Indrumator Stagiu Practic An V [PDF]

Zitiervorschau

Prof.univ.dr.farm. Laura Vicaş coordonator

ÎNDRUMĂTOR DE PRACTICĂ ÎN FARMACIE PENTRU STUDENŢII ANULUI V Ediția a II a

ISBN-978-606-10-1944-1

Editura Universităţii din Oradea 2018

Cuprins Autori ................................................................................................................................................... 4 1. Stagiul de Specialitate în Centrul Universitar – cadrul legal..................................................... 5 Laura Grațiela Vicaș 2. Organizarea şi funcţionarea farmaciei ........................................................................................ 6 Felicia Drăgan 3. Verificarea purităţii substanţelor medicamentoase ................................................................. 12 Horvath Tunde, Georgeta Șerban 4. Formularea, prepararea şi eliberarea medicamentelor ........................................................... 32 Laura Grațiela Vicaș 5. Specialităţi farmaceutice ............................................................................................................. 36 Georgeta Şerban, Tunde Horvath 6. Activitatea de farmacovigilenţă .................................................................................................. 49 Mariana Ganea 7. Produse homeopate ...................................................................................................................... 53 Annamaria Pallag 8. Produse vegetale şi fitomedicamente .......................................................................................... 63 Sebastian Nemeth 9. Medicamentele biologice.............................................................................................................. 69 Mariana Ganea 10. Produse dermato-cosmetice ...................................................................................................... 70 Corina Moisa 11. Alimente cu destinaţie nutriţională specială. Suplimente alimentare ................................... 74 Simona Bungău, Daniela Gîtea, Delia Mirela Ţiţ

12. Asistența farmaceutică și comunicarea farmacist-pacient ..................................................... 84 Manuela Bianca Pașca 13. Cunoaşterea dispozitivelor medicale ...................................................................................... 100 Florin Bănică 14. Interpretarea rezultatelor biochimice de laborator .............................................................. 105 Luciana Dobjanschi Anexa 1 ............................................................................................................................................ 119 Anexa 2 ............................................................................................................................................ 128 Fişă pentru raportarea spontană a reacţiilor adverse la medicamente Fişă de evaluare a studentului .................................................................................................. 129 Fișa de evaluare a stagiului de practică de specialitate .............................................................. 130

Autori: Bănică Florin – conferențiar Bungău Simona Gabriela – profesor universitar Dobjanschi Luciana – conferenţiar Drăgan Felicia – conferențiar Ganea Mariana – şef lucrări Gîtea Daniela – șef lucrări Horvath Tunde – şef lucrări Moisa Corina – şef lucrări Nemeth Sebastian – şef lucrări Pallag Annamaria – conferențiar Paşca Manuela Bianca – șef lucrări Şerban Georgeta – conferențiar Țiț Mirela Delia - șef lucrări Vicaş Laura Grațiela – profesor universitar

4

1. Stagiul de Specialitate în Centrul Universitar – cadrul legal Pentru studenții din anul V de studiu la Specializarea Farmacie, stagiul de practică inclus în curricula universitară are o durată de 26 săptămâni, respectiv 780 ore (timp de 30 ore/săptămână), perioadă în care studentul are ocazia să-și aprofundeze cunoștințele practice în concordanță cu cele teoretice dobândite în timpul anilor de studiu. Activitatea practică se va desfășura conform reglementărilor Legii 258 din 2007 și sub coordonarea unui farmacist-îndrumător în farmacia de comunitate sau de spital aflată în localitatea unde funcționează Facultatea. Activitatea de practică este organizată, supravegheată și evaluată de către facultăţile de farmacie. Stagiul de specialitate în Centrul Universitar este reglementat în toate ţările din Uniunea Europeană, inclusiv în România, și are o valoare de 20 credite în curricula de pregătire universitară (planul de învățământ) pentru specializarea Farmacie. Prin urmare, acest Stagiu este prevăzut în planul de învăţământ ca disciplină de specialitate (DS) obligatorie. Conform Reglementărilor în vigoare Stagiul de practică se desfășoară în farmacie pe baza unui contract pentru stagiul de practică de specialitate în conformitate cu obiectivele stabilite de către Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea şi Consiliul Colegiului Farmaciştilor Bihor prin contractul cadru. Prevederi pentru stagiile de practică se află şi în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 75/2005, privind asigurarea calităţii educaţiei ordonanţă care a fost aprobată cu modificări prin Legea 87/2006, cu modificările ulterioare. În activitatea de stagiu de specialiatate în domeniul farmaceutic conform Directivei CEE 85/432 se va urmări aprofundarea cunoștințelor referitoare la conceperea diferitelor forme farmaceutice; cunoașterea formulelor de preparare a formelor farmaceutice industriale, controlul de calitate al acestor forme; condițiile pentru depozitarea, conservarea, distribuţia medicamentelor. De asemenea se va avea în vedere prepararea, controlul, depozitarea, conservarea şi eliberarea medicamentelor în farmaciile comunitare şi în spitale, dar și transmiterea informaţiilor necesare pacientului despre depozitarea, conservarea, administrarea, dar și despre posibilele reacţii adverse ale medicamentelor (prin posibilitatea de raportare a reacțiilor adverse). Prof. univ. dr. habil. farm. Laura Grațiela Vicaș

5

2. Organizarea şi funcţionarea farmaciei Conf. dr. farm. Felicia Drăgan

2.1. Organizarea spaţiului farmaciei 2.1.1. Definiţia farmaciei Farmacia este instituţia sanitară care are ca obiectiv de activitate prepararea, conservarea, eliberarea medicamentelor şi a altor produse farmaceutice de uz uman, produse igienico-sanitare şi tehnico-medicale. 2.1.2. Organizarea spaţiului farmaciei Farmacia publică trebuie să fie situată pe străzi accesibile, în clădiri adecvate, semnalizate corespunzător. Crucea verde cu braţele egale pe fond alb este semnul distinctiv al farmaciilor, atât în România cât şi alte țări. Utilizarea acestui semn este interzis altor unităţi sanitare şi este rezervată farmaciilor autorizate de către Ministerul Sănătăţii. 2.1.3. Amenajarea interioară Încăperile farmaciei trebuie să alcătuiască un ansamblu unitar, compartimentat funcţional şi în concordanţă cu normele Ministerului Sănătăţii. Încăperile, conform Regulilor de Bună Practică vor fi amenajate, dotate cu mobilier şi echipamente adaptate tipurilor de activităţi desfăşurate. TEMĂ: Prezentaţi schiţa spaţiului farmaciei în care desfăşuraţi stagiului de practică şi apreciaţi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele legislative. 2.2. Dotarea cu echipamente Mobilerul farmaciei trebuie să aibă un design profesional, şi să permită activitatea specifică în fiecare încăpere. Prezentaţi în scris lista pieselor de mobilier din fiecare încăpere a farmaciei în care vă desfăşuraţi stagiul şi destinaţia acestora, urmărind în special: În oficină: -

expunerea medicamentelor în funcţie de regimul de eliberare;

-

gruparea logică a produselor expuse pe categorii;

-

modul în mobilierul permite comunicarea cât mai optimă farmacist-pacient;

-

asigurarea unui spaţiu de confidenţialitate;

-

asigurarea condiţiilor pentru ca pacientul să completeze cerinţele formularelor de reţetă, să studieze materialele publicitare sau să-şi administreze, în anumite cazuri medicaţia necesară.

În receptură – laborator: -

depozitarea corectă a substanţelor farmaceutice, ambalajelor şi ustensilelor; 6

-

asigurarea condiţiilor optime pentru prepararea în bune condiţii a medicamentelor şi a efectuării analizelor calitative;

-

asigurarea unui spaţiu pentru înscrierea operaţiunilor de preparare şi a păstrării documentaţiei necesare.

În depozitul farmaciei: -

asigurarea condiţiilor de conservare corectă a medicamentelor;

-

asigurarea unei depozitări raţionale şi suficiente în funcţie de formele farmaceutice.

În birou: -

asigurarea condiţiilor pentru activitatea de conducere a farmaciei.

Echipamentele şi ustensilele farmaciei trebuie să fie adecvate activităţii farmaciei, să fie bine întreţinute şi pentru cele la care reglementările o impun să fie supuse periodic unei validări. TEME: Prezentaţi în scris lista aparatelor utilizate în farmacia în care vă efectuaţi stagiul, destinaţia acestora şi unde este cazul, modul în care calitatea acestora este validată. Prezentaţi lista ustensilelor utilizate în farmacia în care vă efectuaţi stagiul. 2.3. Documentaţia farmaciei Documentaţia farmaciei se păstrează în conformitate cu cerinţele legale. TEMĂ: Prezentaţi o clasificare a documentelor oficiale păstrate în farmacie, în funcţie de următoarele domenii: -

documente care atestă legalitatea funcţionării;

-

documente financiar-contabile;

-

documente legate de activitatea profesională a farmaciştilor;

-

contracte;

-

documente privind validarea periodică a echipamentelor;

-

documentele privind respectarea regulilor de bună practică farmaceutică.

2.4. Întreţinerea localului TEMĂ: Observaţi şi notaţi ritmicitatea operaţiunilor de curăţenie şi ventilaţie a spaţiunlui şi echipamentelor. 2.5. Serviciul de gardă şi de urgenţă Serviciul de gardă înseamnă funcţionarea farmaciei în afara zilelor de lucru legale (sâmbăta şi duminica). Serviciul de urgenţă înseamnă funcţionarea farmaciei în afara orelor de program obişnuite 8 – 20. 7

Legislaţia farmaceutică prevede obligaţia farmaciei de a asigura continuitate în asigurarea cu servicii farmaceutice fără a specifica modul de organizare echitabilă a acestei activităţi. De aceea, în România, programul de urgenţă poate fi organizat de orice farmacie care doreşte aceasta şi îndeplineşte următoarele condiţii: -

are personal de specialitate suficient, conform Codului Muncii pentru a asigura continuitatea serviciului;

-

are condiţii pentru dotarea corespunzătoare în vederea eliberării medicamentelor către public, cât şi pentru personalul de serviciu;

-

programul farmaciei este adus la cunoştinţa organelor administraţiei publice locale şi publicului prin mass-media şi va fi menţinut cel puţin 6 luni de la demarare.

2.6. Relaţia farmaciei cu sistemele de asigurări de sănătate Eliberarea medicamentelor pentru pacienţii asiguraţi se poate efectua ulterior încheierii unui contract între unitatea farmaceutică (farmacie) şi sistemul de asigurări (Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate - CJAS). În România funcţionează sistemul de asigurări sociale de stat, organizat pe baza Ordonanţei de Urgenţă nr. 150/2002. Sistemul de asigurări sociale de stat suportă, în diferite proporţii, contravaloarea medicamentelor pentru tratamentul pacienţilor plătitori de asigurare medicală în funcţie de vârstă, categorie socială, categorie de boală şi alte categorii speciale. Parlamentul României a adoptat şi Legea asigurărilor private de sănătate, care completează sistemul asigurărilor de sănătate publică. Pentru a avea dreptul de a elibera medicamente compensate şi gratuite farmacia trebuie să solicite casei de asigurări de sănătate iniţierea derulării unui contract de furnizare de medicamente şi servicii farmaceutice şi să depună la sediul respectivei case de asigurări o documentaţie din care să reiasă: -

legalitatea funcţionării societăţii comerciale care deţine farmacia (acte constitutive, certificat de înregistrare la Registrul Comerţului);

-

legalitatea funcţionării ca farmacie (autorizaţia de funcţionare);

-

asigurarea cu personal de specialitate şi cu drept de a elibera medicamente (farmacişti şi asistenţi de farmacie cu drept de liberă practică), cu asigurare de răspundere profesională;

-

dotarea informatică necesară evidenţei medicamentelor şi întocmirii situaţiilor către respective instituție.

În urma încheierii contractului, care se face annual, farmacia poate elibera medicamente în regim compensat şi gratuit, conform condiţiilor contractuale.

8

Acte necesare pentru contractul de furnizare de medicamente în cadrul programelor naționale de sănătate în cadrul asigurărilor de sănătate: •

Cererea tip pentru intrare in relaţie contractuala cu casa de asigurari de sănătate.

•

Certificat de înmatriculare la Registrul comerţului/ Actul de înfiinţare a societăţii cu modificările ulterioare, după caz;

•

Contul deschis la Trezoreria Statului;

•

Dovada de evaluare a farmaciei valabilă la data încheierii contractului, cu obligația furnizorului de a reînnoi pe toată perioada derulării contractului;

•

Dovada asigurării de răspundere civilă în domeniul medical pentru furnizor, valabilă la data încheierii contractului, cu obligaţia furnizorului de a o reînnoi pe toată perioada derulării contractului;

•

Autorizaţia de funcţionare a farmaciei/farmaciilor conform prevederilor legale in vigoare;

•

Dovada plății la zi a contributiei la Fond, precum si a contributiei pentru concedii si indemnizatii pentru cei care au aceasta obligatie legala, efectuata conform prevederilor legale in vigoare;

•

Pentru persoanele juridice: Certificat de atestare fiscala cu situatia obligatiilor de plata;daca figureaza cu debite, se va depune si dovada platii acestora – doar pentru asigurari sociale de sanatate

•

Tabel cu personalul farmaceutic (specificat pentru fiecare punct de lucru)

Pentru fiecare persoană inclusă în tabele se vor depune, în copie, următoarele documente:  Certificatul de membru al organizaţiei profesionale (Colegiul Farmacistilor din România/O.A.M.G.M.A.M.R.), avizat anual, pentru fiecare categorie de personal (farmaciști/asistenți de farmacie);  Dovada asigurării de răspundere civilă în domeniul medical pentru personalul farmaceutic (farmaciştii şi asistenţii de farmacie) care îşi desfăşoară activitatea la un furnizor într-o formă prevăzută de lege şi care urmează să fie înregistrat în contract şi să funcţioneze sub incidenţa acestuia, valabilă la data încheierii contractului; •

Certificatul de Reguli de Bună Practică Farmaceutică – eliberat de Colegiul Farmaciştilor din România – filiala județului ;

•

Declaraţia pe proprie raspundere a reprezentantului legal privind programul de lucru al furnizorului în contract cu CASMB (specificat pentru fiecare punct de lucru);

•

Adresa poştă electronică functionala;

9

•

Declaraţia pe proprie raspundere a reprezentantului legal al furnizorului de medicamente şi materiale sanitare din care să rezulte că nu are încheiate sau nu încheie pe parcursul derulării raporturilor contractuale cu casele de asigurări de sănătate convenții sau alte tipuri de înțelegeri cu alți furnizori care se află în relații contractuale cu casele de asigurări de sănătate sau în cadrul aceluiași furnizor, în scopul obținerii de către aceștia/personalul care își desfășoară activitatea la aceștia, de foloase/beneficii de orice natură,care să fie în legătură cu obiectul contractelor încheiate cu casele de sigurări de sănătate;

•

Declaraţia pe proprie raspundere a reprezentantului legal al furnizorului de medicamente şi materiale sanitare privind persoana desemnată de acesta pentru relaţia cu CASMB, însoţită de o împuternicire legalizată;

•

Reprezentant legal - copie xerox carte de identitate şi un numar de telefon mobil al acestuia;

•

Număr de telefon/fax al furnizorului de medicamente

TEME: Informaţi-vă şi prezentaţi cu câte case de asigurări de sănătate are contract farmacia în care efectuați stagiul, particularitățile eliberării fiecărui tip de rețetă. Informaţi-vă şi prezentaţi documentaţia care o prezintă farmacia ca furnizor de medicamente şi servicii medicale, în vederea raportării rețetelor, către casele de asigurări. Studiaţi contractele încheiate între farmacia în care vă desfăşuraţi stagiul şi casele de asigurări pentru anul în curs şi prezentaţi aspectele care se referă la activitatea profesională a farmacistului. 2.7. Cardul Național de Sănătate  Cardul de sănătate se emite pentru asigurații cu vârsta de peste 18 ani și se folosește doar pe teritoriul României, potrivit legii. Termenul de valabilitate al acestuia este de 5 ani de la data emiterii.  Cardurile naționale de sănătate vor fi repartizate asiguraților de medicii de familie. Acestea pot fi date înapoi caselor de asigurări de sănătate (CAS) numai în anumite situații.  În cazul în care un pacient are nevoie de un duplicat al cardului de sănătate merge la Casa de Asigurări si în cazul în care cardul este pierdut sau deteriorat plătește o taxă de 15 lei, iar dacă sunt greșite datele de pe card, pacientul nu trebuie să plătească nimic.  Nu este obligatoriu să se inscripționeze datele medicale pe cardul de sănătate, acest lucru se face doar la cererea pacientului, iar pentru donarea de organe, trebuie să existe și o declarație notarială. 10

 Nu este obligatoriu să se inițializeze Cardul Național de Sănătate dacă pacientul nu are nevoie de servicii medicale.  Cardul de Sănătate are o valoare de tipărire, de transport, dar nu are nicio legătură cu valoarea serviciilor medicale, acestea sunt decontate de CNAS.  Cardul, la spital este folosit la internare și externare. În cazul pacienților oncologici, atunci când aceștia se duc pentru curele de citostatice au nevoie de bilet o singură dată, dar ori de câte ori se duc pentru monitorizare au nevoie de Cardul de Sănătate.  În cazul unei urgențe nu se ține cont de prezența cardului, dar dacă pacientul este conștient și se deplasează singur la urgențe, cardul trebuie să fie la el.  Pacienții care nu au primit card de sănătate trebuie să se intereseze în principal la casa de asigurări unde sunt asigurați.

TEME: Informați-vă și prezentați documentația care o prezintă pacientul la casa de asigurări la care sunt arondați pentru a obține cardul de asigurări de sănătate și cardul European. Informați-vă cum sunt asigurați pacienții fără card de sănătate.

11

3. Verificarea purităţii substanţelor medicamentoase Șef lucrări dr. farm. Horvath Tunde, conf. dr. farm. Georgeta Șerban

Conform legislaţiei în vigoare, farmaciile de comunitate pot funcţiona cu receptură (cele care prepară reţete magistrale şi preparate elaborate) sau fără receptură. Farmaciile cu receptură, autorizate de Ministerul Sănătăţii, trebuie să aibă obligatoriu masa de analiză. Substanţele medicamentoase utilizate în farmacii trebuie să corespundă cerinţelor FR X, iar cele care nu sunt înscrise în farmacopee se supun normelor în vigoare (stasuri sau standarde). Verificarea purităţii substanţelor medicamentoase se efectuează prin următoarele probe:  controlul organoleptic  determinarea constantelor fizico-chimice  identificarea propriu-zisă a impurităţilor prin metode chimice, spectrale, cromatografice. Toate aceste probe sunt obligatorii. Ele se efectuează în conformitate cu normele FR X pentru substanţele oficinale sau STAS-uri şi norme interne pentru cele neoficinale.

A. CONTROLUL ORGANOLEPTIC Controlul organoleptic are scopul de a verifica aspectul, mirosul, culoarea şi gustul unei substanţe medicamentoase, furnizând informaţii asupra identităţii şi purităţii acesteia. Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.B, pag. 983).

A.1. Aspectul Pentru substanţe solide, se verifică forma:  cristalină (cristalele pot fi observate cu ochiul liber);  microcristalină (cristalele pot fi observate cu un microscop ce măreşte de 200 ori);  amorfă (nu se observă cristale nici cu microscopul ce măreşte de 200 ori); Pentru substanţe lichide, se verifică dacă sunt:  limpezi (se compară cu apa distilată);  transparente, opalescente sau tulburi (se compară cu etaloane de transparenţă, opalescenţă sau tulbureală). 12

Pentru substanţe moi, se verifică dacă sunt:  omogene sau neomogene.

A.2. Culoarea Pentru substanţele solide:  examinarea se face pe o suprafaţă mată, albă, la lumina zilei. Pentru substanţe lichide:  examinarea se face pe 10 ml lichid, în eprubete incolore, privite prin transparenţă, la lumina zilei, în comparaţie cu apa distilată. Eventualele coloraţii se compară cu etaloane de culoare: soluţie etalon de cobalt, soluţie etalon de fier, soluţie etalon de cupru, soluţie etalon de dicromat de potasiu.

A.3. Mirosul Când se prevede ca substanţa să fie „fără miros”, atât pentru substanţele solide cât şi pentru cele lichide, se examinează proba de analizat imediat după deschiderea recipientului; dacă se percepe vreun miros, 1-2 g substanţă se aduc imediat într-un recipient deschis şi se determină din nou mirosul după 15 min; dacă se mai percepe un miros, substanţa nu este corespunzătoare. Când se prevede că substanţa are miros: Pentru substanţele solide  1-2 g substanţă de analizat fin pulverizată, pe o sticlă de ceas, se miroase de la o distanţă de 2-4 cm; Pentru substanţele lichide  se îmbibă o hârtie de filtru de aproximativ 100 cm² cu aproximativ 2 ml lichid şi se miroase de la o distanţă de 2-4 cm.

A.4. Gustul Pentru determinarea gustului, se ia o cantitate mică de substanţă şi se aduce pe limbă. Pentru substanţele toxice şi pentru substanţele cu gust pronunţat acru sau amar:  0,1 g substanţă se dizolvă în 10 ml apă. Se îmbibă, cu această soluţie, o fâşie de hârtie de filtru cu dimensiunea de 5x50 mm şi se atinge cu vârful limbii. Pentru lichidele netoxice:

 se îmbibă hârtia de filtru cu lichidul respectiv şi aceasta se atinge cu vârful limbii. 13

B. DETERMINAREA CONSTANTELOR FIZICO-CHIMICE Solubilitatea Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.1, Solubilitatea, pag. 984). Conform FR X, solubilitatea poate fi exprimată prin specificarea volumului de solvent (în mililitri) necesar pentru a dizolva 1 g substanţă solidă sau 1 ml substanţă lichidă, la temperatura de 20±2ºC. Diferitele solubilităţi pot fi exprimate şi cu ajutorul unor expresii, caz în care prevederile de solubilitate se referă la temperatura de 20±5ºC. Semnificaţia acestor expresii este menţionată de FR X prin tabelul 3.1.: Tabel 3.1. Expresii pentru solubilitatea substanțelor medicamentoase Volumul de solvent (în ml) necesar Expresii folosite

pentru a dizolva 1 g substanţă solidă sau 1 ml substanţă lichidă

-

foarte uşor solubil

cel mult 1 ml

-

uşor solubil

de la 1 ml până la 10 ml

-

solubil

de la 10 ml până la 30 ml

-

puţin solubil

de la 30 ml până la 100 ml

-

foarte puţin solubil

de la 100 ml până la 500 ml

-

greu solubil

de la 500 ml până la 1 000 ml

-

foarte greu solubil

de la 1 000 ml până la 10 000 ml

-

practic insolubil

mai mult de 10 000 ml

Pentru determinarea solubilităţii substanţelor solide, substanţa fin pulverizată, cântărită cu o exactitate de 10 mg, se agită până la dizolvare cu volumul de solvent prevăzut în monografia respectivă sau cu volumul de solvent prevăzut în tabel la limita superioară. Nu este necesară verificarea solubilităţii substanţelor medicamentoase în toţi solvenţii prevăzuţi în monografie. Este necesar controlul solubilităţii în cel puţin doi solvenţi diferiţi. Dacă se constată prezenţa unor impurităţi insolubile, se verifică solubilitatea şi în ceilalţi solvenţi prevăzuţi în monografie.

14

C. DETERMINAREA PURITĂŢII SUBSTANŢELOR ACTIVE Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C, Determinări fizice, fizico-chimice şi chimice, pag. 984). Verificarea purităţii este o probă necesară pentru evaluarea calităţii unei substanţe medicamentoase şi, dependent de aceasta, a utilizării sale în terapie. Controlul purităţii comportă următoarele etape:  prepararea soluţiei de analizat  aspectul soluţiei (claritatea şi coloraţia)  determinarea parametrilor: aciditate, alcalinitate, aciditate-alcalinitate  controlul impurităţilor  determinarea umidităţii  determinarea reziduului obţinut prin calcinare  determinarea cantitativă

C.1. PREPARAREA SOLUŢIEI DE ANALIZAT Majoritatea reacţiilor necesare pentru determinarea impurităţilor se fac în soluţie, motiv pentru care se acordă o importanţă deosebită preparării soluţiei de analizat. FR X prevede prepararea soluţiei de analizat (soluţia A) în cazul acelor monografii pentru care impurităţile pot fi identificate prin reacţii chimice care se efectuează în soluţie, în condiţii similare. În cazul în care se disting două grupuri de impurităţi, care se decelează în condiţii diferite, se prevăd două soluţii de analizat (soluţia A şi soluţia B), care diferă între ele prin natura solventului, concentraţie, pH, etc.

C.2. ASPECTUL SOLUŢIEI Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.2, Aspectul soluţiei, pag. 985-987). Prin dizolvarea substanţelor medicamentoase în concentraţiile şi solvenţii precizaţi în monografie trebuie să se obţină, dependent de proprietăţile substanţei de controlat şi de puritatea acesteia, soluţii limpezi, transparente, opalescente sau tulburi, incolore sau slab colorate. Pentru aprecierea clarităţii şi coloraţiei soluţiei, încadrării în limitele de tolerabilitate admise de FR X, se recurge la compararea soluţiilor de analizat cu soluţii etalon de claritate şi soluţii etalon de culoare.

15

Compararea volumelor egale din soluţia de analizat şi din soluţia-etalon se efectuează în eprubete incolore, cu diametrele (interior şi exterior) egale. Compararea se efectuează folosind 10 ml soluţie, dacă nu se prevede altfel. Claritatea (transparenţa, opalescenţa, tulbureala) sau coloraţia soluţiei de analizat se consideră corespunzătoare dacă acestea nu depăşesc claritatea sau coloraţia unei soluţii-etalon. 2.1. Claritatea soluţiei Pentru soluţia la care în monografia respectivă se prevede „trebuie să fie limpede”, se foloseşte ca etalon de comparaţie un volum egal din solventul folosit la preparare. Pentru soluţia la care în monografia respectivă se prevede „trebuie să fie cel mult transparentă”, respectiv „cel mult opalescentă” sau „cel mult tulbure” se folosesc următoarele etaloane de comparaţie, menţionate de FR X:  Etalon de transparenţă (E.tr.): 10,0 mg caolin (R) în 1000 ml apă;  Etalon de opalescenţă (E.o): 30,0 mg caolin (R) în 1000 ml apă;  Etalon de tulbureală (E.tb.): 50,0 mg caolin (R) în 1000 ml apă. Compararea clarităţii soluţiilor se efectuează privind straturile de lichid orizontal, pe un fond negru. 2.2. Coloraţia soluţiei Pentru soluţia la care în monografia respectivă se prevede „trebuie să fie incoloră” se foloseşte ca etalon de comparaţie un volum egal din solventul folosit la preparare. Pentru soluţiile la care se admite o eventuală coloraţie, se folosesc ca etaloane de comparaţie etaloane de culoare. Compararea coloraţiilor respective se efectuează privind straturile de lichid de sus în jos, pe un fond alb. Pentru prepararea etaloanelor de culoare se folosesc următoarele soluţii, menţionate de FR X:  Soluţie-etalon de cobalt (cobalt-E.c.): 6,5 g clorură de cobalt (II) (R) se dizolvă în 70 ml acid clorhidric 10 g/l (R) şi se completează cu acelaşi solvent la 100 ml.  Soluţie-etalon de fer (fer-E.c.): 5,0 g clorură de fer (III) (R) se dizolvă în 70 ml acid clohidric 10g/l (R) şi se completează cu acelaşi solvent la 100 ml.  Soluţie-etalon de cupru (cupru-E.c.): 6,5 g sulfat de cupru (II) (R) se dizolvă în 70 ml acid clorhidric 10g/l (R) şi se completează cu acelaşi solvent la 100 ml.  Soluţie-etalon de dicromat (dicromat-E.c.): 0,55 g dicromat de potasiu (R) se dizolvă în 70 ml acid sulfuric (R) 10 g/l şi se completează cu acelaşi solvent la 100 ml.

16

C.3. DETERMINAREA PARAMETRILOR: ACIDITATE, ALCALINITATE, ACIDITATE-ALCALINITATE Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.22, Determinarea pH-ului, pag. 1026-1034). În stabilirea calităţii substanţelor medicamentoase, un parametru important îl constituie pHul soluţiei, pentru care FR X utilizează expresiile: „aciditate”, „alcalinitate”, „aciditate-alcalinitate” Conform FR X, pH-ul reprezintă cologaritmul zecimal al concentraţiei ionilor de hidrogen dintr-o soluţie apoasă. Este un număr convenţional care caracterizează aciditatea sau alcalinitatea soluţiilor substanţelor medicamentoase, aşa după cum se poate remarca din tabelul 3.2. în FR X: Tabel 3.2. Valorile de pH pH

Reacţia soluţiei

mai mic decât 2,0

puternic acidă

2,0-4,0

acidă

4,0-6,5

slab acidă

6,5-7,5

neutră

7,5-10,0

slab alcalină

10,0-12,0

alcalină

mai mare decât 12,0

puternic alcalină

Ca metodologie de investigare a parametrilor menţionaţi, farmacopeea prevede utilizarea metodelor colorimetrice şi potenţiometrice.

17

3.1. Metoda colorimetrică 3.1.1. Determinarea pH-ului cu hârtia indicator Valoarea pH determinată cu hârtie indicator are o valoare orientativă. Hârtia de turnesol indică reacţia acidă, neutră sau alcalină a unei soluţii. Hârtia indicator universal este mai exactă, foloseşte o scară comparativă de culori divizată în 0,5 sau 0,3 unităţi de pH şi permite o apreciere a pH-ului apropiată de valoarea reală. Aprecierea pH-ului în soluţii neapoase sau apoase mixte se efectuează prin umectarea prealabilă a hârtiei cu apă. 3.1.2. Determinarea pH-ului cu indicatori de culoare şi cu soluţii-tampon de comparaţie Indicatorii chimici de culoare sunt acizi sau baze organice slabe care au proprietatea de a-şi modifica o caracteristică uşor sesizabilă (culoarea), atunci când în sistemul chimic se schimbă un anumit parametru. Funcţionarea indicatorilor de culoare a fost prima dată explicată de către Kolthoff prin faptul că aceştia posedă grupări cromatofore (nitro, carbonil, legături nesaturate, etc.) care îşi schimbă structura atunci când se schimbă valoarea pH-ului sistemului. Fiecare indicator este caracterizat de un domeniu de viraj. Domeniul de viraj este, de obicei, de aproximativ 2 unităţi de pH. Metoda se bazează pe verificarea acestui parametru în funcţie de coloraţia unor indicatori adecvaţi. FR X prezintă, la pagina 1030, tabelul indicatorilor de culoare şi virajul acestora.

18

Tabel 3.3. Indicatori de culoare Nr.

