Hidro 3 Terapii [PDF]

Zitiervorschau

Obiective: Înţelegerea metodelor: • Bad Ragaz Ring Method (BRRM) • Ai Chi • Watsu Bad Ragaz Ring Method (BRRM) Este un concept terapeutic care se desfăşoară în raport de 1:1. Terapeutul asigură punctul fix pentru pacient, de aceea terapeutul trebuie să fie bine pregătit şi precis, acesta trebuie să cunoască foarte bine principiile metodei şi să stăpânească foarte bine prizele pentru a avea succes în aplicarea acestei metode. Metoda elveţiană BRRM se bucură de o istorie îndelungată. În 1920, un vânător găseşte un izvor în apropierea oraşului Pfafers. Imediat după aceasta au fost săpate în piatra muntelui mici bazine şi lumea a început să frecventeze aceste băi improvizate. Pentru că accesul la acest spa era dificil în 1840 apa a fost direcţionată spre oraşul Bad Ragaz. Apa era folosită în tratarea diferitelor afecţiuni fizice sau psihice, cei care foloseau aceste băi, stăteau aici ore întregi. În 1930 terapeuţii au început să folosească apa în atrofii musculare sau scăderi ale amplitudinii de mişcare. Mişcările din apă erau unidimensionale, imitând mişcările de pe uscat. La începutul anilor 1950, în Wildbad, Germania, terapeuţii au introdus metoda inelelor, aşezând pacienţii în inele plutitoare şi direcţionându-i spre terapeut sau îndepărtându-i de terapeut (Tum Suden 1955, 1972; Knupfer 1956, 1958). Tratamentul putea astfel să fie diferenţiat pentru că rezistenţa se aplica manual. Metoda Wildbad folosea cu precădere exerciţii de stabilizare şi creştere a forţei musculare. Din perspectiva neurologică şi fiziologică metoda Wildbad nu se supunea legilor specificităţii şi preciziei. Prin introducerea metodelor de facilitare neuromusculară (Kabat 1952, 1953; Knott şi Voss 1968), terapeuţii din Europa au încercat să introducă mişcările tridimensionale în hidroterapie (Davies 1967). Cooperarea între Beatrice Eggar, kinetoterapeut elveţian şi James McMillan, fondatorul metodei Halliwick, a dus la integrarea mişcărilor tridimensionale, diagonale în noua metodă cu folosirea inelelor plutitoare Bad Ragaz (Zinn 1975, Egger 1990). Principii mecanice şi tratamentul fizic Cunoştinţele despre biomecanică, hidrodinamică şi neurofiziologie sunt necesare în terapia rezistivă BRRM.

Atunci când caracteristicile unei mişcări, cum ar fi direcţia, intensitatea, velocitatea influenţează şi articulaţiile învecinate, se generează o mişcare continuă (KleinVogelbach 1981). Orice mişcare continuă modifică starea de echilibru, forţând corpul să reacţioneze pentru a găsi o nouă stare de echilibru stabil. Aceste reacţii se manifestă în două etape: • Pacientul frânează mişcările continue prin mişcări active în direcţie opusă (forţă activă). • Pacientul foloseşte o parte sau mai multe părţi ale corpului ca şi contragreutate pentru a reduce efectele mişcării continue (forţă pasivă activată). În BRRM, atât forţa activă cât şi forţa pasivă activată sunt folosite. Din punct de vedere fiziologic doar forţa activă este importantă, dar cunoaşterea şi activarea potrivită a forţei pasive este foarte importantă în folosirea corectă a metodei BRRM. Dacă se acţionează unilateral asupra corpului în decubit dorsal, centrul de greutate se va depărta de linia medială a corpului, provocând rotirea în jurul axului longitudinal. Pentru a preveni acest fenomen, activităţi contrare vor fi iniţiate. Aceste reacţii pasive, contrare au valoare terapeutică pentru că sunt mişcări automate, reactive şi de cele mai multe ori inconştiente (pacientul nu îşi dă seama de ele). Aceste mişcări automate apar încet, cu forţă redusă şi pot fi uşor controlate de terapeut. Exemple de mişcări pasive activate, în decubit dorsal Mișcare active in soldul drept

efect

Flexiune Adductie in flexiune

Bazinul se scufunda sau cade Corpul se roteste spre stânga

Rotatie externa in flexiune

Corpul se roteste spre stanga

Miscare pasiv activate in soldul stang extensie Contractia musculaturii rotatorilor interni Adducție

Facilitarea neuromotorie proprioceptivă BRRM este cunoscută şi sub numele de facilitarea neuromotorie proprioceptivă (FNP) în apă. FNP se defineşte ca metoda care stimulează sau produce mecanisme de răspuns neuromotor în urma stimulării diferiţilor proprioceptori (Knott şi Voss 1968). Pacientul foloseşte întotdeauna rezistenţa opusă de terapeut ca bază de susţinere şi astfel echilibrul este asigurat mai mult sau mai puţin continuu. Rezistenţa opusă de terapeut este continuă pe tot parcursul execuţiei. Atunci când corpul uman pluteşte pe apă, este în stare de echilibru. Totuşi, o singură mişcare poate schimba relaţia dintre centrul de greutate şi punctul în care acţionează forţa ascendentă şi astfel corpul iasă din poziţia stabilă de echilibru.

