Formarea de Ucenici Pentru Domnul - Paolo Benini [PDF]

Zitiervorschau

Formarea de ucenici pentru Domnul Chemarea, principiile biblice şi aplicaţiile practice ale uceniciei prin dinamica grupelor mici Paolo Benini Departamentul Şcoala de Sabat şi Lucrare Personală Diviziunea Africa de Sud Berna 2011

Tabla de materii INTRODUCERE CUVÂNT ÎNAINTE SECŢIUNEA I: BISERICA ŞI PRIORITĂŢILE SALE - MÂNTUIREA ŞI UCENICIA FIECĂRUI CREDINCIOS CAPITOLUL 1: MAI ÎNTÂI, BISERICA ŞI CREDINCIOŞII CAPITOLUL 2: MÂNTUIREA ŞI CHEMAREA FIECĂRUI CREDINCIOS CAPITOLUL 3: PREOŢIA, O CHEMARE PENTRU FIECARE CREDINCIOS CAPITOLUL 4: AM FOST FĂCUŢI „UCENICI” SECŢIUNEA A II-A: FUNDAMENTUL BIBLIC, MOTIVAŢIA ŞI FILOZOFIA PROIECTULUI, APLICABILITATEA ÎN BISERICA LOCALĂ CAPITOLUL 1: FUNDAMENTUL BIBLIC AL LUCRĂRII ÎN GRUPE MICI CAPITOLUL 2: 19 MOTIVE PENTRU ORGANIZAREA ÎN GRUPE MICI CAPITOLUL 3: TIPURI DE GRUPE: CARACTERISTICI ŞI MISIUNE CAPITOLUL 4: FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE GRUPELOR MICI CAPITOLUL 5: CE SE ÎNTÂMPLĂ CU ADEVĂRAT ÎNTR-O GRUPĂ? CAPITOLUL 6: CE EFECTE BENEFICE ARE GRUPA ASUPRA MINŢII ŞI TRUPULUI?

CAPITOLUL 7: TREI PRINCIPII ALE DRAGOSTEI - PRIORITATEA DRAGOSTEI TRIDIMENSIONALE CAPITOLUL 8: UNITĂŢILE DE ACŢIUNE ALE ŞCOLII DE SABAT: STRUCTURI-SUPORT CAPITOLUL 9: STABILIREA LIDERULUI CONCLUZIE GENERALĂ: METODA LUI ISUS

INTRODUCERE Acest manual este conceput pentru a oferi idei, gânduri şi informaţii sociologice, dar şi principii din Biblie şi Spiritul Profetic privitoare la subiectul grupelor mici. Multă vreme, dar mai ales în studiile şi experienţele din ultimii 50 de ani, oamenii au vorbit cu un accent special, despre grupele mici şi dinamica lor. Subiectul este discutat în multe şi diverse medii, în educaţie, în domeniul muncii şi în terapeutică. Studii şi cercetări psihologice, sociologice şi clinice au oferit acestui tip de experienţă toate creditele necesare pentru a se ajunge la o concluzie clară şi neambiguă: aceasta este calea cea mai bună de a lucra! Deja ştim din ceea ce am înţeles din Biblie şi din scrierile Spiritului Profetic că aceasta este calea fără altă alternativă. Cu ajutorul multor studii specializate şi calificate şi mai ales prin mărturia multor experienţe din diverse locuri, culturi şi stiluri de viaţă, putem spune fără nicio îndoială că aceasta este voia explicită a Domnului. Această structură a grupelor mici nu este ceva ce am putea înlocui sau desfiinţa prin alte metode de lucru, ci este ceva care integrează şi susţine orice altă activitate, în multe domenii, în special cele ale bisericii. Este o structură-suport. În următoarele pagini, vom prezenta câteva aspecte ale subiectului, idei şi experienţe în această privinţă. Vom examina baza biblică. Vom menţiona căi şi modele de focalizare asupra grupelor, punând un accent mai mare pe bogăţia de resurse şi „Unităţile de acţiune ale Şcolii de Sabat”. În prima secţiune, vom reflecta asupra bisericii, asupra naturii şi misiunii ei; vom zăbovi mai mult asupra naturii membrilor ucenici şi preoţi şi asupra poruncii de a practica această chemare. În a doua secţiune, ne vom ocupa de aspecte practice în privinţa grupelor mici, pe care le vom extrage din Biblie şi din diferite surse, pentru a culmina în capitolul 8 cu structura fundamentală a Unităţii de Acţiune a Şcolii de Sabat. Acest capitol va fi cel mai lung şi cel mai provocator. Paolo Benini, pastor Berna, septembrie 2011

CUVÂNT ÎNAINTE Numeroase studii asupra misiunii bisericii au fost publicate; unele studii asupra creşterii bisericii au fost publicate în diverse părţi ale lumii, în aproape toate limbile. Manuale pline de metode au umplut librăriile multor biserici. Programe de evanghelizare au fost pregătite cu investirea de sume uriaşe. Multe instrumente au fost folosite. În ultimele două secole, elaborarea de metodologii şi instrumente a fost impresionantă: de la campanii de evanghelizare în sec. al XIX-lea, până la programele prin satelit din anii recenţi, care au avut anvergură globală, şi instrumentele actuale globale ale internetului. Recent, sub conducerea prof. S. Joseph Kidder 1, Institutul de Misiune de la Universitatea Andrews a realizat un studiu asupra creşterii bisericii şi a misiunii. Studiul a fost publicat în Review and Herald, cu titlul „Cele patru mari secrete ale unei biserici înfloritoare”. În capitolul 12, este tratat subiectul celor mai eficiente metode de evanghelizare. Aici sunt analizate rezultatele sondajului realizat în rândul a sute de comunităţi adventiste din Diviziunea Nord-americană; datele despre eficienţa misiunii sunt extrem de interesante. Iată sinteza acestora: 1. Prin prieteni/rude: 75-90% 2. Prin lucrarea pastorală: 5-6% 3. Prin Şcoala de Sabat: 4-5% 4. Prin programele şi activitatea bisericii: 3-4% 5. Persoane care au intrat spontan în biserică: 2-3% 6. Răspunsul la nevoi speciale: 1-2% 7. Vizitarea personală: 1-2 % 8. Prin campanii de evanghelizare care folosesc toate tipurile de instrumente teologice: 1% Iată doar câteva concluzii: Metoda cea mai costisitoare, ultima din cele opt, este cea mai puţin eficientă. „Metoda” cea mai necostisitoare, numărul 1, este cea mai eficientă în câştigarea de suflete pentru Împărăţie! „Metoda” cea mai necostisitoare este care investeşte în resursa fundamentală a bisericii, şi anume în membrii ei care duc o viaţă de credinţă autentică şi care le dau mărturie prietenilor lor, rudelor lor şi vecinilor lor!

Din această analiză simplă şi candidă reiese clar că prima iniţiativă care trebuie elaborată la orice nivel administrativ al bisericii este de a crea condiţii care să-i motiveze şi să-i mobilizeze pe toţi cetăţenii Împărăţiei cerurilor ca să dea mărturie, să fie ucenici şi să facă ucenici! Obiectivul principal al acestei lucrări este de a reflecta şi de a merge înainte în această direcţie!

SECŢIUNEA I: BISERICA ŞI PRIORITĂŢILE SALE - MÂNTUIREA ŞI UCENICIA FIECĂRUI CREDINCIOS „Dacă vrem ca biserica să fie cu adevărat ceea ce spunem că este, atunci trebuie să lucrăm ca s-o reformăm.” (Dietrich Bonhoeffer) „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curând la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului. Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… «Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.»” (Pavel din Tars) „Toţi copiii tăi vor fi ucenicii Domnului şi mare va fi pacea copiilor tăi.” (Isaia) „Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii. Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos.” (Pavel din Tars) „Biserica trebuie să lucreze pentru mântuirea omului. Ea a fost organizată ca să slujească. Misiunea ei este de a duce Evanghelia în lume. Scopul ei este să reflecte plinătatea şi desăvârşirea naturii divine.” (Ellen G. White) Observăm o distanţă enormă între ceea ce am citit despre planul lui Dumnezeu pentru poporul Lui şi ceea ce manifestă biserica în multe părţi ale lumii. Declaraţiile de mai sus şi misiunea pe care Domnul ne-a încredinţat-o înainte de a Se înălţa de pe pământ, şi pe care o găsim exprimată în ultimele Sale discursuri (Ioan 13-17; 20:21; Matei 28:18-20; Marcu 16:15-16), par aşa de departe, aşa de himerice, atât de imposibil de realizat, că eşti tentat să spui că propunerea lui Isus a fost o greşeală. Afirmaţii precum „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât Domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi” (Ioan 13:15-17); sau „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34-35), sau „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5), „Dacă aduceţi mult roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit şi voi veţi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15:8), sună a misiune imposibilă. În această secţiune ne vom gândi la faptul că suntem ucenicii lui Isus, la semnificaţia acestui lucru şi la modalitatea de a aborda chemarea uceniciei.



CAPITOLUL 1: MAI ÎNTÂI, BISERICA ŞI CREDINCIOŞII „…pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:10) În biserica locală trebuie realizat şi experimentat mai întâi planul de mântuire al lui Dumnezeu. Dar, mai mult decât bisericii în ansamblu, credinciosul, copilul lui Dumnezeu, persoana umană este entitatea căreia Domnul îi adresează invitaţia Sa şi îi oferă răscumpărarea, regenerarea, convertirea şi chemarea la slujire. Principalul beneficiar al mântuirii, al transformării şi al harului consacrator al lui Dumnezeu este credinciosul individual. Acestuia îi adresează Domnul apelul de a-L urma, de a deveni „prietenul” Lui, ucenicul Lui! Subiectul de care ne vom ocupa în aceste pagini îşi are temeiul în chiar existenţa bisericii: natura şi misiunea acesteia, locul ei în planul lui Dumnezeu. Atunci când deschidem Biblia, găsim numeroase declaraţii potrivit cărora biserica este centrul şi ţinta planului lui Dumnezeu. Iată trei declaraţii din Vechiul Testament care argumentează exhaustiv această idee: „Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai mei dintre toate popoarele căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel” (Exodul 19:4-6); „Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moştenire. El L-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoşate; l-a înconjurat, l-a îngrijit şi l-a păzit ca lumina ochiului Lui” (Deuteronomul 32:9,10); „Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‚După slavă m-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Lui’” (Zaharia 2:8). Afirmaţiile din Noul Testament sunt chiar mai puternice. Câteva exemple: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18); „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curând la tine. Dar dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui voi, stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3:14,15); „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25); „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10). De la chemarea lui Avraam şi până la viziunile din Apocalipsa, vedem un Dumnezeu care Îşi cheamă un popor şi doreşte să zidească o biserică pentru El. Declaraţia lui Pavel: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25), exprimă întreaga anvergură a intenţiilor lui Dumnezeu.

În lucrarea sa monumentală „Je batirai mon église..!”, Alfred Kuen exprimă această idee cu multă claritate: „Obiectivul suprem al morţii lui Isus pe cruce a fost nu doar de a salva persoane individuale, dar şi de a stabili un trup, biserica.”2 Dar ce este biserica? Ce se înţelege prin acest termen? Scriitorii Noului Testament folosesc termenul „biserică” într-o manieră amplă şi diversă. Biserica-loc-clădire: un loc de închinare într-o clădire (vezi Romani 16:3-5) care poate fi identificat în baza dovezilor istorice. Biserica-adunare, adunare locală a credincioşilor: chiar dacă „sunt adunaţi doi sau trei” (1 Petru 2:3-5; Matei 18:20) este un moment pentru întâlnire, adunare, comuniune! Biserica regională: o comunitate locală, situată într-o anumită zonă geografică: un district de biserici (Galateni 1:2). Biserica mondială: multinaţională, multirasială, globală (Apocalipsa 14:6; Isaia 60:1,2; Matei 28:17-19). Biserica – popor global, unită printr-un crez, o viziune şi o misiune. Biserica universală: multitudinea de credincioşi, copiii lui Dumnezeu care populează cerul şi pământul, universul! (Efeseni 3:10; Apocalipsa 4 şi 5). Dintre aceste sensuri, cel mai frecvent aplicat este cel de comunitate locală. Într-adevăr, găsim menţionată „biserica din… Corint, Efes, Roma…”, biserica care se adună „în casa lor”3. Această utilizare a termenului „biserică” ne evocă o entitate concretă, vizibilă, care poate fi localizată geografic; o biserică în care oamenii se întâlnesc unii cu alţii, compară, împărtăşesc idei şi dragoste. O biserică în acţiune, în care sunt întâlnite limite şi dificultăţi. O biserică adevărată alcătuită din bărbaţi şi femei cu toate limitările lor. Biserica este şi universală, şi mondială, şi naţională. Însă, biserica poate deveni toate acestea dacă, mai întâi de toate, devine o entitate vizibilă, locală, identificabilă. Una care merge între oameni, se apropie de ei, îi primeşte, le slujeşte, este o ureche care ascultă, o mărturie pentru dragoste. Următoarea declaraţie făcută de Ellen White se aplică cel mai bine la acest concept despre biserică: „Biserica este instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea a fost organizată pentru slujire, iar misiunea ei este aceea de a duce lumii Evanghelia. De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca prin biserica Sa să descopere lumii plinătatea şi desăvârşirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscută mărirea Sa.”4 Biserica o reprezintă, prin urmare, „membrii ei” pe care Domnul i-a chemat şi îi cheamă să fie una cu El, să devină ucenicii şi preoţii Lui. Aceasta este tot ceea ce contează. Pe această temelie putem să clădim şi să investim în creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 2: MÂNTUIREA ŞI CHEMAREA FIECĂRUI CREDINCIOS Implicaţiile şi consecinţele practice ale mântuirii în viaţa credinciosului „Isus Hristos mântuieşte, eliberează, înduplecă.” Dietrich Bonhoeffer „…lucruri mai bune…care însoţesc mântuirea.” (Evrei 6:9) „Biserica este locul descoperirii harului Său, în care El Îşi găseşte plăcerea de a-Şi descoperi puterea de a transforma inimi.”5 Conştientizarea mântuirii este condiţia firească a celor care au întâlnit adevărul Evangheliei şi au ajuns să cunoască Împărăţia. Această conştientizare este, bineînţeles, condiţia indispensabilă fără de care nu poţi da mărturie. Pentru a da gustul de sărat, trebuie să fii sare. Epistola către Romani este universal recunoscută drept documentul inspirat care, mai mult decât oricare altul, ne oferă o înţelegere a planului de mântuire al lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Această scriere este preţuită ca fiind summa dogmatica a doctrinei mântuirii. Însă nu la fel de preţuită este şi ca text despre evlavia practică, despre experienţa şi organizarea bisericii. Noi credem că aceasta este o nedreptate şi la adresa epistolei, şi a autorului. O mare parte din această epistolă se ocupă într-adevăr de lucruri practice – este suficient să citim capitolele 12-15. Această secţiune nu este doar 6 un apendice sau o notă de subsol, ci este inserată în planul epistolei, într-o manieră foarte armonioasă şi logică.7 Tema mântuirii apare peste tot în epistolă. A fost intenţia vădită a lui Pavel de a o menţiona de mai multe ori: scrie despre aceasta la fiecare început (1:9-11,16-17) şi la sfârşit (15:14-17; 16:25,26). Această mântuire este rezultatul obţinut şi trebuie să se maturizeze prin lucrarea harului Lui (15:15). Chiar dacă autorul se ocupă de teme precum Israel (capitolele 9-11) şi conduita creştină (capitolele 12-15), cititorul nu trebuie să facă greşeala de a crede că tema nu mai este cea anunţată în introducere şi în concluzie. Este deci important să înţelegem dinamica mântuirii şi modul în care putem avea experienţa ei atât personal, cât şi în comunitate. Obiectivul este mântuirea Ţinta este mântuirea. Ţinta supremă, obiectivul esenţial, motivul pentru care Dumnezeu a plănuit Întruparea şi a dorit Biserica este realizarea mântuirii.

Doar această mântuire, trăită şi simţită profund, ca forţă motrice în viaţa sa, îl poate face pe credincios dinamic, eficient şi abilitat. Îl poate face un membru apt pentru zidirea trupului lui Hristos, fără de care nu poate fi lansată misiunea. Dar ce este MÂNTUIREA? Mântuire completă şi totală, aici şi acum… şi în veşnicie. Mântuirea care izbăveşte, eliberează, mângâie şi iartă. Îndreptăţeşte, sfinţeşte şi transformă. Educă şi luminează. În epistola noastră, elementele acestei mântuiri sunt exprimate cu mare claritate şi într-o manieră extrem de explicită. Totodată, mai găsim prezentat şi rolul pe care comunitatea trebuie să-l adopte pentru a face experienţa efectivă. În această epistolă, cu mai multă precizie decât în celelalte, apostolul pune în ordine şi se focalizează asupra tuturor aspectelor şi etapelor acestei mântuiri: motivul pentru care a devenit necesară8; la ce a dat naştere în fiinţa umană9 şi paşii întreprinşi şi realizaţi pentru eliberarea omului. Cele trei dimensiuni ale „mântuirii” În noua ediţie a Bibliei de studiu Andrews,10 epistola apare împărţită în nouă părţi. Mântuirea este prezentată clar ca fiind tema de bază a întregii epistole.11 Sub această împărţire în nouă părţi, trei apar sub tema mântuirii şi au următoarele subiecte: 1. Îndreptăţirea prin credinţă (2:17–4:25) 2. Viaţa izbăvită şi transformată în Hristos (capitolele 5-8) 3. Noul stil de viaţă al creştinului care are experienţa unei noi relaţii prin închinare şi comuniune cu comunitatea de credincioşi şi faţă de lume (capitolele 12–15:21) 1. Mântuirea ca îndreptăţire, iertare şi împăcare Dumnezeu a asigurat lucrarea de expiere pentru a acorda pace, pentru a-i permite credinciosului să trăiască cu certitudinea conştientă că Dumnezeu îl iubeşte şi doreşte să-l elibereze de regrete şi simţăminte de vinovăţie. Declaraţiile biblice sunt simple, directe şi formale cu privire la metoda folosită de Dumnezeu pentru împlinirea acesteia: mântuirea este un „har” şi a devenit posibilă prin întruparea, moartea pe cruce şi învierea lui Isus Hristos. „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu… Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos….cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”12

Mântuirea este iertare, îndreptăţire şi împăcare. 2. Mântuirea ca eliberare, regenerare şi pregătire pentru viaţă Mântuirea nu este doar iertare, îndreptăţire şi împăcare. Este eliberare din legăturile şi robia păcatului; este transformarea naturii omeneşti prin convertire şi naşterea din nou; este oferirea celui credincios a şansei de a trăi potrivit cu voia lui Dumnezeu; este viaţa cea nouă. „Căci dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”13 În acest text este exprimat un adevăr profund, fundamental pentru înţelegerea naturii mântuirii pe care Dumnezeu o oferă celui credincios. Condiţia de vinovat, condamnat şi pierdut este depăşită prin trecerea la condiţia de credincios, iertat, îndreptăţit şi împăcat. Apostolul, folosind în continuare termenul mântuirii, cu care şi-a început epistola, introduce un punct nou şi declară că procesul nu se încheie cu iertarea. Mântuirea înseamnă mult mai mult! În această a doua secţiune a epistolei, Pavel enumeră elementele constituente ale acestei mântuiri. 1. Este eliberare de păcat, nu doar iertare. „Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat… căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har… Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii… (Romani 6:7,14,18). Şi mai mult: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El” (6:4). Capitolul 6 evidenţiază această nouă condiţie a „izbăvirii” din păcat, izbăvire obţinută prin noua relaţie stabilită cu Hristos prin şi de la botez. 2. Este sfinţire; este construirea unui nou viitor, cu noi priorităţi, cu un nou centru de gravitate în vieţile noastre. Viaţa este acum centrată în Hristos. „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică” (Romani 6:22). Acum putem păşi din nou pe calea înnoirii şi transformării. Pavel foloseşte termenul „metamorfoză”14. 3. Înseamnă intrarea într-o viaţă nouă, având o nouă relaţie cu legea – nu sub lege, ci cu legea în inimă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru!... Astfel dar, cu mintea eu slujesc legii lui Dumnezeu, dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.”… „Căci – lucru cu neputinţă Legii întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând din pricina păcatului pe Însuşi Fiul Lui, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 7:25; 8:3,4).

