Inmormantare Cununie [PDF]

Zitiervorschau

CAPITOLUL X

Scurtă învăţătură ortodoxă despre soarta sufletului după moarte IN primele nouă capitole ale cărţii am încercat să arătăm câteva dintre felurile de bază ale principiilor vieţii după moarte ale crestinismului ortodox, comparându-le cu părerea contemporană larg răspândită, precum si cu părerile apusene mai vechi, care în unele privinţe s-au îndepărtat de la vechea învăţătură crestină. În apus, adevăratele învăţături ortodoxe despre îngeri, despre văzduhul duhurilor căzute, despre firea legăturilor oamenilor cu duhurile, despre rai si iad, s-au pierdut ori s-au stricat, cu urmarea că experienţelor „după moarte” care se petrec acum, li se dă o tâlcuire în întregime înselătoare. Singurul răspuns potrivit la această tâlcuire gresită este învăţătura crestin ortodoxă. Această carte este prea limitată ca întindere pentru a înfăţisa întreaga învăţătură ortodoxă despre lumea cealaltă si viaţa după moarte. Încercarea noastră a fost cu atât mai mărginită în înfăţisarea acestei învăţături, pentru a răspunde întrebărilor ridicate de experienţele de „după moarte” de astăzi, si pentru a arăta cititorilor textele ortodoxe care cuprind această învăţătură. În concluzie, prezentăm aici un ultim sumar al învăţăturii ortodoxe despre soarta sufletului după moarte. Acest sumar este alcătuit dintr-un articol scris cu un an înainte de moartea sa, de către unul dintre cei mai mari teologi ortodocsi rusi ai vremurilor noastre, Arhiepiscopul Ioan Maximovici. Cuvintele sale sunt tipărite aici cu litere cursive, si titlurile explicative, tâlcuirile si asemănările, dimpreună cu citatele din feluriţi Sfinţi Părinţi au fost asezate între paragrafe tipărite cu litere latine obisnuite. VIAŢA DUPĂ MOARTE de Arhiepiscopul Ioan Maximovici Astept învierea morţilor, si viaţa veacului ce va să vină - Simbolul credinţei Durerea noastră ar fi fost fără margini si fără mângâiere pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat viaţă vesnică. Viaţa noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârsi odată cu moartea. Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie si de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „Să mâncăm si să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost zidit pentru nemurire, si prin învierea Sa, Hristos a deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, a fericirii vesnice pentru cei care au crezut în El si au vieţuit întru dreptate. Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare, si această pregătire se sfârseste odată cu moartea noastră. „Şi precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). După aceea omul se leapădă de toate grijile cele pământesti; trupul se desface în cele din care a fost alcătuit, pentru a se înălţa din nou la învierea cea de obste. Dar sufletul său continuă să fie viu, si nu-si încetează existenţa nici măcar o singură clipă. Prin multe lucrări ale morţilor, ni s-a dat să cunoastem în parte ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup. Când vederea ochilor celor trupesti încetează, începe vederea cea duhovnicească. Episcopul Teofan Zăvorâtul îi scrie unei femei care era pe patul de moarte: „Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, deosebită, vei rămâne în viaţă, îţi vei aduce aminte de tine si vei recunoaste lumea întreagă care te va înconjura.”67 După moarte, sufletul este cu mult mai viu, nu mai puţin, si este mai constient decât înainte de moarte. Sf. Ambrozie al Milanului ne învaţă: „Întrucât viaţa sufletului urmează si după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci sporeste. Sufletul nu este tras înapoi de nici o piedică a morţii, ci este mai lucrător, căci este lucrător în sălasul lui, fără vreo legătură cu trupul, care este mai mult o povară pentru el, decât un folos.”68 1

Sf. Avva Dorotei, călugăr din veacul al VI-lea, din Gaza, rezumă învăţătura celor dintâi Părinţi despre această problemă: „Căci după cum ne spun Părinţii, sufletele morţilor îsi aduc aminte de toate cele câte li s-au întâmplat lor aici -gânduri, cuvinte, dorinţe -si nimic nu se poate uita. Dar precum spune în psalm, în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Psalm 145, 4). Gândurile despre care vorbeste el sunt acelea ale acestei lumi, despre case si avuţii, părinţi si copii si neguţătorie. Toate lucrurile astea pier de îndată ce sufletul iese din trup …. Dar cele ce a făcut el împotriva vredniciei ori împotriva faptelor celor rele ale lui, îsi aduce aminte si nimic din toate astea nu se pierde …. De fapt, sufletul nu pierde nimic din cele ce a făcut în această lume, ci îsi aminteste de toate la iesirea lui din acest trup, mai limpede si mai deslusit, de îndată ce este slobozit din desertăciunea trupului.”69 Marele Părinte monah din veacul al V-lea, Sf. Ioan Casian, spunea destul de limpede despre starea lucrătoare a sufletului după moartea trupului, în răspunsul către ereticii care credeau că 67

Din periodicul rusesc Citiri de suflet folositoare, august 1894.

68 Sf. Ambrozie, “Despre moartea cea bună” [De bono mortis], în Şapte lucrări exegetice, trad. De Michael P. Mchugh, Catholic University of American Press, 1972 (Părinţi ai Bisericii, vol. 65), cap. 4:15, pag. 80.69 Avva Dorotei, Cuvântări, trad. De E. P. Wheeler, Kalamazoo, 1977, pag. 185-186. sufletul este constient după moarte: „După iesirea din acest trup, sufletele nu sunt nelucrătoare, nu rămân fără cunostinţă; aceasta se dovedeste prin pilda omului celui bogat si a săracului Lazăr (Luca 16, 22-28) …. Sufletele morţilor nu numai că nu-si pierd constienţa, nu-si pierd nici măcar firile lor -adică, nădejdea si frica, bucuria si mâhnirea, si ceva din cele ce acestea asteaptă să primească la judecata cea de obste, pe care încep să o guste mai dinainte …. Sufletele sunt si mai vii si prea râvnitoare întru slăvirea lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă am socoti pe temeiul celor ce ne mărturiseste Sf. Scriptură despre firea sufletului, după măsura înţelegerii noastre, că de nu ar fi asa, nu voi spune prea mare prostie, ci doar nebunie, că cel puţin să credem că sufletul este partea cea mai de preţ a omului, în care, potrivit Sf. Apostol Pavel, se află chipul si asemănarea cu Dumnezeu (I Corinteni 11, 7; Coloseni 3, 10), iar după lepădarea cărnii trupesti în care se află în viaţa aceasta, ar trebui să fie inconstient - acea parte care are în sine si întreaga putere de judecată, dă simţire chiar si materiei cărnii mute si inconstiente? De aceea urmează, si însăsi firea raţiunii o cere, că după lepădarea trupului, de care acum este usurat, sufletul trebuie să-si sporească puterile minţii, trebuie să le cureţe si să le îmbunătăţească, nu trebuie să se lipsească de acestea.”70 Experienţele de „după moarte” de astăzi au trezit în oameni, în chip uimitor, constiinţa sufletului din afara trupului si o stare mai ascuţită si mai rapidă a însusirilor minţii. Dar această constientizare, prin ea însăsi, nu este destul pentru a ocroti pe cineva în acea stare, si să-l ferească de înselare prin arătările din „afara trupului”; omul trebuie să cunoască învăţătura crestină întreagă despre acest subiect. ÎNCEPUTUL VEDERII DUHOVNICEŞTI Adesea (aceastăvedere duhovnicească) începe în omul care 70

Convorbirea întâi, cap. 14, în Lucrările Sf. Ioan Casian Romanul, traducere rusă de către Episcopul Petru, Moscova, 1892, pag. 178-179. este pe moarte, chiar înaintea morţii, si pe când încăîi mai văd pe cei din jurul lor si chiar vorbesc cu ei, ei văd cele ce alţii nu le văd.

2

Această experienţă a celor care sunt pe moarte a fost cercetată de-a lungul veacurilor, si cele ce li se întâmplă astăzi celor care sunt pe moarte, nu este nimic nou. Cu toate astea, cele ce s-au spus mai înainte (cap. I partea a 2-a), ar trebui repetat aici: numai în vedeniile date celor drepţi prin harul lui Dumnezeu, când se arată sfinţi si îngeri, putem cunoaste cu adevărat că vin fiinţe din altă lume. În împrejurări obisnuite, când omul este pe moarte, începe să vadă rude si prieteni plecaţi dincolo, experienţa poate că este numai un fel de introducere „firească” în lumea nevăzută, în care se află pe punctul de a intra. Firea adevărată a chipurilor celor plecaţi care se arată după aceea, poate că este cunoscută numai de Dumnezeu -nouă nu ne este de nici un folos să cunoastem aceste lucruri. Se pare că Dumnezeu îngăduie această experienţă, ca fiind calea cea mai limpede de a aduce la cunostinţa omului care este pe moarte, că cealaltă lume nu este un loc cu totul necunoscut, că viaţa în lumea cealaltă are în esenţă tot iubirea faţă de aproapele. Episcopul Teofan spune aceasta în chip miscător, femeii care este pe moarte: „Te vor întâmpina acolo tata, mama, fraţii si surorile tale. Închină-te înaintea lor si transmite-le urările noastre si cere-le să se roage pentru noi. Copiii tăi te vor înconjura cu cuvinte vesele de întâmpinare. Va fi mai bine pentru tine acolo decât aici.” ÎNTÂLNIRI CU DUHURILE Când sufletul îsi părăseste trupul, se aflădintr-odatăprintre alte duhuri, bune si rele. De obicei, sufletul se îndreaptăcătre acele duhuri care sunt mai înrudite duhovniceste si dacă pe vremea când era în trup, se afla sub înrâurirea unor duhuri oarecare, va rămâne în legăturăcu ele si când va iesi din trup, oricât de neplăcut i-ar fi săle întâlnească. Ni se aminteste aici cu temeinicie, că cealaltă lume, chiar dacă nu ne va fi cu totul necunoscută, nu va fi o întâlnire plăcută cu cei dragi, într-o „ţară de vacanţă” a fericirii, ci o întâlnire duhovnicească care va cerceta starea sufletului nostru în această viaţă - dacă a fost mai apropiat îngerilor si sfinţilor printr-o viaţă cu fapte bune si cu ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, sau dacă din nepurtare de grijă sau din necredinţă s-a făcut lucrător mai potrivit în ceata duhurilor celor căzute. Episcopul Teofan Zăvorâtul a zis bine (vezi op. cit., pag. 95) că însăsi judecata din vămile văzduhului poate fi socotită mai puţin una a osândirilor decât una a ispitelor. În vreme ce judecata din viaţa viitoare există dincolo de orice îndoială -atât judecata particulară care are loc îndată după moarte, cât si judecata de apoi de la sfârsitul lumii -osânda arătată va fi doar urmarea stării lăuntrice pe care a avut-o sufletul faţă de Dumnezeu si faţă de fiinţele duhovnicesti. PRIMELE DOUĂ ZILE DE DUPĂ MOARTE Vreme de douăzile sufletul se bucurăde oarecare libertate si poate vizita locuri de pe pământ care i-au fost dragi, dar în cea de a treia zi se mutăîn alte sălasuri. Aici Arhiepiscopul Ioan repetă învăţătura cunoscută Bisericii din veacul al IV-lea, când îngerul care îl însoţea pe Sf. Macarie al Alexandriei în pustie i-a spus, dându-i lămurire despre pomenirea pe care o face Biserica pentru cei mor ţi, în cea de a treia zi după moarte: „Când se face pomenirea în biserică în cea de a treia zi, sufletul celui răposat primeste de la îngerul său păzitor alinarea durerii pe care o simte ca urmare a iesirii din trup …. În primele două zile, sufletului îi este îngăduit să umble pe pământ, oriunde vrea, împreună cu îngerii care îl însoţesc. De aceea sufletul, iubindu-si trupul, umblă uneori prin preajma casei în care a rămas trupul, si astfel, el petrece două zile ca o pasăre în căutarea cuibului. Dar sufletul cel vrednic merge prin locurile unde obisnuia să facă fapte bune. În cea de a treia zi, Hristos care Însusi a înviat din morţi a treia zi, porunceste sufletului crestin, închipuind Învierea Sa, să se înalţe la Ceruri ca să se închine Dumnezeului tuturor.”71 Sf. Ioan Damaschin, în slujba de înmormântare ortodoxă, înfăţisează cu însufleţire starea sufletului iesit din trup, dar care se află încă pe pământ, neputincios să intre în legătură cu cei dragi pe care îi vede: „Vai, câtă luptă 3