Starea de echilibru poate fi restabilită în două moduri: • Prin folosirea unor dispozitive de stabilizare (elemente flotante ajutătoare); • Mâinile terapeutului care asigură singurul suport real şi punct de fixare. În plutirea liberă, staţionarea corpului în apă, invocarea stretch-reflex este imposibilă, spre deosebire de FNP pe uscat, stretch-reflexul nu poate fi utilizat pentru a iniţia mişcări în apă. Rezistenţa în BRRM este asigurată de mâinile terapeutului şi de frecarea cu apă. În unele protocoale, echilibrul instabil creează imposibilitatea de a duce mişcarea la amplitudine maximă. De regulă sunt folosite doar unele protocoale ale FNP în BRRM.

Principii de bază ale FNP folosite în BRRM Rezistenţă adaptată Rezistenţa izotonică şi izometrică se aplică pe toată amplitudinea de mişcare şi este adaptată în funcţie de capacitatea pacientului. Terapeutul simte calitatea mişcării pacientului în timpul activităţii dinamice şi este capabil să influenţeze această calitate prin adaptarea rezistenţei opuse Stimuli: tactili, verbali Prinderea corectă şi indicii tactili transmişi de terapeut, stimulează proprioceptorii din piele, muşchi şi articulaţii şi facilitează mişcarea. Comenzile scurte şi precise din partea terapeutului facilitează mişcările active. Tracţiunea sau aproximarea Tracţiunea şi aproximarea unei terminaţii nervoase senzitive la nivelul unei articulaţii şi iniţierea unei contracţii reflexe (prin aproximare) sau susţinerea unei contracţii izotonice (prin tracţiune). Întindere Stretching-ul poate fi folosit ca tehnică într-un protocol, nu la începutul acestuia. Iradierea Stimularea unui muşchi puternic induce iradierea în muşchi mai slabi şi le amplifică acestora activitatea. Protocol Folosirea diagonalelor tridimensionale în protocol asigură cel mai crescut randament muscular. Schimbarea prizei din proximal în distal sporeşte dificultatea unei execuţii corecte. Sincronizarea Iniţierea activităţii musculare merge întotdeauna dinspre distal spre proximal.

Mecanica corpului uman Imersia produce un echilibru precar al terapeutului. Pentru a avea o stabilitate bună, pentru a aplica protocolul, terapeutul nu trebuie să se scufunde mai jos de T9. Indicaţii BRRM cuprinde modele de exerciţii pentru creşterea forţei musculare şi mobilizarea articulară şi prezintă caracteristici variate. Este o metodă terapeutică care respectă nişte indicaţii clare. Se foloseşte în scop terapeutic, nu ca şi metodă de fitness. Protocolul se stabileşte după evaluarea funcţiilor şi stabilirea obiectivelor funcţionale. Poate fi folosită în cazul pacienţilor care prezintă: • atrofie musculară, • amplitudine de mişcare redusă în diferite articulaţii, • afecţiuni care reduc stabilitatea sau echilibrul, • stări generale funcţionale depreciate, adică pacienţi cu boli reumatologice, ortopedice sau neurologice. Indicaţii Protocolul se stabileşte după evaluarea funcţiilor şi stabilirea obiectivelor funcţionale. Poate fi folosită în cazul pacienţilor care prezintă: • atrofie musculară, • amplitudine de mişcare redusă în diferite articulaţii, • afecţiuni care reduc stabilitatea sau echilibrul, • stări generale funcţionale depreciate, adică pacienţi cu boli reumatologice, ortopedice sau neurologice. Obiectivele tratamentului Organizaţia mondială de sănătate (WHO 2001) a clasificat descrierea problemelor de sănătate în patru componente, care sunt folosite în reabilitare (recuperare): • Structura fizică; • Funcţionalitatea fizică; • Activitatea; • Implicarea (participarea). Aceste concepte sunt interconectate, totuşi o creştere a unui nivel nu înseamnă neapărat creştere şi în altele. De exemplu, îmbunătăţirea nivelului funcţional nu duce automat la schimbări ale activităţii sau ale implicării. Avantajul acestei clasificări este reprezentat de posibilitatea stabilirii corespunzătore a obiectivelor de tratament.

Toate aceste obiective se regăsesc în practica BRRM, legate de structura şi funcţionalitatea fizică şi pot fi abordate separat sau combinat prin această metodă. Obiectivele tratamentului Concluzie BRRM nu este doar o tehnică de îmbunătăţire a forţei musculare, ci un concept fizioterapeutic de tratament complet care poate fi direcţionat pe ameliorarea durerii şi relaxarea musculară.