Acum, legea este „în inimă”. Acum este posibil un cod etic care îşi are originea în motivaţii şi valori, într-un imperativ moral lăuntric, mai înalt. Acum credinciosul poate îndeplini un rol nou în lume. Acum nu mai este sub lege, ci cu legea! Nu mai simte teama de condamnare, dar se teme de efectele vătămătoare pe care păcătuirea le are asupra lui, asupra creaţiei, asupra societăţii, asupra oamenilor.15 4. Este o viaţă abundentă, „reanimată” şi dătătoare de viaţă. „Dar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare” (Romani 8:11). Isus a vorbit despre viaţa din belşug 16, viaţa bogată în viziune, sens, vocaţie, bucurie. 5. Este o relaţie nouă cu Tatăl. „Dar dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi… Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi nu aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm «Ava», adică «Tată»!” (Romani 8:11,14-15). Odată cu sosirea Împărăţiei, rugăciunea noastră este rugăciunea Domnului. Noi suntem copiii, parte a unei noi familii. Nu mai suntem singuri. Avem cetăţenie, avem demnitate. Avem siguranţă. 6. Este o relaţie înnoită pentru crearea de relaţie, solidaritate, participare, protecţie, speranţă (8:20). 7. Înseamnă a „domni în viaţă” „Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu atât mai mult cei ce primesc în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” (Romani 5:17). Focusul este asupra slujirii Duhului care caracterizează viaţa credinciosului de acum înainte. Roada Duhului este ENKRATEIA, auto-stăpânirea, controlul asupra sinelui. Aceasta ne aduce în atenţie un alt adevăr al noului legământ în Hristos: noua chemare de împăraţi şi preoţi!17 Această „mântuire” nu este arătată ca fiind doar rezultatul morţii lui Hristos, ci şi produsul vieţii Lui: „vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (5:10). Apostolul, aşa cum se ştie şi cum deja am văzut, a vorbit mult despre efectele mântuitoare ale morţii lui Hristos în prima parte a epistolei (1–5:11). Aici el evidenţiază rolul central al credinţei, înţeles ca act de accedere şi de primire a harului răscumpărător al sângelui lui Hristos. De 17 ori, în capitolele 3, 4 şi 5, este exprimat conceptul răscumpărării prin credinţa în moartea Lui ispăşitoare. Amintim doar Romani 3:25: „Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.”18

Vocabularul este diferit în partea a doua (de la 5:10 la 8). Intrăm în relaţie cu această mântuire printr-un „proces” în care accentul nu cade pe un act de credinţă „juridic”, ci pe o relaţie personală, în care intră în joc emoţiile, sentimentele şi factorii existenţiali: o comuniune spirituală. De 11 ori, în aceste capitole, întâlnim expresia Hristos în mine/în voi sau a fi în Hristos. O expresie care subliniază exact această relaţie de comuniune, de relaţie personală şi intimă. Acesta este clar un aspect al credinţei19, este aspectul relaţional al credinţei. Pavel utilizează termenul „credinţă” o singură dată în această secţiune, în Romani 6:8. Mântuirea este eliberare, înnoire şi calificare pentru viaţă. 3. Mântuirea şi înnoirea vieţii transformate şi trăite în iubire Acum este posibilă o nouă calitate a vieţii. O nouă fiinţă a înlocuit-o pe cea veche, care a murit. Noul stil de viaţă este caracterizat de prezenţa Lui în vieţile noastre. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită… Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii… Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii; căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: «Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti» şi oricare altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Dragostea nu face rău aproapelui lui: dragostea deci este împlinirea Legii [umblarea potrivit dragostei]” (Romani 12:2,9-16; 13:8-10; 14:15). Termenii pe care Pavel îi foloseşte pentru a descrie acest nou curs sunt diferiţi. Cuvântul „dragoste” într-o anumită măsură le încorporează pe toate. Romani 12:8-16 rezumă ceea ce găsim în celelalte scrieri ale lui Pavel. Aceşti termeni sunt „milă, bucurie, credinţă, cinste, sârguinţă, speranţă, ospitalitate, părtăşie” şi îi găsim şi în Galateni 5:22, 1 Corinteni 13 şi Coloseni 3. În această mare epistolă, Pavel tratează mai aprofundat aceiaşi paşi pe care i-a abordat în celelalte epistole. Mântuirea aduce o nouă viaţă trăită în credinţă. Aşa cum scria Dietrich Bonhoeffer, „Isus Hristos salvează, eliberează, înduplecă.” Prin Evanghelie avem iertare, libertate şi o chemare la dedicare. Dedicare faţă de dragoste. Posibilitatea şi experienţa mântuirii

Ceea ce contează cel mai mult în dimensiunea existenţială şi în credinţă trece dincolo de actul de a crede, trebuie să devină o experienţă religioasă zilnică pusă în practică, mântuire vie. „Trebuie să vă naşteţi din nou.” La această declaraţie categorică pe care Isus i-a făcut-o pentru a avea acces la viaţa veşnică, Nicodim a replicat repetat cu întrebarea cea mai crucială pe care cineva ar putea s-o pună în astfel de împrejurări: Cum? Cum este posibil să obţii regenerarea şi renaşterea? Cum este posibil să experimentezi mântuirea sfinţitoare şi să trăieşti această experienţă cu libertate, bucurie şi putere? Aceasta este întrebarea cea mai importantă la care oamenii caută un răspuns: ce instrumente ne sunt indicate în Biblie în acest scop? Ce le spune Pavel credincioşilor din Roma şi din alte locuri? Noi înţelegem că apostolul doreşte să propună un răspuns în secţiunea care vine după primele două părţi pe care le-am analizat în treacăt (capitolele relevante sunt de la 2 la 8). Mai mulţi autori, în afară de echipa care a lucrat la Biblia de studiu Andrews, sunt de acord că începând cu capitolul 9 din Romani, Pavel examinează lucruri practice20. Capitolele 10 şi 12, în mod deosebit, prezintă câteva indicaţii interesante. Să analizăm câteva texte cheie: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă mântuirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine.”21 Acest text spune simplu şi direct că mântuirea (mântuirea despre care Pavel vorbeşte în introducere şi apoi, din nou, în alte texte) este posibilă doar prin credinţă şi mărturisire. Cu privire la asocierea dintre credinţă şi mântuire, Biblia arată clar de nenumărate ori că credinţa face mântuirea accesibilă22. În lumina locului pe care îl ocupă Romani 10:9-10 în cadrul întregului capitol şi în întreaga epistolă, dorim să examinăm binomul credinţă şi mărturisire, exprimat aici de Pavel: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta… vei fi mântuit”. Cu alte cuvinte, Pavel subliniază aici faptul că acea conştienţă a mântuirii nu este rezultatul doar al credinţei, ci al binomului credinţă şi mărturisire. Ce categorie a mărturisirii se are în vedere? Nu este mărturisirea23 care vine după pocăinţă, adică mărturisirea păcatelor pentru care avem nevoie de iertare (lucru extrem de important, în orice caz24) şi pe care o căpătăm prin credinţă. Pavel vorbeşte despre mărturisirea Numelui Domnului, despre mărturisirea credinţei25, despre mărturisirea a ceea ce înseamnă Domnul pentru noi. A mărturisi, deci, înseamnă a recunoaşte, a afirma, a da mărturie, a fi de partea cuiva şi a-i lua apărarea, a proclama ceea ce crezi, a declara experienţa personală cu Domnul; a-ţi mărturisi bucuriile şi progresul, nevoile şi insuficienţele. Înseamnă să mărturiseşti, să ateşti şi să celebrezi ceea ce a făcut Domnul pentru tine şi în tine. În altă parte, Pavel îi scrie lui Timotei despre „acea frumoasă mărturisire făcută înaintea multor martori” (1 Timotei 6:12).

În Romani 10:10, Pavel reia şi completează conceptul exprimat în versetul 9: „Căci prin credinţa din inimă se capătă mântuirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” În aceste texte, el spune practic că, aşa cum ne însuşim îndreptăţirea prin credinţă şi cum o primim prin meritele Mântuitorului, tot la fel facem din mântuire experienţa noastră, prin mărturisire. Carlo Maria Martini a scris un comentariu interesant despre aceasta: „Ea nu este doar mărturisirea păcatelor, ci şi conversaţia frăţească – în care, dacă se doreşte, poate fi inclusă şi rugăciunea împreună – care include cel puţin două faze: confessio laudis şi confessio vitae. Termenul de mărturisire, în sensul latin, înseamnă, mai presus de toate, laudă. «Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud» (Luca 10:21). Confessio laudis, adică în sensul lui Augustin… laudă lui Dumnezeu şi mulţumiri pentru ceea ce a făcut pentru noi.”26 Acest gen de mărturisire are o importanţă semnificativă în Sfânta Scriptură în ceea ce priveşte experienţa mântuirii. Unele texte subliniază aceasta în mod deosebit: „Şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul… De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus… Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să rămânem tari în mărturisirea noastră… Prin El să aducem totdeauna lui Dumnezeu, o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.”27 A mărturisi pe Hristos înseamnă să oferi credinţei o cale de exprimare. Înseamnă să-i dai voie să iasă din inimă şi să se exprime, să se arate lumii şi să crească. Înseamnă să facilitezi „schimbul” şi creşterea în experienţa creştină, oferindu-i spaţiul vital – ceea ce reprezintă singura cale atunci când credinţa experimentează darul mântuirii. În concluzie, putem spune că în timp ce credinţa este un act personal, care poate fi şi tainic, şi intim, mărturisirea face credinţa o experienţă împărtăşită, publică şi comunitară. Textele amintite transmit ideea că a mărturisi înseamnă să-ţi trăieşti credinţa împreună cu ceilalţi, în doi, în trei, împreună. Mărturisirea, în lumina textelor pe care le-am citit din Epistola către Evrei, este legată de închinare; este un act de închinare. Trebuie să aibă un rol important în închinarea comunităţii. Mărturisirea trebuie să fie închinare. Rolul închinării în viaţa bisericii şi în experienţa mântuirii Un îndemn pe care îl întâlnim frecvent în Scriptură este cel privitor la închinare. De la începutul istoriei mântuirii, de la intrarea păcatului în lume, odată cu conflictul dintre Cain şi Abel28, până la prima experienţă a lui Noe, după potop, imediat după ce a ieşit din arcă29, până la peregrinarea lui Avraam care, oriunde poposea, ridica un altar şi se închina împreună cu familia30, până la unele dintre motivele pentru care Domnul a dorit să-Şi elibereze poporul din Egipt31, trecând prin toate perioadele istoriei până la vremea sfârşitului descrisă în Apocalipsa, invitaţia la închinare este tot mai presantă şi mai frecventă32.

În Noul Testament, închinarea şi, mai exact, modul în care este adusă, este asociată cu posibilitatea de a avea experienţa înnoirii şi sfinţirii. Acest aspect este accentuat mai ales în epistolele către Evrei şi Romani. În ultimele capitole ale epistolei către Evrei, autorul subliniază faptul că darurile şi jertfele (oferite în ritualurile antice) „nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui” (9:9)33; însă, noua „închinare” îl conduce pe credincios într-o relaţie nouă curăţitoare şi sfinţitoare (Evrei 10:19-22). Această „nouă închinare” angajează de asemenea întreaga comunitate! (Evrei 10:24-25) Dar chiar şi în ultima secţiune a epistolei către Romani găsim legături directe şi expresive între închinare şi înnoirea harului răscumpărător. Am văzut conexiunea cu închinarea în Romani 10:9-10. Amintim din nou Romani 12:1-2: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească [alţii traduc „o închinare inteligentă”]. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Mai explicită decât aceste două versete este declaraţia lui Pavel din finalul epistolei: „Totuşi, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu, ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu pentru ca neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt” (Romani 15:15,16). Aici, chiar la finalul epistolei lui, Pavel arată că el, ca slujitor al lui Isus Hristos, slujeşte neamurile pentru ca şi acestea să poată fi o jertfă bună, literal „ca să fie o bună jertfă preoţească”. Concluzie Din oricare punct de vedere am privi, vedem că închinarea are un rol relevant în experienţa de calitate a mântuirii: „îndreptăţire şi iertare”, „izbăvire şi sfinţire”, „noua viaţă trăită în dragoste”. Închinarea personală adusă Domnului şi închinarea împreună cu fraţii. Şi atunci, paşi trebuie făcuţi pentru a facilita participarea activă, motivată a tuturor credincioşilor. Dacă închinarea realizează această operaţiune importantă, atunci dreptul acesta trebuie pus la dispoziţia fiecărui copil al lui Dumnezeu. Un principiu fundamental este ca, în timpul serviciului divin, închinătorii să nu fie simpli spectatori, ci fiecare să fie un participant activ, implicat în închinare, un preot. Dacă consecinţele sunt aşa de radicale, atunci acest drept trebuie făcut accesibil pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, cu orice preţ. Aceasta este o problemă de viaţă şi de moarte, mai întâi pentru individ, apoi pentru biserică în ansamblu. Şi lucrul acesta este cu atât mai important pentru că prin harul Evangheliei, au fost făcuţi preoţi şi ucenici.

CAPITOLUL 3: PREOŢIA, O CHEMARE PENTRU FIECARE CREDINCIOS „Dar voi vă veţi numi preoţi ai Domnului şi veţi fi numiţi slujitori ai Dumnezeului vostru.” (Isaia 61:6) Un concept pe care se pune un mare accent în Scriptură, începând cu Exodul (19:6) şi continuând cu Psalmii şi Isaia, şi care este mult mai prezent în Noul Testament, este preoţia tuturor credincioşilor. În acest capitol dorim să analizăm acest model biblic din mai multe puncte de vedere şi să înţelegem care sunt implicaţiile acestuia pentru mântuire, închinare, organizarea bisericii şi misiunea acesteia. Istoria chemării preoţeşti în vechiul şi noul legământ În întreaga istorie sacră găsim acest adevăr reafirmat în principalele evenimente ale istoriei mântuirii: 1. Odată cu formarea poporului ales, după eliberarea din robia egipteană, Domnul a proclamat solemn acest statut copiilor lui, în cadrul stipulării primului legământ: „Acum dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel” (Exod 19:5-6). Un astfel de legământ contrasta cu condiţiile în care trăiseră până atunci: vreme îndelungată fuseseră robi în cea mai puternică ţară a acelei perioade, condusă de un monarh care avea putere absolută asupra tuturor, oameni şi lucruri deopotrivă, cu o castă preoţească ce îşi lua dreptul de a-şi folosi abuziv poziţia, sub pretextul accesului direct la divinitate şi al dreptului exclusiv de mediatori şi purtători de cuvânt ai zeilor. Faptul că acum erau numiţi preoţi dezvăluia o lume cu aşteptări existenţiale foarte diferite. Dar acesta era un legământ condiţional: „dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu”.34 2. Ceva s-a întâmplat însă care a slăbit preoţia universală a fiecărui credincios. Legământul a fost rupt! Mai cu seamă un episod a slăbit viziunea şi imboldul: viţelul de aur. În acea ocazie, doar seminţia lui Levi a stat de partea lui Moise. Faptul acesta a făcut necesară repetarea şi relansarea făgăduinţei şi hotărârii lui Dumnezeu de a-Şi crea un popor de preoţi. Cu Isaia, planul lui Dumnezeu este reasumat şi profetizat din nou ca eveniment ce se va împlini în timpurile mesianice viitoare: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns…Dar voi vă veţi numi preoţi ai Domnului şi veţi fi numiţi slujitori ai Dumnezeului vostru” (Isaia 61:1,6). Din acest text din Isaia reiese clar că existase o problemă cu chemarea preoţească. Dacă totul ar fi decurs potrivit cu chemarea şi planul care fuseseră iniţiate prima dată, ce sens ar fi avut să se vorbească din nou despre aceasta ca despre un plan ce avea să fie împlinit în timpurile mesianice viitoare?

3. Atunci când Mesia a venit, a făcut din acest verset din Isaia manifestul misiunii Sale. Luca ne prezintă detaliile începutului oficial al lucrării Sale, într-o zi de Sabat, în sinagoga din Nazaret (4:1621). El a citit textul, l-a aplicat la Sine şi a declarat că aceea era ziua împlinirii acelei profeţii mesianice. Acesta este motivul pentru care acest „vis” al lui Dumnezeu pentru poporul Lui a devenit posibil doar acum, când lucrarea lui Mesia a început. 4. În noul legământ inaugurat de Hristos, „planul veşnic al lui Dumnezeu” privitor la preoţie avea să ocupe un loc important în scrierile Noului Testament: un mare număr de versete aşază această chemare a credincioşilor în rândul obiectivelor lucrării de răscumpărare a lui Mesia. Să analizăm pe scurt principalele texte din Noul Testament: 1. Apocalipsa 1:4-6. Acest text, aflat la începutul Apocalipsei, introdus prin descoperirea de Sine a Trinităţii, ne prezintă lucrarea lui Hristos într-o manieră interesantă: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcate cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său…” (Apocalipsa 1:5-6). În acest text, avem o afirmare directă a lui Hristos şi a lucrării Lui: 1. El ne iubeşte! 2. El ne spală de păcate prin sângele Lui. 3. El face din noi împăraţi şi preoţi. După cum a venit să ne mântuiască, tot aşa El face din noi preoţi. Dorinţa de a ne face „preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” este la fel de puternică precum dorinţa Sa de a urca pe cruce pentru răscumpărarea noastră. Aceasta arată cât de importantă este pentru El chemarea noastră preoţească. 2. Aceleaşi concepte sunt exprimate cu aceeaşi forţă în Apocalipsa 5:9-10: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod, şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi vor împărăţi pe pământ.”35 3. Romani 15:15-16. Deja am amintit acest text; este mai puţin cunoscut, dar este foarte important din mai multe motive. Pavel foloseşte verbul „iereorgounta” şi îl aplică la sine. Acest cuvânt apare o singură dată în Scriptură şi este un cuvânt compus: „IEREUS” şi „ERGON”. Este un participiu prezent activ, sensul literar putând fi redat prin „făcând preoţi”. Dacă ţinem seama de acest aspect împreună cu restul declaraţiei, lucrarea slujitorilor lui Evangheliei, din rândul cărora Pavel declară că face parte, capătă o puternică semnificaţie. Această sarcină este, potrivit apostolului, aceea de a face efectivă slujirea preoţească a credincioşilor. Este de a face preoţi! Ce înseamnă aceasta pentru noi, astăzi?

4. 1 Petru 2:4-5,9-10. Acesta este textul cel mai cunoscut cu privire la preoţie, cel mai frecvent citat în studiile despre preoţia universală a credincioşilor, de-a lungul secolelor. Un element care ar trebui notat şi subliniat este faptul că, aici, ca şi în celelalte texte din Apocalipsa, confirmarea preoţească, spre deosebire de cea din Exodul 19:6, nu este condiţionată. Este afirmativă, completă şi totală. Noi suntem o preoţie împărăţească. Noi am fost făcuţi preoţi deja; fapta deja a fost împlinită. Mesia a împlinit această misiune! Vom examina acest text mult mai detaliat într-o secţiune ulterioară. 5. Efeseni 4:11-13: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”. Deşi nu se face nicio referire la preoţie, este ceva aici ce trimite în aceeaşi direcţie. Potrivit textului, chemarea bisericii şi dreptul membrilor săi este împlinit în „sfinţenie”, „slujire” şi „zidire” pentru ca fiecare credincios să obţină creşterea până „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”. Dacă acesta este obiectivul şi dreptul fiecărui credincios, pe de altă parte, darurile pe care Dumnezeu le conferă – apostolii, prorocii, evangheliştii, pastorii şi învăţătorii – sunt pentru a sluji „biserica şi pe fiecare credincios” spre a-şi împlini chemarea preoţească. 5. În sfârşit, găsim preoţii în acţiune într-un mod pe care îl putem considera ca fiind deosebit de solemn: este momentul „inaugurării” veşniciei, cu o lucrare care nu are precedent. Textul spune: „… fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n- are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.”36 Acum ei îndeplinesc o lucrare în locurile cereşti şi iau parte la judecată. Preoţii şi locul de închinare Am ajuns la acest capitol după ce am vorbit despre tema serviciului de închinare şi rolul pe care îl joacă în mântuirea personală. Persoana preotului este, în imaginaţia populară, puternic legată de serviciul de închinare. Se spune clar că preoţii din sanctuarul israelit aduceau jertfe (Evrei 7:27; 10:11; 5:1). Biblia nu ne oferă o listă cu funcţiile preoţeşti într-o manieră sistematică. Printr-o reexaminare a acelor texte care fac menţiune implicită sau explicită, putem totuşi să identificăm o „listă a îndatoririlor preoţeşti”. Iată câteva caracteristici principale: 1. Sunt elementele din care este construită biserica, pietrele vii: 1 Petru 2:5 2. Ei păzesc Cuvântul, se hrănesc cu el şi Îl proclamă: 1 Petru 2:1-2 (cf. Maleahi 2:7) 3. Ei dau mărturie despre harul mântuitor al Domnului: 1 Petru 2:9

4. Sunt oameni ai rugăciunii şi mijlocirii: Apocalipsa 5:8-10 5. Ei aduc jertfe spirituale, jertfe de laudă: 1 Petru 2:5, Evrei 13:15 6. Ei practică dăruirea, dărnicia, sunt dispuşi să ajute: Filipeni 4:18 Acestea, la care mai pot fi adăugate şi altele, sunt principalele funcţii aplicabile la preoţi, pe care le găsim în Scriptură. Dacă le vom analiza cu atenţie, multe dintre funcţiile enumerate mai sus fac parte din activităţile de închinare. Ca să fim şi mai exacţi, aceste activităţi, în cea mai mare parte, sunt parte integrantă a serviciului de închinare. Acestea fiind spuse, deducem că această chemare preoţească a fiecărui credincios este strâns întreţesută cu serviciul de închinare. Pentru a ne focaliza mai bine asupra sarcinii, să privim din nou la câteva dintre textele pe care le-am citat. Apocalipsa 5:9-14. „Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: «Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!» M-am uitat şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: «Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!» Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: «A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!» Şi cele patru făpturi vii ziceau: «Amin!» Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” Acest text este, din punct de vedere liturgic, cel mai frumos din întreaga Scriptură. Este un pasaj în care închinarea ocupă un loc central. Citim despre un serviciu de închinare universal şi care capătă amploare, o închinare adusă lui Dumnezeu şi Mielului de tot ce e pe pământ, sub pământ, în întregul univers. Un motiv semnificativ pentru revărsarea acestei laude universale este intrarea în scenă a preoţilor care au fost răscumpăraţi de Miel. 1 Petru 2:4-5. „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.” Şi acest text are un subiect predominant liturgic. Vorbeşte despre o casă duhovnicească, un templu, despre jertfe şi, evident, despre preoţi. Templul vechiului legământ a fost locul construit special pentru aducerea de jertfe. Cartea Cronicilor declară lucrul acesta mult mai explicit cu ocazia dedicării templului lui Solomon37: „Domnul S-a arătat lui Solomon, noaptea, şi i-a zis: «Îţi ascult rugăciunea şi aleg locul acesta drept casa unde va trebui să Mi se aducă jertfe.»” În noul legământ, noul templu este clădit din pietre care sunt membriipreoţi.

