Itinerare Arheologice in Muntenia [PDF]

Zitiervorschau

Schiţe hărţi : RODIC-A MĂRIA NICULESCU

Coperta : ILIE VICTOR

MfâÂRA TURCU

itinerare gice NI A

E D IT U R A S P O R T -T U R 1 S M Bucureşti

198 5

CUVÎNT ÎNAINTE

Cercetările arheologice din Muntenia, cu o veche tradiţie atestată încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, au avut, dintr-un început, atît rolul de a completa izvoarele istoriei, cit şi de a permite diferiţilor colecţionari posibilitatea de a achiziţiona obiectele integrate în iinal în colecţiile lor. Printre colecţionarii cei mai activi ai veacului trecut poate fi considerat banul Mihalache Chica — fratele domnitorului Grigore al IV-lea Chica aflat — prin activitatea lui arheologică încadrată în perioada 1831—1842 — în concurenţă cu cumnatul său Nicolae Mavros, posesor al unei interesante colecţii, donată în anii 1862—1864 Muzeului Naţional. După anul 1830, preocupări asemănătoare a avut şi Dimitrie Pappazogîu, o dată cu intrarea sa în cadrele armatei. Prin cercetări arheologice realizate deseori cu mijloace personale, mai rar cu modeste subvenţii acordate de stat sau prin donaţiile unor cetăţeni, D. Pappazogîu a strîns, cu multă rîvnă şi migală, obiecte al căror număr notat într-o însemnare personală, în preajma anului 1880, se ridica la cifra de l 707. Aceste piese le-a consemnat într-un catalog şi le-a clasificat în cadrul casei sale muzeu situată în Bucureşti, pe Calea Văcăreşti nr. 151. în fapt, activitatea lui Dimitrie Pappazogîu este legată şi de îmbogăţirea Muzeului Naţional, prin noi piese achiziţionate, datorate cercetărilor arheologice or-

ganizate de pasionatul colecţionar în iostele judeţe Dolj şi Romanaţi (în anul 1870), precum şi la Tînganu-IHov (1873) spie a găsi obiecte antice pe care să le doneze „muzeului naţiunii". Printre primii cercetători, el a îolosit sistemul investigării arheologice a locurilor ştiute sau presupuse a fi iost teatrul unor lupte sau bătălii importante din trecut. Astfel, spre exemplu, din pretinsul perimetru în care s-ar fi desfăşurat bătălia de la Rovine (1394), între oastea munteană condusă de Mircea cel Bătrîn şi trupele invadatoare otomane, ce includea după părerea lui D. Pappazoglu localităţile Bărcăneşti, Bărbătescu, Roşi şi Coîceacu, aşezate pe valea lalomiţei, strînsese, printre altele, după propria lui mărturisire mai multe feluri de săgeţi, o sabie lată şi lungă cu două tăişuri, toporaşe şi pinteni. Din zona Călugărenilor, unde, la 13 august 1595, a avut loc bătălia dintre Minai Viteazul şi Sinon Paşa, a adunat „o mică ghiulea, un toporaş înflorat cu argint şi mai multe săgeţi". Călătoriile sale de lucru, depistare şi culegere a diferitelor relicve, din care unele au însemnat adevărate campanii de săpături arheologice, au dat la iveală cantităţi impresionante de obiecte. Cezar Bolliac, cunoscut poet şi scriitor progresist, luptător paşoptist şi unionist, arheolog şi colecţionar, a publicat în anul 1845 Itinerarul arheologic, scriere menită să evidenţieze bogăţia vestigiilor trecutului, lucrare continuată apoi cu Excursiune arheologică din 1869. De asemenea, gazeta „Trompeta Carpaţilor" de sub conducerea sa a avut, în perioada 1869—1876, o rubrică arheologică, unde au apărut o serie de articole de profil. In Excursiune arheologică C. Bolliac face o prezentare adresată ministrului cultelor şi instrucţiunii publice, informînd asupra faptului că după cercetările de la Cobia Veche de pe Telejenel şi Tinosu a plecat spre Dunăre, unde a făcut o călătorie de 43 de zile pe malul fluviului, începînd cu cetatea Giurgiu. El menţionează că mergînd spre Alexandria a văzut „movilele" romane, iar apoi s-a îndreptat către cetatea Frumoasa, situată lingă Zimnicea, unde a întreprins săpături, a întocmit planul cetăţii şi a găsit „...fragmente de oase... şi cîteva bîrne putrede". De la Frumoasa, C. Bolliac 6

s-a oprit la Zimnicea unde a descoperit ceramică şi obiecte din fier. în continuare a efectuat săpături la Turnu Măgurele, iar la 20 km de oraş a văzut cetatea romană Băneasa. Aici a strîns ceramică getică ci romană, monede de la împăraţii romani Antoninus Pius şi Caracal/a, în cele din urmă, a trecut Oltul spre Celei în scopul de a-şi continua observaţiile şi cercetările în Oltenia. Tot în anul 1869 Cezar Bolliac mai vizitează aşezările preistorice Tinosu şi Pucheni, unde găseşte vestigii dacice -, in acelaşi an devine preşedintele Comitetului arheologic din Bucureşti, format dintr-o serie de personalităţi ale timpului : Alexandru Odobescu, A. T. Laurian, V. A. Urechia, Aaron F lor ian. De altfel, Cezar Bolliac a înaintat Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor o cerere prin care se oferea să cedeze statului colecţiile sale ,,adunate în decurs de 20 de ani", în act donatorul menţiona nu numai componenţa colecţiilor, ci şi starea lor de conservare. Lor li s-au adăugat donaţiile lui D. Pappazoglu şi Dimitrie Butculescu, un alt pasionat cercetător al trecutului neamului românesc. Activitatea pe târîm arheologic a lui Alexandru Odobescu, primul arheolog român de formaţie ştiinţifică, părintele arheologiei româneşti, s-a materializat prin cursul de arheologie ţinut în cadrul Facultăţii de Litere al Universităţii din Bucureşti, primul curs universitar publicat în ţara noastră, în anul 1877, sub denumirea de Istoria archiologiei. Al. Odobescu caracteriza arheologia drept. : „...ştiinţa care cercetează datinele şi monumentele ce au rămas de la oamenii din secolii trecuţi şi s-au păstrat pînă Ia noi sau în relaţiuni scrise, sau în tradiţii orale, sau mai ales în obiecte reale, plastice şi grafice • ea are sarcina de a aduna şi de a controla aceste rămăşiţe, pentru a extrage din studiul lor, special sau comparativ, o cunoştinţă cit se poate mai deplină despre credinţele, instituţiunile, practicele, uzurile industriale şi artele societăţilor vechi, adică despre starea morală şi intelectuală a omenirii la diferite epoce ale dezvoltării sale". în conferinţa „Artele din România în periodul preistoric", Al. Odobescu abordează, printre altele,

ornamentele de pe ceramica dacică descoperită la Piscul Grăsani de către D. Butculescu. Atrage apoi atenţia asupra vaselor mari, decorate cu călăreţi în relief, scoase de C. Bolliac de la Zimnicea, al căror ornament îl pune în legătură cu tema similară a cavalerului de pe monedele de argint macedonene. în legătură cu această problemă pentru prima dată formulată găsim şi o preţioasă constatare arheologică : identificarea monedelor mari de argint imitate, descoperite pe teritoriul României, ca fiind de provenienţă dacică. în ştiinţa arheologiei universale, numele lui Alexandru Odobescu s-a înscris prin studierea tezaurului de la Pietroasa din care a reuşit să vadă tipărit doar primul volum, celelalte două tomuri din cadrul monografiei apărînd abia după moartea autorului. Prin studiul compoziţiei stilistice a decorului pieselor din tezaurul de la Pietroasa, Al. Odobescu a ajuns la concluzia că obiectele respective aparţin mai multor epoci, nu prea îndepărtate între ele. împrejurările istorice care au determinat îngroparea acestor valori, el o atribuia regelui got Athanaric, prin anul 376 e.n., cu ocazia retragerii acestuia peste Dunăre, în faţa atacului hunilor veniţi dinspre răsărit. Alexandru Odobescu, ca membru al Comisiei „documentele" şi istorice a întreprins numeroase călătorii pentru cercetarea monumentelor istorice din judeţele Argeş şi Vî/cea. în deceniul al patrulea al secolului trecut începe să se contureze în ţara noastră una din disciplinele ajutătoare ale istoriei, epigrafia, ştiinţa inscripţiilor, al cărei întemeietor poate fi considerat August Treboniu Laurian. Este demn de menţionat că, în anul 1845, A. T. Laurian şi Nicolas Bălcescu au început să editeze în Bucureşti periodicul „Magazin istoric pentru Dacia". Prin activitatea fructuoasă desfăşurată de Grigore Tocilescu s-au pus bazele ştiinţei arheologice româneşti pe teren, orientată asupra cercetării limes-ului Transalutanus şi asupra valurilor antice, din centrul Dobrogei între Cernavoda şi Constanţa. El a descifrat peste 600 inscripţii şi a identificat 8

castre şi oraşe romane din fosta Dacie. Rezultatele acestei munci asidue Grigore Tocilescu le-a materializat în lucrarea Fouillés et Recherches archéologiques en Roumanie. De asemenea, el a fost primul cercetător care a reunit toate informaţiile literare, lingvistice şi arheologice ce cuprindeau date despre preistoria şi istoria Daciei, pînă la transformarea acesteia în provincie romană -, rezultatul cercetărilor 1-a constituit teza sa de doctorat, publicată în România, în anul 1880, şi intitulată Dacia înainte de romani. Vasile Pârvan, personalitate marcantă atît în ştiinţa românească, cît şi peste hotare, pasionat cercetător şi cunoscător neîntrecut al istoriei vechi, a imprimat arheologiei din România un curs nou, ascendent. Sub directa sa îndrumare s-au organizat cercetări sistematice pe şantiere importante din Dobrogea, la Ulmetum (1911—1914) şi Histria (lucrări începute în anul 1914). Ajutat de elevii şi colaboratorii săi, a efectuat cercetări în aşezări neolitice şi geto-dacice, punînd în acest fel. în deceniul al treilea al secolului nostru, împreună cu loan Andrieşescu temelia arheologiei comunei primitive din Iară noastră. Elevii şi colaboratorii lui V. Părvan au iniţiat în anii 1924—1925 cercetări arheologice în Muntenia, avînd drept obiectiv aşezările din epoca comunei primitive existente de-a lungul Dunării şi la nord de fluviu ; la săpături au participat : Radu şi Ecaterina Vulpe (la Tinosu pe Prahova), Ion Nestor (la Glina-Bobeşti şi Bălăceanca), Vladimir Dumitrescu (la Sultana, Gumelniţa, Căscioarele, Spanţov, Mînăstirea, lacul Boian), Gheorghe Ştefan, Vasile Christescu şi alţii. Vasile Pârvan a publicat o serie de lucrări referitoare la istoria şi arheologia greco-romană printre care amintim începuturile vieţii romane la gurile Dunării (rezuma rezultatul cercetărilor arheologice din Dobrogea) şi La penetration hellénique et hellénistique dans la vallée du Danube. In anii 1924—1925 a întemeiat şi periodicul de limbă franceză „Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie", unde se publicau curent rezultatele cercetărilor arheologice din ţară. 9

In anul 1926 savantul român a terminat lucrarea sa monumentală Getica. O protoistorie a Daciei, voluminoasă sinteză redactată intr-un interval de mai puţin de patru ani, reprezentînd o importantă cotitură in activitatea lui Vasile Părvan, intriicit ii adăuga o nouă preocupare in legătură cu creaţia materială şi spirituală a geto-dacilor, fiind prima sinteză asupra vieţii strămoşilor noştri din Cimpia Română. Ultima sa scriere, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, dată la tipar in Anglia, apărea abia după moartea eminentului proiesor şi cercetător. V. Părvan analiza aici cultura geto-dacilor in mileniul I i.e.n., din momentul contactului acestora cu influenţele villanoviene, scitice, greceşti, celtice şi romane, pină la începuturile romanizării. Tradusă şi adnotată de Radu Vulpe, lucrarea a fost reeditată de patru ori la Bucureşti. lo a n An d ri e ş e s c u, el e v ş i c ol a b o r a t o r a l l ui V. Pârvan, a cercetat, in anii 1923—1924, staţiuni importante din Muntenia, la Zimnicea, Sultana şi Grăsani. Rezultatele săpăturilor de la Sultana le-a publicat in ,,Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice" şi in „Dacia" I (1924), iar cele de la Piscul Grăsani au apărut sub titlul Piscul Grăsani şi descoperirile arheologice din vara anului 1923, in ,,Analele Academiei Române", Memoriile secţiei istorice (seria a lll-a, tomul III, mem. l). Depozitul de bronzuri de la Drajna 1-a publicat intr-un studiu din „Dac/a" // (1925) intitulat Noi contribuţii asupra epocii bronzului în România. Depozitul de la Drajna de Jos şi sabia de la Bucium. 7oan Andrieşescu, împreună cu Ion Nestor, a efecfuat in anii 1926—1927 importante cercetări la Sărata Monteoru urmate in 1929—2930 de cele de la Oinacu. Opt ani mai tirziu a publicat lucrarea de sinteză Artele preistorice în România. Animator a! cercetărilor preistorice, preocupat şi de probleme legate de istoria poporului român, loan Andrieşescu se afirmă printre altele cu o valoroasă contribuţie Replică la afirmarea fără nici o bază în problema continuităţii şi contribuţia arheologică, cuprinsă in volumul în amintirea lui C. Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875— 1918), apărut la Bucureşti in anul 1944. 10