are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, si nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-si ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-si, nu are cine să-i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, să ne rugăm pentru odihna în Hristos a celui plecat, si pentru sufletele noastre mare milă.” 72 Într-o scrisoare către fratele femeii care era pe moarte, despre care s-a pomenit mai sus, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie: „Sora ta nu va muri: trupul moare, dar fiinţa celui care moare rămâne. El merge doar către un alt fel de viaţă …. Nu pe ea o vor pune în mormânt. Ea se află în alt loc. Va fi la fel de vie cum este acum. În primele ceasuri si zile se va afla prin preajma voastră. Numai că, nu va spune nimic si nu veţi avea putinţa de a o vedea; dar ea va fi aici. Să ţineţi minte aceasta. Noi, cei care rămânem în viaţă, vărsăm lacrimi pentru cei care ne părăsesc, dar pentru ei, toate sunt îndată mai simple; starea aceea este mai fericită. Cei care au murit si au fost readusi în trupurile lor, au simţit aceste trupuri ca pe niste sălasuri lipsite de tihnă. Şi sora ta va simţi la fel. Îi este mai bine acolo; iar noi ne chinuim ca si cum i s-ar fi întâmplat ceva foarte rău! De bună seamă că ne va vedea si se va mira de ce se întâmplă” (Citiri de suflet folositoare , august, 1894). Trebuie să ţinem minte că aceste două zile sunt o regulă 71

Citat din “Rugăciunea Bisericii pentru morţi”, Viaţa ortodoxă, 1978, nr. 1, pag. 16. 72 Slujba ortodoxă de înmormântare pentru mireni, stihira, glas 2 în Panahida, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1992, pag. 32. generală, care nu cuprinde toate situaţiile. De fapt, cele mai multe exemple citate din literatura ortodoxă, care sau adunat în această carte, nu se potrivesc acestei reguli, si aceasta pentru că sfinţii, nefiind de loc atrasi de lucrurile din această lume, si trăind într-o asteptare neîncetată a trecerii în lumea cealaltă, pornesc de îndată urcusul către cer. Alţii, ca K. Uekskuell, încep să se urce înainte de sfârsitul celor două zile pentru o pricină oarecare a proniei lui Dumnezeu. Pe de altă parte, experienţele de „după moarte” de astăzi, asa cum le socotim că sunt numai niste părţi, toate intră în această regulă: starea „din afara trupului” este doar începutul celei dintâi perioade a sufletului lipsit de trup, care „hoinăreste” prin locurile pământesti pe unde a petrecut. Dar nici unul dintre acesti oameni, nu s-a aflat în stare de moarte vreme destul de îndelungată ca să întâlnească îngerii care trebuie să-I însoţească. Unii potrivnici ai învăţăturii ortodoxe despre viaţa după moarte, socotesc aceste deosebiri faţă de regula generală a experienţei de după moarte, ca fiind o mărturie a „contradicţiilor” care există în învăţătura ortodoxă. Dar acesti potrivnici au o gândire prea mărginită. Înfăţisarea celor două zile (si a celor care urmează) nu este în nici un caz vreo dogmă. Ea este pur si simplu un „model” care adevereste rânduiala cea mai obisnuită a experineţelor sufletului după moarte. Multele situaţii, atât din literatura ortodoxă cât si din povestirile experienţelor moderne, în care morţii s-au arătat pentru o clipă celor în viaţă, în ziua cea dintâi sau cea de a doua a morţii (uneori în vis) sunt exemple ale adevărului că sufletul rămâne cu adevărat, în mod obisnuit, aproape de pământ pentru o vreme scurtă.73 În cea de a treia zi (si uneori mai devreme), această perioadă ia sfârsit. 73

Pentru unele exemple, vezi Taine vesnice de dincolo de mormânt, pag. 189-196. Arătările adevărate ale morţilor după această primă si scurtă vreme a “libertăţii” sufletului sunt cu mult mai rare si urmăresc întotdeauna un scop oarecare îngăduit de Dumnezeu, si nu sunt după voia omului (vezi mai jos, Anexa II). VĂMILE VĂZDUHULUI

4

În cea de a treia zi, sufletul trece printre legiuni ale duhurilor celor rele, care pun oprelisti în calea lui si îl osândesc pentru felurite păcate, de care fuseseră ispitite si ele la vremea lor. Potrivit feluritelor descoperiri, există douăzeci deasemenea oprelisti, asa-numitele „vămi”, la fiecare dintre ele fiind cercetat un păcat oarecare. După ce trece de o opreliste, sufletul ajunge la următoarea, si numai după ce trece cu biruinţă prin toate, sufletul îsi poate urma calea, fără să fie aruncat de îndată în gheenă. Cât de cumpliţi sunt acesti draci dimpreună cu vămile lor, se poate vedea din faptul că însăsi Maica Domnului, când a fost vestită de către Arhanghelul Gavriil de apropiata sa adormire, L-a rugat pe Fiul ei să-i slobozească sufletul de acesti draci, si răspunzând rugăciunii ei, Însusi Domnul Iisus Hristos S-a arătat din cer ca să primească sufletul Maicii Sale celei Preacurate, si să îl ducă la cer.74 Cea de a treia zi este cu adevărat cumplită pentru sufletul celui răposat si pentru această pricină el are nevoie în chip deosebit de rugăciuni. Capitolul VI a prezentat unele texte Patristice si hagiografice despre vămi, si nu mai este nevoie să mai adăugăm altele aici. Cu toate acestea, mai putem aminti că descrierile vămilor reprezintă un „model” al experienţelor sufletului după moarte, iar experienţele individuale se pot deosebi între ele foarte mult. De bună seamă, amănuntele mici, cum ar fi numărul vămilor, au o însemnătate mai mică, faţă de lucrul de cea mai mare însemnătate că sufletul trece cu adevărat printr-o judecată (judecata particulară) îndată după moarte, ca cel de pe urmă rezumat al „războiului nevăzut” pe care l-a dus (sau nu a izbutit să-l ducă) pe pământ împotriva duhurilor celor căzute. Continuând scrisoarea către fratele femeii care era pe moarte, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie: „Pentru cea care pleacă va începe îndată războiul trecerii prin vămi. Acolo are nevoie de ajutor! Rămâi întru această cugetare si o vei auzi strigându-ţi: ‘Ajutor!’ Acolo trebuie să-ţi îndrepţi toată atenţia si toată iubirea pentru ea. Cred că va fi cea mai adevărată mărturisire de dragoste dacă, din clipa iesirii sufletului ei, vei lăsa în seama altora grija pentru trupul ei mort, vei merge într-un loc unde să poţi fi singur, să te adâncesti în rugăciune pentru ea, în noua ei stare si cu nevoile ei neasteptate. Pornind asa, să strigi neîncetat către Dumnezeu să o ajute, vreme de sase săptămâni, si cu adevărat, chiar si mai mult decât atât. În istorisirea Teodorei, vistieria din care au luat îngerii pentru a-i îndepărta pe vamesi, a fost agonisirea de rugăciuni a bătrânului ei. Rugăciunile tale vor fi la fel. Nu uita să faci asa. Aceasta este dragostea!” „Vistieria” din care îngerii „au plătit datoriile” cuvioasei Teodora la vămi, a fost adesea înţeleasă gresit de către cei care critică învăţătura ortodoxă. Uneori se compară gresit cu noţiunea latină a „vredniciilor peste măsură” ale sfinţilor. Şi încă, asemenea critici sunt prea mărginiţi când citesc textele ortodoxe. Nu se pomeneste aici de nimic altceva decât de rugăciunile Bisericii pentru cel răposat, mai ales de rugăciunile unui bărbat sfânt si părinte duhovnicesc. Felul în care se înfăţisează acest lucru este metaforic -aproape că nu mai trebuie să se spună aceasta. Biserica Ortodoxă consideră învăţătura vămilor de o asemenea însemnătate că a pus cuvinte despre acestea în multe dintre slujbele sale liturgice (vezi câteva dintre acestea în capitolul despre vămi). Mai ales, Biserica face cunoscută această învăţătură fiecăruia dintre fiii săi care se apropie de moarte. În „Canonul de rugăciune la iesirea sufletului”, pe care îl citeste preotul la patul de moarte al fiecărui credincios, se află următoarele tropare: „Când voi pleca din această lume, învredniceste-mă să pot trece neîmpiedicat de stăpânitorul văzduhului, de tiran, de chinuitor, de cel care sade pe cărările înfricosate si aţine calea cu întrebări ispititoare” (Cântarea 4). „Trece-mă, o, Preacurată Stăpână, în mâinile sfinte si scumpe ale sfinţilor îngeri, ca acoperit fiind cu aripile lor, să nu văd chipurile fără de rusine si întunecate ale dracilor” (Cântarea 6).

