Groapa [PDF]

Groapa Groapa este un roman de Eugen Barbu apărut în forma sa finală în 1957, după multe modificări și transcrieri opera

26 0 161KB

Report DMCA / Copyright

DOWNLOAD PDF FILE

Papiere empfehlen

Groapa [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

Groapa Groapa este un roman de Eugen Barbu apărut în forma sa finală în 1957, după multe modificări și transcrieri operate de autor. Romanul Groapa este considerat o capodoperă a literaturii române. În 1974, Eugen Barbu scria în „Jurnal”: „Pe la optsprezece ani, influențat și de moda literară care bîntuia pe atunci, imaginam aventuri și idile consumate pe insule îndepărtate de care nu mai auzisem. Ne aflam în plin război și se pare că această nevoie de a evada din realitatea înconjurătoare, detestabilă, își avea o explicație firească. Într-o sîmbătă seara, spre toamnă, într-unul din acele ceasuri cînd simți că urci pe rînd toate treptele nevăzute ale melancoliei, m-am trezit în fața unui geam aburit de frizerie prin care se deslușeau umbrele mai multor mușterii. Cineva scrisese cu degetul pe placa de sticlă o invitatie simplă: treci și te tunde! Prăvălia aceasta mică, cu streașină ca un cozoroc de șapcă, mai există și azi, undeva în apropierea șoselei Ștefan cel Mare. Mi se pare că dacă aș mai trece într-o sîmbătă seară pe acolo, aș putea auzi acea pasăre bătrînă, un sticlete cu duh pe care l-am ascultat cu ani în urma, cînd ușa acelei frizerii s-a deschis și s-a născut ideea de a scrie «Groapa».” Acest fragment apare deseori la începutul cărții, la secțiunea „Mărturisiri”, deși are sens doar după ce volumul este parcurs. Șerban Cioculescu: „Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aș ezita să înscriu printre ele și «Groapa» de Eugen Barbu... Țin să stărui asupra poeziei romanului, care la întîia lui apariție în volum a ridicat și obiecții, necruțîndu-i-se calificarea de «naturalist». Dacă naturalismul lui Zola și al școalei de la Medan s-au caracterizat prin stăruință exagerată asupra instinctelor brutale și a eredității încărcate, precum și a plăgii alcoolismului, micul univers al "Gropii" se individualizează prin pasiuni primitive mai adesea sănătoase și printr-un plein-airism robust, iar însăși mizeria și moartea au altă tonalitate, mai puțin sumbră și niciodată repulsivă pînă la îngrețoșare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii zoliști).. Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic.”

“Groapa” de Eugen Barbu – impresii si concluzii personale 5 Februarie 2014 de lloopp Scrie un comentariu Este un roman care pentru mine explica unele lucruri. Sunt cateva idei care au reusit sa se ancoreze bine in imaginea a ceea ce stiu despre Bucuresti. Este un roman inedit, despre viata

pionierilor care au stat la baza extinderii marilor orase. A, sa nu va inchipuiti ca a fi un astfel de pionier este un erou liric. Nu, in aceeasi categorie cu emigrantii care au populat America si alte colonii, primii ocupanti ai cartierelor marginase bucurestene au fost impinsi de nevoi si de saracie sa isi paraseasca locul de bastina (satul sau alt cartier/oras) ori pentru ca nu aveau o solutie mai buna, sau pentru a se capatui. Puteti vedea in poza de mai jos femeie „capatuita” din acest cartier. Spre deosebire de mahalaua internationala din Maidanul cu Dragoste al lui G.M. Zamfirescu, Cutarida lui Eugen Barbu este populata preponderent cu romani si pe alocuri ceva tigani. Pe aceeasi treapta sociala, cea mai de jos, din subsol, as putea spune, nu exista diferende „etnice”, casatoriile mixte fiind ceva obisnuit. Ce se intampla in acest roman? Creste un cartier, pe parcursul a 30-40 de ani, cartier al carui „germene” a fost coliba de pamant in care locuia responsabilul cu groapa (de gunoi) lui Ouatu, ajungandu-se la un cartier de case de piatra, unde primarul promitea ca va pietrui strazile daca va fi ales/reales, si materialele de constructie sfarseau prin a pava curtea catorva cu mana mai iute, partea leului fiind luata de primar. In rest, talharii, crime, betii, promiscuitate si saracie. Nimic complex psihologic, oameni care isi urmeaza instinctele si isi traiesc viata in singurul mod in care stiu, asigurandu-si cu greu traiul pentru ziua de maine, traind din plin ziua de astazi ,putini fiind cei care isi pot parasi conditia. A, si maidanezi, protejati de intreaga mahala sa nu fie luati de hingheri, practic singura scanteie „revolutionara” care a putut anima si uni mahalaua de la mic la mare impotriva unui dusman comun. Asa am primit o explicatie despre Bucuresti :). Mahalaua este imuna la tumultul politic, as putea spune chiar mai matura decat cea de acum, nu isi face iluzii cu privire la promisiunile electorale, dar este recunoscatoare primarului pentru nisipul in care au pastrat morcovi peste iarna. Cu pietrele destinate pavajului ati aflat mai sus ce s-a intamplat. Relatia cu statul este foarte precara, acesta fiind mai mult un opresor decat un protector, care reuseste sa ia pana si saracia din casa cui nu are bani de taxe, imaginea perceptorului insotit de jandarmi care ia boarfele de prin casa este identica celei din Morometii , atata doar ca Moromete era un pic mai instarit. Functionarii sunt aceiasi ca cei de astazi, stapanii hartoagelor avand fata de mahalagii acelasi ascendent ca boierii fata de iobagi, dar oricand gata sa „rezolve” pe cei „descurcareti”. Intr-un cuvant, la fel ca cei de astazi. Siguranta publica, nemiloasa cu pestii mici daca ii prinde din intamplare(batai, schingiuri, etc), mana in mana cu pestii mari si puternici. Justitia, o sita care cerne prost, portareii paznicii si scribii inchisorilor/judecatoriilor putand face scapati talhari contra bani si favoruri sexuale. Supusenia romanului sarac si ne-educat este exploatata fara mila de catre descurcaretii care reusesc sa stranga averi impresionante pe seama unui cartier de amarati. Amaratul stie ca este exploatat inselat la cantar, ca i se pune apa in vin, se adauga cantitati mai mari pe caietul de datorii, dar accepta defetist si mioritic, „ce sa-i faci?”. Nu este in stare sa isi ia soarta in maini, sa lupte pentru drepturile sale, inghite multe, obisnuit cu greutatile, rar mai tranteste niste

