată un loc unde poţi să iei viaţa de la capăt. Tariq a fost angajat ca om de serviciu bun la toate. S-a descurcat bine, spunea el, în luna de probă, pentru care Sayeed i-a dat jumătate din salariu. Laila l-a văzut cu ochii minţii pe Sayeed, pe care şi l-a închipuit având ochii mici şi obrajii rumeni, postat la fereastra de la recepţie, urmărindu-l pe Tariq, care tăia lemne afară sau dădea zăpada de pe alee. L-a văzut aplecat peste picioarele lui Tariq, cu ochii în patru, în vreme ce Tariq repara o ţeavă spartă sub chiuvetă. Şi l-a închipuit verificând registrul, de frică să nu lipsească bani. Baraca lui Tariq era situată în spatele micului bungalou al bucătăresei Adiba, o văduvă în vârstă, respectabilă. Niciuna dintre barăci nu făcea corp comun cu hotelul, fiind despărţite de clădirea principală de un pâlc de migdali, o bancă şi o fântână arteziană de piatră, în formă de piramidă, în care, pe timp de vară, apa clipocea cât era ziua de lungă. Laila şi-l închipuia pe Tariq în baraca lui, aşezat pe marginea patului, uitându-se pe geam, la întinderea de copaci. La sfârşitul perioadei de probă, Sayeed îi crescuse salariul, îi spusese că prânzurile sunt gratuite, îi dăduse un palton de lână şi îi luase proba pentru o nouă proteză. Văzând atâta bunătate, lui Tariq îi dăduseră lacrimile. Cu salariul întreg de pe prima lună în buzunar, Tariq se dusese în oraş şi o cumpărase pe Alyona. — Are blana perfect albă, i-a spus Tariq, zâmbind. Sunt dimineţi în care, dacă te uiţi pe geam, după ce a nins toată noaptea, tot ce mai vezi din ea sunt ochii şi botul. Laila a dat din cap. S-a aşternut altă tăcere. Sus, Zalmai începuse să dea din nou cu mingea de perete. — Am crezut c-ai murit, a spus Laila. — Ştiu. Mi-ai spus.

Lailei i s-a frânt vocea. Şi-a dres glasul şi a încercat să se adune. — Bărbatul care a venit să-mi dea vestea era aşa de sincer… L-am crezut, Tariq. Aş vrea să nu fi fost aşa. Şi atunci m-am simţit aşa de singură şi de speriată. Altfel n-aş fi fost de acord să mă mărit cu Rasheed. N-aş fi… — Nu-i nevoie să faci asta, a spus el cu voce blândă, evitându-i privirea. În tonul lui nu era nici urmă de reproş ascuns, învinuire sau dezamăgire. — Ba trebuie. Fiindcă a existat un motiv mai important pentru care m-am măritat cu el. E ceva ce tu nu ştii, Tariq. E vorba de cineva. Trebuie să-ţi spun. — Ai stat şi tu de vorbă cu el? l-a întrebat Rasheed pe Zalmai. Zalmai nu zicea nimic. Laila i-a văzut privirea şovăitoare. Părea să-şi fi dat seama că ceea ce dezvăluise era mult mai grav decât crezuse. — Ţi-am pus o întrebare, băiete. Zalmai a înghiţit în sec. Privirea îi fugea în toate părţile. — Eu m-am jucat sus, cu Mariam. — Şi maică-ta? Cu ochii în lacrimi, Zalmai i-a aruncat o privire neajutorată Lailei. — Nu face nimic, Zalmai, i-a zis Laila. Spune adevărul. — Ea… Ea a rămas jos, să vorbească cu omul ăla, a spus el cu voce pierită, aproape şoptit. — Aşa, carevasăzică, a spus Rasheed. Lucru în echipă. — Vreau s-o cunosc. Vreau s-o văd, i-a spus Tariq la plecare. — O s-o cunoşti, l-a asigurat Laila. — Aziza. Aziza. Zâmbea, savurând cuvântul. De fiecare dată când Rasheed rostea numele fiicei ei, Lailei i se părea că sună bolnăvicios, aproape vulgar. Aziza. Este foarte frumos. — Aşa e şi ea. O să vezi. — O să număr minutele. Trecuseră aproape zece ani de când se văzuseră ultima oară. Lailei îi fugeau gândurile la toate dăţile când îşi dăduseră întâlnire pe alee şi se sărutaseră în secret. Se întreba ce impresie îi făcuse acum. Oare în ochii lui era la fel de frumoasă? Sau o vedea ofilită, firavă, demnă de milă, ca o bătrână temătoare şi amărâtă? Aproape zece ani. Dar o clipă, aşa cum stătea în picioare, lângă Tariq, amândoi scăldaţi de lumina soarelui, a avut impresia că acei ani nu au existat niciodată. Moartea părinţilor ei, căsătoria cu Rasheed, omorurile, rachetele, talibanii, bătăile, foametea, chiar şi copiii ei, toate păreau un vis, un ocol bizar, un simplu interludiu între ultima lor după-amiază împreună şi acest moment. Apoi Tariq s-a întunecat la faţă. Cunoştea această expresie. Era aceeaşi din urmă cu mulţi ani, când erau amândoi copii, iar el şi-a scos proteza şi s-a repezit la Khadim. A întins mâna şi i-a atins colţul buzei de jos. — El ţi-a făcut asta, a zis cu răceală. Când i-a simţit atingerea, Laila şi-a adus din nou aminte de frenezia acelei după-amiezi, când o concepuseră pe Aziza. I-a simţit răsuflarea pe gât, muşchii încordaţi ai şoldurilor, pieptul lipit de sânii ei, mâinile lor împreunate. — Ce rău îmi pare că nu te-am luat cu mine, i-a şoptit Tariq. Laila şi-a pironit privirea în pământ, încercând să nu plângă. — Ştiu că acum eşti femeie măritată şi mamă. Şi uite că, după atâţia ani, după tot ce s-a întâmplat, te-ai trezit cu mine la uşă. Probabil că nu se cade, că nu este cinstit, dar am bătut atâta amar de drum ca să te văd şi… Of, Laila, cât îmi doresc să nu te fi părăsit. — N-are rost, a murmurat ea. — N-ar fi trebuit să mă dau bătut aşa de uşor. Ar fi trebuit să te iau de nevastă când am avut ocazia. Lucrurile ar fi stat cu totul altfel.

— Nu mai vorbi aşa. Te rog. E dureros. Tariq a încuviinţat din cap şi a dat să facă un pas spre ea, dar s-a oprit. — N-am venit aici cu cine ştie ce intenţii ascunse şi nici nu vreau să-ţi dau viaţa peste cap, apărând aşa, ca picat din cer. Dacă vrei să plec, dacă vrei să mă-ntorc în Pakistan, nu trebuie să spui decât un cuvânt, Laila. Vorbesc serios. Spune-l şi o să plec. N-o să te mai deranjez niciodată. O să… — Nu! a exclamat Laila, mai tare decât intenţionase. A observat că îl strângea de braţ. Şi-a lăsat mâna în jos. Nu, Tariq, nu pleca. Te rog să rămâi. Tariq a încuviinţat din cap. — Lucrează de la prânz până la ora opt. Întoarce-te mâine după-amiază. O să te duc s-o vezi pe Aziza. — Să ştii că nu mi-e frică de el. — Ştiu. Întoarce-te mâine după-amiază. — Şi pe urmă? — Şi pe urmă… Nu ştiu. Trebuie să mă gândesc. Este… — Ştiu cum este. Înţeleg. Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru o grămadă de lucruri. — N-ai de ce. Ai promis c-o să te-ntorci. Şi ai făcut-o. — Ce bine-mi pare că te-am văzut, Laila, a spus Tariq, cu ochii plini de lacrimi. A plecat, iar ea a rămas locului şi s-a uitat în urma lui, tremurând. Grămezi întregi, s-a gândit şi a trecut-o alt fior, în care se amestecau tristeţea şi senzaţia de abandon, dar şi ceva nerăbdare şi speranţă nesăbuită. 12 Hill stations (engl.), numele dat de coloniştii britanici staţiunilor montane pe care le construiau în India, pentru a se refugia de caniculă. 13 UN High Commissioner for Refugees, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi.

45 Mariam Eu m-am jucat sus, cu Mariam. — Şi maică-ta? — Mama… Ea a rămas jos, să vorbească cu omul ăla. — Aşa, carevasăzică, a spus Rasheed. Lucru în echipă. Mariam i-a privit chipul care s-a destins. A văzut cum i se şterg cutele de pe frunte. Suspiciunea şi îndoiala i-au dispărut într-o clipită din ochi. Şi-a îndreptat spatele şi, timp de câteva clipe, a părut că meditează, ca un căpitan de navă care a primit informaţii despre o răzvrătire iminentă şi care stă şi îşi cântăreşte următoarea mişcare. A ridicat privirea. Mariam a dat să spună ceva, dar el a ridicat mâna şi, fără să se uite la ea, a zis: — Este prea târziu, Mariam. Apoi s-a întors spre Zalmai, cu răceală: — Du-te sus, băiete. Pe chipul lui Zalmai se citea neliniştea. S-a uitat nervos în jur, la toţi trei. Simţea acum că micul lui joc de-a pâra dusese la ceva grav, o treabă serioasă, de oameni mari. Le-a aruncat nişte priviri abătute, pline de remuşcări, mai întâi lui Mariam, apoi mamei lui. — Acum, a spus Rasheed cu o voce care nu lăsa loc de întors. L-a apucat pe Zalmai de braţ. Zalmai s-a supus şi a fost dus la etaj. Mariam şi Laila înlemniseră, cu ochii în pământ, de parcă prin simplul fapt de a se uita una la alta ar fi validat modul în care vedea Rasheed lucrurile, anume că în timp ce el le căra bagajele şi le deschidea uşile unor oameni care nu catadicseau să îi arunce nici măcar o privire, pe la spatele lui, în propria-i casă şi în prezenţa adoratului său fiu, se punea la cale o conspiraţie plină de destrăbălare. Niciuna dintre ele nu scotea o vorbă. Au ascultat perechile de paşi de pe holul de la etaj, prima de rău augur, apăsătoare, cea de-a doua, de animăluţ speriat. Au ascultat schimbul înăbuşit de cuvinte, rugăminţile scâncite, răspunsul sec, o uşă care se închidea, o cheie întoarsă în broască. Apoi o singură pereche de paşi care făcea cale întoarsă, mai nerăbdătoare. Mariam i-a văzut picioarele care bubuiau pe ultimele trepte. L-a văzut băgând cheia în buzunar, i-a văzut cureaua, pe care şi-o înfăşurase strâns în jurul mâinii. Catarama care imita bronzul sălta în urma lui, pe trepte. A dat să îl oprească, dar a împins-o cât colo şi a trecut val-vârtej pe lângă ea. Fără să spună o vorbă, s-a repezit cu cingătoarea spre Laila. Mişcarea a fost atât de rapidă, încât ea nu a avut timp să se retragă sau să se ferească sau măcar să se apere cu mâna. Laila şi-a dus degetele la tâmplă, s-a uitat la sânge, apoi la Rasheed, uluită. După o clipă, în ochii ei, ura i-a luat locul uimirii. Rasheed a ridicat din noua cureaua. De data aceasta, Laila s-a apărat cu braţul şi a încercat să apuce cureaua. Nu a reuşit şi Rasheed a lovit-o din nou. Laila a prins-o o clipă, dar Rasheed i-a smuls-o şi a tăbărât din nou pe ea. Laila alerga dintr-o parte a camerei în alta, iar Mariam bălmăjea rugăminţi către Rasheed, care se ţinea după Laila, blocându-i calea şi plesnind-o cu cingătoarea. La un moment dat, Laila s-a ferit şi a reuşit să îi tragă un pumn peste ureche, ceea ce l-a făcut să scoată o înjurătură şi să se năpustească şi mai aprig asupra ei. A prins-o, a izbit-o de perete şi a continuat să o bată, catarama lovind-o pe piept, umeri, braţele ridicate şi degete şi umplând-o de sânge. Mariam pierduse şirul loviturilor de curea, al cuvintelor imploratoare pe care i le strigase lui Rasheed, al dăţilor în care se învârtise în jurul iureşului de dinţi şi pumni şi vâjâituri de curea, când a văzut nişte degete înfigându-se în faţa lui Rasheed, nişte unghii crăpate care îi brăzdau obrajii şi îl

trăgeau de păr şi îl zgâriau pe frunte. Nu ştia cât timp trecuse până să îşi dea sea-ma, şocată şi în acelaşi timp bucuroasă, că erau degetele ei. Rasheed i-a dat drumul Lailei şi s-a întors. La început s-a uitat la ea fără să o vadă, pe urmă şi-a mijit ochii şi a cântărit-o cu interes. În privirea lui s-au citit pe rând nedumerirea, uluirea, apoi dezaprobarea şi chiar dezamăgirea, căreia, după o clipă de şovăială, i-a luat locul ceva odios şi implacabil. Mariam şi-a adus aminte de prima dată când îi văzuse ochii, sub vălul de mireasă, sub supravegherea lui Jalil, cum privirile le alunecaseră pe sticlă şi se întâlniseră, a lui, indiferentă, a ei, docilă, aproape umilă. Umilă. Mariam vedea acum, în aceiaşi ochi, cât de fraieră fusese. Oare fusese o soţie necinstită? se întreba ea. O soţie delăsătoare? O femeie fără onoare? Fără demnitate? Vulgară? Ce rău îi făcuse ea acestui bărbat, care să justifice bătăile repetate, răutatea şi plăcerea cu care o tortura? Nu avusese grijă de el când fusese bolnav? Nu îi hrănise pe el şi pe prietenii lui, nu îşi îndeplinise supusă toate treburile casnice? Nu îi dăduse tinereţea ei acestui bărbat? Făcuse vreodată ceva ca să merite toată răutatea lui? Rasheed a aruncat cureaua şi s-a îndreptat spre ea. Unele lucruri, spunea gestul lui, trebuie făcute cu mâinile goale. Dar chiar în momentul în care a dat să o doboare, Mariam a văzut-o pe Laila în spatele lui, culegând ceva de pe jos. I-a văzut mâna ridicată deasupra capului, apoi coborând spre obrazul lui. Cioburi. Resturile paharului azvârlit pe duşumea. Laila avea mâinile însângerate, iar din rana deschisă de pe obrazul lui Rasheed ţâşnea sângele, care i se scurgea pe gât şi pe cămaşă. S-a întors, orbit de furie, arătându-şi colţii. S-au prăbuşit la pământ, zvârcolindu-se. El a sfârşit deasupra, cu mâinile încleştate în jurul gâtului Lailei. Mariam şi-a înfipt mâinile în el. L-a lovit în piept. L-a împins. S-a chinuit să îi desprindă degetele încleştate de pe gâtul Lailei. Le-a muşcat. Dar nu a reuşit să le clintească deloc. Avea de gând să o sufoce şi niciuna dintre ele nu putea să facă nimic în această privinţă. Mariam s-a retras câţiva paşi şi a ieşit din cameră. De la etaj se auzeau bufnituri: nişte palme micuţe care băteau într-o uşă încuiată. A luat-o la fugă pe hol. A ieşit val-vârtej pe uşă. A traversat curtea. A intrat în şopron şi a luat lopata. S-a strecurat în cameră, neobservată. Rasheed era tot peste Laila, cu ochii ieşiţi din orbite, lucind de nebunie, strângând-o de gât. Laila era deja vânătă la faţă şi îşi dăduse ochii peste cap. Mariam şi-a dat seama că nu se mai zbate deloc. O s-o omoare, s-a gândit. N-o să se lase până n-o s-o omoare. Iar ea nu putea, nu avea de gând să permită una ca asta. Îi luase atât de multe în cei douăzeci şi şapte de ani de căsătorie. Nu avea de gând să stea cu mâinile în sân şi să îl lase să i-o ia şi pe Laila. Şi-a înfipt bine picioarele în pământ şi şi-a încleştat mâinile pe coada lopeţii. A ridicat-o. L-a strigat. Voia să o vadă. — Rasheed. Şi-a ridicat privirea. L-a lovit. L-a nimerit în tâmplă. Lovitura l-a dat jos de pe Laila. Rasheed şi-a dus mâna la cap. S-a uitat la sângele de pe buricele degetelor, apoi la Mariam. I s-a părut că vede ceva ce aducea a blândeţe pe chipul lui. Şi-a închipuit că ceva se întâmplase între ei, că poate, lovindu-l, îi băgase minţile în cap, la propriu. Poate că şi el văzuse ceva pe chipul ei, se gândea

Mariam, ceva care îl făcuse să dea înapoi. Poate că zărise ceva din abnegaţia ei, din toate sacrifiicile şi eforturile inumane pe care le făcuse ca să trăiască cu el atâta amar de ani, ca să îndure zi de zi violenţa şi dispreţul lui, răutatea şi felul în care îi căuta neîncetat nod în papură. Oare ce vedea acum în ochii lui era respect? Regrete? Dar apoi a rânjit, plin de ură, şi Mariam şi-a dat seama că dacă nu termina ceea ce începuse, totul ar fi fost în zadar, că ar fi fost un act iresponsabil din partea ei. Dacă l-ar fi lăsat să plece, cât ar fi trecut până ar fi scos cheia din buzunar şi ar fi urcat la etaj să-şi ia pis-tolul din camera în care îl încuiase pe Zalmai? Dacă ar fi fost sigură că s-ar fi mulţumit să o împuşte doar pe ea, că ar fi existat o şansă să o cruţe pe Laila, poate că ar fi lăsat lopata din mână. Dar a văzut moartea amândurora în ochii lui. Aşa că a ridicat lopata cât de sus a putut ea, atât de mult, încât a atins-o între umeri. A întors-o până ce partea ascuţită a ajuns la verticală, iar în timp ce făcea asta, şi-a dat seama că era prima oară când ea decidea cursul propriei vieţi. Şi cu acest gând a coborât lopata. De data aceasta, a lovit cu sete.

