Imperiul Carolingian [PDF]

Zitiervorschau

Imperiul carolingian (vezi harta din Atlas de Istorie Universală) Imperiul Carolingian îşi leagă originea de Carol cel Mare, a cărui domnie a însemnat restaurarea parţială Imperiului de Apus. Perioada carolingiană se referă la intervalul de timp cuprins între începutul domniei lui Carol cel Mare şi sfârşitul domniei lui Carol cel Gras (887). Este evident că personalitatea care a marcat epoca a fost Carol cel Mare. Context. Francii, la origine fiind un neam germanic păgân, care au trecut Rhinul la sfârşitul secolului V în Imperiul Roman de Apus, au fost cei care au condus Galia şi o parte a teritoriilor de la est de Rhin, până în preajma secolului VIII. La scurt timp după căderea Romei şi a Imperiului Roman în 476, au trecut la creştinism (catolicism). Dinastia veche a francilor, merovingiană, a intrat în declin, regii pierzându-şi puterea şi menţinând doar un titlu de faţadă. Puterea reală era exercitată de majordomul palatului regal - major domus. Întemeierea dinastiei carolingiene. În 687, Pepin Mijlociul, majordom al palatului din Austrasia, a pus capăt gâlcevilor dintre diverşii regi franci şi majordomii lor prin victoria de la Tertry, devenind practic singurul conducător al regatului francilor. Pepin însuşi era nepotul a două figuri importante ale regatului austrasian, Sfântul Arnulf de Metz şi Pepin de Landen. Pepin Mijlociul a fost ulterior succedat de către fiul său nelegitim, mai târziu numit Martel (Ciocanul). După 737, Carol Martel a guvernat regatul francilor fără vreun rege pe tron, dar nu s-a intitulat pe sine rege. Carol Martel a fost succedat de fiii săi, Carloman şi Pepin cel Scurt (tatăl lui Carol cel Mare). Pentru a încetini separatismul de la marginile regatului, fraţii l-au pus pe tron pe Childeric III în 743, care avea să fie ultimul rege merovingian. Childeric III se poate să fi fost fiul lui Chilperic II, ultimul rege merovingian care a mai avut un minim de putere regală. Childeric III nu a luat parte la administrarea statului, care era dirijată de către majordomii palatului. Când, în 747, Carloman s-a retras la o mânăstire, Pepin a decis să rezolve problema tronului şi să ia coroana. I-a trimis scrisori papei Zaharia, întrebându-l dacă titlul de rege aparţine celui care exercită puterea sau celui care vine dintr-o linie regală. Papa a răspuns că cel cu puterea reală ar trebui să deţină şi coroana regală. În 751, Childeric a fost detronat şi tuns, deposit et detonsit, la ordinele succesorului papei Zaharia, Ştefan al II-lea, deoarece, conform lui Einhard (cronicarul curţii carolingiene), "nu fusese folositor". Părul său lung era simbolul dinastiei şi deci al drepturilor regale; tunzându-l, îl deposedau pe Childeric III de toate prerogativele regale. În 752 a fost plasat împreună cu fiul său Teuderic într-o mănăstire. Sub carolingieni a fost tratat rău, fiind numit rex falsus, rege fals, deşi Pepin fusese cel care uzurpase coroana. În 754, Pepin cel Scurt a fost reconfirmat ca rege de către papa Ştefan al II-lea. Fiii săi, de asemenea, au fost recunoscuţi ca succesori la tron de papalitate. Fiii lui Pepin, Carol cel Mare şi Carloman, au devenit moştenitori asociaţi la un regat care deja acoperea cea mai mare parte a centrului şi vestului Europei. Carol cel Mare. Carol cel Mare a fost fiul cel mare al lui Pepin cel Scurt şi al soţiei sale Bertrada de Laon. Izvoare de încredere indică doar pe Carloman şi pe Gisela ca fiindu-i fraţi mai mici. La moartea lui Pepin, regatul francilor a fost împărţit - urmând tradiţia - între Carol cel Mare şi Carloman. Carol a luat partea dinspre ocean a regatului: Neustria, vestul