blesteme, si cand se mai revolta cate unul cand isi realizeaza conditia, nu stie ce sa faca sa si-o depaseasca , revolta duce tot la ruinarea sa, prin auto-pedepsire, nu prin pedepsirea celui care l-a nedreptatit. De o saptamana incoace privesc Bucurestiul cu alti ochi, am inteles mai multe, stiu de unde sa plecat, observ progresul, si sper ca nepotii mei sa se uite la Bucurestiul de azi cu acelasi ochi cu care ma uit eu acum la cel din jurul gropii lui Ouatu.

GROAPA — Roman de Eugen Barbu. Anterior publicarii in volum, au aparut fragmente in „Viata Romaneasca" (in nr. 1/1956 Nunta, Iepe de sisic, Ploaia, Statul - ultimele doua integrate in volum Iara titlu - si Truda; Aia mica in nr. 1/1957). Prima editie in volum: Groapa, Roman, Bucuresti, ESPLA, . Geneza si evolutia Gropii, reconstituite partial chiar de scriitor - in Jurnal (1966), in Caietele Principelui (I-VII/1972l981) si in diverse interviuri, doar in parte cuprinse in E. Barbu interpretat de , Romanul romanesc in interviuri etc, constituie un exemplu tipic de „poveste fara sfarsit". Nascut dinlr-o faulkne-riana revelatie a inepuizabilei bogatii umane pe care i-o oferea chiar cartierul propriei copilarii, Cutitul de Argint (re-numit intru fictiune Cutarida) e redactat intr-o prima forma inca din 1945-l946, la sedintele din epoca postlovines-ciana a cenaclului «Sburatorul» la care tanarul Barbu lua parte. Citirea fragmentului Aia mica „nedumereste pe venerabilii din fotolii"; treizeci de ani mai tarziu, capitolul, apreciat ca reprezentativ, este reprodus in Romanul romanesc contemporan]. Romanul cunoaste (dupa declaratiile autorului) intre 1949 si 1953 nu mai putin de zece rescrieri, in 1955 urmand o a unsprezecea, in 1956 a douasprezecea, a treisprezecea transcriere fiind facuta in 1957, chiar in cursul tiparirii primei editii (motiv pentru care scriitorul, aflat inca in cautarea unui final si a unei superioare armonizari a componentelor, sia retras cartea aflata in spalt, modificand-o pana in ultima clipa). Permanenta revizuire a operei a continuat insa si dupa acest moment, ea reluandu-se practic cu fiecare reeditare a romanului. Astfel, modificarile cele mai importante apar la editia a Ii-a, din 1963: „noua editie se prezinta sporita cu cateva capitole in care apar aspecte de ridicare a constiintei sociale. Neam straduit sa reiasa cu mai multa putere protestul unei anumite categorii de oameni, e vorba de lumpenproletariat, fata de alcatuirea sociala a timpului", sustine autorul in prefata pentru ai deruta pe dogmaticii vremii. O alta tentativa de salvare a cartii a fost atribuirea ei, ca inevitabila etapa, unui ciclu mai amplu consacrat muncitorimii. Calitatea artistica a fost insa in realitate prea putin afectata. Un singur capitol -Truda (preluat din volumul de nuvele din 1958 Oaie si-ai sai)- din cele 3 adaugate acum (alaturi de Morcovii si "Rudele" lui Bica-./«/nafa/e-publicate anterior in volumul de povestiri din 1962 Prinzul de duminica, ultimul cu titlul inmormtntarea lui Dumitru Alexandru) este cu adevarat „in plus".

Dar procesul de cizelare si desavarsire nu s-a incheiat pentru autor niciodata. In ciuda calificativului „definitiv" atribuit textului tiparit in 1983 (capitolul Truda - cel mai pronuntat „muncitoresc" si totodata cel mai slab ca realizare - este de acum expediat la „nuvele"), despre editii cu adevarat definitive nu se poate vorbi decat dupa stingerea din A viata a scriitorului (7 septembrie 1993). In ciuda ostilitatii mai mult sau mai putin dirijate cu care, inca de la aparitia in revista a celor cateva fragmente, a fost intampinata de o parte a criticii, dar si de alte personaje influente ale vremii, valoarea cartii a fost totusi recunoscuta imediat (subtextual, chiar de unii din criticii ei cei mai acerbi!). Ea a devenit in timp o adevarata carte-reper a literaturii romane postbelice si, ca atare, a fost editata in repetate randuri si in tiraje imense (peste 200 000 de exemplare numai primele patru editii), a fost tradusa in numeroase limbi (poloneza, franceza, germana, maghiara, spaniola, italiana, rusa, engleza etc.), dramatizata (o varianta dramatizata a fost realizata chiar de catre autor si inclusa in volumul Teatru (1968). In 1967 la Tealrul Ciulesti i se monteaza scenariul rcali/at dupa roman, iar in 1971 o alta versiune este jucata la Teatrul Satiric Muzical „C. Tanase") s. a. m. d. Alaturi de Morometii sau Bietul loanide, la momentul aparitiei Groapa a reprezentat o lovitura majora dala proletcultismului si trium-falismului noii lumi. Climatul epocii nu-i putea inca tolera funciara sinceritate, asa ca noul dogmatism estetic, aliat intr-o „monstruoasa coalitie" cu mai vechile prejudecati ale criticii romanesti („naturalismul' fiind, inca de la Sadoveanu, una din acuzatiile ei favorite) ori cu la fel de vechiul puritanism excesiv care ii sanctionase deja pe Hasdeu, Arghezi, M. Eliade etc., a primit-o cu violente atacuri, fiind socotita „o apologie a violului, a crimei si a trivialului", „retorica // a ramasitelor putrede ale vietii". Tot astfel, incontestabila ei valoare i-a atras de indata si entuziaste adeziuni, controversele si polemicile prelungindu-se o vreme, dar sfarsind totusi prin a admite destul de repede ca era vorba de o carte fundamentala a literaturii romane postbelice. Tema nu era deloc noua in literatura romana, lumea mahalalei fiind diferii valorificata (in drama, proza sau vers) de o serie intreaga de scriitori, de la A. Pann, I. Chica, N. Filimon sau I. L. Ca-ragiale la Barbu St. Delavrancea, Sadoveanu, Re-breanu, Arghezi, Matciu I. Caragiale, C. M. Zamfirescu, I. Peltz, Stoian Gh. Tudor, C. Bar-caroiu, Carol Ardeleanu, Sarmanul Klopstock, Petru Bellu, Panait Istrati sau Miron Radu Paraschivescu. Opera lui Barbu e, cu siguranta, monografia completa si transfigurarea ei artistica exemplara, acea carte-cosmos care proiecteaza „cazul" particular in universalitate. Structura e putin obisnuita pentru un roman, insa perfect adecvata scopului: avem astfel o aglomerare de secvente epice aparent independente, nuvele, povestiri si schite (grupate in 21 de capitole in 1957, 24 in 1963, 23 din 1983) relativ autonome. Barbu e si aici povestitorul prin excelenta, suflul epic nascandu-se din insumarea tablourilor.