Indicator

Culoare la pH

Interval de pH la

Culoare la pH

ACID

viraj

BAZIC

crt. 1

Galben de metanil

roşu

1,2-2,2

galben

2

Albastru de timol

roşu

1,2-2,8

galben

3

Tropeolină

roşu

1,4-2,6

galben

4

Galben de dimetil

roşu

3,0-4,0

galben

5

Albastru de

galben

3,0-4,6

albastru-violet

bromfenol 6

Roşu de Congo

albastru

3,0-5,0

roşu

7

Metiloranj

roşu

3,0-4,6

galben

8

4-Etoxicrisoidină

roşu

3,4-5,4

galben

9

Verde de bromcrezol

galben

3,8-5,4

albastru

10

Roşu de metil

roşu

4,2-6,2

galben

11

Purpuriu de

galben

5,2-6,8

roşu-violet

galben

6,0-7,6

albastru

bromcrezol 12

Albastru de bromtimol

13

Roşu de fenol

galben

6,8-8,4

roşu

14

Fenolftaleina

incolor

8,2-10,0

roşu

15

Timolftaleina

incolor

9,4-10,4

albastru

16

Galben de alizarină

galben

10,0-12,0

galben-brun

3.1. Metoda potenţiometrică Determinarea potenţiometrică a pH-ului se realizează prin măsurarea diferenţei de potenţial dintre doi electrozi (electrod-indicator şi electrod de referinţă) introduşi în soluţie. Metoda este aplicată atunci când este necesară o evaluare mai precisă a pH-ului soluţiei, caz în care FR X foloseşte expresiile „reacţia soluţiei” sau „reacţia suspensiei”.

19

C.4. CONTROLUL IMPURITĂŢILOR ANORGANICE Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1006-1015). Impurităţile anorganice din proba de analizat pot proveni din materiile prime, din reactivi, solvenţii utilizaţi, de la utilaje, din procesul de fabricaţie, dintr-o purificare incompletă sau dintr-o conservare necorespunzătoare. Punerea în evidenţă a impurităţilor anorganice se face prin reacţiile cele mai specifice şi cele mai sensibile ale ionului respectiv, în concordanţă cu limita de tolerabilitate admisă de FR X. Limitele admise pentru impurităţile anorganice în proba de analizat, exprimate în grame (% m/m), se apreciază prin comparare cu soluţii-etalon, conform prevederilor din monografiile respective. Controlul impurităţilor se efectuează în soluţia de analizat, preparată conform prevederilor FR X, în cazul în care se fac mai multe reacţii de control în aceleaşi condiţii (folosind aceeaşi soluţie, ex. soluţia A) sau pe soluţii preparate separat pentru fiecare impuritate, dacă reacţiile de control a impurităţilor necesită condiţii diferite. În controlul de puritate se disting două cazuri:  Absenţa impurităţii – reacţia de identificare a impurităţii (reacţia de decelare) trebuie să fie negativă.  Prezenţa impurităţii în anumite limite de tolerabilitate – în acest caz, reacţia de decelare este pozitivă. Aprecierea concentraţiei impurităţii, a încadrării în limita de tolerabilitate admisă se face prin comparaţie cu soluţii etalon sau, în unele cazuri, direct prin dozarea impurităţii. Aprecierea rezultatului se realizează folosind expresiile:  ,,la limită“, când reacţia prezintă intensităţi egale în soluţia de analizat şi în soluţia etalon;  ,,sub limită“, când reacţia soluţiei de controlat este mai slabă decât în etalon;  ,,peste limită“, când reacţia soluţiei de controlat este mai intensă decât în etalon. Soluţiile etalon conţin o anumită cantitate din impuritatea cercetată (0,1-0,001 mg/ml) şi servesc ca probe martor care permit să se stabilească, prin compararea intensităţii reacţiei, dacă soluţia de analizat conţine impuritatea respectivă în cantitate mai mare sau mai mică decât în soluţia etalon. Când nu se admite prezenţa impurităţii, menţionată în monografie prin expresia ,,nu trebuie să dea reacţia“, controlul se execută astfel: la soluţia de analizat se adaugă reactivii indicaţi în monografie, respectând succesiunea, cu excepţia reactivului principal, care pune în evidenţă impuritatea respectivă. Mai întâi se adaugă reactivii secundari, necesari pentru crearea condiţiilor

20

favorabile reacţiei. Soluţia se împarte în două părţi, iar reactivul principal se adaugă numai unei părţi. Cele două probe se compară între ele. Nu trebuie să se observe nici o diferenţă. La controlul limitelor de tolerabilitate pentru impurităţi, trebuie respectate următoarele condiţii generale:  substanţele din care se prepară soluţiile etalon trebuie să corespundă condiţiilor de calitate prevăzute la capitolul ,,Reactivi“ şi să fie cântărite exact;  eprubetele în care se efectuează reacţiile trebuie să fie identice: incolore, de aceeaşi înălţime şi cu diametrele egale (interior şi exterior);  volumul probei de analizat şi al soluţiei etalon trebuie să fie egal; în general se lucrează pe 10 ml;  concentraţia soluţiei de analizat şi a soluţiei etalon trebuie să fie respectată conform cu indicaţiile date la fiecare monografie;  reactivii se adaugă în ordinea prevăzută, în acelaşi timp, în volume egale, atât în soluţia de analizat, cât şi în soluţia etalon;  stabilirea modificărilor care au loc în soluţia probă şi soluţia etalon se face privind straturile de lichid orizontal, pe un fond negru (tulbureală, opalescenţă) sau de sus în jos, pe un fond alb (coloraţiile).

4.1. Controlul impurităţilor de ioni amoniu (NH4+) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1007-1008). Decelarea ionului amoniu Reacţia Nessler Ionul amoniu formează, cu tetraiodomercuriatul (II) de potasiu în soluţie alcalină (reactivul Nessler), un complex. Dependent de concentraţie, se obţine o coloraţie galbenă (în cazul în care ionul NH4+ este în cantitate mică) sau un precipitat galben-brun (când ionul NH4+ este în cantitate mare).

NH4 + KOH

NH3 + K + H2O Hg2NH2I3 + 5KI + H2O

NH3 + 2K2[HgI4] + KOH

21

Evaluarea ionului amoniu în raport cu limita de tolerabilitate admisă Se realizează prin reacţia Nessler, descrisă anterior, iar soluţia de analizat nu trebuie să prezinte, după 5 min, o coloraţie galbenă mai intensă decât etalonul. Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,0003 mg/ml.

4.2. Controlul impurităţilor de ioni arsen (As3+, As5+) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1008-1010). În farmacopee sunt prevăzute două procedee pentru controlul limitei de arsen. Procedeul I se aplică atunci când arsenul din proba de analizat este sub limita de sensibilitate a reacţiei cu hipofosfit de sodiu în acid clorhidric. În monografia respectivă se prevede: "nu trebuie să dea reacţia pentru arsen cu hipofosfit de sodiu în acid clorhidric (R)". Procedeul II se aplică la controlul arsenului în substanţe organice şi se bazează pe reducerea compuşilor arsenului la arsenură de hidrogen, care în funcţie de concentraţie colorează în galben sau în portocaliu hârtia indicator pentru arsen (R). Decelarea ionului arsen Reacţia cu reactivul hipofosforos (Reactiv Bougault, Procedeul I) Ionii As3+ şi As5+ sunt reduşi de acidul hipofosforos în mediu de acid clorhidric, prin încălzire la fierbere, până la arsen metalic. În funcţie de concentraţie apare o coloraţie brună sau se formează un precipitat brun. După 20 min de încălzire pe baia de apă, lichidul decantat din amestecul de reacţie nu trebuie să fie colorat în brun.

NaPO2H2 + HCl

HPO2H2 + NaCl

4AsCl3 + 3HPO2H2 + 6H2O

4As + 3H3PO4 + 12HCl

4AsCl5 + 5HPO2H2 + 10H2O

4As + 5H3PO4 + 20HCl

Evaluarea ionului arsen în raport cu limita de tolerabilitate admisă Reacţia Flückinger-Lehmann (Procedeul II) Reacţia se bazează pe reducerea compuşilor de arsen la hidrogen arseniat cu hidrogen în stare născândă, rezultat prin reacţia dintre zinc şi acid clorhidric şi evidenţierea hidrogenului arseniat cu HgCl2, utilizând hârtie indicator pentru arsen îmbibată cu HgCl2. În funcţie de concentraţie, hârtia indicator pentru arsen se colorează în galben-galben-portocaliu sau roşu-brun. Coloraţia hârtiei 22

indicator pentru arsen nu trebuie să fie mai intensă decât aceea obţinută cu o probă-etalon. Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,001 mg/ml. AsCl3 + 3H2 → H3As + 3HCl AsCl5 + 4H2 → H3As + 5HCl

Hg

2H3As + HgCl2

AsH2 AsH2

+ 2HCl

H H3As +

+ HCl H HgCl

As

HgCl2

H H3As + 2 HgCl2

HgCl + 2 HCl HgCl

As

HgCl H3As + 3 HgCl2

HgCl + 3 HCl HgCl

As

2 H3As + 3 HgCl2

As2Hg3 + 6 HCl

4.3. Controlul impurităţilor de ioni calciu (Ca2+) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1010). Decelarea ionului calciu Reacţia cu oxalat de amoniu Ionul Ca2+ formează cu oxalatul de amoniu, în funcţie de concentraţie, o tulbureală sau un precipitat alb microcristalin de oxalat de calciu, practic insolubil în acid acetic şi amoniac, solubil în acid clorhidric şi acid azotic.

COONH4 COONH4

COO

+ Ca2+

COO 23

Ca2+ + 2NH4

Evaluarea ionului calciu în raport cu limita de tolerabilitate admisă Reacţia cu oxalat de amoniu Pentru monografiile în care impurităţile de ioni Ca2+ sunt admise în anumite limite, se aplică aceeaşi reacţie cu oxalatul de amoniu, limita de tolerabilitate fiind apreciată comparativ cu o soluţieetalon de ioni Ca2+. Soluţia de analizat şi soluţia-etalon se încălzesc în baia de apă timp de 10 min, după care se răcesc şi se compară după 5 min. Soluţia de analizat nu trebuie să prezinte o tulbureală mai intensă decât tulbureala probei-etalon. Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,0035 mg/ml.

4.4. Controlul impurităţilor de ioni carbonat (CO32–) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1010-1011). Decelarea ionului carbonat Reacţia de efervescenţă cu acizi Carbonaţii se descompun în mediu acid cu degajare de CO2, producând efervescenţă. Efervescenţa indică prezenţa ionului carbonat. CO32– + 2H+ → CO2 + H2O Evaluarea ionului carbonat în raport cu limita de tolerabilitate admisă Reacţia cu hidroxid de bariu Ionul carbonat formează cu hidroxidul de bariu, în funcţie de concentraţie, o tulbureală sau un precipitat alb de carbonat de bariu, solubil în acid nitric şi în acid clorhidric. Soluţia de analizat nu trebuie să prezinte, după 10 min, o tulbureală mai intensă decât tulbureala probeietalon. CO32– + Ba(OH)2 → BaCO3 + 2HO¯ Reacţia cu hidroxidul de bariu se aplică pentru controlul dioxidului de carbon în substanţe medicamentoase gazoase (Oxygenum).

24

4.5. Controlul impurităţilor de ioni clorură (Cl–) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1011). Decelarea ionului clorură Reacţia cu azotat de argint Ionul clorură formează cu nitratul de argint, în funcţie de concentraţie, o opalescenţă, o tulbureală sau un precipitat alb cazeos de clorură de argint, practic insolubil în acid azotic, solubil în amoniac (cu formare de clorură diamino-argentică). Cl¯ + AgNO3 → AgCl ↓+ NO3¯ AgCl + 2 NH3 → [Ag(NH3)2]Cl Clorura de argint este solubilă în mai mulţi reactivi, cu formare de complecşi. Astfel, se solubilizează în:  cianuri alcaline (cu formare de dicianoargentat de potasiu) AgCl + 2 KCN → KCl + K[Ag(CN)2]  tiosulfaţi alcalini (cu formare de ditiosulfatoargentat de sodiu) AgCl + 2 Na2S2O3 → NaCl + Na3[Ag(S2O3)2]  tiocianaţi alcalini (cu formare de ditiocianatoargentat de amoniu). AgCl + 2 NH4SCN → NH4Cl + NH4[Ag(SCN)2] Evaluarea ionului clorură în raport cu limita de tolerabilitate admisă Reacţia cu azotat de argint Pentru aprecierea concentraţiei clorurilor în raport cu limita de tolerabilitate admisă, se utilizează aceeaşi reacţie cu AgNO3 în mediu de HNO3. Soluţia de analizat nu trebuie să prezinte, după 5 min, o opalescenţă mai intensă decât opalescenţa probei-etalon. Limita se apreciază prin comparaţie cu o soluţie-etalon de ioni clorură (0,01 mg ion clorură). Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,0005 mg/ml. 25

4.6. Controlul impurităţilor de ioni fer (Fe3+) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1011-1012). Decelarea ionilor de fer Reacţia cu hexacianoferatul (II) de potasiu Ionul Fe3+ formează cu hexocianoferatul (II) de potasiu, în exces, un complex albastru de hexocianoferat (II) de Fe (III) (albastru de Berlin sau de Prusia), insolubil în acid clorhidric. În funcţie de concentraţie se obţine o coloraţie albastră sau se formează un precipitat albastru. 4FeCl3 + 3K4[Fe(CN)6] → Fe4[Fe(CN)6]3 + 12KCl Fe4[Fe(CN)6]3 + 12HO¯ → 4Fe(OH)3 + 3[Fe(CN)6]4– Reacţia se execută în mediu de acid clorhidric pentru a evita formarea precipitatului roşu-brun de Fe(OH)3, care ar rezulta în mediu alcalin prin descompunerea complexului. Ionul Fe2+ se pune în evidenţă numai după oxidare la Fe3+, iar reacţia de oxidare se execută la început cu HNO3 în prezenţa HCl. Fe2+ + HNO3 + 3H+ → Fe3+ + NO + 2H2O Decelarea ionilor de fer în substanţe organice Reziduul obţinut prin calcinare cu acid sulfuric (R) se dizolvă, prin încălzire, în 2 ml acid clorhidric (R), se diluează cu 2 ml apă şi se filtrează. Filtrul se spală cu 3 ml apă, soluţia se neutralizează cu amoniac concentrat (R), se completează cu apă la 10 ml şi în continuare se efectuează reacţia cu hexacianoferatul (II) de potasiu. Evaluarea ionilor de fer în raport cu limita de tolerabilitate admisă Reacţia cu hexacianoferatul (II) de potasiu Ionul fier trivalent formează cu hexacianoferatul (II) de potasiu, în funcţie de concentraţie o coloraţie albastră sau un precipitat albastru. Reacţia se execută prin comparaţie cu o soluţie-etalon de ioni de fier (0,01 mg ion fier/ml). Soluţia de analizat nu trebuie să prezinte, după 5 min, o coloraţie albastră mai intensă decât coloraţia probei-etalon. Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,0005 mg/ml.

26

4.7. Controlul impurităţilor de ioni fosfat (PO43-) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1012).

Decelarea ionului fosfat Reacţia cu molibdatul de amoniu Ionul fosfat formează cu molibdatul de amoniu, în mediu de acid azotic, în funcţie de concentraţie, o opalescenţă, tulbureală sau un precipitat galben de fosfomolibdat de amoniu, insolubil în acid azotic, solubil în amoniac. H3PO4 + 12(NH4)2MoO4 + 21HNO3 → (NH4)3H4[P(Mo2O7)6] + 21NH4NO3 + 10H2O (NH4)3H4[P(Mo2O7)6] + 24NH4OH → 12(NH4)2MoO4 + (NH4)3PO4 + 14H2O Evaluarea ionului fosfat în raport cu limita de tolerabilitate admisă Reacţia cu molibdatul de amoniu Se utilizează aceeaşi reacţie cu molibdatul de amoniu în mediu acid, atât în soluţia de analizat, cât şi în proba-etalon. Limita de tolerabilitate se apreciază prin comparaţie cu o soluţie etalon de ioni fosfat, care formează cu molibdatul de amoniu o coloraţie slab gălbuie. Soluţia de analizat nu trebuie să prezinte o opalescenţă mai intensă decât opalescenţa probei-etalon. Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,001 mg/ml.

4.8. Controlul impurităţilor de metale grele Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1012-1013).

Decelarea ionilor de metale grele Reacţia cu sulfura de sodiu Prin tehnica de lucru aplicată la controlul ionilor de metale grele ca impurităţi, se decelează numai ionii metalelor grele care precipită sub formă de sulfuri în mediu acid. 2Me+ + S2– → Me2S Me2+ + S2– → MeS Pb2+ + S2–→ PbS Evaluarea impurităţilor de ioni ai metalelor grele în raport cu limita de tolerabilitate admisă 27

Reacţia cu sulfura de sodiu Ionul plumb formează cu sulfura de sodiu, în funcţie de concentraţie, o coloraţie brună sau un precipitat negru. Se compară, după 1 min, soluţia de analizat cu o soluţie-etalon de ioni Pb2+, privind stratul de lichid de sus în jos, pe un fond alb. Soluţia de analizat nu trebuie să prezinte o coloraţie mai intensă decât coloraţia probei-etalon. S2– + Pb2+ → PbS Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,0005 mg/ml.

4.9. Controlul impurităţilor de ioni nitrat (NO3–) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1013-1014). Evaluarea ionului nitrat în raport cu limita de tolerabilitate admisă Reacţia cu acidul sulfosalicilic Ionul nitrat formează, cu acidul sulfosalicilic, un nitroderivat colorat în galben. Intensitatea coloraţiei variază în funcţie de concentraţie. Se compară soluţia de analizat cu o soluţie-etalon de ioni nitrat (0,1 mg ion nitrat/ml). Soluţia de analizat nu trebuie să se coloreze în galben mai intens decât proba-etalon. Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,062 mg/ml. COOH OH HO3S

HNO3 H2SO4

COOH OH HO3S

NH4OH

NO2

H4NO3S

COONH4 OH NO2

4.10. Controlul impurităţilor de ioni sulfat (SO42-) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1014). Decelarea ionului sulfat Reacţia cu clorura de bariu Ionul sulfat formează cu sărurile solubile de bariu, în funcţie de concentraţie, o tulbureală sau un precipitat alb de sulfat de bariu, practic insolubil în acid clorhidric. SO42– + Ba2+ → BaSO4↓ Evaluarea ionului sulfat în raport cu limita de tolerabilitate admisă 28

Reacţia cu clorura de bariu Se utilizează aceeaşi reacţie cu clorura de bariu. Limita de tolerabilitate se evaluează prin comparare cu o soluţie etalon de ion sulfat (0,01 mg ion sulfat/ml). Se compară soluţia de analizat cu soluţia-etalon după 10 min. Soluţia de analizat nu trebuie să prezinte o tulbureală mai intensă decât tulbureala probei-etalon. Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,003 mg/ml.

4.11. Controlul impurităţilor de ioni zinc (Zn2+) Se realizează conform prevederilor Farmacopeei Române ediţia a X-a (Cap. IX.C.13, Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice, pag. 1014-1015). Decelarea ionului zinc Reacţia cu hexacianoferatul (II) de potasiu Ionul zinc (II) formează cu hexacianoferatul (II) de potasiu, în funcţie de concentraţie, o tulbureală sau un precipitat alb de hexocianoferat (II) de Zn şi K: 3Zn2+ + 2K4[FeII(CN)6] → Zn3K2[Fe(CN)6]2 + 6K+ Precipitatul format este greu solubil în acizi minerali diluaţi, solubil în acizi minerali concentraţi şi alcalii, când se descompune: Zn3K2[Fe(CN)6]2 + 12KOH → 3K2[Zn(OH)4] + 2K4[Fe(CN)6] Evaluarea ionului zinc în raport cu limita de tolerabilitate admisă Reacţia cu hexacianoferatul (II) de potasiu Ionul zinc formează cu hexacianoferatul (II) de potasiu, în funcţie de concentraţie, o tulbureală sau un precipitat alb, practic insolubil în acizi diluaţi. Limita de tolerabilitate se evaluează prin comparare cu o soluţie etalon de ion zinc (0,01 mg ion zinc/ml). Se compară soluţia de analizat cu soluţia-etalon după 10 min. Soluţia de analizat nu trebuie să prezinte o tulbureală mai intensă decât tulbureala probei-etalon. Sensibilitatea limită a reacţiei este de 0,001 mg/ml.

29

Analiza clorhidratului de procaină

FR X – Procainii hydrochloridum

C 2H 5 H2 N

COO(CH2)2NH

Cl C 2H 5

Descriere: Cristale incolore sau pulbere cristalină albă, fără miros, cu gust amar, producând pe limbă o anestezie trecătoare (IX.B). La lumină se colorează. Solubilitate: foarte uşor solubil în apă, solubil în alcool, greu solubil în cloroform şi eter (IX.C.1.). Soluţia A: 1,0 g clorhidrat de procaină se dizolvă în 40 ml apă proaspăt fiartă şi răcită şi se completează cu acelaşi solvent la 50 ml. Aspectul soluţiei: 1,0 g clorhidrat de procaină se dizolvă în 10 ml apă; soluţia trebuie să fie limpede şi incoloră (IX.C.2). Punct de topire: 154-158°C (IX.C.10). pH = 5,0 – 6,5 (soluţia A) (IX.C.22). Condiţii de puritate: Arsen: 0,5 g clorhidrat de procaină nu trebuie să dea reacţia pentru arsen cu hipofosfit de sodiu în acid clorhidric (R) (IX.C.13). Metale grele: Reziduul de la calcinare, prelucrat conform prevederilor de la "Controlul limitelor pentru impurităţi anorganice"(IX.C.13) nu trebuie să dea reacţia pentru metale grele. Substanţe organice uşor carbonizabile: 0,20 g clorhidrat de procaină se dizolvă în 2 ml acid sulfuric (R). Soluţia trebuie să fie incoloră "(IX.C.14).

30

Pierderea prin uscare: Cel mult 0,5% 0,50 g clorhidrat de procaină se usucă la 105°C până la masa constantă (IX.C.15). Reziduu prin calcinare: Cel mult 0,1% 1g clorhidrat de procaină se calcinează cu acid sulfuric (R) (IX.C.17). BIBLIOGRAFIE: 1. * * * Farmacopeea Română, ediţia a X a, Ed.Medicală, Bucureşti, 2008. 2. Danciu Felicia, Lupuţiu Georgeta, Arieşan V. şi colab., Lucrări practice de Chimie

farmaceutică, partea I, Litografia IMF Cluj Napoca, 1986. 3. Şoica Codruţa, Trandafirescu Cristina, Pătruţescu Cristina, Chimie farmaceutică: Lucrări

practice de laborator, Ed. Mirton, Timişoara, 2008.

31

4. Formularea, prepararea şi eliberarea medicamentelor Prof. univ. dr. habil. farm. Vicaş Laura În prezent activitatea farmacistului practician constă în prepararea medicamentelor precum şi implicarea sa în educaţia sanitară a pacienţilor pentru menţinerea stării de sănătate prin utilizarea raţională a medicamentelor. Astfel, farmacistul prin pregătirea sa va putea prepara medicamentul asigurând condiţiile de calitate corespunzătoare, va asigura controlul şi eliberarea medicamentelor în unităţile farmaceutice. Medicamentul este orice substanţă sau amestec de substanţe aduse într-o formă farmaceutică utilizate pentru tratarea, ameliorarea sau prevenirea unor boli la om sau la animale. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii(OMS), medicamentul este orice substanţă sau asociere de substanţe care modifică un proces fitiologic sau patologic, în beneficiul celui care-l foloseşte sau orice substanţă sau combinaţie de substanţe care poate fi administrată la om sau animale în vederea stabilirii unui diagnostic sau corectării sau modificării funcţiilor fiziologice (1,3). Specialitatea farmaceutică este un medicament preparat la scară industrială sau laborator autorizat pe baza unei formule înscrisă în fişa de fabricaţie şi aprobat de Ministerul Sănătăţii, cu o compoziţie fică, acţiune determinată, o biodisponibilitate optimă şi valabilitate mare de 1 – 5 ani, caracterizate printr-o denumire specială(marcă înregistrată) sau una comercială. Preparatul magistral se prepară în farmacie pe baza prescripţiei medicale, compziţie individualizată pentru bolnav, cu o durată de păstrare scurtă, destinat utilizării imediate. Preparatul oficinal este medicamentul înscris în farmacopei, cu o formulă bine stabilită, în scopul de a generaliza metoda de preparare şi condiţiile de calitate. Are o durată de păstrare mai mare şi utilizare mai largă. Principiile cu privire la prepararea şi eliberarea medicamentelor sunt date de Ghidul de Bună Practică Farmaceutică. Farmacopeea Română ediţia a X a, în capitolul Prevederi generale, menţionează "la preparare trebuie respectate regulile de bună practică" înţelegând că farmacistul trebuie să respecte indicaţiile prevăzute în ghidul naţional de "Bună Practică Farmaceutică" intrat în vigoare începând din 1 decembrie 1995, respectiv Reguli de Bună Practică Farmaceutică (RBPF) cuprinse în Ordinul MS nr.75/2010. Prepararea medicamentelor la receptură nu implică probleme complexe ca şi în cazul fabricării industriale, dar farmacistul ca trebui întotdeauna să prepare un medicament de calitate.

32

Procedura de preparare a medicamentelor la receptură se bazează pe cunoştinţele teoretice dobândite în timpul anilor de studiu. În cazul preparatelor industriale se va interpreta tehnologia de fabricare, modul de conservare şi eliberare, urmărindu-se aspectele farmaco-tehnice ale fiecărui tip de formă farmaceutică, calea de administrare, efectul terapeutic dorit, posologia stabilită în funcţie de factorii fiziologici, patologici şi alimentaţia pacientului. 4.1. Obiectivele activităţii de preparare în farmacie Toate procedeele de preparare se bazează pe o documentare corepunzătoare în ceea ce priveşte realizarea formulei magistrale sau oficinale şi luând în considerare anumite situaţii: -

unele substanţe medicamnetoase ar putea fi condiţionate ca atare (rivanol, dermatol, carbonat acid de sodiu, acid boric, ulei de ricin, ulei de parafină);

-

prepararea medicamentelor oficinale după formule înscrise în FR X (spirt camforat, alcool diluat, unguent simplu, unguent cu oxid de zinc);

-

prepararea medicamentelor oficinale stabilite de medic (soluţii, emulsii, suspensii, unguente, supozitoare, pulberi);

-

realizarea unor preparate elaborate după formule oficinale sau prevăzute în formulare farmaceutice şi care se condiţionează unitar;

-

urmărirea pe baza prescrierii asocierilor de soluţii injectabile şi perfuzabile posibilitatea apariţiei de incompatibilităţilor în amestecurile de uz intravenos.

Actul de preparare a medicamentelor în farmacie se realizează prin activităţi specifice: -

se vor utiliza materii prime de la producători autorizaţi, însoţite de buletine de analiză emise de Mnisterul Sănătăţii certificând calitatea acstora;

-

substanţele medicamentoase vor fi păstrate în condiţii corespunzătoare (în recipientul original sau în flacoane din farmacie);

-

păstrarea recipientelor cu substanţă medicamnetoasă se va realiza dependent de stabilitatea acestora, toxicitatea lor, puterea tinctorială, volatilitate, şi în ordine alfabetică;

-

etichetarea recipientelor cu substanţă medicamntoasă (denumirea în limba latină, inscripţionarea în culori raportate la toxicitate);

-

întreţinerea aparaturii din dotare, veselei şi ustensilelor (balanţele, distilatorul, etuva, lampa UV vor fi verificate periodic).

La prepararea medicamentelor în farmacie se va ţine cont de principiile de bază 33

ale preparării parcurgând o serie de etape: -

analiza prescripţiei medicale prin identificarea componentelor, cantitatea în care sunt prescrise, verificarea dozelor, alegerea excipienţilor şi a substanţelor auxiliare în funcţie de caracteristicile fiziologice şi patologice ale pacientului;

-

identificarea posibilelor interacţiuni fizico-chimice cu risc de degradare a substanţelor medicamentoase;

-

stabilirea tehnicii de preparare şi prepararea propriu-zisă;

-

etichetarea produsului;

-

asigurarea condiţiilor corespunzătoare de păstrare;

-

înregistrarea preparatului în Registrul de evidenţă al preparatelor magistrale sau în registrul de elaborări;

-

verificarea produsului final.

4.2. Produsul farmaceutic industrial Obiectivele cunoaşterii medicamentelor industriale se bazează pe cunoştinţele teoretice acumulate. În farmacie, medicamentul industrial va fi urmărit din punct de vedere al calităţii, al modului de utilizare, condiţiile de conservare, valabilitatea, efectul terapeutic şi recomandările pe care farmacistul trebuie să le ofere pacientului. În timpul stagiului practic în farmacie produsele farmaceutice industriale vor fi analizate sub aspectele generale legate de forma farmaceutică: -

substanţa medicamentoasă – mecanism de acţiune, doze terapeutice şi doze maxime;

-

vehiculul (excipientul) – natura acestuia, cantitatea şi rolul său;

-

susbtanţele auxiliare – rolul lor în formulare, cantitatea şi reactivitatea faţă de celelalte componente;

-

recipientul de condiţionare – proprietăţi;

-

tehnologia de preparare cunoscând aspectele specifice preparării în receptură sau în industria farmaceutică;

-

modalitatea de incorporare a substanţelor medicamentoase în preparat;

-

proprietăţile farmacocinetice ale substanţelor medicamentoase din forma farmaceutică respectivă (eliberare convenţională, întârziată, controlată, prelungită, susţinută);

-

eficienţa terapeutică şi siguranţa clinică;

-

modul de administrare al medicamentului;

-

prospectul medicamentului;

-

termenul de valabilitate; 34

-

condiţii de păstrare şi posibilele reacţii de degradare ale produsului farmaceutic respectiv.

Este important ca farmacistul să aibe în vedere în permanență condițiile specifice de preparare ale diverselor forme farmaceutice, precum și considerațiile privind eliberarea din farmacie. În acest context cunoșterea principiilor de preparare sunt de importanță majoră atât pentru realizarea medicamentelor la receptură dar și pentru a selecta produsul farmaceutic potrivit nevoilor pacienților. Temă: Prezentați aspecte farmaco-tehnice pentru formule de preparare ale produselor magistrale (5), oficinale (5) și ale specialităților industriale (5) conform tabelului de mai jos: Formula farmaceutică

Condiții

Prepararea

specifice

Prevederi și considerații privind eliberarea din farmacie

Dacă farmacia în care se desfășoară stagiul practic nu are activitate de receptură, studentul va prezenta un referat cu analiza a 15 produse farmaceutice industriale. Bibliografie: 1. Dumitru Lupuliasa, Laura Graţiela Vicaş, Corina Florentina Moisa – Prepararea medicamentelor. Dispersii moleculare, ediția a II a, Editura Universităţii din Oradea, 2011; 2.