Ai Chi Ai Chi este un program de exerciţii relaxante în apă, conceput pentru a asigura confortul şi bucuria de a exersa în apă, cu o structură bine determinată, executate progresiv. Printr-o execuţie corectă, prin structura lor ritmică şi relaxantă pentru cei care caută asta într-un program de exerciţii acvatice, poate de asemenea ameliora mobilitatea articulară şi amplitudinea de mişcare. Ai Chi a luat naştere prin combinarea conceptului Tai Chi cu tehnicile din Shiatsu şi Watsu, se practică scufundat în apă până la nivelul umerilor, folosindu-se o combinaţie de respiraţii profunde şi lente, mişcări ample (largi) ale braţelor, membrelor inferioare şi a bazinului. Referinţe istorice Jun Konno este creatorul Ai Chi-ului. Are o îndelungată istorie în legătură cu activitatea acvatică, fiind unul dintre cei mai tineri antrenori ai lotului naţional olimpic japonez de înot în 1980. A studiat îndelung mişcările faunei marine pentru a înţelege mişcarea lină şi eficientă prin apă. După mulţi ani a observat mişcările Watsu adică Shiatsu în apă şi a îmbrăţişat ideea mişcării cursive şi sublinierea mişcărilor în axul longitudinal al corpului. Totuşi a considerat ca exerciţiile în perechi ar putea să nu fie pe placul tuturor. Astfel a apărut Ai Chi, care poate fi practicat individual şi totuşi să aducă beneficii similare celor din Watsu. Referinţe generale Prin Ai Chi practicanţii pot să sublinieze aspectele posturale şi să acţioneze în axul longitudinal al corpului pentru a-şi menţine echilibrul psihic şi fizic (Konno, J. 2004). Ai Chi este o metodă nouă de practică a exerciţiului fizic pentru cei obişnuiţi cu mişcări balistice, în mare viteză sau pentru cei care prezintă deprinderi greşite în urma unui accident sau a unei intervenţii chirurgicale. Prin Ai Chi practicanţii conştientizează activitatea musculară şi modelele de mişcare. Atenţia pentru postură, respiraţie combinată cu vizualizarea poziţiei ortostatice ajută practicantul să aducă corpul într-o aliniere corectă. Indicaţii

Practicarea Ai Chi ameliorează eficienţa mişcării la pacienţii cu dureri cronice, artrite, fibromialgii, boli pulmonare obstructive cronice, echilibru deficitar, diabet, scleroză multiplă, sau alte probleme neurologice sau ortopedice. Ai Chi se poate practica în grupuri sau individual, nu necesită echipament special, şi permite părului şi feţei să rămână uscate. Poziţia verticală care nu implică scufundarea permite şi celor care nu ştiu sau nu pot să înoate să se bucure de efectele benefice ale exerciţiului în apă. Efectele benefice datorate practicării Ai Chi se datorează respiraţiei şi relaxării. Efectele benefice înregistrate la nivel cardiovascular după antrenamentul Ai Chi s-au dovedit benefice şi pentru pacienţi care prezentau durere cronică, artrite, boli pulmonare obstructive cronice, diabet şi echilibru deficitar. Ai Chi induce relaxarea în cazurile pacienţilor cu un nivel crescut de stress. CONCLUZIE Ai Chi este o metodă de exerciţiu acvatic cu aplicare largă, de la probleme ortopedice până la cele neurologice, de la tineri la vârstnici, de la sportivi la persoane cu disabilităţi, aproape oricine poate să se bucure de beneficiile practicării Ai Chi.

Watsu Watsu este o formă de shiatsu în apă, şi este o formă de terapie în apă cu temperaturi cuprinse între 3234ºC. Această metodă combină mişcări ritmice şi stretching, pacientul pluteşte în permanenţă în decubit dorsal sau în aşezat în timp ce terapeutul îl mişcă ritmic prin apă, aplicând stretching pe toate segmentele corpului. Watsu este cunoscut şi ca shiatsu în apă, a fost creat în 1980, pe baza cunoştinţelor acumulate de Harold Dull în Zen shiatsu. Tehnica acvatică subliniază coordonarea respiraţiei cu mişcări prestabilite. Mişcările sunt legate între ele şi sunt dirijate prin interacţiunea terapeut - pacient. Watsu are efecte benefice pentru pacienţii care necesită creşterea mobilităţii şi relaxare. Istoric şi filozofie Creatorul Watsu, Harold Dull, este directorul scolii de Shiatsu şi masaj. Dull este iniţiat în Zen Shiatsu de cel mai cunoscut maestru Zen Shiatsu japonez, Shizuto Masunaga şi de cei mai cunoscuţi din America, Reuho Yamada şi Wataru Ohashi. Dull a combinat creativitatea sa de poet, înţelegerea sa pentru energie şi cunoştinţele sale în Shiatsu pentru a crea mişcările lente şi ritmice în apă.

Aceste mişcări au efecte asupra viscerelor, sistemului nervos, sistemului musculoscheletal, etc. Efectele terapiei Watsu sunt benefice în afecţiuni neurologice, ortopedice şi psihiatrice. Pentru a putea aprecia pe deplin terapia Watsu trebuie înţeleasă foarte bine filozofia Zen. Zen Zen este definit simplist ca: “să fi una cu propriul eu şi cu natura”. Zen reprezintă una din sectele Buddiste care promovează antrenarea minţii prin meditaţie