De altfel, destule alte povestiri (v. Pranzul de dumineca) se inscriu in aceeasi atmosfera a „Gropii", dar sunt legate totusi intre ele prin niste „carlige" (rolul comunicant al unor personaje, aluzii la evenimente relatate pe larg in alta parte etc, dar mai ales liantul epic si tematic al Cutaridei). Ele alcatuiesc o adevarata „constructie in mozaic", revendicata de Barbu pentru romanul modern in Opinii despre tehnica romanului, in „Viata Romaneasca" nr. 6/. Un fragment de incepui si altul final, tara titluri, functioneaza asemenea unui generic, introducand desfasurarea cinematografica a capitolelor-naratiuni si inchegand, circular, o lume completa, desi deschisa, construita pe principiul hologramei. Ca atare, fiecare capitol contine in el intregul (viziunea obsedanta a „Gropii"), tot astfel cum din reunirea acestor lumi aparent monadice rezulta o imagine tridimensionala, dinamica, vie, reala, ce izbuteste sa depaseasca bidimensionalitatea cartii. In acest roman-poem despre periferia Bucurestilor de altadata, din primele decenii de dupa intaiul razboi mondial (locul si timpul copilariei scriitorului), se consuma simultan nenumarate destine, tragice, comice, aventuroase, absurde, romantice, sentimentale, anodine, indiferente. Dintre firele epice multiple se detaseaza doua linii narative principale: ascensiunea crasmarului Stere - nu atil „un Cesar Birotteau al periferiei romanesti" (N. Manolescu), cat mai curind un forsyte-ian „propietar" de mahala - , observata, cu obiectivitate si detasare realista, si „balada" hotilor lui Bozoncea, infatisata in cheia unui romantism atent supravegheat. Celelalte capitole, surprinzand mereu alte fatete, figuri si destine uimitoare, vin la randul lor sa intregeasca perspectiva asupra acestei lumi infinit de bogate, al carei unic lux sunt totusi doar manifestarile, culorile, parfumurile si «inelele sale inimitabile. Chiar daca protagonistii intamplarilor sunt lumpenii, „o umanitate pestrita, ramasa in pragul civilizatiei urbane, pastrand inca o fizionomie rurala" (E. Simion), nascuta din ceea ce leapada orasul si ceea ce alunga, din mizerie, satul, marele personaj, suprapersonajul, ce-si merita pe deplin majuscula, e evident „Groapa". Prezenta sa e concreta si masiva, strivitoare (caci determina mereu, nelasandu-se nicicand determinata), insinuandu-se pretutindeni, atotprezenta in stridenta imediatului sau inefabil camuflata in adancimile si inaltimile destinelor pe care le modeleaza si deasupra carora pluteste. Amenintator si fatal ca un spectru al descompunerii, dar si ca un duh rebel al unei vitalitati fara forma si stavila, „Groapa" e, asemeni zeitei Kali, inceputul vietii si totodata perpetua, nepasatoarea ei distrugere, totul insa in cheia unui tragic degradat, a unui rau chinuit, mizerabil si fara speranta. Bolgie si vis desert de paradis, situata dincolo de Binele si Raul restului lumii, dar tulburata inca de o morala proprie (pentru ca lumea „Gropii" nu e nici a-, nici i-morala, ci profund morala, doar ca-si are propria ei morala - si inca una ce nu cunoaste scuza), Cutarida, ca un alt Macondo sau Yoknapatawpha, e „rama" povestirilor si substanta lor, asemeni „Hanului" sadovenian. Ea e intregul in care se revarsa si se implinesc fragmentele, dar si supra-destinul la care se conformeaza toate celelalte destine. H polul gravitational al ansamblului, prezenta de fundal si totodata de prim-plan, caci din suprapersonai, „Groapa" in sine (si conditia de om al „Gropii') devine aici chiar un supra-motiv