„Locul” de închinare, cei care oficiază acolo şi activităţile desfăşurate acolo sunt elementele constitutive ale serviciului de închinare! În toate acestea, protagoniştii reali din Vechiul Testament au fost preoţii şi, în noul legământ, trebuie să fie tot preoţii. Cu alte cuvinte, aceştia, cu activităţile lor preoţeşti, zidesc casa duhovnicească, biserica. Prin urmare, centrul de greutate se deplasează semnificativ. În noul legământ, nu „locaţia” este importantă, ci „închinătorii”. De aceea este necesar ca aceştia să oficieze. Trebuie s-o facă pentru că sunt toţi preoţi. Acesta a fost un adevăr fundamental în ce priveşte slujbele din vechiul legământ, în care preoţii erau în continuu chemaţi să îndeplinească acte de închinare: „Şi după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea, preoţii care fac slujbele intră întotdeauna în partea dintâi a cortului.”38 Dar acest adevăr este repetat cu forţă în Noul Testament, cu privire la serviciul de închinare în noul legământ. Nu ducem lipsă de versete care să sublinieze aceasta. Deja am amintit declaraţiile din Romani 15:15-16 şi 1 Petru 2:5. O alta se găseşte în Apocalipsa 7:15. Aceste texte nu doar că documentează instituirea noului legământ; ele ne prezintă un nou templu şi un nou popor preoţesc însărcinat să împlinească lucrarea de închinare pentru totdeauna. Nevoia de un loc sacru nu a fost niciodată o problemă sau o prioritate pentru Dumnezeu. Ceea ce i-a spus lui Moise ca să construiască era un simplu cort; era mic în comparaţie cu templele păgâne uriaşe din acele timpuri. Iar când David şi Solomon au clădit templul de dimensiuni enorme, ei au fost cei care au luat iniţiativa, nu Dumnezeu. Pe de altă parte, o mare atenţie se acordă celor care vor oficia în acest templu. La o citire atentă a liturghiei desfăşurate în tabernaculul mozaic rânduit de Dumnezeu, observăm contrastul acesteia cu ritualurile popoarelor păgâne ce se desfăşurau în templele din jurul lor: aici toţi aveau un rol activ în închinare, şi ei aduceau jertfe! În acest sanctuar, preoţii intrau direct în acţiune, împreună cu credincioşii înşişi care asigurau animalul de jertfă, îl sacrificau, îşi mărturiseau păcatul şi se rugau. Acest element participator „normal” este la fel de evident, dacă nu chiar mai mult, în sărbătoarea principală a evreilor, Paştele. În această ocazie, „simplul credincios” celebra totul în casa lui, împreună cu neamurile şi vecinii.39 Din nefericire, chiar şi în rândul poporului Noului Legământ, puţin câte puţin, de-a lungul timpului, slujirea a devenit din ce în ce mai centralizată şi mai dependentă de persoana preotului40, care şi-a asumat rolul de actor principal în slujbă, un rol clerical. Dar, în Noul Testament, această implicare a individului este cu atât mai evidentă prin „reforma” realizată de Mesia. Isus face şi mai mult serviciul de închinare o activitate „laică” şi îl pune pe credinciosul individual în rolul protagonistului. El simplifică şi implică pe toată lumea în activitatea liturgică. El declară un nou rol pentru credincioşii preoţi, toţi sunt protagoniştii serviciului divin. Iată câteva exemple: 1. Cu ocazia primei minuni, la nunta din Cana, El îi implică pe toţi slujitorii în efectuarea

transformării apei în vin (Ioan 2:1-8). 2. De la începutul slujirii Lui, i-a implicat pe ucenici într-un mod intens: le-a acordat sarcina importantă a botezului (Ioan 3:22; 4:1-2). 3. Cu ocazia înmulţirii pâinilor, un episod cu mare încărcătură simbolică, Isus a procedat la fel şi le-a cerut ucenicilor să-L asiste (Ioan 6:11). 4. Îşi echipează ucenicii imediat cu misiune şi putere, trimiţându-i să vestească Împărăţia, aşa cum făcuse şi El (Matei 10:1-7). 5. În instituirea Sfintei Cine, le porunceşte la toţi să-şi spele picioarele unul altuia, un fapt pertinent ţinând cont că spălarea picioarelor re-întruchipa botezul (Ioan 13:1-15). 6. În sfârşit, după înviere, El declară noul statut preoţesc într-o manieră definitivă, prin două afirmaţii importante. Prima „confirmare” survine în timpul dialogului cu Maria Magdalena: „«Nu mă ţine,» i-a zis Isus, «căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spunele că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.»” (Ioan 20:17). În virtutea morţii şi învierii Lui, noi suntem acum asimilaţi Aceluia care a făcut din Tatăl Lui, Tatăl nostru. Regăsim această expresie în Apocalipsa 1:5-6, unde referinţa la preoţie este explicită, directă şi intenţională: „[Isus Hristos] a făcut din noi o împărăţie pentru Dumnezeu, Tatăl Său”. A doua „afirmaţie” urmează imediat, la prima întâlnire cu ucenicii: „În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!». Şi după aceste vorbe le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat, când au văzut pe Domnul. Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.» După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt!»” (Ioan 20:19-22).41 Cele trei direcţii ale lucrării preoţeşti Învăţătura biblică despre preoţia tuturor credincioşilor ne ajută să evidenţiem trei tipuri principale de slujire: 1. Comuniunea cu Dumnezeu. Petru a scris „Apropiaţi-vă de El”42, iar Ioan a scris de două ori că Isus ne-a făcut „preoţi pentru Dumnezeul nostru” (vers. 9). În Epistola către Evrei, suntem invitaţi să intrăm în sanctuar, în prezenţa Lui (10:19-22) şi să fim făcuţi asemenea Lui, „curăţiţi” şi „spălaţi”. În prezenţa Lui, devenim asemenea Lui (2 Corinteni 3:17,18). În Romani, Pavel îl descrie pe închinător drept „jertfă bine primită, sfinţită de Duhul Sfânt” (15:16). Prima lucrare este legată de închinare. Este chemarea de a depinde de Dumnezeu, de a-L căuta, de a fi în El şi aI da voie să trăiască şi să lucreze în noi. 2. Dragostea frăţească. Petru continuă: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă

duhovnicească”. Suntem zidiţi unul cu altul, împreună, asemenea pietrelor din zidul casei, susţinându-ne reciproc. Petru foloseşte termenul „ierateuma”, care nu vorbeşte doar despre preoţi individuali, ci şi despre o comunitate preoţească fondată pe slujirea dragostei împlinită de fiecare membru. În Apocalipsa 1:6, Ioan scrie şi mai clar: misiunea preoţilor este introdusă în contextul viziunii celor 7 biserici, cu alte cuvinte, în contextul bisericii lui Dumnezeu, care este clădită în timp, pe temelia care este Hristos, prin mâna preoţilor. În altă parte, Ioan vede preoţii slujind zi şi noapte în templu, în templul cel nou. Datoria preoţească este de a constitui şi a sluji familia lui Dumnezeu. Pavel scria: „Slujiţi-vă unii altora în dragoste” (Galateni 5:13). 3. Pentru a propovădui şi a mărturisi pe Dumnezeu înaintea lumii. Mai mult, Petru scrie: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). A treia lucrare preoţească este cea de a-L preamări înaintea tuturor, de a-L face cunoscut prin mesajul Evangheliei, propovăduind mântuirea celor în nevoie. A treia directivă a chemării preoţeşti este îndreptată către lume, făcând să fie preamărite Numele Lui, dragostea Lui şi producând întâlnirea personală cu El. Toţi credincioşii sunt făcuţi preoţi prin naşterea din nou. Ei devin preoţi în momentul convertirii lor, dau mărturie prin botezul lor, prin care îşi fac publică disponibilitatea şi cer harul pentru a creşte până la „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”. Această triplă dimensiune a chemării preoţeşti (către Dumnezeu, către fraţi, către lume) descrie chemarea fiecărui preot în parte şi deopotrivă chemarea comunităţii. Nu se referă numai la misiune, ci ne ajută să înţelegem faptul că misiunea nu constă doar în „a face ceva”. Este mult mai mult; este o relaţie: cu Dumnezeu, cu fraţii şi cu lumea. Este un stil de viaţă trăit în iubire. Este „experienţa” care pătrunde în întreaga viaţă şi o face sare, lumină, plămădeală, îmbelşugare de viaţă. Dacă aceasta este experienţa credinciosului şi stilul de viaţă al comunităţii, misiunea, înţeleasă drept vestire şi învăţare a Evangheliei, va fi rodul natural, adânc simţit, îmbelşugat. O direcţie triplă care alcătuieşte dimensiunea triplă a dragostei.43 Trei dimensiuni care oferă calitate, valori şi viziune. Petru spune că nu ne naştem preoţi, ci, asemenea unor „prunci”, trebuie să creştem. Şi adaugă că această creştere este până la „înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”. În a doua secţiune, vom reflecta asupra aplicaţiilor tuturor acestor lucruri şi a corelaţiei pe care o au cu proiectul pe care dorim să-l înţelegem: „grupele mici”.

CAPITOLUL 4: AM FOST FĂCUŢI „UCENICI” „Toţi fii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi.” (Isaia 54:13) Dacă analizăm titlurile date de Scriptură credincioşilor, vom găsi unul care este mai presus de celelalte – titlul de ucenici! Acest titlu, aplicat credincioşilor, depăşeşte mult toate celelalte definiţii aplicate de Biblie copiilor lui Dumnezeu. Dacă titlul de „preoţi” are zeci de referinţe biblice, pentru titlul de ucenici numărul este mult mai mare. Acesta diferă în funcţie de traducere. De pildă, în versiunea NKJ apare de 260 de ori: De 225 ori în Evanghelii De 28 de ori în Faptele apostolilor O dată este aplicat la ucenicii fariseilor (Marcu 2:18) De 6 ori este aplicat ucenicilor lui Ioan Botezătorul Acest număr mare ne spune că chemarea la ucenicie şi lucrarea de ucenicie sunt foarte importante. Haideţi să reflectăm puţin la aceasta. Mai întâi, Isus Însuşi a fost un ucenic Unele texte din Biblie ne spun că Isus, Creatorul, Mesia, Unsul lui Dumnezeu, aşa cum a proorocit Isaia, a luat şi rolul de ucenic, ca un slujitor. Isaia 50:4 este unul dintre textele emblematice: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici.” Textul subliniază că prin ascultare şi vorbire, Isus a trăit ca un ucenic. În Evanghelii găsim multe texte care ni-L prezintă în această dimensiune. Iată câteva exemple: Ioan 5:19,30; 14:10; Marcu 1:35. Citind aceste texte, vedem clar că Isus S-a supus ca un ucenic. A fost dependent de Tatăl ca un ucenic de Învăţătorul lui. A învăţat din ceea ce a suferit. Autorul Epistolei către Evrei spunea: „Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit” (5:8). Era supus Tatălui; de la El a primit indicaţii, învăţătură, putere. Ucenicii lui Isus Din ziua botezului Lui, ucenicii lui Ioan au început să treacă de partea lui Isus (Ioan 1:35-37), aşa că, încă de la începutul lucrării Lui, a fost înconjurat de ucenici şi, imediat, stilul diferit al „şcolii şi felului Său de vieţuire” a fost remarcat. De aceea, cărturarii şi fariseii erau împotriva lui Isus (Luca

5:20; Marcu 2:15). Cu ocazia primului eveniment public major, predica de pe Muntele Fericirilor, observăm că un număr mare de ucenici deja începuseră să-L urmeze (Matei 5:1). Şi numărul acesta va creşte treptat. Ioan ne spune că erau mulţi ucenici (Ioan 6:60,66). Chiar Marcu şi Luca ne asigură de aceasta în aceleaşi capitole în care El îi cheamă pe cei doisprezece (Marcu 3:5-13; Luca 6:12-18). Din Ioan 6, la sfârşitul dialogului dintre Isus şi conducătorii evrei, fariseii, cei doisprezece ucenici şi mulţi alţii, înţelegem câteva lucruri: Înţelegem că mulţi dintre aceştia se identificau cu Învăţătorul, dar fără să-L urmeze cu asiduitate. Mai înţelegem şi că aceştia nu aveau o înţelegere clară a mesajului şi misiunii Învăţătorului lor. Înţelegem că Îl urmau pe Isus cu nişte ţeluri mai puţin virtuoase. Doar pentru mâncare. Şi de aceea, atunci când Isus le-a spus clar care sunt implicaţiile urmării Lui ca ucenic, a avut loc acel eveniment dramatic: „Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.” Atunci Isus i-a abordat direct pe cei doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?” Din toate acestea înţelegem că Isus, chiar de la începutul lucrării Lui, a avut mulţi ucenici. Isus a făcut ucenici Citind şi corelând ideile pe care le găsim în Evangheliile sinoptice, înţelegem că chemarea celor doisprezece era o alegere strategică: acestui grup El i-a acordat o atenţie specială. Evangheliile după Matei (10), Marcu (3) şi Luca (6) ne spun că Isus a petrecut nopţi în rugăciune pentru ei. El le-a acordat timp, le-a arătat cum să lucreze, le-a dat învăţături şi i-a trimis cu putere şi autoritate. Luca spune că El i-a chemat, dar Marcu adaugă că Isus i-a „făcut”44 ucenici. El a lucrat mult cu ei pentru a crea în ei o viaţă nouă. I-a făcut ucenici; a creat împreună cu ei un grup. O echipă de ucenici. Făcuţi ucenici de Isus pentru a face ucenici pentru Isus! În textul din Matei 28:18-20, cunoscut sub denumirea de „Marea Trimitere”, citim că Isus le-a încredinţat misiunea „Celor Doisprezece” şi foloseşte acelaşi concept ca în Marcu 3:14. El i-a trimis: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”. Misiunea Evangheliei nu este doar proclamaţie, nu este doar mărturisire a credinţei, misiunea merge dincolo de cunoştinţă, apartenenţă şi dedicare, merge mult mai departe. Mandatul este de a face „ucenici”, de a reînnoi poporul Lui! Evident, cei doisprezece au înţeles bine sensul adânc al misiunii lor. Imediat s-au grăbit să împlinească misiunea ce le fusese încredinţată; au clădit biserica. Cartea Faptelor foloseşte titlul de fraţi doar de câteva ori, chiar de mai puţine ori decât titlul de „creştini” şi „credincioşi”. Luca ne

spune că primii ucenici ai lui Hristos erau numiţi „ucenici”45. În cartea Faptelor Apostolilor citim că Luca îl numeşte pe Timotei ucenic: „La Listra era un ucenic pe nume Timotei” (16:1). Acestui ucenic Pavel îi scrie două epistole, în care face referiri frecvente la convertirea şi istoria lui ca şi credincios, dar în mod special, îl învaţă cu privire la îndatoririle lui. Printre acestea se găsea şi sarcina de a face ucenici: „Tu, dar, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus. Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii. Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos” (2 Timotei 2:1-3). În capitolul precedent, am examinat chemarea preoţească a fiecărui credincios. Aici descoperim o altă chemare foarte similară, la ucenicie. A fi preot este un titlu care implică demnitate, rang, importanţă şi, categoric, responsabilitate. Conceptul de ucenic transmite ideea de educaţie, de identitate, de instruire, de creştere permanentă, de slujire şi ascultare, de „urmare”. Isus a spus că ţinta uceniciei este de a deveni asemenea Învăţătorului: „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui” (Matei 10:24-25). „Ucenic” şi „preot” sunt două nume pentru copiii lui Dumnezeu. Sunt două nume adiacente. În profeţiile lui Isaia, descoperim că ucenicia şi preoţia sunt legate între ele, în cadrul aceleiaşi misiuni mesianice. În Isaia 53-54, citim mai întâi despre lucrarea de răscumpărare a lui Mesia (cap. 53), apoi descoperim misiunea Lui de a face ucenici: „Toţi fii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi. Vei fi întărită prin neprihănire. Izgoneşte neliniştea, căci n-ai nimic de temut, şi spaima, căci nu se va apropia de tine” (Isaia 54:13-14). Isaia 61 începe cu activitatea preoţească a lui Mesia: „să aduc vești bune celor nenorociţi… să vestesc robilor slobozenia”, apoi, în versetul 6, profetul completează mesajul cu descrierea misiunii de facere de preoţi: „Dar voi vă veţi numi preoţi ai Domnului şi veţi fi numiţi slujitori ai Dumnezeului nostru” (61:6). Putem spune că avem două chemări vizionare, două laturi ale aceleaşi misiuni, ale aceluiaşi plan divin de salvare a oamenilor. Concluzia primei secţiuni Încheiem aici aceste două capitole şi prima parte, în care am discutat despre dinamica mântuirii, rolul închinării în această dinamică şi locul membrilor preoţi şi ucenici în cadrul acesteia, şi în care am menţionat în treacăt funcţia grupelor mici tot în cadrul acestei dinamici. În secţiunea următoare vom detalia importanţa grupelor mici. Concluzionăm această secţiune cu trei citate pline de autoritate introducând în acelaşi timp secţiunea următoare. Primul este dintr-un articol scris de Thom S. Rainer, în 2007, în Adventist Review, şi care a purtat titlul „Şapte secrete ale bisericilor sănătoase”. Iată citatul: „Bisericile sănătoase au structura grupelor mici. În cazul multor biserici, structura de bază a grupei mici este cea a Şcolii duminicale (la noi –

Şcoala de Sabat).” A doua declaraţie este din cartea lui Neal Wilson, „Puterea Duhului”: „Biserica are nevoie de structuri-suport care să permită experienţa reconsacrării, a redeşteptării, a angajării în slujire şi mărturisire, precum şi consolidarea de-a lungul timpului: grupele mici sunt această structură fundamentală.” Al treilea este din Christian A. Schwarz, „Dezvoltarea naturală a bisericii”: „Dacă ar fi să identific care dintre cele opt principii ale creşterii bisericii este mai important şi mai eficient, acesta ar fi în mod categoric grupele mici.”

SECŢIUNEA A II-A: FUNDAMENTUL BIBLIC, MOTIVAŢIA ŞI FILOZOFIA PROIECTULUI, APLICABILITATEA ÎN BISERICA LOCALĂ

CAPITOLUL 1: FUNDAMENTUL BIBLIC AL LUCRĂRII ÎN GRUPE MICI „Nu este bine ca omul să fie singur.” (Geneza 2:18) Chiar dacă nu este esenţial să avem o bază biblică pentru toate sau să demonstrăm totul în lumina descoperirilor moderne, totuşi se dovedeşte a fi util, valid şi relevant să avem un fundament biblic pentru un astfel de subiect deosebit de important. Această bază biblică va da greutate datelor pe care le avem. Activitatea pe grupe este astăzi recunoscută de disciplinele educaţionale, psihologice şi sociologice drept una dintre cele mai bune modalităţi de a învăţa, motiva, implica şi instrui, şi trebuie să fie socotit cu atât mai important cu cât Însuşi Domnul ne-a descoperit această metodă. În această privinţă, găsim în Biblie atât indicii privitoare la principiul de bază, precum şi exemple care ne arată structura grupelor aplicată. Să începem cu exemple: Dumnezeu a creat familia. Ea este prima şi cea mai importantă instituţie creată de Dumnezeu; este de fapt o grupă mică, un stâlp fundamental al societăţii omeneşti. Istoria lui Daniel şi a tovarăşilor lui este un exemplu de oameni lucrând în grup sau, cel puţin, un grup de „susţinere” reciprocă (Daniel 2:17-19). Modelul şi stilul bisericii primare este într-o anumită măsură calea ce trebuie urmată de fiecare biserică care se conduce după Scripturi. Şi o propunem aici ca parte importantă a istoriei sacre. Nu avem elemente care să ne permită să spunem că a fost o alegere organizaţională sau o necesitate pentru liderii din primele decade ale bisericii. Însă, credem că este o alegere foarte simplă, făcută în virtutea situaţiei particulare de la începutul istoriei bisericii. Rezultatele au fost evidente. Creşte exponenţială rapidă: 120 > 3000 > 5000 > numărul lor a crescut46. Un text care vorbeşte despre primele zile ale bisericii şi care, într-un fel, constituie o paradigmă, un model, este Fapte 5:42: „Şi în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.” Este un fapt cunoscut că în biserica primară, ucenicii îşi practicau credinţa „în Templu şi acasă”, şi acolo, în casele lor, au format grupele mici. Indicaţii ale principiului: Prima şi una dintre cele mai importante declaraţii cu privire la principiul grupelor mici apare în contextul în care Ietro îl sfătuieşte pe ginerele său, Moise. Câteva sute de mii de israeliţi (cf.