Dumitru Lupuliasa, Laura Graţiela Vicaş, Corina Florentina Moisa – Prepararea

medicamentelor. Forme farmaceutice solide, Editura Universităţii din Oradea, 2004; 3. Laura Vicaş – Tehnologie farmaceutică, ediția a II a, Ed. Universităţii din Oradea, 2011; 4. Dumitru Lupuliasa, Laura Graţiela Vicaş, Corina Florentina Moisa – Prepararea medicamentelor. Forme farmaceutice sterile, ediția a II a, Editura Universităţii din Oradea, 2015; 5. Dumitru Lupuliasa, Laura Graţiela Vicaş, Corina Florentina Moisa – Prepararea medicamentelor. Ghid practic, Ed. Universităţii din Oradea, 2007; 6. * * * - Suplimentul din 2004 al Farmacopeiei Române ediţia a X a, Editura Medicală, Bucureşti, 2004; 7. * * * - Suplimentul din 2006 al Farmacopeiei Române ediţia a X a, Editura Medicală, Bucureşti, 2006; 8. * * * - Farmacopeea Română ediţia a X a, Editura Medicală, Bucureşti, 2008. 9. * * * - Ordinul MS nr.75/2010, Reguli de bună practică în farmacie 9. http://www.phschool.com/science/biology_place/biocoach/biomembrane1/solutiones/html 10. http://www.home.comcast.net/~pegslestancbsd/aer.biology.html

35

5. Specialităţi farmaceutice Conf. dr. farm. Georgeta Şerban, șef lucrări dr. farm. Tunde Horvath

1. ACETILCISTEINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Acetilcisteina este un expectorant mucolitic care reduce vâscozitatea

secreţiilor

bronho-pulmonare

purulente

şi

nepurulente

prin

depolimerizarea

mucopolizaharidelor din compoziţia acestora şi facilitează eliminarea lor. Activitatea mucolitică se datorează grupării reducătoare tiol din structura sa. Activitatea creşte cu creşterea pH-ului, pH optim 79. Efectul este maxim la 5-10 min de la administrare. Este indicată ca adjuvant în tratamentul bronşitelor acute, cronice, astmatiforme, traheobronşitelor, pneumoniilor, emfizemului pulmonar, complicaţiilor pulmonare ale fibrozei cistice. Reduce leziunile hepatice datorate supradozării paracetamolului. În oftalmologie este indicată ca şi cicatrizant ocular în ulceraţii corneene, datorită capacităţii sale de a inhiba colagenaza, enzimă proteolitică secretată în leziuni epiteliale, care produce degradarea colagenului corneean. Denumiri comerciale. ACETILCISTEINĂ capsule 200 mg; ACC-200, ACC-INJECT comprimate efervescente 200 mg, 600 mg, capsule 200 mg, pulbere pt. susp. orală 100 mg/plic, sol. inj. 100 mg/ml; FLUIMUCIL comprimate efervescente 600 mg, pulbere gran. 100 mg/plic, sol. inj./inhal. 100 mg/ml, 300 mg/ml, sol. orală 2%; BRUNAC sol. oftalmică 5%. Administrare, posologie. Se administrează oral, prin inhalaţie orală (aerosoli), local şi injectabil în doze diferenţiate, în funcţie de vârstă şi de afecţiune. 2. ACID ACETILSALICILIC Acţiune farmacologică şi indicaţii. Analgezic, antipiretic, antiinflamator, antiagregant plachetar, uricozuric. Efectele variază în funcţie de doza administrată. Efectul analgezic ANA (la o doză de 500 mg) durează 3-6h, se datorează inhibării ciclooxigenazei COX cu scăderea sintezei de PG la nivel central. Efectul antipiretic ANT apare la 30 min de la administrarea unei doze de 500 mg, este maxim după 3h şi constă în scăderea temperaturii corporale cu 1,5-2°C. Acţionează asupra centrului termoregulator din hipotalamus şi produce vasodilataţie periferică cu scăderea temperaturii corporale prin sudoraţie. Efectul antiinflamator AI apare doar la doze mari (doza minimă 3 g/zi), se datorează inhibării COX cu scăderea sintezei de PG la nivel periferic. Efectul antiagregant plachetar apare la doze de 100-350 mg/zi, se datorează inhibării COX plachetare cu blocarea sintezei de tromboxan A2. La doze mici (2 g/zi) inhibă secreţia de acid uric, dozele mari (4-6 g/zi) favorizează 36

eliminarea acidului uric. Se absoarbe rapid după administrare orală şi este hidrolizată la acid salicilic, activ farmacologic. Indicat în nevralgii, mialgii, cefalee, reumatism poliarticular acut, poliartrita reumatoidă, tromboza arterială, infarct miocardic acut, profilaxia recidivei infarctului miocardic, angină pectorală instabilă, profilaxia accidentelor vasculare cerebrale şi infarctului cerebral. Efectele secundare se manifestă la doze mari şi tratament prelungit: tulburări gastrointestinale (iritaţie cu greaţă, vomă, hemoragii digestive), salicism, recţii alergice cu manifestări cutanate sau respiratorii (astm alergic), decalcefierea organism (formează cu ionii de calciu o sare solubilă), predispoziţie la hemoragii, tulburări hepatice, renale. Denumiri comerciale. ACID ACETILSALICILIC comprimate 100 mg, 500 mg; ASPIRIN comprimate 500 mg; ALKA-SELTZER comprimate efervescente 324 mg; ASPENTER comprimate filmate gastrorezistente 75 mg, 325 mg; THROMBO ASS comprimate filmate gastrorezistente 50 mg, 75 mg, 100 mg; ANTINEVRALGIC P comprimate; UPSARIN comprimate. Administrare, posologie. Se administrează oral, în doze diferenţiate, în funcţie de vârstă şi de afecţiune. 3. AMBROXOL Acţiune farmacologică şi indicaţii. Expectorant mucolitic, metabolit al bromhexinului, fluidifică secreţiile bronşice datorită fragmentării fibrilelor de mucopolizaharide din structura mucusului. Stimulează secreţia bronşică, creşte activitatea cililor. Acţiunea sa se exercită prin intermediul enzimelor lizozomale, a căror activitate o intensifică. Este indicat în tratamentul afecţiunilor respiratorii însoţite de mărirea vâscozităţii mucusului: bronşite, traheobronşite, bronhopneumopatii, bronşiectazii, emfizem. Denumiri comerciale. AMBROXOL comprimate 30 mg; sol orală 0,3%, 0,75%; sirop 15 mg/5 ml, 30 mg/5 ml. MUCOSOLVAN comprimate 30 mg; capsule eliberare prelungită 75 mg; gumă orală 15 mg; sirop 15 mg/5 ml, 30 mg/5 ml. Administrare, posologie. Se administrează pe cale orală. Adulţi 90 mg/zi, în 2-3 prize; capsule retard 1 capsulă/zi; copii sol int 300 mg/100 ml, 1-2 linguriţe/zi. 4. AMOXICILINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Penicilină de semisinteză cu spectru lărgit, este rezistentă la acţiunea acidului clorhidric din stomac, de aceea se administrează şi pe cale orală. Acţiune bactericidă prin inhibarea sintezei peretelui celular bacterian. Timp de acţiune 8h. Spectrul antimicrobian şi indicaţii identice cu ale ampicilinei.

37

Denumiri comerciale. AMOXICILNĂ capsule 250 mg şi 500 mg; DUOMOX comprimate filmate 250 mg, 500 mg şi 1 g; OSPAMOX capsule 250 mg, comprimate 500 mg, comprimate filmate 1000 mg, suspensie pediatrică 125 mg/5ml, 250 mg/5ml, 375 mg/5ml; MOXYPEN capsule 250 mg; MOXILEN capsule 500 mg, suspensie 125 mg/5ml; EPHAMOX. Administrare, posologie. Oral, i.m. şi i.v. În infecţii uşoare şi medii la adulţi: 250 mg la 8 ore, copii 2-10 ani: 125 mg la 8 ore. În cazuri grave sunt administrate doze mai mari: la adulţi 2-4 g/zi în 3 prize, copii 2 g/zi în 3 prize. Combinaţii: AMOXICILINA + ACID CLAVULANIC Acidul clavulanic este un inhibitor al β-lactamazelor produse de stafilococi şi de bacilii gram negativi, lărgeşte spectrul antimicrobian al amoxicilinei. Asocierea amoxicilină-acid clavulanic (clavulanat de K) se face în raport de 2/1 sau 4/1. Eficace şi faţă de stafilococul auriu, unii bacili gram negativi secretori de β-lactamaze: Haemophilus influenzae, E. coli, Klebsiella, Shigella. Denumiri comerciale. AUGMENTIN comprimate filmate 625 mg (500+125), 1 g (875+125), suspensie pediatrică 457 mg/5ml (2 luni-2 ani: 35 ml, 2-6 ani: 35 ml, 7-12 ani: 70 ml), pulbere pentru suspensie injectabilă 600 mg, 1,2 g, 2,2 g; AMOXICLAV cp. film. 625 mg şi 1 g, susp. 156,5/5ml şi 312,5/5 ml; BIOCLAVID; MEDOCLAV; ENHANCIN Administrare, posologie. Adulţi 1 comprimat de 2 ori/zi, iar în cazuri grave 2 comprimate de 2 ori/zi. Injecţii intravenoase: 1,2 g la intervale de 8 sau 6 ore. Copii 25-45 mg/kg/zi, injecţii intravenoase 30 mg augmentin/kg corp la 8 ore. 5. AMPICILINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Penicilină de semisinteză cu spectru lărgit, este rezistentă la acţiunea acidului clorhidric din stomac, de aceea se administrează şi pe cale orală. Acţiune bactericidă prin inhibarea sintezei peretelui celular bacterian. Timp de acţiune 6h. Spectrul antimicrobian cuprinde: coci gram pozitivi (stafilococi, streptococi, pneumococi, cu excepţia stafilococilor penicilinazosecretori), coci gram negativi (meningococi, gonococi), bacili gram negativi (E. coli, Salmonella, Shigella, Haemophilus influenzae, unele tulpini de Proteus şi Klebsiella). Indicată în infecţii ale tractului respirator, infecţii gastro-intestinale, biliare, infecţii genito-urinare, meningite bacteriene, endocardite, septicemii. Denumiri comerciale. AMPICILNĂ capsule 250 mg şi 500 mg, suspensie pediatrică 125 mg/5ml, 250 mg/5ml, pulbere pentru suspensie injectabilă 250 mg, 500 mg, 1 g; STANDACILIN; EPHICILIN. Administrare, posologie. Oral, i.m şi i.v. Adult, oral 2-4 g/zi în 4 prize la 6 ore; copii 100200 mg/kg/zi în 3-4 prize. Injectabil în infecţii severe la adulţi se administrează 4-12 g/zi în 4 prize, copii 200-400 mg/kg/zi în 4 prize. 38

Combinaţii: AMPICILINA + SULBACTAM Sulbactam este un inhibitor al β-lactamazelor produse de stafilococi şi de bacilii gram negativi, lărgeşte spectrul antimicrobian al ampicilinei. Asocierea ampicilină-sulbactam se face în raport 2/1 şi este eficace faţă de stafilococul auriu şi unii bacili gram negativi secretori de betalactamaze: Haemophilus influenzae, E. coli, Klebsiella pneumoniae, Proteus vulgaris, etc. Denumiri comerciale. UNASYN capsule 375 mg, suspensie pediatrică 250 mg/5ml, pulbere pentru suspensie injectabilă 750 mg, 1,5 g. Administrare, posologie. Oral capsulele se administrează de 4 ori/zi, iar injectabil i.m. sau i.v. la intervale de 6 ore. 6. ATENOLOL Acţiune farmacologică şi indicaţii. Atenololul este un β1-blocant selectiv lipsit de activitate simpatomimetică intrinsecă şi efect stabilizator de membrană. Scade activitatea reninei plasmatice şi dezactivează sistemul renină-angiotensină-aldosteron, cu scăderea presiunii sângelui. Este indicat în tratamentul HTA în monoterapie sau în combinaţie cu alte antihipertensive, tratamentul anginei pectorale, infarctului miocardic, aritmiilor cardiace. De asemenea, se mai utilizează în profilaxia migrenelor şi la pacienţii aflaţi în cura de dezalcoolizare. Denumiri

comerciale.

ATECOR,

ATENOCOR,

ATENOLOL,

BLOCOTENOL,

EPHITENSIN, HYPOTEN, VASCOTEN comprimate 50 mg, 100 mg. Administrare, posologie. Se administrează pe cale orală, în priză unică, 50-100 mg/zi în tratamentul HTA. 7. BENZILPENICILNA, PENICILINA G Acţiune farmacologică şi indicaţii. Antibiotic din clasa β-lactaminelor cu acţiune bacteriostatică sau bactericidă. Acţiune bactericidă prin inhibarea sintezei peretelui celular bacterian. Timp de acţiune 4-6h. Spectrul antimicrobian cuprinde: coci gram pozitivi (stafilococi, streptococi, pneumococi), coci gram negativi (meningococi, gonococi), unii bacili gram pozitivi (bacil difteric, tetanic, bacilul cărbunos, bacilul gangrenei gazoase), spirochete (Treponema palidum), leptospire, actinomicete. Germeni rezistenţi: stafilococi penicilinazosecretori, bacili Gram negativi. Indicată în angine streptococice, scarlatină, erizipel, pneumonie pneumococică, otite, sinuzite, difterie, antrax, gangrena gazoasă, sifilis, blenoragie, meningita meningococică. Denumiri comerciale. PENICILINA G Na+ sau K+ flacon cu 400000 U.I., 1 milion U.I. sau 5 milioane U.I. benzilpenicilină. Administrare, posologie. Este inactivată de acidul clorhidric din stomac, biodisponibilitatea orală este foarte redusă. Nu se administrează oral, numai pe cale injectabilă în injecţii intramusculare, 39

injecţii intravenoase şi perfuzii. Aduţi: 1,2 - 6 mil. U.I./zi la intervale de 4-6 ore. Copii: 400000-1,2 mil. UI/zi la intervale de 4 - 6 ore. În cazuri grave inj. i.v., perfuzii 10-50 mil U.I./zi. 8. BROMHEXIN Acţiune farmacologică şi indicaţii. Expectorant mucolitic, fluidifică secreţiile bronşice datorită fragmentării fibrilelor de mucopolizaharide din structura mucusului. Acţiunea sa se exercită prin intermediul enzimelor lizozomale. Bromhexinul creşte activitatea lizozomilor, mărind secreţia enzimelor care hidrolizează mucopolizaharidele din structura mucusului. Reduce vâscozitatea secreţiilor bronşice, favorizează mişcarea cililor, creşte IgA şi IgG în parenchimul pulmonar. Este indicat în tratamentul afecţiunilor respiratorii însoţite de mărirea vâscozităţii mucusului: bronşită acută şi cronică, traheobronşită acută şi cronică, bronhopneumopatii cronice obstructive, bronşiectazii, sinuzită acută şi cronică, laringită. Denumiri comerciale. BROMHEXIN comprimate 8 mg, 12 mg; sol orală 0,2%. Administrare, posologie. Se administrează pe cale orală. Adulţi 8-16 mg de 3-4 ori/zi; copii peste 10 ani, 4-8 mg de 3 ori/zi. 9. CARBOCISTEINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Expectorant mucolitic, reduce vâscozitatea secreţiilor bronşice favorizând expectoraţia, fiind indicat în broşite acute şi cronice, rinite, sinuzite, laringite. Denumiri comerciale. CARBOCISTEINA sol. int. 5%; sirop 100 mg/5 ml, 250 mg/5 ml; HUMEX EXPECTORANT sirop 2%, 5%; MUCOSOL capsule 375 mg; sirop 250 mg/5 ml. Administrare, posologie. Se administrează pe cale orală, 2 capsule de 2-3 ori/zi sau 1 lingură de sirop de 3 ori/zi. 10. CEFACLOR Acţiune farmacologică şi indicaţii. Cefalosporină de generaţia II, activă oral, stabilă la acţiunea acidului clorhidric gastric. Spectrul de activitate: coci gram pozitivi (stafilococi, excepţie tulpinile rezistente la meticilină, streptococ, pneumococ), coci gram negativi (gonococi, meningococi), bacili gram pozitivi (difteric, clostridii), bacili gram negativi (E. coli, H. Influenzae, Klebsiella, Proteus, Shigella). Este indicată în infecţii cu germeni rezistenţi la peniciline şi cefalosporine de generaţia I. Se poate utiliza ca monoterapie în infecţii ORL, bronhopulmonare, urinare (forma uşoară şi medie), infecţii cutanate şi subcutanate. Denumiri comerciale. CECLOR comprimate retard 375mg, 500 mg şi 750 mg, suspensie pediatrică 125 mg/5ml, 250 mg/5ml; CECLODYNE, CLORACEF capsule 250 mg şi 500 mg, suspensie pediatrică 125 mg/5ml, 250 mg/5 ml; CEFAKLOR; CECLOZONE. 40

Administrare, posologie. Oral, adult 750 mg/zi la 8 ore; copii şi sugari 20 mg/kg/zi în 2-3 prize. În insuficienţă renală se reduc dozele! 11. CEFUROXIM Acţiune farmacologică şi indicaţii. Cefalosporină de generaţia II, activă oral, stabilă la acţiunea acidului clorhidric gastric. Absorbţie orală absentă pentru cefuroxim, absorbţie bună pentru cefuroxim-axetil, mai mare postprandial. Cefuroxim axetil se administrează oral, cefuroxim sodiu se administrează i.m. sau i.v. Spectrul de activitate: coci gram pozitivi (stafilococi, excepţie tulpinile rezistente la meticilină, streptococ, pneumococ), coci gram negativi (gonococi, meningococi), bacili gram pozitivi (difteric, clostridii), bacili gram negativi (E. coli, H. influenzae, Klebsiella, Proteus, Enterobacter, Provedencia). Este indicată în infecţii cu germeni rezistenţi la peniciline şi cefalosporine de generaţia I: otită, amigdalită, faringită, sinuzită, bronşite, pneumonii, infecţii urinare necomplicate, infecţii cutanate, gonoree. Denumiri comerciale. CEFUROXIMA, CEFUROXIME capsule 250 mg, comprimate 125 mg, 250 mg, 500 mg; pulb pt sol inj 750 mg; ZINNAT comprimate film 125 mg, 250 mg, 500 mg, granule pt susp orală 125 mg/5 ml; ZINACEF pulb pt sol inj 750 mg Administrare, posologie. Oral, adult 500 mg/zi în 2 prize; copii peste 5 ani 20 mg/kg/zi în 2 prize. 12. CLARITROMICINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Antibiotic macrolidic derivat al eritromicinei, cu următoarele avantaje faţă de eritromicină: - spectrul antimicrobian superior eritromicinei (activă şi pe M. avium, Helicobacter pylori, Chlamydia, Legionella, de două ori mai activă pe hemofili) - lipofilie superioară, difuziunea tisulară este mai bună - timp de acţiune prelungit 12h Denumiri comerciale. CLARITROMICINA comprimate 250 mg, 500 mg; KLACID comprimate 250 mg, 500 mg, suspensie pediatrică 125 mg/5ml, 250 mg/5ml; FROMILID, FROMILID UNO comprimate retard, cedează treptat 500 mg substanţă activă/ 24 ore; LEKOKLAR, LEKOKLAR XL, KLERIMED, KLABAX. Administrare, posologie. Adulţi 250-500 mg la 12 ore. Copii 15 mg/kg/24h, în două prize la 12 ore. Schema de tratament pentru ulcer gastric cu Helicobacter pylori: în general timp de 14 zile (sau 21 zile): Amoxicilină 1 g la 12 ore, Claritromicină 500 mg la 12 ore, Omeprazol 20 mg (40 mg).

41

13. CIPROFLOXACINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Face parte din clasa chinolonelor antibacteriene, generaţia II. Spectrul antibacterian: coci Gram pozitivi (stafilococi, streptococi, pneumococi), coci Gram negativi (meningococ, gonococ), bacili gram negative (E. coli, Klebsiella, Proteus, Salmonella, Shigella, Seratia, H. Influenzae, Pseudomonas), Chlamidia, Mycoplasma, Rickettsia, Legionella, Vibrio cholerae, etc. Indicaţii: infecţii urinare, prostatită bacteriană, cistite, infecţii cu Neisseria, infecţii gastrointestinale, infecţii pulmonare, osteomielită, infecţii ale pielii şi mucoaselor. Denumiri comerciale. CIPROFLOXACIN, CUMINOL comprimate 250 mg şi 500 mg; CIPRINOL comprimate 250 mg, 500 mg, 750 mg, soluţie injectabilă 10 mg/ml, soluţie perfuzabilă 2 mg/ml; CIPRO QUIN, EUCIPRIN, CIPLOX soluţie oftalmică şi unguent oftalmic, CILOXAN soluţie oftalmică. Administrare, posologie. Oral, de regulă la mese în doze cuprinse între 250-750 mg de 2 ori pe zi în funcţie de gravitatea infecţiei. Se poate administra şi în perfuzie i.v. Contraindicaţii: sarcină, alăptare, epilepsie, insuficienţă renală, insuficienţă hepatică. 14. CODEINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Alcaloid natural din opiu cu proprietăţi analgezice de intensitate medie şi acţiune antitusivă intensă. Este antitusiv cu mecanism central, deprimă selectiv centrul tusei din bulb, fiind indicat în tuse uscată, iritativă, neproductivă. La doze terapeutice şi utilizare limitată, potenţialul de dezvoltare a dependenţei este scăzut. Poate produce constipaţie. Folosit ca analgezic sub formă de amestecuri antinevralgice, în combinaţie cu aspirina, paracetamolul sau alte antiinflamatoare nesteroidiene în dureri de intensitate medie cu diverse localizări. Nu se administrează copiilor sub 5 ani, poate produce convulsii. Nu se administrează timp îndelungat, datorită riscului de dezvoltare a dependenţei prin metabolizare la morfină. Denumiri comerciale. CODEINA FOSFAT, CODEINA FOSFORICĂ, FOSFAT DE CODEINĂ comprimate 15 mg; CODAMIN P comprimate; SOLPADEINE comprimate efervescente Administrare, posologie. Se administrează pe cale orală, adulţi 10-20 mg de 3-4 ori/zi; copii peste 6 ani 200-300 mcg/kg de 3-4 ori/zi. 15. DEXTROMETORFAN Acţiune farmacologică şi indicaţii. Opioid de sinteză, antitusiv cu acţiune centrală, deprimă selectiv centrul tusei din bulb fără să producă deprimare respiratorie sau dependenţă fizică. Este indicat ca antitusiv în tuse uscată, iritativă. Denumiri comerciale. HUMEX sirop 0,1%; ROBITUSSIN JUNIOR sol. orală 3,75 mg/5 ml; ROBITUSSIN ANTITUSSICUM sol. orală 7 mg/5 ml; TUSSIN, TUSSIN FORTE comprimate 10 mg, 20 mg; TUSSIN SIROP, sirop 0,1%. Administrare, posologie. Se administrează pe cale orală, 75-120 mg/zi divizate în 4-6 doze.

42

16. DOXICICLINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Antibiotic tetraciclic cu spectru larg. Acţiune bacteriostatică prin inhibarea sintezei proteice bacteriene. Spectrul antimicrobian: germeni gram pozitivi şi gram negativi aerobi şi anaerobi (streptococi, pneumococi, gonococi, Bacillus anthracis, H. influenzae, E coli, Klebsiella, Enterobacter, Proteus, Yersinia pestis, Brucella, Vibrio cholerae, Shigella), spirochete (Treponema palidum), Mycoplasma, Chlamydia, Rickettsia, Borellia (boala Lyme), unele protozoare. Proprietăţi asemănătoare cu tetraciclina, mai eficace faţă de pneumococ, streptococ, stafilococ, bacteriile gram negative aerobe, gonococi, B. fragilis. Denumiri comerciale. DOXICICLINĂ, VIBRAMYCIN, UNIDOX SOLUTAB capsule sau comprimate 100 mg. Administrare, posologie. Adulţi în prima zi de tratament câte 100 mg la 12 ore, apoi începând din a doua zi 100 mg la 24 ore, la aceleaşi ore, după mese. La o greutate corporală mai mare de 70 kg se pot administra 100 mg la 12 ore. Copii peste 8 ani, în prima zi de tratament câte 2 mg/kg corp/zi la 12 ore, apoi o dată/zi. 17. EFEDRINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Efedrina este un simpatomimetic care acţionează prin mecanism mixt, se fixează pe receptorii α- şi β-adrenergici asemănător adrenalinei (mecanism direct), dar pătrunde şi în terminaţiile postganglionare simpatice determinând eliberarea noradrenalinei din depozite (mecanism indirect). Efedrina prezintă proprietăţi α- şi β-adrenergice asemănătoare adrenalinei, dar şi efecte centrale. Proprietăţile α-adrenergice se manifestă prin vasoconstricţie cu creşterea presiunii arteriale. Local produce vasoconstricţie cu consecinţe decongestive, motiv pentru care se utilizează ca decongestionant nazal în viroze respiratorii, afecţiuni respiratorii de natură alergică, sinuzite, rinosinuzite. Proprietăţile β1-adrenergice se manifestă prin stimulare cardiacă (efect inotrop pozitiv). Proprietăţile β2-adrenergice se manifestă prin bronhodilataţie, reducerea motilităţii intestinale, relaxarea musculaturii uterine şi a vezicii urinare. În terapie se utilizează efectul bronodilatator al efedrinei, fiind indicată ca şi antiastmatic. Proprietăţile centrale se traduc prin efect stimulant asupra centrului respirator (analeptic respirator) şi stimulare psihomotorie: îndepărtează senzaţia de oboseală şi somn. Este indicată în intoxicaţii cu deprimante SNC (sedative sau narcotice) pentru readucerea la normal a unor funcţii fiziologice deprimate. Denumiri comerciale. EFEDRINA comprimate 50 mg, sol. inj. 10 mg/ml, 50 mg/ml; BIXTONIM sol. nazală conţine efedrină clorhidrică 500 mg, nafazolină clorhidrică 100 mg, hidrocortizon 20 mg la 100 g soluţie; RHINOIL sol. de uz extern conţine efedrină 45 mg, camfor 43

72 mg, ulei de anason 72 mg, ulei de mentă 54 mg, ulei de eucalipt 63 mg; RINONEF-T sol. de uz extern. Administrare, posologie. Nu este degradată de sucul gastric, putând fi administrată atât oral, cât şi parenteral. Oral 50 mg de 2-3 ori/zi. Injectabil 1 fiolă de 10 mg sau 50 mg în şoc anafilactic. 18. ERITROMICINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Este un antibiotic macrolidic care inhibă sinteza proteică a microorganismelor, eficace numai împotriva organismelor ce se multiplică rapid. Utilizată ca medicament de elecţie în: pneumonia cu Mycoplasma pneumoniae, difterie, tuse convulsivă, pneumonia cu Chlamydia trachomatis la sugari, forme grave de enterocolită. Reprezintă medicaţie alternativă la bolnavii alergici la penicilină, în infecţiile cu germeni sensibili, inclusiv pentru profilaxia recăderilor în reumatism poliarticular acut. Există sub trei forme: Eritromicina etilsuccinat, Eritromicina lactobionat şi Eritromicina propionat. Eritromicina etilsuccinat este indicată uzului pediatric, are proprietăţi similare cu propionil eritromicina. Eritromicina lactobionat se utilizează în unele infecţii grave: pneumonie cu Mycoplasma sau pneumococ, meningita pneumococică, endocardita subacută cu Streptococ viridans sau Enterococ. Eritromicina propionat este activă faţă de majoritatea germenilor gram pozitivi,

mai

ales

streptococi

şi

pneumococi,

unele

tulpini

stafilococice

(inclusiv

penicilinorezistente), meningococi, gonococi, bacil difteric, Mycoplasma pneumoniae, rickettsii şi chlamidii. Denumiri comerciale. ERYCIN – etilcarbonat de eritromicină; ERYTROPED – etilsuccinat de eritromicină, ambele rezistente la sucul gastric şi lipsite de gustul amar; ERITROMICINĂ PROPRIONAT comprimate 200 mg; ERITRO suspensie pediatrică 200 mg/5ml; UNGUENT ERITROACNOL 1 %; ERYFLUID 4% soluţie de uz extern. Administrare, posologie. Eritromicina propionat: adulţi 250 şi 500 mg se administrează la 6 ore, cu o oră înainte sau la trei ore după masă; copii 40-80 mg/kg/24h. Eritromicina lactobionat 0,5-

1 g la 6 ore. Perfuzia se face cu volum mare pentru a reduce riscul de

tromboflebită locală. 19. FENOXIMETILPENICILNA, PENICILINA V Acţiune farmacologică şi indicaţii. Antibiotic din clasa β-lactaminelor cu acţiune bacteriostatică sau bactericidă. Penicilină sensibilă la beta-lactamază, stabilă în mediul acid gastric. Acţiune bactericidă prin inhibarea sintezei peretelui celular bacterian. Timp de acţiune 4-6h. Spectrul antimicrobian identic cu al Penicilinei G. 44

Indicată în infecţii uşoare sau medii cu germeni sensibili: angine, erizipel, pneumonie pneumococică, otite, sinuzite, traheobronşite, antrax, profilaxia reumatismului (când nu este posibilă administrarea de benzatinpenicilină). Denumiri comerciale. OSPEN comprimate filmate 500000 U.I., 1 milion U.I. sau 1,5 milioane U.I; sirop 400000 UI/5 ml. Administrare, posologie. Se administrează oral. Aduţi: 400000-1 mil. U.I./zi la intervale de 4-6 ore. Sugar şi copii până la 6 ani: 50000-200000U.I./kg/zi în 4 prize. 20. METAMIZOL SODIC, NORAMINOFENAZONA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Antiinflamator nesteroidian din clasa pirazolonelor, analgezic şi antipiretic la doze terapeutice, inhibă ciclooxigenaza COX cu blocarea sintezei de prostaglandine la nivel central. Spasmolitic puternic la administrare injectabilă. Este indicat în stări febrile şi dureri de diverse etiologii, în asociere cu alte analgezice sau spasmolitice, inclusiv dureri postoperatorii, colici biliare, renale, mialgii, sciatică, lumbago. Este cel mai utilizat compus din clasa pirazolonelor, nu induce cancer gastric. Din cauza efectelor adverse (agranulocitoză), a fost retras din terapeutică în mai multe ţări. Se recomandă administrarea de doze cât mai mici şi perioade scurte de timp. Denumiri comerciale. ALGOCALMIN comprimate 500 mg, sol inj 500 mg/ml; ALGOZONE comprimate 500 mg; NOVOCALMIN, SINTOCALMIN comprimate 500 mg; QUARELIN comprimate; PIAFEN comprimate, supozitoare, fiole sol inj. Administrare, posologie. Se administrează oral, rectal, injectabil în doze diferenţiate, în funcţie de vârstă şi de afecţiune. Adulţi: oral 500 mg de 2-3 ori/zi; i.m. 1g de 1-2 ori/zi; rectal supozitoare 1g de 2-3 ori/zi. 21. METOPROLOL În formele farmaceutice, metoprololul se găseşte sub forma sărurilor sale: metoprolol tartrat (amestec racemic) în comprimate şi forme injectabile şi metoprolol succinat în comprimatele cu eliberare prelungită. Acţiune farmacologică şi indicaţii. Metoprolol este un β1-blocant selectiv, lipsit de activitate simpatomimetică intrinsecă şi efect stabilizator de membrană. Este indicat în tratamentul HTA, tratamentul cronic al anginei pectorale, infarctului miocardic, aritmiilor ventriculare, profilaxia migrenei. Denumiri comerciale. BETALOC, BETALOC ZOK, BETAPROL, BLOXAN, CORVITOL, EGILOK,

EMZOK,

METOPROTAD,

METOPROLOL,

METOSUCCINAT

SANDOZ,

VASOCARDIN comprimate 25 mg, 50 mg, 100 mg, comprimate cu eliberare prelungită 50 mg, 100 mg, 200 mg, sol. inj. 1 mg/ml; LOGIMAX comprimate cu eliberare prelungită conţin metoprolol succinat 47,5 mg şi felodipină 5 mg. 45

Administrare, posologie. Se administrează oral sau injectabil i.v. În tratamentul HTA se administrează 100 mg/zi oral, în doză unică. 22. OXACILINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Penicilină rezistentă la beta-lactamază. Spectrul de activitate asemănător Penicilinei G; activă faţă de stafilococi rezistenţi la Penicilina G (penicilinazosecretori), faţă de ceilalţi germeni (streptococi, pneumococi) potenţa este mai mică. Acţiunea bactericidă faţă de stafilococul auriu este sinergică cu acţiunea antibioticelor cu structură aminoglicozidică. Activ atât pe cale orală, cât şi injectabil. Denumiri comerciale. OXACILINĂ capsule de 250 şi 500 mg, flacoane injectabile de 500 mg şi 1 g; OXALIN Administrare, posologie. Adulţi: oral 500 mg la fiecare 6 ore (de preferinţă pe stomacul gol), injecţii i.m. sau i.v. 2-12 g/zi fracţionat la 4-6 ore. Copii: oral 50-80 mg/kg/zi în 4 prize, injecţii i.m. 50 mg/ kg corp zi. 23. PARACETAMOL Acţiune farmacologică şi indicaţii. Analgezic, antipiretic la doze terapeutice, lipsit de efect antiinflamator. Scade febra prin acţiune asupra centrilor termo-reglatori din hipotalamus. Efectul analgezic se datorează inhibării ciclooxigenazei centrale, cu blocarea sintezei de PG la nivel central. Datorită efectelor minime asupra sintezei prostaglandinelor periferice, paracetamolul nu are efecte antiinflamatoare sau uricozurice. Nu are efecte antiagregante plachetare şi nu produce ulceraţii ale tractului gastrointestinal. Efectele analgezice şi antipiretice sunt comparabile cu cele ale acidului acetilsalicilic. Este toxic hepatic la administrare timp îndelungat în doze mari. Este indicat în stări febrile şi dureri uşoare-moderate de diverse etiologii: mialgii, cefalee, dureri de dinţi, dureri articulare. Asociat cu antiinflamatoare nestreroidiene (aspirina, propifenazona), analgezice opioide (codeina) sau spasmolitice musculotrope (drotaverina), se utilizează în dureri postoperatorii şi dureri musculoscheletice. Este analgezic utilizat frecvent în pediatrie. Denumiri comerciale. PARACETAMOL, CALPOL, DALERON, EFFERALGAN, PANADOL, TYLENOL comprimate 500 mg, supozitoare 125 mg, 250 mg, 500 mg, sirop 120 mg/5 ml, susp. orală 120 mg/5 ml, sol. perf. 10 mg/ml; ANTINEVRALGIC P comprimate; FASCONAL P comprimate; CODAMIN P comprimate, COLDREX comprimate, SARIDON comprimate, SOLPADEINE comprimate. Administrare, posologie. Se administrează oral, rectal, injectabil în doze diferenţiate, în funcţie de vârstă şi de afecţiune.