46 Laila Laila era conştientă de chipul aplecat asupra ei: îi vedea dinţii şi ochii care nu prevesteau nimic bun, simţea mirosul de tutun. Era vag conştientă şi de prezenţa lui Mariam, o siluetă în spatele chipului, care căra pumni. Deasupra lor era tavanul, care îi captase toată atenţia – petele negre de mucegai, care se întindeau ca cerneala, crăpătura din tencuială, care părea un zâmbet impasibil sau o încruntătură, în funcţie de unghiul din care o priveai. Laila s-a gândit de câte ori legase o cârpă la capătul unei mături şi curăţase pânzele de păianjen de pe tavan. De trei ori îl văruise, împreună cu Mariam. Acum, crăpătura nu mai era un zâmbet, ci o grimasă batjocoritoare. Şi se depărta. Tavanul se ridica, se micşora şi se îndepărta de ea, pierzându-se în ceaţă. S-a tot ridicat, până a ajuns de mărimea unui timbru, strălucitor şi alb, totul în jurul lui fiind cufundat într-un întuneric de nepătruns. În el, chipul lui Rasheed era ca o pată de soare. Acum vedea nişte punctişoare de lumină orbitoare, ca nişte stele de argint care explodau. Nişte forme geometrice bizare se desprindeau din lumină, viermi, ouă, care se mişcau în sus şi în jos, când într-o parte, când în cealaltă, contopindu-se, separându-se, transformându-se, apoi dispărând şi lăsându-i locul întunericului. Voci înăbuşite, depărtate. În spatele pleoapelor, pâlpâiau slab chipurile copiilor ei. Aziza, grijulie şi serioasă, înţeleaptă, rezervată. Zalmai, sorbindu-şi tatăl din priviri. Aşa se va sfârşi, carevasăzică. Ce sfârşit jalnic, se gândea Laila. Dar negura a început să se risipească. A avut senzaţia că se ridică, că este înălţată. Tavanul s-a întors încet la loc, mărindu-se, şi Laila a văzut din nou crăpătura: era acelaşi zâmbet plictisitor pe care îl ştia prea bine. Cineva o scutura. Eşti bine? Răspunde-mi, eşti bine? Mariam, cu chipul brăzdat de zgârieturi şi negru de îngrijorare, se aplecase deasupra ei. Laila a încercat să tragă aer în piept. A ars-o pe gât. A încercat din nou. De data aceasta a simţit o arsură şi mai puternică, nu doar pe gât, ci şi în piept. A început să tuşească şi să horcăie. Gâfâia, dar a reuşit să respire. Urechea bună îi ţiuia. Primul lucru pe care l-a văzut după ce s-a ridicat în fund a fost Rasheed. Acesta zăcea pe spate, holbându-se în gol, cu o expresie încremenită, mut ca un peşte. Câteva dâre de spumă rozalie i se scurseseră pe obraz. Partea din faţă a pantalonilor era udă. I-a văzut fruntea. Apoi a văzut lopata. A gemut. — O, a îngăimat cu greu, tremurând. O, Mariam. Laila umbla de colo-colo, gemând şi frângându-şi mâinile, în vreme ce Mariam stătea lângă Rasheed, cu mâinile în poală, calmă şi nemişcată. Multă vreme, Mariam nu a scos o vorbă. Laila avea gura uscată şi bălmăjea ceva, tremurând din toate încheieturile. Evita să se uite la Rasheed, la rictusul gurii lui, la ochii deschişi, la sângele închegat în scobitura claviculei. Afară, lumina se împuţina, iar umbrele puneau treptat stăpânire peste toate. În lumina aceasta, Mariam era trasă la faţă, albă ca varul, dar nu părea agitată sau înspăimântată, doar adâncită în gânduri, atât de concentrată încât, atunci când o muscă i s-a aşezat pe bărbie, nu i-a dat nicio atenţie. Buza de jos era răsfrântă, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când cădea pe gânduri. — Stai jos, Laila jo, a spus în sfârşit. Laila s-a aşezat, ascultătoare. — Trebuie să-l mutăm, să nu-l vadă Zalmai.

Mariam i-a băgat mâna în buzunar ca să ia cheia de la dormitor, apoi l-au înfăşurat într-un cearşaf. Laila l-a apucat de picioare, în dreptul genunchilor, iar Mariam, de subsuori. Au încercat să îl ridice, dar era prea greu, aşa că au sfârşit prin a-l târî. Când să iasă în curte, piciorul lui Rasheed s-a agăţat de toc şi s-a îndoit. Au trebuit să dea înapoi şi să încerce din nou, dar s-a auzit o bufnitură la etaj şi Lailei i s-au înmuiat picioarele. I-a dat drumul lui Rasheed. S-a prăbuşit, scuturată de hohote de plâns, tremurând, iar Mariam s-a înfipt în faţa ei, cu mâinile în şolduri, şi i-a spus să facă bine să se adune, fiindcă ceea ce era făcut, era bun făcut. După o vreme, Laila s-a ridicat şi s-a şters pe faţă şi l-au scos pe Rasheed în curte fără alte incidente. L-au băgat în şopron. L-au lăsat în spatele bancului de lucru, pe care se găseau ferăstrăul lui, nişte cuie, o daltă, un ciocan şi o bucată de lemn cilindrică, din care vrusese să cioplească ceva pentru Zalmai, dar nu mai apucase. S-au întors în casă. Mariam s-a spălat pe mâini, şi le-a trecut prin păr, a tras adânc aer în piept şi a zis: — Hai să-ţi oblojesc rănile. Eşti plină de tăieturi, Laila jo. Mariam i-a spus că o să facă o noapte albă, ca să îşi adune gândurile şi să pună la cale un plan. — Sigur există o cale, doar că nu-mi vine acum în minte. — Trebuie să plecăm! Nu putem să stăm aici, a zis Laila cu vocea spartă, răguşită. Deodată, s-a gândit la sunetul pe care îl făcuse lopata când îl lovise în cap şi la trupul ei înclinat în faţă. I-a venit să vomite. Mariam a aşteptat, răbdătoare, până ce Laila şi-a mai revenit. Apoi a pus-o să se întindă, cu capul în poala ei, a început să o mângâie pe păr şi i-a spus să nu îşi facă griji, că totul va fi bine. I-a spus că vor pleca, ea, Laila, copiii şi Tariq. Vor părăsi această casă şi acest oraş necruţător. Vor părăsi de tot această ţară greu încercată, zicea Mariam, trecându-şi mâna prin părul Lailei, şi se vor opri într-un loc îndepărtat, unde vor fi în siguranţă, unde nu îi va găsi nimeni, unde se vor lepăda de trecutul lor şi vor găsi adăpost. — Un loc cu verdeaţă. Cu mulţi copaci. Vor locui într-o căsuţă de la marginea unui orăşel de care nu auziseră în viaţa lor, a continuat Mariam, sau într-un sătuc uitat de lume, cu un drum de ţară îngust şi desfundat, dar mărginit de tot felul de plante şi arbuşti. Poate că va exista şi o potecă, una care să ducă la un câmp plin de iarbă, unde să se joace copiii, sau poate un drum cu pietriş până la un lac albastru, limpede ca cleştarul, plin de păstrăvi şi de stufăriş. Vor creşte oi şi găini şi vor face pâine împreună şi îi vor învăţa pe copii să scrie şi să citească. Îşi vor clădi nişte vieţi noi, retrase, liniştite, iar greutatea tuturor celor îndurate li se va ridica de pe umeri şi vor avea parte de toată fericirea şi bunăstarea din lume. Laila a murmurat încurajator. Va fi o viaţă plină de greutăţi, se gândea ea, dar greutăţi plăcute, cu care se vor putea mândri, ca un fel de zestre, pe care ar preţui-o cum ai preţui o bijuterie de familie. Vocea blândă, maternă a lui Mariam a mai liniştit-o. Există o cale, spusese Mariam, iar de dimineaţă îi va zice ce trebuie făcut şi vor face întocmai şi poate că până mâine la ora asta vor fi pe drum, spre noua lor viaţă, una plină de ocazii neaşteptate şi bucurii şi greutăţi pe care le vor depăşi cu zâmbetul pe buze. Laila îi era recunoscătoare lui Mariam fiindcă se ocupa ea de tot, senină şi calmă şi cu mintea limpede, în stare să judece cum este mai bine pentru amândouă. Mintea ei, în schimb, era confuză, iar gândurile, încâlcite nevoie mare. Mariam s-a ridicat în picioare. — Ar trebui să te duci să vezi ce-ţi face băiatul. Pe chipul ei se citea cea mai mare durere, cum Laila nu mai văzuse pe vreun alt chip omenesc. Laila a intrat în camera scufundată în întuneric şi l-a găsit pe Zalmai încolăcit pe partea de pat a lui Rasheed. S-a strecurat lângă el şi a tras pătura peste ei. — Dormi?

— Nu pot s-adorm. Baba jan n-a venit ca să spunem rugăciunile de Babaloo, i-a răspuns fără să se întoarcă cu faţa la ea. — Nu vrei să le spui cu mine-n seara asta? — Tu nu poţi să le spui ca el. L-a ciupit în joacă de umărul micuţ, apoi l-a sărutat pe ceafă. — Pot să-ncerc. — Unde este baba jan? — Baba jan a plecat, i-a răspuns Laila, cu un nod în gât. Şi iat-o, spusă pentru prima oară, minciuna aceea mare şi nenorocită. De câte ori va mai trebui spusă această minciună, se întreba Laila îngrozită, de câte ori va mai fi Zalmai păcălit? Şi-a amintit cum alerga băieţelul, în culmea fericirii, ca să îl întâmpine pe Rasheed când acesta ajungea seara acasă şi cum îl apuca Rasheed de mâini şi îl învârtea până când picioarele lui Zalmai îşi luau zborul şi cum se prăpădeau amândoi de râs după aceea, când Zalmai se împleticea ca un beţiv. S-a gândit la jocurile lor prosteşti şi hohotele nestăpânite de râs şi la ocheadele aruncate pe furiş. S-a simţit copleşită de un val de ruşine şi de durere pentru fiul ei. — Unde-a plecat? — Nu ştiu, iubirea mea. Când o să se întoarcă? Baba jan o să-i aducă un cadou când o să vină înapoi? A făcut rugăciunile cu Zalmai. Douăzeci şi una de Bismallah-e-rahman-e-rahim – câte una pentru fiecare articulaţie de la şapte degete. L-a urmărit cum îşi face mâinile căuş în dreptul feţei şi suflă în ele, apoi îşi lipeşte dosurile palmelor de frunte şi face o mişcare de alungare, şoptind: Pleacă, Babaloo, nu veni la Zalmai, că el n-are nicio treabă cu tine, pleacă Babaloo. În încheiere, a spus de trei ori Allah-u-akbar. Mult mai târziu, în miez de noapte, Laila a tresărit la auzul unei voci înăbuşite: Baba jan a plecat din cauza mea? Fiindcă am zis de tine şi de bărbatul de jos? S-a aplecat spre el, cu gândul să îl liniştească şi să îi spună: „Nu are nicio legătură cu tine, Zalmai. Nu este deloc vina ta.“ Dar dormea, pieptul micuţ ridicându-se şi afundându-se la loc. Când s-a dus la culcare, Laila era confuză, tulburată, incapabilă să ducă un gând până la capăt. Dar când s-a trezit, la auzul chemării la rugăciune a muezinului, mare parte din pâclă se risipise. S-a ridicat în fund şi s-a uitat o vreme la Zalmai, care dormea, cu mâna făcută ghem sub bărbie. Laila şi-a închipuit-o pe Mariam strecurându-se în cameră în miez de noapte, în timp ce ea şi Zalmai dormeau, şi privindu-i, făcându-şi planuri în cap. S-a dat jos din pat, cu grijă, ca să nu îl trezească pe Zalmai. S-a chinuit să se ridice în picioare. O durea tot corpul. Gâtul, umerii, spatele, braţele, coapsele, pe toate erau întipărite tăieturile făcute de catarama curelei lui Rasheed. Cutremurându-se, a ieşit în linişte din dormitor. În camera lui Mariam, lumina era de un cenuşiu pe care Laila îl asociase mereu cu cântatul cocoşilor şi roua de pe firele de iarbă. Mariam stătea jos într-un colţ, pe un covoraş de rugăciune, cu faţa la fereastră. Laila s-a aşezat cu greutate în faţa ei. — Ar trebui s-o vizitezi pe Aziza în dimineaţa asta, i-a spus Mariam. — Ştiu ce vrei să faci. — N-o lua pe jos. Ia autobuzul, ca să te pierzi în mulţime. Taxiurile bat la ochi. Sigur or să te oprească pe motiv că eşti singură. — Ce mi-ai promis aseară… Nu a putut continua. Copacii, lacul, satul fără nume. Un miraj, îşi dădea seama. O minciună frumoasă, menită să o aline. Aşa cum îi gângureşti unui copil supărat. — Am vorbit serios, a spus Mariam. M-am gândit la tine, Laila jo. — Nu-mi trebuie nimic dacă nu eşti şi tu cu mine, a murmurat Laila.