5

„O, tu, cea care pe Domnul nostru Cel Preaînalt L-ai născut, alungă-l si îndepărtează-l de la mine pe stăpânitorul cel cumplit al vămilor, pe ocârmuitorul lumii, când mă voi afla si eu în pragul morţii, ca astfel să te pot slăvi si eu în veci, pe Tine, o, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu” (Cântarea 8). Asadar, când crestinul ortodox se află pe patul de moarte, este pregătit prin cuvintele Bisericii pentru judecăţile ce-i stau înainte. CELE PATRUZECI DE ZILE Apoi, după ce a trecut biruitor prin vămi si s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, vreme de încă 37 de zile, sufletul merge să vadă sălasurile cele ceresti si adâncimile iadului, fără să stie încă unde va rămâne, si numai în cea de a patruzecea zi se hotărăste sălasul până la obsteasca înviere. De bună seamă că nu este uimitor faptul că, după ce a trecut prin vămi si a sfârsit pentru totdeauna cu lucrurile cele pământesti, sufletul trebuie dus cu adevărat în lumea cealaltă, într-o parte a căreia îsi va petrece vesnicia. Potrivit descoperirii pe care a făcut-o îngerul înaintea Sf. Macarie al Alexandriei, Biserica face o pomenire aparte pentru cel răposat în cea de a noua zi după moarte (departe de simbolismul general al celor nouă cete ale îngerilor) fiindcă până atunci sufletului i se arată frumuseţile raiului, si numai după aceasta, pentru celelalte zile rămase până la patruzeci, i se arată chinurile si grozăviile iadului, înainte de a se hotărî, în cea de a patruzecea zi, locul unde va astepta învierea morţilor si Judecata de Apoi. Şi spunem din nou că aceste numere sunt o regulă generală, sau „modelul” celor ce se petrec după moarte si fără îndoială, nu toţi cei plecaţi întregesc neapărat această lungime de zile potrivit „regulii”. De fapt, stim că Teodora si-a întregit „drumul iadului” chiar în ziua a patruzecea - asa cum, este măsurat timpul pe pământ (Tainele vesnice, pag. 83-84). STAREA SUFLETELOR PÂNĂ LA JUDECATA DE APOI Unele suflete se găsesc într-o stare de pregustare a bucuriei si fericirii celei vesnice, iar altele -în frica chinurilor vesnice care vor veni pe deplin după Judecata cea de Apoi. Până atunci, încă mai sunt cu putinţă schimbări în starea sufletelor, mai ales prin Jertfa Cea fără de Sânge (pomenirea la Sf. Liturghie) si prin alte rugăciuni. Învăţătura Bisericii, despre starea sufletelor din rai si din iad înainte de Judecata cea de Apoi, este înfăţisată mai jos mai amănunţit în cuvintele Sfântului Marcu al Efesului (Anexa I). Folosul rugăciunii, atât în Biserică, cât si în singurătate, pentru sufletele aflate în iad, a fost arătat în multe Vieţi ale sfinţilor si pustnicilor cât si în scrierile Patristice. În Viaţa Muceniţei Perpetua, din veacul al III-lea, de pildă, soarta fratelui ei Democrate, i-a fost descoperită în chipul unui vas mare plin cu apă, care era prea sus pentru ca el să ajungă acolo, din locul prea fierbinte si spurcat, unde era ţinut în strânsoare. Prin rugăciunea ei stăruitoare vreme de o zi si o noapte, fratele ei a putut ajunge la vasul cu apă si ea l-a văzut într-un loc luminos. Prin aceasta ea a înţeles că el fusese iertat de pedeapsă.75 În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se află o relatare asemănătoare. Viaţa monahiei Atanasia (Anastasia Logaceva), fiica duhovnicească a Sf. Serafim de Sarov, povesteste: „Acum ea si-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a 75

Vieţile sfinţilor, 1 febr. ; traducerea în lb. engleză a acestui pasaj în Orthodox Life, 1978, nr. 1, pag. 23-24.

mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova,76 care vieţuia în Mânăstirea Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea să-i usureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care îsi pusese capăt vieţii celei pământesti 6

în chip nefericit si rusinos. După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să pună zăvorul la chilia ei, unde să postească si să se roage pentru el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea ‘Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te …’ La capătul a patruzeci de zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră plină de sânge, si pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o să facă din nou aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea. După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeasi prăpastie, aceeasi piatră pe care sedeau aceeasi doi bărbaţi cu lanţuri de fier la gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare si umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o să facă aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea pentru a treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeasi prăpastie si aceeasi piatră, dar de data aceasta se afla numai un singur bărbat, pe care nu-l cunostea, iar fratele ei fugise departe de piatră si nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a zis: ‘Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ.’ După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: ‘Fratele sfinţiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare.’”77 Sunt multe întâmplări asemănătoare în Vieţile sfinţilor si ale pustnicilor ortodocsi. Dacă cineva este înclinat spre o gândire îngustă despre aceste vedenii, ar trebui poate să se spună că, de bună seamă, chipurile pe care le iau asemenea vedenii (de obicei Viaţa ei completă în lb. rusă se găseste în cartea Arhimandritului Serafim Chichagov, Istoricul Mânăstirii Diveevo, St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 si următoarele. 77 Citiri de suflet folositoare, iunie 1902, pag. 281. în vis) nu sunt neapărat privelisti „fotografice” ale căii sufletului, asa cum se află el în cealaltă lume, ci mai degrabă sunt privelisti care arată adevărul duhovnicesc despre îmbunătăţirea stării sufletului în cealaltă lume, prin rugăciunile celor rămasi pe pământ. RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI Cât de importantă este pomenirea la Liturghie, se poate vedea din următoarea întâmplare: Înainte de dezvelirea moastelor Sfântului Teodosie de Cernigov (1896), ieromonahul (renumitul stareţ Alexei al Schitului Goloseevski, din Lavra Pesterii Kievului,careaplecat la Domnul în 1916)carea condus reînvesmântarea moastelor, obosind în vreme ce stătea lângă moaste, a aţipit si l-a văzut înaintea sa pe Sfântul, care i-a spus: „Îţi mulţumesc fiindcă te-ai ostenit pentru mine. Încă te mai rog, atunci când vei sluji Sfânta Liturghie, să-i pomenesti pe părinţii mei” -si i-a spus numele lor (Preotul Nichita si Maria78). „Cum poţi tu, o, sfinte, să-mi ceri mie rugăciuni, când tu stai la Tronul ceresc si împlinesti mila lui Dumnezeu faţă de oameni?” A întrebat ieromonahul. „Da, este adevărat,” a răspuns Sf. Teodosie, „dar jertfa adusă la Liturghie este mult mai puternică decât rugăciunea mea.” De aceea, panahidele, cât si rugăciunile făcute acasă pentru morţi le sunt de folos, căci sunt fapte bune făcute spre pomenirea lor, cum ar fi pomeni si daruri duse la biserică. Dar pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei. S-au arătat mulţi morţi si au mai fost si alte întâmplări care arată cât de folositoare este pomenirea morţilor. Mulţi care au murit în pocăinţă, dar cărora nu le-a stat în putinţă să-si dovedească pocăinţaîn timpul vieţii,aufost sloboziţi de chinuri siau Înainte de această vedenie nu se cunosteau aceste nume. La câţiva ani după canonizare, s-a găsit în mânăstirea în care fusese stareţ, cartea de pomeniri a Sfântului Teodosie, care a adeverit aceste nume si au întărit vedenia. Vezi Viaţa Bătrânului Alexei în Pravoslavni Blagovestnik, San Francisco, 1967, nr. 1 (în lb. rusă). dobândit odihna. În Biserică sefacmereurugăciuni pentru odihna morţilor, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în rugăciunile care se fac în genunchi la vecernie, existăchiar o rugăciune anume „pentru cei din iad”. 7

Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare, în Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar si după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi însine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim iesirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca si cum slava ei a trecut deja, si să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, asa cum jertfim Trupul si Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea vesnică, pentru că ea ne arată taina morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273). Sfântul Grigorie dă câteva exemple de morţi care s-au arătat celor vii, cerându-le sau mulţumindu-le pentru săvârsirea Liturghiei pentru odihna lor. De asemenea, odinioară, un întemniţat, a cărui femeie îl crezuse mort, si pentru care ea a dat pomelnic la Liturghie în unele zile, s-a întors din temniţă si i-a povestit ei cum fusese eliberat din lanţuri în unele zile -tocmai în zilele când i se făcuse Liturghia (Dialoguri IV:57, 59, pag. 267, 270). Protestanţii socotesc în general rugăciunea Bisericii pentru morţi ca fiind cumva nepotrivită cu nevoia aflării mântuirii, mai înainte de toate, în această viaţă: „Dacă poţi fi mântuit de Biserică după moarte, atunci de ce să te mai ostenesti să lupţi sau să găsesti credinţă în această viaţă? Să mâncăm, să bem si să ne veselim …” De bună seamă, nimeni, dintre cei care au mărturisit o asemenea filosofie, nu a dobândit vreodată mântuire prin rugăciunea Bisericii, si este limpede că asemenea dovadă este destul de nefirească, si chiar făţarnică. Rugăciunea Bisericii nu poate mântui pe oricine care nu doreste mântuire sau nu s-a ostenit din greu pentru mântuire, de-a lungul vieţii. Într-un fel, se poate spune că rugăciunea Bisericii sau a crestinilor singuri pentru un om mort este doar un alt sfârsit al vieţii acelui om: nu se vor face rugăciuni pentru acela, dacă el nu a făcut ceva în timpul vieţii sale pentru a însufleţi asemenea rugăciune după moartea sa. Sfântul Marcu al Efesului vorbeste de asemenea despre rugăciunea Bisericii pentru morţi si îmbunătăţirea pe care o aduce în starea lor, dând exemplul rugăciunilor Sfântului Grigorie Dialogul pentru împăratul roman Traian -o rugăciune însufleţită de o faptă bună a acestui împărat păgân. (Vezi mai jos, Anexa I). CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi si să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, si mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii si pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun si mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, si mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneste pe calea sălasurilor vesnice. Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune. Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el si este recunoscător celor care le fac si este duhovniceste alături de aceia. O, rude si apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos si cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului si a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-aufost apropiaţi siau murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră atuturor,seaflă aceeasi cale, si cât vom dori si noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim si noi milostivi faţă de cei morţi. 8

De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la iesirea sufletului”, care se citesc tuturor crestinilor după moarte.Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, si să secitească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles că trebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi si la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi în acelasi timp, primiţi, dacă se propune, săvârsirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelasi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, si din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile si chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca si la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, si de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic. Să neîngrijim de ceicareauplecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. ÎNVIEREA TRUPULUI Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârsit, si vor răsări zorile vesnicei Împărăţii a lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în vesnicie cu Hristos Cel nemuritor si nestricăcios. Atunci, bucuria si slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul. Dar cei care nu au primit mântuirea pentru care Hristos a venit pe pământ, ca să o dea lumii, vor fi vesnic chinuiţi în iad -dimpreună cu trupurile lor înviate. Sfântul Ioan Damaschin, în ultimul capitol al cărţii sale, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, istoriseste bine cea din urmă stare a sufletului după moarte: „Şi noi credem în învierea morţilor, pentru că va fi una cu adevărat, va exista o înviere a morţilor. Acum, când vorbim de înviere, înţelegem o înviere a trupurilor. Căci învierea este o ridicare din nou a celui care a căzut. Dar, dacă sufletele sunt nemuritoare, cum se vor ridica ele din nou? Dacă moartea se defineste ca o despărţire a sufletului de trup, învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul, si ridicarea din nou a fiinţei care pierise si căzuse. De aceea, chiar trupul care este stricăcios si pieritor, se va înălţa nestricăcios. Căci Cel Care la început a făcut trupul din ţărâna pământului, nu este neputincios să-l ridice din nou, după ce acesta a pierit si s-a întors iarăsi în pământul din care a fost luat prin hotărârea Ziditorului său …. Acum, dacă sufletul ar fi ales singur să intre în războiul pentru fapta cea bună, si cununa ar primi-o de unul singur. Dar dacă el singur s-a lăsat în voia dezmierdărilor, el singur va fi osândit întru dreptate. Cu toate astea, fiindcă sufletul nu a urmat fără trup nici fapta cea bună, nici patima, va fi drept pentru suflet si trup ca să primească răsplata împreună …. Asadar, cu sufletele noastre unite din nou cu trupurile noastre, care se vor face nemuritoare si vor alunga stricăciunea, ne vom ridica din nou si vom sta înaintea scaunului lui Hristos, la judecata cea înfricosătoare. Iar diavolul, împreună cu dracii săi, si cu omul său, adică Antihrist, si necredinciosii, vor fi aruncaţi în focul cel vesnic, care nu va fi un foc material, asa cum suntem obisnuiţi, ci un foc asa cum numai Dumnezeu poate să stie. Şi cei care au făcut bine, vor străluci ca soarele împreună cu îngerii, într-o viaţă vesnică împreună cu 9

Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L si fiind văzuţi de El pururea, bucurându-se de o fericire nesfârsită care vine de la El, si lăudându-L, dimpreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt în vecii vecilor nesfârsiţi. Amin.”79

SUFLETUL DUPĂ MOARTE Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)

Inmormantarea Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat" (Eclesiastul 12,5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor. Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii. Pentru a evita atat confuziile, dar si superstitiile si datinile fara sens ori care nu au nici o legatura cu credinta crestina ortodoxa, an insemnat cele ce urmeaza, folosind lucrarile mentionate in bibliografia de la sfarsit, incercand astfel sa sprijinim familia decedatului. Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajaza alte institutii (oficiul starii civile, medicul specialist in eliberarea documentului de constatare a decesului, administratia cimitirului etc.), ci numai aspectele in care Biserica si slujitorii sai sunt implicati. Povatuirile au mai mult caracter practic, intrucat nu ne-am propus - si nici nu e cazul - o abordare teologica a mortii si ceremonialului inmormantarii.