46

24. PROPRANOLOL Acţiune farmacologică şi indicaţii. Propranololul este un β-blocant neselectiv lipsit de activitate simpatomimetică intrinsecă, dar cu efect stabilizator de membrană asemănător chinidinei. Prezintă efect hipotensiv şi antiaritmic, fiind indicat în HTA în monoterapie sau în combinaţie cu alte antihipertensive, tratamentul cronic al anginei pectorale, infarctului miocardic, aritmiilor cardiace (aritmii ventriculare, supraventriculare, din intoxicaţii digitalice şi cele prin exces de catecolamine în timpul anesteziei), tremorului esenţial (familial sau ereditar), profilaxia migrenelor, profilaxia hemoragiilor digestive la cirotici, ca adjuvant al α-adrenoliticelor în tratamentul feocromocitomului. Denumiri comerciale. INDERAL, PROPRANOLOL, PROPRANOLOL EEL, NPROPRANOLOL comprimate 10 mg, 40 mg; fiole 1 mg/ml. Administrare, posologie. Se administrează oral sau injectabil i.v. În HTA se administrează oral 80 mg de 2 ori/zi, doza de întreţinere 160-320 mg/zi. 25. PSEUDOEFEDRINA Acţiune farmacologică şi indicaţii. Pseudoefedrina este un simpatomimetic care acţionează prin mecanism mixt. Pseudoefedrina acţionează direct asupra receptorilor α-adrenergici din mucoasa tractului respirator producând vasoconstricţie cu reducerea inflamaţiei mucoasei nazale, reducerea hiperemiei celulare şi congestiei nazale, îmbunătăţirea respiraţiei şi eliminarea secreţiilor, fiind indicată ca şi decongestionant nazal în răceală, gripă, rinite alergice. De asemenea, poate fi utilizată ca şi adjuvant al analgezicelor, antihistaminicelor, antitusivelor sau antibioticelor, intrând în compoziţia unor forme farmaceutice indicate în ameliorarea simptomelor din răceală şi gripă: cefalee, dureri musculare şi articulare, dureri de gât, febră, hipersecreţie şi congestie nazală, tuse uscată şi iritativă. Produce stimulare slabă asupra SNC, efectul este mult mai slab comparativ cu cel al efedrinei, motiv pentru care în multe ţări pseudoefedrina a înlocuit efedrina ca decongestionant. Denumiri comerciale. SUDAFED comprimate filmate 60 mg pseudoefedrină; CLARINASE comprimate cu eliberare modificată conţin loratadină 5 mg şi pseudoefedrină 120 mg; DALERON COLD 3 comprimate filmate conţin paracetamol 325 mg, pseudoefedrină clorhidrat 30 mg, dextrometorfan bromhidrat 15 mg; HUMEX RĂCEALĂ ŞI GRIPĂ comprimate conţin paracetamol 500 mg şi pseudoefedrină clorhidrat 60 mg; MODAFEN, NUROFEN RĂCEALĂ ŞI GRIPĂ comprimate filmate conţin ibuprofen 200 mg şi pseudoefedrină clorhidrat 30 mg; PARACETAMOL SINUS comprimate conţin clorfeniramină maleat 3 mg, pseudoefedrină clorhidrat 30 mg şi paracetamol 500 mg; ACTIFED, CIRRUS, RINOALERSIN, etc. Administrare, posologie. Se administrează pe cale orală, 60 mg la fiecare 4-6 ore. 47

26. SALBUTAMOL Acţiune farmacologică şi indicaţii. Bronhodilatator β2-adrenergic selectiv cu efect prelungit (4-8 ore). La doze terapeutice, efectele α1- şi β1-adrenergice sunt minime. Este indicat pentru profilaxia şi tratamentul crizelor de astm bronşic, bronşitei, emfizemului, profilaxia bronhospasmului de efort. Prezintă şi efect tocolitic, fiind administrat pe cale orală ca tratament de întreţinere în controlul naşterii premature. Denumiri comerciale. ASTHALIN INHALER suspensie inhalatorie 100 µg/doză; SALAMOL, SALAMOL EASY-BREATHE aerosol suspensie inhalatorie 100 µg/doză; SALBUTAMOL comprimate 4 mg, sirop 2 mg/5 ml, sol. orală 0,04%, aerosol 100 mcg/doză; VENTOLIN sirop 2 mg/5 ml, sol. inj. 0,5 mg/ml, aerosol suspensie 100 mcg/doză, sol. inhalatorie 2,5 mg/ml, 5 mg/ml; VENTOLIN INHALER, VENTOLIN DISKUS pulbere inhalatorie, etc. Administrare, posologie. Se administrează oral, prin inhalaţie orală (aerosoli) şi injectabil s.c., i.m., i.v. Inhalator aerosoli în terapia de durată: 2 pufuri (200 mcg) de 3-4 ori/zi. 27. TIMOLOL Acţiune farmacologică şi indicaţii. Timololul este un β-blocant neselectiv, lipsit de activitate simpatomimetică intrinsecă şi efect stabilizator de membrană. Prin blocarea receptorilor β1adrenergici din miocard, timololul are efecte cronotrop şi inotrop negative asupra inimii, ca şi celelalte medicamente β-blocante. De asemenea, ca toţi agenţii β-blocanţi, timololul manifestă efect hipotensiv printr-un mecanism complex. În terapie se utilizează, în special, în oftalmologie, datorită capacităţii sale de a reduce presiunea intraoculară la pacienţii cu glaucom sau hipertensiune oculară. Denumiri comerciale. ARUTIMOL, GLAFEMAK, OPHTAMOLOL, TIMABAK, TIMOCOMOD, TIMO-GAL, TIMOLOL, TIMOPTIC, UNITIMOLOL sol. oftalmică 0,25%, 0,5%; NYOLOL gel oftalmic 0,1%; COSOPT pic. oftalmice conţin dorzolamidă clorhidrat 22,26 mg şi timolol maleat 6,83 mg; EQUITON pic. oftalmice conţin timolol maleat 0,5 g% şi pilocarpină clorhidrat 1 g%; XALCOM pic. oftalmice conţin timolol 5 mg/ml şi latanoprost 50 mg/ml. Administrare, posologie. Se administrează local, 1 pic. sol. 0,25% sau 0,5% în fiecare ochi de 2 ori/zi. BIBLIOGRAFIE 1. Georgeta Şerban – „Substanţe medicamentoase cu acţiune asupra sistemului nervos vegetativ”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008 2. Mariana Palage, Ana Mureşan – „Medicaţia afecţiunilor sistemului nervos central”, Ed. Medicală Universitară Iuliu-Haţieganu, Cluj-Napoca, 2006 3. Aurelia Nicoleta Cristea – „Tratat de farmacologie”, Ediţia I, Ed. Medicală Bucureşti, 2005 4. Agenda Medicală 2017 5. Memomed 2017 48

6. Activitatea de farmacovigilenţă Şef lucrări dr.farm. Mariana Ganea Medicamentul este o substanţă sau un preparat utilizat pentru diagnosticarea, prevenirea, ameliorarea sau vindecarea unei suferinţe. Medicamentele sunt prescrise pentru efectele lor benefice asupra unor afecţiuni însă nu trebuie ignorate reacţiile secundare sau adverse care pot apărea în urma administrării lor. Obiective: În activitatea de practică în farmacie studenţii vor urmări: -

cunoaşterea metodelor de identificare şi analiză sistematică a reacţiilor adverse;

-

aprofundarea cunoştinţelor asupra diverselor tipuri de reacţii adverse medicamentoase;

-

aprofundarea cunoştinţelor asupra consilierii pacienţilor privind reacţiile adverse, la eliberarea unor medicamente antinfecţioase (temele 1-5);

-

completarea unei fişe de raportare a unei reacţii adverse identificată la un pacient pe parcursul stagiului (tema 6).

Definiţia famacovigilenţei Prin farmacovigilenţă se înţelege totalitatea activităţilor de detectare, evaluare, validare şi prevenire a reacţiilor adverse la produsele medicamentoase şi suplimente nutritive. Scopurile activităţii de farmacovigilenţă: -

detectarea precoce a reacţiilor adverse şi a interacţiunilor medicamentoase;

-

monitorizarea frecvenţei reacţiilor adverse cunoscute;

-

identificarea factorilor de risc şi a mecanismelor fundamentale ale reacţiilor adverse;

-

analiza şi difuzarea informaţiilor necesare prescrierii corecte şi reglementării circulaţiei produselor medicamentoase;

-

utilizarea raţionala şi în siguranţă a produselor medicamentoase;

-

evaluarea şi comunicarea raportului risc/beneficiu pentru toate produsele medicamentoase existente pe piaţă;

49

Principalii termeni utilizaţi în acest domeniu sunt definiţi după cum urmează: -

reacţia adversă este o reacţie dăunătoare şi neintenţionată, care apare la doze utilizate în mod normal la om pentru profilaxia, diagnosticul sau tratamentul bolii sau pentru modificarea unor funcţii fiziologice

-

reacţia adversă gravă este o reacţie adversă care: 

se finalizează cu deces



pune în pericol viaţa



necesită spitalizarea persoanei sau prelungirea unei spitalizări deja existente



duce la infirmitate/incapacitate persistentă sau semnificativă sau la malformaţii congenitale/defecte de naştere

-

reacţia adversă neaşteptată este o reacţie adversă a cărei natură, severitate şi/sau rezultat nu corespund cu informaţiile din rezumatul caracteristicilor produsului

-

reacţia adversă gravă şi neaşteptată este o reacţie adversă care împlineşte cumulativ prevederile celor două reacţii descrise mai sus.

Consecinţele activităţii de farmacovigilenţă sunt combaterea rapidă prin depistare şi diagnosticare rapidă, precoce şi profilaxie prin cunoaştere cât mai completă. Sistemul de farmacovigilenţă este format din: centrul de farmacovigilenţă din cadrul OMS și reţele naţionale de farmacovigilenţă. La nivel global, Programul internaţional de monitorizare a medicamentelor din cadrul OMS corelează rapoartele naţionale de farmacovigilenţă din 81 de ţări. Centrul de farmacovigilenţă din cadrul OMS ce funcţionează din 1968 are următoarele atribuţii; -

primeşte fişe de raportare de la centrele naţionale

-

prelucrează informaţiile şi întocmeşte rapoarte

-

trimite periodic rapoarte la centrele naţionale fară nici o recomandare, hotărârea finală fiind luată de organismele naţionale de specialitate.

Metodele de studiu în farmacovigilenţa sunt: -

metoda spontană

-

metoda intensivă

-

metoda la scara populaţiei

Farmacovigilenţa spontană constă în raportări voluntare, individuale făcute de către medic sau farmacist. Farmacovigilenţa intensivă constă în raportări făcute de un grup de specialişti, în urma unor studii organizate asupra tuturor bolnavilor dintr-un spital sau mai multe spitale într-o anumită perioadă. 50

Farmacovigilenţa la scara populaţiei constă în înregistrarea consumului de medicamente şi a reacţiilor adverse semnalate de populaţie. Un rol deosebit de important în activitatea de farmacovigilenţă revine farmacistului ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul farmaciei comunitare, farmacistul venind în contact cu pacienţii trataţi în ambulator sau cu aparţinătorii acestora. Regulile de bună practică farmaceutica (publicate in Monitorul Oficial nr.1.166/9 dec. 2004) precizează că dacă pe durata tratamentului sunt înregistrate efecte adverse, acestea se declară fie de medic, fie de farmacist, prin completarea unui formular pus la dispozitie de Agenţia Naţională a Medicamentului, numai în cadrul activităţii de farmacovigilenţă. Raportul spontan este o comunicare nesolicitată adresată de personalul sanitar sau consumator unei companii/autorităţi competente (exemplu: OMS, Centrul de Control al Intoxicaţiilor) care trebuie să îndeplinească urmatoarele condiţii: -

să descrie una sau mai multe reacţii adverse apărute la un pacient

-

pacientul să fi primit unul sau mai multe medicamente

-

reacţiile adverse să nu derive din studiu sau orice altă schemă organizată de colectare a datelor.

La nivelul ANM-DM s-a adoptat și publicat Regulamentul de punere în aplicare al Comisiei privind activitățile de farmacovigilență conform Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr.520/2012 al Comisiei din 19 iunie 2012 [4]. De asemenea sunt stabilite și Regulile pentru raportarea electronică de către sponsori a reacțiilor adverse suspectate grave și neașteptate (SUSARs) apărute în cadrul studiilor clinice intervenționale desfășurate în România [5]. Tema nr. 1. Completaţi mai jos informaţiile referitoare la reacţiile adverse, identificate la un pacient adult căruia îi eliberaţi pe bază de prescripţie medicală plicuri cu granule pentru soluție orala care conţin fosfomicină-trometanol pentru tratamentului cistitei acute Tema nr. 2 Completaţi mai jos informaţii referitoare la reacţiile adverse, identificate la un pacient adult căruia îi eliberaţi pe prescripţie medicală capsule ce conţin cefixima pentru tratamentul unei uretrite gonococice. 51

Tema nr. 3 Completaţi mai jos informaţiile referitoare la reacţiile adverse, identificate la un copil de şapte ani, căruia îi eliberaţi pe prescripţie medicală, capsule care conţin nifuroxazidă pentru tratamentul unei infecţii intestinale cu Proteus. Tema nr. 4 Completaţi mai jos informaţii referitoare la reacţiile adverse, identificate la un copil de șase luni căruia îi eliberați pe prescripție medicală pliculețe cu racecadotril pentru tratamentul diareei acute Tema nr. 5 Completaţi mai jos informaţiile referitoare la reacţii adverse, necesare unei paciente căruia îi eliberaţi un contraceptiv oral estro-progestativ. Tema nr. 6 Completaţi o fişă de raportare a unei reacţii adverse pe care aţi identificat-o la un pacient, în cursul stagiului, conform modelului fişei de raportare elaborata de Agenţia Naională a Medicamentului. Bibliografie recomandată: 1. Ovidiu Oniga, Corina Ionescu – Reacţii adverse şi interacţiuni medicamentoase, Ed. Medicală Universitară ,, I. Haţieganu ,, Cluj-Napoca, 2004 2. Ordin nr. 1. 552 din 24 noiembrie 2004 pentru aprobarea Regulilor de bună practică farmaceutică, publicat în Monitorul Oficial nr. 1.166 din 9 decembrie 2004 3. Ordin nr 891 din 20 iulie 2006 privind aprobarea modelului Fişei pentru raportarea spontana a reacţiilor adverse la medicamente 4. Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, repulicată în 2017 5. https://www.anm.ro/medicamente-de-uz-uman/farmacovigilenta/ 6. https://www.anm.ro/_/REACTII/Fisa%20pentru%20raportarea%20spontana%20a%20reacti ilor%20adverse%20la%20medicamente.pdf

52

7. Produse homeopate Conf. univ. dr. Annamaria Pallag

DEFINIŢII Procedeele terapeutice se clasifică din punct de vedere conceptual în: alopate, enantiopate şi homeopate. • Procedeele alopate utilizează medicamente care provoacă alte simptome decât cele prezentate de bolnav; suprimă cauza bolii. Aplicarea alopatiei presupune cunoaşterea cauzei bolii sau a proceselor fiziologice dereglate. • Procedeele enantiopate utilizează medicamente cu efecte contrarii simptomelor pe care urmează să le combată. (antiemetice, antispastice, anticonvulsivante, antidiareice, etc.). Astăzi, de cele mai multe ori, prin alopatie se înţelege utilizarea atât a procedeelor alopatice cât şi a celor enantiopatice. A da medicamente contrarii cauzei care a produs boala corespunde principiului "contraria contrariis curantur". • Homeopatia utilizează remedii care provoacă simptome similare cu cele care trebuie combătute. A da bolnavului medicamente asemănătoare corespunde principiului "similia similibus curentur". Aceste principii de tratament au fost enunţate încă din antichitate de către HIPPOCRATE, însă în practica medicală s-a folosit şi s-a dezvoltat secole de-a rândul doar principiul "contraria contrariis curantur", adică alopatia de azi. În secolul al XIX-lea, când Samuel Christian Friedrich HAHNEMANN, medic german, a redescoperit şi a creat bazele homeopatiei. Homeopatia este un sistem terapeutic care constă în administrarea în doze foarte mici a substanțelor care, în cantități mari, ar putea provoca unui om sănătos o afecțiune analoagă cu aceea care este combătută. Homeopatia utilizează substanţe naturale, de origine vegetală, animală sau minerală, de asemenea, substanțe provenite din produse patologice umane, supuse deconcentrării, însoţite de dinamizare, până la doze infinitezimale, care nu mai păstrează urme decelabile din substanţa chimică, pentru a stimula mecanismele proprii de auto-apărare şi regenerare a organismului. Pe parcursul celor

200 de ani de la descoperire, homeopatia şi-a dovedit eficienţa şi

avantajele, fiind probabil cel mai important sistem alternativ de medicină, ce este folosit în toată lumea, mai ales, în tratamentul bolilor cronice, care nu pot fi vindecate de medicina convenţională, 53

alopată, în tratarea unor stări emoţionale, mentale sau probleme de creştere, şi în afecţiuni acute sau în tratamentul dentar şi veterinar. Homeopatia tratează persoana, nu boala, tratează cauza bolii, nu simptomele. PRINCIPIILE HOMEOPATIEI 1. PRINCIPIUL SIMILITUDINII O substanță sau un agent terapeutiv care în doză ponderală provoacă simptome unui om sănătos, în doză infinitezimală (doză extrem de mică) va vindeca aceleași simptome ale unui om bolnav. „Similia similibus curantur” , asemănările sunt vindecate prin mijloace asemănătoare. În vindecarea homeopatică principiul vital perturbat în mod dinamic de boala naturală este luat în stăpânire de o boală artificială similară dar puțin mai puternică prin administrarea unui remediu potențat, ales cu acuratețe pentru similitudinea simptomelor lui.[Hahnemann,S, Organonul medicinei]. 2. PRINCIPIUL INFINITEZIMALITĂȚII Conform acestui principiu, cu cât o substanță va fi mai diluată cu atât principiul chimic dispare dar crește principiul energetic. (îi crește energia sau forța vitală). Conform legilor chimiei, limita până la care se poate dilua o substanță fără a pierde substanța originală, este numărul lui Avogadro. Acest număr corespunde potenței 24X, sau 24D echivalent cu 12C. Procesul diluării contribuie la creșterea intensității câmpului dinamic al remediului. Acest lucru este echivalent cu eliberarea forței vitale. Eliberarea forței vitale influențează câmpul dinamic al organismului și produce o vindecare de durată. Răspunsul organismului la remediul administrat diferă în funcție de gradul diluției și de bioterenul fiecărui individ. Conform principiului cu cât un remediu este mai diluat cu atât el este mai puternic. De exemplu diluția 30X este mai puternică decât diluția 6X; diluția 200CH este mai puternică decât diluția 30 CH. 3. PRINCIPIUL DINAMIZĂRII Numai prin diluare efectul therapeutic al remediului nu crește. Diluarea duce la scăderea efectului toxic al remediului. În consecință efectul terapeutic al remediului însoțit de dispariția efectului toxic se produce prin diluare și dinamizare. Prin triturarea substanţelor solide, respectiv agitarea soluţiilor diluate, substanţa capătă proprietăţi noi, neconsemnate în tratatele clasice de farmacologie sau de chimie. Acţiunea substanţei este potenţată, efectele chimice sunt mai mari. Dinamizarea se face prin secuse. Ritmul optim al secuselor este cel al bătăilor inimii. 54

4. PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII Homeopatia este o abordare holistică, individualizată a formei pe care o ia boala pacientului. Diagnosticarea nu se face nosologic, prin abordarea individualizată a bolii. Fiecare imagine a formelor clinice ale diverselor afecțiuni de care suferă un pacient se suprapune cu contraimaginea unui remediu. Remediul homeopat nu se administrează bolii ci se administrează individului. Aceeași boală poate fi tratată prin remedii total distincte. Remediile se administrează conform principiului similitudinii. 5. PRINCIPIUL ADMINISTRĂRII UNUI REMEDIU UNIC Conform acestui principiu, pacientului i se administrează un singur remediu pentru o anumită suferință și la un moment dat. În homeopatie singura terapie naturală și simplă este interdicția de administrare a două substanțe medicinale simple în același timp unui pacient.[Hahnemann,S, Organonul medicinei]. TIPURI DE PREPARATE HOMEOPATE Homeopatia consideră orice tulburare ca fiind un fenomen de apărare; expresia a unui efort din partea organismului pentru a restabili echilibrul său de sănătate şi a restabili funcţiile sale vitale. Tendinţa organismului de a-şi echilibra forţele este stimulată cu ajutorul remediilor homeopate, care, în doze mari sunt vătămătoare. După natura şi originea lor, produsele utilizate în homeopatie pot fi clasificae în mai multe categorii: de origine vegetală, animală, preparate anorganice, organice, preparate din ţesuturi şi secreţii sănătoase de animale, produse farmaceutice morbide. Pentru medicamentul homeopat se utilizează denumirea de remediu. Până în prezent, mai mult de 3000 de substanţe au dobândit statutul de remediu. Din punct de vedere al homeopatiei nu există substanţe cu calitate preexistentă de medicament care trebuie descoperite, ci există o infinitate de substanţe la care trebuie descoperite simptomele pe care le pot induce la om. Preparatele de origine vegetală, reprezintă mai mult de 60% din preparate. Pot fi preparate proaspete sau uscate, obținute din planta întreagă, din herba (partea aeriană) din rădăcini, din tulpini, din tulpini subterane (bulbi, rizomi, tuberculi), din scoarță, din frunze, din flori, din fructe, din seminţe, gumă sau sevă stoarsă. Se pot obține preparate și din alge, ciuperci și licheni. Preparatele de origine animală (circa 20%), se prepară din insecte şi animale inferioare vii sau uscate, inclusiv produse opoterapice (venin de la şerpi, broaşte, insecte etc.), lapte deanimale: Asterias rubens, Ambra, Spongia, Lachesis, Apis melifica, Lac caninum, etc. Preparatele anorganice se obțin din metale, acizi, baze, săruri metalice, minerale şi substanţe nemetalice, de exemplu Aurum metalicum, Acidum phosphoricum, Alumina, Argentum nitricum, Hecla lava, Iodum, etc. Preparatele organice se 55

obțin din substanţe organice izolate, de exemplu: Atropinum sulfuricum, Glonoinum,Petroleum, etc. Preparatele din ţesuturi şi secreţii sănătoase de animale superioare, sau sarcozi, de exemplu: Thireoidea suis. Produse farmaceutice morbide, sau nozozi (ţesuturi umane afectate de boală şi secreţii nesănătoase, culturile şi toxinele microbiene): Tuberculinum, Medorrhinum, etc.; PREPARAREA PRODUSELOR HOMEOPATE Deşi prepararea şi aplicarea preparatelor homeopate prezintă diferențe mari față de preparatele alopate, formele lor farmaceutice sunt asemănătoare cu omologii lor alopatici. Preparatele homeopate clasice sau remediile homeopatesunt de fapt diluţii sub formă de picături şi granule, preparate din lactoză şi îmbibate cu substanţa activă, care este diluată în soluţie alcoolică şi apoi dinamizată. Reguli stricte de preparare pentru a exclude impurităţile: nu se folosesc instrumente metalice; se folosesc mojare şi pistile: din cuarţ, porfir sau porţelan, eventual din platina sau oţel; se utilizează sticlărie incoloră şi verificată din punct de vedere al neutralităţii, care trebuie să fie în prealabil sterilizată. În laborator se va asigura absenţa curenţilor de aer, a oricăruimiros, şi o temperatură constantă. Manipularea substanţelor volatile, mirositoare, în vederea diluării se va face într-un spaţiu îndepărtat de laboratorul propriu zis. Laboratoarele de producție specializate în prepararea remediilor homeopate produc esenţe, tincturi-mamă, soluţii, trituraţii, granule (inclusiv învelite), globule (granule foarte mici), pastile, unguente, soluţii de uz extern, supozitoare, diluţii lichide de vin, picături nazale şi oftalmice, mixturi, creme, linimente, siropuri. Vehiculele utilizate pentru prepararea lor trebuie să fie cât mai pure. Prepararea remediilor homeopate include două etape de bază: - prepararea materialului brut (esenţa, tinctura-mamă sau diluţia decimale primă) adică a preparatului homeopat în forma sa cea mai concentrată; - prepararea diluţiilor. Inițial se prepară esențele, din materia primă „vie" (animală sau vegetală), cu conţinut de substanţă activă în raportul de 1/2 sau 1/3. Tinctura-mamă (TM) se prepară prin macerarea sau percolarea materiei prime, uscate sau solide, ori prin diluarea esenţelor în proporţie 2/8 sau 3/7 şi se notează cu abrevierea "TM", cu litera greacă "Θ" sau cu semnul "Ø". Ca și vehicul se utilizează amestecul de alcool etilic şi apă purificată, în proporţii diferite, uneori cu adăugarea glicerinei. În cazul substanţelor minerale, insolubile în alcool şi apă, se face "diluţie" decimală primă prin trituraţia substanţei active într-un vehicul solid (lactoză). Din tincturile-mamă sau trituraţiile iniţiale, se fac deconcentrările (diluţiile) treptate, pentru a se ajunge la dozele infinitezimale (de 1/106 sau mai jos), proprii homeopatiei, care nu se obţin printr-o singură operaţiune. Fiecare diluţie se prepară prin dinamizarea (agitarea energică sau triturarea îndelungată) a unei părţi de diluţie precedentă cu 9 părţi de vehicul, obţinând diluţie 56

decimală, care se notează cu "D" sau "X", sau cu 99 părţi a vehiculului, obţinând diluţie centezimală, care se notează cu "C". Pentru prepararea succesivă a diluţiilor există două metode: -

metoda Hahnemann constă în diluarea, într-un număr oarecare de sticle (câte una pentru fiecare diluţie), acesta fiind un procedeu mai exact;

-

metoda Korsakoff- diluarea în aceeaşi sticlă, procedeu mai rapid şi mai economic. Remediile homeopate sunt recunoscute de către legislaţia farmaceutică a Uniunii Europene

(directivele 92/73/EEC şi 92/74/EEC), care confirmă natura particulară a remediului homeopat şi-i acordă un statut special. Farmacopeea Română ediția a X-a (FR X), suplimentul 2006, a preluat din PhEur monografiile generale: - „Preparate homeopate” (Praeparationes homoeopathicas), - „Produse vegetale pentru preparate homeopate” (Plantae medicinales ad praeparationes homoeopathicas) şi - „Tincturi mamă pentru preparate homeopate” (Tincturae maternae ad praeparationes homoeopathicas). Exemple de monografii individuale din PhEur: -

„ Croci stigma ad praeparationes homoeopathicas”

-

„Hederae helix ad praeparationes homoeopathicas”

-

„Hyperici perforatum ad praeparationes homoeopathicas”

-

„Urticae dioica ad praeparationes homoeopathicas” Analiza, controlul şi avizarea calităţii sunt necesare şi pentru preparatele homeopate. Deaorece

în diluţiile homeopatice nu mai este posibil ca prin metode chimice analitice să se mai poată identifica substanţa iniţială, testele farmaceutice calitative şi cantitative se fac asupra suşelor. Controlul de calitate al TM este prevăzut în FH: • proprietăţile organoleptice • titrul alcoolic; • reziduul uscat; • conţinutul în principii active (determinări cantitative); • reacţii de identificare/CSS Remediile propriu zise (diluţiile) pot fi definite exclusiv prin modul lor de preparare şi nu prin conţinutul lor în principii active. Metode fizico-chimice folosite pentru analiza preparatelor vegetale sunt spectrofotometria în UV şi vizibil, spectrofluorimetria, spectrometria de absorbţie atomică (pentru determinarea metalelor grele), metodele cromatografice: cromatografia pe strat subţire, cromatografia pe coloană (pentru 57

prepararea probelor de analiză), cromatografia gaz-lichid, cromatografie de lichide sub presiune, electroforeza capilară, cromatografia de gaze cuplată cu spectrometria de masă, cromatografia de lichide cuplată cu spectrometria de masă. Metodele de concentrare, utilizate în paralel, permit determinarea diluţiilor homeopate până la D7. Conservarea TM se face - în recipiente din sticlă închise etanş, - la întuneric, la loc răcoros (18ºC), - durata de valabilitate maximă fiind de 5 ani. Eticheta trebuie să menţioneze : - că produsul este o TM pentru preparate homeopate - numele materiei prime, utilizând denumirea latină a monografiei din Farmacopeea Europeană, acolo unde există, - metoda de obţinere, - titrul alcoolic (în %V/V) - raportul dintre materia primă şi solvent - condiţiile de conservare, atunci când este cazul. Reguli de bună practică de fabricaţiea medicamentului homeopat (RBPF) Aceste reguli cuprind precizări cu privire la personal, spaţiu de producţie, aparatură, materii prime şi vehicule utilizate la prepararea medicamentului homeopat. Personalul trebuie să fie cu un grad înalt de conştiinţă, motivat, pentru a fi siguri că respect întocmai RBPF; supus periodic controalelor medicale şi instruirii, nefumătoare, să nu utilizeze parfumuri sau alte substanţe puternic mirositoare, să poarte îmbrăcăminte de protecţie curată (halat, bonetă, mască de protecţie), Spaţiul: -

în zone cu poluare redusă,

-

curate, spaţioase pentru a evita riscul contaminării,

-

mobilier simplu pentru a fi întreţinut uşor prin spălare zilnică cu detergent neparfumat, avizat de MS,

-

camerele în care se fac diluţiile, impregnarea şi ambalarea să fie ventilate corect; să prezinte aer filtrat, să fie menţinute la o presiune superioară presiunii atmosferice din camerele învecinate, pentru a nupermite pătrunderea de microorganisme şi particule din exterior.