în această perioadă nu este neglijată nici arheologia medievală, printre precursorii ei înscriindu-se Virgiliu Drăghiceanu. Activitatea sa arheologică este legată de studierea unor monumente feudale dintre care amintim pe cele de la Brad, Lapos şi Tisău din actualul judeţ Buzău şi pe acelea efectuate la Casa Cantacuzinilor de la Măgureni. Dar o importantă pagină a activităţii sale se leagă de cercetările de la Curtea de Argeş unde a explorat Curtea domnească şi biserica Sin Nicoară. Rezuttatele obţinute prin cercetările arheologice ale lui Virgiliu Drăghiceanu au văzut lumina tiparului într-o serie de publicaţii periodice (,,Buletinul Monumentelor Istorice") şi studii. Radu Vulpe, un alt elev apropiat al lui Vasile Pârvan, a publicat încă din perioada studenţiei lucrarea Bărăganul în antichitate, unde, pentru prima dată, semnalează un drum antic în valea lalomiţei, demonstrînd locuirea acestei regiuni în antichitate. încă de pe băncile facultăţii, Radu Vulpe a întreprins cercetări la Piscul Grăsani, Piscul Coconi si Popeşti. Ultima staţiune o reia apoi în studiu ani de-a rîndul (1954—1962). Radu Vulpe a căutat să asocieze rezultatele săpăturilor arheologice cu informaţiile literare şi epigrafice ale antichităţii. Astfel el identifică Poiana cu cetatea geto-dacă Piroboridava, iar acropola Popeşti cu Argedava. Ca o sinteză a cercetărilor din Muntenia (pe lingă cele din Moldova efectuate ani de-a rîndul) în anul 1966 Radu Vulpe scrie la un înalt nivel ştiinţific şi într-o limbă aleasă lucrarea Aşezări getice din Muntenia. Un teritoriu aflat, de asemenea, în atenţia cercetărilor arheologice au fost şi Bucureştii. A-Stiel în anul 1922, C.S. Nicolaescu-Plopşor, elev al lui Vasile Pârvan, găseşte, într-o periegheză la Băneasa, cîteva fragmente ceramice din vîrsta mai veche a fierului, pe care le publică în ,,Cronica Numismatică şi Arheologică" (1922). Din anul imediat următor pînă în 1948, sub egida Muzeului Municipiului Bucureşti, Dinu V. Rosetti a organizat cercetări, extinse în 36 de staţiuni arheologice, pe actualul teritoriu al capitalei. Prin îndelungate observaţii de teren el a depistat şi studiat o serie de puncte 11

arheologice din care amintim : o aşezare din epoca bronzului (cultura Clina III), la capătul străzii Ziduri din Vii, din marginea lacului Fundeni ; o nouă cultură a epocii bronzului, pe care a denurnit-o Bucureşti-Tei (după numele lacului omonim, pe malul căruia a avut loc descoperirea). ; urme de vieţuire din prima şi a doua epocă a iierului (la Ciurel, într-un morntînt de incineraţie, respectiv la Snagov, Dămăroaia, Popeşti-Novaci) ; vestigii din secolele IV, VI, Vil, IX şi XIV aflate în punctele Dămăroaia, Bucureştii Noi şi Străuleşti ; peste linia de centură a oraşului a descoperit şi cercetat aşezarea neolitică de la Măgura Jilavei pe Sabar şi pe aceea situată la Vidra, unde a depistat renumita piesă cunoscută sub numele de „Zeiţa de la Vidra". Roadele ştiinţifice ale acestor cercetări, apreciate la acea vreme şi peste hotare, au avut ca rezultat pe de o parte aportul material care-a îmbogăţit muzeul, iar pe de altă parte apariţia unor lucrări şi periodice : „Publicaţiile Muzeului Municipiului Bucureşti" I—II, 1931—1936, Descoperiri paleolitice în preajma Bucureştilor şi Săpăturile de la Vidra ; aceluiaşi autor îi aparţine şi studiul Beitrăge zur chronologie der rumanischen Bronzezeit. Activitatea lui Dinu V. Rosetti este meritorie pentru aria bucureşteană întmcît a identificat pentru paleolitic, levalossianul şi musterianul -, pentru neolitic, fazele Bolintineanu şi Vidra ale culturii Boian, precum şi faza A l a culturii Gumelniţa ; pentru epoca bronzului, cultura Tei (cu trei faze) şi cultura Bordei-Herâstrău ; pentru epoca fierului, staţiunile de la Snagov şi Popeşti. După anul 1948, o dată cu începerea edificării socialismului, arheologiei i s-a acordat o mare atenţie, ea avînd însemnate sarcini în ampla acţiune de studiere a istoriei patriei. în prezent, în scopul îmbogăţirii cunoaşterii trecutului istoric şi a fazelor de dezvoltare ale societăţii omeneşti, se organizează săpături arheologice sistematice, în conformitate cu un program centralizat de cercetare. Obiectivele majore ale arheologiei noastre contemporane au cerut cu prisosinţă lămurirea unor 12

probleme de mare importantă mai puţin abordate in trecut, cum ar fi studiai asupra formării şi evoluţiei culturii Latène-ului geto-dac. La iei, prin intensificarea cercetărilor de teren s-au adus completări la istoria culturii din perioada atît de puţin abordată a începutului epocii feudale româneşti, precum şi la aceea, nu mai puţin însemnată, a feudalismului dezvoltat plnă în veacul al XlX-lea. Pe acest făgaş s-a ajuns la cunoaşterea evolutivă a culturii materiale din perioada de formare a poporului român. Ţinînd seama de aceste coordonate generale ale arheologiei româneşti şi în regiunea Munteniei, cercetările au fost îndreptate spre perioadele istorice care suscitau un interes deosebit. Astfel, spre exemplu, pentru comuna primitivă s-au întreprins săpături într-un mare număr de staţiuni. Amintim aici şantierul complex de la Căldăraru-Cernica, condus de Gheorghe Cantacuzino, unde s-au descoperit o necropolă neolitică (cultura Boian), aşezări neolitice (de tip Dudeşti şi Boian), aşezări din epoca bronzului (de tip Glina şi Tei), aşezări getodacice şi prefeudale, precum şi vatra satului feudal Mărăcineni. Un alt important şantier neolitic, cu o bogată locuire, a fost şi acela de la Căscioarele coordonat de Vladimir Dumitrescu. Civilizaţia geto-dacilor depistată şi, în cea mai mare parte, cercetată amănunţit în cele peste 300 de staţiuni a permis cunoaşterea vieţii materiale şi spirituale a strămoşilor noştri. Rezultatele strădaniei specialiştilor au fost sintetizate în numeroase lucrări dintre care menţionăm : Radu Vulpe, Leş Gètes de la rive gauche du Bas-Danube et les Romains, în „Dacia", IV, 1960 •. Constantin Daicoviciu, Ţara lui Dromichaites, 3957 şi La civilisation dace et sa place dans la région balkanique, 3962 ; Dumitru Berciu, Arta traco-getică, 3969 ; Hadrian Daicoviciu, Dacii, 3965 şi Dacia de la Burebista la cucerirea romană, 3972 ; Mioara Turcu, Geto-dacii din Cîmpia Munteniei, 3979 şi foarte multe altele. Cercetările arheologice privind perioada romană, epoca migraţiilor şi debutul feudalismului timpuriu au permis cunoaşterea unor noi culturi materiale — Militari-Chitila (secolele II—IV), CimelIpotesti-Cîndeşti (secolele VI—VII) şi Dridu (seco13

W »

lele IX—XI) —, precum ş] tipărirea unor monografii consacrate acesfei îndelungate perioade: Dintre lucrările existente amintim : Suzana Dolinescu Ferche, Aşezări din secolele IIÏ şi IV e.n. în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, 1974 ; Gheorghe Bichir, Geto-dacii din. Muntenia în epoca romană, 1984 ; Gheorghe Diaconii, Tîrgşor. Necropole din secolele III—IV e.n., 1965 ; Măria Comşa, Cultura veche românească. Aşezările din secolele VIII—X de la Bucov-Ploieşti, 197S ş.a. în cadrul activităţii arheologice un loc de seamă ii ocupă arheologia medievală care are in vedere cercetarea vestigiilor şi edificiilor feudale de la Tirgşor, Curtea de Argeş, Tirgovişte, Bucureşti şi alte localităţi, în Bucureşti, cercetările arheologice au permis descoperirea celăţuii aşezării, cetăluie datind din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, precum şi a zidurilor cetăţii Iui V Iad Ţepeş .şi a vestigiilor Palatului domnesc din secolele XVI— XVIII. Dinfre lucrările consacrate Bucureştilor amintim : Panait L Panait, Cetatea Bucureşti în secolele XIV—XV, in „Revista Muzeelor", IV, 1969 şi Panait L Panait, Aristide Stefnnescu, Muzeul Curtea Veche. Palatul Voievodal, 1973. Datorită importanţei lor multe dintre vestigiile feudale au fost restaurate şi au primit funcţionalitate muzeală. Vestigiile arheologice scoase la lumină prin munca de migală a specialiştilor din muzee in colaborare cu Institutul de arheologie Bucureşti, îmbogăţesc fondurile instituţiilor muzeale cu un număr apreciabil de obiecte, integrate in patrimoniul cultural naţional. Astfel, dacă in trecut in regiunea Munteniei existau doar citeva muzee risipite, astăzi numărul lor a crescut simţitor, menirea acestora constind in a valorifica vestigiile arheologice, mărturii ale multimilenarei existente a spiritualităţii româneşti.

PR IV IR E SPR E TR EC U TU L ÎN D E PĂR T A T

Regiunea Munteniei, caracterizată printr-o proporţie echilibrată a diferitelor forme de relief — munţi, dealuri şi cîmpii —, se întinde pe malul sting al Dunării, între apele Oltului şi ale Buzăului, limitată către nord de Carpaţii Meridionali. O particularitate a cadrului geografic din această zonă a constituit-o întrepătrunderea pădurilor cu stepa şi a unor cîmpii joase cu terasele, unde apa aflată la mică adîncime a favorizat, din timpuri străvechi, locuirea unui teritoriu destul de întins la adăpostul pădurilor. De asemenea, poziţia geografică a Munteniei la răspîntia marilor drumuri — din cîmpia Dunării spre Carpaţi şi ca atare către marile centre comerciale transilvănene — a determinat o vieţuire intensă, îndelungată şi permanentă a societăţii omeneşti din cele mai îndepărtate zori ale istoriei umanităţii. Astfel, potrivit cu stadiul de astăzi al documentării arheologice se poate vorbi de începuturile existenţei omului pe aceste meleaguri, încă din epoca paleolitică, epocă care din punct de vedere geologic corespunde cu perioada cuaternară. în paleolitic, împărţit în trei etape — inferior, mijlociu şi superior —, prin făurirea uneltelor din piatră cioplită, omul s-a separat definitiv da regnul animal. Formele primare de economie, culegerea de rădăcini şi fructe, precum şi vînătoarea de animale mari i-au dat omului putinţa sa evolueze şi, ca urmare, să parcurgă primele etape ale dezvoltării istorice. 15

Asupra datei apariţiei omului paleolitic, pe actualul teritoriu al Munteniei, specialiştii duc încă discuţii, în acest sens la Ciuperceni (judeţul Teleorman), în punctul ,,La Vii", s-a constatat existenţa unui strat de cultură aflat în partea superioară a depunerii de loess, ce cuprinde o bogată industrie de silex bazată pe desprinderea de aşchii de pe nuclee, însoţită şi de resturi faunistice. S-a ajuns la concluzia că aceste nuclee, găsite în strat, sînt de acelaşi tip cu cele identificate pe valea Dîrjovului, ce aparţin „Culturii de prund" şi, ca atare, au o vechime de cea l 200 000 — l OOU 000 de ani. Paleoliticului mijlociu, îi corespund uneltele găsite întîmplător pe teritoriul bucureştean în nisipăriile de la Herăstrău şi Bucureştii Noi, precum şi cîteva ustensile din silex depistate prin cercetările arheologice organizate, în anii 1953—1954, pe dealurile Radu Vodă şi Mihai Vodă. Prezenţa celor peste o mie de piese-aşchii, lama, topoare de silex, culese din punctul Malu Roşu (ia 4 km depărtare de oraşul Giurgiu), fac dovada unui atelier de prelucrare a cremenii, adusă de la sudul Dunării, încadrat, după tipul pieselor, în paleoliticul superior. Pentru aceeaşi perioadă de timp dispunem şi ele descoperirea unei aşezări-atelier de exploatarea silexului aflata în comuna Lapoş, judeţul Buzău ; de asemenea, se cuvine a fi menţionate şi depunerile paleolitice de la Tîrgşorul Vechi şi Vadul Săpat. în cultura materială a triburilor neolitice (cea 6 000 — 2 000 î.e.n.) prin trecerea de la forma simplă de culegere a produselor la economia productivă s-au realizat mari schimbări în evoluţia societăţii omeneşti. Progresele înregistrate în economia vremii se datoresc, înainte de toate, înnoirilor substanţiale ce au avut loc în evoluţia forţelor de producţie, îndeosebi în dezvoltarea uneltelor de muncă. Folosirea toporului de piatră a determinat un real progres şi o îmbunătăţire a condiţiilor de locuit prin faptul că utilizarea lui a permis o mai bună amenajare a caselor construite la suprafaţa solului, precum şi -defrişarea unor păduri. 16

Săpăliga din corn de animal devine unealta fundamentală în cultivarea plantelor, iar o gamă întreagă de cuţite şi răzuitoare din piatră sau împunqătoare de os şi aramă, înlesnesc prelucrarea pieilor de animale sau a lemnului. De asemenea, prisnelele şi greutăţile de lut sînt mărturia torsului şi ţesutului. Cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea animalelor domestice — forme principale în economie — sînt completate de meşteşuguri casnice : tors, ţesut, prelucrarea pietrei, osului, lemnului şi olăritul. Dezvoltarea economiei în epoca pietrei şlefuite a atras şi o nouă formă de organizare socială, aceea de gintă, apărută în paleoliticul superior, care însă în neolitic capătă o mai puternică stabilitate prin unirea a două sau mai multe ginţi, ceea ce a dat posibilitatea apariţiei unei noi organizări sociale : tribul. Progresele înregistrate în evoluţia forţelor de producţie a permis trecerea grupurilor umane la sedentarism şi, ca atare, la stabilirea oamenilor în aşezări. în faza timpurie a neoliticului muntean se înscriu purtătorii culturii Vinca, denumire dată după o localitate de pe Dunăre, la sud de Belgrad. Locuinţele sînt de suprafaţă şi îngropate în pămînt ; în această perioadă se trece şi la amenajarea caselor pe pantele înclinate. Uneltele din silex sînt în special microlitele, cele mai tipice fiind vîrfurile şi lamele mărunte, alături de care se răspîndesc şi răzuitoarele de diferite forme. în Bucureşti s-au cercetat aşezări locuite de purtătorii culturii Vinca la Dudeşti, pe malul Dîmboviţei, într-un loc denumit „Malul Roşu", în satul Căldăraru de pe malul lacului Cernica şi la Fundenii Doamnei, pe un platou de pe malul lacului Fundeni. Prezenţa unor unelte microlite lucrate dintr-un silex care nu se găseşte pe teritoriul Munteniei, ci la sud de Dunăre, în platforma prebalcanică, atestă că triburile culturii Vinca de pe aceste meleaguri întreţineau legături de schimb cu populaţii din alte regiuni. 17