Mariam a zâmbit stins. — Vreau să fie exact cum ai spus, Mariam, să plecăm cu toţii, tu, eu, copiii. Tariq s-a stabilit în Pakistan. Putem să ne ascundem o vreme acolo, să aşteptăm să se calmeze situaţia… — Nu se poate, a zis Mariam răbdătoare, ca un părinte care încearcă să îşi convingă copilul bineintenţionat, dar nechibzuit. — O să avem grijă una de alta, a spus Laila gâtuit, cu ochii în lacrimi. Cum ai spus tu. Ba nu. De data asta, o să schimbăm rolurile şi o să mai am şi eu grijă de tine. — Of, Laila jo. Laila a început să vorbească cu patos. S-a bâlbâit. A negociat. A promis. Se va ocupa numai ea de curăţenie şi de gătit. — Nu va mai fi nevoie să ridici un deget de-acum încolo. Niciodată. O să te odihneşti, o să dormi mai mult, o să te ocupi de grădină. Dacă o să vrei ceva, orice, o să-ţi aduc eu. Nu face asta, Mariam. Nu mă părăsi. Nu-i frânge inima Azizei. — Dacă furi pâine, îţi taie mâinile. Ce crezi c-or să facă când or să descopere că soţul este mort şi că cele două neveste sunt de negăsit? — N-o să afle nimeni, a spus Laila, cu răsuflarea tăiată. N-or să ne găsească niciodată. — Ba da. Mai devreme sau mai târziu. Sunt ca ogarii. Vocea lui Mariam era joasă, precaută, grijulie; prin comparaţie, promisiunile Lailei păreau de domeniul fantasticului, nişte scorneli prosteşti. — Mariam, te rog… — Şi când or să ne dea de urmă, or să te scoată la fel de vinovată ca pe mine. La fel şi pe Tariq. Crezi că mi-ar plăcea să vă văd trăind ca nişte fugari? Ce-o să se-ntâmple cu copiii voştri dac-o să fiţi prinşi? Pe Laila au podidit-o lacrimile. — Pe urmă cine-o să aibă grijă de ei? Talibanii? Gândeşte cu inima ta de mamă, Laila jo. Gândeşte cu inima ta de mamă. Eu asta fac. — Nu pot. — Trebuie. — Nu este drept, a suspinat Laila. — Ba este. Vino-ncoa. Vino şi-ntinde-te aici. Laila şi-a pus din nou capul în poala lui Mariam. Şi-a adus aminte de toate după-amiezele pe care le petrecuseră împreună, când îşi împleteau una alteia părul, iar ea povestea tot ce îi trecea prin cap, toate fleacurile, şi Mariam o asculta răbdătoare, cu un aer de recunoştinţă, de parcă i se făcea o mare şi nepreţuită favoare. — Ba este drept, a spus Mariam. L-am omorât pe soţul nostru. Din cauza mea, fiul tău nu mai are tată. Nu ar fi drept să fug. Nu pot. Chiar dacă nu ne-ar prinde, n-aş putea… Îi tremurau buzele. N-o să scap niciodată de durerea fiului tău. Cum o să mă uit la el? Cum o să fac eu să mă uit în ochii lui, Laila jo? I-a răsucit o şuviţă de păr şi i-a descurcat o buclă rebelă. — Pentru mine, drumul se sfârşeşte aici. Nu îmi mai doresc nimic. Mi-ai dat deja tot ce am visat eu încă de pe vremea când eram o fetiţă. Tu şi copiii tăi m-aţi făcut atât de fericită. E-n regulă, Laila jo. Va fi bine. Nu fi tristă. Lailei nu îi venea niciun răspuns înţelept la cele spuse de Mariam, dar a continuat totuşi să vorbească, incoerent, copilăros, despre pomi fructiferi care aşteptau să fie plantaţi şi pui de găină care aşteptau să fie crescuţi. I-a vorbit despre căsuţe aflate în orăşele rupte de lume şi plimbări până la lacuri pline de păstrăvi. Iar la sfârşit, după ce cuvintele au secat, dar nu şi lacrimile, nu a mai avut încotro şi s-a dat bătută, plângând cu sughiţuri, ca un copil copleşit de argumentele zdrobitoare ale

adulţilor. Tot ce putea face era să se ghemuiască şi să îşi îngroape faţa, pentru ultima oară, în căldura primitoare a polii lui Mariam. Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, Mariam a împachetat un colţ de pâine şi câteva smochine uscate pentru Zalmai. A pus nişte smochine şi pentru Aziza, plus câteva prăjiturele în formă de animale. Le-a băgat pe toate într-o pungă de hârtie, pe care i-a dat-o Lailei. — Sărut-o pe Aziza din partea mea, a spus ea. Spune-i că este noor a ochilor mei şi sultana inimii mele. O să faci ce te-am rugat? Laila a încuviinţat din cap, cu buzele strânse. — Ia autobuzul, cum ţi-am zis, şi nu ridica capul din pământ. — Când o să te mai văd, Mariam? Vreau să te văd înainte să depun mărturie. O să le spun ce s-a întâmplat. O să le explic că nu a fost vina ta. Că ai fost nevoită s-o faci. Or să-nţeleagă, nu-i aşa, Mariam? Or să-nţeleagă. Mariam i-a aruncat o privire blândă. S-a lăsat pe vine, ca să se uite în ochii lui Zalmai. Acesta purta un tricou roşu, nişte pantaloni kaki, zdrenţăroşi şi o pereche de cizme de cowboy la mâna a doua, pe care i le cumpărase Rasheed din Mandaii. Ţinea mingea nouă de baschet cu amândouă mîinile. Mariam l-a sărutat pe obraz. — Să fii cuminte şi să te faci băiat mare, i-a spus ea. Să te porţi frumos cu mama ta. I-a luat faţa în mâini. El a dat să se retragă, dar nu i-a dat drumul. Îmi pare aşa de rău, Zalmai jo. Crede-mă că îmi pare foarte rău pentru toată durerea şi tristeţea ta. Laila l-a luat de mână pe Zalmai şi au ieşit în stradă. Chiar înainte să dea colţul, Laila a întors capul şi a văzut-o pe Mariam la poartă. Mariam purta o eşarfă albă pe cap, un pulover albastru închis, cu nasturi în faţă şi pantaloni albi de bumbac. O şuviţă căruntă îi căzuse pe frunte. Lumini şi umbre îi jucau pe chip şi pe umeri. Le-a făcut prietenoasă cu mâna. Au dat colţul. Laila nu a mai văzut-o niciodată pe Mariam.

47 Mariam I se părea că se întorsese într-o kolba, după atâta amar de ani. Penitenciarul de femei Walayat era o clădire pătrăţoasă, cenuşie, situată în Shar-e-Nau, în apropiere de Strada Găinilor. Fusese înălţată în mijlocul unui complex mai mare, în care erau închişi deţinuţii bărbaţi. O uşă încuiată cu lacătul le despărţea pe Mariam şi pe celelalte femei de bărbaţii dimprejur. Mariam a numărat cinci celule în folosinţă. Erau nişte încăperi nemobilate, cu pereţii scorojiţi şi murdari şi ferestre mici, care dădeau în curte. Ferestrele aveau zăbrele, chiar dacă uşile de la celule erau descuiate şi femeile erau libere să iasă în curte şi să intre înapoi după bunul lor plac. Ferestrele nu aveau geamuri. Nu existau nici perdele, ceea ce însemna că paznicii talibani care băteau curtea în lung şi în lat aveau o vedere neobstrucţionată înăuntrul celulelor. Unele femei se plângeau că gardienii fumau în dreptul ferestrelor şi le aruncau priviri lascive, cu ochii injectaţi, şi zâmbete lacome şi că făceau glume indecente la adresa lor. Din acest motiv, cele mai multe purtau toată ziua burqa, dând-o jos abia după apusul soarelui, după ce poarta principală era încuiată şi gardienii se întorceau la posturile lor. Noaptea, celula pe care Mariam o împărţea cu cinci femei şi patru copii era cufundată în întuneric. În nopţile în care era curent electric, o ridicau pe Naghma, o fată mică de înălţime, cu sânii mici şi părul negru, ondulat, până ajungea cu mâinile la tavan. Exista o liţă pe care Naghma o înfăşura cu mâinile goale în jurul becului, ca să se producă un scurt-circuit. Toaletele erau compartimentate ca nişte debarale. În podelele de ciment, crăpate erau făcute nişte găuri mici, dreptunghiulare, prin care se vedeau grămezi de fecale pe care roiau muştele. În mijlocul închisorii era o curte interioară, iar în mijlocul acesteia, un puţ. Cum acesta nu era prevăzut cu scurgere, curtea se transforma adesea într-o mlaştină, iar apa avea gust stătut. Peste tot se zăreau frânghii pline ochi de şosete şi scutece spălate de mână. Aici se întâlneau deţinutele cu vizitatorii lor, aici fierbeau orezul adus de rudele lor – închisoarea nu le dădea niciun fel de mâncare. Curtea era de asemenea terenul de joacă al copiilor – Mariam aflase că mulţi dintre ei se născuseră la Walayat, că nu văzuseră niciodată lumea care se afla dincolo de acele ziduri. Mariam se uita la ei cum se fugăreau, împroşcând noroiul cu picioarele desculţe. Se hârjoneau toată ziua, inventând jocuri pline de viaţă, fără să bage de seamă duhoarea de fecale şi urină care stăpânea Walayatul şi propriile lor trupuri şi fără să se sinchisească de gardienii talibani, până când vreunul dintre ei nu îi lua la bătaie. Mariam nu avea vizitatori. Fusese singurul lucru pe care li-l ceruse autorităţilor talibane. Fără vizitatori. Femeile din celula lui Mariam nu erau condamnate pentru vreo crimă violentă – erau închise cu toatele pentru aceeaşi infracţiune, „fuga de acasă“. Drept urmare, Mariam a căpătat o oarecare faimă printre ele, devenind un fel de vedetă. Femeile se uitau la ea cu respect, cu veneraţie. Îi ofereau păturile lor. Se întreceau care să îşi împartă mâncarea cu ea. Cea mai insistentă era Naghma, care o urmărea peste tot, cu mâinile în sân. Naghmei îi făcea mare plăcere să vorbească despre nenorociri, ale altora sau ale ei. Povestea că tatăl ei aranjase să o mărite cu un croitor care era cu aproape treizeci de ani mai mare decât ea. — Miroase ca un goh şi are mai multe degete la mâini decât are dinţi în gură. Încercase să fugă la Gardez cu fiul unui hoge, de care se îndrăgostise. Nici nu au apucat să iasă bine din Kabul. După ce i-au prins şi i-au trimis înapoi, fiul de hoge a fost biciuit, dar s-a căit şi a spus că Naghma îl amăgise cu nurii ei. Îi făcuse farmece, zicea el. A promis că se va dedica din nou studiului Coranului. Băiatul de hoge a fost eliberat. Naghma a fost condamnată la cinci ani de închisoare. Oricum, ori că era la închisoare, ori afară, era totuna, spunea ea. Tatăl ei se jurase că în ziua în care

va ieşi din închisoare, îi va pune cuţitul la gât. În timp ce o asculta pe Naghma, Mariam şi-a amintit de licărirea slabă a stelelor reci şi de norii rozalii, aţoşi care alunecau peste culmile munţilor Safid-koh în dimineaţa aceea de demult, când nana îi spusese: Precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam. Procesul lui Mariam avusese loc cu o săptămână în urmă. Nu fusese o audiere cu public, nu avusese avocat, nu existase un contrainterogatoriu al probelor, nici recurs. Mariam renunţase la dreptul de a avea martori. Toată afacerea durase mai puţin de cincisprezece minute. Completul de judecată fusese compus din trei judecători. Cel din mijloc, un taliban cu înfăţişare bolnăvicioasă, prezidase şedinţa. Era izbitor de sfrijit, avea pielea galbenă, pergamentoasă şi o barbă roşie, ondulată. Purta nişte ochelari care îi măreau ochii şi dezvăluiau cât de tare i se îngălbenise corneea. Gâtul prea subţire nu părea capabil să susţină turbanul înfăşurat într-un fel complicat în jurul capului. — Îţi recunoşti fapta, hamshira? a întrebat din nou, cu voce obosită. — O recunosc, a răspuns Mariam. Bărbatul a încuviinţat din cap. Sau poate că nu a făcut-o. Era greu de spus, fiindcă avea un tremur pronunţat al mâinilor şi al capului care lui Mariam îi amintea de hogea Faizullah. Când voia să bea ceai, nu întindea mâna după cană. Îi făcea semn bărbatului lat în umeri din stânga lui, iar acesta îi ducea cana la gură, respectuos. După aceea, talibanul închidea încet ochii, un gest tăcut şi elegant de mulţumire. Lui Mariam, atitudinea lui i se părea dezarmantă. Când vorbea, aveai impresia că este alunecos şi delicat. Zâmbea răbdător. Nu se uita la ea cu dispreţ. Nu i se adresa cu răutate, acuzator, ci pe un ton blând, prevenitor. — Înţelegi pe de-a-ntregul ceea ce spui? a întrebat-o talibanul cu faţa osoasă din dreapta lui, nu cel care îi dădea cana cu ceai. Acesta era cel mai tânăr dintre ei. Vorbea repede, pe un ton arogant, autoritar. Se enervase fiindcă Mariam nu vorbea paştună. Ei i se părea a fi un tânăr pus pe ceartă, căruia i se urcase puterea la cap, care vedea peste tot fărădelegi şi care era convins că are dreptul din naştere să dea sentinţe. — Înţeleg pe de-a-ntregul, a răspuns Mariam. — Nu ştiu ce să zic, a spus tânărul taliban. Dum-nezeu ne-a făcut diferiţi pe voi, femeile, şi pe noi, bărbaţii. Creierele noastre sunt diferite. Voi nu sunteţi în stare să gândiţi ca noi. Au demonstrat-o doctorii din Occident, cu ştiinţa lor. De-aia este nevoie doar de un martor bărbat, dar de doi martori femei. — Îmi recunosc fapta, frate. Dar dacă nu aş fi făcut-o, ar fi omorât-o. O strângea de gât. — Asta susţii dumneata. Dar femeile se jură tot timpul pe câte ceva. — Este adevărul. — Ai martori? În afară de ambagh a ta? — Nu, a răspuns Mariam. — Exact ce spuneam. A ridicat din umeri şi a pufnit. După aceea a luat cuvântul talibanul bolnav. — Am un doctor în Peshawar, a spus el. Un pakistanez tânăr, cumsecade. Acum o lună am mers la el la consultaţie şi din nou săptămâna trecută. I-am zis: spune-mi adevărul, prietene. Iar el mi-a răspuns: trei luni, mullah sahib, cel mult şase, cu voia Domnului, fireşte. A dat discret din cap spre bărbatul din stânga lui şi a mai luat o gură de ceai. S-a şters la gură cu dosul mâinii care îi tremura. — Nu mi-e teamă să părăsesc viaţa asta din care singurul meu fiu a plecat acum cinci ani, viaţa asta care se încăpăţânează să ne facă să îndurăm durere după durere, chiar şi la multă vreme după ce am

crezut că nu mai putem îndura nimic. Nu. Cred c-o să-mi iau rămas-bun bucuros, când mi-o veni ceasul. Ceea ce mă sperie pe mine, hamshira, este ziua în care Dumnezeu o să mă cheme înaintea Lui şi o să mă întrebe: De ce n-ai făcut ce ţi-am spus, mullah? De ce mi-ai nesocotit poruncile? Ce-o să-I spun eu Lui atunci, hamshira? Cum o să mă apăr, dacă nu i-am ascultat vrerea? Tot ce pot face, tot ce poate face oricare dintre noi în timpul care ne-a fost dat este să ne trăim zilele după legile pe care le-a făcut El pentru noi. De-acum, îmi văd limpede sfârşitul, hamshira, simt că se apropie ziua în care mă va chema înaintea Lui şi de-aia sunt mai hotărât ca oricând să Îi duc la bun sfârşit cuvântul. Oricât de dureros s-ar dovedi. S-a foit pe scaun şi a tresărit. Colegii i-au aşezat mai bine perna brodată sub el, bătând-o uşor cu palma. — Te cred când spui că soţul dumitale avea firea urâcioasă, a reluat el, pironind-o cu privirea, încruntat şi în acelaşi timp plin de compasiune. Dar nu pot să nu fiu tulburat de brutalitatea faptei dumitale, ham-shira. M-a tulburat ceea ce ai făcut, mi-am pierdut liniştea când am aflat că băieţelul lui era la etaj şi plângea după el când ai săvârşit-o. Sunt obosit şi pe moarte şi vreau să fiu milostiv. Vreau să te iert. Dar când o să mă cheme Dumnezeu la El şi o să-mi spună: Dar nu aveai căderea să ierţi, mullah, ce-o să-i spun? Tovarăşii lui au încuviinţat din cap şi s-au uitat la el cu admiraţie. — Ceva îmi spune că nu eşti o femeie rea, hamshira. Dar ai făcut un lucru rău şi trebuie să plăteşti pentru fapta dumitale. Shari’a este cât se poate de clară în această privinţă. Spune că trebuie să te trimit acolo unde, în curând, te voi ajunge şi eu din urmă. Ai înţeles, hamshira? Mariam şi-a lăsat capul în jos. A răspuns că a înţeles. — Allah să te ierte. Înainte să o scoată din sală, i-au dat un document şi au pus-o să iscălească sub declaraţia ei şi sub sentinţa mullahului. Sub privirile celor trei talibani, Mariam şi-a scris numele, meem, reh, yah şi meem, aducându-şi aminte de ultima oară când îşi pusese numele pe un document, cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, la masa lui Jalil, sub privirea atentă a altui mullah. Mariam a petrecut zece zile în închisoare. Stătea la fereastra celulei, cu ochii pe vânzoleala din curte. Când bătea vântul, se uita la mototoalele de hârtie luate pe sus, făcute vârtej şi purtate de colo-colo, peste zidurile închisorii. Rafalele provocau adevărate răscoale în praf, adunându-l în spirale care măturau curtea în viteză. Toată lumea – gardienii, copiii, deţinutele, Mariam – încerca să îşi acopere faţa, dar praful îşi făcea loc peste tot. Îşi făcea culcuş în urechi şi nări, se punea pe gene şi în pliurile pielii, intra în gură. De-abia la apus se mai potolea vântul. Iar noaptea, dacă era briză, bătea atât de timid, de parcă ar fi vrut să mai îndulcească excesul de zel al surorii de peste zi. În ultima zi a lui Mariam la Walayat, Naghma i-a dat o mandarină. I-a pus-o în palmă şi i-a strâns degetele în jurul ei. Apoi a izbucnit în lacrimi. — Eşti cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată, a spus. Mariam şi-a petrecut restul zilei la fereastra zăbrelită, uitându-se la deţinutele din curte. Cineva făcea mâncare. A învăluit-o un fuior de fum care mirosea a chimen şi un val de aer cald. nişte copii se jucau legaţi la ochi. Două fetiţe fredonau un cântecel şi Mariam şi-a adus aminte de versurile pe care i le cânta Jalil pe malul râului, la pescuit: Păsărele pe cărare, Ce se dau în scăldătoare. Iaca vine şi-un crăiete Ca să bea şi el cu ele, Dar să vezi ce zarvă mare, Se scufundă şi dispare.