orchestrat simfonic, ramanand vesnic acelasi, desi e reluat mereu altfel si imbogatit, si o supra tema in care toate celelalte teme si motive (marirea si decaderea, viata si moartea, eterna reintoarcere a lucrurilor, puritatea si viciul, pacatul si mantuirea, dreptatea si nedreptatea, tradarea si prietenia, salvarea timpului prin rememorare etc.) se aduna si se contopesc. Ca atare, personajele sunt si ele functie de „Groapa". Pe sub ochi ni se perinda o umanitate dura si sentimentala, de o mare diversitate si autenticitate (gunoieri, lucratori la morga si abator, pravaliasi, tutungii, sifonari, bidinaresc, ghicitoare, zidari, tramvaisti, laptari, „zulitori", popi, lautari etc. ), din care se detaseaza, prin spatiul acordat, cateva figuri: carciumarul Stere si nevasta lui, Lina, camatarul Bica-Jumatate (un suflet din familia gandacului de gunoi), Bozoncea, starostele patriarhal al „breslei' hotilor, dur, autoritar, respectand totusi nescrise coduri arhaice, cvasi-haiducesti, Paraschiv, „ucenicul", un fiu al mahalalei amintind de „fatalaul" arghezian, criminalul de tip nou, sangeros si avid de faima, mizantrop si incrancenat, facand trecerea spre gangsterul lumii capitaliste, Didina, o „Tinca" si o „Rada" convertita tardiv la fidelitate etc. intreg spectrul existentelor mahalalei, dainuie insa in memorie cu o egala intensitate: de la haitele de caini la cetele de copii (inocent altoi de inger si demon) si de la tinerele fete ce abia descopera iubirea (Veta) sau o negociaza, fara scrupul, in schimbul vietii (Sinefta), la babele si mosnegii insufletiti doar de gandurile si ticurile ultimilor lor ani (Aglaia coborand aici de-a dreptul din zamfirescianul „sobor al tatelor"); de la negustorii greci la lautarii tigani („petrecerea" lor din lume ramane o pagina antologica) si de la lumea crunta a „sutilor' lui Bozoncea (Sandu Mana-mica, Nicu-Picle, Oaca, Titi Aripa) ori a „parnaiei", unde politia depaseste in bestialitate faptele hotilor, la formidabila galerie a aspirantilor la o imposibila puritate (casapul Marin Pisica, „plin de sange si pe suflet", moare de uratul vietii pe care o duce; argatul Mielu agonizeaza visand o mantuitoare, justitiara metempsihoza; Nea Fane „Carambol", un cinic iubitor de oameni, regreta ca dreptatea nu-i o sarma, pentru a o putea indrepta; Gheorghe Treanta, biet suflet candid cu aere de ucigas, e de fapt un hot credincios, ce fura pentru a-si putea fauri legal un modest vis de fericire). Doua figuri simetrice, cu o functionalitate aparte, vin sa rotunjeasca portretul acestei umanitati obscure, aprinsa de patimi si macinata de vicii, aspirand mereu la inalt, sfarsind mereu in cadere. Una e cea a primului locuitor al „Gropii", gunoierul Gri-gore, martor si evocator al evenimentelor pe care, ca protagonist al fragmentelor ncintitulate de la inceputul si sfarsitul cartii, le readuce la viata, rememorandu-le. Meditatia lui asupra vietii (vazuta ca o adevarata „comedie umana", o „panorama" cu intamplari vesele si triste ce se petrec pe fundalul unui stil de viata care ramane vesnic acelasi, tragic si fara speranta) sugereaza, cum se va intampla mai tarziu si in Principele, ideea eternei repetari a lucrurilor, a unor destine pecetluite in blestemul lor pentru totdeauna. Cealalta e misteriosul Tudose, spargatorul de lemne, ipostaza de mahala a ingerului mortii. Spre deosebire de majoritatea predecesorilor sai, Barbu nu se rezuma insa la pitoresc si exotic, ci (re)aduce in fiinta o intreaga civilizatie, o lume completa, infatisata sub toate aspectele, de la pitorescul etnografic, exterior, la metafizica ei si de la marile ei ritmuri de viata sezoniere la viata celui mai mic fragment. Avem prin urmare o monografie integrala a lumii mahalalei romanesti interbelice, in care coexista, completandu-se, perspectiva geografica, cea etnografica si folclorica sau chiar cea antropologica. Sub acest aspect capitolul „Nunta" e

documentat de-a dreptul profesionist, tot asa cum poeziile, descantecele, blestemele, cantecele de dor sau de inchisoare vin direct din prea putin studiata, dar extrem de bogata traditie a periferiei. Precum la Sadoveanu, Creanga sau Slavici, existenta omeneasca se desprinde din observarea grupurilor etnice si a varietatii lor, a gesturilor tipice, chiar rituale, ce se repeta zilnic, saptamanal, dupa anotimp, pe categorii si varste, apartinand oranduielilor traditionale ale mahalalei (mersul la crasma sau la spovedit, sfintirea casei in constructie, zidirea bisericii si venirea noului preot, perceptorul cu impozitele, iarmarocul de toamna la Obor, dragostea, nunta, cu inevitabilul petit, petrecerile mahalalei, adesea crunte, conciliul babelor, botezul, moartea ctc.) Viata este constant proiectata in dimensiune cosmica si integrata marilor ritmuri si momente ce structureaza materia, ordonand miscarea „Gropii". Astfel ca „Din rotirea anotimpurilor, din repetarea ciclurilor universale, Eugen Barbu scoate o poezie a pamantului si a cerului, a apei, a vegetalelor, a vietii" (N. Manolescu). Foarte larga este si perspectiva sociologica. Alaturi de o miscare orizontala - a ruralitatii spre periferie, a periferiei spre centru, dar si a centrului spre mahala, asistam si la una verticala ascensiunea lui Stere, decaderea altora, marirea si sfarsitul lui Bica-Jumatate, tranzitia de la hotul traditional la gangsterul modern ele. Lumea mahalalei este riguros stratificata si ierarhizata. La fel cea politica. Politicianul demagog, greva tramvaistilor si alte semne - inca foarte slabe - ce sugereaza nasterea unei constiinte de sine a umanitatii „Gropii" ca grup solidar prin conditie etc, ori cea estetica sau morala, doar ca ultima apartine mereu vocilor „Gropii", niciodata autorului). Toate aceste perspective converg, insa, intr-un adevarat poemepopee (liric si epic totodata) al starii ontologice de „Groapa", al conditiei de om al „Gropii" explorata insa in ipostaza ei bucurestean-interbelica, o ontologie a unei vitalitati mizere („acel fund de lume pestilentiala, atat de parasiti de societate, de civilizatie", noteaza Barbu In Jurnal), dar neingradite. Aceasta pentru ca, desi sugestia centrala a titlului este de „jos", de cadere, oamenii „Gropii" nu sunt totusi niste simpli „mizerabili": complex amestec de coruptie si inocenta, violenta si tandrete, instincte brutale si elanuri generoase pana la anarhie, ei sunt, cu toata mizeria lor, niste „neinvinsi". intr-adevar, din intentia demascarii mizeriei unei oranduiri (teza repetat afirmata de scriitor) si din capacitatea de a surprinde autenticul unor existente napastuite pana dincolo de orice tezism (salvatoare antiteza a cartii) s-a nascut acest „roman gorkian modern al periferiei bucures-tene, al mlastinii in care se ineaca virtuti si din care se salveaza constiinte" (M. Bucur). E tulburatoarea cronica a unei lumi-jungla de o ticaloasa frumusete, reverberand culori, sunete si parfumuri inedite si violente; o lume a etern -omenescului ivit unde te-ai astepta mai putin, o lume ce marturiseste un vechi si permanent (insa intotdeauna tragic) miracol: „ireala frumusete a unei flori crescute pe fermentatia maidanului" (I. Rotaru). Caci viata „Gropii" are cu adevarat ceva din esenta vitalitatii clo-cotioare si nestavilite a junglei, a exploziei ei de forme, colcaind, incolacindu-se, inaltandu-se din umezeala spre soare, prabusindu-se apoi si devenind absenta, pentru a renaste de indata, iar si iar, una cu forta si zbuciumul materiei universale, in vesnica ei trecere si necontenita-i germinatie.