Exodul 12:37) fuseseră eliberaţi din Egipt. Oamenii aceştia trebuiau formaţi, organizaţi şi făcuţi să crească având o conştiinţă naţională, prin administrarea şi creşterea individuală şi familială deopotrivă. Indicaţiile socrului lui Moise erau clare şi concise (Exod 18:13-27). Moise a ţinut seama de ele. Modelul organizaţional propus este, am putea spune, un model clădit pe strategia grupelor mici. Există un citat foarte cuprinzător cu privire la aceasta: „Dumnezeu i-a dat lui Moise instrucţiuni speciale pentru conducerea lucrării Lui. El l-a condus să aleagă astfel de oameni care să poată fi sfătuitori pentru a uşura povara. Prin Ietro i-a fost dat un mesaj precis... Acelaşi sfat rămâne valabil şi pentru noi şi trebuie urmat de către liderii lucrării.”47 Deşi Evangheliile nu ne oferă o declaraţie absolută directă, totuşi găsim în ele metoda aplicată de Isus şi, pentru noi, modul în care lucrează Isus este întotdeauna un model de urmat! Deşi avea zeci de ucenici care Îl urmau, Isus a lucrat cu doisprezece oameni, a trăit aproape de ei, le-a împărtăşit idei, acţiuni şi planuri, apoi i-a delegat spunându-le: „Duceţi-vă!” Această metodă este regulă pentru noi. Cu cei doisprezece nu doar că s-a creat un grup de acţiune, dar Isus le-a arătat importanţa organizării oamenilor pentru a lucra în grup. S-a întâmplat în ocazia înmulţirii pâinilor. S-a întâmplat atunci când i-a trimis mai întâi pe cei doisprezece, apoi pe cei şaptezeci, doi câte doi. Isus a fost un Învăţător care a folosit dinamica grupei. Alte texte biblice: Fapte 2:46: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu, în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.” Fapte 12:12: „După ce şi-a dat bine seama [Petru] de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau.” Fapte 16:40: „Ei [Pavel şi Sila] au ieşit din temniţă şi au intrat în casa Lidiei; şi după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat.” Fapte 20:20: „Ştiţi că nu am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case.” Romani 16:5: „Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor.” Aceasta ar fi putut fi o biserică ce nu avea un locaş de închinare şi, atunci, se aduna în casa unuia dintre membri. Totuşi, o particularitate a bisericii creştine, în primele sale zile, era că se adunau în case. „Bisericile din Asia vă trimit sănătate. Acuila şi Priscila, împreună cu biserica din casa lor, vă trimit multă sănătate în Domnul.” Coloseni 4:15: Un alt text care prezintă aceeaşi situaţie ca mai sus vorbeşte despre o biserică aflată în altă cetate: „Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea şi lui Nimfa şi bisericii din casa lui.” Aceste texte transmit clar ideea unei comunităţi care se adună în case. Probabil că exista un motiv pentru aceasta. Totuşi, acest obicei nu se datora faptului că nu aveau templu, că nu aveau locaş de închinare; ci întâlnirile în case în acele timpuri erau o activitate regulată: se întâlneau în fiecare zi

sau, în orice caz, foarte frecvent.

CAPITOLUL 2: 19 MOTIVE PENTRU ORGANIZAREA ÎN GRUPE MICI „Iosua s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a apropiat pe Israel, după seminţiile lui.” (Iosua 7:16) O listă cu motivele posibile în favoarea organizării bisericii în grupe mici ne poate ajuta să înţelegem rapid scopurile diverse, motivaţiile importante pentru acest tip de organizare şi ne poate încuraja să adoptăm această direcţie. Iată deci 20 dintre cele mai importante motive: 1. Casa mea: un loc al ospitalităţii şi al comuniunii frăţeşti Singurătatea, abandonul, însingurarea şi teama sunt suferinţe deloc uşoare care apar frecvent în timpurile noastre. Deşi suntem mereu unii în preajma altora, vecini de bloc, de stradă, de muncă, totuşi nu avem momente autentice de comuniune interpersonală şi părtăşie amicală. Părtăşia este o ocazie ideală pentru a crea condiţiile propice dragostei, iertării, dialogului, mărturisirii şi cunoaşterii reciproce. O grupă mică face toate acestea posibile. 2. Promovează creşterea spirituală şi umană în general Împărtăşirea experienţelor personale şi de viaţă, ocazia de a face schimburi de experienţe în plan uman şi spiritual, discuţiile despre subiecte de interes direct, având Cuvântul în faţă, în climatul propice al unui grup sunt esenţiale pentru creşterea spirituală şi umană. 3. Promovează libertatea de expresie Grupa este alcătuită în general din oameni care se cunosc între ei sau care, în orice caz, facilitează cunoaşterea reciprocă, un grup de prieteni, adesea creştini, în care fiecare se simte ataşat de ceilalţi, fiecare este liber să-şi exprime ideile, să se deschidă. Totul trebuie făcut în simplitate de inimă şi cu bucurie. 4. Stimulează ideile noi În prezent, cuvântul „brainstorming” este folosit adesea pentru a desemna metoda creativă de a găsi idei noi de rezolvare a unei probleme. Acesta este un proces folositor în multe domenii, pentru soluţionarea chiar şi a problemelor celor mai imediate, mai personale, mai simple, chiar triviale. Prin aplicarea metodei în cadrul grupei, sunt împlinite nevoile individuale şi nevoile grupului. Ne uneşte, ne face utili şi ne ajută să ne identificăm cu ceilalţi.

5. Reduce distanţa dintre sacru şi profan Grupa creează un mediu de viaţă normal, o condiţie pentru viaţa spirituală autentică şi spontană; ne ajută să păşim cu uşurinţă în lumea „sacră”, prin faptul că reduce distanţa dintre evenimentele vieţii cotidiene, cu îndatoririle ei „profane”, şi acele momente în care se face loc pentru întrebările existenţiale, spirituale: momentele sacre. 6. Facilitează şi încurajează momentele de spiritualitate, cum ar fi rugăciunea Rugăciunea este cel mai comun şi unul dintre cele mai importante acte „religioase”. În timpurile noastre, însă, timpul a fost confiscat chiar şi de la acest act de credinţă simplu şi obişnuit. Grupa promovează rugăciunea la dimensiuni mai ample şi mai bine structurate; rugăciunea este unul dintre principalele sale obiective. În timpul rugăciunii devenim conştienţi de faptul că Dumnezeu doreşte să ne întâlnească. Noi înşine devenim conştienţi de ceilalţi şi nevoile lor. Rugăciunea împreună ne uneşte. 7. Încurajează implicarea activă a credinciosului Deja am menţionat faptul că doctrina preoţiei şi a uceniciei este bine înrădăcinată în învăţătura biblică. Grupa ajută natura preoţească a fiecărui credincios să se dezvolte; angajează şi încurajează interesul pentru lucrurile privitoare la Dumnezeu şi aproapele; generează implicare. 8. Stimulează dezvoltarea talentelor şi darurilor spirituale O întâlnire de grup, cu capacitatea sa de a încuraja interesul mutual, ca mediu propice rugăciunii, împărtăşirii gândurilor şi simţămintelor, mărturiei personale, susţine talentele şi înclinaţiile naturale, stimulează dezvoltarea şi înflorirea darurilor spirituale. 9. Un moment cheie pentru mărturia proaspătă şi înnoită Împărtăşirea reciprocă, rugăciunea cu grupa pentru nevoile şi ţintele personale, întâlnirea pentru cunoaştere reciprocă şi socializare, pentru a reflecta asupra Cuvântului, pentru a împărtăşi experienţa iertării şi viziunea, pentru unirea eforturilor şi intenţiilor de slujire şi mărturie pentru ceilalţi, nu pot fi făcute de unii singuri, ci este nevoie de efort comun. Împărtăşirea este încurajată şi susţinută într-o grupă mică. 10. „Căminul”, familia devin un loc al experienţei şi identificării în misiune. Capătă viaţă şi

deschidere. Omul modern secularizat este alergic la ceea ce ţine de biserică şi are legătură cu religia. Respinge tot ce aduce a religie instituţionalizată; este suspicios şi reticent la doctrine. Spiritualitatea grupelor mici, trăită într-un mediu familial, facilitează dezvoltarea spontaneităţii, într-un climat mai natural, care corespunde nevoilor umane şi este mai potrivit pentru nevoile spirituale ale timpului nostru, extrem de alergice la formalităţi. Mai mult decât o metodă de evanghelizare, este un mod de a experimenta şi a împărtăşi credinţa şi a da mărturie. Toate acestea aduc un sens nou şi implicare în misiunea familiei celor credincioşi.48 11. Implicare, dedicare, sentimentul utilităţii atât pentru individ, cât şi pentru familie Dinamica grupei, într-o manieră bine condusă şi bine organizată, creează un cadru vocaţional ideal. Trei elemente esenţiale pentru calitatea vieţii: scopul, implicarea şi dedicarea, primesc un impuls puternic pentru a crea condiţiile indicate mai sus. 12. Protecţie împotriva ispitei Ispita este faza care precede păcatul. De aici începe totul. Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că, în viaţa de zi cu zi, este dificil pentru om să meargă singur pe calea vieţii sau să se bizuiască doar pe propria putere. Hristos a instituit biserica pentru ca noi să ne putem îndemna, încuraja şi întări unul pe altul. El S-a rugat pentru unitate între cei ce alcătuiesc biserica, iar, în El şi prin El, în cadrul grupelor mici, această unitate este facilitată. Pe de altă parte, diavolul doreşte să izoleze. El ştie bine că fiinţei omeneşti îi este mai greu să reziste la ispite atunci când este singură. Grupa mică contracarează acest tip de singurătate periculos. Într-o grupă, singurătatea este mai uşor biruită. 13. „Locaşul” ideal pentru cei tineri în credinţă Pentru cei care sunt la începutul experienţei creştine, de exemplu, pentru cei care tocmai s-au botezat, fenomenul singurătăţii este ceva foarte obişnuit: mai întâi pierderea prietenilor, apoi dezorientarea datorată schimbărilor majore pe care le suferă persoana. Grupa mică iese în întâmpinarea acestui simţământ de vid şi disconfort; această familie cu braţele deschise se dovedeşte de mare ajutor. 14. Prevenirea apostaziei Multe studii şi statistici sunt de acord că principala cauză a apostaziei nu sunt problemele doctrinare, ci lipsa grijii şi simpatiei umane după botez, părtăşia insuficientă, lipsa de activitate care oferă ocazia pentru relaţionare. Grupa este un antidot excelent pentru aceste probleme.

15. Un „loc” de solidaritate în faţa dificultăţilor şi a necazurilor Pe lângă declaraţiile cu privire la viitorul planetei, care nu sunt prea optimiste, viaţa nu încetează să ne rezerve şi alte surprize negative. Vieţuirea într-o atmosferă de grup asigură loc pentru ajutorare personală, un colţ de sprijin şi siguranţă. Astfel, împreună construim un „loc” al solidarităţii. 16. Capacitatea de mobilizare rapidă Adesea o comunitate are nevoie să-şi mobilizeze rapid membrii pentru un eveniment special (un deces, o întâlnire excepţională, o acţiune specială imediată). Grupa este, prin definiţie, mereu gata şi uşor de mobilizat la orice oră. 17. Sporeşte eficienţa lucrării pastorale În viaţa bisericii, mai multe detalii mărunte duc la pierderea de timp preţios de către pastori, prezbiteri şi alţi slujbaşi. Grupa mică răspunde la multe dintre aceste nevoi, implică pe toată lumea şi îi pregăteşte pe membri pentru a-şi purta de grijă unii altora. 18. Un loc pentru citirea şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu Acesta este unul dintre motivele bune pentru a înfiinţa o grupă. Cuvântul este central şi crucial în procesul zidirii credinţei. Grupa mică îşi găseşte în el raţiunea de a exista şi face din el o prioritate. 19. Cheltuieli = zero (sau aproape) În afară de sumele mici pentru nevoi limitate, o astfel de organizaţie nu costă nimic. Grija pastorală, consolidarea credinţei şi evanghelizarea sunt lucrări indispensabile pentru biserică. Grupele mici împlinesc aceste servicii spirituale importante, la un preţ mic.

CAPITOLUL 3: TIPURI DE GRUPE: CARACTERISTICI ŞI MISIUNE „Puneţi-i să şadă jos în cete.” (Luca 9:14) În diverse manuale găsim enumerate mai multe tipuri de grupe, care au o dinamică, obiective şi structuri diferite. Sunt grupe diferite cu nevoi şi obiective diferite. În cadrul razei de acţiune a bisericii, ne putem gândi la patru tipuri principale de grupe. Introducere Vom începe cu o introducere generală a acestor tipuri de grupe şi apoi le vom prezenta mai detaliat. Începem cu enumerarea acestora după caracteristicile generale: 1. Grupe bazate pe prietenie, solidaritate şi ajutor reciproc. Cel mai adesea, acestea se formează spontan, în baza unei prietenii pre-existente. Elementul cel mai comun este prietenia, ocazia de a cultiva relaţii, de a fi de ajutor mutual şi a clădi un refugiu, un punct de întâlnire al camaraderiei şi un loc de solidaritate. 2. Grupe implicate în activitatea diverselor domenii şi ramuri ale bisericii. Acestea sunt grupele de lucru formate din cei chemaţi să slujească biserica în diverse departamente şi, astfel, fac parte din comitete, aşa cum se prezintă în manualul bisericii. Aceste grupe de lucru au o funcţie administrativă. În această privinţă, ele au sarcini care implică un anumit număr de membri care, din diverse motive, pot sluji altor membri care nu fac parte în mod direct din acel grup şi asistă un anumit departament al bisericii. Acestea îndeplinesc funcţia de planificare, de a face propuneri şi de executare în anumite domenii ale vieţii bisericii. Membrii implicaţi pot împlini diverse aspecte ale dinamicii de grup. Practic, cu cât capătă înfăţişarea şi caracteristicile unui grupe mici, cu atât membrii individuali vor avea parte de o creştere spirituală şi atitudinală. 3. „Grupele mici” care se întâlnesc la domiciliu, în timpul săptămânii. Acesta este un mod de organizare a bisericii, care ţine cont de câţiva factori: proximitate, locaţie, context cultural, identitate socială, familie, vârstă. Grupele mici pot fi organizate în diverse moduri, în diverse locuri, chiar şi acasă. Ele sunt cadrul în care sunt abordate diverse nevoi: de studiu, de împărtăşire a ideilor şi sentimentelor, de slujire, de mărturisire, de rugăciune şi, întotdeauna şi mai presus de toate, de prietenie. 4. Grupa de acţiune a Şcolii de Sabat. Funcţia Şcolii de Sabat în viaţa Bisericii Adventiste este o nestemată veritabilă a geniului şi înţelepciunii. Organizaţia Şcolii de Sabat sprijină anumite funcţii care sunt de importanţă vitală pentru viaţa bisericii. Prin modul în care este organizată, Şcoala de Sabat încurajează angajarea totală a întregii comunităţi ce s-a împărţit pe grupe, şi, din acest motiv, Şcoala de Sabat este structura bisericii cu cele mai multe ramificaţii, capabilă să-i

implice pe toţi membrii, indiferent de vârstă, şi chiar şi pe cei care nu sunt membri ai bisericii. Manualul bisericii exprimă foarte bine acest concept: „Şcoala de Sabat este sistemul de educaţie religioasă primar al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi are patru obiective: studiul Scripturii, părtăşia, lucrarea misionară şi accentul pus pe misiunea globală” (Church Manual, ed. a 17-a, p. 103). Mai multe detalii... Acum vom privi mai îndeaproape la trăsăturile şi misiunea a două dintre tipurile de grupe menţionate, anume nr. 2 şi nr. 3. Pentru primul tip, vă invităm să studiaţi lucrările de specialitate. La cel de-al patrulea tip vom reveni cu detalii în capitolul 8. Grupele mici implicate în activitatea diferitelor domenii ale bisericii Există numeroase studii asupra acestui tip de grup şi se cunosc numeroase experienţe în diferite domenii ale lucrării. Sunt bine cunoscute şi aplicate în mai multe cercuri eclesiastice şi diferite denominaţiuni. „Misiunea” lor este enunţată clar în diverse manuale49. În acelaşi timp, ele dau mărturie despre bogăţia de viziune şi slujire pe care orice biserică doreşte să le poată oferi: slujire care se îndreaptă către nevoile întregii fiinţe omeneşti. Dar dincolo de aceasta se găseşte o posibilitate fantastică de angajare în primul rând a membrilor bisericii (şi, în unele cazuri, a non-membrilor), în funcţie de darurile lor. Grupele mici: grupe de întâlnire, biserici în cămin, grupe de familie, cămine coinonia, grupe-celulă etc. Grupe de studiu biblic Obiectivul este aprofundarea cunoştinţelor, mai buna înţelegere şi studiul. În mod deosebit, cunoştinţele despre subiecte spirituale, în principal cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu prin studierea temelor biblice, a cărţilor biblice, a bibliografiilor biblice. Toate acestea se fac prin dialog deschis, ascultare reciprocă, în cadrul unei întâlniri în care toţi iau parte la dialog. Liderul poate începe cu o introducere sau un scurt devoţional, având grijă să le ofere tuturor participanţilor ocazia de a se exprima printr-un comentariu, o idee sau prin mărturisirea unei nevoi etc. Pot fi folosite diverse instrumente, materiale de studiu şi întrebări didactice. Accentul cade pe înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a extrage lecţiile de viaţă şi valorile, pentru a creşte în credinţă, dar şi pe părerile personale, înţelegerea reciprocă, toate cu scopul de a amplifica experienţa spirituală şi cunoaşterea personală a lui Isus. De fapt, întotdeauna trebuie avut în vedere că obiectivele grupei nu trebuie să se limiteze la concepte, idei, adevăr. Nu pot fi limitate doar la atingerea „minţii”. Noi trebuie să atingem şi inima, credinţa, experienţa, speranţa.

Un posibil program de activităţi: Bun venit şi părtăşie Rugăciune de mijlocire Citire din Biblie şi scurtă prezentare devoţională (sau prezentarea unui subiect) Dialog, participare Încurajare reciprocă Părtăşie şi socializare, cu gustări şi ceva de băut, la final Grupe de părtăşie („grupă de familie”) Aceeaşi temă, aceleaşi subiecte; adevărurile biblice pot fi abordate după un itinerar şi cu obiective diferite. Aici accentul cade mai mult pe împărtăşirea a ceea ce este în inimă decât pe interacţiunea mentală; mai mult pe aplicarea în practica de zi cu zi decât pe studiul conceptelor şi adevărului; mai mult pe împărtăşire decât pe discutare. Conceptele şi adevărurile sunt întâlnite şi aplicate în viaţa cotidiană. Participanţii sunt încurajaţi să-şi împărtăşească experienţa în ce priveşte subiectul dat, prin întrebări şi jocuri care facilitează reflecţia. Este stimulată deschiderea în privinţa experienţelor personale şi împărtăşirea lor celorlalţi; se comunică mai personal, exprimarea este mai mult de genul „cred că” decât „susţin că” şi toate acestea cu obiectivul principal de a crea un „spaţiu” de acceptare, frăţietate, afecţiune şi dragoste. Un posibil program de activităţi: Bun venit şi părtăşie Împărtăşirea problemelor sau prezentarea unei probleme (un studiu de caz) sau a unei nevoi existenţiale Sprijin reciproc în probleme Rugăciune de mijlocire unul pentru altul Încurajare reciprocă Grupe de slujire sau misiune

Aici, elementul principal este „chemarea” comună pentru un anumit tip de slujire îndeplinită în maniera şi la data convenite de grupă. Aceste „grupe” iau în consideraţie nevoile specifice pentru care sunt instruite, echipate şi cărora le sunt dedicate. Metodele pot fi diverse; tipul de intervenţie trebuie să corespundă nevoii-ţintă, talentelor, abilităţilor specifice şi potenţialului membrilor grupei. Trebuie să evităm punerea accentului pe „a face”, neglijând faptul de „a fi”. În permanenţă trebuie să avem în vedere că participanţii dintr-o grupă au nevoie să crească, să-şi îmbunătăţească cunoştinţele, experienţa şi aptitudinile. Trebuie să mergem dincolo de simpla experienţă cognitivă şi de activismul intens. Un posibil program de activităţi: Împărtăşirea problemelor Sprijin reciproc în probleme Analiza situaţiilor şi problemelor Organizarea şi motivarea pentru acţiune Rugăciune de mijlocire şi de mulţumire Părtăşie şi socializare cu gustări şi băuturi răcoritoare Socializare şi recreaţie Grupe de mărturisire şi ucenicie Aceste „grupe” aşază misiunea Evangheliei, mărturia şi predicarea în centrul raţiunii lor de a fi. Aşa cum am spus şi mai sus, metodologiile şi instrumente pot fi diversificate în funcţie de talentele şi aptitudinile specifice ale membrilor grupei. Acest focus pe mărturisire şi evanghelizare va fi mai bine înţeles cu ajutorul analizei „grupei-celulă” prezentate în cele ce urmează. Grupa-celulă Există multe moduri de a organiza grupa, ba chiar, aşa cum am văzut, şi numeroase obiective pentru înfiinţarea unei grupe mici. Modelul celulă, cel de care ne ocupăm acum, este unul dintre cele mai populare şi mai vechi. Prezintă câteva trăsături comune cu alte tipuri de grupe: părtășie, comuniune, închinare, ucenicie şi misiune. Toate aceste caracteristici şi funcţii pot fi identificate în practica şi în stilul bisericii nou-testamentare primare. Evident, nu doar în biserică, ci şi în grupele-celulă.