Avusese nişte vise încâlcite toată noaptea. Visase nişte pietricele, zece la număr, puse una peste alta. Pe Jalil, tânăr din nou, zâmbind cu gura până la urechi, cu gropiţă în bărbie şi pete de transpiraţie pe cămaşă, cu sacoul aruncat pe umăr, venit în sfârşit să îşi scoată fiica la plimbare în maşina lui neagră şi lucioasă, marca Buick Roadmaster. Pe hogea Faizullah, care îşi număra mărgelele de la mătănii, în timp ce se plimba cu ea pe malul râului, umbrele lor îngemănate alunecând pe apă şi pe iarba de pe maluri, presărată cu flori de stânjenei sălbatici, de un albastru levănţică, care, în visul ei, miroseau a cuişoare. A visat-o pe nana, care stătea în pragul kolbei şi o striga să vină la masă, cu o voce slabă şi îndepărtată; Mariam se juca în iarba răcoroasă, care se unduia în bătaia vântului, alături de furnici şi gândăcei şi greieri care îşi făceau veacul în acea mare cu atâtea nuanţe de verde. Un scârţâit de roabă care se căznea să urce dealul, pe un drum prăfuit. Răsunetul talangelor vacilor. Behăitul oilor pe dealuri. În drum spre stadionul Ghazi, Mariam s-a hurducat în spatele camionetei care derapa pe lângă gropi şi ale cărei roţi scuipau pietre. Din cauza zgâlţieturilor, o durea fundul. Un taliban tânăr, înarmat stătea în faţa ei şi o fixa cu privirea. Mariam se întreba dacă el va fi cel care se va ocupa de ce va să vină, tânărul acesta cu înfăţişare prietenoasă, cu ochii strălucitori şi adânciţi în orbite, cu faţa un pic ascuţită, care bătea darabana în caroseria camionetei cu unghia înnegrită de la arătător. — Ţi-e foame, măicuţă? Mariam a dat din cap în semn că nu. — Am un biscuite. E bun. Ţi-l dau, dacă ţi-e foame. Nu-i mare lucru. — Nu. Tashakor, frate. El a dat din cap şi s-a uitat blând la ea. — Ţi-e frică, măicuţă? Lui Mariam i s-a pus un nod în gât. I-a spus adevărul, cu voce tremurată. — Da. Mi-e foarte frică. — Am o poză cu tatăl meu, a zis el. Nu mi-l amintesc. Atâta ştiu, că repara biciclete. Dar, cum să spun eu, nu-mi mai amintesc cum mergea, cum râdea sau ce fel de voce avea. Şi-a ferit privirea, apoi s-a uitat din nou la Mariam. Mama îmi povestea că era cel mai curajos bărbat pe care-l ştia ea. Ca un leu, aşa spunea. Dar mi-a zis că plângea ca un copil în dimineaţa când l-au săltat comuniştii. Ţi-am spus ca să ştii că este normal să-ţi fie frică. N-are de ce să-ţi fie ruşine, măicuţă. Mariam a plâns puţin, prima oară pe ziua aceea. Mii de ochi erau aţintiţi în jos, asupra ei. În tribunele aglomerate, oamenii îşi întindeau gâturile ca să vadă mai bine ce se petrece. Unii îngânau rugăciuni. Alţii comentau în şoaptă. Un murmur a străbătut stadionul când a fost ajutată să coboare din camionetă. Când i s-a anunţat crima la difuzor, şi i-a închipuit dând din cap. Dar nu a ridicat privirea ca să vadă dacă dădeau din cap a dezaprobare sau a compasiune, a reproş sau a milă. Mariam şi-a propus să nu îi mai vadă pe niciunul dintre ei. Mai devreme în dimineaţa aceea, se temuse să nu se facă de râs, să nu izbucnească în plâns, să implore şi să se dea în spectacol. Se temuse să nu ţipe sau să nu vomite sau chiar să facă pe ea, să nu fie trădată în ultimele ei momente de instincte animalice sau de propriul ei corp. Dar când i s-a spus să se dea jos din camionetă, nu i s-au înmuiat picioarele. Nu a început să dea din mâini. Nu au fost nevoiţi să o târască. Iar când a simţit că începe să se clatine, s-a gândit la Zalmai, pe care îl lipsise de omul cel mai iubit şi ale cărui zile urmau a fi modelate de durerea cauzată de dispariţia tatălui său. Şi atunci a început să calce mai apăsat şi a continuat să meargă fără să crâcnească. Un bărbat înarmat s-a apropiat de ea şi i-a ordonat să meargă spre poarta din capătul sudic al terenului. Mariam simţea cum mulţimea freamătă în aşteptarea deznodământului. Nu a ridicat privirea. Ţinea capul în pământ, urmărindu-şi umbra şi pe cea a călăului, care se ţinea de a ei. Deşi existaseră şi momente frumoase, Mariam ştia că viaţa, în cea mai mare parte a ei, fusese

nedreaptă cu ea. În timp ce străbătea ultimii douăzeci de paşi, nu s-a putut înfrâna să nu îşi dorească mai mult din ea. Şi-a dorit să o vadă din nou pe Laila, şi-a dorit să îi audă râsul cristalin, să mai stea încă o dată amândouă la o cană de chai şi nişte halwa, sub cerul înstelat. A apucat-o jalea când s-a gândit că nu o va vedea pe Aziza crescând, că nu va vedea tânăra frumoasă în care se va transforma într-o zi, că nu va apuca să îi picteze mâinile cu hena şi să arunce cu dulciuri noqul la nunta ei. Nu se va juca niciodată cu copiii Azizei. I-ar fi plăcut foarte mult să îmbătrânească şi să se joace cu copiii Azizei. În apropiere de poartă, bărbatul din spatele ei i-a cerut să se oprească. Mariam l-a ascultat. Prin sita de la burqa, i-a văzut mâinile de umbră ridicând kalaşnikovul de umbră. Mariam şi-a dorit atâtea în acele ultime momente. Totuşi, când a închis ochii, nu a mai rămas nici urmă de regret, doar o senzaţie de pace abundentă, care a învăluit-o. S-a gândit la venirea ei pe lume, copilul harami al unei ţărănci umile, un lucru nedorit, un accident regretabil, de toată jalea, o buruiană. Şi totuşi părăsea lumea ca o femeie care iubise şi fusese iubită la rândul ei. O părăsea ca prietenă, tovarăşă, protectoare. Mamă. O persoană cu greutate, în sfârşit. Nu. Nu era chiar aşa de rău, se gândea Mariam, să moară în felul acesta. Nu era chiar aşa de rău. Era un sfârşit legitim al unei vieţi cu începuturi ilegitime. Ultimele gânduri ale lui Mariam au fost câteva cuvinte din Coran, pe care le-a murmurat cu glas scăzut. El a creat cerurile şi pământul întru Adevăr. El înfăşoară noaptea în zi şi ziua în noapte. El a supus soarele şi luna să alerge fiecare către un anumit soroc. Nu este el oare Puternicul, Mult-Iertătorul? — În genunchi, a spus talibanul. Domnul meu! Iartă şi miluieşte! Tu eşti Preabunul Miluitor. — Îngenunchează aici, hamshira. Şi uită-te-n jos. Mariam a făcut ce i s-a spus, pentru ultima oară. 14

15

14 Coranul, ed.cit., Sura 39, versetul 5. 15 Idem, Sura 23, versetul 118.

PARTEA A PATRA

48 Tariq are dureri de cap. Sunt nopţi în care Laila se trezeşte şi îl vede pe marginea patului, legănându-se, cu flanela de corp trasă peste cap. Au început în Nasir Bagh, povesteşte el, şi s-au agravat în închisoare. Uneori, din cauza lor, îi vine să vomite sau nu mai vede cu un ochi. Spune că i se pare că îi înfige cineva un cuţit în tâmplă, pe care îl învârte cu încetineală prin creier, până iese pe partea cealaltă. — Când se porneşte, simt chiar şi gustul de metal. Uneori, Laila înmoaie o cârpă în apă şi i-o pune pe frunte, iar asta îl mai alină puţin. Şi pastiluţele albe şi rotunde pe care i le-a dat doctorul lui Sayeed îl mai ajută. Dar sunt şi nopţi în care tot ce poate face Tariq este să se ţină cu mâinile de cap şi să geamă; are ochii injectaţi şi îi curge sânge din nas. Când îl chinuie aces-te crize, Laila stă cu el, îl masează pe ceafă, îl ia de mână, simţind în palmă răceala verighetei lui. S-au căsătorit în ziua în care au sosit la Murree. Sayeed a părut uşurat când Tariq l-a anunţat ce intenţii au. Se vedea că nu are niciun chef să abordeze chestiunea delicată a stabilirii unui cuplu necăsătorit în hotelul lui. Sayeed nu este deloc aşa cum şi-a închipuit Laila, cu faţa rotofee şi ochii ca două boabe de mazăre. Are o mustaţă încărunţită, căreia îi răsuceşte vârfurile până devin ascuţite, şi o claie de păr sur, pieptănat pe spate, ca să lase fruntea liberă. Este un bărbat cu vorbă domoală, manierat, cumpătat şi cu mişcări elegante. Sayeed a fost cel care a chemat un prieten şi un hoge pentru nikka din ziua aceea şi tot el l-a tras deoparte pe Tariq şi i-a dat nişte bani. Tariq nu a vrut să îi primească, dar Sayeed a insistat. Tariq s-a dus pe Promenadă şi s-a întors cu două verighete subţiri, simple. S-au căsătorit mai târziu în seara aceea, după ce copiii s-au dus la culcare. În oglindă, sub vălul verde pe care hogea îl aruncase peste capetele lor, privirea Lailei a întâlnit-o pe a lui Tariq. Nu au existat lacrimi, zâmbete nupţiale, nici jurăminte de dragoste eternă. Laila s-a uitat în tăcere la imaginile lor reflectate în oglindă, la chipurile care îmbătrâniseră mult peste vârsta lor, la ridurile şi pungile care le însemnau feţele altădată tinere şi luminoase. Tariq a deschis gura şi a dat să spună ceva, dar chiar în momentul acela, cineva a tras vălul şi Laila nu a mai auzit ce se pregătea să îi spună. În seara aceea, s-au dus la culcare ca soţ şi soţie, în vreme ce copiii sforăiau jos, pe nişte paturi pliante. Laila şi-a amintit de uşurinţa cu care obişnuiau să umple până la refuz spaţiul dintre ei cu vorbe, când erau mai tineri, vorbe care zburau vioi şi învălmăşit de la unul la altul, cum se întrerupeau mereu, luându-se de guler ca să îşi impună punctul de vedere, lejeritatea cu care izbucneau în râs, dorinţa nebună de a plăcea. Se întâmplaseră însă atâtea de la acele vremuri ale copilăriei, erau atât de multe lucruri care trebuiau spuse. Dar, în acea primă noapte, greutatea imensă a celor întâmplate a lăsat-o fără cuvinte. În seara aceea, s-a mulţumit cu fericirea simplă de a fi lângă el. S-a mulţumit cu fericirea de a şti că este acolo, că poate să îi simtă căldura corpului lângă ea, că poate să se culce lângă el, capetele atingându-li-se, iar mâna lui stângă înlănţuindu-i mâna dreaptă. S-a trezit în mijlocul nopţii fiindcă îi era sete şi a descoperit că mâinile lor rămăseseră înlănţuite atât de strâns, încât li se albiseră degetele, la fel cum li se întâmplă copiilor care strâng sforile baloanelor, încordaţi. Lailei îi plac dimineţile reci şi ceţoase din Murree şi amurgurile incandescente, cerul strălucitor al nopţii, verdele pinilor şi maroniul veveriţelor care ţâşnesc în sus pe trunchiurile lor puternice, aversele de ploaie torenţială care se pornesc din senin şi care alungă cumpărătorii de pe Promenadă – aceştia fug care încotro, căutând adăpost sub tendele prăvăliilor. Îi plac magazinele cu suveniruri şi diversele hoteluri care atrag turiştii, chiar dacă localnicii deplâng şantierele care parcă nu se mai termină şi extinderea infrastructurii care, spun ei, strică frumuseţea naturală a oraşului Murree. Lailei i se par

ciudate aceste lamentaţii pe marginea ridicării de clădiri. În Kabul, asemenea evenimente ar fi sărbătorite. Îi place că au baie, nu privată, ci baie de-adevăratelea, cu vas de toaletă cu apă curentă, cu duş şi chiuvetă, cu două robinete gemene din care curge, în urma unei simple mişcări din încheietura mâinii, apă rece sau caldă. Îi place să se trezească dimineaţa la auzul behăitului Alyonei şi al bombănitului bucătăresei Adiba, care are gura mare, dar care face minuni în bucătărie. Uneori, în vreme ce Laila se uită la Tariq care doarme, în vreme ce copiii vorbesc şi se agită în somn, un mare nod de recunoştinţă i se pune în gât, iar ochii i se umplu de lacrimi. Dimineaţa, Laila îl urmează pe Tariq din cameră în cameră. O legătură de chei zăngăne la cingătoarea lui Tariq, lângă sticla cu detergent de geamuri. Laila duce o găleată plină cu cârpe, dezinfectant, o perie de toaletă şi un spray cu soluţie de curăţat mobila pentru dulapuri. Aziza se ţine după ei, cu mopul într-o mână şi cu păpuşa de cârpe umplută cu boabe de fasole pe care i-o făcuse Mariam, în cealaltă. Zalmai încheie plutonul, târându-şi picioarele fără tragere de inimă, bosumflat, la câţiva paşi în urma lor. Laila dă cu aspiratorul, face paturile şi şterge praful. Tariq spală chiuveta din baie şi cada, freacă toaleta, dă cu mopul pe linoleum şi aprovizionează rafturile cu prosoape curate, sticluţe cu şampon şi săpunuri cu aromă de migdale. Aziza le spusese încă de la început, cu fermitate, că ea vrea să şteargă geamurile. Păpuşa nu este niciodată prea departe de locul în care munceşte. La câteva zile de la nikka, Laila i-a spus Azizei des-pre Tariq. Ceea ce se întâmplă între Aziza şi Tariq este ciudat, aproape neliniştitor. Aziza îi termină deja propoziţiile, iar el, pe ale ei. Îi dă lucrurile de care are nevoie înainte ca el să le ceară. Schimbă zâmbete tainice şi ocheade peste masă, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea şi s-ar fi întâlnit din nou după o lungă despărţire. Când i-a spus adevărul, Aziza s-a uitat gânditoare în pământ. — Îmi place de el, a spus ea, după o tăcere lungă. — El te iubeşte. — A spus el asta? — Nu e nevoie s-o spună, Aziza. — Spune-mi şi restul, mami. Ca să ştiu şi eu. Şi Laila i-a povestit. — Tatăl tău este un om bun. Este cel mai bun om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. — Şi dacă pleacă? a întrebat-o Aziza. — N-o să plece niciodată. Uită-te la mine, Aziza. Tatăl tău n-o să-ţi facă niciodată rău şi n-o să te părăsească niciodată. Când a văzut uşurarea de pe chipul Azizei, i s-a rupt sufletul. Tariq i-a cumpărat lui Zalmai un căluţ de lemn pe balansoar şi i-a construit un camion. În închisoare învăţase să facă animale de hârtie şi astfel a început să împăturească, să taie şi să plieze nenumărate foi de hârtie şi să scoată din ele lei şi canguri pentru Zalmai, cai şi păsări viu colorate. Dar aceste tentative de apropiere sunt respinse de către Zalmai cu obrăznicie, uneori cu răutate. — Eşti un bou! îi strigă. N-am nevoie de jucăriile tale! — Zalmai! oftează Laila. — Nu-i nimic, o linişteşte Tariq. E-n regulă, Laila. — Nu eşti baba jan al meu! Baba jan al meu de-adevăratelea este plecat într-o călătorie şi când o să se-ntoarcă, o să te snopească-n bătaie! Şi n-o să poţi să fugi fiindcă el are două picioare şi tu ai doar unu’! — Are nevoie de timp, spune Tariq. Noaptea, Laila îl strânge pe Zalmai în braţe şi recită împreună rugăciunile de Babaloo. Când o