Ce trebuie sa facem ? Moartea unui dintre crestini este, fireste, prilej de indurerare si intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitand ajutorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta". Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul cel nou al 10

nestricaciunii, cu care vom invia la ziua judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor). Pe piept i se pune o icoana sfintita (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste. Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos. La capatul mortului se asaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta "Dumnezeu sa-l/s-o ierte!" Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos care a spus: "Eu sunt lumina vietii: cel ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Ioan 8,12). Deasupra usii de la intrarea in casa se asaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile. De retinut: •

•

•

• •

Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta parte a casei. Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbatii nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului. De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l/s-o ierte!" Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-i gasim adunati langa trupul raposatului. Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dinimeata, buna ziua etc. care nu se folosesc in astfel de momente.

Taina mortii. Moartea dreptului si moartea pacatosului Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: " Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7). Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului. Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca 11

batranete ?". Si Dumnezeu ii raspunse: "Antonie, vezi numai de tine ! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.". Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant. Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. " Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai. " (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun. Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi , a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte? Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia , a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi . Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie. Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici - stalpul si confirmarea adevarului - care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant. Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul). Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. "Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privinduma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: "Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el." Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: "Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru ?". In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: "Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.". Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, 12

tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor. Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: "Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.". Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: "Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparatil cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.". Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zise catre ingeri: "Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.". Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.". Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in cumpana si:  Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este primit in rai, in mijlocul ingerilor;  daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu capata biruinta;  cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva);  cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate. Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului. Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. " Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau. " (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: "Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.". Ca urmare, o continua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica. Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet. Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: "Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.". 13

" Moartea pacatosului este cumplita ." (Ps. 33, 21) - este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos . Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: "Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand paraseste aceasta lume.

TAINA CUNUNIEI www.resurse-ortodoxe.ro - Home » Invatatura de credinta crestina ortodoxa » TAINA CUNUNIEI

204. Unde se cuvine sa se faca slujba Cununiei?

Slujba Cununiei se cuvine sa se faca in biserica, deoarece Cununia este una din cele sapte Taine si aici e locasul sfant in care se savarsesc si celelalte Sfinte Taine si pentru ca aici se aduna si Biserica in intelesul ei de comunitate, adica obstea credinciosilor din care face parte si care, in felul acesta, se bucura si ia parte impreuna cu noi la unul din cele mai de seama prilejuri de bucurie din viata noastra, dupa cum ia parte si la necazurile si durerile noastre. De aceea, savarsirea cununiei in casa este ingaduita numai rareori si numai din motive bine intemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care hotaraste de la caz la caz.

205. Cand se savarseste Cununia?

14

Fiind prilej de bucurie si de veselie, Cununia se savarseste in zilele de sarbatoare, indata dupa liturghie, cand toti credinciosii se afla in biserica.

206. Cand nu se pot face nunti?

Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunti in urmatoarele zile si rastimpuri de peste an:

a) in cele patru posturi de peste an, ca si in toate zilele de post din cursul anului: miercurea si vinerea, Ziua Crucii (14 septembrie), Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul (29 august). Aceasta, pentru ca petrecerile si ospetele ce insotesc de obicei nunta nu se potrivesc cu pocainta si infranarea pe care ne-o impune postul (Vezi si Talcuirea la Can. 69 al Sf. Apostoli; can. 52 al Sinodului din Laodiceea si Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 25, trad. rom. p. 318.). In Paresimi este ingaduita la nevoie logodna si aceasta numai in ziua Bunei-Vestiri (daca nu cade in saptamana Patimilor) si in Duminica Floriilor.

b) in saptamana branzei (sau saptamana alba), care este socotita ca vreme de pregatire pentru post.

c) in saptamana luminata (dintre Duminica Pastilor si Duminica Tomii), in Duminica Rusalulor, in rastimpul dintre Craciun si Boboteaza, precum si in ajunul tuturor praznicelor imparatesti, pentru ca veselia nuntilor sa nu intunece sau sa ne faca sa uitam bucuria duhovniceasca a celor mai mari sarbatori crestine.

207. Ce e logodna si care e randuiala ei?

Logodna (cuvant slav, care inseamna a face fagaduinta de casatorie) e randuita tocmirii sau asezarii nuntii a doi tineri care s-au fagaduit unul altuia. Biserica binecuvanteaza aceasta veche datina printr-o slujba scurta, premergatoare nuntii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face impreuna cu slujba cununiei, savarsindu-se imediat inaintea acesteia (dar se poate face si aparte, cu mult mai inainte). Logodna binecuvantata de Biserica are o deosebita valoare prin legatura ei cu casatoria, cu Sfanta Taina a Nuntii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca orice invoiala omeneasca. Partea cea mai de seama a slujbei logodnei e punerea inelelor in degetele logodnicilor de catre preot si apoi schimbarea acestor inele de catre nasi.

208. Ce rost au inelele de la logodna?

Ele sunt semnul iubirii, al credinciosiei si al legaturii trainice pe care o faureste Taina Casatoriei intre viitorii soti. Slujba logodnei si a cununiei se face in naos, adica in sanul Bisericii, inaintea unei mese pe care se aseaza Sfanta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfesnice cu lumanari si inelele de logodna. Mirele sta in dreapta ca unul care este mai mare si cap

15

femeii, iar mireasa, la stanga lui, langa inima lui si ca una care este mai mica decat barbatul, fiind facuta din coasta lui si datorandu-i supunere si ascultare. Atat la logodna cat si la Cununie, mirii sunt insotiti de nasi (nuni).

209. Care este rostul nasilor la cununie?

Rostul si datoria nasilor la cununie sunt aceleasi ca ale nasilor de la botez. Ei sunt martori si chezasi ai temeiniciei fagaduintelor facute de viitorii soti unul fata de altul si ai trainiciei legaturii pentru tot restul vietii. De aceea pun mana pe cununii, atat atunci cand sunt puse pe capul mirilor, cat si atunci cand sunt luate. De regula ei sunt aceiasi de la botez, sau urmasii lor si trebuie sa fie ortodocsi si cu buna vietuire crestineasca, purtandu-se fata de miri ca niste parinti si invatatori ai acestora. In timpul slujbei, nasii tin in mana faclii aprinse, simbol al curatiei mirilor, al luminii darului de sus si al bucuriei nuntasilor.

210. Care e partea cea mai de seama din randuiala Cununiei?

Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste fetele mirilor, rostind la fiecare, de cate trei ori, cuvintele: “Cununa-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) cu roaba (robul) lui Dumnezeu (numele), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”, apoi le pune pe capul lor, intai al mirelui si apoi al miresei.

211. Ce inchipuie “cununiile” care se pun pe capul mirilor?

Acestea sunt facute in chipul coroanelor cu care se incununau odinioara regii si imparatii. Ele inchipuie podoaba, cinstea si rasplata care se aduc curatiei si fecioriei mirilor pentru care acestia sunt incununati ca niste imparati, inzestrati cu puterea de a da viata, a naste copii. De aceea se si canta pentru dansii: “Doamne, Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii!”

Dupa punerea cununiilor, urmeaza Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-33), in care Sfantul Apostol Pavel aseamana nunta cu legatura sfanta dintre Hristos si Biserica, indemnand pe miri sa se iubeasca unul pe altul. Se citeste apoi Evanghelia in care se istoriseste minunea infaptuita de Mantuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11).

Urmeaza o ectenie, dupa care preotul binecuvanteaza paharul de obste (comun), adica un pahar cu vin din care da mirilor sa guste pe rand, in timp ce se canta: “Paharul mantuirii voi lua si numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4).

212. Ce inseamna paharul acesta?

16

Inseamna, pe de o parte, bucuria si veselia nuntii, iar pe de alta, unirea intr-un cuget si menirea comuna a viitorilor soti pe care ei vor impartasi-o impreuna de aici inainte, avand parte de aceleasi bucurii si aceleasi necazuri. Aceleasi lucruri inchipuie si bucata de paine din care se da acum mirilor sa guste, odata cu paharul de obste. Dupa aceasta se face inconjurarea de trei ori a mesei de catre alaiul de nunta, format din slujitori, miri si nasi.

213. Ce inseamna inconjurarea mesei?

Aceasta inconjurare in chip de hora inchipuie bucuria prilejuita de nunta. Si deoarece nunta se face in scopul nasterii de prunci, Biserica ne duce cu gandul la nasterea minunata a dumnezeiescului Prunc din Sfanta Fecioara, nastere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia (7, 14). Pe acesta il indeamna acum Biserica, prin cantare, sa dantuiasca impreuna cu noi, de bucurie ca i s-a implinit proorocia: “Isaie, dantuieste! Fecioara a avut in pantece…” etc. Se canta, de asemenea, si celelalte doua cantari de la slujba hirotoniei: “Sfintilor Mucenici…” si “Slava Tie, Hristoase Dumnezeule… “, care inseamna ca mirii trebuie sa se faca partasi ai lui Hristos si ai sfintilor Lui, prin viata curata pe care o vor duce si in casnicie547 (Ibidem, cap. 282, p. 182).

214. Sunt ingaduite de Biserica a doua si a treia nunta?

A doua si a treia nunta erau privite odinioara de Biserica cu mai multa asprime si ingaduite numai ca un pogoramant facut pentru slabi-ciunea firii omenesti. De aceea, erau insotite de unele epitimii, sau canoane de pocainta (opriri de la Sf. impartasanie). Astazi insa, deoarece asemenea casatorii au devenit mai dese, Biserica e nevoita sa le ingaduie si sa le binecuvanteze, pentru a nu lasa pe cei impreunati cu legatura trupeasca, sa traiasca in pacat, fara binecuvantarea lui Dumnezeu.

215. Slujba la a doua si a treia nunta e ca si la cea dintai?

Nu este la fel. Cununia a doua si a treia se savarsesc dupa o randuiala deosebita, in care se vede inca vechea disciplina a asprimii cu care erau privite de catre Biserica asemenea casatorii. Aceasta randuiala este, in prima ei parte, mult mai simpla si mai putin sarbatoreasca decat cea de la prima cununie. Logodna este impreunata aici cu cea a cununiei, ca o singura slujba, avand binecuvantarea de la inceput nu ca la Taine (”Binecuvantata este imparatia Tatalui…”), ci ca la slujbele de binecuvantare si Sfintire, numite ierurgii (”Binecuvantat este Dumnezeul nostru…”). Atat ectenia, cat si molitvele de la logodna, cat si cele dinaintea punerii cununiilor, cuprind rugaciuni pentru pocainta si iertarea mirilor, pentru ca insotirea lor prin a doua sau a treia nunta le e socotita ca un pacat izvorat din aprinderea trupeasca, pe care ei n-au putut-o birui. Incepand de la punerea cununiilor pe cap, randuiala slujbei la a doua si a treia nunta e intocmai ca si la prima nunta.

216. E ingaduita a patra nunta?

A patra nunta e socotita de Biserica drept o faradelege, de aceea preotii sunt opriti de a o sluji, sub pedeapsa caterisirii (Molitfelnicul, la sfarsitul Randuielii Nuntii ).