În aceste „celule” din casele lor, ucenicii se întâlneau ca să se închine Domnului, să aibă părtăşie, să crească în credinţă şi să dea mărturie despre Vestea cea Bună pe care au descoperit-o, în ambele direcţii: către credincioşi şi către necredincioşi. Mărturia lor a fost nu doar un mod de a „răspândi” Evanghelia în rândul celor necredincioşi, ci un mod de a o împărtăşi între fraţi. Un mod de a se închina şi de a celebra. Termenul „celulă” se referă la o „grupă mică” diferită de alte tipuri de grupe în care activitatea cea mai obişnuită este studiul Bibliei. Pornind de la legile biologice, putem înţelege deosebirea dintre o grupă mică şi o grupă-celulă: celula trăieşte, creşte, se reproduce în continuu, în timp ce grupa mică poate să nu urmeze aceşti paşi. Această distincţie este vitală. Multe tipuri de activităţi pot fi făcute într-o grupă, dar dacă multiplicarea şi creşterea nu se numără printre obiectivele grupei, atunci aceasta nu se poate numi o grupă-celulă. După ce am dat această definiţie completă a conceptului de grupă-celulă, vom încerca să prezentăm o explicaţie „progresivă” despre ce este şi ce face o grupă-celulă. Totuşi, este important să înţelegem de la început care sunt semnele distinctive ale unei grupe-celulă. Un posibil program de activităţi: Primire şi părtăşie Împărtăşirea nevoilor şi motivelor pentru mijlocire Rugăciune unul pentru altul Citirea Cuvântului şi meditaţie Organizare, motivaţie şi angajament pentru acţiune Angajamentul pentru evanghelizare Angajamentul de a face din fiecare credincios un ucenic Angajamentul de a forma noi lideri Angajamentul pentru creştere numerică spre a împlini marele mandat misionar Angajamentul pentru înaintarea Împărăţiei Mijlocire şi rugăciune pentru misiune Socializare şi recreaţie

Gustări şi băuturi răcoritoare Cu siguranţă că mai pot fi şi alte tipuri de grupe mici. Ceea ce contează cel mai mult este ca, într-un mod sau altul, fraţii şi surorile să se întâlnească într-un spirit de libertate şi frăţietate, să pună în practică părtăşia, solidaritatea, susţinerea mutuală, spiritualitatea şi închinarea: într-un cuvânt, dragostea frăţească! Activităţile preparatorii sunt deosebit de necesare pentru a atinge cele două ţinte esenţiale: de a motiva familia să-şi deschidă casa pentru întâlnirea grupei şi de a găsi liderii disponibili şi dispuşi spre a fi instruiţi ca să anime grupa şi să-i slujească.

CAPITOLUL 4: FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE GRUPELOR MICI „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice.” (Eclesiastul 4:9-10) Există anumite trăsături care diferenţiază şi separă grupele, în funcţie de organizare şi misiune. Totuşi, există obiective şi „misiuni” comune tuturor tipurilor de grupe, oricare ar fi acestea. Evident, ne referim la grupele mici, inspirate de Evanghelie şi de misiunea ei. În continuare, vom prezenta pe scurt funcţiile generale pe care „o grupă mică de fraţi şi surori” trebuie să le adopte ca obiective şi cale de urmat, indiferent de tipul de grupă ales. Părtăşia (Ordinea în care prezentăm aceste elemente nu este în funcţie de prioritate sau importanţă. Este pur aleatorie.) „Comuniunea” este un termen des întâlnit în Scriptură şi este legat de termenul „cunoştinţă”. În Biblie, „a cunoaşte” se referă la cunoaşterea intelectuală şi conceptuală, dar totodată implică şi cunoaşterea personală, directă şi emoţională. Termenul este folosit în Scriptură pentru a desemna relaţia care leagă şi uneşte un bărbat şi o femeie (Geneza 4:1,17,25). Cei doi se cunosc unul pe altul şi se întâlnesc la nivel cuprinzător şi holistic. În acelaşi timp, în Biblie, acest tip de cunoaştere devine un model pentru cunoaşterea şi „comuniunea” care trebuie să aibă loc cu Domnul şi, în consecinţă, cu fraţii. Un text care ne permite să ne focalizăm mai bine asupra acestui aspect este prima epistolă a lui Ioan; mai multe pasaje din această epistolă ne prezintă câteva elemente pentru a înţelege importanţa şi mijloacele prin care putem ajunge la această comuniune atât de importantă! Iată câteva texte cheie: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată – deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină. Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1:17). „Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină şi în el nu este niciun prilej de poticnire. Dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge, pentru că

întunericul i-a orbit ochii. Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui. Vă scriu, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. Vă scriu, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel rău. V-am scris, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl. V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel rău” (1 Ioan 2:10-14). „Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu. Şi orice vom cere, vom căpăta de la El fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui. Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El. Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat (1 Ioan 3:21-24). „Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe Cel născut din El. Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră. Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:1-5).50 În toate aceste texte se găsesc multe elemente care ne ajută să înţelegem termenii, sensul, sfera de cuprindere şi conexiunile părtăşiei sau comuniunii. Ioan introduce şi defineşte experienţa credinţei ca ascultare (ce am auzit), ca observare (ce am văzut cu ochii noştri), ca şi contemplare spirituală (ce am privit) şi ca experienţă tactilă (ce am pipăit cu mâinile noastre). Apoi, Ioan detaliază această experienţă personală şi colectivă pentru a defini conceptul de părtăşie: ea este o relaţie holistică. Ulterior, Ioan repetă afirmaţia care leagă comuniunea cu Dumnezeu de cea dintre fraţi: „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii.” În sfârşit, în concluzie, este reiterat marele adevăr despre credinţa care ne leagă de Dumnezeu, produce înnoirea noastră şi dragostea pentru fraţi. Părtăşia este o parte integrantă a experienţei cu Dumnezeu, cu fraţii noştri şi, la modul mai general, cu semenii noştri, şi, de aceea, este un factor esenţial şi universal care trebuie să aibă loc într-o grupă mică, oricare i-ar fi orientarea. Închinarea În Biblie, principala activitate a oamenilor lui Dumnezeu este aceea de a I se închina şi a-L iubi pe Dumnezeu. Deşi poate părea rigidă, această afirmaţie este deplin confirmată de modelul perfect pe care ni l-a lăsat Isus. A te închina înseamnă mai multe lucruri: să lauzi pe Dumnezeu, să I te rogi, să-L cauţi, să cauţi „mai întâi” Împărăţia Lui şi voia Lui. Înseamnă să recunoşti că noi suntem făpturile mâinilor Lui şi că El

este Dumnezeu, Creatorul, Mântuitorul şi Domnul. Chemarea la închinare, prezentă în întreaga Scriptură, devine mai insistentă în Noul Testament şi are o forţă deosebită în Apocalipsa. Aici, această poruncă a lui Dumnezeu capătă o intensitate cum nu mai întâlnim nicăieri în Biblie. Nu dorim să facem aici un studiu despre acest subiect, ci doar să evidenţiem faptul că închinarea este una din chestiunile centrale în activităţile credinciosului, ale comunităţii şi, cu siguranţă, ale grupei mici. În continuare ne vom ocupa de anumite acte ale închinării care nu pot să lipsească din viaţa grupei mici. Rugăciunea Dintre toate activităţile de închinare ale bisericii Noului Testament, rugăciunea este cu siguranţă una dintre cele mai remarcabile ca frecvenţă, intensitate şi moduri în care ni se dă mărturie despre ea. Rugăciunea era atât de importantă pentru apostoli că, la un moment dat, pentru ca nu cumva să se diminueze, au cerut bisericii să numească diaconi cărora le-au delegat sarcinile de care se ocupau în mod normal, pentru ca ei să se poată dedica rugăciunii cu zel necontenit (Fapte 6:4). Apostolii, care urmaseră şcoala lui Hristos, credeau că lecţia primită de la Învăţătorul lor era atât de importantă încât, într-o ocazie, în ciuda faptului că urmau să primească mai multe lucruri de făcut, ca mandat, totuşi, ei credeau că cel mai mult aveau nevoie să fie învăţaţi cum să se roage (Luca 11:1). Textele sunt numeroase şi clare: pentru acea biserică, rugăciunea era prima îndatorire. Luca, în Faptele Apostolilor, ne spune că rugăciunea era o activitate normală pentru ei, trăită cu intensitate, convingere şi perseverenţă. Era o activitate de „închinare” care izvora din „inimi convertite, sincere şi pline de bucurie, mişcate de nevoile diferite pentru care aveau să se roage şi să ceară de la Dumnezeu.”51 Rugăciunea este un act de închinare52; noi credem că este un act de închinare crucial. Grupele mici sunt o ocazie ideală de a experimenta această activitate într-o manieră naturală, participativă şi facilitatoare. Lauda Dacă rugăciunea este un important act de închinare, lauda nu este deloc mai puţin însemnată şi, în anumite privinţe, este considerată actul suprem de închinare. În timpul rugăciunii, noi ne exprimăm mulţumirile şi cererile către Dumnezeu. Toate acestea sunt adesea dictate de nevoie şi de situaţii concrete. Am putea spune că, adesea, nevoile mele sau ale altora sunt factorii declanşatori ai rugăciunii. În cadrul laudei, Dumnezeu este în centrul atenţiei. Lauda preamăreşte bunătatea, dragostea, faptele, măreţia şi alte caracteristici ale lui Dumnezeu, indiferent dacă ne aduc sau nu un beneficiu direct nouă. Lauda doreşte să-L omagieze pe Dumnezeu pentru ceea ce este El, pentru virtuţile Lui şi pentru natura Sa. Lauda nu trebuie confundată cu aducerea de mulţumiri: Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru binecuvântările pe care le primim de la El; Îl lăudăm şi Îl preamărim pentru ceea ce este El. Lauda nu

este nimic altceva decât omagierea, celebrarea Lui pentru ceea ce este. Aceasta poate fi o componentă importantă a activităţilor desfăşurate în cadrul unei grupe mici. Întradevăr, la fel ca rugăciunea, şi lauda poate fi experimentată în grupă cu mult mai multă uşurinţă şi spontaneitate. Dacă rugăciunea are nevoie să fie susţinută, dorită şi căutată, la fel stau lucrurile şi cu lauda. Avem nevoie de mai multă instruire şi înţelegere a valorii pe care o are lauda. Ascultarea, citirea şi meditarea asupra Cuvântului Toate acestea: părtăşia, rugăciunea şi lauda sunt clădite în jurul Cuvântului. Prin Cuvânt primim informaţie, inspiraţie, călăuzire şi îndemn. Totul trebuie să fie după Cuvântul Lui, prin călăuzirea Cuvântului Lui. Biserica este clădită şi instituită prin descoperirea din Cuvânt. Credinţa bisericii este creată, zidită şi hrănită prin acest Cuvânt. Nu poate fi închinare fără ca acest Cuvânt să fie în centrul ei. Aceasta este legea Împărăţiei, a bisericii, pentru creştere, pentru misiune. Isus a spus că în Cuvânt este adevărul şi că, în Cuvânt, adevărul este absolut. Poporul lui Dumnezeu se adună în jurul acestui Cuvânt; în grupele mici, prezenţa este mai participativă, Cuvântul este împărtăşit mai natural, este citit şi auzit mai uşor, meditaţia asupra lui este mai spontană. Mărturisirea credinţei În prima secţiune a acestui ghid, am dedicat un spaţiu considerabil analizării rolului mărturisirii şi împărtăşirii credinţei. Reflectând în mod deosebit asupra textelor din Romani 10:9,10 şi Evrei 13:15, am văzut cât de important este să dai mărturie pentru a avea experienţa mântuirii şi, în acelaşi timp am văzut că mărturisirea este un eveniment constitutiv al închinării creştine. De aceea, îi sugerăm cititorului să revină asupra acelor pagini pentru a-şi aminti conţinutul lor. Prin urmare, grupele mici reprezintă locul ideal pentru a facilita mărturisirea şi mărturia de credinţă. De fapt, implicarea mai mare a celor prezenţi este facilitată doar în această unitate mică. Astfel, grupa mică devine şi mai necesară pentru a face posibilă împărtăşirea şi mărturisirea credinţei. În lumina acestei nevoi importante, cei care sunt responsabili cu lucrarea de păstorire a bisericii trebuie să aibă grijă ca această împărtăşire şi mărturisire să poată avea loc atunci când întreaga comunitate este adunată pentru închinare. De aceea, este foarte important ca în timpul închinării laolaltă, să le ofere membrilor posibilitatea de a mărturisi şi a-şi împărtăşi credinţa în Domnul Isus. Lucrul acesta devine posibil doar prin împărţirea adunării în grupe mici, cum sunt clasele de studiu din cadrul Şcolii de Sabat. Slujire şi ucenicie Slujirea, mărturisirea şi ucenicia sunt, toate în acelaşi timp, obiective, spaţii pentru creştere, raţiunea de a fi a bisericii, a credinciosului şi, bineînţeles, a grupei mici. Într-o grupă mică, aceste trei cuvinte trebuie să constituie obiectivul de bază. Ucenicii se adună pentru

a forma o grupă, se hrănesc în cadrul grupei, se maturizează tot acolo. Aceste trei cuvinte trebuie fixate ca obiective principale de împlinit mai întâi în rândul membrilor bisericii, apoi, ca plan de acţiune în misiunea pentru ceilalţi. Termenul „slujire” se referă la acel aspect al vieţii şi experienţei în care, potrivit unui program de solidaritate, de muncă voluntară, de ajutorare şi de ospitalitate, credinciosul se implică pentru a-şi ajuta fraţii, surorile şi semenii. „Slujirea” implică dăruire de sine, punerea la dispoziţie a timpului, a resurselor şi casei proprii. Isus a venit ca să slujească. El a spus „Eu totuşi sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte” (Luca 22:27). El ne-a dat un exemplu prin aceasta şi ne invită să-L urmăm pe aceeaşi cale (Ioan 13:15-17). Slujirea este o expresie a dragostei faţă de fiinţele omeneşti, mai ales a celor care se află în cea mai mare nevoie: cei sărmani, cei singuri, cei bolnavi, cei bătrâni, cei străini etc. Şi în acest aspect, grupa mică reprezintă mediul ideal pentru punerea în practică a slujirii creştine. „Slujirea” este regula numărul unu în buna conduită a ucenicului lui Isus Hristos. Aceste patru elemente reprezintă o bună sinteză a lucrurilor pe care biserica trebuie să le practice şi a atmosferei în care biserica trebuie să trăiască. În cadrul grupei mici, realizarea lor se va face mai uşor. Mai presus de toate, va fi mai uşor să implicăm pe fiecare persoană şi să-i oferim posibilitatea de a participa activ.

CAPITOLUL 5: CE SE ÎNTÂMPLĂ CU ADEVĂRAT ÎNTR-O GRUPĂ?53 „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui.” (Maleahi 3:16) Probabil că pentru acest capitol ar fi fost mai potrivit un alt titlu: „Ce ar trebuie să se întâmple cu adevărat într-o grupă?”. Mulţi sunt obişnuiţi să creadă că grupa este egală cu suma indivizilor care îl alcătuiesc. De fapt, este mult mai mult. Este necesar să corectăm această impresie pentru a evita neînţelegeri grave. Lucrul acesta devine imperios cu atât mai mult cu cât în biserică, grupele sunt, credem noi, vârful de lance pentru creşterea umană, identitatea personală, capacitatea de deschidere şi simţul misionar. Există, pentru a aminti câteva, grupele de familie, grupele Şcolii de Sabat, grupele de tineret, exploratori şi licurici, grupe de rugăciune, grupe de oameni care renunţă la fumat şi acele grupe speciale pe care le numim „comitete”. Unele dintre aceste grupe ne sunt atât de familiare că au devenit subiectul glumelor şi ironiilor. Altele continuă să dea naştere la preocupări asociate cu schimbarea (cum ar Şcoala de Sabat). Prin urmare, haideţi să încercăm să rezumăm câteva informaţii legate de mecanismele de bază care se dezvoltă în cadrul grupei şi care, în majoritatea cazurilor, sunt percepute doar în mod subconştient. Primul mecanism derivă din experienţa amplă a grupelor terapeutice şi are legătură cu aspectul emoţional. În acest punct, unii ar putea argumenta că grupele de mai sus nu au o orientare terapeutică şi, ca atare, informaţiile relevante nu sunt aplicabile. Unii privesc psihologia cu suspiciune, convinşi fiind că aceasta uzurpă domeniul teologiei. Din nefericire, câteva ramuri ale psihologiei sunt într-adevăr fundamentate pe idei care nu sunt decât puţin sau deloc reconciliabile cu punctul de vedere biblic şi evanghelic. Totuşi, toate principiile care vor fi prezentate mai jos au fost examinate cu grijă în lumina Scripturilor şi a Spiritului Profetic. 1. Experienţa emoţională corectivă Irvin D. Yalom, autoritate de vârf în domeniul terapiei de grup, a descoperit că o înţelegere intelectuală a problemei nu este suficientă pentru a o depăşi şi că este necesară şi o experienţă emoţională semnificativă care corectează şi repară impactul experienţei traumatice. În grupele terapeutice, Yalom a descoperit de asemenea că pacienţii indicau două tipuri de experienţe ca fiind critice pentru rezolvarea problemei, ambele incluzând o experienţă emoţională puternică. Primul tip era exprimarea unei emoţii negative puternice în mod diferit faţă de cum se făcuse în trecut, de regulă fără a avea loc catastrofa temută (nimeni nu murea, nu era rănit, nu suferea). În orice

caz, pacientul înţelegea că reacţia sa era nepotrivită datorită intensităţii sau modului în care fusese exprimată. Chiar dacă originile reacţiei nu apăreau clar, din acel moment, pacientul era totuşi capabil să interacţioneze mai liber cu ceilalţi. Al doilea tip de reacţie era similar, dar în formă pozitivă. Chiar şi în acest caz, reacţia de care se temea din partea celorlalţi (ridiculizare, respingere, implicare excesivă sau distrugere) nu a avut loc. Descoperirea unei părţi necunoscute a sinelui a condus la o eliberare, o detensionare care a ajutat la îmbunătăţirea relaţiei cu ceilalţi. Pentru a-l cita pe Yalom: „Avem toate motivele să credem că experienţa vieţii familiale timpurii influenţează natura experienţei fiecărui membru dintr-un grup terapeutic, la fel ca şi «energia» percepută”; şi „grupul poate fi o maşină a timpului care trimite pacienţii în urmă cu mai multe decenii şi evocă simţăminte şi amintiri vechi adânc gravate.” În practică, aceasta înseamnă că multe lucruri pe care le comunicăm atât verbal, cât şi nonverbal în timpul activităţii de grup, exprimă de fapt tipul de relaţie care a fost instituit cu membrii familiei de origine şi care este, fără ca noi să ne dăm seama, o reproducere a trecutului. Exemplu: Să presupunem că membrul (B) reacţionează la o afirmaţie făcută de membrul (A) cu un „Nu sunt de acord!” categoric. Este posibil ca (B) să aibă cunoştinţă de alte date şi informaţii care fac concluziile sale mai valide, însă expresia folosită de (B) indică intenţia clară, probabil inconştientă, de a se distanţa de (A). De fapt, expresia „Nu sunt de acord” exprimă o relaţie negativă între doi oameni, în care (B) consideră că (A) nu are argumente valide pentru a-şi susţine teza. Fiecare declaraţie exprimă de asemenea o evaluare a tipului de relaţii ierarhice între două părţi, aşa cum a fost demonstrat de către Watzlawick şi Şcoala lui Palo Alto. Translatat în termeni relaţionali, „Nu sunt de acord” devine ceva de genul „Consider că sunt mai competent decât tine cu privire la ceea ce ai spus şi acum voi dovedi aceasta.” Acesta este adevăratul mesaj emoţional recepţionat de (A). În termeni practici, mai degrabă provoacă respingere şi umilire decât să creeze condiţii favorabile pentru un schimb de idei. În mod tragic, conţinutul capătă precedent asupra relaţiilor personale. De câte ori nu am spus sau auzit: „A zis ce trebuia, dar nu în modul cel mai potrivit!” Rezultatul? Ceea ce era drept şi corect nu a fost perceput din cauza mecanismului de apărare care a fost activat în cel căruia i-a fost adresat mesajul şi, prin urmare, comunicarea a devenit nu doar ineficientă, dar şi vătămătoare. E. G. White scrie: „Se poate întâmpla ca aceia pe care îi iubim să ne vorbească sau să se poarte cu noi cu neatenţie şi, astfel, să ne rănească profund. Nu a fost intenţia lor; dar Satana le exagerează cuvintele şi faptele înaintea minţii noastre şi, astfel, ne înfige în suflet o săgeată din tolba sa. Noi ne înverşunăm împotriva celui care credem că ne-a rănit şi, astfel, încurajăm ispitele celui rău.”54 Şi din nou: „Cine doreşte să-şi păstreze respectul de sine trebuie să aibă grijă să nu rănească în mod gratuit respectul de sine al celorlalţi. Această regulă trebuie păzită cu sfinţenie faţă de persoanele care sunt mai puţin agere şi pricepute.”55 Şi, „respectul pentru sufletul omenesc plin de zbucium şi nelinişte este mijlocul cel mai sigur prin care Isus Hristos acţionează pentru a restaura respectul de sine pe care omul acela l-a pierdut.”56