întreabă, îi spune din nou minciuna, că baba jan a plecat departe şi că nu ştie când se va întoarce. Detestă această situaţie, se detestă pe ea însăşi fiindcă minte un copil în felul acesta. Laila ştie că minciuna aceasta ruşinoasă va mai trebui spusă de nenumărate ori, fiindcă Zalmai va mai întreba de tatăl lui, atunci când va sări din leagăn, când se va trezi din somnul de după-amiază şi mai târziu, când va mai creşte şi va putea să îşi lege singur şireturile şi va merge neînsoţit la şcoală. Laila ştie că la un moment dat întrebarea va pieri de pe buzele lui Zalmai. Cu timpul, nu o să se mai întrebe de ce l-a părăsit tatăl lui. Nu o să îl mai zărească la semafoare, nu o să mai tresară la vederea bătrânilor gârboviţi care îşi târşâie picioarele pe stradă sau beau ceai pe terasele ceainăriilor. Iar într-o zi, când o să se plimbe singur pe malul unui râu şerpuit sau o să rămână cu privirea pierdută pe o întindere de zăpadă neîntinată, o să îşi dea seama, ca din senin, că dispariţia tatălui lui nu mai este o rană vie, deschisă. Că s-a transformat în cu totul altceva, ceva mai ceţos şi nedureros. Ca un fel de mit. Laila este fericită aici, în Murree. Dar nu este o fericire uşoară. Nu este o fericire fără preţ. În zilele lui libere, Tariq îi scoate pe Laila şi pe copii la plimbare, pe Promenada mărginită de magazine cu suveniruri şi o biserică anglicană construită pe la mij-locul secolului al nouăsprezecelea. Le ia kebab chapli condimentat, de la tarabele vânzătorilor ambulanţi. Strada colcăie de localnici, de europeni cu telefoane celulare şi aparate de fotografiat digitale micuţe şi de locuitori ai regiunii Punjab, care vin aici să scape de căldura de la câmpie. Din când în când, iau autobuzul până la belvederea de la Kashmir. De acolo, Tariq le arată valea râului Jhelum, pantele acoperite de pini şi colinele cu păduri dese şi vegetaţie luxuriantă, unde, spune el, mai poţi vedea maimuţele sărind din creangă în creangă. Mai merg şi la Nathia Gali, în mijlocul unei păduri de arţari, la vreo treizeci de kilometri de Murree, unde Tariq o ia pe Laila de mână şi străbat drumul umbrit de copaci până la conacul guvernatorului. Se opresc la vechiul cimitir britanic sau iau taxiul până ajung la un vârf muntos, de unde se vede toată valea verde, învăluită în ceaţă. Uneori, în timpul acestor plimbări, când trec pe lângă vitrina unui magazin, Laila le zăreşte imaginile reflectate în ea. Bărbat, soţie, fiică, fiu. Îşi închipuie că în ochii străinilor trec drept cea mai obişnuită dintre familii, fără povara secretelor, minciunilor şi regretelor. Aziza are coşmaruri din cauza cărora se trezeşte ţipând. Laila trebuie să se întindă lângă ea pe pătuţ, să îi şteargă obrajii cu mâneca şi să o mângâie până adoarme la loc. Laila are visele ei. În ele, este din nou în casa din Kabul şi merge pe hol, apoi pe scări. Este singură, dar în spatele uşilor se aude şuieratul ritmic al unui fier de călcat, cearşafurile scuturate şi lăsate apoi să cadă la loc. Uneori aude o voce joasă de femeie, care fredonează un vechi cântec din Herat. Dar când intră pe uşă, camera este pustie. Nu este nimeni acolo. Visele acestea o răvăşesc. Se trezeşte lac de sudoare, cu ochii în lacrimi. Se simte pustiită. De fiecare dată.

49 Într-o duminică din septembrie, Laila îl culcă pe Zalmai, care a răcit, când Tariq dă buzna în bungaloul lor. — Ai auzit? o întreabă, trăgându-şi sufletul. L-au omorât. Pe Ahmad Shah Massoud. Este mort. — Poftim? Din prag, Tariq îi spune ce ştie. — Se zice c-a dat un interviu unor reporteri, doi la număr, care au pretins că sunt belgieni originari din Maroc. În timp ce vorbeau, a explodat o bombă ascunsă în camera de filmat. Massoud şi unul dintre reporteri au murit pe loc. Pe celălalt l-au împuşcat când a încercat să fugă. Acum se bănuieşte că reporterii făceau parte din Al-Qaeda. Laila îşi aminteşte de portretul lui Ahmad Shah Massoud, pe care mami îl agăţase în dormitorul ei. Acesta era aplecat în faţă, cu una dintre sprâncene ridicate şi cu o expresie de concentrare aşternută pe chip, de parcă ar fi ascultat, politicos, pe cineva. Laila îşi aminteşte cât de recunoscătoare s-a arătat mami când a auzit că Massoud a spus o rugăciune la mormântul fiilor ei şi cum a ţinut să afle toată lumea. Chiar şi după izbucnirea războiului între facţiunea lui şi celelalte, mami tot nu i-a găsit nicio vină. E un om bun, spunea ea. Vrea să fie pace. Vrea să reconstruiască Afganistanul. Dar nu-l lasă ei. N-or să-l lase-n ruptul capului. În ochii lui mami, Massoud a fost până la sfârşit Leul din Panjshir, chiar şi după ce lucrurile au luat o întorsătură cumplită şi Kabulul a fost îngropat în ruine. Laila nu este la fel de indulgentă. Moartea violentă a lui Massoud nu îi produce nicio bucurie, dar îşi aduce aminte prea bine de cartierele rase de pe faţa pământului sub comanda lui, de cadavrele scoase din dărâmături, de mâinile şi picioarele de copii găsite pe acoperişuri sau în crengile copacilor, la câteva zile de la înmormântare. Îşi aduce prea bine aminte de expresia de pe chipul lui mami cu câteva momente înainte să îi lovească racheta şi, oricât a încercat să uite, de trunchiul decapitat al lui babi, care a aterizat lângă ea, turnul podului de pe tricoul lui iţindu-se prin ceaţa deasă şi sânge. — O să se organizeze o ceremonie de înmormântare, spune Tariq. Sunt sigur. Probabil că-n Rawalpindi. O să fie o chestie uriaşă. Zalmai, care era aproape adormit, se ridică în fund şi se freacă la ochi. Peste două zile, în vreme ce ei fac curăţenie într-o cameră, se aude gălăgie afară. Tariq pune mopul jos şi iese repede pe hol. Laila se ţine după el. Zgomotul vine din foaierul hotelului. În dreapta biroului de la recepţie există o zonă de primire, cu mai multe scaune şi două canapele capitonate cu velur de culoare bej. În colţ, îndreptat spre canapele, este un televizor, în faţa căruia s-au strâns Sayeed, recepţionerul şi mai mulţi oaspeţi ai hotelului. Laila şi Tariq îşi fac loc ca să vadă mai bine. Televizorul este dat pe BBC. Pe ecran se vede o clădire, un turn din ale cărui etaje superioare iese fum negru. Tariq îi spune ceva lui Sayeed, iar Sayeed dă să îi răspundă, când, dintr-un colţ al ecranului, îşi face apariţia un avion. Acesta intră în turnul învecinat, explodând şi dând astfel naştere unei mingi de foc atât de mari, încât nu se compară cu nicio altă minge de foc din cele pe care le-a mai văzut Laila. Toată lumea din foaier exclamă în cor. După nici două ore, ambele turnuri se prăbuşesc. Curând, toate posturile de televiziune vorbesc des-pre Afganistan, talibani şi Osama Bin Laden. — Ai auzit ce-a spus talibanul despre Bin Laden? o întreabă Tariq. Aziza stă în faţa lui pe pat, concentrată asupra tablei de şah. Tariq a învăţat-o să joace. Acum se încruntă şi se bate cu degetul pe buza de jos, imitând limbajul corporal pe care îl adoptă tatăl ei atunci când se gândeşte la o mutare. Zalmai şi-a mai revenit din răceală. Doarme şi Laila îi face frecţie cu „Vicks“, pe piept. — Am auzit, răspunde ea.

Talibanii au anunţat că nu îl vor extrăda pe Bin Laden pe motiv că este mehman, un oaspete care a primit azil în Afganistan, iar predarea unui oaspete contravine codului etic Pashtunwali. Tariq râde amar, iar Laila înţelege din acest râs că este revoltat de această denaturare a unui obicei paştun onorabil, de manipularea tradiţiilor poporului său. La câteva zile de la atacuri, Laila şi Tariq se află din nou în foaierul hotelului. Pe ecranul televizorului, vorbeşte George W. Bush. În spatele lui se găseşte un steag american mare. La un moment dat îi tremură vocea şi Laila are impresia că o să plângă. Sayeed, care ştie engleză, le explică că Bush tocmai a declarat război. — Cui? întreabă Tariq. — Pentru început, ţării voastre. — Poate că nu-i un lucru chiar aşa de rău, spune Tariq. Tocmai au făcut dragoste. Stă întins lângă ea, cu capul la pieptul ei şi cu o mână peste pântecele ei. Primele câteva dăţi când au încercat, au fost probleme. Tariq nu făcea decât să îşi ceară scuze, iar Laila nu făcea decât să îi spună că nu face nimic. Încă mai au probleme, dar nu fizice, ci logistice. Baraca în care stau împreună cu copiii este mică. Copiii dorm în nişte pătuţuri sub ei, aşa că nu există prea multă intimitate. De cele mai multe ori, fac dragoste în tăcere, cu o pasiune mută, controlată, complet îmbrăcaţi sub pătură, ca măsură de precauţie în cazul în care i-ar întrerupe copiii. Îşi fac tot timpul griji să nu foşnească cearşafurile, să nu scârţâie arcurile de la pat. Dar, pentru Laila, toate aceste incoveniente nu înseamnă nimic, fiindcă este cu Tariq. Când fac dragoste, se simte ancorată, ocrotită. Temerile ei – că traiul lor împreună ar fi o fericire trecătoare, că în curând se va alege din nou praful de el – sunt domolite. Frica ei de despărţire dispare. — La ce te referi? îl întreabă ea acum. — La ce se-ntâmplă acasă. Până la urmă, poate că nu-i un lucru chiar aşa de rău. Acasă cad din nou bombe, de data aceasta americane – Laila se uită în fiecare zi la televizor, la imaginile cu războiul, în vreme ce dă cu aspiratorul şi schimbă cearşafurile. Americanii i-au înarmat încă o dată pe liderii facţiunilor militare şi au apelat la ajutorul militar al Alianţei Nordice ca să îi alunge pe talibani şi să îl găsească pe Bin Laden. Dar pe Laila o doare să îl audă pe Tariq spunând una ca asta. Îi împinge capul de pe pieptul ei, cu brutalitate. — Nu-i chiar aşa de rău? Că oamenii mor? Femeile, copiii, bătrânii? Că le sunt distruse din nou casele? Nu-i chiar aşa de rău? — Şşt. O să-i trezeşti pe copii. — Cum poţi să spui aşa ceva? izbucneşte ea. După aşa-zisa eroare de la Karam? O sută de oameni nevinovaţi! Doar le-ai văzut cadavrele cu ochii tăi! — Stai aşa, îi răspunde Tariq. Se propteşte în cot şi se uită în jos la ea. M-ai înţeles greşit. Am vrut să spun că… — Tu n-ai de unde să ştii, spune Laila. Îşi dă seama că ridică vocea, că este prima lor ceartă ca soţ şi soţie. Tu ai plecat după ce mujahedinii au început să se lupte, ai uitat? Eu sunt cea care a rămas în urmă. Eu. Eu am cunoscut războiul. Mi-am pierdut părinţii în război. Părinţii, Tariq. Şi acum să te aud spunând că războiul nu-i chiar aşa de rău… — Îmi pare rău, Laila. Îmi pare rău. Îi ia faţa în mâini. Ai dreptate. Îmi pare rău. Iartă-mă. Ce am vrut eu să spun, de fapt, a fost că poate va exista ceva speranţă la sfârşitul acestui război, că poate pentru prima oară după atâta amar de vreme… — Nu mai vreau să vorbesc despre asta, i-o tăie Laila, surprinsă de propria-i virulenţă. Ştie că a fost nedreaptă când i-a vorbit astfel; furia care a cuprins-o îşi pierde deja din intensitate. Tariq continuă să vorbească cu blândeţe, iar când o trage spre el, nu se împotriveşte. Ştie că are probabil dreptate. Ştie ce a vrut să spună prin acel comentariu. Poate că tot ce se întâmplă este necesar. Poate că va exista

speranţă, după ce vor înceta bombardamentele. Dar nu se îndură să o spună, nu când se gândeşte că ceea ce au păţit babi şi mami i se întâmplă chiar acum altcuiva din Afganistan, nu când o fată sau un băiat de acasă, care nu bănuiesc nimic, tocmai au rămas orfani din cauza unei rachete, aşa cum i s-a întâmplat şi ei. Laila nu are puterea să o spună. I se pare ipocrit, pervers. În seara aceea, Zalmai se trezeşte, tuşind. Laila dă să se scoale, dar Tariq i-o ia înainte, ridicându-se în fund pe marginea patului. Îşi pune proteza şi se îndreaptă spre pătuţul lui Zalmai. Îl ia în braţe. Din pat, Laila urmăreşte silueta lui Tariq, care se mişcă de colo-colo în întuneric. Vede conturul capului lui Zalmai pe umărul lui, mâinile înnodate la gâtul lui Tariq, picioruşele săltându-i pe şoldurile acestuia. După ce Tariq se bagă la loc în pat, niciunul nu mai scoate o vorbă. Laila întinde mâna şi îi atinge faţa. Tariq are obrajii uzi.

50 Pentru Laila, viaţa din Murree este una liniştită, lipsită de griji. Munca nu este grea, iar în zilele lor libere, îi duc pe copii cu telefericul până la colina Patriata sau merg până la belvederea de la Pindi, de unde, în zilele senine, poţi să zăreşti Islamabadul şi centrul oraşului Rawalpindi. Acolo, întind o pătură pe iarbă şi mănâncă sandviciuri cu chiftele şi castraveţi şi beau bere rece de ghimbir. Este o viaţă frumoasă, îşi spune Laila, pentru care trebuie să fie recunoscătoare. Este, de fapt, chiar viaţa pe care a visat-o şi şi-a dorit-o în cele mai negre zile din anii trăiţi cu Rasheed. Laila îşi repetă lucrurile acestea în fiecare zi. Într-o noapte căduroasă din luna iulie, 2002, ea şi Tariq stau în pat şi vorbesc şoptit despre toate schimbările petrecute acasă. Sunt atât de multe. Forţele coaliţiei i-au alungat pe talibani din toate oraşele mari, i-au forţat să treacă graniţa cu Pakistanul şi să se refugieze în munţii din sudul şi estul Afganistanului. La Kabul a fost trimisă Forţa Internaţională de Menţinere a Păcii, ISAF. Ţara are acum un preşedinte interimar, Hamid Karzai. Laila se hotărăşte că acum este momentul să îi spună. În urmă cu un an, şi-ar fi dat bucuroasă o mână sau un picior ca să scape din Kabul. Dar, în ultimele câteva luni, i-a fost din ce în ce mai dor de oraşul copilăriei ei. Îi este dor de forfota din bazarul Shor, de Grădinile lui Babur şi de strigătele sacagiilor, care trag după ei burdufurile din piele de capră. Îi este dor de negustorii care se tocmesc la haine pe Strada Găinilor şi de vânzătorii ambulanţi de pepeni galbeni din Karteh-Parwan. Dar nu numai dorul de casă sau nostalgia au făcut-o să se gândească atât de mult la Kabul în ultima vreme. Se aude că în Kabul se construiesc şcoli, se toarnă şosele, femeile se reîntorc la muncă, în vreme ce viaţa ei de aici, oricât de plăcută ar fi, oricât de recunoscătoare s-ar simţi pentru ea, i se pare… insuficientă. Fără miez. Mai rău, o pierdere de vreme. De ceva vreme încoace, tot aude vocea lui babi răsunând în mintea ei. Poţi să fii orice vrei tu, Laila, spune el. Sunt convins că aşa va fi. Şi mai ştiu că după ce se va termina acest război, Afganistanul va avea nevoie de tine. Aude şi vocea lui mami. Îşi aduce aminte de răspunsul pe care i-l dădea lui babi, când acesta îi propunea să părăsească Afganistanul. Vreau să văd cum se împlineşte visul fiilor mei. Vreau să fiu acolo când s-o întâmpla, când Afganistanul o să fie liber, ca să vadă şi băieţii mei. Or să vadă prin ochii mei. Acum, o parte din Laila vrea să se întoarcă la Kabul, pentru mami şi babi, ca ei să îl vadă prin ochii ei. Dar gândul la Mariam este cel care nu îi dă pace nici în ruptul capului. Oare Mariam pentru asta a murit? se întreabă Laila. Oare s-a sacrificat pentru ca ea, Laila, să fie servitoare într-o ţară străină? Poate că pentru Mariam nu ar conta ce face, atâta vreme cât ea şi copiii ar fi la adăpost şi fericiţi. Dar pentru Laila contează. Dintr-odată, contează foarte mult. — Vreau să mă-ntorc, îi spune ea. Tariq se ridică în fund pe pat şi se uită la ea. Laila se minunează încă o dată cât de frumos este, de curbura perfectă a frunţii lui, de muşchii zvelţi ai mâinilor, de privirea lui inteligentă, pătrunzătoare. A trecut un an şi încă mai sunt momente, ca acesta, când Lailei nu îi vine să creadă că sunt din nou împreună, că el este cu adevărat aici, cu ea, că este soţul ei. — Unde? La Kabul? o întreabă. — Doar dacă vrei şi tu. — Nu eşti fericită aici? Pari fericită. La fel şi copiii. Laila se ridică în capul oaselor. Tariq se foieşte, ca să îi facă loc. — Ba sunt fericită. Sigur că sunt. Dar… Ce-o să facem de-acum încolo, Tariq? Cât o să mai stăm aici? Nu suntem la noi acasă. Kabulul este casa noastră, iar acolo se întâmplă atâtea lucruri, multe