17

217. Ce trebuie sa stie si sa pazeasca mirii?

“Trebuie sa stim ca cei ce se insotesc prin nunta s-au insotit de la Dumnezeu si sunt curati cu chemarea Celui Curat. Sa pazeasca deci unul fata de altul nunta neintinata si in pace, sa vietuiasca in cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru cinste, dragoste intru curatie, insotirea intr-un gand si in pace, sa le pazeasca unul cu altul, ca un odor, pentru ca sa nu li se ceara sa dea raspuns de curatie si de celelalte lucruri dumnezeiesti; si sa se ingrijeasca nu numai de trupul lor, ci mai cu seama de sufletele lor… caci intr-acest chip si Dumnezeu va fi cu dansii. Pe fiii lor sa-i creasca “intru frica si invatatura Domnului”, precum invata dumnezeiescul Pavel (Efes. 6, 4), si din cele ce castiga de la Dumnezeu sa miluiasca pe fratii cei saraci, ca si ei sa fie miluiti si sa se invredniceasca imparatiei cerurilor, impreuna cu fiii lor” (Povatuirea catre Miri, din Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nunta, cap. 282, trad. rom. p. 183).

Sa nu uite mirii ca legatura cu care Taina nuntii uneste pe barbat si femeie este sfanta si vesnica, pentru ca este binecuvantata si consfintita de Biserica, adica intarita de Dumnezeu insusi. Precum auzim in Apostolul ce se citeste la cununie, aceasta legatura e asemanata de Sf. Apostol Pavel cu legatura sfanta si tainica dintre Hristos si Biserica (Efes. 5, 23 s.u.). Ea trebuie sa ramana deci trainica si statornica si nu poate fi desfacuta pentru orice nepotrivire trecatoare, sau pentru alte pricini marunte care tulbura din cand in cand pacea si linistea caminului. Supararile si necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit in viata, pot umbri uneori intelegerea si armonia ce trebuie sa dainuiasca intre soti; dar ele nu sunt temeiuri pentru divort, adica pentru desfacerea casniciilor. “Si vor fi cei doi un trup…” zice Sfantul Apostol Pavel despre cei ce se insotesc prin Taina nuntii (Efes. 5, 31). “Si pe care i-a unit Dumnezeu, omul sa nu-i desparta…”, adauga Biserica, citand pe Mantuitorul. Numai pacatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soti da celuilalt dreptul de a rupe legatura casatoriei, pangarita prin pacat. Si numai moartea desparte vremelnic pe sotii care s-au iubit in aceasta viata, pentru ca sa-i uneasca din nou, pentru vesnicie, in cealalta viata.

Despre Taina Cununiei Crestin Ortodoxe

Unde se cuvine sa se faca slujba Cununiei? Slujba Cununiei se cuvine sa se faca in biserica, deoarece Cununia este una din cele sapte Taine si aici e locasul sfant in care se savarsesc si celelalte Sfinte Taine.

Cand se savarseste Cununia? Fiind prilej de bucurie si de veselie, Cununia se savarseste in zilele de sarbatoare, indata dupa liturghie, cand toti credinciosii se afla in biserica.

Cand nu se pot face nunti? In cele patru posturi de peste an, ca si in toate zilele de post din cursul anului: miercurea si vinerea, Ziua Crucii (14 Septembrie), Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul (29 August), in saptamana branzei (sau saptamana alba), in saptamana luminata (dintre Duminica Pastilor si Duminica Tomii), in Duminica Rusaliilor, in rastimpul dintre Craciun si Boboteaza, precum si in ajunul tuturor praznicelor imparatesti.

Ce e logodna si care e randuiala ei? Logodna (cuvant slav, care inseamna a face fagaduinta de casatorie) e randuita tocmirii sau asezarii nuntii a doi tineri care s-au fagaduit unul altuia. Biserica binecuvinteaza aceasta veche datina printr-o slujba scurta, 18

premergatoare nuntii sau cununiei. Slujba logodnei de cele mai multe ori se face impreuna cu slujba cununiei. Partea cea mai de seama a slujbei logodnei e punerea inelelor in degetele logodnicilor de catre preot si apoi schimbarea acestor inele de catre nasi.

Ce rost au inelele de logodna? Ele sunt semnul iubirii, al credinciosiei si al legaturii trainice pe care faureste Taina Casatoriei intre viitorii soti. Slujba logodnei si a cununiei se face in naos, adica in sanul Bisericii, inaintea unei mese pe care se aseaza Sfanta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfesnice cu lumanari si inelele de logodna. Mirele sta in dreapta ca unul care este mai mare si cap al femeii, iar mireasa, la stanga lui, langa inima lui. Atat la logodna cat si la Cununie, mirii sunt insositi de nasi (nuni).

Care este rostul nasilor la cununie? Rostul si datoria nasilor la cununie sunt aceleasi ca ale nasilor de la botez. Ei sunt martori si chezasi ai temeiniciei fagaduintelor facute de viitorii soti unul fata de altul si ai trainiciei legaturi pentru tot restul vietii. De aceea pun mana pe cununii, atat atunci cand sunt puse pe capul mirilor, cat si atunci cand sunt luate. In timpul slujbei, nasii tin in mana faclii aprinse, simbol al curateniei mirilor, al luminii darului de sus si al bucuriei nuntasilor.

Care e partea cea mai de seama din randuiala Cununiei? Este punerea cununiilor: preotl face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste fetele mirilor, rostind la fiecare, de cate trei ori cuvintele: Cununa-se rovul (roaba) lui Dumnezeu (numele) cu roaba (robul) lui Dumnezeu (numele), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, apoi le pune pe capul lor, intai al mirelui si apoi al miresei.

Ce inchipuie cununiile care se pun pe capul mirilor? Acestea sunt facute in chipul coroanelor cu care se odinioara regii si imparatii. Ele inchipuie podoaba, cinstea si rasplata care se aduc curatiei si fecioriei mirilor pentru care acestia sunt incununati ca niste imparati, inzestrati de a da viata, a naste copii. Dupa punerea cununiilor, urmeaza Apostolul, in care Sfantul Apostol Pavel aseamana nunta cu legatura sfanta dintre Hristos si Biserica, indemnand pe miri sa se iubeasca unul pe altul. Urmeaza o ectenie, dupa care preotul binecuvanteaza paharul de oste (comun), adica un pahar cu vin din care da mirilor sa guste pe rand.

Ce inseamna paharul acesta? Inseamna, pe de o parte bucuria si veselia nuntii, iar pe de alta, unirea intr-un cuget si menirea comuna a viiotrilor soti pe care ei vor impartasi impreuna de aici inainte, avand parte de aceleasi bucurii si aceleasi necazuri. Aceleasi lucruri inchipuie si bucata de paine din care se da acum mirilor sa guste, odata cu paharul de obste. Dupa aceasta se face inconjurarea de trei ori a mesei de catre alaiul de nunta, format din slujitori, miri si nasi.

Ce inseamna inconjurarea mesei? 19

Aceasta inconjurare in chip de hora inchipuie bucuria prilejuita de nunta. Si deoarece nunta se face in scopul nasterii de princi, Biserica ne duce cu gandul la nasterea minunata a dumnezeiescului Prunc din Sfanta Fecioara.

Sunt ingaduite a Biserica a doua si a treia nunta? A doua si a treia nunta erau privite odinioara de Biserica cu mai multa asprime... Astazi insa, deoarece asemenea casatorii au devenit mai dese, Biserica e nevoita sa le ingaduie si sa le binecuvanteze.

Slujba la a doua si a treia nunta e ca si la cea dintai? Nu este la fel. Cununia a doua si a treia se savarsesc dupa o randuiala deosebita, in care se vede inca vechea disciplina a asprimii cu care erau privite de catre Biserica asemena casatorii... Logodna este impreuna aici cu cea a cununiei, ca o singura slujba, avand binecuvantareade la inceput nu ca la Taine ci ca la slujbele de binecuvantare si sfintire, numite ierurgii. Incepand de la punerea cununiilor pe cap, randuiala slujbei la a doua si a treia nunta e intocmai ca si la prima nunta.

E ingaduita a patra nunta? A patra nunta e socotita de Biserica drept o faradelege, de aceea preotii sunt opriti de a o sluji, sub pedeapsa caterisirii.

Ce trebuie sa stie si sa pazeasca mirii? Trebuie sa stim ca cei ce se insotesc prin nunta s-au insotit de la Dumnezeu si sunt curati cu chemarea Celui Curat. Sa pazeasca deci unul fata de altul nunta neintinata si in pace, sa vietuiasca in curernicie. ... Sa nu uite mirii ca legatura cu care Taina nuntii uneste pe barbat si femeie este sfanta si vesnica, pentru ca este binecuvantata si consfintita de Biserica, adica intarita de Dumnezeu insusi. Numai pacatul adulterului de care sar face vinovat unul din soti da celuilalt dreptul de a rupe legatura casatoriei, pangarita din pacat. Si numai moartea desparte vremelnic pe sotii care s-au iubit in aceasta viata, pentru ca sa-i uneasca din nou, pentru vesnicie, in cealalta viata.

Sursa: Invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa - CATEHISM Episcopia Ortodoxa Romana, Oradea

Cununiile

Mareste imaginea. "Cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii!" Introducere 20

Inceperea slujbei propriu-zise a Tainei Cununiei se face cu cantarea unui frumos si bine-ales psalm: Psalmul 127. "Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, care umbla in caile Lui. Rodul muncii mainilor tale vei manca. Fericit esti; bine-ti va fi. Femeia ta ca o vie roditoare in laturile casei tale; fiii tai ca niste vlastare tinere de maslin, imprejurul mesei tale. Iata, asa se va binecuvanta omul, cel ce se teme de Domnul. Te va binecuvanta Domnul din Sion si vei vedea bunatatile Ierusalimului in toate zilele vietii tale. Si vei vedea pe fiii fiilor tai. Pace peste Israel." (Psalmul 127, 1-6) Taina Cununiei este acea sfanta slujba in cadrul careia omul este incununat cu marire si cu cinste, este ridicat la rangul de imparat al intregii fapturi si devine cu adevarat om deplin. Referindu-se la cei doi miri, cea de-a treia rugaciune de la Cununie cere Domnului urmatoarele: "Uneste-i pe dansii intr-un gand; incununeaza-i intr-un trup; daruieste-le lor roada pantecelui, dobandire de prunci buni." Parintele Dumitru Staniloae, vorbind despre unirea celor doi intr-un trup, anume ca abia acum omul este cu adevarat deplin, spune: "Nici un gand contrar celuilalt nu-si face loc in legatura lor. Prin aceasta, unirea lor e ca o cununa de marire si de cinste." Unirea intr-un trup si intr-un gand, care duce la o deplina si statornica dragoste, ii incununeaza pe cei doi cu mare cinste.