„Ori de câte ori se foloseşte capacitatea intelectuală, autoritatea sau forţa, şi dragostea nu este prezentă în mod manifest, voinţa şi simţămintele celor pe care vrem să-i înduplecăm adoptă o poziţie defensivă, de respingere şi forţa opoziţiei lor creşte.”57 Principiile sunt foarte integre din perspectivă biblică şi terapeutică deopotrivă, dar de atâtea ori le uităm şi suntem biruiţi de nevoia de a avea dreptate, de a avea ultimul cuvânt, pe scurt, de a fi apreciaţi şi de a conta pentru ceva. Este atunci posibil ca fantomele trecutului să invadeze prezentul, acea nevoie de a fi iubiţi şi respectaţi; ies la suprafaţă lucrurile care nu au fost satisfăcute aşa cum neam fi aşteptat să se întâmple în mediul nostru familial, etc.; şi, datorită excesului de defensivă, iubirea de fraţi este, pe moment, uitată. Să ne imaginăm în schimb, impactul unui altfel de răspuns: „Înţeleg că tu, John [eu aş evita folosirea fără discernământ şi emfatică a apelativului «frate» care, acum, ar putea cauza distanţarea, mai degrabă, decât apropierea, aşa cum s-a întâmplat cu termenul «tovarăş» în regimul comunist sau socialist], pui un accent special pe aspectul... [şi aici redăm sumar ideea tocmai exprimată de John şi, dacă este posibil, menţionăm şi un punct în care suntem de acord cu John]. Şi eu consider că este important să ţinem cont şi de aceasta. În ce mă priveşte, un alt aspect îmi atrage mai mult atenţia... [şi acum prezentăm punctul nostru de vedere şi/sau experienţa personală]. Cred că dacă am putea integra aceste aspecte ne-am putea îmbogăţi punctele de vedere.” Avantajul acestui tip de răspuns este că nu contrastează poziţia „mea” cu poziţia „ta”, ci aşază cele două puncte de vedere unul lângă altul, fără să aşeze punctul „meu” de vedere pe un loc superior, şi consideră că trebuie să existe ceva valoros în „ambele” puncte de vedere, ceva care poate produce o sinteză dialectică stimulatoare şi probabil completă. Astfel procedând se va transmite mesajul că: 1. Am ascultat cu atenţie pe fratele sau sora care a vorbit, 2. Am perceput un aspect în care concordăm cel puţin în parte, 3. Ne aşezăm la acelaşi nivel pentru a putea clădi ceva împreună şi exprimăm faptul că preţuim persoana care a vorbit şi că suntem interesaţi ca să menţinem dialogul deschis. Acesta este un exemplu concret de dragoste frăţească, ce nu implică înăbuşirea întrebărilor sau lupta pentru victorie, ci lasă loc pentru creştere de ambele părţi şi menţine respectul pentru oameni. Autenticitatea şi sinceritatea sunt ceea ce îi va atrage pe ceilalţi aproape de noi, fără ca nimeni să fie umilit sau ofensat în mod inutil. 2. Nu poate exista înţelegere adevărată Este important să înţelegem că, indiferent de grupa în care ne aflăm, este cu neputinţă ca întotdeauna să fim înţeleşi pe deplin. În cel mai bun caz, ne putem aştepta ca unele persoane să se simtă energizate

de acea parte a noastră pe care am lăsat-o să se arate în exterior. Dacă se întâmplă să fim de acord cu impresiile şi ideile cuiva, faptul că nu suntem singurii care gândim sau simţim într-un anumit fel ne poate face să ne simţim bine. Dar acest gen de armonie nu este singura modalitate de a avea un contact real cu ceilalţi. Chiar şi atunci când simţim că avem păreri sau convingeri diferite, este cu putinţă să ne bucurăm de părtăşie intimă, cu condiţia să nu simţim nevoia disperată de a demonstra că poziţia noastră este cea mai rezonabilă şi mai validă. Conflictul nu apare între două concepte sau perspective diferite. În acest caz, este o simplă comparaţie care poate fi făcută cu demnitate şi cu câştigul ambelor părţi, prin schimbul de informaţii şi opinii interpretative. Conflictul apare atunci când, pe lângă conţinutul pe care îl vom numi aspectul „tehnic” al comunicaţiei, un anumit tip de nevoi emerg la nivelul „emoţional”, astfel încât nevoile în acel moment par să se excludă reciproc. Dar aceste nevoi pot să rămână neconştientizate sau, în orice caz, nemanifestate direct, astfel încât conflictul se va desfăşura preferabil la nivelul „tehnic” al opiniilor şi ideilor. Într-adevăr, confuzia între nivelul tehnic şi cel emoţional conduce la „nonconectivitate” [incongruenţa dintre conţinutul exprimat în declaraţii şi greutatea emoţională din spatele lor], la insulte [=lipsa de respect] şi la atitudinea de defensivă exagerată care toate vor continua să mascheze adevărata vulnerabilitate a sinelui. Acelaşi principiu se aplică şi la ceilalţi membri ai grupei; prin urmare, nu trebuie să ne aşteptăm că trebuie – sau că putem – să-i înţelegem în mod deplin pe ceilalţi. Altfel, nu facem decât să ne amăgim singuri, uitând cât de complexe sunt fiinţele omeneşti. Dacă am înţeles ceva despre cineva nu înseamnă că îl cunoaştem bine. Este mai bine să acceptăm cu umilinţă faptul că ceea ce „cunoaştem” este pur şi simplu ceea ce se arată percepţiei noastre limitate şi este interpretat în lumina fantomelor trecutului, iar în ultimă instanță, aceasta va produce mai multe bârne în ochii noştri decât paie în ochii celorlalţi, cum ne aminteşte Isus. Cine ştie cât de jenaţi am fi fost dacă am fi stat în faţa Mariei Magdalena, a femeii samaritene, a lui Matei, a sutaşului roman, a tânărului bogat, a lui Zacheu şi a altora, sprijinindu-ne doar pe judecata noastră! 3. Folosirea pronumelui „eu” În loc de exprimările generale sau de cele impersonale („noi”, „creştinii”, „ar trebui”, „se spune/se face”, „lumea” şi echivalentele acestor termeni), este mai potrivit să folosim pronumele „eu”, dar nu pentru a ne etala inteligenţa sau alte calităţi. Dacă, într-o grupă, spun „eu cred că”, continuând cu o opinie afirmativă sau negativă, comunic faptul că intenţionez să mă exprim la nivel „tehnic”, raţional, decât să risc un anumit grad de vulnerabilitate exprimând ceea ce simt aici şi acum, într-o manieră autentică. Practic, eu umplu golul emoţional dintre mine şi ceilalţi cu idei şi concepte, făcând dificilă realizarea întâlnirii existenţiale de care vorbea Martin Buber (Eu-Tu). Verbul „a crede” (cu sensul de „a considera”, „a fi de părere că”) în sine, deja califică acel tip de relaţie pe care doresc s-o stabilesc, anume o comparaţie între două gânduri, iar nu o întâlnire între două persoane reale. În timp ce lucrul acesta poate fi adecvat într-o grupă de studiu teologic sau de alt gen [şi chiar şi în acest caz, nu văd cum ai putea ignora faptul că ai de-a face cu oameni], părerea mea este că, în grupele menţionate mai sus, componenta teoretică şi ideile, chiar dacă sunt prezente, nu sunt elementul cel mai important.

Totuşi, am convingerea că de importanţă primară este întâlnirea între persoane reale şi autentice, „întâlnirea” a două fiinţe omeneşti care pot să folosească expresii precum „sentimentul meu este că...”, „percepţia mea este că....”, „îmi dau seama că...”, „îmi amintesc că...” şi altele echivalente. În acest al doilea caz, mesajul este: „Ceea ce ai spus a rezonat cu mine, reflectă ceea ce eu însumi simt, m-a făcut să mă gândesc, mă izbeşte în aşa fel că pot să exprim ceea ce este în lăuntrul meu, chiar acum (fără să mă simt obligat să mă deschid complet, ci numai în măsura în care mă simt confortabil s-o fac)”. Poate că aceasta se apropie foarte mult de ceea ce ne învaţă Isus şi Petru. Ioan consemnează: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35), iar Petru scrie: „Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (1 Petru 4:8). Şi tot această „dragoste” ne ajută să avem respect pentru noi înşine şi pentru alţii; este benefică pentru toleranţă, demnitate, pentru harul care ne conduce să primim prezenţa Lui în noi, care ne recreează după chipul lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 6: CE EFECTE BENEFICE ARE GRUPA ASUPRA MINŢII ŞI TRUPULUI? „Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău.” (3 Ioan 1:2) Diverse texte, mai ales din Noul Testament, accentuează anvergura globală a mântuirii pentru recuperarea şi propăşirea fiinţei omeneşti, în totalitatea sa. Declaraţiile cele mai evidente care se găsesc în Evanghelii sunt legate de lucrarea lui Isus. Se spune că El „învăţa pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă”.58 El a mângâiat, a oferit iertare, a restaurat credinţa, a încurajat oamenii să-şi schimbe modul de vieţuire şi a refăcut demnitatea.59 În scrierile Noului Testament mai sunt şi alte declaraţii explicite care subliniază această mântuire totală. Aceasta este misiunea bisericii. În continuare dorim să prezentăm o serie de factori care pot face din biserică o comunitate capabilă să ducă în lume mântuirea totală.60 Factorul 1: Cunoaşterea lui Dumnezeu în comunitate tămăduieşte Biserica este tămăduitoare dacă Dumnezeu este în centru, dacă Numele Lui (Isus Hristos) este căutat, dacă este împărtăşit, dacă este lăudat şi cunoștința de Dumnezeu este proclamată: „dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara” (2 Cronici 7:14). Dacă dragostea Lui este primită în mod conştient şi reprezintă o certitudine, atunci biserica îşi împlineşte misiunea de vindecare a sufletului. Este important ca Dumnezeu să fie în centrul dialogului comunităţii şi nu doar obiectul pietăţii individuale. „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”, a spus Isus. Dumnezeu trebuie să fie în centrul bisericii şi poate fi acolo doar dacă El este parte a realităţii conversaţiei eclesiastice, dacă există „koinonia” în jurul Persoanei Sale. Prezenţa Lui alungă teama existenţială, teama de moarte, teama care distruge şi cea care provoacă boala. Din această prezenţă, biserica primeşte iertare şi vindecare. Factorul 2: Cunoaşterea reciprocă este un factor în vindecarea totală Numeroase studii au arătat modul în care cunoaşterea reciprocă influenţează predispoziţia către vindecare sau boală, în general. În 1952, Dr. Stanley King şi colegii lui au selectat în mod aleatoriu 126 de studenţi de sex bărbătesc de la Universitatea Harvard. Aceştia au fost rugaţi să răspundă la un

chestionar care urmărea să stabilească gradul de cunoaştere intimă pe care o aveau despre părinţii lor şi anvergura relaţiei lor cu aceştia. 35 de ani mai târziu, această cercetare medicală a fost finalizată prin raportul detaliat pe care fiecare participant la studiu l-a prezentat cu privire la viaţa sa din perspectivă medicală şi psihologică. 91% dintre cei care nu aveau o relaţie bună cu mama, după vârsta de 40 de ani, au început să dea semne de afecţiuni serioase (ocluziune coronariană, arterială, hipertensiune, ulcer gastric, alcoolism). Pe de altă parte, doar 45% dintre cei care aveau o relaţie bună cu mama, au început să sufere de aceste boli. 82% dintre cei care nu aveau o relaţie bună cu tata manifestau afecţiuni similare. Doar 50% dintre cei care aveau o relaţie bună cu tata erau bolnavi. Incidenţa bolilor era de peste 95% în rândul celor care aveau o relaţie instabilă cu ambii părinţi. Doar 45% dintre cei care aveau o relaţie pozitivă cu părinţii erau bolnavi. Acest tablou clinic excludea bolile existente în istoria familiei. Nici factori precum fumatul, stresul emoţional, decesul sau divorţul ulterior al părinţilor ori propria viaţă maritală nu au avut vreun aport. Aceste studii corespund celor realizate la John Hopkins, Durkheim, Scoţia, etc., tot în domeniul sănătăţii. Cercetătorii au concluzionat că doar atenţia primită de la o altă persoană şi cunoaşterea intimă a acesteia sunt şi factorul valid, şi amortizorul bio-psiho-social care reduce impactul negativ al stresului şi al altor factori patogeni şi stimulează sistemul imunitar şi vindecarea. Biserica este grupul de oameni care se cunosc reciproc şi se întâlnesc unii cu alţii. Este locul înţelegerii mutuale clădite pe dialog şi pe capacitatea de a se asculta unul pe celălalt. „Atunci, şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. «Ei vor fi ai mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său pe care îl iubeşte. Şi veţi vedea din nou atunci, deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nuI slujeşte»” (Maleahi 3:16-18). Familia bisericii, cu structura sa de grupă mică, este instrumentul menit a oferi acest gen de atmosferă. Factorul 3: Vindecarea şi acceptarea mutuală Sentimentul de a fi acceptat este unul dintre cei mai importanţi factori pentru prevenirea

comportamentului patologic şi deviant. Un articol publicat în 1997, în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane, arăta că tinerii care au legături puternice în căminul lor şi exprimă un ataşament puternic faţă de comunitatea şcolară sunt mult mai protejaţi împotriva multor tipuri de comportamente cu risc ridicat, precum sexul premarital, violenţa, anxietatea, tentativele de suicid şi consumul de droguri. Rezultate surprinzătoare, similare cu cele de mai sus, au fost obţinute şi în urma unui studiu judicios realizat în industria hotelieră. Un studiu condus de Universitatea Sorbona din Paris, în anii 1980, a demonstrat amplu că oaspeţii se simţeau foarte bine acolo unde personalul hotelului îşi manifesta atenţia prin gesturi simple, directe de amabilitate, făcându-i să se simtă bine-veniţi şi în largul lor. Această stare de bine, nu mai e nevoie s-o spunem, a avut ca rezultat un număr mai mare de clienţi. Este ceva tipic pentru natura lui Dumnezeu să-i primească la El pe bărbaţi şi femei, deopotrivă, oricine ar fi aceştia. Isus a spus: „Veniţi la Mine, toţi...” (Matei 11:28), iar Ioan consemnează: „Tot ceMi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Aceeaşi lucrare este încredinţată şi bisericii: „Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu” (Romani 15:7). Aceste gen de primire trebuie să se vadă în familii, în biserici şi în grupele mici. Factorul 4: „Factorul iertare”: factorul suprem al vindecării Atunci când nu ne bucurăm de conştiinţa iertării, diverse mecanisme intră în joc: Are loc o creştere a nivelului de adrenalină, cu rezultatul accelerării ratei metabolice bazale şi, ca atare, al unei mai mari uzări a unor organe precum inima, ficatul şi celulele nervoase. Starea de anxietate şi nesiguranţă se intensifică, fapt care favorizează creşterea tensiunii arteriale, mai ales a tensiunii diastolice, conducând la o diminuare a capacităţii de odihnă. Hormonii adrenocorticotropi secretaţi de glanda pituitară sunt stimulaţi, celule albe sunt vătămate şi capacitatea de apărare a organismului scade. Dumnezeu nu doreşte ca noi să cultivăm un spirit acuzator, neiertător. El ştie că un astfel de spirit conduce la distrugerea sistemului imunitar: efectele pot fi văzute la diferite niveluri, de la simpla tuse, la alergii şi până la apariţia cancerului. El ne iubeşte şi doreşte ca noi să ne iertăm unii pe alţii imediat, fără să ţinem mânia înăuntru, fără să lăsăm „soarele să apună peste mânia noastră”. El ştie că, astfel, am suferi de insomnie, iar aceasta ne va slăbi imunitatea. Profesorul Luigi Oreste Speciani, de specialitate oncolog, în cartea sa „Di Cancro si Vive” („Se poate trăi cu cancer”), scrie: „Fiecare manifestare de iubire, smerenie, credinţă în providenţa divină, fiecare act de mărturisire şi supunere, sentimentul iertării percepute pot reduce riscul psihosomatic. Cea mai bună profilaxie individuală şi socială împotriva cancerului nu este nimic altceva decât fericirea”.61 Domnul a încredinţat bisericii lucrarea de iertare.62 Aceasta este fără îndoială, cea mai importantă,

mai urgentă şi „evanghelică” lucrare a sa. Prin aceasta, în mod special, putem face cu adevărat cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Luca redă marele mandat cu aceste cuvinte: „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (24:47). Biserica trebuie să se organizeze şi să se mobilizeze pentru a realiza acest scop. Iertarea nu este transferată prin documente oficiale, prin achitări sau prin sacramente. Iertarea este produsul harului care s-a arătat pe Calvar, dar este „experimentată” prin credinţă şi mărturisire. Relaţia dintre iertarea oferită de Dumnezeu şi acceptarea ei, dintre credinţă şi mărturisire, este exprimată foarte bine în Psalmul 32: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie! Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ‚Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (versetele 1-5). Deja am studiat despre mărturisire şi trimitem cititorul la acele pagini. Aici, însă, dorim să evidenţiem mărturisirea nu doar ca o chestiune subiectivă şi intimă între mine şi Dumnezeu, dar şi ca o chestiune colectivă şi socială. „Este un interviu care ne reconciliază cu Dumnezeu şi cu biserica”, spune Carlo Maria Martini.63 Această reconciliere trebuie să aibă loc acolo unde poate fi facilitată şi stimulată, trebuie să fie facilitată într-o manieră frăţească şi prietenească. Un grup restrâns de fraţi – prieteni, este categoric locul ideal. Factorul 5: Sentimentul că eşti sprijinit, că eşti împreună cu alţii şi nu eşti singur Biserica îşi îndeplineşte lucrarea de vindecare atunci când există un spirit de susţinere reciprocă. Biblia este fără echivoc în această problemă: „Purtaţi-vă unii altora poverile” (Galateni 6:2). Reflecţia pe care o găsim în Eclesiastul, pe această temă, este interesantă: „Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzească dacă e singur? Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor” (4:11-12). Isus exprimă acelaşi concept în alt context şi cu alt obiectiv: „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 18:19). Acesta este un principiu deosebit de important, adesea folosit în domeniul psihologiei şi psihosociologiei pentru a-i ajuta, de exemplu, pe alcoolici, pe dependenţii de droguri, cuplurile cu probleme. Numeroase studii, precum cel condus în Alameda County, Evans County, etc., au demonstrat impactul pozitiv al susţinerii reciproce. Cel mai relevant este studiul condus de dr. Thomas Oxman şi colegii săi, la Universitatea din Texas, Facultatea de Medicină. În acest studiu, a fost examinată relaţia dintre suportul social, religie şi rata mortalităţii în rândul bărbaţilor şi femeilor, la şase luni după ce li s-a făcut operaţie pe cord deschis (bypass coronarian, înlocuirea unei valve cardiace etc.). Descoperirile sunt incredibile: Cei care nu erau membri ai unui grup social, cum ar fi un club, o biserică, o sinagogă sau altele

similare, au prezentat rate ale mortalităţii de patru ori mai mari la şase luni de la operaţie. Cei care nu erau membri activi, nici nu aveau alte raporturi religioase, cum ar fi participarea regulată la întâlniri de grup, nici altă formă de identificare cu un grup, chiar şi teoretică, prezentau un risc de deces de şapte ori mai mare, la şase luni după operaţie. Cei care făceau parte dintr-un grup religios sau social, dar care nu primeau putere şi mângâiere de la religia lor, şi nu aveau o experienţă de grup practică, prezentau rate ale mortalităţii de trei ori mai mari la şase luni după operaţie. Toate acestea sporesc foarte mult oportunităţile misionare ale bisericii. Sarcina ei nu se încheie cu predicarea, cu proclamarea unui mesaj. Trebuie totodată să creeze şi condiţiile necesare în comunitate pentru ca aceste structuri de suport să existe. Adică, identificarea reală cu grupul. Factorul 6: Rugăciunea şi vindecarea Nu este nevoie să facem o cercetare biblică aprofundată asupra rolului rugăciunii pentru a înţelege cât de mare este influenţa acesteia. Iată doar un text: „Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă! Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn, în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă şi n-a plouat deloc în ţară, trei ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou şi cerul a dat ploaie şi pământul şi-a dat rodul” (Iacov 5:13-18). Rugăciunea nu este legată de vindecare doar din punctul de vedere al răspunsului la cereri. Rugăciunea este totodată ocazia ideală pentru vindecare. Un studiu interesant a fost realizat asupra acestui aspect, la Universitatea Harvard. Cercetări epidemiologice au fost întreprinse cu scopul de a verifica diferiţi factori care contribuie la vindecare. Studiile au arătat că persoanele care au o viaţă de rugăciune, altfel spus, o comuniune cu Dumnezeu, beneficiază la un nivel optim de tratamentul medical şi au parte de un proces de vindecare mai rapid.64 În iulie 2005, revista Lancet, una dintre cele mai prestigioase din lumea medicală, a oferit spaţiu unui studiu interesant, realizat după metode ştiinţifice riguroase: 393 de pacienţi din secţia de boli coronariene au semnat un formular prin care erau de acord ca numele lor să fie comunicate unui grup de credincioşi care urmau să se roage pentru vindecarea lor. Pacienţii nu ştiau dacă, pe lângă îngrijirea medicală, vor fi asistaţi şi prin rugăciune. Ei bine, grupul care a fost asistat şi prin rugăciune a înregistrat o diminuare cu 36% a complicaţiilor – cu siguranţă, un rezultat surprinzător, dar ale cărui mecanisme rămân necunoscute pentru ştiinţă. Este un fapt căruia nimeni nu-i poate da o explicaţie univocă. Pentru cei care cred în Dumnezeu, meritul este atribuit apelului făcut la divinitate, iar răspunsul în vreme de nevoie este interpretat ca semn al imensei Lui bunătăţi. Profetul afirmă că biserica este „o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7); ea trebuie organizată în aşa fel ca toţi să poată să înveţe să se roage şi să practice rugăciunea.