dintre ele de bine. Vreau să iau parte la toate. Vreau să fac ceva, să contribui şi eu la reconstrucţie, mă-nţelegi? Tariq încuviinţează încet din cap. — Asta-ţi doreşti tu? Eşti sigură? — Da, asta-mi doresc, sunt sigură. Dar e mai mult de-atât. Simt că trebuie să mă-ntorc. Nu-mi mai vine să stau aici. Tariq lasă capul în pământ, apoi se uită la ea. — Dar numai dacă-ţi doreşti şi tu să pleci. Tariq zâmbeşte. Fruntea i se luminează şi pentru o clipă este din nou vechiul Tariq, acel Tariq care nu avea dureri de cap şi care i-a spus odată că mucii se transformă imediat în ţurţuri, dacă îţi sufli nasul în Siberia. Poate că este doar impresia ei, dar i se pare că în ultima vreme acest vechi Tariq îşi face din ce în ce mai des apariţia. — Eu? Eu o să te urmez până la capătul pământului, Laila. Îl trage spre ea şi îl sărută. Crede că nu l-a iubit niciodată mai mult decât în acest moment. — Îţi mulţumesc, spune ea, cu fruntea lipită de a lui. — Hai să mergem acasă. — Mai întâi vreau să ajung la Herat. — La Herat? Laila îi explică de ce. Copiii trebuie liniştiţi, fiecare în felul lui. Laila trebuie să stea de vorbă cu Aziza, care este agitată, aproape isterică, care are în continuare coşmaruri şi care, în urmă cu o săptămână, s-a speriat de moarte când cineva a tras nişte salve, la o nuntă din apropiere. Trebuie să îi explice că atunci când se vor întoarce la Kabul, luptele vor fi luat sfârşit şi că nu va fi trimisă înapoi la orfelinat. — O să locuim împreună. Toţi. Tatăl tău, eu, Zalmai. Şi tu, Aziza. N-o să te mai desparţi niciodată, m-ai auzit, niciodată de mine. Îţi promit. Îi zâmbeşte. Până în ziua în care o să doreşti, adică. Când o să te îndrăgosteşti şi o să vrei să te măriţi. În ziua plecării din Murree, Zalmai este de neconsolat. S-a prins cu mâinile de grumazul Alyonei şi nu mai vrea să îi dea drumul. — Nu pot să-l dezlipesc de lângă ea, îi spune Aziza. — Zalmai. Nu putem să urcăm cu capra în autobuz, îi explică Laila din nou. Abia după ce Tariq îngenunchează lângă el şi îi promite că îi va cumpăra o capră exact ca Alyona când vor ajunge la Kabul, Zalmai se îndură să îi dea drumul. Şi despărţirea de Sayeed se lasă cu lacrimi. Ca să le aducă noroc, le ţine un Coran mult deasupra capului, în dreptul uşii, iar Tariq, Laila şi copiii îl sărută de trei ori şi trec pe sub el. Îl ajută pe Tariq să bage cele două valize în portbagajul maşinii şi îi duce la autogară. Rămâne la curbă şi le face cu mâna în semn de rămas-bun, în timp ce autobuzul hârâie şi o ia din loc. În vreme ce se lasă pe spătar şi se uită la Sayeed, care se micşorează în geamul din spate al autobuzului, Lailei încep să îi dea târcoale îndoielile. Oare s-au pripit, se întreabă ea, când au luat decizia de a părăsi adăpostul pe care li-l oferea Murree? De a se întoarce în ţara în care au pierit părinţii şi fraţii ei, unde fumul de la bombe de-abia acum se risipeşte? Şi atunci, din spiralele întunecate ale memoriei, se ridică cele două versuri, oda de rămas-bun a lui babi către Kabul şi, după cum s-a dovedit, către viaţă: Nici c-ai putea să socoteşti acele luni ce-i strălucesc pe-acoperişuri Sau miile de sori splendizi ce i se ascund pe după ziduri. Laila se aşază mai bine pe scaun şi clipeşte des, ca să alunge lacrimile din ochi. Kabulul aşteaptă. Kabulul este nevoiaş. Face bine că se întoarce acasă.

Dar, mai întâi, trebuie să îşi ia rămas-bun de la cineva. Războaiele din Afganistan au distrus şoselele care legau Kabulul, Heratul şi Kandaharul. Acum, cel mai uşor se ajunge la Herat prin Mashad, din Iran. Laila şi familia ei rămân peste noapte acolo, cazându-se la un hotel, iar a doua zi de dimineaţă se urcă în alt autobuz. Mashadul este un oraş aglomerat, agitat. Laila vede în trecere parcuri, moschei şi localuri de chelo kabob. Când autobuzul trece pe lângă mausoleul ridicat în memoria Imamului Reza, al optulea imam şiit, Laila îşi întinde gâtul ca să vadă mai bine plăcile lui de teracotă sclipitoare, minaretele, magnificul dom aurit, toate imaculate şi minunat conservate. Se gândeşte la statuile lui Buddha din ţara ei, care acum sunt praf şi pulbere, luate de vântul din valea Bamian. Drumul cu autobuzul până la frontiera ira-niano-afgană durează aproape zece ore. Pe măsură ce se apropie de Afganistan, peisajul devine din ce în ce mai pustiu, mai sărăcăcios. Cu puţin timp înainte să traverseze graniţa în Herat, trec pe lângă o tabără cu refugiaţi afgani. Lailei îi apare ca o pată de praf galben, corturi negre şi colibe prăpădite făcute din foi de tablă ruginită. Se întinde de-a curmezişul scaunului şi îl ia de mână pe Tariq. În Herat, majoritatea străzilor sunt pavate şi mărginite de pini înmiresmaţi. Există parcuri publice şi biblioteci în construcţie, curţi îngrijite şi clădiri proaspăt renovate. Semafoarele funcţionează şi, ceea ce o surprinde cel mai tare pe Laila, sistemul de alimentare cu energie electrică nu are întreruperi. Laila a auzit că liderul facţiunii militare care controla zona, Ismail Khan, a contribuit la reconstrucţia oraşului cu bani proveniţi din taxele vamale considerabile pe care le percepe la frontiera afganoiraniană, bani despre care Kabulul afirmă că îi revin guvernului, nu lui. Şoferul de taxi care îi duce la hotelul Muwaffaq menţionează numele lui Ismail Khan cu o voce în care se citesc atât respectul, cât şi teama. Şederea de două nopţi la Muwaffaq îi va costa aproape o cincime din economiile lor, dar călătoria de la Mashad a fost lungă şi obositoare, iar copiii sunt extenuaţi. În timp ce îi aduce cheia de la cameră, recepţionerul mai în vârstă îi spune lui Tariq că Muwaffaq este hotelul preferat al ziariştilor şi al lucrătorilor din ONG-uri. — Bin Laden a dormit odată aici, se făleşte el. Camera are două paturi şi o baie la care curge apă rece. Pe perete, între paturi, se găseşte un portret al poetului Khaja Abdullah Ansary . De la fereastră se văd strada aglomerată şi un parc aflat pe cealaltă parte a străzii, ale cărui straturi bogate de flori sunt întretăiate de alei făcute din cărămizi în culori pas-telate. Copiii, care s-au obişnuit cu televizorul, sunt dezamăgiţi că nu există unul în cameră. Totuşi, nu trece mult şi îi fură somnul. La fel şi pe Tariq şi pe Laila. Laila doarme adânc în braţele lui Tariq, dar se trezeşte o dată în mijlocul nopţii, din cauza unui vis pe care nu şi-l mai aminteşte. A doua zi de dimineaţă, după un mic-dejun cu ceai, pâine proaspătă, dulceaţă de gutui şi ouă fierte, Tariq îi cheamă un taxi. — Sigur nu vrei să vin şi eu cu tine? o întreabă Tariq. Aziza îl ţine de mână. Zalmai nu, dar se sprijină cu umărul de şoldul lui. — Sigur. — Îmi fac griji. — N-o să păţesc nimic. Promit. Du copiii la târg. Cumpără-le ceva. Zalmai începe să plângă când porneşte taxiul, dar, când întoarce capul, îl vede că întinde mâinile spre Tariq. Răsuflă uşurată când îşi dă seama că începe să îl accepte pe Tariq, dar, în acelaşi timp, simte că i se rupe sufletul. — Nu sunteţi din Herat, îi spune şoferul. Are părul negru, până la umeri – Laila a aflat deja că este o modalitate populară de a le da peste nas 16

talibanilor – şi o cicatrice care îi brăzdează mustaţa pe partea stângă a feţei. Pe parasolarul de pe partea lui este lipită fotografia unei fetiţe cu bujori în obraji, cărare pe mij-loc şi două codiţe. Îi spune că a stat un an în Pakistan şi că acum se întoarce la Kabul. — În Deh-Mazang. Prin paravan, Laila vede arămari care confecţionează ibrice, şelari care pun fâşii de piele netăbăcită la soare, să se usuce. — Locuiţi de mult timp aici, frate? — De când mă ştiu. Aici m-am născut. Le-am văzut pe toate. Aţi auzit de răscoală? Laila îi răspunde că da, dar el continuă. — S-a întâmplat în martie 1979, cam cu nouă luni înainte de invazia sovieticilor. Nişte localnici furioşi din Herat au ucis câţiva experţi sovietici, aşa că sovieticii au trimis tancurile şi elicopterele şi s-au pus pe noi cu toate armele. Trei zile la rând au tras asupra oraşului, hamshira. Au dărâmat clădirile, au omorât mii de oameni. Mii. Am pierdut două surori în alea două zile. Una dintre ele avea doisprezece ani. Bate cu degetul în fotografia de pe parasolar. Asta-i ea. — Îmi pare rău, spune Laila, minunându-se cum fiecare poveste afgană este marcată de moarte şi nenorocire şi o suferinţă de neimaginat. Şi totuşi, îşi dă seama acum, oamenii găsesc o cale de a supravieţui, de a merge mai departe. Laila se gândeşte la propria ei viaţă şi la tot ce i s-a întâmplat şi parcă nu îi vine să creadă că a supravieţuit, că trăieşte şi că stă în acest taxi, ascultând povestea acestui bărbat. Gul Daman este un sat compus din câteva case înconjurate de ziduri, care se ridică în mijlocul unor kolba plate din chirpici. Pe lângă kolba, se văd femei arse de soare, care gătesc, cu chipurile scăldate de sudoare de la aburii care se ridică din ceaunurile mari, afumate. Nişte catâri şi-au băgat boturile în troace. Copiii lasă găinile în pace şi se iau după taxi. Laila vede bărbaţi care împing roabe pline cu pietre. Se opresc şi se uită la maşină. Şoferul virează şi trec pe lângă un cimitir, în mijlocul căruia se ridică un mausoleu ros de vreme. Şoferul îi spune că în el este îngropat un sufist din sat. Se vede o moară de vânt. Trei băieţaşi chicotesc şi se joacă în noroi, la umbra aripilor ei încremenite şi mâncate de rugină. Şoferul opreşte maşina şi scoate capul pe fereastră. Cel mai mare dintre băieţi le dă lămuriri, îndrumându-i spre o casă aflată mai la deal. Şoferul îi mulţumeşte şi pornesc din nou la drum. Se opresc în faţa unei clădiri cu un singur nivel, împrejmuite de ziduri, peste coama cărora se iţesc vârfurile unor smochini. — Nu stau mult, îi spune şoferului. Acesta îşi aprinde încă o ţigară. — V-aştept. Îi deschide uşa un bărbat între două vârste, mic de înălţime, slab şi roşcat. Are barba încărunţită. Peste pirhan-tumban poartă un chapan. Se salută cu salaam alaykum. — Este casa lui hoge Faizullah? întreabă Laila. — Da. Eu sunt fiul lui, Hamza. Cu ce pot să vă ajut, hamshireh? — Am venit aici în legătură cu o veche prietenă a tatălui dumneavoastră, Mariam. Hamza clipeşte. Pe chipul lui se citeşte nedumerirea. — Mariam… — Fiica lui Jalil Khan. Clipeşte din nou. Apoi îşi duce mâna la faţă şi chipul i se luminează. Zâmbeşte larg şi i se văd dinţii stricaţi. — Aaa! exclamă el. Mariam! Sunteţi fiica ei? A… Îşi întinde gâtul, uitându-se nerăbdător în spatele ei, căutând-o din priviri pe Mariam. A venit şi ea cu dumneavoastră? A trecut atâta timp! A venit şi

Mariam? — Din păcate, nu mai e printre noi. Lui Hamza îi piere zâmbetul de pe chip. Timp de câteva momente, înlemnesc amândoi în pragul uşii. Hamza lasă capul în pământ. Se aude un răget de măgar. — Poftiţi înăuntru, spune Hamza. Deschide uşa larg. Vă rog să intraţi. Se aşază pe duşumea, într-o încăpere cu mobilă puţină. Pe podea este aşternut un covor cu motive specifice regiunii Heratului şi pernuţe împodobite cu mărgele, iar pe perete este o fotografie înrămată a Meccăi. Stau lângă fereastra deschisă, între ei întinzându-se o pată de soare dreptunghiulară. Laila aude şoaptele unor femei aflate în altă încăpere. Un băieţel desculţ le aduce o tavă cu ceai verde şi nuga gaaz cu fistic. Hamza îi mulţumeşte cu o mişcare a capului. — Fiul meu. Băiatul se retrage fără să scoată o vorbă. — Puteţi să-mi spuneţi ce s-a-ntâmplat? o roagă Hamza, istovit. Laila începe să povestească. Durează mai mult decât şi-ar fi închipuit. Spre sfârşit, face eforturi să nu se piardă cu firea. Nici acum, după un an, nu îi este uşor să vorbească despre Mariam. După ce termină de povestit, Hamza nu scoate o vorbă, vreme îndelungată. Se joacă absent cu ceaşca de ceai. — Tatăl meu, odihnească-se în pace, ţinea foarte mult la ea, vorbeşte el în sfârşit. Ştiţi, el a fost cel care i-a cântat azan-ul la ureche când s-a născut. O vizita în fiecare săptămână, negreşit. Uneori, mă mai lua şi pe mine. Era dascălul ei, este-adevărat, dar îi era şi prieten. Tatăl meu era un om cu suflet mare. Pentru el, a fost o lovitură grea să afle că Jalil Khan a măritat-o, ne-am temut că n-o să-şi mai revină. — Îmi pare rău de tatăl dumneavoastră. Dumnezeu să-l ierte. Hamza îi mulţumeşte printr-o înclinare a capului. — A trăit până la adânci bătrâneţi. Mai mult decât Jalil Khan, de fapt. L-am îngropat în cimitirul din sat, în apropiere de locul în care a fost înmormântată mama lui Mariam. Tatăl meu era un om tare bun şi tare drag, un om plin de har. Laila pune ceaşca jos. — Pot să vă rog ceva? — Fireşte. — Puteţi să-mi arătaţi unde a locuit Mariam? Puteţi să mă duceţi acolo? Şoferul de taxi este de acord să mai aştepte o vreme. Hamza şi Laila ies din sat şi o iau la picior la vale, pe drumul care leagă satul Gul Daman de Herat. După aproximativ cincisprezece minute, îi arată o spărtură în peretele de iarbă înaltă care flanchează drumul. — Pe-aici trebuie s-o luăm. E o potecă. Poteca este accidentată, sinuoasă şi întunecoasă din cauza buruienilor şi a lăstărişului. Iarba înaltă bătută de vânt i se lipeşte de picioare. Peste tot în jurul lor, se vede un caleidoscop de flori sălbatice care se leagănă în bătaia vântului, unele înalte, cu petale curbate, altele mici de înălţime, cu frunzele ca nişte evantaie. Din loc în loc, câteva flori zdrenţuite de piciorul-cocoşului se iţesc din tufişurile joase. Deasupra capului se aude ciripitul rândunelelor, iar la picioare, ţârâitul insistent al lăcustelor. După aproape două sute de yarzi de urcuş, panta începe să se domolească şi ajung pe un platou mai întins. Se opresc, îşi trag sufletul. Laila se şterge pe frunte cu mâneca şi alungă un roi de ţânţari care îi bâzâie în dreptul feţei. De aici se văd culmile muntoase joase de la orizont, câţiva plopi şi mai multe tufe sălbatice, ale căror nume nu le cunoaşte. — Înainte era şi un pârâu aici, îi spune Hamza, cu răsuflarea tăiată. Dar a secat de mult.