-

camerele în care se face praf (mărunţire, amestecare, comprimare) sunt ţinute la presiune negativă faţă de alte încăperi, pentru a nu permite contaminarea încrucişată.

-

organizarea spaţiilor să asigure izolarea camerelor de lucru, să nu se treacă prin ele. 58

FORME FARMACEUTICE HOMEOPATE Formele farmaceutice tipice homeopatiei sunt granulele şi globulele. Granulele şi globulele constituie suportul inert pentru diluţiile homeopate. Se obţin din zaharoză sau lactoză sau amestecul acestora, prinadăugare de straturi succesive. Tehnica de obținere este asemănătoare drajefierii, pornind de la cristale de 800 μm ce reprezintă nucleele. Nucleele sunt introduse într-o tobă înclinată şi acoperite succesiv cu sirop de zaharoză şi pudră de lactoză. Granulele sunt sfere de zaharoză sau lactoză, cu dimensiuni variabile,notate cu cifre de la 1 la 10, de la cele mici la cele mari. Denumirea de“globule” este utilizată pentru granulele de dimensiuni foarte mici, cunumerele 1 şi 2, utilizate în cazul “dozelor globule”.Globulele “2” au greutatea cuprinsă între 3 şi 5 mg (200280 buc/g), iar pe acestea se impregnează diluţiile înalte.Dintre granule cele mai frecvent utilizate sunt cele notate cu “6”, decca 50 mg (22-28 buc/g), pe acestea fiind impregnate de obicei diluţiile joase. Granulele şi globulele devin active prin impregnare, care este ultima fază în prepararea remediului şi care se realizează simplu, princontactul dintre un anumit număr de granule şi un anumit număr depicături dintr-o diluţie. Proporţia în care se realizează impregnarea estede 1%. Pentru a obţine o impregnare omogenă se pulverizează diluţia deimpregnat peste granulele sau globulele aflate în mişcare de rotaţie într-un dispozitiv adecvat, apoi se usucă la o temperatură sub 40ºC. După impregnare granulele şi globulele iau denumirea diluţiei utilizate. Granulele sunt eliberate în tuburi de sticlă, cca 80 granule/ambalaj (4g); Globulele sunt eliberate în tuburi de sticlă, în cantitate de 1g. Tubul este modul de prezentare cel mai utilizat şi totodată foarte practic, fiind uşor transportabil, iar bolnavul putând să-şi absoarbă granulele/globulele încursul ocupaţiei. Din granule se vor administra sublingual 3-5 bucăţi cu ajutorul căpăcelului dozator; Globulele se administrează toată cantitatea o singură dată, adică “in dosis plena”. Globulele condiţionate în ambalaje de 1 g se mai numesc “doze globule”. Alte forme farmaceutice: • Comprimatele: sunt utilizate mai rar şi au valoarea granulelor. • Picăturile se prescriu în flacoane de 15 ml şi conţin tincturi mamă sau diluţii joase, decimale sau centezimale.(alcool etilic 30-43-62%) • Soluţiile buvabile sunt preparate lichide obţinute din asocieri de TM/sau diluţii destinate administrării orale sub formă de picături saudoze unice condiţionate în fiole buvabile. (alcool etilic 12%). • Soluţiile parenterale sunt preparate lichide sterile, izotonice, obţinute din TM sau diluţii potenţate. • Se mai prepară: soluţii pentru aplicare cutanată, pentru nas, pentru ochi, urechi. 59

• Pulberile homeopate sunt pulberi de lactoză impregnată cu diluţii homeopate în procent de 1%. • Supozitoarele homeopate sunt forme unidoză destinate administrării rectale. Ca bază de supozitoare se folosesc gliceride semisintetice. • Unguentele homeopate sunt preparate obţinute prin incorporarea TM sau a diluţiilor într-o bază de unguent. ELIBERAREA PREPARATELOR, REMEDIILOR HOMEOPATE În farmacie, sectorul cu preparate și remedii homeopate este organizat într-un loc separat de medicamentele alopate, într-o zonă lipsită de mirosuri (de exemplu, receptură sau produse cosmetice). Aranjarea remediilor se face după forma farmaceutică, respectând ordinea alfabetică şi ordinea crescătoare pentru diluţii. Eliberarea produselor homeopate de către farmacişti se face pe bază de prescripţie medicală, cu menţionarea modului de utilizare pentru fiecare caz. Studenţii trebuie să cunoască situaţiile în care farmacistul cu competenţă în homeopatie poate recomanda un tratament homeopat, de exemplu pentru tratarea unor simptome. Tratarea bolilor cronice sau a recidivelor sunt de domeniul şi competenţa medicului homeopat. Remediul homeopat recomandat va trebui să atenueze simptomele în cel mult 48 ore, în caz contrar este obligatoriu consultul unui medic homeopat sau alopat. La eliberarea preparatelor homeopate se va avea în vedere:citirea cu atenţie a prescripţiei în vederea identificării tipului de produs prescris. Preparatele homeopate unitare conţin un singur component. Se identifică astfel: •

numele latin al suşei de la care s-a pornit pentru preparare (sau abrevieri ale acestuia);

•

prescurtarea TM-pentru tinctura mamă;

•

scara de diluare, precizarea diluţiei: H după metoda hahnemaniană sau K după metoda korsakoviană;

•

gradul de diluare (CH5 de exemplu).

Preparatele homeopate complexe sunt amestecuri de preparate homeopate unitare care au indicaţii complementare. Sunt denumite cu un nume comercial ales de laboratorul de producţie. Se va proceda la respectarea întocmai a numelui preparatului prescris pe reţetă. Nu este permisă înlocuirea unui preparat homeopat de pe reţetă fără avizul medicului homeopat. - Respectarea tipului de diluţie şi a gradului de diluţie prescris: diluţiile decimale (1:10) sunt notate D sau X, diluţiile centezimale (1:100) sunt notate C, diluţiile cinquantamilesimale (1:50000) sunt notate LM. Numărul de diluţii efectuate definesc gradul de diluţie exprimat prin cifre arabe. 60

- Recomandarea modului de utilizare pe calea de administrare prescrisă, cu recomandări specifice pentru forma farmaceutică. • granulele şi globulele se administrează sublingual, unde se lasă până la dizolvare; • administrarea granulelor şi globulelor se face numai cu ajutorul capacului dozator de pe flacon. Se precizează modul în care se deschide recipientul, respectiv se foloseşte dozatorul; • administrarea granulelor se face conform indicaţiei medicului: cîte 3-5 o dată, de două sau de trei ori pe zi; • globulele se administrează sublingual tot flaconul o singură dată, după indicaţia medicului (o dată pe săptămână, o dată pe lună); • soluţiile buvabile se administrează cu ajutorul dopului picurător într-un pahar cu apă sau picurat într-o linguriţă cu zahăr, apoi se menţin în gură 10-20 secunde înainte de a le înghiţi. Administrarea remediilor homeopate la copii se face în funcţie de vârstă: • pentru un sugar mai mic de 6 luni, administrarea se face în biberon după dizolvare prealabilă în apă fiartă şi răcită. Nu se administrează cu sucuri de fructe sau sucuri acidulate; • pentru sugarii cu vârstă între 6 luni şi 1 an se poate administra câte o granulă. • pentru copiii peste 1 an administrarea se face ca şi la adulţi. -

Explicarea posologiei, în funcţie de prevederile prescripţiei.

-

Se precizează cantitatea unei doze, frecvenţa administrării ei şi momentul administrării

(dimineaţa, seara), respectiv durata tratamentului. -

Recomandări particulare privind modul de administrare: • Preparatele homeopate se administrează cu 15 minute înainte de masă. • Se evită produsele pe bază de camfor, eucalipt, mentol sau mentă (infuzii, gumă de mestecat, ţigări mentolate, pastă de dinţi) cu cel puţin 2 ore înainte sau după administrarea remediilor. • Se evită excesul de cafea, ceai, tutun. Se va lăsa un interval de două ore de la consumul acestora până la administrarea preparatelor homeopate. • Se evită excesul de alcool. • Tratamentul alopat şi cel homeopat se poate administra concomitent, însă este recomandabil să se ia mai întâi remediile şi apoi medicamentele alopate. - Atragerea atenţiei asupra posibilităţii de agravare a simptomatologiei la începutul

tratamentului, agravare care dispare în 24 ore. Dacă acest fenomen durează mai mult pacientul este sfătuit să se adreseze medicului homeopat. - Recomandări privind modul de păstrare a preparatelor la domiciliu (la temperatura camerei, în loc uscat, rece, ferit de lumină, de contact cu mirosuri puternice, ferit de copii). - Recomandări privind verificărea valabilităţii preparatului, cu întreruperea tratamentului în cazul expirării. 61

Temă: Identificați trei produse homeopate din farmacie. Precizați date despre formula de preparare, modul de administrare, afecțiunile cărora se adresează.

BIBLIOGRAFIE 1. Bungetzianu Gh., Chirilă P. - Manual de homeopatie. Editura Medicală, Bucureşti, 1983. 2. Chirilă P., Chirilă M., Ţuchel C. - "Homeopatia. Noţiuni elementare de farmacie homeopată", în Medicină naturistă, 114 – 151 pg., Editura Medicală, Bucureşti, 1987. 3. Dobrescu D - Farmacologie homeopată. Ed. Minesan, Bucureşti, 2007. 4. Eșianu S. - Medicamente homeopate, Note de curs, UMF Târgu-Mureș, 2013. 5. Eșianu S. - Medicamentul homeopat, Note de curs, UMF Târgu-Mureș, 2012. 6. Hahnemann S. - Organonul medicinei, București, Excalibur, 2008. 7. Jurj Gh. - Breviar de homeopatie. Ed. FarmaMedia Tg. Mureş, 2005. 8. Moldovan Mirela - Compendiu de homeopatie. Ed. Med. Univ.„Iuliu Haţieganu” Cluj Napoca, 2007.

62

8. Produse vegetale şi fitomedicamente Șef lucări dr. farm. Nemeth Sebastian

8.1. Dezvoltarea în ultimele decenii a botanicii, geneticii, fitochimiei şi a farmacologiei a contribuit în mare măsură la evaluarea şi reevaluarea plantelor medicinale În ceea ce priveşte folosirea lor în scopuri terapeutice presupune cunoştinţe bogate privind principiile active, modalităţi de obţinere ale unor forme farmaceutice, indicaţii şi nu în ulimul rând, dacă este cazul, unele efecte secundare nedorite sau chiar toxice (anexa 1). 8.2. Fitoterapia reprezintă profilaxia şi tratamentul bolilor cu ajutorul plantelor, a substanţelor active biosintetizate de celula vegetală sau a preparatelor obţinute din acestea Ca materii prime se folosesc unele organe (drog, produs vegetal, drog uscat) ale plantei, în care concentraţia principiilor active este maximă (rădăcini, rizomi, frunze, scoarţe, flori, fructe, părţi aeriene, seminţe). Calitatea acestor produse vegetale depinde în mare măsură de modul de recoltare, uscare, condiţionare etc. şi trebuie să corespundă normelor în vigoare (Farmacopee, norme interne). Astăzi în terapeutică se utilizează trei forme principale de medicamente pe bază de plante: -

produsul vegetal (drogul vegetal)

-

preparatele care conţin mono sau poliextracte vegetale,

-

preparate care conţin substanţa activă vegetală în stare pură. Primele două au primit denumirea de medicamente fitoteraapeutice (fitopreparate), iar ultima

poartă denumirea de fitomedicament, fitofarmacon sau după unii autori chimioterapic vegetal. După Weiss R.F. fitoterapeuticele simple sau în asociere reprezintă medicamente vegetale cu acţiune blândă (preparate de tip1), în vreme ce fitomedicamentele au acţiune puternică, evidentă deja la administrarea unei singure doze (preparate de tip 2). Medicamente vegetale de tip 1: -

sunt indicate în automedicaţie sau tratamentul unor afecţiuni minore,

-

se prescriu numai în afecţiuni acute sau cronice uşoare până la medii,

-

se utilizează în afecţiunile cronice în terapia de durată lungă,

-

deregulă astfel de preparate nu se administrează injectabil.

Medicamente vegetale de tip 2: -

se administrează la prescripţia medicului,â

-

se adresează terapiei de urgenţă, 63

-

de regulă se prescriu pentru o perioadă scurtă de timp,

-

nu se utilizează în scop profilactic, numai terapeutic,

-

conţin substanţe vegetale sau derivaţi de semisinteză ale acestora în stare pură,

-

dozarea şi standardizarea sunt prescrise.

8.3.Forme farmaceutice utilizate în fitoterapie a) Forme farmaceutice de uz intern. -

comprimate din pulberi de plantă, dozare precisă,

-

drajeuri,

-

soluţii extractive apoase o infuzie - extract apos obţinut din frunze, flori, părţi aeriene, fructe sau seminţe, prin opărire cu apă fiartă urmată de repaus (15 minute) şi filtrare. o decoct – extract apos obţinut prin fierberea (30 de minute) cu apă a unor scoarţe, rădăcini, fragmente lemnoase, fruncte. o macerat – extract apos obţinut la recedintr-un produs vegetal. o Siropuri – soluţii apoase dense, obţinute din extracte vegetale cu adaos de zahăr. (64%). o Sucuri de presare – extracte apoase obţinute prin presarea materialului vegetal proaspăt.

-

Soluţii extractive hidroalcoolice – se obţin prin macerarea sau percolarea produselor vegetale cu un amestec de alcool şi apă, raportul produs vegetal: solvent (1:3) pentru produse vegetale cu substanţe puternic active, (1:5) pentru alte produse vegetale.

-

Alte forme de administrare internă o Extract fluid:extract alcoolic, raport plantă solvent (1:2) o Extracte moi şi uscate: extracte concentrate până la consistenţă siropoasă sau până la uscare. o Pulberi liofilizate.

-

Forme farmaceutice de uz extern: o Unguente: extracte moi sau tincturi prelucrate într-o bază de unguent. o Uleiuri medicinale: extracte uleioase obţinute din produse vegetale prin macerare sau digestie cu uleiuri grase (ulei de măsline, arahide, flaorea soarelui timp de săptămâni. o Gargarisme – cun infuzii şi decocturi obţinute din produsul vegetal. o Inhalaţii

64

8.4. Principii active – cele mai importante efecte farmacologice Mucilagii -

laxative, emolientă, imunostimulatoare (Lini semen, Altheae radix et folium, Tiliae flores, Plantaginis folium, Verbasci flores.

Pectine -

hemostatică, bacteriostatică, antidiareică (mai ales la sugari) pansament gastric

Heterozide ale hidrochinonei -

antiseptic urinar, diuretic (Vitis ideae folium, Vaccinium myrtilli foilum)

Cumarine -

anticoagulată, trombotică, venotonică, antimicrobiană, estrogenă, fotosensibilizatoare, mutagenă

(Meliloti herba, Angelicae radix, Hippocastani cortex) Flavonoide -

scad permeabilitatea capilara, crescând rezistenţa lor, vasoprotectoare

-

antiinflamatoare

-

hepatoprotectoare

-

antioxidanta

-

antispastică

-

antibacteriană,

-

diuretică, etc.

(Crataegi folium cum flores, Ginkgo bilobae folium, Ribes nigri fructus etc.) Taninuri -

astringentă,

-

antiseptică,

-

hemostatică,

-

antidiareică,

-

cicatrizantă,

-

antimicotică, antiseptică, antivirală,

-

antidot în intoxicaţii cu alcaloizi,

-

în tratamentul arsurilor (extern).

(Alchemillae herba, Gei rhizoma, Hamamelidis folium, Quercus cortex) Uleiuri volatile -

antiseptcă, antimicrobiană, ativirală,

-

stomahihă, carminativă, antispastică

-

expectorantă, 65

-

coleretic-colagogă,

-

antiinflamatoare,

-

diuretică,

-

galactogogă,

-

sedativă,

-

antireumatică, revulsivă (extern).

(Thymi aetheroleum, Carvi aetheroleum, Foeniculi aetheroleum, Lavandulae aetheroleum, Menthae aetheroleum, Melissae aetheroleum, Chamomillae aetheroleum, Eucalypti aetheroleum etc.) Saponozide (fitoterapeutice) -

expectorantă

-

diuretică,

-

antiulceroasă,

-

vasoprotectoare,

-

imunomodulatoare

-

(Primulae rhizoma cum radicibus, Equiseti herba, Betula folium, Calendulae flores, Liquiritiae radix, Hippocastani semen, Ginseng radix, etc.)

Acaloizii – în doze mari sunt toxici -

acţiuni la nivelul:

-

SNC – deprimantă, morfina, codeina - excitantă: cofeina, strichnina

-

SNV – simpatomimetică: efedrina - simpatolitică: atropina

8.5. Aromoterapia – Tratarea unor afecţiuni cu ajutorul plantelor aromatice, uleiuri volatile. 8.6. Gemoterapia – tratareaunor afecţiuni cu ajutorul unor preparate farmaceutice obţinute din muguri de arbori sau arbuşti. 8.7. Apiterapia – utilizarea unor produse bazate pe mierea de albine şi produse melifere. 8.8. Homeopatia – nu fac parte din categoria fitoterapeuticelor, utilizează tincturi obţinute din produse vegetale în diluţii mari.

BIBLIOGRAFIE 1. Bojor O., Popescu O. - Fitoterapie tradițională și modernă, ediția a V-a revizuită și adăugită, Ed. Fiat Lux, București, 2009. 2. Mogoșanu G. D., Bejenaru L. E., Popescu H. - Farmacognozie-Fitoterapie. Curs pentru studenții anului III, editia a 2-a, Ed. SITECH, Craiova, 2010. 66

3. Ursula Stănescu, Anca Miron, Monica Hăncianu, Clara Aprotosoaie - Plante medicinale de la A la Z; monografii ale produselor de interes terapeutic. Vol.I, II, Ed. “Gr.T.Popa”, Iași, 2004 4. Grigorescu E, Lazăr M.I., Stănescu U, Ciulei I - Index fitoterapeutic, Editura Cantes, Iaşi, 2001. 5. Miron A, Stănescu U, Hâncianu M, Aprotosoaie C - Bazele farmaceutice, farmacologice şi clinice ale fitoterapiei,Vol. II, Editura ”Gr.T.Popa” Iaşi, 2002. 6. Biren Shah, Avinash Seth - Textbook of Pharmacognosy and Phytochemistry - Elsevier Health Sciences, May 2012 7. M. Heinrich, J. Barnes, S. Gibbons, E. Williamson – Fundamentals of Pharmacognosy and Phytoterapy Second Edition, Elsevier, 2012 8. G. Sarker – Treatment Guideline for Homeophatic Medicine, Dana Printers limited, 2006 9. C. Neacșu – Compendiu de apiterapie – Ed. Tehnică, București, 2002

67

9. Medicamentele biologice Şef lucrări dr. farm. Mariana Ganea

Medicamentele biologice reprezintă un grup de preparate farmaceutice obţinute prin tehnici clasice sau biotehnologie destinate a fi utilizate pentru diagnosticarea sau tratarea unor maladii. Sunt preparate complexe de origine animală sau principii active pure obţinute din sânge, organe, glande, ţesuturi utilizate în opoterapie. Medicamentele biosimilare sunt o importantă și relativ nouă categorie de biofarmaceutice. "un medicament biologic similar sau "biosimilar", este un produs similar cu un medicament biologic care a fost deja autorizat, "medicamentul de referință". Substanța activă a unui medicament biosimilar este o substanță activă biologică cunoscută și similară cu cea a medicamentului de referință. Un medicament biologic similar și medicamentul său de referință au același profil de siguranță și eficacitate și sunt în general, utilizate pentru a trata aceleași condiții. Vor fi urmărite în perioada de stagiu produsele farmaceutice industriale din această categorie autorizate de a fi puse pe piaţă de către Minsiterul Sănătăţii prin Agenţia Naţională a Medicamentului din următoarele grupe: 1. Vaccinuri 2. Seruri 3. Imunoglobuline 4. Preparate şi substituienţi de sânge 5. Enzime 6. Produse obţinute prin tehnica AND – ului recombinant 7. Insulina 8. Preparate cu enzime 9. Heparina 10. Glucocorticoizii Cu o compoziţie complexă şi principiile active având o stabilitate fizico-chimică redusă, aceste preparate necesită condiţii deosebite de stocare, un termen de valabilitate specific, preparatul va fi folosit un anumit interval de timp de la deschiderea flaconului de condiţionare. De asemenea se vor menţiona particularităţile privind administrarea. 68

Tema nr 1. Identificați câte un medicament biologic/medicament biosimilar din categoriile de produse amintite mai sus Tema nr 2. Menționați condițiile de păstrare a medicamentelor biologice/medicamente biosimilare Tema nr 3. Precizați principalele reacții adverse identificate la administrarea medicamentelor biologice / medicamentelor biosimilare Bibliografie: 1. * * * - Nomenclatorul de stat al medicamentelor, http://nomenclator.amed.md/ 2. Dumitru Dobrescu - Memomed 2017, ediția 23, Editura Universitară, 2017

69

10. Produse dermato-cosmetice şef lucrări dr. farm. Moisa Corina

Produsele cosmetice sunt definite astfel:“Prin produs cosmetic se înţelege orice substanţă sau preparat destinat a veni în contact cu diferite părţi externe ale corpului (epiderm, păr, unghii, buze, organe genitale externe) sau cu dinţii şi mucoasa cavităţii bucale cu scopul exclusiv sau principal de a le curăţa, parfuma sau proteja în vederea menţinerii lor în stare de sănătate, de a le modifica aspectul sau de a corecta mirosul corporal.” Există mai multe categorii de produse cosmetice: -

preparate destinate machiajului, care asigură împodobirea pielii

-

preparate destinate îngrijirii pielii

-

preparate utilizate pentru scopuri multiple Cosmetologia şi dermatologia, deşi au scopuri diferite, obiectivele lor se întrepătrund şi se

completează în multe cazuri. Cosmetologia reprezintă arta îngrijirii externe a corpului şi menţinerea unor valori oferite de natură, cu ajutorul unor tratamente şi preparate specifice. Dermatologia se preocupă de tratarea şi îngrijirea biologică a pielii ţinând seama de procesele vitale. Cosmetologia modernă apelază azi la tot ce este nou în domeniul coloranţilor, al substanţelor chimice, dar mai ales al produselor naturale, precum şi la modul de preparare al acestora, creând produse de calitate superioară şi cât mai variate. Dintre toate părţile corpului, faţa este cea mai expusă factorilor de degradare interni şi externi. Studiul aspectelor inestetice ale feţei revine dermatologiei şi cosmetologiei care se axează atât pe prevenirea, cât şi pe tratarea afecţiunilor pielii. Între starea fiziologică generală şi piele există o anumită inter-relaţie, diferitele stări patologice ale pielii fiind strâns legate de stările patologice ale unor organe. Orice dereglare a sănătăţii se repercutază şi asupra tenului. Modul de viaţă şi modul de funcţionare al organismului influenţează starea tenului. Astfel, ideea de a rezolva problemele tenului numai prin îngrijiri externe, fără a urmări şi starea de sănătate, este eronată. Starea generală a organismului şi aspectul tenului sunt influenţate de o mulţime de tulburări care pot surveni: tulburări în starea de hidratare, tulburări digestive (prezenţa în alimentaţie a condimentelor şi a băuturilor alcoolice în exces, încetinirea tranzitului intestinal), tulburările glandelor endocrine (în peroada pubertăţii, a menstrelor, a gravidităţii), tulburări psihice (şocuri emoţionale puternice, starea de oboseală, somnul necorespunzător). Unele boli hepatice, insuficienţa ovariană, constipaţia, lipsa vitaminei P din organism pot determina chiar depigmentări sau fragilitate capilară. 70

Cele mai frecvente imperfecţiuni ale pielii sunt reprezentate de acnee, comedoame, cuperoza, riduri. Există probleme de importanţă particulară care sunt tot mai des întâlnite în practica din farmacie, acestea fiind reprezentate de celulită şi obezitate. În aceste cazuri cosmetologia apare ca o metodă adjuvantă a tratamentului medical. Tratamentul diferitelor afecţiuni ale tegumentului se face în funcţie de tipul de ten. Clasificarea diferitelor tipuri de ten ţine seama de diverse tulburări ale metabolismului lipidic, glucidic, proteic şi al apei. La acestea se adaugă tulburări de ordin pigmentar, vascular şi tulburări legate de vârstă. Prin examenul cosmetic al pielii se pot observa o serie de caracteristici care fac posibilă încadrarea tenului respectiv într-o anumită categorie şi aplicarea tratamentului adecvat. Cu toate că există numeroase criterii de clasificare a pielii, criteriul unanim acceptat este acela care ƫine seama de conƫinutul în grăsimi al pielii. Conform acestui criteriu, există trei tipuri de piele: normală, grasă și uscată. Pielea normală trebuie menƫinută în starea ei naturală cu ajutorul unor produse adecvate care să nu-i afecteze echilibrul. Aceste produse trebuie să menƫină o hidratare corectă a epidermului și să îl protejeze faƫă de factorii care favorizează deshidratarea (vânt, frig, umiditate, soare, praf,etc). In acest scop se folosesc bazele pentru machiaj care sunt creme de tip U/A și cremele pentru îngrijire care sunt emulsii U/A. Cremele se aplică zilnic pe faƫă și gât, chiar și în cazul persoanelor care nu se machiază. Produsele pentru îngrijirea pielii grase trebuie să aibă un pH slab acid (4,5-5) pentru a împiedica dezvoltarea florei microbiene saprofite. Nu se vor folosi cremele A/U, iar pentru curăƫarea tenului nu se vor folosi săpunuri alcaline, ci un tonic astringent și se vor evita expunerile prelungite la soare și bronzarea artificială. Produsele pentru îngrijire sunt emulsii U/A în care proporƫia de fază lipidică nu trebuie să depășească 20%. Ingrijirea pielii seboreice presupune diminuarea sau eliminarea secreƫiei exagerate de sebum și evitarea apariƫiei acneei. Pentru curăƫarea pielii se folosește săpunul cu sulf, iar tratamentul local include loƫiuni alcoolice astringente, creme semigrase și măști cosmetice cu proprietăƫi absorbante, sicative. Pentru îngrijirea pielii uscate se evită apa calcaroasă, săpunul alcalin și loƫiunile astringente. Produsele cosmetice utilizate trebuie să protejeze tegumentul de acƫiunea factorilor agresivi deshidratanƫi, să crească conƫinutul în apă al pielii, astfel încât pielea să devină moale și catifelată. Ingrijirea pielii îmbătrânite are mai mult caracter preventiv și mai puƫin unul curativ. Pentru prevenirea îmbătrânirii pielii se folosesc zilnic creme protectoare hidratante care pot conƫine și filtre solare. Produsele utilizate în îngrijirea pielii senescente trebuie să menƫină hidratarea stratului cornos, să corecteze insuficienƫa filmului lipidic și să îmbunătăƫească circulaƫia microsanguină. Pielea nou-născutului și a sugarului este foarte sensibilă la acƫiunea factorilor de agresiune la care este supusă. Contactul cu urina și materiile fecale produce iritare cutanată, iar umiditatea și 71

căldura la nivelul pliurilor favorizează proliferarea microbiană. Ingrijirea cutanată constă în efectuarea unei toalete corespunzătoare, folosirea unor produse cosmetice adecvate și îngrijirea particulară a eritemelor și infecƫiilor. Formularea produselor destinate copiilor trebuie să ƫină seama de mai multe aspecte: să nu influenƫeze funcƫiile pielii, să fie constituite dintr-un număr cât mai redus de componente, să aibă acƫiune protectoare, emolientă, antiseptică. Formele de prezentare ale acestor produse sunt diverse: uleiuri, loƫiuni, creme, săpunuri, pudre, spumante, șampoane. In general se evită utilizarea coloranƫilor și a parfumurilor la prepararea acestor produse. Prin aplicarea tratamentului cosmetic se urmăreşte menţinerea un timp cât mai îndelungat al aspectului normal al pielii şi remedierea imperfecţiunilor inestetice. Acest lucru se realizează folosind o gama întreagă de produse care stau la baza oricărui tratament: -

procesul de curăţare

-

procesul de hrănire

-

procesul de hidratare

-

procesul de tonifiere Ţinând seama de calitatea tenului care urmează a fi tratat şi de deficienţele acestuia, se va

insista în cursul tratamentului asupra unuia sau mai multora dintre aceste procese, folosindu-se acela prin care se vor remedia lipsurile şi imperfecţiunile tenului respectiv. Tratamentele estetice se fac ştiinţific, folosindu-se produse cosmetice variate şi de bună calitate. Pentru a obţine rezultatele dorite se impune ca tratamentul să fie executat corect, la intervale de timp bine stabilite, în funcţie de tipul de ten şi de vârstă. Tratamentul estetico-medical al corpului cuprinde: îngrijirea pielii spatelui, îngrijirea gâtului şi a decolteului, îngrijirea ochilor, îngrijirea cavităţii bucale şi a dinţilor, îngrijirea urechilor, îngrijirea mâinilor, îngrijirea unghiilor, îngrijirea picioarelor, îngrijirea pielii capului şi a părului. Afecţiunile dermatologice ale pielii necesită tratamente speciale care pot fi recomandate fie de către farmacist (în cazul unor afecţiuni minore) sau de către medicul specialist. Administrarea remediilor şi a medicamentelor pe piele sau în diferite cavităţi ale corpului este un concept la fel de vechi ca şi umanitatea. Preparatele aplicate pe piele reprezintă unele dintre cele mai vechi forme farmaceutice. Dintre formele farmaceutice administrate topic, cea mai mare pondere o reprezintă unguentele. Terapia pielii este un paradox: la prima vedere ea apare ca fiind o formă simplă de tratament, dar la o examinare mai detaliată se dovedeşte că formularea produselor pentru tratamentul pielii reprezintă una din cele mai dificile probleme. Afecţiunile dermatologice se caracterizează prin faptul că ele produc modificări ale structurii şi funcţionalităţii pielii. Aceste procese pot avea o etiologie şi o simptomatologie foarte diferite, cât şi tipuri variate de manifestare. Toate acestea determină un tratament independent pentru fiecare pacient şi uneori necesită medicaţie pe cale sistemică. 72

Din aceste motive, pentru formularea unui unguent, cât şi în vederea recomandării pacientului, farmacistul trebuie să ia în consideraţie diferiţi factori: -

identificarea afecţiunii care trebuie tratată

-

zona de tratament (piele sau mucoase)

-

starea pielii şi caracteristicile afecţiunii

-

scopul urmărit (terapeutic, cosmetic, de protecţie) Cel mai frecvent, dermatoterapia se limitează la asigurarea unei protecţii contra agenţilor

externi şi pentru a favoriza restabilirea condiţiilor fiziologice normale ale pielii. Obiectivul dermatoterapiei este de a face maladia mai suportabilă în timpul regenerării naturale a ţesuturilor. În cazul produselor dermato-cosmetice, studentul în practică trebuie să cunoască: -

medicamentele de uz extern (industriale şi magistrale) utilizate pentru tratarea dermatozelor

-

efectele secundare care apar în urma tratamentului prescris

-

reguli de igienă în cazul afecţiunilor contagioase

-

reguli igieno-cosmetice de întreţinere a pielii în cazul afecţiunilor de tip acnee şi seboree

-

produsele cosmetice utilizate din punctul de vedere al compoziţiei şi al modului de utilizare

-

tipurile de produse destinate operaţiei de bărbierit, antiperspirante, deodorante, şampoane, spume fixative pentru păr, produse pentru îngrijirea cavităţii bucale şi a dinţilor, produse pentru epilare

-

produse cosmetice pentru îngrijirea feţei: compoziţia generală, modul de utilizare, recomandarea acestora în funcţie de tipul de ten, tipurile de produse (creme hidratante şi emoliente, măşti cosmetice, produse cu efect de fotoprotecţie, produse antirid)

-

incompatibilităţile care pot apărea la asocierea diferitelor produse destinate îngrijirii tenului Deoarece multe afecţiuni ale pielii necesită un tratament mai îndelungat, este esenţială

cominicarea dintre pacient şi farmacist, iar studentul practician trebuie să exerseze comunicarea eficientă cu pacientul. Bibliografie: 1. Victoria Hirjau, Dumitru Lupuliasa, Ana Maria Dumitrescu- Dermo-cosmetologie, Editura Polirom, 1998 2. Lestyan Marieta, Cora Dumitrescu- Cosmetică medicală, Editura Universității din Oradea, 2002

73

11. Alimente cu destinaţie nutriţională specială. Suplimente alimentare Prof. habil. dr. farm. Simona Bungău, Sef lucrări dr. farm. Daniela Gîtea, Sef lucrări dr. farm. Delia Mirela Ţiţ

11.1. Alimente cu destinaţie nutriţională specială

Produsele alimentare cu destinaţie nutriţională specială sunt produse alimentare care, prin compoziţia specifică sau prin procesul de prelucrare, se disting în mod evident de produsele alimentare destinate consumului uzual. Acestea au o compoziţie corespunzătoare scopurilor nutriţionale pretinse - satisfacerea cerinţelor nutriţionale ale anumitor categorii de persoane cu dereglări ale proceselor digestive / metabolice sau aflate în condiţii fiziologice speciale, cum este cazul sugarilor sau copiilor mici sănătoşi - și sunt comercializate într-o formă adecvată destinaţiei lor (OUG nr. 97/2001, privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi comercializării alimentelor). Dintre produsele alimentare cu destinaţie nutriţională specială care se eliberează în farmacie se acordă o importanţă deosebită laptelui praf pentru sugari şi preparatelor alimentare pe bază de cereale şi alte alimente pentru sugari. 11.2. Lapte praf pentru sugari

Marea majoritate a tipurilor de lapte praf sunt realizate din lapte de vacă sau din soia. Bineînţeles că fiecare formulă de lapte praf are avantajele şi dezavantajele sale, dar ceea ce trebuie să conţină un lapte praf este suplimentul de fier (laptele praf care nu este îmbogăţit cu fier poate conduce la apariţia anemiei feriprive la sugar, prin carenţa de fier în alimentaţie). Lapte praf fabricat din lapte de vacă Laptele de vacă integral nu este sigur pentru sugar, deoarece conţine proteine şi glucide în cantitate nepotrivită. Prin urmare, poate cauza afecţiuni grave acestuia. Laptele praf obţinut din lapte de vacă este uşor modificat de către producător, astfel încât să devină sigur pentru sugar. Producatorul scade cantitatea de proteine, înlocuieşte grăsimile cu uleiuri vegetale şi adaugă un plus de carbohidraţi (zaharuri), vitamine si minerale (obligatoriu fier). Suferind modificări, laptele integral devine lapte praf, rămânând bogat în calciu, având aceeaşi valoare nutritivă şi conţinut ca laptele de mamă (mai puţin anticorpii).