Formele principale ale ceramicii sînt cupele cu picior înalt şi gol în interior, străchinile şi vasele bitronconice. Ca motiv decorativ caracteristic se folosea banda umplută cu puncte, iar în pasta vaselor se amesteca pleava şi nisipul fin. în legătură cu un cult al fecundităţii existent în acele vremuri, se dezvoltă o bogată plastică antropomorfă şi zoomorfă de lut. După dispariţia purtătorilor culturii Vinca, pe teritoriul actual al Munteniei a vieţuit populaţia care a creat cultura Boian, nume dat după aşezarea neolitică de pe malul lacului Boian, din apropierea Călăraşilor. Această cultură materială a fost constatată din vestul şi centrul Transilvaniei pînă în R. P. Bulgaria, Respectivele comunităţi aveau locuinţe îngropate în pămînt (bordeie) ca cele aflate la Căţelu şi Ciuleşti pe teritoriul Bucureştilor, dar şi de suprafaţă, mai confortabile şi mai solide, din lut şi lemn, cu o încăpere şi pridvor, aşa cum s-a descoperit în comuna Petru Rares (judeţul Giurgiu). Olăria, variată ca forme, se caracterizează prin decorarea în tehnica exciziei şi a încrustaţiei în pastă albă, folosindu-se ornamentaţia meandricăgeometrică. Descoperirea şi cercetarea unei vaste necropole de incineratie, din satul Căldăraru, pe malul lacului Cernica, a permis cunoaşterea unor manifestări ale vieţii spirituale a acelor oameni. Datorită descoperirilor arheologice s-a ajuns la concluzia că în epoca neolitică se practicau atît înmorrnîntările în poziţie chircită (de la Glina şi Boian), cît şi cele cu înhumaţii întinşi pe spate (la Cernica-Căldăraru), toate prevăzute cu un inventar bogat de provenienţă mediteraniană — brăţări, diademe din perle de aramă aşezate pe piept şi braţe — procurate pe calea schimburilor intertribale. Perioada tîrzie a epocii neolitice, corespunde în Muntenia purtătorilor culturii Gumelniţa. Numele provine de la o aşezare a acestei culturi, cercetată la Gumelniţa, în apropierea oraşului Olteniţa. Triburile gumelniţiene răspîndite în egală măsură în Muntenia, sud-estul Moldovei, Dobrogea, precum şi pe teritoriul R, P. Bulgaria, au avut ca tip prin18

cipal de aşezare tell-ul sau movila. Cele mai bine cunoscute sînt aşezările de la Vidra, Tangîru, Căscioare, Glina. Comunităţile trăiau pe boturi de dealuri, dar, în acelaşi timp, şi pe locuri înălţate, întărite cu şanţ de apărare ca cel de la Vidra — la sud de Bucureşti — şi la Teiu (Topoloveni, judeţul Argeş). Principalul tip de locuinţă îl constituie casa de suprafaţă, rectangulară, prevăzută, cîteodată, şi cu un pridvor. Casele sînt de mici dimensiuni ; formează totuşi o excepţie locuinţa mare de la Tangîru, cu lungimea de peste 14 m, împărţită în mai multe încăperi. Un aspect interesant al acestei culturi, din perioada de sfîrşit a epocii neolitice, îl constituie reprezentările plastice realizate din lut sau os. Modelările stilizate ale corpului omenesc sau ale diferitelor animale demonstrează existenţa unor forme de cult ori practici magice, evidenţiind o deosebită valoare artistică a pieselor respective prin transpunerea plastică a unor trăsături specific omeneşti (meditaţia, rîsul). Dintre reprezentările multiple şi variate ale culturii Gumelniţa, recipientul de cult modelat în forma unui trup de femeie descoperit la Vidra, şi cunoscut sub numele de „Zeiţa de la Vidra", constituie un exemplar unic în lumea artei neolitice. De asemenea, menţionăm pentru frumuseţea sa inegalabilă şi vasul antropomorf de la Sultana. Epoca bronzului (2000 — 1200 î.e.n.), caracterizată prin dezvoltarea creşterii vitelor în turmă, a agriculturii primitive, a metalurgiei bronzului, a înmulţirii războaielor de jaf, precum şi activitatea susţinută de schimb au favorizat acumularea de bunuri personale. Apariţia plusprodusului a dus la înlocuirea matriarhatului — ca organizaţie socială — cu patriarhatul, în care rolul principal în societate revenea bărbatului. Procesul istoric de dezvoltare a grupurilor tribale de pe teritoriul României, în cadrul epocii bronzului, se caracterizează prin aspecte de cultură materială care au cuprins arii geografice diferite. Astfel, în perioada timpurie a epocii bronzului, Muntenia, Oltenia şi sud-vestul Transilvaniei au 19

fost populate de triburile caracteristice culturii Glina III-Schneckenberg, care erau stabile şi practicau o economie productivă bazată pe agricultura primitivă şi păstorit, dar în această vreme avînd o preocupare în plus în raport cu epoca precedentă, aceea a prelucrării bronzului. Cultura Glina III, este numită astfel în literatura de specialitate după nivelul al treilea din tell-ul de la Glina, situat în apropiere de Bucureşti, Datorită pămîntului lor mănos terasele apelor au determinat fixarea unor populaţii ce se ocupau cu păstoritul şi agricultura, fapt dovedit de inventarul aşezărilor aflate în localităţile Văcăreşti, Brăteştii de Jos (ambele din judeţul Dîmboviţa), Buget, Ilfoveni, Popeşti, Glina, Budeşti, Vasilaţi, Odaia Turcului, Crivăţ (toate în judeţul Giurgiu), Roşu (Bucureşti), Militari (Bucureşti), unde uneltele din silex, piatră şi os abundă, în această epocă olăritul a reprezentat un meşteşug larg răspîndit, vasele descoperite în locuiri fiind lucrate din lut fin, frumos lustruite, bine arse şi înfrumuseţate prin aplicaţii plastice, impresiuni, ori acoperirea recipientelor cu barbotină sau striuri aplicate cu măturică. Dezvoltarea forţelor de producţie a dat posibilitatea triburilor autohtone să evolueze în timp, creînd astfel o nouă cultură materială, cultura Tei, a cărei denumire provine de la descoperirea unei staţiuni situată în Bucureşti, pe malul lacului Tei. Aria ei de raspîndire cuprinde numai Muntenia — Vîforîta, Perşinari, Cazaci, Popeşti, Budeşti, Vasilaţi şi raza oraşului Bucureşti (Tei, Căţelu Nou, Chitila, Bragadiru, Văcăreşti) — şi Ţara Bîrsei. Uneltele de producţie se lucrau din aceeaşi materie primă, folosită şi în cultura Glina III, pe care a urmat-o în timp. Vasele, felurite ca forme şi decor, aduc elemente noi prin profilele ceramice existente : castronul şi ceaşca, precum şi prin ornamentarea în noua tehnică a inciziei punctate şi încrustaţia cu pastă albă, motive ornamentale ce au la bază elementul spiralo-meandric. Cultura Monteoru, cunoscută în Muntenia, în mod deosebit, prin cercetările arheologice realizate la Sărata-Monteoru, Aldeni, Berea şi altele, se re20

marcă prin cana, ceaşca, castronul şi vasul de provizii, ornate prin incizii şi decor în relief. Perioada de sfîrşit a epocii bronzului în Muntenia se caracterizează prin cultura Coslogeni, descoperită pentru prima dată în comuna cu acelaşi nume ; în prezent, aceasta s-a constatat şi pe te•ritoriul oraşului Bucureşti, prin cercetările de la Chitila, de la punctul „Fermă". Prima epocă a fierului (Hallstatt-ul), cuprinsă între 1200—450 î.e.n. reprezintă o etapă de progres a societăţii omeneşti. O conturare mai precisă a caracteristicilor acestei perioade de timp s-a petrecut după anul 800 î.e.n., cînd în cea mai mare parte a ţării, incluzînd şi teritoriul actual al Munteniei, s-au răspîndit triburile purtătoare ale culturii Basarabi. Urmele materiale ale acesteia pot ii urmărite prin uneltele, armele şi chiar obiectele de podoabă datorate mai ales descoperirilor de la Radovanu, Curcani, Chirnogi, Budeşti, Teiu, Valea Voievozilor, Românu şi altele ; în aceeaşi perioadă se poate încadra şi valul de apărare al locuirii de la Popeşti. Olăria specifică acestei culturi cuprinde ceaşca cu tortile supraînăltate, vasul bitronconic, de culoare neagră, cu un luciu metalic la exteriorul recipientelor, decorate prin caneluri oblice, elemente ce-au aparţinut primei epoci a fierului, cînd tracii nord-dunăreni, au venit în contact direct cu lumea greacă, scită şi ilirică. Aceştia au influenţat cu noi forme de viaţă ce se vor definitiva în cadrul culturii Latène geto-dacice. Civilizaţia geto-dacilor, locuitori şi ai Munteniei a preocupat încă din secolul trecut pe diferiţi cercetători ca Cezar Bolliac, August Treboniu Laurian, Dimitrie Butculescu şi Grigore Tocilescu, urmaţi de loan Andrieşescu, marele savant Vasile Parvan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe, Hadrian Daicoviciu şi alţii. Datorită cercetărilor arheologice recente s-a ajuns la concluzia că în Muntenia numărul aşezărilor strămoşilor noştri geţi depăşeşte cifra de 300, ceea ce dovedeşte o densitate ridicată. Dintre acestea unele ca cele de la Popeşti, Zimnicea, Radovanu, Tinosu, Piscul Coconi, Cetăţeni au avut o deosebită importanţă econoinicopolitică. 21

Continuînd obiceiurile înaintaşilor, geto-dacii şi-au întemeiat în numeroase locuri fie aşezări de tip rural, fie centre fortificate şi aglomerate în spaţii restrînse.

Fructieră şi strachină geto-dacice lucrate la roată.

Indiferent de caracterul aşezărilor, acestea au fost situate în apropierea apelor curgătoare, pe terasele joase sau înalte ale nurilor, pe boturi de dealuri, înconjurate de două sau de trei părţi de ape. Aşezările fortificate de la Zimnicea, Roşiori de Vede, Albeşti, Orbească de Sus, Piscul Grăsani, Popeşti-Novaci, Radu Vodă (Bucureşti) ş.a. plasate pe platouri şi prevăzute cu şanţ de apărare, ori cu un şanţ şi o palisadă, sau uneori cu şanţ şi val de pămînt sîrit mai rar întîlnite în Muntenia, comparativ cu cele deschise, nefortificate. 22

în toate locuirile indiferent de tipul lor s-a aflat un bogat inventar alcătuit din unelte de producţie, obiecte de uz casnic, accesorii, arme realizate din fier, precum şi ceramică lucrată cu mina ori îa roată.

Oglindă din bronz geto-dacică (după Mioara Turcu, Geto-dacii din Cimpia Munteniei, 1979).

Prin analiza obiectelor descoperite se pot reconstitui îndeletnicirile strămoşilor noştri. Menţionăm că fierul, din care ei şi-au realizat uneltele şi armele, era extras şi prelucrat local. Chiar şi aici, unde minereurile de fier sînt sărace, există dovezi ale prelucrării acestui metal, fapt atestat de cuptoarele de redus minereul de la Bracţadiru (Bucureşti), de la Radovanu şi de la Rociu. De asemenea, inventarul bogat al locuinţelor, dă posibilitatea de a se constata omogenitatea culturii geto-dace. Astfel, în cadrul ceramicii au fost realizate anumite forme preluate din epoca bronzului sau din Hallstatt, iar în artă unele obiecte de podoabă sînt transpuse din epoci anterioare, în acest sens mărturie stau brăţările torsionate folosite în epoca bronzului, cărora în perioada imediat următoare li s-au adăugat la extremităţi capete de şerpi stilizaţi (tezaurele aflate la Herăstrău-Bucureşti şi Bălăneşti), colierele, lanţurile împletite din fire de argint (tezaurul de la Vedea), aplicele, inelele. Toate aceste elemente demonstrează cu prisosinţă măiestria geto-dacilor în arta argintului, artă dezvoltată in secolele I î.e.n. — I. e.n. cînd de altfel se încadrează tezaurele din ţara noastră. 23

Indiciul cel mai edificator asupra nivelului atins de geţi atît în activitatea economică, cit şi în dezvoltarea socială, îl dovedeşte rapiditatea şi intensitatea cu care ei au adoptat moneda, care pentru început imita moneda greco-macedonenă, ca o con-

0 ,1 6 3

Obiecte de uz casnic (sus) şi teacă de pumnal (jos) descoperite la Cătelu Nou şi, respectiv, Popeşti (după ,,Cercetări arheologice în Bucureşti", l, 1963 şi Radu Vulpe in „Materiale si cercetări arheologice", III, 1957).

secinţă a relaţiilor de schimb intens existent între cele două populaţii. Istoria politică a geto-dacilor este cunoscută în cea mai mare parte datorită izvoarelor literare antice. Astfel, spre exemplu, , .părintele istoriei", Herodot, ne descrie evenimente petrecute în veacul al VI î.e.n., din care rezultă vitejia strămoşilor noştri. De asemenea, expediţia lui Alexandru Mă24

cedon la Dunărea de Jos, unde geţii au opus o puternică rezistenţă a fost relatată de scriitorul grec Arrian. Sfîrşitul secolului al IV-lea î.e.n. şi începutul celui următor, marchează in Cîmpia Munteniei, formarea unei mari şi puternice uniuni tribale ge-todacice, condusă de Dromichaites. Un eveniment de seamă petrecut în veacul al II-lea î.e.n. a fost expansiunea Romei în răsărit ca urmare a războaielor sale cu Macedonia, în această perioadă geţii nu au încetat nici un moment să vină în ajutorul populaţiilor învecinate ; illiri, traci, scordisci şi tribalii. Astfel cea mai veche trecere a dacilor, ca aliaţi ai scordiscilor, dincolo de Dunăre este cunoscută în anii 109—106 î.e.n. Ei sînt învinşi şi respinşi de M. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei. O altă campanie din anul 74 î.e.n. a romanilor conduşi de C. Scribonius Curio a fost întreprinsă, probabil, în scopul urmăririi unui grup de getodaci. Urmăritorii romani au ajuns pînă la Dunăre, fără a o trece. Un veritabil pericol pentru romani, 1-a constituit formarea în deceniul al treilea al secolului I î.e.n. a statului centralizat geto-dac realizat de către Burebista. Izvorul principal, scris, pentru epoca acestui mare conducător geto-dac rămîne geograful Strabon. La începutul primului război daco-roman din anii 101—102 e.n. teritoriile Munteniei şi Moldovei de Jos aparţineau Daciei, dar la sfîrşitul anului 102 aceste regiuni se găseau sub controlul Imperiului roman. La începutul perioadei de ocupaţie a Daciei de către romani, Muntenia rămîne în aceeaşi situaţie, fiind o zonă supravegheată de către armatele învingătoare şi străbătută de drumurile ce făceau legătura între Dacia şi Moesia Inferioară. Aceste drumuri urmau văile nurilor sau le întretăiau. La răsărit de Olt în afară de căile naturale ale Argeşului, lalomiţei, Şiretului şi ale afluenţilor lor, s-au putut deduce drumuri romane : spre pasul Bran, prin Rucăr, între vadurile dunărene de la Giurgiu şi Olteniţa pe de o parte şi păsurile Bratocea şi Tabla Butii prin Mălăeşti şi Drajna de Jos. 25