1

Aquitaniei, nordul Austrasiei; Carloman a primit sudul Austrasiei, Septimania, estul Aquitaniei, Burgundia, Provence şi Swabia. La 9 octombrie 768, ambii regi au părăsit Saint Denis pentru a fi proclamaţi de nobilii lor şi consacraţi de episcopii lor ca regi: Carol cel Mare la Noyon şi Carloman la Soissons. Carloman va muri la scurt timp (771), lăsându-l pe Carol cel Mare ca unic rege peste regatul francilor. I-a dezmoştenit pe cei doi fii ai lui Carloman, care s-au refugiat cu mama lor la curtea regelui lombard Desiderius. Când Desiderius a cucerit părţi ale domeniului papal şi a încercat să-l forţeze pe papa Adrian I să-i recunoască drept regi pe fiii lui Carloman, Carol cel Mare a intervenit (773) de partea papei şi i-a înfrânt pe lombarzi. La Roma, Carol a fost primit ca Patrician al romanilor (titlu pe care-l primise împreună cu tatăl său în 754). Aici a confirmat donaţia făcută de tatăl său papalităţii. La scurt timp, a cucerit Pavia, capitala lombardă, şi a preluat coroana lombarzilor ca rege al Italiei. În 778 a invadat Spania, sperând să tragă foloase din războiul civil ce măcina conducătorii mauri, dar a fost respins la Zaragoza. Ulterior, a reuşit să stabilească o frontieră pe Munţii Pirinei. Luptele cu saxonii păgâni au ţinut din 772 până în 804. De partea saxonilor se impune ca mare conducător Widukind. Pe calea convertirilor forţate, a masacrelor, a deportărilor masive de saxoni, Carol cel Mare a reuşit să supună complet Saxonia. În 788 a anexat ducatul autonom al Bavariei, deposedându-l pe Tassilo, ducele Bavariei. A dus campanii de succes şi contra avarilor şi slavilor, stabilind o graniţă pe Dunăre în estul imperiului. În 799, noul papă Leon III, ameninţat de populaţia revoltată a Romei, a făcut apel la Carol cel Mare. Carol s-a grăbit să-l ajute pe Leon III. La 25 decembrie 800 este încoronat de papă ca împărat. A evitat totuşi să intre în conflict cu împăraţii bizantini, titulatura sa nefiind cea de imperator romanorum. Pe această linie de colaborare cu Bizanţul a dus şi unele negocieri cu împărăteasa Irina, mama lui Constantin VI, care guverna imperiul în numele fiului ei (pentru o posibilă căsătorie între ea şi Carol, în vederea reunirii Vestului cu Estul). Însă, starea de ostilitate între bizantini şi franci a apărut curând, Carol ducând unele războaie cu aceştia. Abia în 1812, împăratul bizantin Mihail I l-a recunoscut pe Carol ca împărat. Carol a renunţat în schimb la pretenţiile sale asupra Istriei, Veneţiei şi Dalmaţiei, pe care le-a stăpânit vremelnic. Sfârşitul domniei sale a fost perturbat de raidurile nordicilor şi ale danezilor, determinându-l pe Carol să ia măsuri pentru construcţia unei flote militare, proiect neglijat însă de urmaşii săi. Pentru protecţia frontierelor a înfiinţat mărci. În 813 l-a cooptat la tron pe fiul său Ludovic I, pe care l-a încoronat în capitala carolingiană, de la Aachen. În guvernarea sa, Carol cel Mare a continuat şi a sistematizat aparatul administrativ al predecesorilor săi. A permis popoarelor cucerite să-şi utilizeze legile proprii, pe care le-a codificat când a fost posibil, şi a emis multe capitulaţii (strânse în opera Monumenta Germaniae historica). O realizare administrativă importantă a fost crearea unui sistem prin care putea să-şi controleze administratorii şi în cele mai îndepărtate locuri (prin intermediul unor missi dominici). A căutat să educe clerul şi a exercitat un control mai direct asupra numirii episcopilor şi a arbitrat dispute teologice prin convocarea de concilii, ca cel de la Frankfurt (794), unde adopţionismul a fost respins, ca şi unele decrete ale celui de-al doilea conciliu de la Niceea. A stimulat comerţul şi a întreţinut relaţii de prietenie cu Anglia şi Califatul Abasid al lui Harun al-Raşid. Curtea lui Carol cel Mare de la Aachen a fost centrul unei renaşteri intelectuale. Şcoala