74

Lapte praf făcut din soia Deşi iniţial laptele praf din soia a fost gândit ca o alternativă a laptelui praf din lapte de vacă, pentru bebeluşii care sunt alergici la unele proteine din laptele de vacă, astăzi este recomandat de către medici pentru orice nou-născut la termen care nu poate beneficia dintr-un motiv sau altul de laptele de mamă. Singura diferenţă dintre laptele praf de soia şi cel de vacă este că cel din soia conţine alte tipuri de proteine (proteine din soia), iar zaharurile adăugate sunt reprezentate de sucroză, şi nu de lactoză. În rest, valoarea nutritivă, conţinutul în proteine, grăsimi şi carbohidraţi este acelaşi. Şi laptele praf din soia este îmbogaţit cu vitamine și minerale - fier şi calciu, necesare creşterii normale a copilului. Formulele specializate Unii bebeluşi sunt alergici la preparatele pe bază de lapte de vacă şi la cele pe bază de soia. Pentru aceştia există formule specializate, care conţin în loc de proteine şi lipide, aminoacizi şi uleiuri vegetale uşor digerabile. Aceste formule sunt recomandate şi pentru bebeluşii care au anumite probleme digestive deosebite. Nu este indicată folosirea acestor formule speciale decât la recomandarea medicului, sunt mai scumpe şi nu au beneficii pentru sugarii care nu au neapărată nevoie de ele. In tabelul 11.1 sunt prezentate componentele principalelor tipurilor de lapte pentru sugari. Tabel 11.1. Componentele tipurilor de lapte pentru sugari Lapte de

Formule de

Formule de

mamă

început

continuare

Valoare energetică (kcal)

650-750

650-680

650-740

Proteine (g/L)

11-13

14-19

8-25

Lipide (g/L)

37-48

29-38

31-38

Hidraţi de carbon (g/L)

70-75

70-83

72-90

Na (mmoli/L)

5-9

7-15

10-14

Cl (mmoli/L)

10-15

11-16

14-19

Ca (mmoli/L)

8-9

10-22

18-25

P (mmoli/L)

4,5-5

9-18

16-20

Fe (μmoli/L)

11-15

116-125

200-215

Vitamina A (μg/L)

440-800

610-1.000

600-800

Vitamina C (mg/L)

31-45

55-59

80-100

Vitamina D (μg/L)

6-7

10-11

10-18

Componente

75

Grupul de experţi ESPGHAN a publicat în anul 2005 recomandările privind aportul energetic per 100 mL formulă preparată şi compoziţia în proteine, lipide, glucide, minerale, vitamine şi oligoelemente pentru formulele de lapte. 11.3. Preparate alimentare pe bază de cereale şi alte alimente pentru sugari

După vârsta de 6 luni, laptele de mamă sau formulele de continuare nu mai asigură nevoile nutriţionale ale sugarilor, apare depleţia rezervelor de minerale, maturarea enzimelor digestive şi a excreţiei renale, situaţie în care este necesară diversificarea alimentaţiei prin introducerea alimentelor nelactate. Alimentele solide sau semilichide favorizează dezvoltarea musculaturii orale, masticaţia şi dezvoltarea vorbirii. Alegerea momentului diversificării este deosebit de importantă, acesta fiind diferit în funcţie de laptele primit anterior de sugar, astfel:  

La 6 luni – pentru un sugar alimentat la sân sau cu o formulă de lapte vitaminizată; La 4-4,5 luni – pentru un sugar alimentat cu lapte praf convenţional sau lapte de vacă. Diversificarea precoce (înaintea vârstei de 4 luni) reprezintă un concept în prezent combătut,

datorită ineficienţei echipamentului enzimatic (amilaza pancreatică) implicat în procesul de digestie, precum şi persistenţei reflexului de protruzie a limbii, care impiedică alimentaţia la linguriţă înainte de această vârstă. Pentru introducerea noilor alimente, sunt necesare mai multe condiţii:  

Sugarul trebuie să fie perfect sanatos; Noile alimente se vor introduce progresiv, înlocuind mesele de lapte, mai lent (în 5-7 zile) la sugarul de 4-4,5 luni, şi mai rapid la sugarul de 6 luni;



Alimentele noi vor fi date cu linguriţa, în stare semisolidă;



Se va evita introducerea a două alimente noi în aceeaşi zi, păstrându-se un interval de minimum 4 zile între acestea; se evită astfel apariţia semnelor de alergie sau de intoleranţă;



Sugarul va fi monitorizat atent, datorită faptului că orice aliment nou poate avea potenţial alergen pentru el;



Se vor evita compromisurile pentru modificarea gustului (adăugarea de zahăr);



Alimentele nu se vor săra (până la 12-24 luni);



Alimentele vor fi pasate până la apariţia dinţilor, apoi triturate;



Făinurile care conţin gluten (grâu, orz, ovăz, secară) se vor introduce după vârsta de 7-8 luni; până la această vârstă vor fi oferite sugarului făinuri fară gluten (orez, porumb, tapioca);



Fructele şi zarzavaturile sub formă de sucuri şi pireuri se indică pentru aportul de substanţe antioxidante, vitamine si săruri minerale.

76

TEME 1. Menţionaţi trei denumiri comerciale de formule de lapte praf întâlnite în farmacie care au atât formule de început cât şi formule de continuare şi evidenţiaţi principalele diferenţe de compoziţie dintre cele două variante. 2. Precizaţi cel puţin două formule speciale de lapte praf şi condiţiile în care se administrează sugarilor. 3. Indicaţi câteva produse alimentare, din farmacie, utilizate în alimentaţia complementară a sugarului. 11.4. Suplimente alimentare În Monitorul Oficial nr. 455/5 iulie 2007 a fost publicat Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr.1.060/2007 pentru aprobarea Normelor privind suplimentele alimentare. Ordinul se aplică suplimentelor alimentare comercializate ca produse alimentare şi prezentate ca atare. Ordinul nu se aplică medicamentelor. Normele privind suplimentele alimentare se aplică în mod obligatoriu tuturor producătorilor, importatorilor sau persoanelor responsabile cu plasarea acestora pe piaţă. În sensul ordinului, suplimentele alimentare sunt produsele alimentare al căror scop este să completeze dieta normală şi care sunt surse concentrate de nutrienţi sau alte substanţe cu efect nutriţional sau fiziologic, separat sau în combinaţie, comercializate sub formă de doză, cum ar fi: capsule, pastile, tablete etc. Suplimentele alimentare vor fi livrate consumatorului final numai sub formă preambalată. Ca suplimente alimentare pot fi folosite numai vitaminele şi mineralele incluse în anexele ordinului, iar cantităţile maxime ale acestora în suplimentele alimentare sunt fixate în funcţie de porţia zilnică recomandată de către fabricant. Ordinul prevede că acestea trebuie comercializate sub denumirea de ,,suplimente alimentare" şi că etichetarea, prezentarea şi reclama acestora nu trebuie să le atribuie proprietatea de prevenire, tratare sau vindecare a unor boli umane ori să facă referire la asemenea proprietăţi sau să inducă ideea că un regim alimentar variat şi echilibrat nu poate asigura cantitatea adecvată de nutrienţi în general. Eticheta trebuie să prevadă sub formă numerică cantitatea de nutrienţi sau substanţe cu efect nutriţional prezentă în produs. În legătură cu publicitatea, ordinul prevede că aceasta este permisă numai după avizarea conţinutului materialului de către Autoritatea de Sănătate Publică şi nu poate face referiri la tratamente, prevenţie, afecţiuni. Mai mult, nerespectarea acestor norme atrage, după caz, răspunderea civilă, contravenţională sau penală a persoanelor vinovate. Se cunosc două tipuri de vitamine: liposolubile (solubile în grăsimi) şi hidrosolubile (care se dizolvă în apă). Organismul poate stoca vitaminele liposolibile, facându-şi astfel rezerve, iar pe

77

cele hidrosolubile le elimină rapid prin urină sau transpiraţie, de aceea aportul de vitamine trebuie reînnoit zilnic. Vitamine liposolubile sunt: vitamina A (vitamina antixeroftalmică sau retinolul), vitamina D (vitamina antirahitică sau calciferol), vitamina E (vitamina fertilităţii sau tocoferol), vitamina K (vitamina antihemoragică). Vitamine hidrosolubile sunt: vitamina B1 (tiamina), vitamina B2 (riboflavina, lactofalvina, ovoflavina), vitamina B3 (vitamina PP sau acidul nicotinic), vitamina B5 (acidul pantotenic), vitamina B6 (piridoxina), vitamina B8 (vitamina H sau biotina), vitamina B9 (acidul folic), vitamina B12 (cianocobalamina), vitamina B15 (acidul panagamic sau colina), vitamina C (acidul ascorbic), vitamina P (acidul citric). Marea majoritate a vitaminelor provin din surse naturale, dar pot fi obţinute şi pe cale artificială. Substanţele minerale sunt elemente de natură anorganică necesare organismelor vii. Se găsesc în cele mai multe cazuri sub formă ionică sau legate de vitamine şi, spre deosebire de substanţele organice, nu se distrug în prezenţa căldurii sau a aerului. În organismul uman se găsesc în jur de 25 de substanţe minerale esenţiale, cele aflate în cantităţi mai mari se numesc minerale, iar cele aflate în cantităţi mult mai mici se numesc oligoelemente, ambele categorii fiind la fel de importante pentru buna funcţionare a organismului. În organismul uman, calciul şi fosforul sunt în cantităţi mai mari (calciul - 2% din greutatea corporală şi fosforul - 1,5% din greutatea corporală). Atât calciul cât şi fosforul se găsesc în componenţa oaselor şi a dinţilor. Fierul, care se găseşte în moleculele de hemoglobină şi are rol în transportarea oxigenului de la plămâni la ţesuturi, este un alt mineral foarte important, fiind prezent în organism în proporţie de 0,006%. Cele mai multe dintre oligoelemente joacă un rol important în cadrul sistemului nostru de imunitate, sprijinind şi completând diferite mecanisme de autoapărare ale organismului. Cromul, cobaltul, cuprul, florul, seleniul şi zincul sunt oligoelemente care sprijină viaţa, protejând organismul împotriva unor afecțiuni. TEME 1. Indicaţi 3 suplimente nutritive în farmacie şi precizaţi informaţiile pe care le transmiteţi pacientului la eliberarea acestora, cu privire la modul de administrare şi efectele benefice, cât şi efectele adverse care pot să apară în urma folosirii lor. 2. În cazul copiilor, de la ce vârstă se poate începe administrarea suplimentelor naturale? Daţi câteva exemple din farmacie de asemenea produse care se pot administra copiilor.

78

Bibliografie 1. Turck D. Allaitement maternel. Archives de pédiatrie 2005; 12: S145-S165. 2. Hurgoiu V. Alimentaţia copilului sănătos şi bolnav. Editura Medicală, Bucureşti,1999; 119187. 3. Donovan S.M. Role of human milk components in gastrointestinal development. J. Pediatr. 2006; 149: S49-S61. 4. Carver J.D., Barness L.A. Trophic factors for the gastrointestinal tract. ClinPerinatol1996; 23: 265-285. 5. Hurgoiu V. Alimente functionale. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2004; 42-50. 6. Vidal K., Van Den Broek P., Lorget F., Donnet-Hughes A. Osteoprotegerin in human milk. Pediatr Res 2004; 55: 1001-1008.

11.5. Influenţa alimentelor asupra absorbţiei medicamentelor Rolul unui medicament este curativ sau preventiv, dar adesea este imposibil să fie pus în contact direct cu organul sau ţesutul unde se găseşte funcţia alterată de boală. Calea orală, cea mai frecventă cale de administrare a medicamentelor, numită şi cale bucală, enterală sau gastrointestinală, este o cale digestivă şi permite absorbţia medicamentelor de-a lungul circuitului normal urmat de alimente. În cazul administrării unui medicament pe cale orală, bolnavul îl înghite, iar apoi, prin esofag, ajunge în stomac, în intestinul subţire şi în cele din urmă - prin adsorbţie - ajunge în sânge, de unde este vehiculat în tot organismul. Cele două zone privilegiate, pentru absobţia medicamentelor, ale sistemului gastro-intestinal sunt, în ordinea importanţei: intestinul subţire şi stomacul. Avantajele administrării orale decurg din administrarea ușoară şi sigură, cu posibilitatea administrării de doze crescute într-o singură priză. Dezavantajele administrării orale sunt multiple: -

riscul alterării substanţei medicamentoase de către secreţiile tubului digestiv, la pH diferit (1,5-7,5), enzime;

-

posibilitatea iritării tractului gastro-intestinal de către unele substanţe (salicilaţi, antiinflamatoare nesteroidiene, antituberculoase), fapt ce impune prepararea de forme gastrorezistente sau utilizarea altor căi de administrare;

-

probleme de aromă a medicamentelor - gust şi miros, necesitatea corectării acestora;

-

probleme de absobţie a substanţei medicamentoase, trecerea acesteia prin membranele celulare ale diferitelor părţi ale intestinului subţire (duoden, jejun, ileon), acest lucru permiţând subsatanţei să ajungă în circulaţia generală şi de aici la locul de acţiune. 79

Procesul de absobţie este definit ca drumul parcurs de substanţa medicamentoasă de la locul de administrare până în circulaţia sistemică. Pentru aceasta, moleculele de substanţă administrată trebuie să străbată una sau mai multe membrane biologice, care au proprietăţi lipofile. De aceea, pentru a traversa aceste membrane, substanţele trebuie să fie liposolubile. Substanţele medicamentoase sunt absorbite prin: difuzie pasivă, transport activ, filtrare, pinocitoză şi fagocitoză. La majoritatea substanţelor medicamentoase absobţia din stomac este redusă

datorită

suprafeţei mici şi prezenţei stratului de celule epiteliale care sunt acoperite cu un strat de mucilag. Ceea ce contează însă pentru instalarea repartiţiei din porţiunile următoare ale intestinului subţire este durata de menţinere a medicamentului în stomac. Golirea stomacului se face în porţiuni, prin intermediul peristaltismului puternic, în paralel cu relaxarea simultană a musculaturii netede.Viteza este controlată de următorii factori: -

gradul de umplere a stomacului (o dată cu creşterea gradului de umplere are loc şi o creştere a peristaltismului). Contracţiile peristaltice se produc după ingerarea hranei în interval de 20 secunde, în direcţia pilorului, iar acest lucru produce o amestecare a conţinutului;

-

compoziţia conţinutului stomacului;

-

pH-ul şi condiţiile osmotice în porţiunile superioare ale intestinului subţire. Valoarea pH-ului conţinutului stomacului, egală cu 1 (pe nemâncate), poate creşte până la 6. La majoritatea persoanelor, valoarea pH-lui stomacului este mică între miezul nopţii şi micul dejun şi în cursul unor perioade mai scurte dintre mesele unei zile. Datele privind durata de menţinere a medicamentelor în stomac variază mult. Formele lichide şi

particulele mici sunt golite mai repede decât comprimatele. La lichide timpul de înjumătăţire este între 1050 minute, iar la comprimatele care nu se descompun valorile se situează între 0,5 şi mai mult de 7 ore. Medicamentele şi alimentele întâlnesc în drumul lor următoarele medii: -

Secreţia salivară care este practic neutră, având pH 6,7-7,0; conţine mici cantităţi de mucină şi enzima ptialică (α-amilază) foarte activă, aceasta digeră 50% din amidonul ingerat în cca. 30-60 min;

-

La nivel gastric se află şi o cantitate mică de lichid (50-80 mL), ceea ce justifică necesitatea de a înghiţi un pahar cu apă la administrarea pe nemâncate a tuturor formelor solide, pentru a accelera dezagregarea, dizolvarea şi tranzitul; tot aici se află o cantitate mare de mucus dotat cu o mare putere tampon şi pepsină care degradează proteinele;

-

La nivelul intestinului subţire există secreţia pancreatică cu pH uşor alcalin – 8.0, datorită conţinutului crescut în bicarbonat de sodiu. Principalele enzime de la acest nivel sunt amilaza, lipaza, colesterolesteraza, tripsina şi carboxipeptidaza.

-

La nivelul colonului, pH-ul este puternic influenţat de flora intestinală, fiind un pH alcalin 7,5-8,0. 80

11.6. Factori care influenţează absorbţia medicamentelor administrate pe cale orală Absorbţia medicamentelor este influenţată de numeroşi factori, determinaţi de: funcţionalitatea tractului gastrointestinal, proprietăţile fizico-chimice ale substanţei active, forma farmaceutică. Dintre factorii care ţin de caracteristicile funcţionale ale tractului intestinal, amintim: 1. timpul de evacuare a stomacului (evacuarea lentă a stomacului întârzie sosirea medicamentelor în intestin şi implicit absorbţia lor la acest nivel, tranzitul intestinal rapid scazând absorbţia). 2. prezenţa alimentelor care pot diminua absorbţia medicamentelor, încetinind mişcarea către intestin, intervenind în contactul cu mucoasa sau formând cu medicamentele anumite complexe greu absorbabile. 3. sucul gastric sau enzimele digestive care inactivează medicamentele instabile la pH acid (benzil-penicilina) sau la acţiunea enzimelor hidrolitice (insulina, heparina). 4. flora intestinală sau enzimele din mucoasa intestinală care inactivează anumite medicamente (izoprenalina). Unul dintre factorii fiziologici care influenţează absorbţia şi eliberarea substanţei medicamentoase după administrarea orală este alimentaţia pacientului. La ora actuală nu se pot stabili reguli generale valabile pentru influenţa hranei asupra comportării farmacocinetice a substanţelor medicamentoase. Influenţa asupra biodisponibilităţii poate fi atribuită mai ales modificărilor raporturilor fiziologice condiţionate de hrană. Ingerarea hranei reduce motilitatea stomacului. Alimentele care conțin grăsimi şi cele care nu sunt mestecate suficient încetinesc procesul de digestie și, implicit, conduc la creşterea timpului de menţinere a medicamentului în stomac. Deoarece stomacul are un rol mic de absorbţie, acest fenomen este întârziat la multe substanţe medicamentoase. O durată mai lungă de menţinere în stomac poate produce la substanţele sensibile faţă de acţiunea acidului (ampicilină, cloxacilină, eritromicină, glicozii digitalici) o descompunere mai puternică. Cantităţile mai mari de sucuri de fructe pot de asemenea prelungi golirea stomacului datorită acizilor conţinuţi. Concentraţiile mari de zahăr duc la intensificarea biodisponibilităţii substanţelor (riboflavină) care nu sunt absorbite numai în zonele limitate ale intestinului superior prin mecanism de transport activ. În cazul unei viteze încetinite de golire a stomacului nu mai are loc saturarea completă a locurilor de cuplare necesare transportului. Pe de altă parte, substanţele greu solubile, lipofile, pot să se dizolve mai intens, deja din stomac, dacă grăsimile sunt prezente. Şi biodisponibilitatea nitrofurantoinei, propranololului, metoprololului sunt mai mari după ingerarea hranei. Masa cu un conţinut mare de albumine produce o urină mai acidă, iar hrana vegetală - una mai alcalină. Acest fapt poate produce modificări ale cineticii de eliminare deoarece, dintr-o urină alcalină, acizii slabi se elimină mai repede, iar bazele slabe mai lent. Formarea complecşilor greu solubili, neasbsorbabili, între ionii de fier şi taninul din ceai este un exemplu de interacţiune între sustanţa medicamentoasă şi hrană. 81

11.7. Timpul şi condiţii optime de administrare a medicamentelor Pentru creșterea vitezei de dizolvare a unui medicament după administrare orală, se recomandă ca administrarea medicamentului să fie însoțită de ingerare de lichide, de preferat apa. Funcţie de timpul şi condiţiile în care se administrează un medicament, avem o clasificare conform tabelului 11.2. Tabel 11.2. Timpul şi condiţiile în care se administrează un medicament Timp când se

Medicamente

administrează Dimineaţa, cu cel puţin 30 Pansamente minute înainte de masă

gastrice,

coleretice,

colecistochinetice,

hepatoprotectoare, purgative saline, antihelmintice, saluretice orale.

Pe stomacul gol (1 oră Ampicilina, Eritromicina, Penicilina V, tetracicline (exceptând înainte sau 3 ore după masă) Doxiciclina),

analeptice,

analgezice,

anticonvulsivante,

anticoagulante, antianemice, antihistaminice, antimicrobiene, antiparkinsoniene, antitusive, bronhodilatatoare, hormoni, sedative, tranchilizante, vasodilatatoare, vitamine. Cu 20 - 45 minute înainte de Anorexigene masă

(30-45

min),

antispastice

(20-30

min),

Fenobarbital, stimulatoare ale secreţiei gastrice (tincturi amare) (15-20 min, în puţină apă), sulfamide hipoglicemiante.

În timpul mesei sau imediat Aspirina, după masă, cu alimente

Acid

nalidixic,

Amiofilina,

antiinflamatoare,

Bromocriptina, Clorpromazina, digitalice orale, Fier (fumarat, gluconat,

lactat,

Hidrocloratiazina,

fosfogluconat, Izoniazida,

succinat,

Levodopa,

sulfat),

Metronidazol,

Prednison, Propranolol, Salazopirin, Teofilin, Tolbutamid, Trihexifenidil. La 30 min – 2 ore după masă Antiacide, coleretice, colecistochinetice, hipocolesterolemiante (1,5-2 ore). Nu se administrează asociate Bisacodil, Clorura de potasiu, tetracicline şi derivaţi (exceptând cu lapte / produse lactate

doxiciclina), Ciprofloxacina, hormoni.

Nu se asociază cu sucuri de Ampicilina, Cloxacilina, antialergice. fructe Nu se asociază cu ulei Vitamine liposolubile, polivitamine. mineral (de parafină)

82

TEME 1. În cazul unui tratament antihipertensiv, precizaţi schema de tratament şi modul de utilizare. 2. Indicaţi o schemă de tratament și modul de utilizare a medicamentelor, pentru un pacient diagnosticat cu ulcer gastric și Helicobacter pylori. Bibliografie 1. Iuliana Popovici, D. Lupuleasa - Tehnologie Farmaceutică, vol.I. Ed. Polirom, 2011. 2. Cristea Aurelia – Tratat de farmacologie, Ed. Medicală, Bucureşti, 2005.

83

12. Asistența farmaceutică și comunicarea farmacist-pacient șef lucrări dr. farm. Manuela Bianca Pașca

Asistența farmaceutică (pharmaceutical care) impune ca serviciul de eliberare a medicamentelor să fie însoțit de informarea, consilierea și supravegherea pacientului în timp. Farmacistul poate acorda asistență farmaceutică în spital, farmacie de comunitate sau la domiciliul pacientului. În interesul pacientului, farmacistul trebuie să cultive relații: farmacist-pacient și farmacist-medic; trebuie să respecte deontologia medicală și să asigure confidențialitatea informației primită de la pacient. Asistenţa farmaceutică în SPITAL are următoarele direcții: a) colaborarea cu personalul medical la instituirea farmacoterapiei individualizate b) monitorizarea farmacoterapeutică pe criteriul farmacocinetic (dozarea concentrației plasmatice a medicamentului) c) activitate farmaco-economică d) participare în echipa de cercetare a medicamentului (medicament nou introdus pe piață), e) supravegherea infecțiilor nosocomiale f) activitatea de farmacovigilență g) informarea continuă a personalului cu privire la medicamentele noi h) studii clinice. Asistenţa farmaceutică farmacoterapeuticăîn FARMACIA DE COMUNITATE cuprinde o serie de direcții de activitate: a) consilierea privind eliberarea medicamentelor pe bază de prescripţie medicală b) ghidarea automedicaţiei și consilierea utilizării medicamentelor de tip OTC c) recomandarea medicaţiei de primă intenţie sub aviz farmaceutic scris, după o consultaţie minimală, în camera de confidențialitate a farmacieiîn cazul prezentării pacientului cu o acuză de simptom, de sindrom sau de boală, acută sau cronică d) eliberarea fără rețetă, a 1-2 doze de medicament care nu face parte din categoria OTC, în caz de urgență, eliberare fundamentată pe sesizarea unei simptomatologii grave ce nu poate fi rezolvată cu medicație OTC e) rezolvarea problemelor de terapie medicamentoasă (PTM) ale pacientului f) asistență farmacoterapeutică, la domiciliu 84

g) educația terapeutică și farmacoterapeutică a pacienților h) sfatul privind dieta, alimentele și băuturile contraindicate, în corelație cu diagnosticul și medicația i) acordarea primului ajutor în urgențe medicale (imobilizarea unei fracturi, oprirea unei hemoragii, îngrijirea unei plăgi, resuscitarea cardio-respiratorie). Farmacistul de comunitate poate si trebuie sa joace un rol important în economia de sănătate a populaţiei, acționând în interesul bolnavului. Datorită importanţei abilităţilor de comunicare în practică, viitorii farmacişti au nevoie de pregătire adecvată pentru a-şi dezvolta propriul mod de comunicare eficientă, orientat către pacient. Astfel, studenţii anului V vor participa în cadrul modulului de practică de specialitate în farmacia de comunitate la activitaţile de asistenţă farmaceutică axate pe eliberarea medicamentelor si consilierea pacientului.

1) CONSILIEREA PRIVIND ELIBERAREA MEDICAMENTELOR PE BAZĂ DE PRESCRIPŢIE MEDICALĂ Farmacistul are rolul de a evidenţia respectarea precauțiilor şi a contraindicațiilor în contextul fiziologic, patologic și farmacoterapeutic al pacientului şi relevarea eventualelor interacţiuni medicamentoase pe aceeași reţetă sau pe prescripţii paralele. Studiile statistice au relevat următoarele erori de prescripţie ca fiind cele mai frecvente: -

neadaptarea posologică la pacienţii cu insuficienţă renală si hepatică

-

absenţa anamnezei de alergie la un medicament din aceeași clasă chimică

-

eroarea de nume, doză sau formă farmaceutică

-

eroarea de calcul a dozei

-

eroarea de interval posologic

-

eroarea de cale de administrare.

Pentru a reduce erorile de utilizare care sunt cele mai frecvente erori, deoarece nici un bolnav nu poate fi supravegheat tot timpul, nici acasă şi nici în spital, este foarte important de a acorda timpul necesar pentru informarea pacientului asupra tratamentului medicamentos instituit, modului de utilizare și eventualelor efecte nedorite. Regulile de Bună Practică Farmaceutică (RBPF –PL8) prevăd obligativitatea analizei prescripţiei medicale de către farmacist înainte de eliberarea medicamentelor. PROTOCOL PENTRU ANALIZA PRESCRIPȚIEI MEDICALE Verificarea prescripţiei medicale din punct de vedere al formei -

verificarea antetului reţetei, identitatea pacientului (vârstă, sex) şi a diagnosticului 85

-

tipului de formular (reţetă simplă, rețetă unică în regim compensat sau gratuit, rețetă TAB II și TAB III cu regim special pentru stupefiante și psihotrope)

-

identitatea medicului prescriptor, semnătură, parafă

-

verificarea datei și a valabilității rețetei (acută, subacută, cronică)

-

depistarea eventualelor erori de prescriere.