Si totusi, ca si la „umilitii si obiditii" dostoievskieni, la „vagabonzii" gorkieni ori la „nacajitii si obijduitii" sadovenieni, dincolo de pitoreasca mizerie a existentei acestor fapturi chinuite suntem de fiecare data in stare sa „descifram o vibratie umana, o filosofie grava, tradusa in gesturi si acte neobisnuite" (E. Simion). Aceasta nu reduce, ci sporeste tragedia acestei lumi, ceea ce n-o impiedica sa si-o traiasca cu o incandescenta, (auto)distructiva intensitate. E tragedia mizeriei, la toate nivelurile fiintei, traita pe de-a-intregul de „acea viata a gunoiului, undeva in absolut"(Jurnal), nici macar absurda, pentru ca nu ingaduie rationalizarea si exclude posibilitatea teoretizarii unui mod de viata alternativ, ci data parca dintotdeauna si pentru totdeauna si data stramb (nu intamplator dreptatea e pentru Nea Fane ca o sarma ce nu poate fi indreptata ) si fara speranta: „Nu e deznadejde si nici macar existenta larvara. E o lume care protesteaza prin tragedie", „O lume fara ecou. Cum ai striga in apa. Groapa e o carte ce s-ar fi putut numi la fel de bine O suta de ani de singuratate (colectiva). Tonul in care Barbu zugraveste aceasta lume tragica c unul de poezie aspra, de pitoresc fascinant, profund indatorat esteticii uratului dar niciodata compromis de sentimentalismul vechilor pictori ai mahalalei. Altminteri insa decat la Arghezi sau la Mateiu I. Caragiale (penumbra Crailor era cea a unei lumi de purpura si aur in amurg; penumbra Gropii e cea a unei lumi subterane in care soarele razbeste rar si putin ori a unei jungle intunecoase si jilave), substanta limbajului e acum argoul pur, limbajul frust al omului simplu si needucat (se poate vorbi chiar de o inegalabila „eruditie" argotica, ea, inclusiv onomastica, situandu-se insa prin autenticitate „dincolo de orice intentionalitate satirica sau tragica" - M. Popa). Lirismul e sumbru, disonant, scrasnit, chinuit ca la Bacovia sau Geo Bogza, fraza e scurta, nervoasa ca la Hemingway, sfarsind ici-colo in inflorescente metaforice de extractie „joasa" in sensul „florilor de mucigai" argheziene, crude si expresive pana la durere (ca in unele dintre poemele sau reportajele lui Bogza). Repetatele rescrieri au sfarsit prin a conferi operei si sub aspect formal o „clara structura poematica" (E. Simion), „un ritm si o armonie ale acestei succesiuni poematice' (I. Rotaru) aduse cu fiecare editie tot mai aproape de o ideala (si imposibila) perfectiune. Liniile epice se intersecteaza polifonic, unele sunt duse pana la epuizare, altele sunt abandonate pe parcurs, fara nici o explicatie suplimentara, sporind astfel senzatia de „neregizare" a secventelor de viata ce trec parca prin fata unei camere cinematografice care inregistreaza impasibil, dar cu egal interes, accidentalul si esentialul. intregul stil de abordare a perspectivei e, de altfel, cinematografic (s-au facut chiar repetate trimiteri la neorealism ori la Pasolini), proiectand, lent, gesturi marunte pe intinse panorame. Eforturile autorului se indreapta cu precadere spre crearea traditionalei iluzii a obiectivitatii, doar ca avem acum de-a face cu o obiectivitate prin excelenta moderna, ce ascunde in miezul ei o intentie de o cu totul alta orientare decat simpla scrupulozitate mimetica, si anume o amara ironic. Judecatile morale nu se formuleaza insa niciodata ca atare, din exterior, de catre un eu transcendent, ci scriitorul prezinta, cu medicala detasare si fara cel mai mic comentariu personal, un „caz". intreaga patima, frustrare, revolta si durere, sublimeaza in stradania (estetica) a recrearii adevarului acelei lumi asa cum a fost, pentru ca toti sa inteleaga. Dedicata tatalui („tamplarului Niculae Barbu") si sugerand viitoare zone de interes ale autorului, aceasta vitriolanta acuzare (impletita nu o data - ca la Faulkner - paradoxal si inextricabil, cu o

tulburatoare nostalgie) a „Gropii", una dintre cele mai izbutite din literatura romana si universala, ne apare ca o exorcizare a traumelor unei copilarii, ca o rascumparare a lor intru creatie. Moderna explorare a unor „omenesti, prea omenesti" tinuturi cu „monstri", Groapa reprezinta atlasul exemplar al „comorilor" acestei lumi, un vehement (dar si amar) protest si totodata o vibranta pledoarie pentru demnitatea fiintei umane.