Aşadar prin poziţia sa geografica Muntenia prezenta un interes deosebit pentru romani, şi din acest motiv, în primele secole ale e.n., ei au căutat să menţină sub supraveghere acest teritoriu, în vremea domniilor împăraţilor Augustus şi Nero s-a dus politica „spaţiului de siguranţă", pe linia Dunării, iar mai apoi în perioada de domnie a lui Traian s-a trecut la construirea castrelor din regiunea subcarpatică (Drajna de Jos, Mălăeşti, Tîrgşor, Rucăr ş.a.). Astfel monedele găsite la Drajna de Jos, în număr de 22 piese, se încadrează între anii 88—117. Deci acest castru creat de Traian a fost evacuat, în anul 118, de către împăratul Hadrian, din cauza tulburărilor de la Dunărea de Jos, provocate de către sarmaţi. Sondajul de la Mălăeşti dovedeşte o situaţie asemănătoare celei de la Drajna. De unde rezultă că şi acest fort a fost distrus tot prin violenţă şi părăsit se pare, de asemenea, în perioada lui Hadrian. De aici rezultă că împăratul a evacuat garnizoanele romane, din văile sudice ale Carpaţilor Meridionali, în urma presiunii triburilor locale şi a atacurilor neamurilor germanice, din anii 117—118 e.n. ; ca atare el a retras trupele romane pe linia Oltului transilvănean. O extindere a stăpînirii romane dincolo de Olt are loc prin ridicarea Ij'mes-ului Transalutanus în vremea împăratului Septimius Severus (193—211) ; a fost însă o acţiune de scurtă durată, datorată intervenţiei carpilor din anii 245—247, în vremea domniei lui Filip Arabul (244—249), cînd s-a produs şi părăsirea fortificaţiei. Cele mai multe castre romane au fost răspîndite pe linia Oltului şi a 7imes-ului Transalaian, deci la graniţa de răsărit, cea mai vulnerabilă. Cele de pe limes-ul Transalutcm (Flămînda, Putineiu, Băneasa, Roşiori de Vede, Gresia, Ghioca-Crîmpoaia, Urlueni, Fîlfani-Izbăşeşti, Săpata de Jos, Albota, Purcăreni, Jidava şi Rucăr) sînt de mici dimensiuni, mai toate de pămînt, construite pentru trupe auxiliare cu un efectiv de 500 de oameni, între Brazda lui Novac de Sud şi Dunăre, se înscriu fortificaţiile de la Turnu Măgurele şi Pietroşani. Aşadar numărul lor ridicat, existent pe actualul teritoriu mun26

lean, demonstrează o continuă supraveghere a puterii romane şi asupra acestei regiuni. Aici va continua să-şi ducă existenţa populaţia autohtonă a „dacilor liberi", a cărei cultură materială şi spirituală s-a dezvoltat din aspectul tîrziu al Latène-ului geto-dac, puternic influenţată de aceea romană, dînd naştere culturii denumită Militari-Chitila. Cercetările arheologice de la Dulceanca (judeţul Teleorman), Mătăsaru (judeţul Dîmboviţa), Tîrgşor (judeţul Prahova), precum şi cele aflate în raza municipiului Bucureşti la Militari, Strauleşti, Căţelu Nou şi altele, au dat posibilitatea de a se constata existenţa unor aşezări întinse în apropierea surselor de apă, rîuri ori izvoare, îndeletnicirile locuitorilor erau cele specifice geto-dacilor : agricultura şi păstoritul. Dovezile practicării metalurgiei fierului s-au înregistrat prin cantitatea de zgură descoperită la Mătăsaru, Dulceanca şi Militari, în primele două staţiuni amintite, descoperirea deşeurilor de tablă din bronz, confirmă că acolo se lucrau sau se reparau chiar obiecte din acest aliaj. împreună cu metalurgia fierului şi prelucrarea lemnului, olăria ocupa un loc important în preocupările dacilor. Formele ceramice realizate dovedesc pe lîngă tradiţia Latène-ului geto-dacic şi o puternică influenţă romană. Destul de multe au fost şi produsele de import romane venite în Dacia şi Moesia Inferior : unelte, arme, accesorii pentru îmbrăcăminte (fibule, catarame) etc. Nu rare sînt cazurile cînd în aşezări au apărut şi monede romane sau, uneori, chiar tezaure monetare romane. Pe baza monedelor, fibulelor şi a întregii culturi materiale descoperite, cultura Militari-Chitila poate fi încadrată în secolele II—IV e.n. Deci multiplele vestigii arheologice ale acestei perioade fac dovada certă că în Muntenia procesul de romanizare s-a petrecut paralel cu cel din Dacia romană. De altfel, populaţia de la nordul Dunării venise, prin relaţii comerciale, în contact cu civilizaţia provincială romană, înainte de ocuparea Daciei de către romani, iar sudul Munteniei a rămas în directă legătură cu lumea romană şi romano27

bizantină şi în veacurile IV—VI e.n., după cum atestă descoperirile arheologice şi datele istorice. Istoria societăţii omeneşti de pe aceste meleaguri poate fi urmărită şi în cursul secolului al IV-lea e.n. cînd spaţiul de la nordul Dunării de Jos este dominat de uniunile de triburi gotice. Din această perioadă se cunosc aşezări la Tîrgşor, Olteniţa, Tichileşti, Ulmu şi altele, precum şi cimitire birituale descoperite la Mitreni, Sultana şi Căscioare. Tradiţia culturii dacilor persista în această perioadă de timp. Astfel, se constată, în cadrul ceramicii folosită de populaţia secolului al IV-lea e.n., prezenţa vaselor-borcan lucrate cu mîna în forme ce continuă tradiţiile autohtone din veacurile anterioare, precum şi variate recipiente modelate la roata perfecţionată (de picior) : străchini, ulcioare, amfore, vase de provizii etc. Textele antice subliniază pentru regiunea fostei Dacii existenţa unei ,,Gotia". Descoperirile arheologice ce cuprind însă vestigii din veacul al IV-lea dovedesc persistenţa populaţiei autohtone daco-romane şi prin aceasta contrazic menţiunea izvoarelor scrise. Rămîne un singur fapt real ce trebuie reţinut şi anume că în acea vreme goţii instalaţi pe teritoriul actual al Munteniei alcătuiau elementul cel mai puternic din grupurile alogenilor. Populaţia băştinaşă la acea vreme era destul de numeroasă, iar incursiunile ei la sudul Dunării în Imperiul roman au determinat pe mai mulţi împăraţi, printre care şi Constantin cel Mare să-şi adauge titlul de Carpicus Maxirnus (315—319 e.n.). Un alt argument al existenţei populaţiei locale dacice la nordul Dunării în veacul al IV-lea, îl aduc rezultatele cercetărilor din necropola de la Spanţov, unde numărul scheletelor avînd elemente caracteristice meridionale, specifice populaţiei locale — negermanice — este predominant. La fel în aşezările veacului al IV-lea e.n. din Muntenia, au fost descoperite căţui-afumători, formă de vas tipică pentru cultura materială a geto-dacilor din veacul al II-lea î.e.n. şi perpetuată ca atare pînă în secolul al IV-lea e.n. în această perioadă Muntenia a păstrat legături active cu Imperiul roman de la sudul Dunării. Aceste relaţii au devenit mai puternice în momen28

tul în care goţii au fost recunoscuţi ca federaţi ai imperiului, intrînd astfel în sfera de influenţă a civilizaţiei romane atît din punct de vedere politic, cit şi spiritual. Venirea hunilor va duce la destrămarea vremelnică a relaţiilor dintre regiunea noastră şi provinciile romane de la sudul Dunării. Deşi o perioadă atît de tulbure, totuşi prezenţa populaţiei locale este menţionată de către un scriitor antic, atunci cînd împăratul Theodosius I (379—395) infringe şi respinge dincolo de Dunăre, în anul 381, un grup de sciri (germani), carpo-daci şi huni. Dominaţia hunică, deşi violentă, nu a avut ca urmări decît distrugerea unor aşezări din Muntenia, aşezări refăcute începînd cu a doua jumătate a secolului al V-lea, o dată cu dispariţia puterii politice a hunilor instalaţi în Cîmpia Panonică. Descoperirile arheologice din Muntenia, ca de altfel şi din alte părţi ale ţării, dovedesc că populaţia locală, daco-romană, şi-a continuat existenţa pe acelaşi teritoriu şi după epoca dominaţiei hunice, cînd tradiţia secolului al IV-lea s-a menţinut în cultura materială, îmbinată cu influenţa civilizaţiei romano-bizantine. Această influenţă s-a exercitat mai puternic în zonele apropiate Dunării, deci ale graniţei Imperiului, graniţă întărită din nou în veacul al VI-lea şi în mod deosebit în perioada domniei împăratului lustinian. La mijlocul veacului al VI-lea şi începutul celui următor în regiunea Dunării se face simţită venirea triburilor slave, ceea ce va determina Imperiul bizantin să se retragă de la Dunărea de Jos, astfel că slavii vor avea putinţa de a se instala la sudul fluviului. Cultura materială întîlnită de slavi în Muntenia, în veacurile VI—VII e.n., este de tip daco-roman. Această cultură s-a conturat pe teritoriul Bucureştilor, într-o largă arie de răspîndire în actualele cartiere, Ciurel, Străuleşti, Militari, Căţelu Nou, iar în Muntenia o amintim la Dulceanca, Sărata-Monteoru, Radovanu, Băleni, Frasinu şi altele. Borcanul şi amfora ? sînt forme specifice ce reproduc elemente ale ceramicii romane, iar ulcioarele continuă tradiţia tipurilor respective, cunoscute în veacurile III—IV e.n., în cultura populaţiei locale daco-romane. în condiţiile în care Imperiul 29

romano-bizantin îşi întăreşte limes-ul dunărean şi îşi consolidează mai multe capete de pod la nord de fluviu, în secolul al VI-lea populaţia românească a păstrat legături cu centrele romano-bizantine, de la sud de Dunăre, situaţie reflectată astăzi în cadrul cercetărilor arheologice, unde în aşezările vremii se întîlnesc materiale aduse pe calea schimbului : fibule din bronz, monede bizantine, amfore romano-bizantine. Aceste locuiri aparţin populaţiei româneşti, din veacurile VI—VII, cînd grupurile slave au fost rapid asimilate de către autohtoni. în perioada secolelor VIII—XII, zona Munteniei a fost dens populată. Astfel numai pe teritoriul actual al judeţului Brăila sînt întîlnite peste 20 de staţiuni (la Rîmnicelu, Brăiliţa, Sihleanu), iar din restul Munteniei mai amintim descoperirile de la Valea Popii, Chirnogi (cimitir), Dridu-Curcani şi multe altele, în Bucureşti numărul descoperirilor din această perioadă de timp înscrise, de asemenea, pe cursul vechilor rîuri arată o puternică densitate. Locuitorii aşezărilor feudale timpurii aveau ca ocupaţii principale agricultura şi creşterea vitelor ; de asemenea, ei practicau şi meşteşuguri legate de prelucrarea lutului şi fierului, dovada fiind făcută prin cuptorul de redus minereul aflat la StrăuleştiBucureşti, precum şi prin resturile de zgură din fier, bare metalice, elemente ce constituie un preţios indiciu asupra existenţei unui început de metalurgie. în secolele VIII—XII, concomitent cu folosirea ceramicii locale, se întrebuinţau, adeseori, şi vase acoperite cu smalţ verde şi ulcioare din caolin aduse din centrele sud-dunărene. Tot acum se constată, de asemenea, şi o intensificare a circulaţiei monetare bizantine. Către mijlocul veacului al XIII-lea aşezările din Cîmpia Română, alături de cele din Moldova şi Transilvania au primit o grea lovitură, datorată invaziei tătarilojr. Aceştia, 'în primăvara anului 1241 au pornit o amplă expediţie de cucerire spre centrul Europei năpustindu-se asupra Poloniei, Moldovei, a zonelor deluroase ale Carpaţilor Meridionali şi a Transilvaniei, în anul următor o armată tătărască aflată în retragere spre nordul Mării 30