O îndrumă să treacă prin albia uscată a pârâului şi să se îndrepte spre munţi. — Eu o să vă aştept aici, spune, aşezându-se pe un bolovan, la umbra unui plop. Duceţi-vă liniştită. — Dar… — Nu vă faceţi probleme. Staţi cât vreţi. Duceţi-vă, hamshireh. Laila îi mulţumeşte. Traversează albia pârâului, păşind din piatră în piatră. Dintre pietre se iţesc sticle de apă minerală, cutii ruginite de conserve şi un container metalic acoperit de muşchi, cu capacul de zinc, pe jumătate îngropat în pământ. Se îndreaptă spre munţi, spre sălciile plângătoare, pe care le zăreşte bine acum, ramurile lor lungi şi plecate tremurând la cea mai mică rafală de vânt. Inima îi bate atât de tare, încât se teme să nu îi sară din piept. Sălciile sunt dispuse aşa cum îi spusese Mariam, în cerc, formând o dumbravă. Laila iuţeşte pasul, aproape aleargă acum. Aruncă o privire peste umăr şi îl zăreşte pe Hamza, o siluetă micuţă, chapan-ul lui fiind o pată de culoare pe fundalul maroniu al scoarţei de copac. Se împiedică de o piatră, aproape cade, dar se redresează. Parcurge în fugă porţiunea de drum care îi mai rămâne, suflecându-şi pantalonii. Ajunge într-un suflet la sălcii, gâfâind. Kolba lui Mariam este la locul ei. După ce se apropie, vede că geamul de la singura fereastră a dispărut, la fel şi uşa. Mariam pomenise de un coteţ de găini, de un tandoor şi de o privată de lemn, dar nici urmă de ele. Se opreşte la intrarea în kolba. Dinăuntru se aude bâzâit de muşte. Intrarea este blocată de o pânză mare de păianjen, tremurătoare. Înăuntru este întuneric. Laila trebuie să aştepte câteva clipe, să i se obişnuiască ochii. Spaţiul este chiar mai strâmt decât îşi închipuise. Din duşumea nu a mai rămas decât o singură jumătate de scândură putrezită şi crăpată. Mai mult ca sigur că restul au fost smulse şi folosite ca lemne de foc. Podeaua este acoperită acum de un strat de frunze uscate, cioburi, ambalaje de gumă de mestecat, ciuperci sălbatice, mucuri de ţigară îngălbenite şi mai ales buruieni, unele pipernicite, altele căţărate fără ruşine pe pereţi. Cincisprezece ani, se gândeşte Laila. Cincisprezece ani în locul acesta. Se aşază, cu spatele la perete. Ascultă vântul care se strecoară printre sălcii. Mai sunt şi alte pânze de păienjeni agăţate de tavan. Cineva a scris ceva pe perete, dar mare parte din vopsea s-a luat şi Laila nu mai poate descifra ce spune. Apoi îşi dă seama că literele sunt chirilice. Într-un colţ se află un cuib de păsări părăsit, iar în altul, atârnă un liliac. Laila închide ochii şi rămâne o vreme aşa. În Pakistan, îi era greu uneori să îşi amintească chipul lui Mariam în detaliu. Erau momente în care trăsăturile ei îi scăpau ca printre degete, ca nişte cuvinte care îi stăteau pe limbă. Dar acum, aici, în acest loc, îi vine uşor să le recompună în spatele pleoapelor: privirea luminoasă şi caldă, bărbia ascuţită, pielea zbârcită a gâtului, zâmbetul cu buzele strânse. Aici, Laila poate să îşi culce din nou capul în poala moale a lui Mariam, să o simtă legănându-se înainte şi înapoi, în timp ce recită versete din Coran, să simtă cuvintele vibrând de-a lungul trupului lui Mariam, până la genunchi, şi apoi în propriile ei urechi. Deodată, buruienile încep să se retragă, de parcă cineva de sub pământ le-ar trage de rădăcini. Se scufundă din ce în ce mai adânc, până ce pământul din kolba le înghite cu totul, până la ultima frunză ţepoasă, de nu mai rămâne nici urmă de ele. Pânzele de păianjen se deşiră ca prin farmec. Cuibul de păsări se destramă de unul singur, crenguţele plesnind una câte una şi zburând pe rând pe uşa kolbei. O gumă invizibilă şterge graffiti-ul rusesc de pe perete. Scândurile duşumelei s-au întors la locurile lor. Laila vede acum două paturi de o persoană, o masă de lemn, două scaune, o sobă de fontă în colţ şi mai multe rafturi de-a lungul pereţilor, în care se găsesc vase de pământ şi cratiţe, un ibric de ceai înnegrit, nişte ceşti şi nişte linguri. Aude găinile care cotcodăcesc afară, clipocitul îndepărtat al pârâului. O Mariam copilă stă la masă, confecţionând o păpuşă la lumina unei lămpi cu gaz. Fredonează ceva.

Chipul ei este senin şi proaspăt, părul, spălat, pieptănat pe spate. Nu îi lipseşte niciun dinte. Laila se uită la Mariam, care înfăşoară fâşiile de stofă pe capul păpuşii. În câţiva ani, acestă fetiţă va fi o femeie care nu va cere niciodată prea mult de la viaţă, care nu va împovăra niciodată pe nimeni, care nu se va plânge niciodată de faptul că are şi ea regrete, dezamăgiri, vise care i-au fost călcate în picioare. O femeie care va fi ca o piatră de râu, îndurându-le pe toate fără să se plângă; tăria ei nu va fi măcinată, ci şlefuită de tumultul care va trece peste ea. Laila vede deja ceva în ochii acestei fetiţe, ceva înrădăcinat adânc în sufletul ei, ceva pe care nici Rasheed, nici talibanii nu vor reuşi să îl distrugă. Ceva la fel de tare şi de neclintit ca un bloc de calcar. Ceva care, până la urmă, va duce la condamnarea ei şi la salvarea Lailei. Fetiţa ridică privirea. Pune păpuşa pe masă. Zâmbeşte. Laila jo? Laila deschide brusc ochii. Icneşte, iar trupul i se îndoaie. Sperie liliacul, care orbecăie din colţ în colţ, aripile lui în zbor semănând cu paginile răsfoite ale unei cărţi. Iese pe fereastră. Laila se ridică în picioare, îşi scutură frunzele uscate de pe turul pantalonilor. Iese din kolba. Afară, lumina s-a schimbat puţin. Bate vântul – iarba freamătă, crengile sălciilor pocnesc. Înainte să părăsească dumbrava, Laila se uită pentru ultima oară la kolba unde Mariam dormise, mâncase, visase şi îşi ţinuse răsuflarea pentru Jalil. Sălciile aruncă umbre pe pereţii ei coşcoviţi, figurine deformate, care se schimbă cu fiecare rafală de vânt. O cioară s-a aşezat pe acoperişul flat. Ciuguleşte ceva, cârâie şi îşi ia zborul. — Rămas-bun, Mariam. Acestea fiind zise, Laila o ia la fugă prin iarbă, fără să bage de seamă că plânge. Îl găseşte pe Hamza aşezat pe acelaşi bolovan. Când o zăreşte, se ridică. — Haideţi să ne-ntoarcem. Am ceva pentru dumneavoastră. Laila îl aşteaptă pe Hamza în grădină, în faţa uşii. Băiatul care le-a servit ceaiul mai devreme s-a aşezat sub unul dintre smochini. A prins o găină şi se uită la ea, indiferent. Laila zăreşte două chipuri, al unei femei bătrâne şi al unei fete, amândouă cu hijab-uri, care o cercetează cu sfială de la fereastră. Uşa casei se deschide şi Hamza îşi face apariţia în prag. Cară o cutie. I-o dă Lailei. — Jalil Khan i-a dat această cutie tatălui meu, cam cu o lună înainte să moară. L-a rugat să o păstreze şi să i-o dea lui Mariam când va veni să o ceară. Tata a păstrat-o timp de doi ani. Apoi, chiar înainte să moară, mi-a dat-o mie şi m-a rugat să o păstrez pentru Mariam. Dar… acum nu mai este cazul. Laila se uită la cutia ovală de cositor. Pare o veche cutie de ciocolată. Este măslinie, iar capacul cu balamale este decorat de jur-împrejur cu ghirlande aurii, care au început să pălească. A prins ceva rugină în părţi, iar marginea din faţă a capacului s-a îndoit puţin în două locuri. Laila încearcă să o deschidă, dar este încuiată. — Ce este înăuntru? întreabă. Hamza îi pune o cheie în palmă. — Tata n-a descuiat-o niciodată. Nici eu. Cred c-a fost voia Domnului să o faceţi dumneavoastră. Este din nou la hotel, dar Tariq şi copiii nu s-au întors. Laila se aşază pe pat, ţinând cutia în poală. O parte din ea ar vrea să nu o deschidă, iar astfel intenţia lui Jalil să rămână secretă. Dar, până la urmă, curiozitatea se dovedeşte mai puternică. Bagă cheia în yală. Nu cedează de prima dată, dar până la urmă se deschide. În ea sunt trei obiecte: un plic, un săculeţ de pânză şi o casetă video. Laila coboară cu caseta la recepţie. De la recepţionerul mai în vârstă care îi întâmpinase în urmă cu o zi, află că hotelul are un singur videocasetofon, aflat în apartamentul prezidenţial. Apartamentul nu este ocupat, momentan, şi este de acord să o însoţească până acolo. Lasă în locul lui un tânăr

mustăcios, îmbrăcat la costum, care vorbeşte la telefon. Recepţionerul în vârstă o conduce pe Laila la etajul al doilea şi se opreşte în faţa unei uşi aflate la capătul unui coridor lung. Descuie şi o pofteşte înăuntru. Privirea Lailei găseşte televizorul din colţ. Nu mai înregistrează nimic altceva din apartament. Porneşte televizorul şi videocasetofonul. Bagă caseta înăuntru şi apasă pe buton. Ecranul este plin de purici vreme de câteva clipe, iar Laila începe să se întrebe de ce s-a deranjat Jalil să îi lase o casetă goală lui Mariam. Dar apoi se aude muzică şi imaginile încep să se deruleze pe ecran. Laila se încruntă. Se uită un minut sau două. Apoi apasă pe butonul „stop“ şi derulează caseta înainte. Îi dă drumul din nou. Este acelaşi film. Bătrânul se uită întrebător la ea. Filmul care rulează pe ecran este Pinocchio, în varianta produsă de Walt Disney. Laila nu mai înţelege nimic. Tariq şi copiii ajung la hotel puţin după ora şase. Aziza aleargă spre Laila ca să îi arate cerceii pe care i i-a cumpărat Tariq; sunt din argint, împodobiţi cu fluturi de email. Zalmai strânge la piept un delfin de jucărie gonflabil, care scoate un sunet ascuţit când îl strângi de cioc. — Ce faci? o întreabă Tariq, cuprinzându-i umerii cu mâna. — Sunt bine. O să-ţi povestesc mai târziu ce-am făcut. Merg să ia masa la un local din apropiere, care serveşte kebab. Este un loc micuţ, plin de fum şi aglomerat, cu feţe de masă din muşama, lipicioase. Dar carnea de miel este fragedă şi pâinea, caldă. După masă se mai plimbă o vreme pe străzi. Tariq le cumpără copiilor îngheţată cu apă de trandafiri. Se aşază pe o bancă să mănânce îngheţata, cu spatele la munţii care se conturează pe fundalul de un roşu aprins al asfinţitului. Aerul este cald, saturat de parfumul cedrilor. După vizionarea casetei, Laila se întorsese în camera ei şi deschisese plicul. Înăuntru era o foaie de hârtie dictando, de culoare galbenă, pe care erau aşternute următoarele rânduri, cu cerneală albastră: 13 mai 1987 Draga mea Mariam, Mă rog ca această scrisoare să te găsească bine sănătoasă. După cum ştii, acum o lună am venit la Kabul ca să vorbesc cu tine. Nu ai vrut să mă primeşti. Am fost dezamăgit, dar te-am înţeles. În locul tău, poate că aş fi făcut la fel. Am pierdut de mult dreptul de a mă bucura de afecţiunea ta, lucru de care numai eu mă fac vinovat. Dar dacă citeşti această scrisoare, atunci înseamnă că ai citit-o şi pe cea pe care ţi-am lăsat-o la uşa casei. Ai citit-o şi ai venit să îl vezi pe hogea Faizullah, aşa cum te-am rugat. Îţi sunt recunoscător, Mariam jo. Îţi mulţumesc pentru oportunitatea de a-ţi spune câteva cuvinte. Cu ce să încep? Tatăl tău, Mariam jo, a trecut prin multe nenorociri de când am vorbit ultima oară. Mama ta vitregă, Afsoon, a fost ucisă în prima zi a represiunii din 1979. Un glonţ rătăcit a ucis-o pe sora ta Niloufar în aceeaşi zi. Parcă o văd şi acum în faţa ochilor pe mica mea Niloufar, stând în cap ca să impresioneze musafirii. Fratele tău Farhad a intrat, în 1980, în jihad. L-au ucis sovieticii în 1982, chiar lângă Helmand. Nu am apucat nici măcar să îi mai văd trupul. Nu ştiu dacă ai şi tu copii, Mariam jo, dar dacă ai, mă rog la Dumnezeu să îi aibă în grija Lui şi să nu ai parte de durerea pe care am cunoscut-o eu. Încă îi visez. Încă îmi visez copiii morţi. Şi pe tine te visez, Mariam jo. Mi-e dor de tine. Mi-e dor de sunetul vocii tale, de râsul tău. Mi-e dor de vremurile în care îţi citeam şi de toate partidele noastre de pescuit. Îţi mai aminteşti cum pescuiam noi amândoi? Ai fost o fiică bună, Mariam jo, şi nu pot să mă gândesc la tine fără să mă încerce ruşinea şi părerile de rău. Părerile de rău… Când vine vorba de tine, Mariam jo, sunt la fel de adânci ca oceanele. Îmi pare rău că nu te-am primit în ziua aceea în care ai venit la Herat. Îmi pare

rău că nu ţi-am deschis uşa şi nu te-am poftit înăuntru. Îmi pare rău că nu te-am tratat aşa cum ţi se cuvenea, ca fiică a mea, că te-am lăsat să locuieşti atâta amar de vreme în locul acela. Ce tată crud ţiam fost, cum te-am lipsit de toate lucrurile care ţi se cuveneau. Şi de ce? De frică să nu-mi pierd reputaţia? Să nu-mi pătez aşa-zisul renume? Cât de puţin mai contează toate aceste lucruri acum, după toate pierderile pe care le-am suferit, după toate ororile pe care le-am văzut în războiul acesta blestemat. Dar acum este prea târziu, fireşte. Poate că aceasta este pedeapsa pe care o merită cei care au fost haini, să înţeleagă ce au făcut doar atunci când nimic nu mai poate fi îndreptat. Tot ce mai pot face acum este să îţi spun că ai fost o fiică bună, Mariam jo, şi că eu nu te-am meritat niciodată. Tot ce mai pot face acum este să îţi cer iertare. Aşadar, iartă-mă, Mariam jo. Iartă-mă. Iartă-mă. Iartă-ţi tatăl, rogu-te. Nu mai sunt bărbatul înstărit pe care îl ştiai. Comuniştii mi-au confiscat mare parte din terenuri şi toate prăvăliile. Dar ar fi meschin din partea mea să mă plâng, fiindcă Dumnezeu – din motive pe care nu le înţeleg – tot mi-a dat mai multe binecuvântări decât celor mai mulţi oameni. După întoarcerea mea de la Kabul, am reuşit să vând puţinele terenuri care mi-au mai rămas. Ţi-am lăsat în cutie partea ta de moştenire. Vei vedea că nu este nici pe departe o avere, dar sunt nişte bănuţi, acolo. (Vei vedea, de asemenea, că mi-am luat libertatea de a-i schimba în dolari. Cred că este mai înţelept aşa. Numai Dumnezeu ştie ce soartă va avea greu-încercata noastră monedă.) Sper să nu crezi că încerc să îţi cumpăr iertarea. Sper că părerea ta despre mine nu este într-atât de proastă încât să crezi cumva că eu nu ştiu că iertarea ta nu este de vânzare. Nu a fost niciodată. Nu fac decât să îţi dau, chiar dacă tardiv, ce a fost şi este al tău de drept. Cât am trăit, nu mi-am făcut datoria de tată faţă de tine. Poate voi reuşi după ce nu voi mai fi. Ah, moartea. Nu o să te împovărez cu detalii, dar moartea mă pândeşte de-acum la vedere. Inimă slabă, aşa spun doctorii. Este un mod potrivit de a muri, cred, pentru un om slab. Mariam jo, Îndrăznesc, îndrăznesc să sper că, după ce vei fi citit această scrisoare, te vei arăta mai milostivă faţă de mine decât m-am arătat eu vreodată faţă de tine. Că te vei îndura să vii să îţi vezi tatăl. Că vei mai bate o dată la uşa mea şi îmi vei da şansa de a deschide de data aceasta, de a te primi cu braţele deschise, de a te îmbrăţişa, fata mea, aşa cum ar fi trebuit să fac în urmă cu atâţia ani. Este o speranţă la fel de slabă ca inima mea, o ştiu prea bine. Dar eu voi aştepta. Voi sta cu urechile ciulite, ca să te aud când vei bate la uşă. Voi spera. Să dea Domnul să ai o viaţă lungă şi îmbelşugată, fata mea. Să dea Domnul să ai mulţi copii sănătoşi şi frumoşi. Să ai parte de fericirea, liniştea sufletească şi recunoaşterea pe care nu le-ai primit de la mine. Rămâi cu bine. Te las în mâinile iubitoare ale Domnului. Tatăl tău care nu te-a meritat, Jalil În seara aceea, după ce se întorc la hotel, după ce copiii termină cu joaca şi se duc la culcare, Laila îi spune lui Tariq de scrisoare. Îi arată banii din săculeţul de pânză. Când începe să plângă, îi acoperă faţa de sărutări şi o strânge în braţe. 16 Khaja Abdullah Ansary (1006-1088), faimos poet persan şi sufist.