2

palatului, sub conducerea lui Alcuin, a devenit faimoasă; numeroase şcoli pentru copii de toate clasele au fost înfiinţate pe tot cuprinsul imperiului. Păstrarea literaturii clasice se datorează iniţiativelor sale. Figuri importante ale renaşterii carolingiene îi includ pe Pavel Diaconul şi pe Einhard (sau Einhart). Einhard a scris o biografie a lui Carol cel Mare, fiind întrucâtva contemporan cu acesta. La moartea lui Carol cel Mare, imperiul carolingian acoperea cea mai mare parte a Europei Vestice. Spre deosebire de romani, care nu trecuseră niciodată de Rhin, după dezastrul suferit în bătălia din pădurea Teutoburg (anul 9 d.Hr.), Carol cel Mare a distrus toată rezistenţa germană şi şi-a extins dominaţia până la Elba, influenţând evenimentele până în stepele Rusiei. Ludovic I cel Pios. Fiul lui Carol cel Mare a luptat pentru a menţine controlul asupra imperiului. Regele Bernard al Italiei moare în 818 în închisoare, după ce se răsculase cu un an mai devreme, Italia fiind readusă sub controlul imperiului. Căinţa lui Ludovic pentru moartea lui Bernard în 822 i-a redus prestigiul ca împărat în rândurile nobilimii. În 817, Ludovic a stabilit testamentar împărţirea imperiului pentru fiii săi: Lothar a fost făcut rege al Italiei şi co-împărat, Pepin a devenit rege al Aquitaniei şi Ludovic Germanul rege al Bavariei. Tentativa lui Ludovic I de a-l include în 823 şi pe Carol cel Pleşuv în testamentul său a fost întâmpinată de rezistenţa fiilor săi. Ultimii ani ai domniei sale au fost marcaţi de războiul civil dintre el şi fiii săi. În 835 s-a ajuns la un tratat de pace între membrii familiei. După moartea sa, în 1840, Lothar a revendicat imperiul numai pentru el. Disputa a dat naştere unui nou război cu Carol şi Ludovic Germanul, aliaţi contra lui Lothar. După pierderea bătăliei de la Fontenay în faţa fraţilor mai mici, Lothar s-a retras în capitala sa, Aachen, unde a strâns o armată nouă. Noile forţe erau însă inferioare celor ale fraţilor săi şi, după întâlnirea din 842 pe o insulă de pe râul Saone, imperiul a fost împărţit în 843 prin Tratatul de la Verdun. Imperiul între 843-877. Lothar a primit titlul imperial, regatul Italiei şi teritoriile dintre fluviile Rhin şi Rhon, numite laolaltă Imperiul Central al Francilor. Lui ludovic i-a fost acordat teritoriul de la est de Rhin, stat care a precedat Germania. Carol a primit teritoriile de la vest de Rhon - Împărăţia Vestică a Francilor. Lothar a acordat Italia fiului său mai mare, Ludovic II, în 844, cooptându-l la tron în 850. Lothar a murit în 855, împărţindu-şi regatul în trei părţi: teritoriul deţinut de Ludovic i-a rămas pe mai departe, teritoriul fostului regat al Burgundiei a fost primit de fiul său Carol de Burgundia, iar restul regatului care nu avea un nume tradiţional a fost acordat lui Lothar II. Fieful lui Lothar II s-a numit Lotharingia (Lorena de mai târziu). Ludovic II, nemulţumit că nu a primit nimic la moartea tatălui său, s-a aliat cu unchiul său Ludovic Germanul împotriva fratelui său Lothar şi a unchiului Carol cel Pleşuv în 858. Lothar II a murit în 869, fără moştenitori legitimi, regatul său fiind împărţit între Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanul în 870, prin Tratatul de la Meerssen. Între timp, Ludovic Germanul a devenit implicat în lupte cu fiii săi. Ludovic II a decedat în 875 şi l-a numit moştenitor pe Carloman, fiul său cel mai mare. Carol cel Pleşuv, susţinut de papă, a fost încoronat atât rege al Italiei, cât şi Sfânt Împărat Roman. În anul următor, Ludovic Germanul a murit; Carol a căutat să-i anexeze regatul, însă a fost învins în lupta de la Andernach, iar Regatul Estic al Francilor a fost împărţit între Ludovic cel Tânăr, Carloman de Bavaria şi Carol cel Gras. Imperiul până la moartea lui Carol cel Gras (888). Carol cel Pleşuv a pierit în 877 pe când