ALT ARTICOL Biografie Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924 în familia unui muncitor (Nicolae Barbu, tâmplar la CFR) şi a copilărit într-o mahala a Bucureştiului (Cuţarida). A început să scrie încă din liceu, despre clasa socială din care provenea (această opţiune şi-o va exhiba mai târziu, ca să-i provoace pe intelectuali, dar şi ca să facă pe placul autorităţilor comuniste; iată o afirmaţie a sa dintr-un interviu publicat în 1972 în Steaua: "Sunt comunist de la 14 ani, profesorii mei de liceu pot să spună cum mă sfătuiau în timp de război să nu mai scriu despre muncitori că o sajung la puşcărie..."). După absolvirea liceului, în 1943, începe şi abandonează Facultatea de Drept, începe şi abandonează Şcoala de ofiţeri de jandarmi, începe şi abandonează Facultatea de Litere şi Filosofie. Se pasionează de fotbal, face corectură pentru diferite publicaţii şi mai ales scrie. Pe cât de inconsecvent se dovedeşte a fi în urmarea unor şcoli, pe atât de tenace se manifestă ca autor. Dorinţa - şi de la un moment dat obsesia - lui este să scrie şi să publice. Să scrie şi să publice indiferent ce, indiferent unde şi indiferent în ce condiţii. Aşa se explică de ce, de-a lungul anilor, experimentează în toate genurile: proză scurtă, roman, reportaj, teatru, poezie, critică şi istorie literară, scenariu de film, jurnal, jurnal de călătorie, cronică sportivă etc. Aşa se explică de ce nu doar scrie, ci şi rescrie, transcrie, traduce, adaptează, fişează, face colaje de texte, pastişează, plagiază, scrie în colaborare (sau plăteşte pe alţii să scrie în locul lui). După propria-i mărturisire, a copiat de câteva ori de mână, ca un caligraf zelos, Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu. Caligrafierea - în sens propriu, dar şi în sens figurat, - a devenit cu timpul pentru el un mod de a fi ca scriitor. în conştiinţa publică, Eugen Barbu contează în primul rând ca romancier. Romanul Groapa, la care a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de treisprezece ori înainte de a-l publica, în 1957, a avut mare răsunet, atât în ţară (unde iniţial a fost însă incriminat, de pe poziţia realismului socialist, pentru caracterul "sordid" al mediilor descrise), cât şi în străinătate. De un succes similar s-a bucurat apoi un roman de cu totul altă factură, Princepele, 1969, evocare-parabolă, într-o limbă veche, fastuoasă, a lumii fanariote ("Princepele - va declara autorul - s-a născut din întâmplare. Am vrut să scriu o carte despre haiduci. Intrarea în uriaşul material de epocă m-a fermecat."). Romanul a făcut vâlvă şi datorită unei polemici declanşate de Fănuş Neagu (prezentat într-un capitol ca personaj grotesc) pe tema dreptului unui autor de a folosi fără ghilimele - aşa cum procedase Eugen Barbu - extrase din scrieri de demult, uitate, în scopul

de a conferi creaţiei proprii parfum de epocă. între 1962-1968, Eugen Barbu este redactor-şef la revista Luceafărul, pe lângă care înfiinţează un cenaclu pentru descoperirea tinerilor talentaţi. Intră însă în conflict cu Uniunea Scriitorilor (sub egida căreia apare revista) şi îşi pierde postul. Plin de resentimente, preia, în 1970, conducerea revistei Săptămâna, în paginile căreia duce campanii furibunde şi incorecte, sub protecţia PCR, împotriva Uniunii Scriitorilor. Exploatând cinic orientarea naţionalistcomunistă a propagandei oficiale, îi pune la stâlpul infamiei pe toţi rivalii şi adversarii săi, acuzându-i că nu-şi iubesc ţara, că sunt vânduţi străinătăţii etc. Combinaţie nemaiîntâlnită de naţionalism, şovinism, marxism-leninism şi mahalagism, publicaţia îi oripilează pe intelectuali, dar place unor cititori fără instrucţie, animaţi de instincte joase şi convine unor activişti ai PCR. Dintre colaboratorii antrenaţi în campaniile murdare ale revistei se remarcă prin vehemenţă un versificator minor, Corneliu Vadim Tudor, căruia îi conferă imunitate poemele glorificatoare închinate lui Nicolae Ceauşescu şi, mai ales, Elenei Ceauşescu. El devine un fel de aghiotant al lui Eugen Barbu. Un aghiotant ciudat, care însă, treptat, îşi aserveşte şeful, împingându-l tot mai mult în prăpastia violenţei de limbaj şi vulgarităţii. Apariţia romanului Incognito (patru volume, publicate între 1975-1980) declanşează un răsunător scandal, autorul fiind acuzat explicit de plagiat de critici cu autoritate şi de Uniunea Scriitorilor însăşi, printr-un comunicat oficial, dat publicităţii cu toată împotrivirea influenţilor susţinători ai lui Eugen Barbu. Poziţia scriitorului se şubrezeşte iremediabil, deşi el devine şi mai agresiv ca publicist. După 1989, Eugen Barbu continuă să-l gireze pe Corneliu Vadim Tudor şi înfiinţează împreună cu el revista România Mare, variantă şi mai trivială a revistei Săptămâna. Moare la 7 septembrie 1993 la Bucureşti. Mai naturalist decât inventatorul naturalismului Romanul Groapa, retipărit de numeroase ori la noi şi tradus în străinătate (în Franţa, de pildă, unde sub titlul La Fosse a suscitat interes prin latura lui exotică, asemenea scrierilor lui Panait Istrati) este povestea constituirii unui cartier de oameni săraci pe marginea unei imense gropi de gunoi, Cuţarida, din Bucureştiul interbelic. La început, în această ambianţă fetidă şi sumbră, nu hălăduiesc decât oameni fără aptitudine pentru viaţa socială - gunoieri, ţigănci care caută sticle goale, hoţi urmăriţi de poli-ţie -, dar treptat îşi fac apariţia şi diferiţi meseriaşi, negustori, salariaţi ai statului, care înjghebează şi, până la urmă, statornicesc o aşezare. Primul care se stabileşte aici, construindu-şi o căsuţă, este un fel de staroste al gunoierilor, Grigore, împreună cu soţia lui, Aglaia. Vine apoi un cârciumar, Stere, tânăr şi dornic de câştig, căruia Aglaia, cu vocaţia ei de peţitoare, i-o aduce ca nevastă pe Lina, fiica unor oameni înstăriţi din alt cartier al capitalei. Un frizer, Tilică, îşi ridică o "baracă cu geamuri", un croitor, Gogu, îşi deschide şi el un atelier, mai mulţi ceferişti - Chirică, Spiridon, Ilie şi alţii îţi improvizează la rândul lor câte o şandrama ca să aibă unde locui împreună cu familiile lor numeroase. în modul acesta o nouă mahala prinde viaţă, astfel încât primăria Bucureştiului este nevoită ca, la un moment dat, să înalţe aici şi o biserică. Romanul Groapa este deci prin subiect o sociogonie, însă una caricaturală, lipsită de suflul eroic al creaţiilor sociogonice clasice (de la Eneida şi până la scrierile despre colonizarea