Psalmul 8, vorbind despre om, spune: "Ce este omul ca-Ti amintesti de el? Sau fiul omului, ca-l cercetezi pe el? Micsoratu-l-ai pe dansul cu putin fata de ingeri, cu marire si cu cinste l-ai incununat pe el. Pusu-l-ai pe dansul peste lucrul mainilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui." (Psalmul 8, 4-6) Initial, "psalmul 8 se canta atunci cand avea loc punerea cununilor", insa, in timp, acesta a fost inlocuit de frumoasa cantare: "Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii." Marirea este ceva dumnezeiesc, ceva sfant, ceva de dorit. Evdochimov, observa faptul ca "in Evanghelie, marirea desavarseste orice opera in Hristos, prin lucrarea Duhului Sfant." Si tot el ne atrage atentia: "logodnicii, in fata lui Hristos prezent, primesc marirea care ii inalta la aceasta demnitate prin epicleza Tainei: Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-I pe dansii. Este momentul efectiv al Tainei: timpul Cincizecimii conjugale, pogorarea Duhului intocmind noua faptura." Duhul Sfant ii incununeaza pe cei doi si ii aseaza pe cale, ii incununeaza spre nasterea intru Imparatie si ii aseaza pe calea spre aceasta. Mantuitorul spune: "Si slava pe care Tu mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem." (Ioan 17, 22) Prin urmare, incununarea celor doi intr-un trup arata o punere pe cale spre unirea lor dupa chipul de unire al lui Dumnezeu. Marele Isaia spune: "Bucura-Ma-voi intru Domnul, salta-va de veselie sufletul Meu intru Dumnezeul Meu, ca M-a imbracat cu haina mantuirii, cu vestmantul veseliei M-a acoperit. Ca unui mire Mi-a pus cununa si ca pe o mireasa M-a impodobit cu podoaba." (Isaia 61, 10) Sfantul Apostol Pavel spune: "Asemenea si femeile, in imbracaminte cuviincioasa, facandu-si lor podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par impletit si din aur, sau din margaritare, sau din vesminte de mult pret; ci, din fapte bune (...)." (I Timotei 2, 9-10) Iar inteleptul fiu al lui Sirah spune: "Cununa intelepciunii este temerea de Domnul" (Sirah 1, 17).

21

Ce marire este aceasta? Ce slava sau podoaba? Intelegem ca maretia nu este una pamanteasca sau materialnica, ci una ce le depaseste pe aceste, una vesnica si nepieritoare, o incununare a sufletului.

Dupa savarsirea slujbei, multi dintre credinciosi raman in minte cu imaginea cununiilor celor doi miri, ca simbol al frumusetii si al momentului solemn. Insa, in cununii se afla ceva mult mai mare decat simpla lor frumusete. "Cununiile sunt facute in chipul coroanelor cu care se incununau odinioara regii si imparatii, biruitorii in razboaie si in intrecerile din arene, precum si fecioarele in anumite rituri si procesiuni religioase." Cei doi miri sunt imparati peste patimi si biruitori ai ispitelor. Cu toate acestea, cununile mai reprezinta si altceva. In cadrul primei rugaciuni de la Cununie auzim: "Si da robilor Tai acestora (N), viata pasnica, lungime de zile, intelepciune, dragoste unuia catre altul intru legatura pacii, dar de prunci, semintie cu viata indelungata si cununa cea nevestejita a maririi." Prin urmare, cununiile se refera si la ceva ce inca nu au dobandit, cu toate ca ele se afla pe capetele mirilor. Parasirea de Dumnezeu este inteleasa ca o dezbracare de marire si de cinste, iar prezenta lui Dumnezeu este inteleasa ca o incununare. Dreptul Iov, crezand in sinea lui ca Domnul l-a parasit si ca nu mai vrea sa-I vorbeasca, spune: "M-a dezbracat de marirea mea si mi-a smuls cununa de pe cap." (Iov 29, 9) Abia la sfarsit se va vedea cine are cununa si cine nu, cine si-a pastrat-o si cine nu, cine a inteles-o sau cine a ingropat-o. 1. Cununiile - marturii ale dragostei care "nu cade niciodata" Preotul ridica cununiile si ii inchina cu ele pe cei doi miri, uniti prin dragostea lor. Unirea celor doi printr-o puternica dragoste este incununata de Dumnezeu si binecuvantata cu maretie si cinste. Lipsa dragostei atrage cu sine si lipsa cununei, nimic in afara dragostei nemeritand a fi incununat, caci Dumnezeu este dragoste. Preotul, "atingand cu fiecare cununa fruntea fiecaruia din cei doi si amintind pe amandoi la asezarea cununii fiecaruia, arata ca cununa fiecaruia este intr-un fel si a celuilalt; fiecare isi poarta cununa sa, intrucat e unit cu celalalt, intrucat ea e unita cu a celuilalt. In iubirea intre ei sta cununa si marirea fiecaruia." 22

Cununa se cuvine cinstei si maretiei. Iar marirea si cinstea sunt indisolubil legate intre ele, ca unele ce sunt caracteristici ale dragostei jertfelnice si ale asumarii responsabilitatii de imparat al unei mici imparatii. "Cununa e semnul maririi si al cinstei. (...) Marirea e legata de cinste si invers. Marirea lor e vazuta de Dumnezeu si de oameni. Ea consta in fidelitatea si iubirea dintre cei doi, in jertfelnicia unuia pentru altul, in exercitiul raspunderii unuia fata de altul, in asumarea straduintelor necesare vietii de familie." Cununa mirilor este cuuna unei iubiri proaspat nascute, a unei iubiri aflata pe cale, a unei iubiri a carei tarie va fi greu incercata si verificata. Perintele Staniloae aminteste si el tinerilor casatorita ca "au de rabdat asaltul multor ispite in viata conjugala; trebuie sa rabde multe greutati, ca sa ia cununa iubirii depline." In functie de cum se vor comporta cei doi in momentele grele ale drumului, ei pot primi cununa iubirii depline sau nu. Pana in sfarsit, iubirea si cei doi vor oscila si se vor lupta cu patimile si ispitele. Cu toate ca, la sfarsit Tainei Cununiei, parintele ia cununiile de pe capetele mirilor, acestea vor ramane pe capetele lor toata viata. "Luand cununile de pe capul celor incununati, preotul vorbeste iarasi de marirea lor, caci ei vor purta in chip nevazut toata viata cununile lor de vor trai in iubire adevarata, in curatia fidelitatii si in raspundere si respect reciproc." Va depinde doar de ei ca sa le pastreze in cinste si in dragoste sau sa le dea jos; au deci libertatea de a pastra sau indeparta ceea ce au primit in dar de nunta. 2. Cununiile - semne ale biruintei in lupta cu patimile de pana la Cununie Crestinismul vede mantuirea si ravna pentru dobandirea acesteia ca o lupta, avand camp de batalie si reguli, iar pe crestini drept luptatori, antrenandu-se si avand arme. Marele Pavel foloseste des aceasta imagine a luptei: "lupta cea buna m-am luptat" (II Timotei 4, 7), "sa alergam cu staruinta in lupta care ne sta inainte" (Evrei 12, 1), "lupta-te lupta cea buna a credintei, cucereste viata vesnica la care ai fost chemat" (I Timotei 6, 12). Sfantul Ioan Gura de Aur vede in cununiile celor doi miri un simbol al victoriei asupra patimii trupului de pana in acel moment. In a noua Omilie la Epistola I catre Timotei, la partea de final a acesteia, vorbind despre cresterea copiilor, el spune: "De aceea se pun cununi pe capul mirilor, caci sunt simbol al biruintei, si ca ei fiind neinvinsi, se apropie in acest fel de patul de nunta, si ca n-au fost biruiti de placeri." Pornind de la aceasta curatie de din-nainte de Cununie si ajungand la curatia de dupa casatorie, Paul Evdochimov mentioneaza faptul ca "Sfantul Ioan Gura de Aur vede in cununa simbolul ascezei conjugale, in vederea atingerii castitatii, a integritatii fiintei." Cununa este o incununare a castitatii conjugale, a trairii in curatie si evlavie. 3. Cununa - semne ale intemeierii unei noi imparatii Omul are vocatie imparateasca prin insasi aducerea sa la existenta. "Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul! (...) Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste tot pamantul." (Facere 1, 26, 28) Abia acum omul este deplin. Abia acum el devine imparat al celor din jurul sau, al celor create spre a fi stapanite. "Slava si cintea cu care sunt incununati mirii sunt slava si cinstea omului ca rege sau, mai bine-zis, cununa a creatiei" Omul-rege este imaginea dintru inceput a omului, nestapanit de nimic si liber de toate. Inca din vechime, cununiile "erau semnele puterii, ale stapanirii si ale biruintei (la barbati) ori ale frumusetii si curatiei feciorelnice (la femei), intruchipand totodata podoaba, cinstea si slava ce se dadea imparatilor de catre supusii lor." 23

Intr-unul din psalmii sai, Proorocul David spune: "Doamne, intru puterea Ta se va veseli imparatul si intru mantuirea Ta se va bucura foarte. (...) Ca l-ai intampinat pe el cu binecuvantarile bunatatii, pus-ai pe capul lui cununa de piatra scumpa. (...) Mare este slava lui intru mantuirea Ta, slava si mare cuviinta vei pune peste el." (Psalm 20, 1, 3, 5). Imparatii sunt vrednici de incununare, ca unii ce s-au facut stapani pe vointa si faptele lor. Vorbind de maretia si imparateasca trasatura a stapanirii vointei proprii, Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca "sufletul isi arata imparateasca-i demnitate in faptul ca este liber sa dispuna de dorintele sale; aceasta este cu putinta numai imparatului, caci a stapani totul este propriu firii imparatesti." De asemenea, imparatul poarta cununa ca unul ce este asezat asupra multora, pentru apararea si conducerea lor, ca unul care se poate conduce mai intai pe sine. "Cununa este (...) o coroana, semn al cinstei si al demnitatii. Coroana o poarta imparatul. (...) Ea e semnul unei seriozitati, al unei maturitati si al unei raspunderi ce se incredinteaza cuiva pentru apararea, ocrotirea si calauzirea celorlalti." O noua imparatie ia nastere ! Parintele Dumitru Staniloae, explicand deosebit de frumos randuiala incununarii, spune: "prin incoronare se arata ca cei doi au iesit de sub grija parintilor, au primit raspunderea pentru propria lor viata, raspunderea unuia pentru altul, raspunderea comuna pentru familia lor si pentru copiii lor viitori, ca cetate o lor." O noua cetate ia fiinta, o noua imparatie se zideste, o noua conducere se naste. Copiii devin parinti, cei supusi devin imparati, cei lipsiti de griji devin raspunzatori. Mirele este incununat ca imparat si ca preot. Mirele are "rolul lui este de a fi simbolul preotiei imparatesti. In consecinta, el trebuie sa fie rege dupa imaginea Imparatului imparatilor, Domnului domnilor, a lui Hristos Insusi." Asemenea si femeia, ca imparateasa a noii imparatii, trebuie sa urmeze Bisericii celei sfinte. Familia este o imparatie, o "mica biserica", cu imparati si supusi, cu reguli stricte dar si cu slava, cu lupte si biruinte, cu atacuri si pierderi. In functie de rezultatele luptelor celor doi, mirii pot trai inca de aici o oarecare parte din Imparatia cea mare. "Cununiile de la Cununie subliniaza aceasta: ca aici, in Taina Casatoriei, este inceputul unei mici imparatii care poate fi "ceva" din adevarata Imparatie" Slava si cinstea sunt unele chenotice, traite in ascultare reciproca si iubire jertfelnica, mai presus de individualism si egoism. Daca este nevoie, sotul trebuie sa mearga pana la jertfa supreme, iar sotia sa fie supusa intru toate. Ce fel este aceasta marire? Aflam din rugaciunile rostite dupa cele trei tropare ale Cununiei: "Marit sa fii, mire, ca Avraam, binecuvantat sa fii ca Isaac, sa te inmultesti ca Iacov, umbland in pace si lucrand in dreptate poruncile lui Dumnezeu" Primul model dat barbatului este Avraam, puternicul intru credinta si tatal care, pentru ascultarea fata de Dumnezeu, nu si-ar fi crutat nici macar unicul sau fiu, mangaiere a batranetilor. Slavirea barbatilor este ca a acelor mari suflete, credincioase si intru toate cu frica de Dumnezeu. Iar miresei ii spune urmatoarele: "Si tu, mireasa, marita sa fii ca Sarra, sa te veselesti la Rebeca, sa te inmultesti ca Rahela, veselindu-te cu barbatul tau si pazind randuielile Legii, ca asa a binevoit Dumnezeu." Asadar, cu maretia Sarrei si cu a Rebecai sa caute a se asemana femeia, iar nu cu a celor ce stau in fata si cauta sa aiba intaietate, lipsindu-se astfel de cinstea lor cea mare. 4. Cununiile - semne ale purtarii crucii in doi