Negre a trecut Dunărea dinspre Balcani şi a distrus aşezările întîlnite în lunca fluviului. Există izvoare unde se relatează despre ciocnirile dintre români şi trupele tătare invadatoare. La numai cîţiva ani după invazia tătară, textele scrise semnalează prezenţa unor formaţiuni statale de tip feudal pe teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, mai ales la vest de rîul Argeş, în acest sens, diploma acordată de regele Bela al IV-Iea al Ungariei Cavalerilor ioaniţi, la 2 iunie 1247, menţionează cnezatele lui loan şi Farcaş, a ţării voievodului Litovoi şi a celei a lui Seneslau. Procesul de unificare a teritoriilor locuite de români continuă, pentru ca în primele decenii ale secolului al XIV-lea, din Catpaţii Meridionali şi Dunăre să se consolideze un stat feudal, puternic, capabil de a infringe în anul 1330 armatele maghiare ale regelui Carol Robert. Victoria repurtată în acel an la Posada a consfinţit independenţa statului feudal Ţara Românească şi a consolidat poziţia voievodului sau Basarab I. Reşedinţa voievodală stabilită la Curtea de Argeş a fost mutată de viteazul Basarab I la Cîmpulung, unde va rămîne puţin timp, deoarece Vladislav I—Vlaicu (1364—1377] a readus-o la Curtea de Argeş, oraşul cunoscînd o perioadă de înflorire sub domnii Radu I, Dan I şi Mircea cel Bătrîn pînă în anii 1418 cînd în vremea domniei lui Mihail I (1418—1420) scaunul domnesc a fost stabilit la Tîrgovişte. Dar, în tot veacul al XIV-lea, o data cu domnia lui Basarab I şi a urmaşilor săi, pînă la începutul epocii lui Mircea cel Bătrîn — datorită tendinţelor de expansiune a dominaţiei Regatului maghiar, puternic pericol în faţa statului tînăr Ţara Românească — atenţia principală a românilor a fost îndreptată asupra fortificării şi apărării celor mai importante căi de acces dinspre nordul şi vestul ţării. Astfel s-a avut în vedere întărirea căilor principale de pe valea Dunării şi aceea care lega Braşovul de Cîmpulung. Pe această din urmă cale existau două fortificaţii una la nord de Rucăr, la Oraţia, iar alta la Cetăţeni. Pericolul aproape permanent al atacurilor armate sau chiar al expediţiilor de pradă turceşti au im31

pus, de la sfîrşitul secolului al XlV-lea, întărirea unor aşezări cu şanţuri, valuri şi palisade. Sînt cunoscute sate ca cel de la Coconi (judeţul Călăraşi) prevăzute cu astfel de amenajări, care completau pe cele naturale. Din sistemul de fortificaţii făceau parte unele care au avut un caracter temporar ca spre exemplu cetatea de pămînt — cu o scurtă durată de funcţionalitate — de la sfîrşitul secolului al XlV-lea, de la Frumoasa (judeţul Teleorman). în vremea domniei lui Mircea cel Batrîn (1386— 1418) cînd Ţara Românească a devenit un punct strategic de rezistenţă antiotomană la Dunărea de Jos, erau necesare noi fortificaţii. In acest sens Mircea cel Batrîn a ridicat cetăţile Turnu şi Giurgiu, dimpreună cu cele construite în Dobrogea şi Transilvania. Apoi, în domeniul construcţiilor defensive ridicate pînă în timpul lui Vlad Ţepeş (1448 ; 1456— 1462 ; 1476) nu mai sînt semnalate alte noi fortificaţii. In perioada acestui domnitor, pe malul Dîmboviţei, pe malul dintre Giurgiu şi regiunile deluroase, s-a ridicat o curte fortificată la Bucureşti. De atunci corespunde — se presupune •— şi nucleul principal al Turnului Chindiei, de la Tîrgovişte, element defensiv principal al acestei Curţi domneşti. Tot de numele îui Vlad Ţepeş se leagă şi construirea cetăţii Poienari. Promovînd o consecventă politică filootomană Radu cel Frumos, fratele şi urmaşul lui Vlad Ţepes, îşi va stabili reşedinţa domnească nu la Tîrgovişte, ca înaintaşii săi, ci la Bucureşti, tîrg aflat în apropierea raialelor otomane de la Dunăre, în jurul cetăţuii lui Vlad Ţepeş, ridicată ca o manifestare a politicii ostile a domnitorului faţă de Poartă, se va dezvolta oraşul devenit capitală a Ţării Româneşti. Cel mai vechi document cunoscut pînă în prezent emis din Bucureşti, localitatea fiind nominalizată ca reşedinţă domnească, datează din 14 octombrie 1465 şi este dat de Radu cel Frumos. Curtea domnească va rămîne în Bucureşti şi în vremea lui Mircea Ciobanul (1545—1552; 1553— 1554; 1558—1559) pentru ca sub Pătraşcu cel Bun (1554—1557) şi Petru Cercel (1583—1585) capitala să fie strămutată din nou la Tîrgovişte, oraş ce va 32

cunoaşte, ca şi Bucureştii, o adevărată înflorire în vremea lui Matei Basarab (1632—1654). în sfîrşit în vremea înscăunării lui Gheorghe Ghica (1659—1660) otomanii temători de desele răscoale ale domnilor Ţării Româneşti, sprijiniţi adeseori şi de principii Transilvaniei, au hotărît ca voievozii români să nu îşi mai strămute scaunul domnesc de la Bucureşti şi să părăsească definitiv cetatea Tîrgovişte, situată mult prea aproape de hotarul Transilvaniei. La sfîrşitul secolului al XV-lea şi în primele decenii ale celui următor, din tot sistemul de fortificaţii ridicat în veacurile precedente, rămăseseră numai întăriturile Curţilor domneşti şi cîteva cetăţi în zona muntoasă, cum ar fi cetatea de la Oraţia, punct de vamă, străjuind trecerea spre Transilvania. Cetăţile dunărene căzuseră sub ocupaţia otomană, transformate în raiale, în timp ce fortificaţiile curţilor domneşti reprezentau doar nişte puncte defensive, în condiţiile social-economice şi politice noi, create în acele vremuri.

BUCUREŞTII Şl ÎM PREJURIM ILE SALE

Situat în partea sudică a ţarii, la 60 km depărtare de Dunăre şi la 100 km de culmile Carpaţilor, Bucureştii se află la încrucişarea vechilor drumuri comerciale care legau Transilvania, Oltenia şi Moldova cu porturile dunărene. în Bucureşti pot fi vizitate o serie de obiective arheologice, monumente de arhitectură, precum şi muzee deosebit de interesante, toate acestea creînd o imagine sintetică asupra dezvoltării istorice desfăşurată într-o continuă evoluţie de-a lungul mileniilor. Datorită condiţiilor geografice favorabile, oraşul Bucureşti, extins teritorial şi în zona satelor adiacente, cuprinse între Argeş, Ialomiţa şi Mostiştea, a cunoscut o străveche locuire omenească. Relieful perimetrului Bucureştilor, aşezat în centrul Cîmpiei Române, se prezintă sub forma unui şes întins cu lunci largi şi terase străbătute, dintotdeauna, de rîurile Sabar, Dîmboviţa şi Colentina, ultimul formînd în zona nordică a Capitalei o salbă bogata de lacuri : Mogoşoaia, Herăstrău, Floreasca, Tei, Pipera, Chitila, Fundeni şi Cernica. Harta istorică a marelui oraş modern, situat întro zonă geografică prielnică, cu un climat continental moderat, înscrie peste 120 de aşezări omeneşti — cercetate arheologic în majoritatea lor — ceea ce dovedeşte o intensă densitate a populaţiei şi o puternică continuitate de viaţă. Potrivit cu stadiul actual al documentării arheologice, în Bucureşti se poate vorbi despre începuturile existenţei omului încă din paleoliticul infe34

rior, prin descoperirea unor unelte din piatră cioplita aflate în carierele de pietriş de la Pantelirnon şi Fundeni, ori pe dealurile de la Mihai Vodă şi Radu Vodă sau în nisipăria de la Herăstrău. Au urmat comunităţile neolitice ale purtătorilor culturii Dudeşti, atestată la limita terasei Dîmboviţa, Malu Roşu, cartierul Dudeşti, satul Căldăraru ; urme ale culturii Boian, destul de numeroase şi de raspîndite, au putut fi cercetate în preajma centrului Capitalei, la Glina, Căţelu, Căldăraru ; lor le succed elementele culturii Gumelniţa, ce se remarcă mai ales prin reprezentările plasice realizate din lut, os şi piatră, adevărate valori artistice. Dar în timp ce creatorii culturilor epocii bronzului — Glina III şi Tei — au preferat dealurile de la Mihai Vodă, Ciurel, Glina sau luncile joase situate la Tei, Băneasa, Otopeni, locuirea din prima epocă a fierului poate fi urmărită pe tot teritoriul oraşului fie în zona vechilor aşezări, fie extinsă în puncte nepopulate în trecut. Sînt de reţinut existenţa resturilor de vieţuire a populaţiilor din prima epocă a fierului în cartierele Slrăuleşti, Bucureştii Noi, Băneasa, Herăstrău, Tei, Fundenii Doamnei, Căţelu Nou, Ciurel, Militari, Dealul Piscului şi altele. Cea de a doua etapă a epocii fierului, caracterizată prin civilizaţia geto-dacilor se materializează în peste 20 de puncte. Se cunosc locuiri getice, contemporane cu marea acropolă de la Popeşti-Novaci, într-o serie de puncte din cartierele Căţelu Nou şi Dudeşti ori din satele Popeşti-Leordeni, Tînganu, Bragadiru, sau de la Tei, Fundeni, Mihai Vodă, Radu Vodă ş.a. Arta argintarilor getodaci, ajunsă la apogeu în secolele I i.e.n. — I e.n. îşi demonstrează existenţa şi pe aceste meleaguri prin tezaurul de podoabe şi monede, aflat la Herăstrău, sau prin cel de monede găsit întîmplător la Vîrteju, sau în cartierul Militari, precum şi prin bijuterii descoperite la Dealul Piscului, Căţelu Nou Şi Bragadiru. Bine ilustrată este şi perioada stăpînirii romane, datorită vestigiilor aflate în cadrul aşezărilor de la Ciuleşti, Tei, Străuleşti, Militari, Căţelu Nou, daţînd din secolele II—III, ce aparţin dacilor liberi. In fapt, toate acestea fac dovada continuităţii de vieţuire şi a puternicului proces de romanizare. 35

Formele economice principale ale dacilor liberi erau agricultura — cu plugul — şi creşterea vitelor. Dar în afara acestor îndeletniciri au mai fost constatate, datorită obiectelor descoperite, şi prezenţa diferitelor meşteşuguri, printre care atrage atenţia prelucrarea metalelor (argint, bronz şi fier), toate utilizate în vederea obţinerii unor piese fine ca fibule, catarame, lanţuri, precum şi a diferitelor unelte. Ceramica deţine şi în această perioadă de timp o pondere însemnată în majoritatea inventarului aşezărilor şi locuinţelor. Vasele lucrate cu rnîna continuă tradiţia Latene-ului fie prin modele bine cunoscute în epoca precedentă (ceaşca şi fructiera), fie în forma evoluată a vasului borcan. Sub influenţa puternică a civilizaţiei romane meşterii locali au realizat, într-o tehnică avansată, diferite recipiente ca amfore, castroane, patere, întrebuinţînd o pasta fină, o roată perfecţionată şi o ardere uniformă. Noile tipuri ceramice s-au găsit în fiecare dintre staţiunile secolelor II—'III existente pe teritoriul bucureştean. Legăturile strînse cu lumea, romană de la sud de Dunăre sînt ilustrate prin descoperirea la Militari, Tei, Străuleşti, Căţelu Nou a unor vase de lut sau sticlă, statuete şi chei din bronz, precum şi monede provenite în urma schimbului practicat în continuare de dacii liberi cu centrele din Moesia Inferioară. După retragerea aureliană (271—275) vestigiile pe teritoriul bucureştean sînt tot atît de dense ca şi în perioada precedentă. Astfel se cunosc pentru secolul al IV-lea o serie de descoperiri la Fundenii Doamnei, Străuleşti, Crîngaşi, strada 30 Decembrie, Piaţa de Flori, Buftea şi altele. Acelaşi întins teritoriu a adăpostit vatra unor aşezări datate în secolele VI—VII e.n., atestate la Străuleşti, Ciurel, Curtea Veche, în strada Ghivan Nicolae, în Militari. Cea mai reprezentativă aşezare a feudalismului timpuriu datează din veacurile IX—XII şi este identificată în zona centrală a oraşului, în perimetrul Curţii Vechi, precum şi în cartierele Bucureştii Noi, Băneasa, Ciurel, în comunele Otopeni, Bragadiru etc. Unele aşezări erau formate din cîteva gospodării, altele ocupau suprafeţe întinse. Cea mă' extin36

să locuire din această perioadă de timp, existentă în centrul Cîmpiei Române este aceea din zona Curţii Vechi. Ea se întindea din actuala piaţă a Naţiunilor Unite şi cobora pe malul stîng al Dîmboviţei, pînă dincolo de podul Şerban Vodă. în secolele XIV—XVI, în bazinul mijlociu al Argeşului a fiinţat o grupare de nuclee săteşti, dovedită atît de documentele vremii, cît şi de cercetările arheologice efectuate în diverse puncte la Străuleşti-Măicăneşti, Buftea, Tinganu, Dealul Piscului. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea, Bucureştii devin cetatea de scaun a Ţarii Româneşti, de atunci înainte oraşul fiind legat de toate marile evenimente din istoria patriei. Din Bucureşti a ridicat Mihai Viteazul steagul luptei antiotomane în anul 1595, aici au avut loc mişcări sociale de amploare în veacurile XVII—XVIII, iar în timpul revoluţiei din 1821, Tudor Vladimirescu a condus timp de aproape trei luni ţara din Bucureşti. Bucureştii au fost un important centru al revoluţiei de la 1848, precum şi al mişcării unioniste, el devenind, în anul 1862, capitala României. Aici corpurile legiuitoare au votat, la 9 mai 1877, independenţa de stat a României. Tot în Bucureşti s-a dezvoltat o puternică mişcare muncitorească, aici a luat naştere Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România în anul 1893. Tot în oraşul de pe Dîmboviţa s-a desfăşurat, în anul 1910, Congresul de constituire a Partidului Social-Democrat şi a sindicatelor, cu care ocazie s-a adoptat un program de acţiuni revendicative. De asemenea, între 8—12 mai 1921, clasa muncitoare prin reprezentanţii ei la Congresul General al Partidului Socialist din România — Congresul I al P.C.R. —, a hotărît transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist şi afilierea acestuia la Internaţionala a IlI-a. Muncitorimea bucureşteană, sub conducerea Partidului Comunist Român, s-a situat în fruntea luptei proletariatului împotriva exploatării, pentru drepturi sociale şi politice. De-a lungul vremii, Bucureştii s-au afirmat şi ca un însemnat centru al vieţii cultural-ştiinţifice româneşti. După declanşarea şi victoria revoluţiei de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimpe37

rialistă şi trecerea la construcţia socialismului, Bucureştii au devenit o citadelă a industriei, o citadelă a ştiinţei, culturii, artei şi învăţămîntului. Datorită importanţei şi multitudinii obiectivelor aflate în oraş şi în 'împrejurimile sale sugerăm mai multe trasee turistice : A. în centrul Capitalei (1. Muzeul de istorie al Republici;, Socialiste România ; 2. Stavropoleos ; 3. Colecţia de antichităţi daco-romane şi numismatică). B. Zona Curţii Vechi (1. Muzeul de istorie şi artă a municipiului Bucureşti ; 2. Ansamblul arhitectonic Colţea ; 3. Hanul Manuc ; 4. Muzeul Curtea Veche — Palatul Voievodal). C. Sudul Bucureştilor ( i . Dealul Marii Adunări Naţionale; 2. Complexul feudal Radu Vodă ; 3. Foişorul Mavrocordaţilor). D. Spre nordul Capitalei (1. Tînganu ; 2. Cernica ; 3. Pantelimon ; 4. Fundenii Doamnei ; 5. Palatul Ghica Tei ; 6. Plumbuita ; 7. Bucureştii Noi ; 8. Străuleşti ; 9. Chitila ; 10. MăneştiBuftea). E. In împrejurimile Capitalei : 1. în partea de nord-est (Snagov şi Căldăruşani) ; 2. înspre nord-vest (Stosneşti şi Potlogi).