Factorul 7: Încurajarea: un medicament eficient Un cuvânt de încurajare şi de mângâiere este unul dintre cele mai puternice mijloace de vindecare. Prin cuvinte putem să nimicim sau să salvăm, să condamnăm sau să izbăvim, să zdrobim sau să ridicăm. Curajul, optimismul, încrederea şi sănătatea mintală derivă din influenţa negativă sau pozitivă a cuvintelor. Lucrul acesta se dovedeşte a fi adevărat în multe domenii: de la domeniul psihologic la cel intelectual, din punct de vedere moral şi spiritual, în domeniul sănătăţii şi cel comportamental. Chiar şi în Biblie, acesta este un adevăr fundamental. În 1996, Dr. Janice Kiecolt Glaser şi Dr. Ronald Glaser, cu ocazia celei de-a patra ediţii a Congresului Internaţional de Medicină Comportamentală, care a avut loc în Washington D.C., au raportat datele unui studiu realizat asupra a două grupuri de cupluri căsătorite, de-a lungul a 40 de ani. Un grup era alcătuit din cupluri foarte apropiate, în care existau dialog pozitiv şi susţinere reciprocă. Rezultatele au fost în principiu pozitive. Celălalt grup era alcătuit din cupluri care se certau frecvent şi foloseau mereu cuvinte descurajatoare. În acest grup, s-au remarcat pesimismul, îmbătrânirea mai pronunţată şi o slăbire a sistemului imunitar. Experimentul a fost reluat asupra unor cupluri proaspăt căsătorite, cu rezultate şi mai evidente. După o ceartă, efectele inhibitorii ale sistemului imunitar persistau cel puţin 24 de ore. Aceste rezultate pun într-o lumină nouă îndemnurile care se găsesc în Scriptură: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte... De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi cu adevărat” (1 Tesaloniceni 4:18; 5:11). În toate acestea, biserica are un rol-cheie. Trebuie să aşeze pe fiecare în poziţia în care să se poată exprima pe sine într-un climat încurajator. Lucrul acesta face bine celui ce primeşte şi, poate într-o măsură şi mai mare, celui care oferă. O astfel de biserică, în care poţi să simţi încurajarea, va fi o comunitate tămăduitoare. Factorul 8: Facerea de bine, generozitatea, ajutorarea oamenilor ne ajută să trăim mai bine În Predica de pe Munte, Isus a spus în mod solemn: „Voi, însă, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun şi cu cei nemulţumitori, şi cu cei răi. Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.”65 Facerea de bine, în mod deosebit, este un leac alinător atât pentru cei care fac binele, cât şi pentru cei care îl primesc. Facerea de bine îi ajută pe făptuitori să se simtă utili, creativi şi plini de energie şi le oferă un simţământ de mulţumire lăuntrică şi un rost. Multe studii au demonstrat impactul benefic al facerii de bine, al ajutorării reciproce. Studii conduse de Dr. Joan Boryshenho, Dr. Lee S. Berk, Dr. Janet Quinn, Dr. Lisa Berkman, au arătat impactul pozitiv al facerii de bine. Înmulţirea celulelor care apără organismul, anticorpii protectivi, imunoglobulina salivară, numărul de limfocite T şi celule albe s-au îmbunătăţit notabil ca prezenţă şi

activitate. Rezultatele obţinute în comunitatea Tecumseh sunt notabile. 3000 de bărbaţi şi femei au fost ţinuţi sub observaţie pe o perioadă de 9-12 ani. Factorii de risc pentru fiecare persoană au fost identificaţi ca fiind vârsta, stilul de viaţă sedentar, predispoziţia la anumite afecţiuni. Studiul a arătat că cei care au făcut muncă voluntară cel puţin o dată pe săptămână au avut o rată a mortalităţii cu 60% mai mică decât cei care nu au făcut deloc muncă voluntară. Trei declaraţii din Ellen G. White se potrivesc foarte bine aici: „Cât timp suntem în această lume trebuie să avem legătură unii cu alţii... Ca şi creştini, noi suntem membre unii altora. Domnul doreşte ca noi, ca fii şi fiice ale Lui, pe care El îi numeşte prietenii Lui, să ne ajutăm unii pe alţii. Aceasta trebuie să facă parte din practica noastră creştină.”66 „Cei care, atât cât este posibil, se angajează în lucrarea de binefacere, oferind demonstraţii practice ale preocupării lor pentru semeni, nu doar că alină relele din viaţa omenească, prin faptul că-i ajută să le poarte povara, dar, în acelaşi timp, contribuie în mare măsură la propria lor sănătate sufletească şi trupească.”67 „Plăcerea de a face bine animă mintea şi vibrează în tot trupul.”68 A face bine altora nu este benefic doar pentru primitor, ci şi pentru dătător, animând mintea şi înviorând trupul. Un studiu realizat la Universitatea Cornell a fost publicat în Jurnalul American de Sociologie. Începând din 1956, vreme de 30 de ani, Moen, McClain şi Williams au studiat 427 de femei căsătorite care aveau copii. 52% dintre femeile care nu făceau parte dintr-o organizaţie de voluntariat au avut probleme evidente de sănătate în cei 30 de ani. Dintre cele care erau implicate în acţiuni de voluntariat, doar 36% au acuzat un nivel similar de probleme de sănătate. Cu alte cuvinte, cei care fac bine şi practică serviciile de voluntariat de orice fel, au un sistem imunitar mai capabil şi se bucură de o mai mare durată de viaţă. Aceştia obţin cele mai bune rezultate în toate sensurile. Factorul 9: Dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea frăţească În ultimii 50 de ani, au fost realizate şi publicate mai multe studii care demonstrează puterea vindecătoare a dragostei. Dragostea este un medicament extrem de puternic, indiferent de locul, direcţia şi maniera în care este exprimată. Poate face adevărate miracole în medicina preventivă şi curativă, deopotrivă. Dragostea este o forţă cutremurătoare, capabilă să producă pocăinţa şi mărturisirea, bunătatea, altruismul şi acţiunea. Efectul ei miraculos este la fel de eficient şi pentru cei care o oferă, şi pentru cei care o primesc. Pentru a fi eficientă, dragostea trebuie să fie exprimată prin cuvinte, fapte şi atitudine. Biblia exprimă conceptul dragostei în termeni deosebit de emoţionanţi şi adânci. Poate una dintre cele mai profunde expresii este cea din 1 Ioan 4:7-9,18: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este

născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El... În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” Porunca de a ne iubi unii pe alţii rezumă întregul cod religios şi moral. Dragostea frăţească este cuvântul-cheie încredinţat bisericii. Pe această cale, sunt experimentate toate dimensiunile dragostei divine şi omeneşti, simţite şi manifestate. Comunitatea, colectivitatea umană, este locul în care dragostea omenească poate deveni concretă şi productivă. Un studiu deosebit de interesant a fost realizat asupra populaţiei japoneze care locuia în Japonia, Honolulu şi San Francisco. Studiul publicat în Jurnalul American de Epidemiologie, a strâns date de la 11 900 de persoane. Persoanele care locuiau în afara Japoniei au înregistrat cazuri mai frecvente de afecţiuni cardiace. Imediat s-a crezut că stilul de viaţă şi condiţiile sociale şi economice trebuie să fi fost foarte diferite, însă, la verificare, s-a vădit că erau chiar foarte asemănătoare. S-a descoperit că printre japonezii care trăiau în afara ţării erau persoane cu aceleaşi venituri ca cei de acasă. Studiul follow-up, determinat de aceste rezultate, a descoperit că motivul acelor rezultate era componenta socială, legăturile de familie, cercurile de prieteni, cu alte cuvinte, era „dragostea frăţească” ce exista între ei. Altfel spus, cadrul social, legăturile frăţeşti şi de familie, căldura omenească, suportul mutual şi afectivitatea protejează împotriva bolilor şi fortifică sănătatea. Comunităţile care se bucură de o comuniune frăţească de calitate le permit membrilor lor să ducă o viaţă de calitate, să trăiască mai bine, cu o mai mare satisfacţie şi să dea mărturia cea mai bună. Lucrul acesta este cu atât mai adevărat şi mai important dacă îl privim în lumina problemelor reale din timpurile în care trăim, în care singurătatea, violenţa, frica, lipsa de încredere, agresiunea şi comportamentul negativ sunt la ordinea zilei. Dragostea frăţească este un ajutor real de care oamenii din timpurile noastre au nevoie cu adevărat. E. G. White a vorbit în termeni clari şi direcţi despre aceasta: „Ultimele raze ale luminii milostive, ultima solie de milă care va fi dată lumii trebuie să fie o descoperire a caracterului Său plin de iubire.”69 „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Factorul 10: Binecuvântări şi laudă Gary Smalley şi John Trent, în broşura „Binecuvântarea”70, scrisă pentru conducătorii de grupe mici, subliniază efectul general pozitiv uriaş produs de laudele, mulţumirile şi binecuvântările revărsate la adresa lui Dumnezeu, inclusiv de mulţumirile aduse pentru cei prezenţi şi pentru cei apropiaţi lor (fie aceştia rude, prieteni sau oaspeţi). Laudele exprimate pentru a-I mulţumi lui

Dumnezeu, pentru prezenţa unei anumite persoane, dau naştere la încrederea şi acceptarea care conduc la bucurie, la starea de bine şi la suport moral. Omul acela îşi găseşte spaţiul vital, refugiul protector. Toate acestea creează identitatea, leagă indivizii unii de alţii şi de comunitate. Acest tip de simţământ nu numai că produce bucurie lăuntrică: Lee S. Berk de la Universitatea Loma Linda, în prezent consilier special în Ministerul de Sănătate al Guvernului din Seoul, vorbeşte despre încă un rezultat important: lauda îmbunătăţeşte producerea de limfocite T, acele celule ale sistemului imunitar care distrug celulele canceroase.71 Concluzie Aceşti zece factori care promovează sănătatea totală: corporală, spirituală şi emoţională, cu alte cuvinte, care promovează sănătatea şi mântuirea omului, constituie raţiunea de a fi şi misiunea bisericii. Modelul şi obiectivul pe care biserica trebuie să le adopte în permanenţă au fost date în formă explicită prin exemplul Învăţătorului: „Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod” (Matei 4:23). Mai târziu, în Faptele Apostolilor, Petru dă această mărturie care sintetizează lucrările Domnului: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul, căci Dumnezeu era cu El”72. Acest obiectiv poate fi atins doar de către biserică şi în biserică. Împreună, în atmosfera trupului bisericii, cu interacţiunea tuturor componentelor sale: membrii. Biserica poate să aibă această experienţă – şi la aceasta şi este chemată – în numeroase ocazii. Activităţile care ar trebui practicate mai mult decât oricare altele sunt cele care au în centru şi ca temelie pe Domnul şi Cuvântul Lui. Aceasta implică activarea acelor mijloace din biserică prin care aceste obiective pot fi cel mai bine împlinite, prin care membrii, care sunt chemaţi să slujească cu dragoste şi să exprime ceea ce este bun şi pozitiv, pot primi atenţia care vine dintr-o inimă care L-a întâlnit pe Domnul şi mântuirea care vine din dragostea Lui. Experienţele confirmate de numeroase studii dau un rezultat clar: grupele mici sunt mijlocul care facilitează obţinerea rezultatelor. Lucrarea monumentală a lui Christian A. Schwarz, „Dezvoltarea naturală a bisericii: opt calităţi esenţiale ale bisericilor sănătoase”73, oferă nenumărate mărturii documentate despre acest lucru. Grupele mici nu sunt doar o modalitate de a lucra, doar o metodă; ele sunt structura de suport despre care vorbim.

CAPITOLUL 7: TREI PRINCIPII ALE DRAGOSTEI - PRIORITATEA DRAGOSTEI TRIDIMENSIONALE „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” (Romani 13:10) La întrebarea unui învăţător al Legii cu privire la imperativul cel mai mare: „Care este cea mai mare poruncă din Lege? Ce este cel mai important? Ce are prioritate?”, răspunsul lui Isus a venit imediat şi clar: „«Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.» Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.» În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii” (Matei 22:36-40). Isus însumează întreaga revelaţie a celor două principii-valori: să iubeşti pe Dumnezeu şi să iubeşti oamenii. De fapt, am putea să le cuprindem într-un singur cuvânt: DRAGOSTE. Pavel ne autorizează să facem această „contragere” într-un singur cuvânt, atunci când spune: „dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani 13:10). O altă declaraţie a lui Pavel ne ajută să înţelegem chiar mai bine faptul că porunca de a iubi este totul: „Ţinta poruncii este dragostea…” (1 Timotei 1:5). Dragostea este totul deoarece Dumnezeu este dragoste şi toată voia lui Dumnezeu, care este o reflecţie a naturii Lui, are la bază valoarea dragostei. Cele trei dimensiuni ale dragostei O privire mai îndeaproape asupra textelor biblice, inclusiv asupra pasajelor din Noul Testament care vorbesc despre dragoste, ne arată că Domnul ne-a chemat să iubim în trei direcţii: către Dumnezeu, către fraţi şi surori şi către aproapele nostru. Dragostea pentru Domnul „«Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?» Isus i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.»” Răspunsul lui Isus nu lasă loc de interpretare în ce priveşte „prima şi cea mai mare”. Şi nu doar atât. Porunca aceasta este cel mai des menţionată şi repetată în întreaga Biblie. Practic, propoziţia este amintită de 28 de ori, dintre care 16 sunt versete care redau porunca în aceleaşi cuvinte folosite de Isus. Dumnezeu este dragoste şi să iubeşti pe Dumnezeu este cea mai nobilă şi mai înaltă expresie a iubirii. El este sursa şi „cauza” dragostei. Noi putem să iubim pe Dumnezeu datorită dragostei pe care El o are pentru noi, „căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi

cunoaşte pe Dumnezeu” (1 Ioan 4:7). Dumnezeu Şi-a arătat iubirea prin fapte şi prin stabilirea unei relaţii de dragoste exprimate personal faţă de creaturile Sale: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Să iubeşti pe Dumnezeu, să trăieşti dragostea lui Dumnezeu înseamnă să trăieşti experienţa de viaţă care vine de la Dumnezeu: „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19). Să iubeşti pe Dumnezeu este posibil doar în cadrul unei întâlniri cu El, în contextul unei relaţii cu Dumnezeu, întro relaţie personală cu Hristos, Descoperitorul dragostei lui Dumnezeu. Ioan merge chiar mai departe şi ne deschide o perspectivă infinită: el prezintă tema cunoaşterii lui Dumnezeu şi apoi toate implicaţiile pe care le aduce cu sine cunoaşterea lui Dumnezeu. Iată ce ne spune el: „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). Cu aceste cuvinte, Ioan deschide capitolul despre doctrina mântuirii, dar nu se opreşte la doctrină, trece dincolo de „credinţă”, de cunoaştere şi pătrunde în inima vieţii, care este aşa doar dacă este o „experienţă vie”. Aceasta este mântuirea! Această reflectare asupra dragostei nu se pretinde a fi exhaustivă, ci numai introductivă. Şi este doar un aspect dintre multele capitole ale acestui subiect vast. Un alt capitol care este intrinsec legat este cel al credinţei: credinţa şi dragostea sunt strâns legate (1 Ioan 3:23): „Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său Isus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El”. Un alt concept care merită a fi studiat şi care stă în relaţie cu aceeaşi temă a dragostei lui Dumnezeu este cel al „căutării Domnului”. Şi acesta apare frecvent în Scriptură şi este uşor de văzut ce legături are cu tema dragostei. Iată câteva dintre multele texte care ne ajută să înţelegem legătura strânsă dintre dragoste şi căutarea Domnului: „Căci aşa vorbeşte Domnul către casa lui Israel: «Căutaţi-Mă şi veţi trăi!»” (Amos 5:4). „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând” (Isaia 55:6-7). Să iubeşti şi să cauţi pe Dumnezeu din toată inima este mai presus şi mai înainte de toate. Dragostea de fraţi Numărul versetelor care vorbesc despre dragostea pentru Dumnezeu este numai cu puţin mai mare decât numărul versetelor care vorbesc despre dragostea pentru fraţi. Există aproape 30 de versete care o menţionează şi mai mult de 20 care spun clar „să vă iubiţi unii pe alţii”. Nu este ceva opţional; ne iubim fraţii şi surorile, căci dacă nu, nu suntem credincioşi, fii ai lui Dumnezeu. Acesta este primul lucru pe care Luca ni-l spune despre primii creştini: „ei stăruiau… în legătura frăţească” (Fapte 2:42). Dragostea frăţească în Noul Testament este unul dintre cele mai repetate mesaje ale lui Hristos şi ale apostolilor. În Vechiul Testament, dragostea pentru aproapele este menţionată de mai puţine ori, însă în Noul

Testament, apelul este repetat de numeroase ori. Isus l-a exprimat categoric: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12). Porunca aceasta a fost repetată de Isus ca şi cum ar fi fost nouă: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii” (Ioan 13:34). Dragostea frăţească este roada Duhului (Galateni 5:22); ea marchează tranziţia de la vechea la noua natură, de la moarte la viaţă (viaţa veşnică aici şi acum): „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1 Ioan 3:14). Aceasta este o nevoie acută a persoanei umane ce trebuie împlinită degrabă. Expresia „unul pe altul” este repetată în mai multe ocazii – în total de 28 de ori. Este o indicaţie a dragostei frăţeşti. Sensul cuvântului „alleles” subliniază reciprocitatea acestei dragoste; este dragostea celebrată, împărtăşită, trăită şi zidită împreună. De cel puţin 34 de ori, termenul este folosit pentru a caracteriza relaţiile din biserică, relaţiile de pace, de slujire, respect, ospitalitate, mijlocire reciprocă, compasiune şi afectivitate. Acestea sunt texte care evidenţiază faptul că această dragoste trebuie să fie stilul de viaţă al comunităţii de credincioşi; marchează natura Împărăţiei lui Dumnezeu. Fără acest „stil”, orice predică e vorbărie goală; orice cerere de iertare este o contradicţie de termeni; orice doctrină este vidă, chiar periculoasă. Isus a spus că numai acesta va fi semnul distinctiv al ucenicilor Săi: „prin aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13:35). Această calitate a vieţii este cea mai puternică şi mai completă mărturie pentru Hristos, este evanghelizarea cea mai eficientă. Singura evanghelizare! Dragostea este leacul cel mai bun, antidepresivul cel mai eficient, uşa către bucurie, pace şi aşa mai departe. Este roada cea mai înaltă a Duhului (Galateni 5:22). Să trăieşti această „comuniune a dragostei”, această părtăşie, este esenţial pentru creşterea creştină. Un text din Evrei 10 ne ajută să înţelegem o altă dimensiune: „Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră…” (24-25). A lucra pentru a zidi comunitatea în dragoste frăţească este prima datorie a celor chemaţi să slujească biserica. Dacă predicarea dragostei este un răspuns pozitiv din partea credincioşilor în reciprocitatea dragostei frăţeşti, atunci Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de noi. Şi aceasta este condiţia fundamentală pentru ca biserica să se deschidă într-o manieră autentică pentru misiune. Dacă această condiţie nu este împlinită, orice efort de evanghelizare este o risipă de resurse, care ratează rezultatele pe care le merită Evanghelia. Dragostea pentru aproapele A treia direcţie a dragostei este „iubirea pentru toţi oamenii”. Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, El a „făcut lumea” (Ioan 1:10) şi a „iubit lumea”, iar pentru a intra într-o relaţie mântuitoare

cu aceasta, putem doar să mărturisim mântuirea „în dragoste”. Noi toţi suntem chemaţi la acelaşi nivel. Această dimensiune a dragostei, care nu poate fi decât produsul natural al dragostei care vine de la Dumnezeu, are o forţă unică. Provocarea de a iubi trecând peste hotare este exprimată în mai multe ocazii prin declaraţii puternice care ne provoacă să răspândim pretutindeni împărăţia dragostei, solidaritatea, nonviolenţa, respectul pentru străini, chiar şi pentru vrăjmaşi. Aceste declaraţii au o extraordinară forţă revoluţionară: „Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru, să-l iubiţi ca pe voi înşivă” (Leviticul 19:34); şi din nou, în Predica de pe Munte, găsim ceva unic: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc. Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui şi Domnul îţi va răsplăti. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: «Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti.» Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine.” Isus şi-a împlinit lucrarea mişcat fiind de dragoste şi El devine forţa motrice a misiunii, modelul pentru fiecare credincios, modelul de dragoste. Aceste trei dimensiuni ale vieţii creştine – relaţia cu Dumnezeu, cu fraţii şi cu aproapele – sunt cele trei rute principale pe care Dumnezeu le-a marcat pentru copiii Lui. Acestea sunt cele trei direcţii pe care le-am văzut deja pentru chemarea preoţească: 1. Prima este Dumnezeu, să-L căutăm, să-L cunoaştem şi să-L lăsăm să trăiască şi să lucreze în noi. 2. A doua este să iubim şi să slujim familia lui Dumnezeu. 3. A treia este să vestim virtuţile Lui, să predicăm Evanghelia celor care au nevoie de această mântuire. Aceste trei dimensiuni sunt de asemenea afirmate de Pavel. Bisericii din Efes îi scria: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:11-13). Chiar şi aici găsim aceste trei concepte, trei adevăruri fundamentale despre viaţa credinciosului.