vestului sălbatic american). Aşezarea care ia fiinţă are un aspect jalnic, iar relaţiile dintre oameni nu reprezintă altceva decât o maimuţărire stângace a stilului de viaţă din lumea civilizată. Toate valorile sunt falsificate. Inteligenţa se manifestă ca o viclenie primitivă. Curajul - ca o cruzime. Dragostea - ca o tresărire instinctuală provocată de miresmele primăverii revărsate peste miasmele gunoiului. Iar simţul artistic - ca o plăcere de a asculta la beţie cântece de lume deocheate. Miza literară a unei asemenea scrieri constă, în principiu, în demonstrarea faptului că fiinţa umană păstrează ceva uman chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii. Eugen Barbu nu este însă în mod real interesat de aceasta. Nu are fiorul filosofic al unui Marin Preda care descoperă că undeva, într-un sat din Bărăgan, ţăranii se delectează ca nişte intelectuali cu analiza situaţiei politice. Autorul romanului Groapa rămâne, în fond, rece faţă de lumea pe care o înfăţişează. Foarte rar îi "ia apărarea" şi atunci o face pe un ton strident, revendicativ, ca un dezmoştenit al soartei care, având în sfârşit ocazia să se exprime, se răzbună pentru umilinţele îndurate. în general, însă, el descrie neutru insolitul peisaj uman al mahalalei bucureştene. Dacă uneori recurge la o infuzie de lirism este numai pentru că aşa pretinde convenţia literaturii despre medii sociale obscure. Nu întâmplător s-au făcut apropieri între viziunea artistică a lui Emile Zola şi perspectiva adoptată de Eugen Barbu. Lăsând la o parte indignarea comică a "puritanilor", care şi-au dus îngroziţi batista la nas la pasajele despre gunoaiele intrate în putrefacţie, nu se poate să nu observăm că ei aveau dreptate denunţând amoralitatea romanului. Ca şi Emile Zola, Eugen Barbu descrie "obiectiv" realitatea investigată, cu precizarea că el nu se străduieşte să rămână impasibil, fiind impasibil prin structură. Se poate spune chiar că, din acest punct de vedere, scriitorul român este mai naturalist decât inventatorul naturalismului. La Emile Zola încă mai întâlnim o ideologizare a reprezentării: "Viaţa frenetică a vegetaţiilor şi a arborilor mistui în curând moartea din fostul cimitir SaintMittre; putreziciunea omenească fusese mâncată de flori cu atâta lăcomie, încât, trecând pe lângă această cloacă, nu mai simţeai decât pătrunzătoarele miresme ale mixandrelor sălbatice." (Izbânda familiei Rougon, trad. de Al. Dimitriu-Păuşeşti). La Eugen Barbu, descrierile sunt simple descrieri, fără sugerarea unei filosofii: "După aceea, cădea zăpada. întâi, vremea bolea, umed. Frigul scădea. începea să ningă mărunt. Peste Cuţarida se aşternea o pulbere albă. După o zi, nămeţii acopereau groapa şi câmpul. Mahalalele vecine se mistuiau. Auzeau numai câinii, afară, scuturându-şi blănile de uşa bordeiului."

Uitaţi-vă la mine, sunt scriitor! Povestea naşterii unei mahalale se întretaie, în romanul Groapa, cu istoria unei bande de hoţi, dintre care se remarcă Bozoncea, şeful bandei, Gheorghe, un hoţ bătrân, experimentat, dar sătul de viaţa în clandestinitate şi Paraschiv, un tânăr recent adoptat de clan şi avid de putere, ca un lup de sânge. Trofeul pe care şi-l dispută hoţii este frumoasa şi perversa Didina, "ibovnica" lui Bozoncea, fără însă ca această rivalitate tacită să-i desolidarizeze în aventuroasele acţiuni întreprinse pentru capturarea de cai, şterpelirea de bani din buzunarele negustorilor sau organizarea de petreceri cu lăutari în hanuri în care oricând poate descinde