A. ÎN CENTRUL CAPITALEI 1. MUZEUL DE ISTORIE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

Calea Victoriei nr. 12 Deschis în ziua de 8 mai 1972, în fostul Palat al Poştelor, cel mai mare muzeu de istorie din România funcţionează într-o clădire frumoasă, construită după planurile arhitectului Alexandru Săvulescu. înălţată între anii 1894 şi 1900, în stil neoclasic cu o faţadă principală prevăzută cu trepte pe toată lungimea ei şi un frumos portic susţinut de 10 coloane dorice, cuprinse între două volume de capăt, clădirea se află pe locul unde pe la 1690 exista hanul Constantin Vodă. Grav afectat de marele incendiu din martie 1847, hanul a fost demolat după cîtva timp, în anul 1871 pe locul lui ridicîndu-se o sală improvizată destinată unui circ şi 38

spectacolelor de teatru. După dărîmarea respectivei săli a rămas un teren viran numit Piaţa Constantin Vodă, unde edilii oraşului au hotărît să clădească Palatul Poştelor. Edificiul muzeului se compune dintr-un subsol înalt, parter şi două etaje cu o faţadă ridicată din piatră decorată cu elemente sculpturale. In sălile consacrate comunei primitive sînt prezentate vizitatorilor numeroase dovezi privind existenţa omului pe meleagurile ţării noastre încă din epoca pietrei cioplite. Primele mărturii sînt cioplitoarele rudimentare de piatra, de pe văile Oltului şi ale Argeşului. Din perioada mijlocie a pietrei cioplite datează uneltele şi armele aflate la Ripiceni (judeţul Botoşani), Baia de Fier (judeţul Gorj), Ohaba Ponor (judeţul Hunedoara), Cheia (judeţul Constanţa), iar din paleoliticul superior se cunosc sălaşuri ale oamenilor fosili, cercetate la Ceahlău (judeţul Neamţ), Malu Roşu (judeţul Giurgiu), Remetea, Voineşti şi Lapoş (toate în judeţul Buzău). Progresul înregistrat in epoca pietrei şlefuite este atestat de exponatele etalate în continuare în sălile muzeului. O hartă cuprinzînd descoperirile neolitice din regiunea carpato-danubiano pontică dă o imagine clară asupra dezvoltării unitare şi neîntrerupte a societăţii. Alături de uneltele din piatră şlefuită, os şi, chiar, aramă sînt expuse frumoase şi variate recipiente descoperite la Vidra, Vădastra, Cucuteni, Gumelniţa, precum şi diferite statuete din os şi lut ca spre exemplu ,,Gînditorul" şi „Femeia şezînd", descoperite la Cernavoda. Epoca bronzului este înfăţişată într-o sală a muzeului, pentru ca în încăperea imediat următoare să se găsească etalate vestigii din prima epocă a fierului, ce aparţine culturii traco-geto-dacilor : unelte şi arme din aşezarea de la Ferigele-Vîlcca, ceramică descoperită la Susani-Timiş şi PecicaArad. Istoria geto-dacilor are ca idee ilustrarea vieţii materiale şi spirituale a strămoşilor noştri, în muzeu sînt prezentate o serie de unelte diversificate pe ocupaţii : agricultura şi păstoritul, prelucrarea lemnului, extracţia şi prelucrarea metalelor.

Vasele lucrate la roată ori cu rnîna dau imaginea formelor elegante ale ceramicii, descoperite în centrele de la Popeşti, Piscul Grăsani, Tinosu, cetăţile din Mun|ii Orăştiei, sau cele din Moldova. Viaţa economică se remarcă prin tezaure de monede, matriţe monetare (Tilişca), ori prin vasele de import din Campania. Perioada războaielor dacoromane şi transformarea Daciei în provincie romană, se remarcă prin etalarea armamentului dacic şi roman şi prin emisiuni monetare din timpul domniei împăratului Traian, care comemorează evenimentul. Tabloul organizării administrative a Daciei romane este subliniat prin intermediul cîtorva inscripţii, iar cel al vieţii militare cu ajutorul unor planuri de castre, ţigle, cărămizi cu ştampilele legiunilor, alelor şi cohortelor care au staţionat în Dacia şi Moesia Inferioară. Persistenţa elementului autohton dacic, convieţuirea cu colonişti aduşi „ex toto orbe Romano", este demonstrată prin materiale arheologice descoperite în aşezări şi necropole (Soporul de Cîmpie, Obreja, Enisala) prin inscripţii (ca aceea a veteranului lulius Cresceus, găsită la Casei), prin ceramica dacică din castrele romane, precum şi prin tezaurul de la Aţei ce conţine piese de podoabă, unele amintind chiar pe cele de factură dacică, anterioare cuceririi romane. Vizitarea tezaurului istoric naţional, dă posibilitatea cunoaşterii epocilor istoriei noastre prin intermediul pieselor preţioase, în acest sens, este expus unul dintre cele mai mari tezaure din lume, ,,Cloşca cu pui", descoperit, în anul 1837, cu totul întîmplător într-o carieră de piatră ; sau fabulosul tezaur aflat în Moldova, la Conceşti (judeţul Botoşani), precum şi cele de la Şimleul Silvaniei (judeţul Sălaj), Tîrgu Mureş, Perşinari (judeţul Buzău), Drajna de Jos (judeţul Prahova), HerăstrăuBucureşti şi, în sfîrşit, recentele tezaure aflate la Hînova (judeţul Mehedinţi) şi Buneşti-Avereşti (judeţul Vaslui). în muzeu poate fi urmărită evoluţia monedei pe teritoriul patriei noastre din cele mai vechi timpuri, de la începuturile schimbului premonetar, pină la emisiunile curente ale României socialiste. Sînt

expuse o serie de tezaure monetare de la Bugiuleşti (judeţul Vaslui), Jiblea (judeţul Vîlcea), Vîrteju (judeţul Giurgiu), Pecica (judeţul Arad), stateri de aur de la Alexandru cel Mare şi Lisimah din tezaurele de la Dăieni (judeţul Tulcea) şi Gilău (judeţul Cluj) ; se remarcă, de asemenea, tezaurele de monede imperiale romane de la Bîrca (judeful Dolj), Moldova Veche (judeţul Ca-raşSeverin), Gura lalomiţei (judeţul Ialomiţa) ş.a., tezaurele bizantine de la Priseaca (judeţul Dîmboviţa) şi Slatina, precum şi tezaurele de monede feudale 'româneşti de la Corlăteni (judeţul Botoşani), Gura Sutei şi Tîrgovişte (judeţul Dîmboviţa) şi multe altele. Lapidarul dă posibilitatea vizitatorului să facă cunoştinţă cu copia Columnei lui Traian şi cu o serie de texte elene şi latine, descoperite în coloniile greceşti de pe malul Pontului Euxin (Callatis, Tomis, Histria). Din Transilvania provin o serie de inscripţii latine de caracter privat — funerar ori votive — aparţinînd Daciei romane. Menţionăm ca în cadrul acestui muzeu există şi secţii de istorie medievală, modernă şi contemporană. 2. STAVROPOLEOS

Str. Poştei nr. 6 în apropierea Muzeului de istorie a Republicii Socialiste România se află un interesant monument de arhitectură, biserica Stavropoleos, construită în anul 1724, ca paraclis al hanului cu acelaşi nume, edificiu caracteristic ultimei faze a stilului brîncovenesc care impresionează prin decorul sculptat şi pictat. Iniţial, lăcaşul avea o singură încăpere dreptunghiulară, dar în anii 1728—1733 i s-au adus unele modificări, prin lărgirea absidelor laterale şi a Pridvorului. Biserica a fost restaurată în perioada 1899—1904 de arhitectul Ion Mincu. Monumentul, de o rară frumuseţe arhitectonica, se remarcă prin pridvorul deschis, flancat de co41

Ioanele cu capitelurile neocorintice şi fusurile coloanelor respective în torsada, sculptate, acoperite cu ghirlande de flori, ordonate tot în torsada. Balustradele din piatră traforală redau scena biblică a luptei lui Samson cu leul. Remarcabile sînt, de asemenea, şi uşile de la intrare împodobite cu sculpturi în lemn. Pictura murală, iconostasul, precum şi icoanele, datînd din perioada ridicării lăcaşului, măresc valoarea acestui monument de artă. în curtea bisericii se găseşte un interesant lapidariu feudal, din secolele XVII—XVIII, alcătuit din peste 30 de piese, dintre care amintim : pisania bisericii (datată 30 octombrie 1724), pietre de mormînt provenite de la mănăstirea Stelea, biserica Sf. loan cel Mare Grecesc (ambele lăcaşuri azi dispărute) şi biserica Stavropoleos, o cruce funerară de la acelaşi lăcaş şi altele. 3. COLECŢIA DE ANTICHITĂŢI DACO-ROMANE ŞI NUMISMATICĂ

Str. I. C. Frimu nr. 26 Printre valoroasele instituţii culturale din Capitală ce conţin antichităţi se înscrie şi această colecţie, rodul strădaniilor doctorului George Severeanu, cunoscut radiolog şi numismat, care timp de 30 de ani, cu pasiune şi eforturi materiale, a strîns valoroase vestigii istorice. Aceasta însumează vestigii ale trecutului societăţii de pe teritoriul României, antichităţi greco-romane, precum şi obiecte descoperite în Balcani şi centrul Europei. Majoritatea pieselor figurează, etalate în cadrul expoziţiei, deschisă, pentru public, la 6 noiembrie 1956, în locuinţa donatorilor din strada I. C. Frimu nr. 26. Prima sală cuprinde vestigii din epoca bronzului şi. a fierului, printre care se remarcă tezaurul de falere şi inele de păr de la Ostrovul Mare, depozitul de seceri din bronz, găsit la Guşteriţa, piesele de harnaşament descoperite la Samoviţ (R. P. Bulgaria). De asemenea, sînt impresionante vasele din •lut, corintice şi attice, decorate cu figuri în culoare 42

roşie şi neagră, precum şi ceramica sud italică, însoţită de monede din aur, argint şi bronz, emisiuni ale oraşelor siciliene şi greceşti sau, chiar, ale oraşelor Histria, Tomis, Callatis. O incontestabilă valoare artistică o au statuetele de Tanagra (capete de femei, de tineri, jucării). O frumuseţe deosebită se degajă din obiectele de factură alexandrină turnate în bronz — Venus îngenuncheată, un cap de bătrîn denumit PseudoAristofan sau Pseudo-Seneca —, ori piesele de factură romană care înfăţişează pe Venus, Hermes, Fortuna. Atenţia vizitatorului este reţinută şi de remarcabilele creaţii geto-dacice, precum şi de fondul numismatic, în domeniul numismatic menţionăm tezaurul de la Epureni-Huşi, dovadă incontestabilă a funcţionării unor ateliere monetare în centrul Moldovei, tezaurul de la Inoteşti, tezaurul de la Drobeta-Turnu Severin, conţinînd monede de tip Larisa, tetradrahmele şi drahmele descoperite la Arad şi la Aiud. O gamă variată de inele reflectă principalele stiluri ale bijuteriilor romane, începînd cu secolul I e.n. pînă către sfîrşitul imperiului. Obiectele de podoabă se completează cu piesele din perioada Imperiului bizantin timpuriu. Succesul acestei colecţii este desăvîrşit prin seria sticlăriei romane : balsamarii, flacoane, pahare, căni, unele fabricate, probabil chiar în atelierele de la Tomis aflate în plină activitate în vremea stăpînirii romane. Din aceeaşi perioadă, datează monedele imperiale romane, precum şi obiectele de podoabă din bronz. Cea mai mare parte a fondului numismatic, îl alcătuiesc emisiunile româneşti dintre care se remarcă tezaurul de la Vădila (Tulcea), monedele de la Dan I şi Mircea cel Bătrîn, precum şi monedele bătute în bănăriile din Transilvania şi Moldova. Cu un conţinut unic în ţară, bogată şi variată, colecţia alcătuieşte un punct de mare interes pentru orice iubitor al vestigiilor antice. 43

B. ZONA CURŢII VECHI 1. MUZEUL DE ISTORIE ŞI ARTA A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI

Bd. 1848 nr. 2 Instituţia îşi are începutul în hotărîrea Consiliului Comunal al primăriei Bucureşti, de la sfîrşitul lunii iunie 1921. Cu un patrimoniu modest, începînd abia cu anul 1931, muzeul a fiinţat în Casa Moruzi, din Calea Victoriei nr. 117, pentru ca in anul 1939, primăria să închirieze un imobil în strada Ştirbei Vodă nr. 34. Doi ani mai tîrziu Muzeul municipal este mutat în fosta casă Cesianu, din Calea Victoriei nr. 151. Consecinţele celui de al doilea război mondial s-au răsfrînt din plin şi asupra acestei instituţii culturale. Astfel, rechiziţionarea casei Cesianu, devenită spital, a determinat împachetarea şi depozitarea colecţiilor în cîteva camere ale acestei clădiri. Din cauza pericolului bombardamentelor, din anul 1944, s-a luat hotărîrea ca piesele cele mai valoroase să fie evacuate în comuna Rasnic-Dolj, unde au rămas pînă în octombrie 1948. în acest timp muzeul a fost mutat în localul din Şoseaua Kiseleff nr. 3. Muzeul şi-a îndeplinit adevărata sa menire abia în anii construcţiei socialismului. La 10 decembrie 1956 i s-a atribuit instituţiei clădirea monument istoric a Palatului Suţu, muzeul deschizîndu-şi porţile în anul 1959, cînd s-au sărbătorit 100 de ani de la Unirea Principatelor şi 500 de ani de la prima atestare a Bucureştilor. Parterul clădirii găzduieşte expoziţii tematice temporare, iar în 14 săli este prezentată istoria oraşului. Proprietate a lui Costache Grigore Suţu, casa a fost construită în anii 1833—1834, după planurile arhitecţilor Johan Veit şi Conrad Schwink, într-un stil neogotic cu patru turnuleţe poligonale, distribuite două cîte două pe părţile laterale de nord şi sud. O cupolă spaţioasă creează un interior de înalta respiraţie. 44