3

traversa trecătoarea de la Mont Cenis şi a fost urmat de Ludovic Bâlbâitul ca rege al francilor occidentali, dar titlul de Sfânt Împărat Roman i-a lipsit. Ludovic Bâlbâitul era plăpând şi a murit doi ani mai târziu, regatul lui fiind partajat între cei doi fii ai săi: Ludovic III (care a luat Neustria şi Francia) şi Carloman (cu Aquitania şi Burgundia). Regatul Italiei a fost oferit regelui Carloman al Bavariei, dar un atac de cord l-a forţat să abdice în favoarea fraţilor Carol cel Gras (pentru Italia) şi Ludovic de Saxonia (pentru Bavaria). În 879, Boso, conte de Arles, a întemeiat regatul Burgundiei de Jos în Provence. În 881, Carol cel Gras a fost încoronat ca Sfânt Împărat Roman. Ludovic II al Saxoniei şi Ludovic III al Franciei au murit în acelaşi an. Saxonia şi Bavaria au fost unite cu regatul lui Carol cel Gras, Francia şi Neustria fiind date lui Carloman de Aquitania. Burgundia de Jos a fost cucerită de asemenea de Carloman. Carloman a murit accidental în cursul unei vânători, după o domnie tumultuoasă şi ineficientă, teritoriile sale revenindu-i lui Carol cel Gras, refăcându-se astfel imperiul lui Carol cel Mare. Carol nu a putut să securizeze imperiul împotriva raidurilor vikinge şi, după ce a obţinut retragerea lor din Paris în 886 (pe care a cumpărat-o cu mulţi bani şi mărfuri), a fost perceput ca fricos şi incompetent de către curtea sa. Anul următor, nepotul său, Arnulf de Carintia, bastardul lui Carloman de Bavaria, a ridicat steagul rebeliunii. În loc să se opună insurecţiei, Carol cel Gras a fugit la Neidingen. A decedat în 888. Imperiul carolingian a fost divizat: Arnulf de Carintia prelua Carintia, Bavaria, Lorena şi actuala Germanie; contele Odo de Paris prelua Francia (Franţa de azi, unde a devenit rege); Ranulf II a devenit rege al Aquitaniei; contelui Berengar de Friuli i-a revenit Italia; Burgundia de Sus a fost luată de Rudolf I, iar Burgundia de Jos de Ludovic cel Orb, fiul lui Boso de Arles.

Încoronarea lui Carol cel Mare

Statuie ecvestră a lui Carol cel Mare (catedrala din Metz, sec. IX)

4

Carol şi cavalerii săi

Deposedarea lui Childeric III de privilegiile regale

5