poliţia. Romanul sociogonic alternează cu unul de aventuri, alert, captivant şi popular, în stilul lui Eugen Barbu pe care i-l cunoaştem din filmele cu haiduci. Trebuie remarcat însă că şi în această ipostază - de autor al unei proze de acţiune - scriitorul rămâne glacial, confecţionând peripeţiile personajelor lui cu un fel de dezabuzare, ca şi cum o viaţă întreagă ar fi făcut acelaşi lucru. Detaşarea lui Eugen Barbu a impresionat plăcut critica, semănând cu capacitatea marilor scriitori de a crea o realitate fără a se lansa în pledoarii patetice, prin simpla ei numire. Iată opinia lui Virgil Ardeleanu (criticul pe care prozatorul însuşi l-a considerat mai clarvăzător decât toţi ceilalţi critici la un loc): "Nu credem că greşim dacă afirmăm că interesul enorm cu care se efectuează lectura se datorează puternicei impresii de trăit, de adevărat. Arareori am întâlnit în noua noastră literatură pagini care să realizeze cu mai multă forţă iluzia vieţii." (Steaua, noiembrie 1963). De fapt, dacă recitim azi romanul, fără prejudecăţi, constatăm că impresia dominantă este nu de viaţă, ci de literatură. Eugen Barbu nu uită nici o clipă de calitatea lui de scriitor. Asemenea unui om simplu care şi-a instalat de curând telefon şi foloseşte aparatul doar din plăcerea de al folosi şi nu pentru că ar avea de comunicat ceva important, el pozează permanent în autor, parcă nevenindu-i să creadă că şi-a împlinit visul şi chiar scrie o carte, ca Tolstoi sau Rebreanu. Nu întâmplător transformă într-un scop în sine protocolul relatării realiste (naturaliste), compunând dialoguri de o vioiciune căutată şi mult mai numeroase decât ar fi cerut-o economia naraţiunii, făcând descrieri minuţioase şi inutile, utilizând termeni argotici cu o de-zinvoltură ostentativă. Eu sunt scriitor şi scriu, uitaţi-vă la mine! - acesta este mesajul pe care, în absenţa altui mesaj, îl receptăm în timpul lecturii. Să luăm un exemplu: "Sub malul surpat, vântul obosea. Se auzea numai fâşâitul aglicei culcate de furia lui, şi pe faţa bălţii se vedeau valuri mici, zbuciumându-se. Stăpânul desfăcu pumnul şi zarurile căzură. -Parà-ndarăt! - Ce vine... - Şase-şase... - Perechi! mai spuse unul"... Este scena cu hoţii care joacă zaruri, ascunşi - înainte de a fura caii unor căruţaşi - printre gunoaiele Cuţaridei. Precizarea că "vântul obosea", personificare arhiuzată (sadoveniană la origine), reprezintă în mod evident un tic scriitoricesc, la care Eugen Barbu recurge din spirit mimetic. De altfel, în general, descrierile de natură pe care le inserează periodic în text, fără justificare artistică, se datorează convingerii sale că un adevărat romancier trebuie să ofere din când în când cititorilor şi descrieri de natură. în mod similar, enunţurile lapidare de genul "Stăpânul desfăcu pumnul şi zarurile căzură" ţin de o exprimare exclusiv literară, în sensul de nefirească (cine povesteşte spontan o întâmplare în acest stil?). în sfârşit, replicile cu expresii specifice jucătorilor de zaruri din lumea interlopă au în mod evident rolul de element de coloratură (ca steagul cu cap de mort în filmele despre piraţi).

Colecţie de informaţii etnografice Există, în Groapa, şi influenţe livreşti particularizate, cu surse identificabile, dintre care cea mai puternică este aceea exercitată de stilul evaziv, perifrastic al lui Mihail Sadoveanu. Următorul pasaj, de pildă, pare desprins din Fraţii Jderi: "Dimineaţa, la plecare, ibovnica îi clipise mărunt din ochii ei întunecaţi, parcă a înţelegere. Pe urmă, trăsura se depărtase repede. Ucenicul s-a uitat mult după caii care alergau pe drumul de judeţ." Chiar şi mult invocatul profesionalism al lui Eugen Barbu ne apare, din această perspectivă, ca o poză a profesionalismului şi, prin urmare, ca o dovadă de amatorism. Scriitorul încearcă mereu să convingă lumea că este scriitor, fie declarând că a compus treisprezece variante ale romanului Groapa din dorinţa de a atinge perfecţiunea, fie evocând cu pietate momentul în care i-a venit ideea de a eterniza lumea periferiei, fie dând publicităţii fişe de creaţie, autentice sau ticluite anume pentru a fi date publicităţii. Această insistentă certificare a calităţii de autor, departe de a rămâne doar un mijloc de câştigare a popularităţii, exterior literaturii, este practicată, după cum am văzut, şi în cuprinsul romanului, constituindu-se într-un mod de a scrie. Aşa se explică de ce Eugen Barbu pare, dar nu este un mare scriitor. Lui i-a lipsit întotdeauna o aspiraţie mai înaltă decât aceea care poate fi satisfăcută prin tipărirea unor cărţi de vizită pompoase. Judecat dintr-o perspectivă mai puţin exigentă, romanul Groapa are valoarea lui, indiscutabilă, numai că această valoare nu constă nici în crearea "iluziei de viaţă", nici în "lirism" (cum a afirmat Nicolae Manolescu), ci într-un indefinibil farmec de enciclopedie a vieţii de la periferia oraşului. Prezentarea sistematică a unei realităţi anarhice (şi foarte puţin cunoscute, pentru că în mahala pătrunde greu cineva din afară, iar oamenii mahalalei nu sunt în măsură să-şi descrie singuri modul de viaţă) ne emoţionează la fel de mult ca relatările lui JeanJacques Cousteau despre lumea din adâncul mărilor. Frumuseţea paginilor cu caracter enciclopedic se datorează şi faptului că în cuprinsul lor Eugen Barbu este el însuşi, interesat în mod real de înregistrarea a cât mai multe elemente pitoreşti. Conţinutul uman al informaţiilor de ordin etnografic îl lasă indiferent, dar îl pasionează - ca pe un colecţionar de artă - raritatea acestor informaţii, decorativismul lor.