Construcţiei i s-au făcut ulterior diferite amenajări interioare, cea mai importantă fiind transformarea holului (1862), operaţie încredinţată sculptorului Karl Stork, care a creat o scară amplă cu două balustrade şi a acoperit peretele din faţă cu o uriaşă oglindă de Murano. De asemenea, în aceeaşi perioadă, Grigore Suţu şi soţia sa Irina au adăugat clădirii marchiza susţinută de piloni de fier ce forma un elegant peron de intrare. In primele patru decenii ale acestui secol, fosta clădire a postelnicului Costache Grigore Suţu a primit diferite destinaţii, pentru ca în perioada anilor 1956—1958, palatul Suţu să fie restaurat în vederea deschiderii muzeului Bucureşti. Expoziţia de bază a muzeului, organizată în încăperile de la etaj, reflectă dezvoltarea societăţii omeneşti, pe acest teritoriu, din cele rnai vechi timpuri pînă în zilele noastre. încă din prima sală a muzeului este ilustrată, printr-un plan al Bucureştilor, continuitatea de viaţă a societăţii omeneşti în bazinul mijlociu al Argeşului. Uneltele de piatră cioplită, topoare de mina, vîrfuri, aşchii şi răzuitoare musleriene, găsite pe malurile Colentinei sau ale Dîmboviţei, stau mărturie ale timpurilor îndepărtate ce aparţin paleoliticului. Un loc aparte îi revine grupului de obiecte provenite din aşezarea şi necropola neolitică de la Căldăraru-Cernica. Exponatele neolitice atrag atenţia prin varietatea lor. Stadiul dezvoltării culturilor materiale ale comunităţilor neolitice Dudeşti, Ciuleşti şi Boian, sînt bogat ilustrate prin topoarele de piatră cioplită sau şlefuită, cuţitele de cremene, uneltele de os sau aramă. Colecţia de vase se remarcă datorită bogăţiei formelor şi diversităţii decorului. Culturii Gumelniţa îi aparţine un lot de figurine de cult antropomorfe şi zoomorfe. Dar ceea ce impresionează în. această sală este ,,Zeiţa de la Vidra", capodoperă a artei neolitice. Realizare unică în lume, vasul, datînd din anii 2000—1800 î.e.n., înfăţişează corpul femeii-mame, cu un decor incizat, bogat, de influenţă egeică. 45

Cea de-a doua încăpere găzduieşte, de asemenea, exponate din epoca bronzului, întrucît zona Bucureştilor a permis pentru prima dată studierea a două din culturile primei epoci a metalelor : Glina III şi Tei. La fel sînt bine ilustrate prima şi a doua epocă a fierului ; se evidenţiază colecţiile de unelte din fier din acropola getică Popeşti, de la Căţelu Nou, Bucureştii Noi, ori Bragadiru. Meşterii olari au realizat din lutul modelat la roată vase frumoase — fructiere, căni, ceşti — ornate cu un deosebit gust artistic. Sînt de reţinut imitaţiile vaselor greceşti — cupele locale de imitaţie deliană —• dintre care se relevă un tipar al unei astfel de cupe, descoperit la Fundeni. O hartă situată în a treia sală da imaginea statului dac din timpul lui Burebista. în următoarea încăpere a muzeului se văd valoroase piese care vădesc influenţa romana creatoare a unei temeinice culturi materiale a populaţiei autohtone, care a avut o puternică influenţă asupra migratorilor din secolele III—XI. Această înrîurire este evidentă şi asupra triburilor slave, prezente în zona dunăreană în secolele VI—VII. Obiectele din lut extrem de variate şi cele din metal atestă unele aspecte ale complexului proces de asimilare a noilor sosiţi — slavii — de către populaţia românească, în muzeu există alături de vase lucrate la roată, după procedeul autohton, şi recipiente de influenţă slavă create cu mîna. Bogatul material ceramic este însoţit de monede emise -de împăraţii Justin şi Justinian, fibule ,,digitate", tipare de podoabe, obiecte de uz casnic de la Străuleşti, Soldat Ghivan Nicolae, Foişorul Mavrocordaţilor, Căţelu Nou şi altele. Feudalismul timpuriu (secolele IX—XII) este prezent prin piese de o certă valoare istorică cum ar fi cazanul din fier de la Băneasa, realizat din plăci dreptunghiulare prinse cu nituri, amfora de factură locala, precum şi frumoasele vase împodobite cu decor obţinut prin lustruire sau cu motive striate, descoperite la Curtea Veche, Străuleşti, Bragadiru, monede bătute în bănăriile maghiare, semnalate pe Calea Văcăreşti, precum şi emisiuni de monede bizantine, bulgare şi româneşti, care au 46

circulat în secolele XII—XIV, pe teritoriul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Descoperirile arheologice au pus în valoare şi au confirmat existenta a 12 sate — din cele 41 atestate documentar în secolele XIV—XVI — existente în perimetrul municipiului Bucureşti, certificate în prezent prin piesele etalate în muzeu (ceramică, unelte, arme, obiecte de uz casnic). 2. ANSAMBLUL ARHITECTONIC COLŢEA

Bd. 1848 nr. l După ce vizitatorul a străbătut sălile Muzeului de istorie şi artă a municipiului Bucureşti, vizavi îi atrage atenţia un monument arhitectonic valoros prin frumuseţea sa — complexul Colţea — unde în perioada 27 aprilie — 18 mai 1970 s-a organizat un şantier arheologic, ale cărui obiective principale au fost fundaţiile Turnului Colţea. Construcţia se înălţa pe axul longitudinal al bisericii la 20 m distanţă faţă de scările pridvorului. Fundaţiile au fost realizate din piatră, folosindu-se bolovani de rîu, prinşi într-un mortar alcătuit din var, pietriş cu mici bucăţi de cărbune şi fragmente de cărămizi. De la nivelul de călcare, turnul a fost înălţat numai din cărămidă. Planul înscria un dublu H, cu o suprafaţă totală de 100 m'-, în baza cercetărilor arheologice şi a desenelor slugerului N. Oteteleşanu s-a putut aprecia ca edificiul atingea înălţimea de cea 54. Fotografiile şi unele desene păstrate, îndeosebi ale lui N. Oteteleşeanu, dau putinţa de a reconstitui edificiul. Astfel, acesta avea acoperişul terminat cu o streaşină înălţată de care erau prinse patru turnuleţe. Deasupra intrării se afla o piatră dreptunghiulară, împodobită cu decor floral ce înscria două suprafeţe patrulatere, dintre care una păstra însemne heraldice. Etajul întîi a fost despărţit de cel următor printr-un brîu de cărămidă. Faţada vestică a etajului doi era dominată de un trafor Şi de pisania sprijinită pe două colonete adosate ce încadrau o fereastră. Pe latura de sud se regăseau traforul şi fereastra. Catul trei, mai scund, avea un balcon închis cu balustradă, alcătuită din parapete de piatră pe suprafeţele cărora alternau •17

trei motive : acvila cantacuzină, un ornament floral şi altul cu un vas cu flori. Balustrada se susţinea pe console, terminate cu capete de lei, sculptate în piatră. Pe fiecare latură existau grupuri de cîte două ferestre prelungi. Pe o latură se afla ceasornicul. Acoperişul, executat în stil baroc cu foişor deschis, era flancat la colţuri de patru turnuleţe. Peste acoperişul foişorului se găseau doi bulbi cu o cruce deasupra ultimului. După o vremelnică întrebuinţare ca foişor de foc, Turnul Colţea va avea exclusiv această destinaţie între anii 1847—1888. La cererea Eforiei spitalelor civile, cu avizul Consiliului tehnic, municipalitatea a hotărît dărîmarea turnului, în august 1938. In prezent, datorită cercetărilor arheologice care au stabilit planul Turnului Colţea şi au adus elemente noi în privinţa identificării construcţiei s-a putut marca cu dale din piatră albă locul acestui monument impozant, la timpul său, din Bucureşti. In anii 1641—1642, Udrea sluger construia o biserică din lemn, edificiu rămas, prin uciderea ctitorului, fratelui acestuia, Colţea Doicescu ; de la el şi-a luat numele atît mahalaua, cît şi întregul complex arhitectural. Aici, marele spătar Mihail Cantacuzino a înălţat, începînd cu anul 1701, un complex de clădiri : turnul, edificiul cu hanul Trei Ierarhi, trei paraclise, un spital cu 24 de paturi, o spiţărie, casă pentru chirurg şi o şcoală. Construcţiile terminate prin anii 1714—1715 au fost înconjurate cu zid. Monumentul, caracteristic epocii brîncoveneşti, prezintă însă şi unele influenţe ale barocului italian, identificabile la decorul portalului intrării. O trăsătură caracteristică a construcţiei o constituie modul de decorare a pridvorului sprijinit pe zece coloane cilindrice de piatră, cu capitetele turtite şi largi, sculptate cu motive florale şi zoomorfe ; bazele coloanelor pridvorului sînt legate între ele prin parapete de piatră, cu cîte un fleuron sculptat. Uşa intrării şi tîmpla au fost, de asemenea, sculptate în stilul brîncovenesc. în tencuiala exterioară s-au dezvelit urmele zugrăvelii în frescă. 48

Hanul Manuc la mijlocul secolului trecut, după un desen de Lancelot. Imaginea actuală a hanului Manuc aşa cum arată în urma restaurării din anii 1967—1970.

384

Coif din Latène, clătind din secolul al IV-lea î.e.n., descoperit în satul Găvani, comuna Găvanele. Reprezentare zoomorfă geto-dacică, de la mijlocul secolului I î.e.n. găsită la Cirlomănesti.

Suferind urmările unui incendiu (1739) şi ale unui cutremur (1838), complexul a fost renovat şi în parte repictat, lucrarea încredinţîndu-se pictorului Gh. Tattarescu (1871). 3. HANUL MANUC

A fost amenajat — se spune — în anii 1804—1806 de către Emanuel Mîrzaian-bei. Prima menţiune referitoare la o proprietate a lui Manuc se găseşte în cronica lui loan Sin Dobre care povesteşte incendiul din 23 august 1804. El arată că în timpul calamităţii au ars ,,două poduri pe gîrlă, unul la Poarta de Sus, altul a lui Manuc, cu hanul lui Manuc ; şi încă un pod ce mergea peste gîrlă la casele ispravnicului de ungureni, în dreapta hanului lui Manuc". Inaugurat la 30 iulie 1971, după o amplă restaurare, Hanul Manuc se prezintă astăzi ca rezulta t al mai multor etape de construcţie, întregul edificiu ocupă colţul de sud-est al Curţii domneşti. Cercetate cu ocazia săpăturilor din anii 1967—1970, zidurile de incintă, groase, ridicate din cărămidă, indică limitele Curţii Vechi pînă către mijlocul secolului al XVIII-lea, cind se înregistrează o uşoară extindere spre est, înlăturîndu-se unele case modeste de tîrgoveţi. Clădirea a beneficiat de două pivniţe lungi de cite 43 m ce comunicau între ele. în interior acestea erau amenajate cu un strat subţire de mortar. In anul 1839 doi călători scoţieni găzduiţi la Hanul Manuc consemnau că acesta era o clădire foarte vastă ce acoperea aproape un hectar de loc. La parter se aflau grajdurile pentru cai şi remizele pentru vehicule. La etajul întîi se găseau camerele călătorilor în trecere, iar la etajul al doilea camerele celor ce rămîneau mai mult de şase luni în oraş. Etajul avea jur-împrejur o galerie pe care stăteau grupuri-grupuri de călători de diferite neamuri : ruşi, unguri, greci etc. Avariat de cutremurul din anul 1838, hanul Manuc a fost repede reparat, în anul 1842 din cauza viiturilor apelor se executase spre Dîmboviţa un zid din piatră. 49

în anul 1870 s-au făcut noi reparaţii, închizîndu-se pridvoarele, înlocuindu-se acoperişul, parte din şindrilă, parte din ţigla, cu unul nou din tablă. După anul 1870 pe latura estică a curţii a fost înălţată sala Dacia, ce ocupa o suprafaţă de 300 m2. Cercetările arheologice din exterior au permis stabilirea nivelului uliţei din secolele XVIII—XIX aflat cu 0,82 m mai jos decît cel existent în 1970. Pe baza acestor observaţii cota străzii 30 Decembrie a fost coborîtă. 4. MUZEUL CURTEA VECHE VOIEVODAL

PALATUL

Str. 30 Decembrie în imediata vecinătate a Hanului Manuc, poate fi vizitat muzeul organizat într-un monumeni arheologic, ce ocupă o suprafaţă de cea 5 000 m'-'. Iniţiativa construirii unui edificiu corespunzător cerinţelor Curţii domneşti aparţine lui Vlad Ţepeş, care a stabilit reşedinţa voievodală la Bucureşti. O scrisoare în limba latină, trimisă braşovenilor, la 13 iunie 1458, scrisă ,,lingă cursul rîului Dîmboviţei" şi documentul din 20 septembrie 1459 dat din „cetatea Bucureşti" i-au determinat pe istorici să considere că în perioada iunie 1458 — septembrie 1459 a fost ridicată, chiar în prezenţa voievodului, Cetatea Bucureştilor. Construcţia de formă dreptunghiulară (30,45 m lungime şi 22,75 m lăţime), înălţată din bolovani de rîu şi mortar, era dotată cu subsoluri înalte şi un parter, ce închideau o curte interioară, în prezent, vizitatorul are posibilitatea să urmărească zidurile din bolovani de piatră pe laturile exterioare ale edificiului. Curtea domnească a cunoscut o serie de refaceri şi înnoiri. Devenit neîncăpător, palatul a fost mărit încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în vremea domniilor lui Mircea Ciobanul şi a lui Pătraşcu cel Bun, adăugîndu-i-se noi construcţii pe latura de est. Tot lui Mircea Ciobanul îi aparţine iniţiativa ridicării bisericii de la Curtea Veche. Din fosta reşedinţă voievodală s-au putut surprinde numai zidul vestic, zidul estic, mult afec50

tat, şi patru din cei şapte piloni ai pivniţei. Ample refaceri s-au realizat şi în secolul următor, în vremea lui Matei Basarab, Grigore Chica şi Constantin Vodă Brîncoveanu, perioada de domnie a lui Vodă Brîncoveanu însemnînd de fapt apogeul Curţii domneşti din Bucureşti. Astfel, Del Chiaro considera atît planul, cît şi construcţiile înconjurătoare ca avînd o mărime deosebită, lucrate din cărămidă, piatra şi marmură. Pereţii din interior, împodobiţi cu frescă, erau acoperiţi spre exterior cu un strat de tencuială albă. Perdele de mătase şi covoare orientale împodobeau sălile şi culoarele. '•*:*№•:•!•.'::.*••:••••*:•.•:.!.•

C C U R T E A I N T E R II NO A R A S E C O L UX LV

£:'."'v!s> '••?'•'•'•

| l ' l | Z i d u r i d i n s e c oXl u! lV

J o

2

1

m6

Ziduri din secolul XV

Planul Curţii domneşti (Curtea Veche) din Bucureşti (după Panait I. Panait în „Revista muzeelor", 4, 1969, fig. t ) .