Analizarea terapiei medicamentoase prescrise presupune: 1. Farmacistul este obligat să citească în întregime prescripţia medicală pentru a determina clasele farmacologice din care fac parte medicamentele prescrise, precum și identificarea medicamentelor, concentraţiilor, dozelor, căilor de administrare, duratei tratamentului - determinarea obiectivelor terapeutice (intenţia medicului) - identificarea medicamentelor cu domeniu terapeutic îngust, care necesită atenţie sporită. 2. Farmacistul trebuie să cunoască din diagnostic sau prin interogatoriul punctual al bolnavului, contextul minimalfiziologic, patologic și terapeutic al prescripţiei. Contextul minimal presupune minimul de date necesar, în raport strict cu prescripţia farmacoterapeutică în cauză. a. Contextul fiziologic: parametrii biometrici (vârstă, greutate, înălţime, suprafaţă corporală), sex, sarcină, alăptare, regimul dietetic (consum de alcool, tabac, drog). b. Contextul patologic: antecedente individuale și heredocolaterale (inclusiv sensibilizarea la medicamente), patologie asociată, insuficienţă renală, insuficienţă hepatică, diabet, epilepsie, toxicomanii, alergii), stare psihosocială, situaţie economică, condiţii de viaţă şi muncă. c. Contextul farmacoterapeutic: farmacoterapia în curs, prescrisă şi automedicaţia -

observaţii privind biodisponibilitatea și bioechivalenţa, în cazul unui medicament existent sub mai multe produse, cu nume generice diferite

-

compararea costurilor pentru produsele originale prescrise și genericele existente

-

verificarea dacă pacientul a luat deja medicamentul prescris, în mod continuu sau discontinuu.

3. Farmacistul evaluează contraindicaţiile medicamentelor prescrise în funcţie de starea fiziopatologică a pacientului. - nu se eliberează medicamente OTC pentru copii mai mici de un an decât pe baza de prescripţie medicală - medicamentele noi introduse în terapeutică sunt supuse unui regim special, eliberându-se doar pe bază de prescripţie medicală și sunt contraindicate la următoarele categorii: femeia fertilă, gravidă(lunile 1-3), nou-născut și copil sub 15 ani. 86

- în funcție de contextul fiziologic particular trebuiesc avute în vedere precauţii la copii, vârstnici, femei gravide sau în perioada alăptării și particularități imuno-genetice (enzimopatii, boli genetice, etc.) 4. Farmacistul verifică dozele și modul de administrare al medicamentelor - este necesar controlul dozelor raportate la dozele maxime (DM1 și DM24) pentru medicamentele puternic active (Separanda), stupefiante și toxice (Venena); - în afara medicamentelor tip Venena și Separanda, unele medicamente au stabilite doze limită pentru o administrare şi pentru 24h, doze ce nu trebuiesc depăşite pentru a nu crește incidenţa reacţiilor adverse Exemple: Alprazolam, dozele anxiolitice iniţiale 0.25mg/zi sunt crescute treptat până la 34mg/zi ca anxiolitic în atac de panică şi în depresie. Tramadol maxim 400 mg/zi la adult şi 300 mg/zi la vârstnic. Paracetamol maxim 4g/zi (la doze mari toxic hepatic). Spirulina maxim 4-5 g/zi. - o doză pediatrică nu poate fi acceptată decat la un copil sau la un adult cu insuficienţă hepatică sau renală - dozele trebuiesc să fie adaptate în cazul insuficienţei hepatice sau insuficienţei renale(calea principală de epurare a medicamentului) pentru aminoglicozide, digoxina etc. - este obligatoriu ca doza să se poată măsura și administra ușor(număr de ml, de lingurițe, de picături, de inhalaţii etc.) și să corespundă unei forme farmaceutice existente. 5. Farmacistul identifică medicamentele în cazul în care există mai multe specialităţi care conţin aceeaşi substanţa activă, în aceeaşi concentraţie(medicamente originale, generice sau alte produse alternative terapeutic). - în cazul în care farmacistul efectuează o substituţie, acesta informează pacientul şi obţine acordul acestuia; - în situaţia în care medicamentele solicitate lipsesc din farmacie, farmacistul se aprovizionează cu acestea în timp util (24h pentru rețetele acute și 48h pentru rețetele cronice) - în cazurile speciale, în care produsul solicitat lipseşte temporar de pe piaţă, sau a fost retras definitiv de către producător, sau ANM, se explică situaţia pacientului, oferindu-i-se o alternativă dacă este posibil; - în cazul în care prescripţia medicală nu poate fi onorată, farmacistul trebuie să îndrume pacientul către farmaciile cele mai apropiate, sau către medicul curant, pentru schimbarea tratamentului.

87

6. Farmacistul trebuie să compare diferenţele de cost între produsele existente care conţin aceeaşi substanţa activă: farmacistul hotărăşte împreună cu pacientul asupra medicamentului eliberat, iar în cazul medicamentelor prescrise în regim compensat sau gratuit substituţia este permisă conform reglementărilor in vigoare. 7. Farmacistul evaluează posibilitatea apariţiei interacţiunilor cu consecinţe clinice: Interacţiuni medicament - medicament (medicamente din prescripţia respectivă cu medicamente de pe altăprescripţie sau cu medicamente din automedicaţie). La asocierea medicamentelor in vivo pot sa apară interacţiuni soldate cu sinergism de potenţare (urmat de efecte de supradozare) sau cu antagonism(manifestat prin diminuarea eficacităţii). Exemple contraindicate: -

sulfamidă antibacteriană (sulfametoxazol) + metamizol

-

clorzoxazonă sau tolperison + guaifenezină

-

antidiabetic oral + diuretic tiazidic

-

antidiabetic oral + antiasmatic adrenomimetic beta-2 selectiv

Interacţiunile medicament - aliment pot avea următoarele mecanisme: -

mecanisme fizico-chimice (adsorbţie, chelare) cu eliminarea digestivă a medicamentelor

-

modificări de pH la nivel gastric sau intestinal, cu influenţarea absorbţiei medicamentelor acide și bazice

-

competiţie pentru sistemele de transport membranar specializat cu întârzierea absorbţiei la nivelul intestinului subţire

-

mecanisme farmacodinamice și farmacotoxicologice între unele medicamente și principiile active din alimente

Exemple contraindicate: -

sucul de grapefruit(Citrus paradisi) consumat cronic se comportă ca un inhibitor

enzimatic al izoformei CYP3A4 reducând biotransformarea mai multor medicamente metabolizate de această izoformă şi antrenând efecte de supradozare a acestora (diazepam, antialergice etc.) -

băuturile alcoolice consumate repetat provoacă inducţie enzimatică şi grăbesc

biotransformarea unor medicamente reducându-le eficacitatea -

lichidele calde și alimentele bogate în proteine întârzie evacuarea stomacului afectând

diferite mecanisme 88

-

laptele ridică pH-ul gastric spre alcalin, favorizând dezagregarea preparatelor

enterosolubile în stomac, cu efecte nedorite (iritație gastrică sau degradarea substanței active). 8. Farmacistul indică orele de administrare a medicamentelor în funcţie de datelede cronofarmacologie, farmacocinetica, efecte adverse, caracteristici galenice. Unele grupe farmacoterapeutice sau/şi medicamente au un moment optim de administrare în funcţie de timpul meselor și bioritmul circadian. Regula generală a administrării medicamentelor, per os, raportat la timpul meselor prevede administrarea pe stomacul gol, adică între mese(respectiv cu aproximativ o oră înainte de masă sau la 2-3 ore după masa anterioară) în scopul favorizării absorbţiei și biodisponibilităţii per os, printr-un contact direct cu mucoasele absorbante ale tubului digestiv şi prin evitarea interacţiunilor cu alimentele, cât şi cu aciditatea sucului gastric şi enzimele digestive. La unele substanţe medicamentoase, absorbţia şi biodisponibilitatea per os sunt diminuate foarte mult în prezenţa alimentelor, administrarea pe stomacul gol fiind obligatorie. Excepţie de la această regulă fac substanţele medicamentoase care sunt iritante pentru mucoase (neîncorporate în forme enterosolubile şi care se absorb preponderent la nivel intestinal. Acestea trebuiesc administrate pe stomacul plin pentru a reduce contactul direct cu mucoasa gastrică (AINS, teofilina etc.). Exemple de medicamente ce se administrează dimineaţa: diuretice, 2/3 din doza zilnică de corticosteroizi ca medicaţie de substituţie în insuficienţa corticosuprarenaliană, energizante etc. Exemple de medicamente ce se administrează peste zi: antihipertensive simpatolitice alfaadrenolitice, beta-adrenolitice, neurosimpatolitice etc. Exemple de medicamente administrate seara la culcare: antiulceroase inhibitoare ale secreţiei gastrice prin mecanisme parasimpatolitic şi antihistamnic H2, antiastmatice pentru profilaxia crizelor nocturne, laxative, benzodiazepine, hipocolesterolemiante etc. Consilierea pacientului Farmacistul se adresează pacientului, la nivelul său de înţelegere, folosind termeni simpli; verifică dacă pacientul a înţeles informaţiile oferite, solicitându-i acestuia să pună întrebări în cazul în care are nelămuriri. Dacă este cazul, informaţiile sunt repetate, pacientul fiind încurajat să consulte prospectul medicamentului. Informaţiile sunt comunicate în formă orală şi în scris, astfel încât pacientul să coreleze medicamentul primit cu informaţia. Încrederea pacientului în eficienţa tratamentului recomandat are un rol important în obţinerea unei complianţe satisfăcătoare. Importantă este instruirea adecvată a pacienţilor pentru a cunoaşte administrarea corectă a tratamentului. 89

Direcţiile de informare şi instruire a pacientului se referă la: -

scopul tratamentului şi efectele farmacoterapiei (ce simptome si tulburări vor dispărea şi când, consecinţele neinstituirii terapiei)

-

dozele şi modul de administrare al medicamentelor

-

precauţii şi contraindicaţii (raportate la conducerea auto, la alimentaţie, la alcool şi tutun, la automedicaţie; necesitatea continuării antibioterapiei şi după încetarea simptomelor, pe toată durata tratamentului prescris

-

reacţiile adverse (RA) previzibile ale medicaţiei

-

sfaturi privind modul de viaţă şi regimul igieno-dietetic, precauţii privind interacţiunile medicament-alimente

-

modul de păstrare a medicamentelor pentru asigurarea stabilităţii fizico-chimice și microbiologice, pentru prevenirea accidentelor

-

în cazul dispozitivelor de administrare care necesită manipulare specifică (dispozitive pentru administrare inhalatorie) este recomandabil ca farmacistul să efectueze o demonstraţie pentru a se asigura că pacientul a înteles modul corect de administrare

-

atenţionarea, cu privire la neîntreruperea bruscă a tratamentului,în cazul anumitor medicamente

-

condiţiile de păstrare a medicamentelor la domiciliu, atenţionarea asupra valabilităţii medicamentelor

-

Farmacistul va întocmi o schemă de administrare a medicamentelor pentru o zi (plan al prizelor) stabilind orele la care pacientul trebuie să-şi administreze medicamentele

-

informarea pacientului, sau aparţinătorului său, în cazul medicamentelor şi preparatelor cu produse psihotrope sau stupefiante, asupra obligativităţii de a returna farmaciei produsele neutilizate.

2) CONSILIEREA

UTILIZĂRII

MEDICAMENTELOR

OTC

ȘI

GHIDAREA

AUTOMEDICAȚIEI Eliberarea medicamentelor OTC se realizează: - la recomandarea farmacistului sau la cererea pacientului, fără prescripţie medicală - pe bază de prescripţie medicală. Consilierea pacientului asupra medicamentelor OTC, la recomandarea farmacistului, sau la cererea pacientului, fără prescripţie medicală,trebuie anticipată de un interogatoriu care vizează următoarele aspecte: -

în ce context fiziologic se încadrează pacientul beneficiar, prezent la farmacie sau la domiciliu: vârsta (adult, vârstnic, nou-născut, sugar, copil) gravidă, mamă ce alăptează etc. 90

-

încadrarea într-o activitate specială: conducător auto, sportiv

-

dacă pacientul a mai luat medicamentul solicitat

-

scopul terapeutic

-

antecedentele personale patologice (de exemplu, pacientului hipertensiv care solicită preparat efervescent de acetilcisteină, cu conţinut ridicat de sodiu, i se va recomanda o altă formă farmaceutică.

Aceste întrebări trebuiesc să aibă un randament maxim exprimat prin raportul beneficiu/timp optim, şi se bazează pe cunostinţele de farmacie clinică. Pacientul trebuie informat de consecinţele abuzului cu medicamente OTC şi atenţionat cu privire la păstrarea medicamentelor în locuri inaccesibile copiilor. Asistenţa farmaceutică în farmacia de comunitate cuprinde şi activitatea de recomandare a medicaţiei de primă intenţie după o consultaţie minimală în cazul prezentării pacientului cu o acuză, simptom, sindrom sau boală. Farmacistul trebuie să fie foarte precaut atât în timpul consultaţiei minimale şi emiterii ipotezei de diagnostic cât şi în recomandarea medicaţiei OTC cu acţiune simptomatică cât şi în administrarea medicaţiei non-OTC de urgenţă. Implementarea acestui gen de asistenţă farmaceutică se poate realiza exclusiv în farmaciile dotate cu spaţiu de confidentialitate (cameră, ghiseu special amenajat sau chiar biroul farmacistului șef). Spaţiul de confidenţialitate este necesar în farmacie pentru desfăşurarea activităţilor de asistentă farmaceutică, consultaţia minimală, identificarea problemelor de terapie medicamentoasă, instruirea şi consilierea pacientului. Sursele şi metodele de informare incomplete, permit farmacistului să emită doar o ipoteza de diagnostic. Sursele de informare ale farmacistului sunt bolnavul, aparţinătorii şi anumite date epidemiologice iar metodele de informare sunt anamneza şi observaţia pacientului. Anamneza este bazată pe ascultarea şi intervievarea bolnavului şi aflarea informaţiilor ce privesc: acuzele bolnavului, simptomele obiective și subiective, istoricul acuzelor, antecedente personale patologice, farmacoterapia în curs, alimentaţia, consumul de alcool, stresul. În urma emiterii ipotezei de diagnostic, farmacistul are responsabilitatea de a lua decizia îndrumării pacientului de către medic sau de recomandare în scris a unei farmacoterapii de prima intenţie cu medicaţie OTC. Farmacistul se adresează pacientului la nivelul său de înţelegere, folosind termeni simpli; verifică dacă pacientul a înţeles informaţiile oferite, solicitându-i acestuia să pună întrebări în cazul în care are nelămuriri.Informaţiile sunt date pacientului, arătându-i cutia,sau flaconul medicamentului la care se face referire. 91

Informaţiile sunt comunicate în formă orală şi în scris, astfel încât pacientul să coreleze medicamentul primit,cu informaţia. Consilierea pacientului Farmacistul consiliază pacientul asupra următorelor aspecte: -

modul corect de utilizare a medicamentelor, în funcţie de calea de administrare

-

administrarea corectă a formei farmaceutice, modul de administrare în raport cu mesele

-

posologia (doza,intervalul dintre doze, durata tratamentului)

-

contraindicaţiile medicamentului şi precauţiile la utilizare

-

interacţiunile medicamentului cu alte medicamente, cu alimente, cu alcoolul, cu tutunul

-

apariţia unor consecinţe vizibile, normale, ale tratamentului cu medicamentul respectiv

-

informarea asupra posibilităţii modificării unor parametri biologici

-

condiţiile de păstrare a medicamentelor la domiciliu

-

atenţionarea asupra valabilităţii medicamentului, cu întreruperea administrării lui după expirarea perioadei de valabilitate

-

asocierea terapiei nemedicamentoase: regim de viaţă, dietă, pe parcursul administrării medicamentelor

-

recomandarea consultării imediate a farmacistului sau a medicului la apariţia reacţiilor adverse şi sistarea tratamentului.

DCI admise în produse OTC fără limitare de doză 1. acetilcisteina

10. clorchinaldol

2. acidacetilsalicilic

11. dipiridamol

3. ambroxol

12. drotaverina

4. antiacide

13. guaifenezina

5. acid alginic

14. furazolidona

6. bisacodil

15. loperamid

7. bromhexin

16. macrogoli

8. carbocisteina

17. oxeladina

9. cetirizina

18. paracetamol

DCI non OTC admise în doze mici în produse OTC 1. ibuprofen (Nurofen cpr., Ibalgin cpr, Reuprofen cpr., etc.) 2. pseudoefedrina (Nurofen Răceală și Gripă cpr., Clarinase cpr., Ibusinus cpr., etc.)

92

DCI-non OTC admise în produsele OTC exclusiv în combinații cu DCI - OTC 1. cafeina (sin. cofeina) (Caffetin cpr., Antinevralgic P, Antinevralgic Sinus cpr., etc.) 2. codeina (Tusocalm cpr., Fasconal cpr., Aspaco cpr., Solpadeine cpr., etc.) 3. clorfeniramin (Faringo Hot Drink plic, Humagrip cps., Parasinus cpr., Algopirin cpr., etc.) 4. dextrometorfan (Bioflu Plus cps, Daleron Cold 3 cpr. etc.) 5. fenilefrina (Parasinus Penta cpr., Thera Flu Extra plic, Fervex plic, Antinevralgic Sinus cpr., etc.) 3) CONSULTAȚIA MINIMALĂ ÎN FARMACIA DE COMUNITATE ȘI RECOMANDAREA FARMACOTERAPEUTICĂ DE PRIMĂ INTENȚIE CU MEDICAȚIE OTC

Acest tip de activitate constă în faptul că un număr ridicat de pacienți afectați de diverse patologii, acute sau cronice, se prezintă mai întâi la farmacie, în vederea procurării medicamentelor OTC pentru automedicație sau/și pentru a consulta farmacistul în acest sens. Recomandarea farmacoterapeutică se face pe baza unei consultații minimale, de către farmacist, pentru 1-2 zile, la solicitarea pacientului care se prezintă în farmacie. DUREREA VERTEBRALĂ Farmacoterapia durerii cervicale, respectiv a spondilozei cervicale cuprinde: -

antiinflamatoare nesteroidiene (ibuprofen, diclofenac, piroxicam, etc.)

-

miorelaxante (tolperison, clorzoxazonă) Farmacistul poate recomanda și elibera antiinflamatoare în produse OTC, pentru

administrare per os sau local. Farmacoterapia durerii lombare (lombago și lombosciatică) cuprinde: -

analgezice (metamizol, paracetamol)

-

antiinflamatoare nesteroidiene (acid acetilsalicilic, ibuprofen, diclofenac, piroxicam, coxibi)

-

miorelaxante (tolperison, clorzoxazonă, baclofen)

-

vitaminele B1, B6, B12.

Farmacistul poate recomanda și elibera produse OTC, pentru administrare: -

p.o. - analgezice ca paracetamol singur sau în asocieri antialgice

-

p.o. - AINS ca acid acetil salicilic și ibuprofen

-

p.o. - vitamine din complexul B (B1, B6, B12)

-

local - geluri, creme, ung cu AINS

-

măsuri nemedicamentoase: repaus la pat 1-3 săptămâni, căldură locală. 93

DUREREA MEMBRELOR În cazul durerilor membrelor, farmacistul poate interveni cu medicație în cazuri de traumatisme și boli osteoarticulare (fracturi, luxații, entorse, contuzii, boli reumatice), dar nu poate face recomandări în caz de boli vasculare Farmacoterapia durerii în entorse, luxații, fracturi cuprinde: -

analgezice (metamizol, paracetamol)

-

antiinflamatoare nesteroidiene (acid acetilsalicilic, ibuprofen, diclofenac, piroxicam, ketoprofen, coxibi etc.)

Farmacistul poate recomanda și elibera produse OTC, pentru administrare: -

p.o. - analgezice ca metamizol sau paracetamol singure sau în combinații

-

p.o. - AINS ca acid acetil salicilic și ibuprofen

-

adjuvante: tranchilizante- o doză de diazepam pentru administrare în timpul transportului la urgențe

-

măsuri nemedicamentoase: hemostază provizorie, în caz de hemoragie (cu comprese cu adrenostazin și etamsilat), comprese locale reci cu gheață, evitarea masajului, imobilizarea și repausul articulației, transportul de urgență la spital în cazuri de luxații și fractură

Farmacoterapia durerii în bolile reumatice inflamatoriicuprinde: -

analgezice (metamizol, paracetamol)

-

AINS sau AIS

Farmacistul poate recomanda și elibera produse OTC, pentru administrare: -

p.o. –antialgice și antiinflamatoare în produse OTC

-

local - geluri, creme, ung cu AINS

DUREREA ABDOMINALĂ ȘI PELVINĂ Farmacoterapia în sindromul dispeptic funcțional (durere în epigastru) în funcție de tip, astfel: •

Dispepsia de tip ulceros: antisecretoare gastrice (ranitidină, omeprazol etc.), antiacide, antibiotice anti-Helicobacter pylori

•

Dispepsia de tip reflux gastro-esofagian: antisecretoare gastrice, antiacide, propulsive gastro-intestinale (metoclopramid, domperidon)

•

Dispepsia

de

tip

hipostenic

(dismobilitate):

propulsive

gastro-intestinale

(metoclopramid, domperidon) •

Dispepsia nespecifică (aerofagia): adsorbante, antiflatulente, propulsive gastrointestinale (metoclopramid, domperidon). 94

Farmacistul poate recomanda și elibera personalizat produse OTC, pentru administrare în sindromul dispeptic sau poate interveni cu sfaturi privind regimul igieno-dietetic: -

p.o.- antiacide și adsorbante (Antacid, Almagel, Dicarbocalm, Rennie, Maalox, Malucol, Gaviscon, Antigast)

-

p.o. - antiflatulente (Epicogel, Carbocit, Espumisan, Sabsimplex)

-

evitarea fumatului, alcoolului, cafelei, ciocolatei, citrice

-

evitarea sucurilor carbo-gazoase, alimentelor ca fasolea, varza

-

evitarea medicamentelor proulcerigene, AINS, AIS

Farmacoterapia ulcerului gastro-duodenal (dureri epigastrice) cuprinde: -

antiacide

-

antisecretoare gastrice: antiH2 (ranitidina, famotidina), inhibitoarele pompei de protoni (omeprazol, esomeprazol, lansoprazol, pantoprazol), protectoare ale mucoasei (subcitrat de bismut coloidal, sucralfat)

-

antibiotice anti-Helicobacter pylori

Famacistul poate recomanda și elibera personalizat produse OTC: -

p.o.- asocieri de antiacidesauasocieri de antiacide cu anestezice locale (hidroxid de aluminiu+hidroxid de magneziu+benzocaine – Almagel A)

-

p.o.- inhibitoare ale pompei de protoni (pantoprazol – Dicarbocalm Control, Nolpanta)

Farmacistul trebuie să recomande pacientului,prezentarea la medic pentru o investigare completă, în cazul intensificării durerii. Farmacoterapia durerii în colică biliară cuprinde: -

antispastice parasimpatolitice (butilscopolamină, trimebutină, otiloniumbromid), antispastice musculotrope (papaverină, drotaverină, mebeverină, pitofenona) sau analgezice-spasmolitice (metamizol)

Farmacistul trebuie să recomande și să elibereze personalizat produse OTC sau poate interveni cu sfaturi privind regimul igieno-dietetic: -

p.o.- antispastice musculotrope, ca drotaverina (No-Spa, No-Spa Forte,) sau papaverină în doză redusă de 50mg

-

p.o.- analgezice-spasmolitice în asocieri (metamizol+pitofenonă+fenpipramidă în Piafen cpr.)

-

regim hidrozaharat (ceaiuri, compoturi, supe de zarzavat)

-

regim fără alimente de tipul: smântână, maioneză, ouă, grăsimi, ciocolată)

95

Atenție! antispasticele parasimpatolitice de tipul butilscopoilamină și fenpipramidă sunt contraindicate în glaucom, retenție urinară, adenom de prostată, constipație cronică, reflux gastro-esofagian. Farmacoterapia durerii în colica reno-uretrală cuprinde: -

p.o., sau i.v.analgezice - spasmolitice (metamizol)

-

antispastice (papaverină, drotaverină, scopolamină)

Farmacistul poate recomanda personalizat produse OTC sau poate interveni cu sfaturi privind măsurile nemedicamentoase ce trebuie luate: -

p.o.- antispastice și analgezice

-

repaus la pat și căldură locală

-

ceaiuri diuretice calde.

Farmacoterapia durerii în dismenorea primară (durere pelvină difuză) cuprinde: -

p.o.sau intrarectal - AINS (ibuprofen, diclofenac, indometacin) administrate în timpul ciclului, plus și minus 2 zile

-

antialgice-antispastice (metamizol în combinații)

-

căldură locală.

DUREREA TORACICĂ Farmacoterapia durerii în criză de angină pectorală cuprinde: -

p.o. - coronarodilatator de urgență (nitroglicerină NTG sublingual), repetat la 15-20 min

-

cu toate că NTG este un medicament non-OTC, farmacistul este obligat profesional să elibereze nitroglicerină unui pacient cu angină pectorală, pentru a-i salva viața.

Farmacoterapia de primă intenție în angină instabilă și infarct de miocard (IM) trebuie să cuprindă: -

p.o. - coronarodilatator (NTG sublingual), repetat la fiecare 5-10 minute

-

p.o. - antiagregant plachetar (acid acetilsalicilic 75-100mg/zi)

-

p.o. - analgezic corelat cu intensitatea durerii (Piafen)

-

p.o. - tranchilizant (diazepam). Cu toate că această medicație de primă intenție a IM nu face parte din categoria OTC,

farmacistul este obligat să elibereze aceste medicamente, spre administrarea de urgență, în vederea menținerii vieții bolnavului, până la acordarea primului ajutor, de un medic de specialitate! 96

CONSTIPAȚIA Tratamentul medicamentos cu laxative și purgative Purgative iritante de contact - stimulează peristaltismul prin iritarea chemoreceptorilor din mucoasa intestinală. •

p.o. - Substanţe cu acţiune în intestinul subțire: uleiul de ricin.Are efect rapid, în cca 1-3 ore, fiind indicat în intoxicaţii. Se dă în doză de 15-30 g (1-2 linguri). RA: colici intestinale.

•

p.o. - Substanţele active numai în colonîşi produc efectul după 8 ore - se adm seara!  Purgativele antrachinonice: conţin ca principii active glicozide, care suferă în intestin un proces de reducere, transformându-se în substanţe iritante. Se găsesc în Frangula, Aloe, Senna, Rhei (rubarba).  Substanţe sintetice: fenolftaleina (Ciocolax), bisacodilul (Dulcolax) şi sodium-picosulfat (Dulcopic).

Purgative osmotice: sunt săruri care se absorb în mică măsură, reţinând apa prin osmoză. Provoacă eliminarea de scaune lichide la 1-3 ore de la administrare.Se folosesc pentru evacuarea rapidă a intestinului. •

p.o. - Sulfatul de magneziu (sarea amară) se dă în doză de 15-30 g (1-2 linguri), dizolvat cu multă apă, la fel şi sulfatul de sodiu (sarea Glauber). Pot produce deshidratare

•

p.o. - Lactuloza (Duphalac) este o dizaharidă, ce fermentează în acid acetic şi lactic

•

p.o. - Macrogolii sunt polietilenglicoli cu lanţ lung, chimic inerţi, care nu se absorb din tubul digestiv, intrând în preparatele Forlax, Fortrans, alături de amestecuri de electroliţi pentru a nu tulbura echilibrul ionic. Se dau 3-4 plicuri pe zi, dizolvate întrun pahar cu apă

•

i.v. - Hexitoli: manitol, sorbitol.

Laxativele de volum: absorb apa prin imbibiţie, mărindu-şi volumul, stimulând ca urmare peristaltismul •

p.o. - Coloizii hidrofili: agar-agar-ul, mucilagul de Carrageen

•

p.o. - Fibre vegetale nedigerabile:

– p.o. - triticum (Diom Fibra) adică tărâţa de grâu, psyllium obţinută din păstaia seminţelor de Ispaghulasp. (intră în preparatul (Detoxicolonplic) o serie de alimente: pâinea integrală, smochinele, curmalele. Laxative lubrefiante: acţionează prin favorizarea progresiei conţinutului intestinal •

Uleiul de parafină este un compus inert, care nu se absoarbe, înmoaie scaunul, fiind eficace în constipaţia de tip spastic; doza este de 1-2 linguri, după mesele principale.

97

Substanțe cu acțiune rectală prin iritarea mucoasei rectale şi declanşarea reflexului de defecaţie. Se folosesc: •

Intra-rectal - supozitoarele de glicerină (pentru adulţi şi pentru copii)

•

Intra-rectal – microclisme (pentru adulţi şi pentru copii)

•

Intra-rectal – introducerea rectală a termometrului la sugari și copiii mici.

DIAREEA Farmacoterapia în sindromul diareic Medicamente care scad peristaltismul intestinal •

p.o. - parasimpatoliticele: scopolamina

•

opioidele: codeina, dionina, loperamida (Imodium) 2-4mg x3-4/zinu produce dependenţă!

Substanţe care acţionează la nivelul mucoasei intestinale (astringente) •

p.o. - materiile tanante acţionează prin precipitarea proteinelor extracelulare

•

p.o. - ceaiuri medicinale (de afine şi din plante care conţin compuşi cu caracter antibiotic, antiseptic: coada racului, ştevia stânelor)

Adsorbante şi protectoare: adsorb compuşii toxici din conţinutul intestinal sau protejează mucoasa; se adm p.o. •

cărbunele medicinal activat (Carbocit) adsoarbe substanţe bazice, acide, toxine, gaze

•

diosmectita (Smecta) creşte vâscozitatea gelului mucos de pe suprafaţa mucoasei digestive şi are efect citoprotector

•

lignina - polimer de origine vegetală; fibre alimentare insolubile din grupa enterosorbenților – substanțe ce absorb și elimina din tractul gastro-intestinal toxinele, concomitent cu bacteriile patogene

•

substanţele mucilaginoase: polizaharide, pectine (din mere, morcovi, gutui)

•

probiotice și prebiotice.

Tratamentul sindromului diareic cuprinde: -

soluții de electroliți pentru rehidratare

-

medicație antidiareică

-

medicație antidiareică etiotropă (antibiotic și chimioterapic antiinfecțios și antiparazitare intestinale)

-

tratament igieno - dietetic

-

medicație adresată simptomelor associate diareii (vomă, colici abdominale, febră).

98

Deshidratarea este o complicație care apare frecvent în cazuri de diaree, datorită pierderilor de apă și electroliți. Farmacistul poate recomanda produse OTC sau poate interveni cu sfaturi privind măsurile de igienă ce trebuie luate. În stări generale alterate + deshidratare peste 10%, este recomandată spitalizarea de urgență.