24

Vorbind despre faptul ca nunta este mucenicie si ca mantuirea nu-i mai usoara pentru cei casatoriti decat pentru monahi, Sfantul Ioan Gura de Aur atrage atentia asupra unui lucru esential: "Cand Hristos porunceste sa mergem pe calea cea stramta, nu da aceasta porunca numai monahilor, ci tuturor oamenilor (...) este de neaparata trebuinta ca si laicul si monahul sa se urce la aceeasi inaltime; atat unul, cat si celalalt vor capata aceleasi pedepse daca vor cadea." Casatoriti sau calugariti, oamenii au datoria de a-si incununa viata cu faptele credintei si ale iubirii jertfelnice. "Spre cununa cea nevestejita a maririi sunt chemati toti crestinii, pe diferite cai, proprii fiecaruia." Prin urmare, calea spre Imparatie este una ingusta si grea. Formuland o concluzie a faptului ca tot lucrul bun este greu si ca orice cale buna este anevoioasa, filosoful Soren Kirkegaard spune ca "nu drumul este greu, ci greul este calea." Putem spune de asemenea, in duhul Parintilor, ca daca drumul pe care mergi este unul usor, acela cu siguranta nu este cel bun. De asemenea, cununile nu se pot da decat luptatorilor, celor ramasi in picioare dupa terminarea luptei, celor neingenuncheati de ispite si lipsuri. Rabdarea intru incercari si intarirea puterilor sufletesti prin buna randuire a vietii, aduc omului cununa maririi. "Cununile se dau de fapt mucenicilor pentru rabdarea lor in credinta. (...) Marirea ce o da cununa este impreunata si cu suportarea unei asceze, a unei infranari si rabdari si cu implinirea plina de eforturi a unor responsabilitati. De aceea se face cu cununa semnul crucii pe fata celor pe al caror cap e asezata." In Molitfelnicul din 1545 gasim o foarte frumoasa rugaciune: "Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu marire si cu cinste ai incununat pe Sfintii Tai mucenici, Tu acum cununa pe robul Tau (N), cununa-l cu slava si cu cinste; cununa-l in pace; cununa-l in veselie; intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor!" Rugaciunea a doua din actuala randuiala a Tainei Cununiei, cuprinde urmatoarea cerere adresata Domnului: "Adu-ti aminte de dansii, Doamne Dumnezeul nostru, precum Ti-ai adus aminte de Sfintii Tai 40 de Mucenici, trimitandu-le lor cununi din cer." Acestor Mucenici din Sevasta, carora Domnul le-a trimis cununa din cer, sunt asemanati si cei doi tineri aflati in asteptarea cununei si a harului intaritor. Referindu-se la pomenirea celor 40 de Mucenici in cadrul acestei rugaciuni, Parintele Dumitru Staniloae spune ca, prin aceasta, "se face aluzie la greutatile care pot surveni in familie si la crucea pe care ele o reprezinta si pe care ei trebuie sa o poarte cu rabdare, ca sa ia cununa din cer." Cununiile sunt semne ale slavei in aceeasi masura in care ele sunt si semne ale martiriului. "Cununiile in aceeasi masura, daca nu mai mult, reprezinta martiriul ca si slava." Inainte de a-i incununa, preotul face semnul Sfintei Cruci pe chipul celor doi miri. Putem spune ca nimeni nu poate sa urce pe Tabor fara a trece mai intai pe Golgota, adica nimeni nu poate invia fara a muri mai intai, si nimeni nu poate primi marirea si cinstea fara a trece mai intai prin mucenicia si nevointa jertfelnica a dragostei. Deci, cu marire si cu cinste sunt incununati doar mucenicii, cu care sunt asemanati si mirii. Sfantul Serghie Meciov spune ca "cei ce se cununa sunt cununati cu cununile mucenicesti" De ce tocmai sfintii mucenici sa mijloceasca mantuirea celor doi? Iubirea nu poate fi ne-jertfelnica, nemartirica. Trebuie sa murim noua insine, in fiecare clipa, pentru a invia celorlalti, in fapte de iubire. Cele trei tropare ale Tainei Cununiei pun in fata mirilor chemarea la jertfa si datoria de a o urma, in pofida tuturor piedicilor si greutatilor. Sfantul Serghie Meciov observa faptul ca "aproape peste tot, in orice Taina si slujba bisericeasca, cel dintai tropar va fi mucenicesc." La slujba Cununie, acesta este al doilea tropar, fiind chiar troparul sfintilor mucenici. El arata ca martiriul este calea spre Imparatie, spunand: "Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati 25

incununat, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre." Cel de-al treilea tropar aminteste si el de bucuria mucenicilor "Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda apostolilor si bucuria mucenicilor, a caror propovaduire este Treimea cea de o fiinta." Rabdarea intru ispite si greutati este cea care ii aseamana pe miri cu mucenicii, dupa cum arata si Apostolul Iacov: "Fericit este barbatul care rabda ispita, caci lamurit facandu-se va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celor ce Il iubesc pe El." (Iacov 1, 12) Parintele Staniloae, vorbind despre mijlocirea sfintilor mucenici, aminteste tot de nevoia intaririi in rabdare a celor doi miri: "In timpul inconjurarii (mesei) se mai cere sfintilor mucenici ca prin rugaciunile lor sa se mantuiasca sufletele celor ce se cununa, printr-o rabdare care imita rabdarea lor." Dragostea se verifica doar prin incercarea Crucii, care nu poate fi ocolita de catre nici un om. De asemenea, bucuria crucii, bucuria patimirii, nu poate lipsi nici unuia dintre cei ce pun sfarsit bun sfintelor nevointe. Tauler spune ca "unii sufera martiriul dintr-o lovitura de sabie, altii cunosc mucenicia iubirii, care-i incununeaza inlauntru". Sfantul Serghie, sfant casatorit si tata, spune ca "bucuria celor ce se cununa trebuie sa fie bucuria Crucii, chiar bucuria muceniciei", el murind chiar mucenic. "Casatoria este pecetluita de jertfa Crucii si se inalta prin Cruce la Inviere; de aceea ne rugam, in cadrul Cununiei, sa se reverse peste miri bucuria Crucii" In Molitfelnic gasim scris urmatoarele: "Si sa vina peste dansii bucuria aceea pe care a avut-o fericita Elena, cand a aflat cinstita Cruce." Parintele Dumitru Staniloae spune ca "cei cununati sunt ridicati la o cinste imparateasca si la conlucrare pentru credinta, asemenea imparatilor Constantin si Elena si la rabdarea greutatilor asemenea mucenicilor." Primirea corespunzatoare a mortii aduce slava; moartea celor vrednici este incununata cu cinste, asemenea celei a lui Hristos. Sfantul Apostol Pavel, comentand versetele Psalmului 8, spune: "Dar prin faptul ca a supus lui toate, intelegem ca nimic nu i-a lasat nesupus. Acum insa, inca nu a vedem cum ca toate i-au fost supuse. Ci pe Cel micsorat cu putin fata de ingeri, pe Iisus, Il vedem incununat cu slava si cu cinste, din pricina mortii pe care a suferit-o, astfel ca, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om." (Evrei 2, 8-9) Evhologiul Patmos 105, ce pastreaza o randuiala veche a Tainei Cununiei, asa cum era facuta la inceput, spune ca doar barbatului i se rostea formula pentru incununare (Doamne, Dumnezeul nostru..) si ca in cadrul slujbei exista o formula, care se rostea de trei ori: "Tatal binecuvinteaza, Fiul incununa si Sfantul Duh sfinteste." Faptul ca Fiul este cel care incununeaza pe miri, indica faptul ca doar Cel incununat cu moarte martirica este "apt" sa incununeze pe noii martiri. Cununa de spini a Mantuitorului, moartea sa pentru noi este cea care da sens tuturor nevointelor. "Cununile amintesc cununa de spini a Mantuitorului, singura care poate da sens tuturor celorlalte. De-a lungul intregii lor vieti, sotii vor auzi ecoul mai mult sau mai putin indepartat al troparului Sfintilor Mucenici." Cununa de spini se arata in rabdarea neputintelor noastre si ale celor de langa noi, se arata in iubirea intru-toate rabdatoare. Despre cununa de spini pe care omul o are de purtat spune si Sfantul Isaac Sirul: "Prin rabdarea incercarilor, omul isi pune in acea clipa o cununa de spini pe capul sau, dar e fericit ca la o vreme pe care nu o stie, se va incununa cu nestricaciunea." Calea Imparatiei este calea martiriului. "Casatoria care nu rastigneste constant egoismul si autosuficienta, care nu moare siesi pentru a se autodepasi, nu este o casatorie crestina." In viitoarea Imparatie, nu vor avea acces decat martirii, iar martirul nu este doar cel omorat trupeste de necredinciosi, ci orice om care moare omului celui vechi din el si se naste intru cel nou. "Adevarata Imparatie, dupa modelul lui Hristos, este cea a Mucenicilor. Cununiile sunt deci cununile mucenicilor, ale martirilor." 26