2

Opera lui Brîncoveanu s-a străduit să o continue, în scurta sa domnie, Ştefan Cantacuzino, prin îmbunătăţiri aduse bisericii Curţii domneşti — ridicată în timpul lui Mircea Ciobanul — şi prin construirea unui mic palat cu opt odăi. O dată cu 51

domniile fanariote, Curtea domnească din Bucureşti intră într-o rapidă decădere. Cîteva repetate incendii şi năruiri provocate de calamităţi naturale, precum şi ocupaţiile străine concură la distrugerea ei rapidă. Ultimele zile ale existenţei Curţii Vechi au fost legate de domnia lui Constantin Vodă Hangerli. încercînd să repare palatul, dar lipsindu-i fondurile necesare, Hangerli hotărăşte, la 25 aprilie 1798, vinderea la licitaţie a perimetrului Curţii voievodale. Pe teritoriul palatului s-au înfiripat cîteva binale şi zalhanale de carne, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea colţul de sud-vest al Curţii să fie cumpărat de Manuc-bei, ce a înălţat hanul cu acelaşi nume. Prin cercetări arheologice organizate, au fost surprinse etapele de construcţie ale complexului arhitectural. Cadrul general este dat de edificiul în ruină. Vestigiile sînt prezentate într-o strictă funcţionalitate cronologică. Primul sector al muzeului este acela al cetăţilor din secolele XIV—XV şi al subsolului palatului, folosit la început pentru depozitarea alimentelor Curţii domneşti, iar din secolul al XVII-lea drept loc de detenţie a boierilor învinuiţi de răzvrătire politică. lntr-un spaţiu lateral au fost păstrate locuinţe din perioadele prefeudala şi feudală timpurie. Circuitul monumentului dă posibilitatea studierii faţadei exterioare a cetăţii, din sectorul bazinetelor. La fel, urcînd din subsolurile palatului, poate fi văzută faţada acoperită cu tencuială albă, a cetăţii lui Vlad Ţepeş. în partea de nord-vest, printr-o uşă, se putea pătrunde în camerele de la răsărit. Sala cu lunete putea servi drept spătărie mare, în timpul domnilor Şerban Cantacuzino (1678—• 1688) şi Constantin Brîncoveanu (1688—1714). în continuare, sala tronului ocupa perimetrul celor două travée de la subsol. Ultima terasă oferă o vedere asupra casei atribuită lui Constantin Mavrocordat, la mijlocul secolului al XVIII-lea, înglobată ulterior în ansamblul Hanului Manuc şi biserica Curţii domneşti. 52

Spre nord se profilează vestigiile caselor domneşti, adăugate palatului, la jumătatea secolului al XVI-lea. Tot în acest ansamblu muzeistic, de o certă valoare patrimonială, au fost înseriate vitrine al căror conţinut •—• ceramică, unelte, bombarde —, ilustrează variatul material arheologic descoperit în complexul Curţii Vechi. C. SUDUL BUCUREŞTILOR Al treilea itinerar ne conduce prin sudul Capitalei, unde se pot vizita diferite edificii. 1. DEALUL PATRIARHIEI Aleea Patriarhiei nr. 21 Pe Dealul Patriarhiei, cu ocazia unor lucrări de restaurare a bisericii, s-a efectuat, în august 1960, un sondaj arheologic, în scopul precizării principalelor etape de locuire a acestei coline. Cercetările au dovedit că locul a suferit puternice şi repetate transformări. Lipsa totală a nivelelor de locuire feudală se datoreşte raderii superioare a dealului. S-a presupus, pe baza rezultatelor arheologice obţinute, că operaţia de nivelare a colinei s-a petrecut la mijlocul secolului al XVII-lea, cînd ridicarea unui edificiu impunător prin proporţiile sale a cerut lărgirea suprafeţei de construcţie, în timp ce începînd cu veacul al XVII-lea partea superioară a dealului a fost descoperită, versanţii de sud-vest şi vest au fost înălţaţi ulterior prin depunerea unei uriaşe cantităţi de pămînt. Sondajul în afara unor urme de locuire din epoca bronzului, destul de sporadice, nu a putut surprinde nici un indiciu referitor la începuturile vieţii feudale pe această colină. Ridicarea bisericii începută în vremea domniei lui Constantin Şerban (1654—1658) este încheiată, împreună cu zidurile înconjurătoare, de urmaşul său la domnie, Mihnea al Ill-lea Radu (1658— 1659) ; pictura lăcaşului s-a realizat sub Radu Leon (1664—1669). 53

Biserica, cu un plan treflat, constituie unul din monumentele reprezentative ale arhitecturii româneşti din secolul al XVII-lea. în dreapta bisericii se găseşte Palatul mitropolitan, iar în stingă Palatul Marii Adunări Naţionale ; în faţă se află paraclisul şi clopotniţa. Complexul înconjurat de ziduri puternice, era flancat de cele două turnuri-clopotniţă. 2. COMPLEXUL FEUDAL RADU VODĂ

Str. Radu Vodă nr. 18 în anii 1953—1954, cercetările arheologice bucureştene s-au axat asupra complexului arhitectonic de la Radu Vodă, ridicat între anii 1575—1577 de voievodul Alexandru al II-lea Mircea. La timpul său, ansamblul s-a relevat prin măreţia construcţiilor din jur, ce îl împrejmuiau ca pe o fortăreaţă, dar folosind şi dreot chilii ale călugărilor. Evenimentele de la sfîrşitul secolului al XVI-lea nu au fost favorabile complexului numit pe-atunci Sfînta Troiţă. După lupta de la Călugăreni din 13/23 august 1595 şi ocuparea Bucureştilor şi Tîrgoviştei, Sinan paşa şi-a instalat în capitala Ţării Româneşti cartierul său general. Ca o primă măsură el a fortificat construcţia, transformată în pulberărie, cu o palisadă şi un şanţ („palanca" lui Sinan paşa), în octombrie 1595, în faţa ofensivei glorioase a lui Mihai Viteazul, otomanii s-au văzut nevoiţi să părăsească în mare grabă Bucureştii, iar în timpul retragerii au aruncat în aer complexul de la Sfînta Troiţă. Abia în anul 1613, Radu Mihnea (1601— 1602; 1611—1616), fiul lui Alexandru al II-lea Mircea, a înălţat, în acelaşi loc. o altă biserică cunoscută sub numele de Radu Vodă. Ştefan Cantaculzino (1714—1715) a adus unele îmbunătăţiri şi a reparat lăcaşul. In anul 1875, Titu Maiorescu a hotărît să fie dărîmate chiliile, aşa încît din frumosul ansamblu au rămas numai biserica şi un turn al clopotniţei. Cercetările arheologice, cuprinzind întreaga colină de la Radu Vodă, au scos în lumină materiale din epoca bronzului (1700 î.e.n.), precum şi resturile unei aşezări fortificate geto-dacice (secolele 54

III î.e.n. — I e.n.)- în secolul al VI-lea e.n. colina a fost din nou populată, înainte de a fi creată marea aşezare feudală, au existat urme de viaţă ce datează din secolele VII—X e.n. Cele mai vechi vestigii feudale propriu-zise descoperite pe această terasă datează din a doua jumătate a veacului al XV-lea (resturi de locuinţe, gropi de cereale, morminte, ceramică), indicînd deci urme materiale anterioare celor din anii 1575 —1577. Urmele feudale continuă şi în prima jumătate a veacului imediat următor. Au fost dezvelite numeroase resturi de construcţii, datînd din timpul lăcaşului Sfintei Troiţe (1577—1595). Dar distrugerea provocată de către turci în anul 1595, a dus la dispariţia întregului ansamblu, acoperit total cu cenuşă pentru 20 de ani. Refacerea construcţiei în tinpul lui Radu Mihnea şi a fiului său Alexandru a lăsat multe urme în pămînt. în acest sens s-a descoperit în totalitate ansamblul mănăstirii denumit, după ctitor, Radu Vodă. Secolul al XVIII-lea se remarcă mai puţin sub aspectul construcţiilor. în mod deosebit în cadrul cercetărilor se cuvine a fi subliniată cantitatea mare de obiecte descoperite, aparţinînd secolelor XV—XIX (ceramică, cable, monede, obiecte de uz casnic). 3. FOIŞORUL MAVROCORDAŢILOR

Str. Foişor Pe un deal din vecinătatea Dîmboviţei, domnitorul Nicolae Mavrocordat (1715—1716; 1719—1730) a înălţat, înainte de anul 1724, ,,casa de priveală şi răcoreală". în curtea locuinţei împrejmuită cu ziduri, doamna Smaranda, cea de-a treia soţie a lui Nicolae Mavrocordat, a clădit, în anul 1745, o biserică. în anul 1854 aici funcţiona o şcoală a mahalalelor, dar peste cîţiva ani din fostele case de agrement ale primului domn fanariot puteau fi văzute numai nişte ruine. 55

Prima reprezentare cartografică a clădirii este planul Borroczyn (1844—1846) unde în planşa 74 pot fi urmărite meandrele Dîmboviţei din mahalaua Foişor, fiind marcate în stînga rîului ruinele palatului. Aceeaşi locuinţă, cu o anexă, mai este figurată în planul Fr. Jung din anul 1856. Un tablou ce aparţine pictorului H. Trenk, semnat şi datat 1864, înfăţişează o casă în ruină ale cărei ferestre sînt prevăzute cu arcade. Pe terenul unde cîndva existau casele Mavrocordaţilor, au fost efectuate, în anii 1964—1965, cercetări arheologice, în felul acesta s-a stabilit planul construcţiei. De mici dimensiuni ea ocupa o suprafaţă de aproape 300 m2 cu următorul plan : trei camere spre est şi altele trei spre vest legate printr-un coridor orientat nord-sud. Una dintre camere, cea mai mare, era aşezată în extremitatea vestică şi servea, poate, drept cameră de primire a domnului. în afară de cele două ziduri exterioare conservate în curtea bisericii, restul încăperilor nu mai pot fi zărite la suprafaţa nivelului actual de călcare. Din această cauză în timpul cercetărilor nu au fost surprinse nici ferestrele. în pictura lui H. Trenk apare o locuinţă cu boltă şi arcade. Prin săpăturile efectuate nu s-au constatat pe porţiunile de ziduri dezvelite, resturi de la arcade sau bolţi, de asemenea, nu s-au identificat nici resturi din acoperiş. Din documentele vremii rezultă că această locuinţă era prevăzută cu un foişor, de unde îi vine şi numele de „Foişorul Mavrocordaţilor". în cadrul cercetărilor arheologice efectuate în fostul perimetru ocupat de casă nu au fost găsite elemente constructive care să poată dovedi existenţa unui foişor. Poate că pe două dintre laturile culoarului, ce formează un unghi ieşit în afară comparativ cu restul planului locuinţei, spre curte să fi existat arcade libere. Acest pridvor deschis ar fi putut servi drept foişor şi loc de privit. După părăsire, casa a fost demantelată de locuitorii din vecinătate aşa încit cercetătorii nu au mai avut posibilitatea să surprindă arcadele clădirii. 56

Construcţia, de dimensiuni modeste, a cuprins un plan arhitectonic unic, neîntîlnit, pînă în prezent, la nici o locuinţă feudală românească. Casa feudală a suprapus, parţial, o aşezare mai veche din veacurile VI—VII e.n. masată mai ales în partea vestică a dealului. Din aceasta s-au cercetat trei bordeie, prevăzute fiecare cu cîte un cuptor menajer şi ceramică masată în jurul lor.

D. SPRE NORDUL CAPITALEI Pe malurile Colentinei, de la intrarea rîului în raza municipiului, există o serie de staţiuni arheologice care au întregit sau au confirmat datele legate de cunoaşterea istoriei Capitalei, de-a lungul timpurilor. 1. TÎNGANU

Pe o terasă, în prezent plantată cu brazi, acolo unde valea Tînganului întîlneşte vechea matca a Dîmboviţei, la aproximativ 500 m distanţă de actualul sat Tînganu, a dăinuit o locuire geto-dacă, suprapusă de o ctitorie a voievodului Radu cel Frumos. In cadrul cercetărilor privind începuturile oraşului Bucureşti, au fost iniţiate săpături arheologice şi la Tînganu. Lucrările s-au desfăşurat în anii 1961, 1963—1964 şi 1966. Secţiunile trasate au permis dezvelirea fundaţiilor lăcaşului de închinăciune, studierea caselor egumeneşti, studierea unor bordeie feudale, precum şi a unor locuinţe getodace îngropate în pămînt, deshumarea a 251 morminte aflate în imediata vecinătate a lăcaşului, recuperarea unui variat material ceramic (secolele XV—XVIII), a unor monede şi inele aflate asupra celor înmormîntaţi. S-a constatat lipsa unui sistem de fortificaţii de apărare întîlnit de obicei la construcţiile de acelaşi gen, pe care voievozii Ţării Româneşti le foloseau ca locuri întărite împotriva invaziei otomane. Deci era o construcţie monahală apărată prin condiţii naturale de apele vechii albii a Dîmboviţei şi de pădurea ce străjuia latura nordică a promontoriului.

•4 -