51 Aprilie, 2003 Seceta a luat sfârşit. În iarnă a nins, troienele de zăpadă ajungând până la genunchi, iar acum plouă de zile întregi. Râul Kabul curge din nou prin matca lui. Inundaţiile de primăvară au luat pe sus Oraşul Titanic. Acum, străzile sunt pline de noroiul care pleoscăie sub încălţări. Maşinile se împotmolesc. Măgarii încărcaţi cu mere înaintează cu greu, copitele împroşcând noroiul din băltoace. Dar nimeni nu se plânge de noroi, nimeni nu jeleşte Oraşul Titanic. Kabulul trebuie să fie din nou verde, spun oamenii. Ieri, Laila şi-a privit copiii care se jucau în ploaia torenţială, ţopăind din băltoacă în băltoacă în curtea din spate, sub un cer plumburiu. Stătea la fereastra din bucătărie a căsuţei cu trei camere pe care o închiriaseră în Deh-Mazang. În curte se găsesc un rodiu şi câţiva măceşi. Tariq a tencuit zidurile şi le-a făcut copiilor o sanie, două leagăne şi un ţarc micuţ pentru noua capră a lui Zalmai. Picăturile de ploaie alunecau pe pielea capului lui Zalmai – el ceruse să fie ras în cap, ca Tariq, împreună cu care spune rugăciunile de Babaloo. Ploaia a pleoştit părul lung al Azizei, transformându-l în cârcei plini de apă, care îl împroaşcă pe Zalmai ori de câte ori îşi scutură capul pe lângă el. Zalmai are aproape şase ani. Aziza are zece. Săptămâna trecută i-au aniversat ziua de naştere; au dus-o la Cinema Park, unde, în sfârşit, Titanicul rula la liber pentru locuitorii Kabulului. — Haideţi, copii, să nu-ntârziem, strigă Laila, punându-le mâncarea într-o pungă de hârtie. Este ora opt dimineaţa. Laila s-a trezit de la ora cinci. Ca de fiecare dată, Aziza a fost cea care a sculat-o din somn pentru namaz-ul de dimineaţă. Laila ştie că rugăciunile sunt modalitatea pe care a găsit-o Aziza ca să se mai agaţe de Mariam, felul ei de-a o mai ţine o vreme pe Mariam lângă ea, înainte ca timpul să apuce să îşi facă lucrarea şi să o smulgă din grădina memoriei ei, ca pe o buruiană trasă de rădăcini. După namaz, Laila s-a culcat la loc. Dormea când a plecat Tariq la muncă. Îşi aminteşte ca prin ceaţă că a sărutat-o pe obraz. Tariq şi-a găsit de lucru pe lângă un ONG francez care le procură proteze celor care au supravieţuit exploziilor de mine antipersonal. Zalmai intră în bucătărie, fugărind-o pe Aziza. — V-aţi luat caietele? Creioanele? Manualele? — Uite-le, îi răspunde Aziza, ridicându-şi ghioz-danul. Se bâlbâie mai puţin pe zi ce trece. — Atunci să mergem. După ce ies copiii din casă, încuie uşa. Dimineaţa este răcoroasă. Nu mai plouă. Cerul este senin, nu se vede niciun nor la orizont. Îi ia de mână şi se îndreaptă spre staţia de autobuz. Străzile sunt deja aglomerate, înţesate de ricşe, taxiuri, camioane ONU şi jeepuri ISAF, care se scurg fără oprire. Negustorii cu ochii cârpiţi de somn ridică obloanele prăvăliilor, încuiate peste noapte. Vânzătorii ambulanţi de-abia se văd de munţii de gume de mestecat şi pachete de ţigări. Văduvele şi-au ocupat deja locurile la colţ de stradă, cerându-le bănuţi trecătorilor. Lailei i se pare ciudat că s-a întors la Kabul. Oraşul s-a schimbat. Acum vede în fiecare zi oameni care plantează puieţi, renovează case vechi sau cară cărămizi pentru cele noi. Se sapă şanţuri şi fântâni. La pervazurile ferestrelor, se zăresc flori sădite în carcasele goale ale vechilor rachete ale mujahedinilor – Florile-Rachetă, aşa le numesc locuitorii Kabulului. De curând, Tariq i-a dus pe Laila şi pe copii la Grădina lui Babur, care este în curs de reamenajare. Pentru prima dată după ani de zile, Laila aude muzică la colţurile de stradă ale Kabulului, ritmuri de rubab şi tabla, dootar, armoniu şi tambur, vechi cântece de-ale lui Ahmad Zahir. ar vrea ca mami şi babi să mai fie în viaţă, ca să vadă aceste schimbări. Dar, la fel ca scrisoarea lui Jalil, pocăinţa Kabulului a venit prea târziu. Laila şi copiii se pregătesc să traverseze strada ca să ajungă în staţia de autobuz, când, apărut ca din

senin, un Landcruiser negru cu geamuri fumurii trece vijelios pe lângă ei. Virează în ultimul moment şi trece pe lângă Laila la mai puţin de un braţ depărtare. Cămăşile copiilor sunt împroşcate cu noroi. Laila îşi trage copiii cu o smucitură înapoi pe trotuar, mai să îi sară inima din piept. Landcruiser-ul goneşte mai departe pe şosea, claxonează de două ori şi virează brusc la stânga. Laila rămâne înlemnită, încercând să îşi tragă răsuflarea, cu degetele încleştate pe încheieturile copiilor. O seacă gândul că liderilor de facţiuni militare li s-a permis să se întoarcă la Kabul. Că ucigaşii părinţilor ei locuiesc în case luxoase, cu grădini înconjurate de ziduri, că au fost numiţi miniştri sau secretari de stat, că gonesc fără ruşine, fără teama că vor fi pedepsiţi, în SUV-urile lor lucioase, cu caroserii antiglonţ, prin cartierele pe care le-au făcut praf şi pulbere. O seacă. Dar s-a hotărât să nu se lase copleşită de ranchiună. Mariam nu ar fi de acord. La ce bun? ar întrebao, cu un zâmbet curat, plin de înţelepciune. La ce-ţi foloseşte, Laila jo? Şi astfel Laila s-a resemnat şi s-a hotărât să meargă mai departe. De dragul ei, al lui Tariq, al copiilor. Şi al lui Mariam, care o vizitează în continuare în vis, fiind mereu prezentă în gândurile ei. Laila merge mai departe. Fiindcă, până la urmă, după cum bine ştie, este tot ce poate face. Să spere. Zaman stă la linia de aruncări libere, cu genunchii îndoiţi şi cu mingea de baschet în mâini. În jurul lui, într-un semicerc, un grup de băieţi cu pulovere asortate îi ascultă instrucţiunile. Zaman o zăreşte pe Laila, îşi propteşte mingea la subsuoară şi îi face cu mâna. Le spune ceva băieţilor, care îi fac cu mâna şi o salută: — Salaam, moalim sahib! Laila le face cu mâna. Terenul de joacă al orfelinatului este mărginit de un şir de puieţi de măr, plantaţi pe lângă zidul din partea de est. Laila are de gând să planteze puieţi şi pe lângă zidul din sud, de îndată ce va fi reconstruit. Au montat leagăne noi, plase de căţărat şi un tobogan. Laila se întoarce în clădire. Au renovat atât exteriorul, cât şi interiorul orfelinatului. Tariq şi Zaman au astupat toate găurile din acoperiş, au tencuit pereţii, au înlocuit ferestrele şi au mochetat camerele în care dorm şi se joacă copiii. În iarna care a trecut, Laila a cumpărat câteva paturi pentru dormitoarele copiilor, perne şi pături de lână. S-au montat sobe de fontă pentru vremea rea. Anis, unul dintre ziarele din Kabul, a publicat în urmă cu o lună un articol despre renovarea orfelinatului. Au făcut şi o fotografie, în care apăreau Zaman, Tariq, Laila şi unul dintre îngrijitori, înşiraţi în picioa-re în spatele copiilor. Când a văzut articolul, Lailei i-a fugit gândul la Giti şi la Hasina, prietenele ei din copilărie, şi şi-a adus aminte de vorbele Hasinei: Până la douăzeci de ani, eu şi cu Giti vom fi făcut fiecare câte patru, cinci copii. Dar tu, Laila, o să le faci tare mândre pe prostuţele de noi. O să fii cineva. Ştiu că într-o zi o să iau un ziar şi-o să-ţi văd poza pe prima pagină. Fotografia nu ajunsese pe prima pagină, dar era în ziar, aşa cum prezisese Hasina. Laila străbate acum acelaşi hol pe care, în urmă cu doi ani, ea şi Mariam i-o dăduseră pe Aziza în grijă lui Zaman. Nu a uitat cum îi descleştaseră degetele Azizei de pe încheietura ei. Nu a uitat cum alergase pe acest hol, încercând din răsputeri să nu urle, în vreme ce Mariam o striga din urmă, iar Aziza ţipa şi plângea, panicată. Pereţii holului sunt acoperiţi acum cu fotografii cu dinozauri, personaje din desene animate, reprezentări ale statuilor lui Buddha din Bamian şi desene ale orfanilor. Multe dintre ele reprezintă tancuri care trec peste adăposturi, bărbaţi care flutură arme AK-47, corturi din tabere de refugiaţi, scene din jihad. Laila coteşte şi îi vede pe copiii care o aşteaptă la uşa clasei. Le trece în revistă fularele, capetele rase acoperite de fesuri, siluetele micuţe, fragile şi frumuseţea ţinutelor sărăcăcioase. Când o zăresc, copiii o rup la fugă spre ea, luându-se la întrecere. Laila este copleşită, luată pe sus de copiii gălăgioşi care se înghesuie să o salute cu voci piţigăiate, ascuţite şi care îşi dau ghionturi,

coate, se trag şi se împing ca să apuce să i se urce în braţe. Din toate părţile se întind mânuţe spre ea şi o grămadă de glasuri îi solicită atenţia. Unii dintre ei o strigă „mamă“. Laila nu îi admonestează. Se chinuie puţin în dimineaţa aceasta să îi liniştească, să îi convingă să se încoloneze în şir indian şi să intre în clasă. Tariq şi Zaman au construit sala de curs după ce au dărâmat peretele dintre două încăperi. Podeaua este încă plină de crăpături şi îi lipsesc câteva plăci. Deocamdată este acoperită cu o foaie de cort, dar Tariq i-a promis că în curând o va repara şi se va ocupa de mochetare. Deasupra tocului uşii de la clasă, Zaman a pironit o tăblie dreptunghiulară de lemn, pe care a şlefuit-o cu şmirghel şi a vopsit-o într-un alb care îţi ia ochii. Apoi a scris pe ea patru versuri, cu pensula, versuri care constituie, după cum crede Laila, replica lui dată celor care bodogăne că ajutoarele financiare care i-au fost promise Afganistanului nu mai vin, că reconstrucţia merge prea încet, că există corupţie, că talibanii se regrupează deja şi că vor riposta în forţă, cu sete de răzbunare, că lumea va uita din nou de Afganistan. Versurile sunt luate din ghazal-ul lui favorit de Hafez: Nu te-ntrista, căci Iosif la Canaan se va întoarce, Bordeiele se vor preface în grădini de trandafiri, nu te-ntrista. De va veni potopul, să-nece tot ce-i viu, Nu te-ntrista, căci prin ochiul de furtună, Noe te va călăuzi. Laila trece pe sub tăblie şi intră în clasă. Copiii se aşază la locurile lor în bănci, deschizându-şi caietele şi sporovăind. Aziza vorbeşte cu o fată din rând cu ea. Un avion de hârtie pluteşte prin încăpere, formând un arc de cerc amplu. Cineva îl aruncă înapoi. — Copii, deschideţi manualele de persană, le spune Laila, lăsându-şi cărţile pe catedră. Se îndreaptă spre fereastra fără perdea, într-o simfonie de pagini răsfoite. Prin geam, îi vede pe băieţii de pe terenul de joacă, care se aliniază ca să exerseze aruncările libere. Soarele răsare din munţi. Razele lui se reflectă în inelul metalic al coşului de baschet, în lanţurile de la leagăne, în fluierul care atârnă la gâtul lui Zaman, în lentilele neciobite ale noii lui perechi de ochelari. Laila îşi lipeşte palmele de geamul cald. Închide ochii. Lumina soarelui îi scaldă obrajii, pleoapele, fruntea. După ce s-au întors la Kabul, Laila a suferit fiindcă nu ştia unde au îngropat talibanii trupul lui Mariam. Îşi dorea să poată merge la mormântul lui Mariam, să se reculeagă o vreme, să lase o floare, două. Dar acum a înţeles că nu are nicio importanţă. Mariam nu este niciodată foarte departe. Este aici, în pereţii pe care i-au renovat, în pomii pe care i-au plantat, în păturile cu care se învelesc copiii ca să nu tremure de frig, în aceste perne şi cărţi şi creioane. Este în râsul copiilor. Este în versetele pe care le recită Aziza şi în rugăciunile pe care le murmură atunci când se pleacă, cu faţa la apus. Dar cel mai mult Mariam este în inima Lailei, unde străluceşte cu puterea explozivă a o mie de sori. îşi dă seama că o strigă cineva. Se întoarce, înclinându-şi instinctiv capul, ca să îşi ridice puţin urechea sănătoasă. Este Aziza. — Mami? Ai păţit ceva? Peste încăpere s-a aşternut tăcerea. Copiii se uită la ea. Laila dă să îi răspundă, când i se taie dintr-odată răsuflarea. Mâinile îi alunecă repede în jos. Mângâie locul prin care, cu o clipă în urmă, o străbătuse un fior. Aşteaptă. Dar nu mai simte nicio mişcare. — Mami? — Da, draga mea. Zâmbeşte. N-am nimic. Mă simt foarte bine. Se îndreaptă spre catedră, gândindu-se la jocul cu numele, pe care îl jucaseră din nou aseară, la cină. De când le dăduse vestea lui Tariq şi copiilor, devenise un ritual nocturn. Nu au ajuns la nicio concluzie, fiecare susţinându-şi varianta. Lui Tariq îi place Mohammad. Zalmai, care a văzut de curând Superman pe casetă, nu înţelege de ce Clark nu poate fi nume de băiat afgan. Aziza face o campanie puternică pentru Aman. Lailei îi place Omar.

Dar jocul implică numai nume de băieţi, fiindcă, dacă va fi fată, Laila ştie deja cum o va chema.

Table of Contents PRIMA PARTE PARTEA A DOUA PARTEA A TREIA PARTEA A PATRA