La ecfonisul din finalul slujbei, alaturi de Sfintii Imparati Constantin si Elena, este pomenit si Sfantul Mare Mucenic Procopie. "Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile (...) ale Sfintilor de Dumnezeu incununati si intocmai cu apostolii, imparatii Constantin si Elena, ale Sfantului Marelui Mucenic Procopie (...)" Sfantul Procopie este pomenit aici deoarece el "ii indemna pe soti sa obtina prin mucenicie nunta cereasca". Vorbind despre vremurile grele ce vor veni, Duhul lui Dumnezeu spune acelasi lucru prin cuvintele Apocalipsei: "Nu te teme de cele ce ai sa patimesti. Ca iata diavolul va sa arunce dintre voi in temnita, ca sa fiti ispititi (...) Fii credincios pana la moarte si iti voi da cununa vietii." (Apocalipsa 2, 10) 5. Cununiile - semne ale intrarii in Imparatia cea Vesnica Vorbind despre petrecerea celor necredinciosi, care nu au nadejde in viata cea vesnica, Inteleptul Solomon spune: "Ei nu cunosc tainicele puneri la cale ale lui Dumnezeu, ei n-au nadejde in rasplata sfinteniei si nu cred ca sufletele curate vor avea cununa lor." (Intel. 2, 22) Si tot el, vorbind despre cei drepti, spune putin mai incolo: "Vor primi din mana Domnului imparatia frumusetii si cununa cea stralucitoare, caci El ii va ocroti cu dreapta Sa si cu bratul Sau." (Intel. 5, 16) Inca din Facere omul este chemat sa fie stapan, imparat, rege peste faptura. Abia in Imparatia Cerurilor, acesta va reusi deplin sa realizeze aceasta, depasind toate neputintele si neajunsurile firii sale, cat si ajungand sa stapaneasca toate. Cu toate acestea, inca de aici, oamenii pot si trebuie sa inceapa viata intru Imparatie. Familia este o "mica biserica" sau o "mica imparatie", loc in care se poate pregusta ceea ce va urma. Sfantul Clement al Alexandriei spune despre Casatorie urmatoarele: "Casatoria este sfanta fiindca ea ia parte la Imparatie si constituie deja o mica Imparatie, imaginea ei profetica." Prochimenul din slujba Cununiei (Psalmul 20, 4) si stihul din-nainte de Apostol, "Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe. Viata a cerut de la Tine si le-ai dat lor.", arata faptul ca oamenii pot avea cununi inca din aceasta viata, cel care cere, putand primi cele cerute. Odata castigata lupta, petrecuta cu indeplinirea tuturor regulilor si cu mare ravna, castigatorul este incununat cu vesnicia, cu viata de veci. "Nu stiti voi ca cei care alearga in stadion, toti alearga, dar numai unul ia premiul? Alergati asa ca sa-l luati. Si oricine se lupta se infraneaza de la toate. Si aceia, ca sa ia o cununa stricacioasa, iar noi, nestricacioasa." (I Corinteni 9, 24-25) John Meyendorff, vorbind despre cununa celor vrednici, spune: "Cununa, semn al victoriei in competitiile atletice, este in Noul Testament semnul victoriei vietii asupra mortii." Viata de veci este cununa celor care merita sa fie incununati, cununa urmatorilor lui Hristos, pe calea cea ingusta. Finalul Psalmului 127 se regaseste si in rugaciunea centrala a Mirungerii: "Sa te binecuvinteze pe tine Domnul din Sion si sa vezi bunatatile Ierusalimului in toate zilele vietii tale." Aceasta rugaciune este una cu un puternic carecter eshatologic. "Consacrarea sacerdotala si deplina a unei vieti in slujba lui Dumnezeu sfarseste intotdeauna intr-o viziune net eshatologica, a Ierusalimului ceresc." Viata celor doi, uniti intr-un gand si trup, este inchinata Domnului, care o si incununeaza cu marire si cu cinste. Familia se naste intru Imparatia lui Dumnezeu. Imnele ce se canta la inconjurarea mesei, "sunt aceleasi imne care se canta si la Botez si la Hirotonie, pentru aceleasi motive: pentru nasterea de noi membri ai Imparatiei lui Dumnezeu, pentru cresterea lor viitoare, care nu e lipsita de eforturile infranarii, ale rabdarii si ale stradaniilor." Mantuitorul da tuturor slava pe care Tatal i-a dat-o Lui. "Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem." (Ioan 17, 22) Aceasta slava pe care o primim de la Hristos este cea care ne uneste unul cu altul, dupa chipul Sau. 27

Slava lui Hristos este totuna cu Pogorarea Duhului Sfant in noua familie. "Ritul incoronarii in Taina Cununiei vesteste ca mirii sunt incununati cu slava. Slava arata manifestarea Duhului Sfant." In cadrul Tainei are loc o Pogorare a Duhului Sfant peste capetele celor doi miri, o noua Cincizecime, o luminare a mintii, o aprindere si mai mare a inimilor si o curatire a sufletelui intr-o deplina unire. "Cincizecimea conjugala innoieste toate lucrurile", facand din oameni vechi, oameni noi. Epicleza unirii celor doi miri este momentul in care Duhul Sfant se pogoara intre ei, pentru a-I uni deplin si a deveni una. "Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-I pe dansii. Este momentul efectiv al Tainei: timpul Cincizecimii conjugale, pogorarea Duhului intocmind noua faptura." Pentru a intari si mai mult aspectul de Pogorare a Duhului Sfant in cadrul Cununiei, in unele rituri crestine (cel copt), se face "ungerea logodnicilor, reluare a Mirungerii si semn al darurilor Cincizecimii." In cadrul primei rugaciuni de la Cununie, se fac anumite cereri pentru cei doi miri: "Si da robilor Tai acestora (N), viata pasnica, lungime de zile, intelepciune, dragoste unuia catre altul intru legatura pacii, dar de prunci, semintie cu viata indelungata si cununa cea nevestejita a maririi." Cununa ce se doreste acestora este una "nevestejita", adica fara de moarte, vesnica. O alta rugaciune din cadrul slujbei spune urmatoarele: "Doamne, Dumnezeul nostru, care ai venit in Cana Galileii si nunta de acolo ai binecuvantat-o, binecuvinteaza si pe robii Tai acestia, care cu purtarea Ta de grija sau insotit prin unirea nuntii. Binecuvinteaza intrarile si iesirile lor. Inmulteste cu bunatati viata lor. Primeste cununile lor in Imparatia Ta, pazindu-I curati, fara prihana si neasupriti in vecii vecilor." Comentand aceasta rugaciune, Parintele Staniloae spune: "cu aceste cununi ei vor merge chiar in Imparatia Cerurilor." Ultima rugaciune de la Cununie spune: "Sa va umple pe voi de toate bunatatile cele pamantesti si sa va invredniceasca se de desfatarea bunatatilor celor fagaduite." Pe langa cele de trebuinta aici, mirilor li se doreste si incununarea ce cele viitoare. Vorbind despre Noul Ierusalim, Sfantul Ioan Teologul spune urmatoarele: "Si neamurile vor umbla in lumina ei, iar imparatii pamantului vor aduce la ea marirea lor. Si portile cetatii nu se vor mai inchide ziua, caci noapte nu va mai fi acolo. Si vor aduce in ea slava si cinstea neamurilor." (Apocalipsa 21, 26) Vedem astfel ca "nu cu mainile goale ating oamenii hotarele Imparatiei, caci ei poarta darurile Duhului: marirea si cinstea." Slava si cinstea sunt darurile aduse lui Dumnezeu de cei veniti la Nunta Mielului. "Aduceti Domnului, fii ai lui Dumnezeu, aduceti Domnului mieii oilor, aduceti Domnului slava si cinste." (Psalmul 28, 1) Sunt daruri ce se dau, se chinuie sa se pastreze pana la sfarsit si se cer din mana celor carora li s-au incredintat. Acestea sunt necesare la intrarea in Imparatie. Apostolul Pavel spune ca, dupa terminarea victorioasa a luptei, nu mai ramane decat implinirea dreptatii, incununarea luptatorului. "Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul Judecator, si nu numai mie, ci si tuturor celor ce au iubit aratarea Lui." (II Timotei 4, 7-8) Vorbind despre rasplata pentru buna randuire a Bisericii, de catre slujitorii acesteia, Apostolul Petru spune: "Iar cand va veni Mai-marele pastorilor, veti lua cununa cea nevestejita a maririi." (I Petru 5, 4) Aceeasi cununa "nevestejita" a maririi este cea pe care o poarta si tinerii miri. Cununiile mirilor cunt cununile Imparatiei Cerurilor. 6. Cununiile in monahism - rasplata sfintelor nevointe

28

Reamintesc aici cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "Cand Hristos porunceste sa mergem pe calea cea stramta, nu da aceasta porunca numai monahilor, ci tuturor oamenilor (...) este de neaparata trebuinta ca si laicul si monahul sa se urce la aceeasi inaltime; atat unul, cat si celalalt vor capata aceleasi pedepse daca vor cadea." Mirele se uneste cu mireasa lui, si amandoi cu Hristos, in timp ce calugarul se uneste direct cu Hristos. Amandoi, atat calugarul, cat si mireanul, sunt datori cu implinirea tuturor poruncilor, a smereniei si a iubirii jertfelnice, a mortii de fiecare clipa si a invierii ca oameni noi. Cununile care ii asteapta pe acestia sunt aceleasi, cununi ale muceniciei de toata viata, cununi ale maririi si ale cinstei unei vieti bineplacute lui Dumnezeu. Acest lucru transpare si din rugaciunile ce se citesc in cele mai importante momente din cadrul celor doua slujbe (Taina Cununiei si Tunderea in monahism). Imediat dupa tunderea fratelui, parintele citeste rugaciunea: "Cel ce mandria o lepezi si desarta faci lupta potrivnicului, si versi marire pe capetele smeritilor cugetatori si-i incununezi pe dansii cu cununa cea nevestejita si nestricacioasa a vietii celei fara de moarte, si-i povatuiesti pe ei in calea pe care au calatorit Sfintii Parinti (...)" Imediat dupa punerea cununiilor pe capetele celor doi miri, se aude rugaciunea: "Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-I pe dansii." Dupa cum vedem, cele doua rugaciuni seamana aproape intru toate, cununile cele "nevestejite" ale maririi si ale cinstei fiind cerute, asteptate si daruite amandurora. Incheiere Marirea este ceva dumnezeiesc, ceva sfant, ceva de dorit. In Sfanta Evanghelie si in toate lucrarile Bisericii, marirea desavarseste orice opera facuta in numele lui Hristos. „Doamne Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-I pe dansii", pe ei, pe cei care se straduiesc sa faca totul in numele Tau cel Sfant si sa-ti urmeze pe Golgota, spre Tabor. Intelegem ca maretia nu este una pamanteasca sau materialnica, ci una ce le depaseste pe aceste, una vesnica si nepieritoare, o incununare a sufletului. Cununa mirilor este cununa unei iubiri proaspat nascute, a unei iubiri aflata pe cale, a unei iubiri a carei tarie va fi greu incercata si verificata. Familia este o imparatie, o "mica biserica", cu imparati si supusi, cu reguli stricte dar si cu slava, cu lupte si biruinte, cu atacuri si pierderi. Imparatii sunt vrednici de incununare, ca unii ce s-au facut stapani pe vointa si faptele lor. Rabdarea intru incercari si intarirea puterilor sufletesti prin buna randuire a vietii, aduc omului cununa maririi. Cununiile sunt semne ale slavei in aceeasi masura in care ele sunt si semne ale martiriului. Familia se naste intru Imparatia lui Dumnezeu. Imnele ce se canta la inconjurarea mesei, sunt aceleasi imne care se canta si la Botez si la Hirotonie, pentru acelasi motiv: pentru nasterea de noi membri ai Imparatiei lui Dumnezeu. Casatoriti sau calugariti, oamenii au datoria de a-si incununa viata cu faptele credintei si ale iubirii jertfelnice. "Spre cununa cea nevestejita a maririi sunt chemati toti crestinii, pe diferite cai, proprii fiecaruia." Reamintesc aici cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "Cand Hristos porunceste sa mergem pe calea cea stramta, nu da aceasta porunca numai monahilor, ci tuturor oamenilor (...) este de neaparata trebuinta ca si laicul si monahul sa se urce la aceeasi inaltime; atat unul, cat si celalalt vor capata aceleasi pedepse daca vor cadea." Bibliografie 29

Molitfelnic, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1998 Sfantul Ioan Gura de Aur, Apologia vietii monahale, Editura IBMBOR, Bucuresti, 2007, traducere de Preot Profesor Dumitru Fecioru Sfantul Ioan Gura de Aur, Cateheze maritale, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004, traducere de Preot Marcel Hanches Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuiri la Epistola I catre Timotei, Editura Nemira, Bucuresti, 2005 Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov, Cum sa supravietuim duhovniceste, Editura Cartea Ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas Preot Profesor Ene Braniste, Liturgica Speciala, Editura Nemira, Bucuresti, 2002 Paul Evdochimov, Taina iubirii, Editura Christiana, Bucuresti, 1994, traducere de Gabriela Moldoveanu Preot Doctor Vasile Gavrila, Cununia - viata intru Imparatie, Fundatia Traditia Romaneasca, Bucuresti, 2004 Parintele Nacu Stoenescu, Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul, in Studii Teologice, nr. 9-10, Bucuresti, 1985 Preot Profesor Doctor Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, volumul 3, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1978 Teodor Danalache

30