Bibliografie: 1. * * * - Agenda medicală, 2017. 2. * * * - Ordinul MS nr.75/2010, privind Regulile de Buna Practica Farmaceutica 3. Cristea A.N. - Farmacie clinică, vol. I, Editura Medicală, București, 2009. 4. Cristea A.N. - Tratat de farmacologie, ediția I, Editura Medicală, București, 2005. 5. Lupuleasa Dumitru, Călina Cornelia Daniela, Elemente de Farmacie clinică practică, Editura Sitech Craiova, 2012. TEME 1. Precizați farmacoterapia OTC în ochiul roșu și dureros. 2. Managementul farmacoterapeutic OTC în tusea uscată. Cum consiliați bolnavul diabetic în acest caz? 3. Consilierea medicamentelor OTC în rinita alergică sezonieră, la copii și adulți.

99

13. Cunoaşterea dispozitivelor medicale Conf. dr. farm. Florin Bănică

Dispozitivele medicale sunt destinate atât pentru uz clinic, în spitale sau în cabinete medicale individuale cât şi în farmacii. Aceste produse deţin o pondere importantă în activitatea unei farmacii, oferind o sferă largă de aplicabilitate: uz igenico-sanitar, managementul plăgii (feşi, pansamente, plasturi, soluţii antiseptice şi dezinfectante), sistem vascular (seringi, ace pentru seringi), ginecologie (irigatoare, produse pentru protecţie sexuală, sterilete), analize de laborator (recipiente sterile pentru recoltarea probelor biologice), dispozitive pentru investigaţie şi monitorizare (termometre umane, tensiometre, glucometre), etc, destinate unei game largi de consumatori. Obiective Viitorul farmacist trebuie să cunoască:  aspectele tehnice referitoare la dispozitivele medicale (materii prime, prezentare, mod de utilizare şi de întreţinere), punând accent pe cele de interes pentru activitatea farmaciştilor  aspecte de reglementare (clasificare, etichetare, sterilizare, conservare, marcaj CE, mod de utilizare, etc) Definiţii Prin dispozitive medicale se înţeleg instrumente, aparate, materiale, echipamente sau alte articole utilizate singure sau asociate cu alte produse, cu scop de prevenire, diagnosticare şi tratare a unei boli sau a unui handicap. Clasificare Există mai multe tipuri de clasificare a dispozitivelor medicale în funcţie de:  natura produsului  destinaţia sa  modul de utilizare (de unică folosinţă sau reutilizabil, activ sau inactiv)  calea de administrare  caracterul invaziv sau nu al produsului (prin contact cu pielea intactă, cu un orificiu natural, cu pielea lezată, acces chirurgical şi/sau implantabil)  riscul de utilizare al produsului respectiv

100

Conform Directivelor Europene, în funcţie de potenţialul riscurilor pe care îl pot avea, dispozitivele medicale se împart în patru clase: Tabel 13.1. Clasificarea dispozitivelor medicale Clasa

Categoria de risc Dispozitive medicale

Clasa I

Risc slab

 Materiale de pansament  Recipiente pentru colectarea urinei  Scutece (tampoane) pentru incontinenţă  Dispozitive utilizate în imobilizarea unor părţi a corpului cu/fără aplicarea unei presiuni (bandaje elastice)

Clasa II a

Risc mediu

 Catetere intravenoase  Seringi pentru pompele de perfuzie  Dispozitive neinvazive destinate perfuziilor  Tubulatura pentru măştile de oxigen  Ace pentru sutură, ace şi seringi

Clasa II b

Risc potenţial ridicat

 Dispozitive destinate eliminării substanţelor toxice din organism (hemodializoare)  Dispozitive medicale invazive chirurgicale  Dispozitive folosite pentru contracepţie (prezervative, diafragme contraceptive)  Soluţii folosite pentru dezinfectarea, curăţarea, clătirea sau hidratarea lentilelor de contact

Clasa III

Riscul cel mai ridicat

 Dispozitive medicale invazive chirurgicale în contact cu sistemul nervos central sau cu inima  Dispozitive care încorporează ca parte integrantă o substanţă care, dacă este utilizată separat, poate fi considerată produs medicamentos (prezervative cu spermicide, ciment pentru oase cu antibiotic, etc)  Dispozitive implantabile sau invazive pe termen lung (dispozitive intrauterine contraceptive, dispozitive contraceptive implantate chirurgical)

O altă clasificare a dispozitivelor medicale se face după calea de acces astfel:  calea parenterală: seringi şi ace, catetere, truse de perfuzie şi transfuzie, etc; 101

 cale respiratorie: sondă nazală cu oxigen, mască cu oxigen, sondă pentru aspiraţia bronşică, etc;  calea digestivă: sondă pentru nutriţia enterală, sondă duodenală, etc;  calea genito-urinară: sondă vezicală, pungă de urină, etc;  calea chirurgicală: cameră cu cateter implantabil, etc;  alte produse ca: materiale de pansament şi pansamente, comprese, fire de sutură, mănuşi chirurgicale, etc. Marcare Toate dispozitivele medicale trebuie sa fie purtătoare a mărcii “CE” valabilă 5 ani, după care poate fi reînoită. Prezenţa acestei mărci asigură libera circulaţie a acestora în ţările Uniunii Europene. Marcarea semnifică faptul că dispozitivul medical corespunde unor exigenţe esenţiale şi anume:  de a nu pune în pericol securitatea pacientului sau a utilizatorului;  atingerea şi menţinerea performanţelor dispozitivului medical respectiv;  de a nu prezenta riscuri excesive în raport cu ameliorările clinice aşteptate;  atingerea unui anumit nivel de informare de către utilizator. Marcarea C.E. se aplică pe dispozitivul sau pe ambalajul care asigură sterilitatea acestuia, pe ambalajul comercial şi pe instrucţiunile de întrebuinţare. Pentru dispozitivele din clasa I sau II instrucţiunile de folosire nu sunt necesare dacă ele pot fi folosite în siguranţă. Etichetare Etichetarea şi instrucţiunile de utilizare trebuie să cuprindă informaţiile necesare întrebuinţării produsului în condiţii de securitate. Fabricantul este obligat să semnaleze dacă dispozitivul este destinat unei singure întrebuinţări. Instrucţiunile de întrebuinţare trebuie să cuprindă informaţii referitoare la:  datele de identificare ale fabricantului  inscripţia de unică folosinţă pentru produsele corespunzătoare  menţiunea “steril” pentru dispozitivele sterile alături de metoda de sterilizare  data fabricării produsului (zi/lună/an)  data expirării produsului (zi/lună/an)  numărul lotului  condiţii particulare de conservare şi manipulare  instrucţiuni particulare de utilizare  destinaţia dispozitivului medical, dacă ea nu este evidentă Câteva dintre simbolurile existente pe ambalajul dispozitivelor medicale se regăsesc în tabelul 13.2.: 102

Tabelul 13.2. Simboluri aplicate pe ambalajele secundare SIMBOL

SEMNIFICAŢIA SIMBOLURILOR Marcare CE – respect cerinţele UE Unică întrebuinţare

sau

Data expirării Data fabricaţiei Numărul lotului Numărul seriei

SN

Steril Sterilizare prin radiaţii Sterilizare cu oxid de etilenă Sterilizare prin căldură umedă Produs nesteril Atenţie, citiţi instrucţiunile de utilizare SN

Număr de refreinţă A nu se utiliza daca ambalajul este deteriorat A nu se folosi în contact cu alimentele Se poate folosi în contact cu alimentele

A se păstra ferit de umezeală

A se păstra la loc întunecos

A se păstra la temperaturi cuprinse între 10 şi 30 °C

Gradul de umiditate la care poate fi expus Confecţionat din latex 103

Alături de cele anterioare, eticheta trebuie să asigure informaţii despre domeniul şi funcţiile dispozitivului (date referitoare la întrebuinţarea produsului în condiţii de securitate). Precauţii de conservare şi utilizare a produselor tehnico-medicale  ambalajele dispozitivelor medicale nu se vor îndoi, verificându-se integritatea acestor ambalaje înainte de utilizare;  un dispozitiv medical steril nu se va utiliza dacă ambalajul este umezit sau strivit;  data de expirare a produsului se va verifica cu regularitate;  se vor citi cu atenţie instrucţiunile de întrebuinţare. Bibliografie: 1. Simona Mirel, Flavius Neag – Produse tehnico-medicale, Editura Medicală Universitară «Iuliu Hațieganu », Cluj-Napoca, 2008 2. Roșca M. - Produse tehnico-medicale, Editura Medicală Universitară «Iuliu Hațieganu», Cluj-Napoca, 2001 TEMĂ: 1. Consemnaţi în caietul de practică produsele tehnico-medicale care se găsesc în farmacia unde vă desfăşuraţi practica şi încadraţi-le într-una din cele patru grupe de risc menţionate anterior. 2. Notaţi în caietul de practică datele referitoare la etichetare (ex: steril/nesteril, data fabricaţiei/expirării, materie primă, etc) pentru câteva dispozitive medicale care se regăsesc în farmacia unde vă desfăşuraţi stagiul practic.

104

14. Interpretarea rezultatelor biochimice de laborator Conf. univ. dr. farm. Luciana Dobjanschi

14.1. Factorii care influenţează rezultatele analizelor Un examen de laborator efectuat în timpul vieţii unui individ poate da valori diferite în funcţie de starea de sănătate sau de boală a organismului. Pentru o interpretare mai bună a analizelor de laborator trebuie să ţinem seama de factorii care pot influenţa rezultatele analizelor. Din punct de vedere didactic putem distinge două surse de variaţii: •

variaţii analitice

•

variaţii biologice

Variaţii analitice Lucrările recente ale lui Statland şi Winkel au pus în evidenţă cele două componente principale ale variabilei analitice: eroarea pre-instrumentală eroarea instrumentală Variabila analitică pre-istrumentală depinde de toate sursele de variaţii cauzate de la recoltarea probei până la determinare, cum sunt: • pregătirea bolnavului • recoltarea probelor la care trebuie să se ţină cont de ora recoltării, de felul sângelui (venos, arterial, capilar), de aplicarea garoului sau nu, de poziţia bolnavului, de anticoagulantul utilizat. • pregătirea probei pentru analiză: în acest caz trebuie să se ţină cont de timpul de la prelevarea probei până la centrifugare şi de utilizarea sau nu a conservanţilor. Variabila analitică instrumentală este eroarea analitică datorată metodelor de dozare. Ea poate fi separată în variaţii analitice pe termen scurt (apreciată prin repetabilitatea sau reproductibilitatea pe o zi) şi pe termen lung (apreciată prin reproductibilitatea de la o zi la alta). Variaţiile analitice de la o zi la alta sunt în general mai importante decât cele pe o zi. Când se efectuează studii pe termen lung este de preferat ca eşantioanele să se congeleze şi să fie analizate simultan în aceeaşi serie şi în aceeaşi zi. Variabila biologică intra-individuală. Această noţiune se referă la variabilitatea datorată dea lungul timpului individului însuşi. Ea include deci toate fenomenele de reglare, în particular toate 105

ritmurile biologice şi în primul rând procesul de îmbătrânire. Dar acesta este dificil de izolat complet de ceilalţi factori de variaţie. Pe plan experimental, variaţiile intra-individuale pot fi abordate prin măsurarea succesivă, în cursul timpului, a unui parametru la acelaşi individ. Alegerea intervalului de timp este foarte variabilă, în funcţie de obiectivele urmărite. Această variabilă este greu de urmărit deoarece este dificil să constrângi numeroşi subiecţi să participe la un asemenea program. Aceste studii se efectuează de obicei pe populaţii restrânse de voluntari, care trăiesc în instituţii sociale, medicale etc. Variabila biologică inter-individuală. Această variabilă reprezintă ansamblul variaţiilor unei populaţii. Dar o populaţie este foarte heterogenă. Dacă ţinem cont de acest lucru şi de faptul că noţiunea de omogenitate nu poate fi definită la modul absolut, ea fiind relativă, este evident că acest număr de factori pe care va fi necesar să-i controlăm este indefinit şi este practic imposibil să fie studiaţi în totalitate. Diferitele surse de variabilitate biologică Clasificarea factorilor de variaţie biologică se efectuează cu greutate. S-a propus clasificarea lor în variaţii intra- şi inter-individuale, în variaţii genetice şi dobândite, în variaţii datorate mediului, în variaţii datorate factorilor exogeni şi endogeni. Dacă ţinem cont de diferenţele de concentraţie plasmatică a unor constituenţi, putem distinge două grupe de factori fiziologici: • factori de masă: importanţa masei musculare, adipoase, hepatice, care este determinantă de exemplu pentru nivelul anumitor enzime care provin din aceste ţesuturi • factori metabolici: acţionează pe substratele care suferă variaţii rapide şi sunt supuse reglării hormonale şi nervoase. In continuare vom descrie factorii mai importanţi care pot influenţa rezultatele analizelor. Vârsta Variaţiile în funcţie de vârstă sunt bine cunoscute. În primul rând trebuie să menţionăm concentraţiile hormonilor care suferă variaţii datorită creşterii, de la nou născut la copil şi la adult. Se cunoaşte de asemenea variaţia colesterolului şi a ureei. În ultimul timp s-a constatat că şi activitatea fosfatazei alcaline variază în funcţie de vârstă. Sexul Numeroşi constituenţi plasmatici au concentraţii diferite în funcţie de sex, enumerăm doar câţiva: hemoglobina, hematocritul, fierul, cuprul, trigliceridele, etc. La femei amilaza, transferina au concentraţii mai crescute, pe când la bărbat activitatea fosfatazelor alcaline, a CPK, a transaminazelor, a ureei şi a uratului sunt mai crescute. 106

Rasa Acest capitol a suscitat mult interes, dar este din ce în ce mai greu de cercetat datorită amestecului populaţiilor. S-a constatat că la rasa neagră concentraţia plasmatică în trigliceride, potasiu şi sodiu este mai crescută decât la albi, iar concentraţia în acid uric este mult mai crescută la anumite populaţii din Oceania. Stări fiziologice deosebite: sarcină, menopauză, menstruaţie. S-a constatat în primul rând o modificare a concentraţiei hormonale, care atrage după sine şi alte modificări. Astfel, în menopauză scade mai întâi progesteronul, apoi estrogenii şi mai târziu 17cetosteroizii. Tot în menopauză creşte net activitatea fosfatazei alcaline, concentraţia plasmatică a calciului, colesterolului, a acidului uric. În timpul menstruaţiei, pe lângă hormonii implicaţi în ciclu, apar numeroase variaţii ale aldosteronului, a acizilor aminaţi, a CPK, colesterolului şi a magneziului. În timpul sarcinii printre variaţiile importante cauzate de această stare, pe lângă variaţiile hormonale, putem aminti scăderea albuminelor plasmatice, a calciului care este legat de acestea, a imunoglobulinelor, glucoza, acidul uric, hemoglobina şi eritrocitele,a vitaminei C. Se observă o creştere a proteinelor care transportă hormonii, a activităţii fosfatazei alcaline care creşte de două ori prin aportul fosfatazei alcaline placentare. De

asemenea

creşte

α-fetoproteina,

α-1-antitripsina,

amilaza,

P-glucuronidaza,

ceruloplasmina (şi cuprul), leucin-aminopeptidaza. Mai cresc: colesterolul, trigliceridele, fosfaţii şi volemia. În sarcina gemelară α-fetoproteina este de două ori mai crescută decât în sarcina simplă. Alimentaţia Alimentaţia poate interfera dozarea colorimetrică a anumitor constituenţi datorită conţinutului lor în diverse principii, cum sunt: pigmenţii, carotenii, antocianii. Anumite alimente conţin serotonină, 5-hidroxi-indolacetat sau cathecolamine care pot perturba dozarea, prin metode nespecifice, a substanţelor reducătoare. Există alimente care au efect asupra unor constituenţi biologici prin conţinutul lor crescut în anumite substanţe, cum sunt de exemplu: spanacul, măcrişul care conţin cantităţi crescute de acid oxalic şi care interferă în dozarea calciului; un exces alimentar de sfeclă provoacă hiperaldosteronism şi hipokalemie. Cafeaua şi cofeina cresc glucoza plasmatică şi acizii graşi neesterificaţi şi scad timpul Quick. Dar cele mai importante efecte le are un regim alimentar neechilibrat, un regim vegetarian sau hipercarnat care modifică pH-ul, inaniţia care duce la apariţia de corpi cetonici, etc. În postul alimentar prelungit, în afara creşterii corpilor cetonici plasmatici, creşte secreţia de aldosteron, a trigliceridelor, glicerolului, ureei, a acidului uric. 107

Ingestia de alimente provoacă variaţii dificil de controlat. Astfel la două ore după o masă completă (700 cal), la subiecţii sănătoşi se observă o creştere cu 15% a concentraţiei plasmatice a glucozei, cu 15% a fosfaţilor, cu 2% a albuminelor şi proteinelor, cu 20% a AST-ului şi 6% a ALTului. Colesterolul, ureea, acidul uric, sodiul, fosfataza alcalină şi LDH-ul nu suferă variaţii. Dar unele diferenţe nu se observă decât la anumite grupe de vârstă, cum este cazul trigliceridelor care după masă sunt mai crescute la persoane peste 40 de ani. Efortul fizic Creşte concentraţia albuminei şi a altor enzime plasmatice. Dacă efortul este intens pot creşte enzimele de origine celulară: LDH, aldolaza, creatinkinaza, AST, ALT şi chiar ornitin-carbamiltransferaza. Într-un efort de intensitate mică creşte uşor fosfatul şi proteinele plasmatice. Stresul Stressul este un factor important de care trebuie să se ţină cont mai ales în momentul recoltării probelor, deoarece acesta duce la creşterea concentraţiei plasmatice a trigliceridelor, colesterolului, acidului uric, glucozei, hormonului de creştere, noradrenalinei, hormonilor tiroidieni, a acizilor neesterificaţi. Altitudinea Albumina plasmatică scade după 6 săptămâni la o altitudine de 5400 m, la fel şi aldostenuria, efect mai pronunţat mai ales la vârstnici. Hemoglobina, hematocritul, acidul uric, noradrenalina plasmatică cresc. De asemenea se produce o alcaloză respiratorie de efort datorată hiperventilaţiei. Absenţa gravitaţiei Provoacă creşterea catecolaminelor, nespecific, legat de stressul pe care îl reprezintă lipsa gravitaţiei. Se modifică metabolismul fosfo-calcic, apărând osteoporoza, căreia i-au fost victime cosmonauţii americani. Ortostatismul Proteinele serice, albuminele şi substanţele legate de proteine (colesterolul, calciul) cresc după 15 minute de stat în picioare, datorită uşoarei hipovolemii indusă de ortostatism. Aldosteronul plasmatic creşte de 5-10 ori în ortostatism faţă de poziţia culcat, la fel şi hematocritul care creşte cu 10%. În urină noradrenalina creşte de 3 ori. Ritmurile circadiene S-a constatat faptul că activitatea plasmatică a fosfatazei alcaline scade de la 25% până la 50% dimineaţa. Concentraţia plasmatică a aldosteronului creşte de la 6 dimineaţa până la 3 după amiaza, secreţia sa fiind mai scăzută noaptea. Probabil acest efect este datorat poziţiei ortostatice.

Dar pentru aldosteronemie există un ritm circadian deoarece pentru o postură

neschimbată secreţia maximă se observă la ora 8 şi minima la ora 18. 108

Excreţia noradrenalinei este mai crescută ziua decât noaptea. Concentraţia plasmatică a fierului are un ritm circadian cu maxim după amiaza şi minim la 4 dimineaţa. Mediul Pesticidele, insecticidele, oxidul de carbon, vaporii de benzină, solvenţii organici, lacurile pentru păr, etc. pot da unele modificări ale examenelor de laborator cel mai adesea din cauza modificărilor toxice (citopenie, anemie hemolitică, nefrotoxicitate, afecţiuni hepatice). Astfel transaminazele, colinesteraza, bilirubina sunt crescute, iar timpul Quick şi elementele figurate sunt scăzute. Frigul La temperaturi scăzute cresc în plasmă catecholaminele, hormonii tiroidieni, hormonul de creştere şi leucocitele. Acizii aminaţi ca tirozina şi triptofanul plasmatic scad, pe când activitatea enzimatică a creatinkinazei creşte. Febra La persoanele cu febră mare s-a observat o scădere a glucozei plasmatice şi o creştere a ureei, a uraţilor urinari şi a metabolismului bazal. Greutatea corporală S-a constatat faptul că hemoglobina, acidul uric plasmatic, creatinina plasmatică, ALT-ul şi yglutamil-transferaza cresc cu masa corporală. Tutunul Pot exista diferenţe între examenele de laborator la fumători şi nefumători. Astfel, pe lângă oxihemoglobina care este crescută la fumători, mai creşte acidul ascorbic în plasmă, colesterolul, trigliceridele, glucoza plasmatică, ionul tiocian în salivă. Recent s-a demonstrat valoarea net crescută a concentraţiei de antigen carcino-embrionar la fumători faţă de nefumători (de la 3% la 19%). Medicamentele Medicamentele pot influenţa, de asemenea examenele de laborator ele ocupând un loc important în acest domeniu. Variaţiile pe care le pot da medicamentele pot conduce la interpretarea greşită a examenelor de laborator şi la un diagnostic eronat. Medicamentele pot influenţa analizele de laborator sub două aspecte: - un aspect pur analitic: medicamentele şi / sau metaboliţii acestora pot perturba sau interfera dozarea unor constituenţi biologici. - un aspect biologic: ele pot provoca modificarea unui parametru biologic printr-un mecanism fiziologic, farmacologic sau toxicologic. În analizele de laborator trebuie să se ţină cont de interferenţele analitice induse de către medicamente, ele reprezentând aproximativ 20% din totalul interferenţelor. 109

Astfel, ele pot da coloraţii similare cu unii constituenţi biologici, ca de exemplu salicilaţii care dau cu reactivul Folin aceeaşi coloraţie cu aceea a acidului uric. Unele medicamente şi / sau metaboliţii acestora prezintă proprietăţi reducătoare, ca de exemplu acidul ascorbic care interferă asupra a numeroase dozări a constituenţilor biologici care prezintă aceleaşi proprietăţi (glucoza, acidul uric, creatinina). Medicamentele pot acţiona asupra enzimelor şi proteinelor inhibând activităţile şi proprietăţile caracteristice ale acestora. Medicamentele pot forma diferite complexe cu compuşii biologici, pot prezenta fluorescenţe proprii şi pot modifica pH-ul. Datorită acestor interferenţe analitice ale medicamentelor trebuiesc introduse metode care să ţină cont de aceşti factori. Interferenţele biologice sunt dificil de pus în evidenţă. Totuşi înaintea introducerii unui medicament în terapeutică se fac cercetări pe animal pentru a urmări influenţa acestuia asupra constantelor biochimice, asupra funcţiei hepatice, renale, ctc. În acest sens trebuiesc efectuate în mod obligatoriu examenele hematologice, în particular observarea elementelor figurate, determinări enzimatice, analiza urinei, clearence-ul creatininei, etc. Dar este practic imposibil să se atribuie o variaţie a rezultatelor examenelor de laborator pentru un medicament fără să se ţină cont şi de variaţiile date de vârstă, sex, greutate corporală, etc. Menţionăm doar câteva interferenţe biologice care pot să apară datorită medicamentelor: - fenomenele competitive de fixare a acestora pe proteine: de exemplu fenilbutazona deplasează anticoagulantele fixate pe proteine, potenţează acţiunea lor şi diminuă timpul de protrombină (timpul Quick). - inhibarea sintezei unor substanţe în organism: antihipertensivele diminuează sinteza catecholaminelor - o acţiune asupra mecanismului de secreţie: pot provoca contracţia sfincterului Oddi, modifică structurile membranare ducând la eliberarea de enzime, etc. În concluzie este necesar să se cunoască factorii de variaţie biologică a medicamentelor pentru o mai bună interpretare a examenelor de laborator. 14.2. Teste rapide de investigare Una din importantele achiziţii ale metodologiei moderne în chimia clinică este introducerea, dezvoltarea şi aplicarea pe scară largă a testelor rapide, denumite Schnell-Testen, screening - test, teste express, bed-side tests, side-room tests, such-testen şi a procedeelor simplificate, cu valoare orientativă în abateri de la normal a compoziţiei biologice curent explorate în sânge, urină, LCR. 110

Creşterea în fiecare an a numărului de analize solicitate în practica medicală a impus ca o necesitate actuală degrevarea laboratorului de chimie clinică de balastul analizelor, prin introducerea acestor teste rapide. Testul rapid este o investigaţie de chimie clinică care furnizează rezultate calitative sau semicantitative, într-un timp scurt şi un mod foarte simplu, folosindu-se reactivi gata pregătiţi impreganţi pe hârtii sub formă de stixuri, tablete sau pulberi de testare. Majoritatea testelor se bazează pe câteva principii simple, în toate cazurile reactivii fiind conţinuţi în stare solidă şi uscată. Principalele variante se bazează pe folosirea de benzi de hârtie impregnate cu reactivi, tablete sau comprimate de substanţe reactive, pulberi uscate din substanţe reactive, hârtii reactive. Aceste forme se găsesc în comerţ sub denumiri diferite în funcţie de firma care le livrează şi de componentul sau reacţia cărora li se adresează. Modul de utilizare a testelor rapide După cum am văzut, principalele variante se bazează pe folosirea de: • Benzi de hârtie impregnate cu reactivi, cele mai multe sub formă de vergeluţe (stixuri sau stripsuri) din material plastic care prezintă la un capăt hârtia impregnată cu reactivi. Stixurile pot să fie monoreactive sau polireactive. • Tablete sau comprimate de substanţe reactive • Hârtii reactive Expunerea fiecărui test în parte se face după un plan unitar valabil pentru utilizarea stripsurilor sau tabletelor în general menţionând la fiecare test în parte ceea ce are în particular. Schema de expunere cuprinde: principiul, tehnica sau modul de folosire, sensibilitatea, specificitatea, stabilitatea şi observaţii când este cazul. Ca aspecte comune trebuie subliniate recomandările pentru manevrarea testelor, şi anume: - se previne a nu se atinge cu mâna aria reactivă a stixului. - în cazul tabletelor, acestea se apucă cu pensa pentru a fi scoase din conţinător. Ca mod de utilizare, comun pentru toate stripsurile, se introduce capătul reactiv al stixului pentru scurt timp (1-2 secunde) în vasul de analizat; dacă se prelungeşte timpul de imersare componentele reactive se pot pierde prin dizolvare şi reacţia apare fals negativă. Se scoate apoi stripsul şi se presează capătul imersat de peretele vasului conţinător. Manevra este absolut necesară, în special la testele bazate pe reacţii în care intervine oxigenul, pentru a nu fi împiedicat accesul oxigenului atmosferic cerut pentru oxidare, cum este cazul testelor pentru detectarea glicozuriei prin reacţia enzimatică. Citirea se face după 1 minut, comparându-se aria de testare cu scala de evaluare de pe flacon. 111

În cazul tabletelor sau comprimatelor reactive, se picură 5 picături de lichid biologic de analizat în eprubeta de testare (uscată). Se clăteşte pipeta cu apă distilată şi apoi se picură 10 picături de apă distilată. Se introduce o tabletă reactivă care se dizolvă. Se agită tubul uşor şi se compară culoarea conţinutului cu scala intensităţilor de culoare. 14.3. Instrucţiuni de recoltare pentru probe auto-prelevate Anumite probe (numite probe auto-prelevate) se recoltează de către pacienţi, în general acasă. Ca pentru orice alte probe, recoltarea corespunzătoare este foarte importantă pentru obţinerea unui rezultat corect. Laboratoarele se confruntă foarte des cu probe recoltate incorect (insuficiente sau în cantitate prea mare, contaminate, suprainfectate etc.). În continuare este prezentat modul de recoltare pentru probele de urină şi materii fecale.

Recoltarea probelor de urină Se recoltează prima urină de dimineaţă pentru sumar, sediment urinar şi urocultură; deşi pentru sumar de urină şi sediment urinar nu este necesară recoltarea în condiţii sterile, se recomandă să urmaţi instrucţiunile de la urocultură pentru evitarea contaminării probelor; Este necesar ca prima urină să fie după o stază vezicală de minim 4 ore; Recoltarea se face numai în recipientul special, steril; Se evită contaminarea urinei cu: secreţie vaginală, spermă, păr pubian, pudre, loţiuni, uleiuri.

Fig.14. 1. Recipient pt. colectarea urinii împachetat steril

a. Modul de recoltare pentru urocultură: La bărbaţi - Pacientul se spală pe mâini cu apă şi săpun; - Expune meatul urinar (prin decalotare); - Spălarea glandului cu apă şi săpun şi ştergerea cu compresă sterilă de la uretră către exterior - Primul jet urinar se aruncă în toaletă. Se recoltează jetul următor în container; restul urinei se evacuează în toaletă; 112

- Se închide recipientul de colectare având grijă să nu se atingă interiorul capacului sau al recipientului; - Se aduce urina la laborator cât mai repede. La femei - Pacienta se spală pe mâini cu apă şi săpun; - Se aşează peste toaletă sau peste cadă; - Se pune un tampon în orificiul vaginal pentru a nu contamina urina cu secreţie vaginală; - Se spală zona genitală cu apă şi săpun şi se şterge cu o compresă sterilă meatul uretral şi zona înconjurătoare; - Se îndepărtează cu degetele labiile externe astfel încât jetul urinar să nu ia contact cu părul pubian; - Primul jet urinar se aruncă în toaletă. Se recoltează jetul următor în container; restul urinei se evacuează în toaletă; - Se închide recipientul de colectare având grijă să nu se atingă interiorul capacului sau al recipientului; - Se aduce urina la laborator cât mai repede. b. Recoltarea probelor pentru determinări cantitative de urină (urina pe 24 h): Prima urină de dimineaţa se aruncă; Din acest moment se colectează toată urina de pe întreg parcursul zilei respective şi al nopţii inclusiv prima urină din dimineaţa următoare. Pe tot parcursul colectării, urina se păstrează la frigider; Se aduce întreaga cantitate în laborator. Anumiţi constituenţi urinari necesită adăugarea de conservanţi în recipientul de colectare. Înainte de colectarea urinei pe 24 ore este indicat să se consulte laboratorul.

Recoltarea probelor de materii fecale a. Examen coproparazitologic Se recoltează materii fecale proaspăt emise; Se recoltează din porţiunile modificate (cu mucus, sânge sau puroi); Dacă scaunul este format se recoltează din mai multe porţiuni; Se recoltează cu linguriţa specială de plastic din tubul de recoltare (se recoltează o linguriţă = aprox. 2 grame); Se recoltează 3 probe la 2-3 zile distanţă între ele. b. Coprocultură Se recoltează materii fecale proaspăt emise; Se recoltează din porţiunile modificate (cu mucus, sânge sau puroi); 113

Dacă scaunul este format se recoltează din mai multe porţiuni; Se recoltează cu linguriţa specială de plastic din tubul de recoltare (se recoltează o linguriţă = aprox. 2 grame); Se introduce linguriţa în flaconul cu mediu de transport.

Fig. 14. 2. Recipient de colectare pt. materii fecale

Toate probele biologice trebuie considerate potenţial infecţioase şi tratate ca atare conform legislaţiei naţionale şi protocoalelor de lucru din laborator !

14.4. Interpretarea unor analize uzuale de laborator În continuare vom prezenta câteva din analizele mai uzuale care se efectuează în laborator. Tabelul nr.14.1. Enzimologie Enzima

Valori normale

Variaţii patologice

AST (GOT, aspartat < 40 U.I. aminotransferaza)

Creşte în infarct miocardic, hepatite, ciroze, distrofii musculare progresive

ALT(GPT, alaniaminotransferaza)