Primul aspect este chemarea la sfinţenie, adică, de a primi chipul lui Dumnezeu în noi. Sfinţenia vine de la Dumnezeu (2 Corinteni 3:18), sub călăuzirea Bibliei (Ioan 17:17). Al doilea este „zidirea trupului lui Hristos”, prin dragoste, trăind ca preoţi ai lui Dumnezeu, „voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă” (1 Petru 2:5). În sfârşit, al treilea concept enunţat de Pavel este „în vederea lucrării de slujire”. Pentru a fi slujitori ai Evangheliei (Romani 15:16; Coloseni 1:23; Filimon 1:13); slujitori aşa cum a fost Isus (Romani 15:8), aşa cum a fost Pavel (Romani 11:13). Dragostea pentru Dumnezeu, pentru fraţi, pentru semeni Aceste cuvinte exprimă modul în care Biserica Adventistă se înţelege pe sine şi misiunea sa. În ultimii 30 de ani de istorie, Biserica Adventistă a dorit să se exprime folosind cuvinte foarte scurte. Şi-a definit misiunea în termeni foarte concişi: „1000 de zile de seceriş”, „Seceriş 90”, „Misiune globală” şi, din 2005, „Spune lumii”. Din 1979, trei cuvinte sunt folosite: „Părtăşie, slujire, proclamare”. Din 2010: „REACH UP, REACH ACROSS, REACH OUT”. Acest moto reprezintă trei paşi, după cum urmează: Să căutăm comuniunea cu Dumnezeu Prin studiu şi meditaţie asupra Cuvântului, prin rugăciune, prin laudă, individual, în familie şi împreună cu fraţii şi surorile. Să avem grijă de fraţi Prin depăşirea barierelor care ne despart ca familie, clădind o comunitate a părtăşiei, de fraţi care îşi poartă de grijă unul altuia, implicând pe fiecare membru în viaţa bisericii, în slujire către fraţi şi pentru creşterea bisericii, dezvoltând grija pastorală a membrilor faţă de membri. Dragostea pentru aproapele Pentru a da mărturie şi a exprima misiunea Evangheliei lui Hristos, ca primă îndatorire, invitând bărbaţi şi femei să aibă o relaţie cu Mântuitorul înviat, oferindu-i prietenia şi solidaritatea, făcând din biserică o comunitate a dragostei şi părtăşiei atractive, dedicate şi consecvente. Aceste trei concepte sintetizează şi urmează căile exprimate în multe locuri, în acest manual. Este sinteza celor trei dimensiuni ale uceniciei creştine în dragoste de Dumnezeu, fraţi şi semeni, şi apoi întreita vocaţie preoţească. În capitolul următor vom examina modul în care putem aplica acest mod de vieţuire în biserică.



CAPITOLUL 8: UNITĂŢILE DE ACŢIUNE ALE ŞCOLII DE SABAT: STRUCTURISUPORT „…a pus temeliile Casei lui Dumnezeu” (Ezra 5:16) „…biserica are nevoie de structuri de suport care să faciliteze reconsacrarea, reînviorarea, dedicarea pentru slujire şi mărturisire, care durează şi se consolidează în timp. Grupele mici sunt structura esenţială.”74 În acest capitol vom aborda întrebările şi scopurile practice ale unei grupe mici, şi în mod special ale unităţilor de acţiune ale Şcolii de Sabat. Vom încerca să fim nu doar practici, ci şi detaliaţi şi concreţi în diverse aspecte ale acestor unităţi. Vom începe cu conceptul de „structuri-suport”. Structurile-suport: Ce sunt? Care este scopul lor? Să începem prin a pune câteva întrebări. Cum putem face pe fiecare credincios să fie conştient de rolul său preoţesc? Cum putem motiva oamenii să dea mărturie şi să urmeze chemarea la ucenicie? Cum putem face din dorinţa de a avea o viaţă consacrată, o cunoaştere crescândă şi o experienţă personală cu Domnul Isus – o dorinţă stabilă şi progresivă? Cum putem încuraja practicarea închinării în familie cu regularitate tot mai mare? Şi, mai mult, cum putem motiva şi mobiliza pentru misiune? Cum putem promova şi menţine grupele mici, despre care am vorbit în capitolele anterioare: cum putem evita formarea lor doar pentru a fi lăsate apoi să moară? Avem nevoie de „structuri-suport”! Dar ce este o structură de suport? O structură-suport este o entitate care facilitează implementarea „mijloacelor” responsabile pentru atingerea obiectivelor stabilite. Acest tip de entitate poate fi util în aproape toate domeniile, mai ales cele ale căror obiective sunt de a promova resursele umane. Conceptul este tot mai mult folosit şi, în prezent, se mai numeşte şi „infrastructură”. Acest termen se referă la un set de elemente astfel aranjate pentru ca, împreună, să formeze o structură care funcţionează cu un scop precis. Deşi termenul poate fi considerat oarecum abstract, desemnează lucruri foarte concrete şi este folosit în mai multe domenii: Infrastructurile există, de exemplu, în transport: reţeaua de drumuri, autostrăzi, căi ferate, etc.,

adică tot ceea permite deplasarea oamenilor şi a mărfurilor dintr-un loc în altul. Reţelele de transport pentru combustibil (conducte de petrol, ţevi de gaz, cabluri electrice), de comunicaţie (cabluri de telefon, cablu TV, transmiţătoare TV, Radio), utilitare (conducte de apă, de ape reziduale), de asemenea fac parte din infrastructură. Infrastructura economică constituie structura de bază a economiei unei ţări. Tehnologia informaţiei sau infrastructurile de telecomunicaţii sunt alcătuite din diverse reţele care fac posibile diverse forme de conexiune. Mai sunt şi infrastructurile serviciilor publice, cum ar fi serviciul de pompieri, poliţia, serviciul de salubritate, spitalele, etc., asigurate de către stat pentru cetăţeni. Mai sunt şi infrastructurile educaţionale şi de instruire care facilitează instruirea, specializarea şi perfecţionarea. Putem conchide că structurile de mai sus sunt indispensabile pentru îndeplinirea unor sarcini. 1. Structurile-suport şi biserica În cercurile ecleziastice, în domeniul nostru, se vorbeşte tot mai mult despre structurile-suport. Recent, două studii adventiste au luat în discuţie chiar aceste structuri-suport. Unul este „Model pentru progres: rolul şi funcţia organizaţiei bisericii”, de Raymond şi Bert B. Beach. Autorii examinează modelele, conceptele şi funcţiile din spatele departamentelor şi structurilor bisericii. Celălalt este cartea „Puterea Duhului”, de Neal Wilson şi George Rice. În această carte, cei doi autori discută conceptele, experienţele şi rezultatele reînviorării, creşterii şi reconsacrării observate în diverse părţi ale lumii. Neal Wilson scrie: „Biserica are nevoie de structuri-suport care să faciliteze reconsacrarea, reînviorarea, dedicarea pentru slujire şi mărturisire.”75 Care sunt obiectivele de urmărit în cercul nostru ecleziastic? Ce mijloace şi structuri sunt necesare pentru a urmări şi atinge aceste obiective? Primul obiectiv fundamental este mântuirea, creşterea şi sfinţirea credincioşilor: propovăduirea Evangheliei harului lui Isus Hristos este prima metodă de aplicat. Al doilea obiectiv fundamental este transformarea credincioşilor în martori, în ucenici şi preoţi, şi creşterea lor până la plinătatea staturii lui Hristos. În lumina celor spuse mai sus, vom enumera câteva dintre aceste structuri-suport sau infrastructuri, care pot fi identificate în Biblie, în biserica creştină, în general, şi în Biserica Adventistă, în particular. Iată câteva dintre ele.

„Familia”, este instituţia primară, dorită şi creată de Dumnezeu pentru bucuria şi creşterea oamenilor. Este baza, fundamentul tuturor celorlalte structuri. Familia trebuie să se găsească printre priorităţile liderilor bisericii şi ale organizaţiei bisericii, în sine. A te gândi la familie implică să lucrezi pentru ea şi prin ea pentru ceilalţi. Ziua de odihnă, Sabatul. Se spune despre Sabat că „a fost făcut pentru om”. Şi „rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”.76 Sabatul ne-a fost dat ca să ne amintim de Dumnezeu, să comemorăm şi să celebrăm tot ce a făcut El, să ajute pe poporul lui Dumnezeu să aibă o întâlnire cu Dumnezeul lor şi părtăşie unii cu alţii. În istoria bisericii şi chiar într-o mai mare măsură astăzi, în biserici, îndeosebi în Biserica romano-catolică, subiectul „zilei de odihnă” este tot mai mult considerat o structură-suport esenţială pentru instruirea, identificarea şi „sfinţirea” poporului lui Dumnezeu.77 Daruri şi slujbe în biserică. În Biblie, darurile şi slujbele sunt, prin definiţie şi misiune, date pentru creşterea copiilor lui Dumnezeu.78 Rostul lor este de a-i pregăti şi echipa pe sfinţi. În sfârşit, organizarea grupelor mici abordată de noi în această lucrare. Cartea lui Neal Wilson, citată anterior, spune mai departe: „dintre structurile de suport, grupele mici sunt vitale”.79 În 2007, Adventist Review a publicat un articol de T. S. Rainer pe care l-am citat deja şi care era intitulat „Şapte secrete ale bisericilor sănătoase”.80 Acest articol tratează şi mai în profunzime detaliile specifice subiectului nostru. Citatul spune: „Biserica are nevoie de structurisuport care să permită experienţa reconsacrării, a redeşteptării, a angajării în slujire şi mărturisire, precum şi consolidarea de-a lungul timpului: grupele mici sunt această structură fundamentală.” În modelul organizaţional al Bisericii Adventiste, „unităţile de acţiune ale Şcolii de Sabat” sunt o structură-suport importantă şi de neînlocuit în viaţa bisericii. Să analizăm acum această structură-suport: Şcoala de Sabat. 2. Structurile-suport şi Şcoala de Sabat În virtutea motivului pentru care a fost organizată, a misiunii ei, a organizării ei, aşa cum se găsesc în documentele noastre oficiale81, precum şi pentru alte motive care vor fi prezentate în continuare, această „grupă mică”, această „unitate de acţiune”, este o structură-suport vitală care formează o bază pentru întreaga viaţă a bisericii. Haideţi să vedem câteva texte care ne descoperă motivele şi implicaţiile. De ce este Şcoala de Sabat o structură-suport? Să începem cu ceea ce se spune în manualul bisericii82: „Şcoala de Sabat este sistemul principal de educaţie religioasă al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi are patru scopuri: studiul Bibliei, părtăşia, lucrarea misionară şi accentul pe misiunea globală.” Această declaraţie a misiunii Şcolii de Sabat a fost inclusă în „Enciclopedia Adventistă de Ziua a

Şaptea”, în 1976. Ea datează încă de la începutul istoriei bisericii83, din jurul anului 1873. Două motive importante reies din acest citat din manualul bisericii: Primul este „sistemul primar de educaţie religioasă al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”. Un sistem de educaţie este, prin definiţie, o „structură-suport”. Este stabilit pentru a instrui oamenii pentru viaţă şi pentru dezvoltarea personală. Pentru a-i pregăti să fie persoane mature, cu o identitate, cu un scop în viaţă, cu viziune şi speranţă. Al doilea motiv este definit de cele „patru scopuri: studiul Bibliei, părtăşia, lucrarea misionară şi accentul pe misiunea globală”. Dintre aceste patru scopuri, ultimele două pot fi unite într-unul singur şi cele trei rezultate sunt propuse din nou, în termeni diferiţi, în directivele strategice „Spune lumii”: comuniunea cu Dumnezeu, părtăşia cu fraţii şi lucrarea pentru semeni, pe care le-am examinat în capitolul anterior. Vocabularul nu este identic, dar ţintele sunt aceleaşi: Studiul Scripturii este o parte fundamentală a comuniunii cu Dumnezeu, a privirii în sus, a căutării lui Dumnezeu (vezi Ioan 8:3032; 17:17). Obiectivul părtăşiei cu fraţii este de a zidi frăţietatea, comuniunea frăţească. Evanghelizarea locală şi mondială se identifică cu lucrarea pentru semeni, care caută în afară, pretutindeni, printre oamenii din jurul nostru. Astfel, conform manualului, Şcoala de Sabat este „structura-suport” pentru misiunea bisericii, aşa cum se exprimă în documentul „Spune lumii”. Al patrulea scop al Şcolii de Sabat, „accentul pe misiunea globală” poate fi inclus între obiectivele lucrării pentru semeni. Dintotdeauna, misiunea „globală” a făcut parte din Şcoala de Sabat şi este realizată cu ajutorul darurilor strânse la colecta Şcolii de Sabat, dedicată misiunii globale. Este evident că aceste scopuri le reproduc perfect pe cele indicate în Biblie ca fiind stilul de viaţă al credinciosului, aşa cum am văzut în capitolul 7. Totuşi, ne dăm seama imediat că cele 60-70 de minute pe care le petrecem la Şcoala de Sabat nu sunt deloc suficiente pentru a pune în practică cele trei direcţii ale vieţii de creştin. Într-adevăr, în cele 6070 de minute, nu pot fi „epuizate” toate obiectivele menţionate mai sus. Comuniunea cu Dumnezeu, părtăşia cu fraţii şi misiunea bisericii şi a fiecărui credincios în parte nu pot fi împlinite într-un timp de scurt. Răstimpul acesta este pentru continua re-motivare, susţinere, încurajare, mobilizare, sensibilizare a bisericii ca să trăiască în armonie cu acest „stil de viaţă” creştin. Cele 60-70 de minute sunt prin urmare un TIMP DE SUSŢINERE, de motivare şi încurajare a credincioşilor ca să-şi trăiască viaţa 7 zile din 7, ca ucenici ai lui Isus Hristos. Acesta este motivul principal pentru care Şcoala de Sabat este o structură-suport, dar nu este singura! O structură-suport pentru UNITATE şi CREŞTERE Al doilea motiv pentru care Şcoala de Sabat este o structură-suport este dată de celelalte două

obiective importante cărora biserica trebuie să le acorde o atenţie specială: unitatea şi creşterea. Pentru o biserică devenită globală, este un factor unificator ca toţi membrii de pretutindeni să se concentreze asupra aceluiaşi subiect din Cuvântul lui Dumnezeu, propus în studiul Şcolii de Sabat. Unifică o biserică multietnică şi multiculturală, care acum există într-un „sat global”. Prezentarea veştilor misionare, Sabat de Sabat, este de asemenea unificatoare şi identificatoare pentru biserică. Aceste moment deschide ferestre asupra bisericii globale pentru fiecare comunitate şi contribuie la construirea unei viziuni a bisericii care, în pofida tuturor dificultăţilor, caută să fie unită şi globală. Prin gestul de a dărui la colecta Şcolii de Sabat,84 noi îi implicăm pe membri, în mod activ şi pedagogic, în misiunea globală a bisericii şi creşterea ei. Prin urmare, prin constituţie, această structură face parte din baza misiunii şi unităţii bisericii şi a implicării active, dinamice a fiecărui membru. Completăm această introducere concisă la conceptul de „structuri-suport”, cu câteva citate din Spiritul Profetic: „Şcoala de Sabat are obiectivul nu doar de a instrui, dar şi de a motiva şi a-i conduce pe credincioşi la acţiune în slujirea celorlalţi.”85 „Multe trebuie făcute la Şcoala de Sabat pentru a-i ajuta pe membri să înţeleagă care este chemarea lor şi slujirea misionară. Domnul ne cheamă să lucrăm pentru El, iar Şcoala de Sabat este un instrument pentru a face această chemare operaţională.”86 „Şcoala de Sabat trebuie să fie instrumentul cel mai bun pentru aducerea sufletelor la Domnul şi în slujba Lui.”87 Mai este şi comentariul făcut de Ellen White cu privire la sfatul pe care i l-a dat Ietro lui Moise: „Învaţă-i poruncile şi legile; şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici, să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine.” (Exod 18:20-22) E. G. White este categorică cu privire la sfatul lui Ietro: „Dumnezeu i-a dat lui Moise indicaţii speciale pentru administrarea lucrării Lui. El l-a condus să aleagă astfel oameni capabili să sfătuiască pentru a-i uşura povara. Prin Ietro a fost dat un mesaj precis… Acelaşi mesaj este şi pentru noi şi trebuie adoptat de cei care conduc lucrarea.”88 Aceste ultime gânduri sunt doar o declaraţie, o introducere. Noi credem că sunt suficiente pentru a reda ideea de lucrare care trebuie planificată şi îndeplinită cu perseverenţă. Aceasta este doar baza gândită, conceptuală şi spirituală a unei structuri; motivarea, instruirea, implicarea şi mobilizarea

trebuie construite pe această bază. Pentru a transmite viziunea. 3. Şcoala de Sabat: structura-suport pentru UCENICIA fiecărui membru Un astfel de grup de acţiune, potrivit cu cele spuse mai sus, trebuie să îndeplinească cel puţin trei funcţii: Hrănirea cu Cuvântul, împărtăşirea experienţelor prin intermediul lui şi împărtăşirea experienţelor de credinţă şi a experienţelor cu Domnul Dragostea frăţească, grija reciprocă, diaconia şi slujirea pastorală Motivarea, implicarea, susţinerea şi echiparea pentru misiune. Cum se realizează acestea în practică; pe ce elemente ar trebui să clădim pentru ca aceste obiective să fie realizate? Vom examina acest subiect dintr-o perspectivă practică şi simplă, concentrându-ne asupra naturii şi funcţiei unităţilor de acţiune ale Şcolii de Sabat. 1. O unitate de acţiune. Acesta este primul aspect: este „o grupă, o unitate de acţiune” şi nu o clasă. Într-o clasă avem unul sau mai mulţi profesori şi elevii. Aici sunt „instructorii” sau „moderatorii”, a căror treabă este nu să înveţe, ci să încurajeze, implicându-i pe toţi în procesul de ascultare, învăţare, împărtăşire şi implicare. Cu alte cuvinte, clădeşte o situaţie dinamică, o unitate în care sunt facilitate procesele care produc participarea creativă şi dinamică a fiecăruia. 2. O unitate de acţiune mică. Din Biblie şi din scrierile Spiritului Profetic, din diverse domenii, reiese clar faptul că „grupele mici” sunt o structură indispensabilă, cu o natură pedagogică, didactică, motivatoare, angajatoare. Aici se formează „dinamica grupei”. Studii recente în domeniul psihoterapiei, managementului şi altele înrudite cu instruirea profesională, au confirmat această asumpţie: trebuie să lucrăm în grupe mici. Datele confirmă faptul că o grupă mică poate fi alcătuită din maxim 6-9 membri. Dacă dorim să ne fundamentăm pe ceea ce spune Biblia, găsim că Moise vorbeşte despre unităţi de câte 10 membri. Isus Însuşi, înconjurat fiind de sute de ucenici, la un moment dat, a ales şi a creat un grup de 12.89 El Şi-a concentrat atenţia şi eforturile asupra lor. 3. Programul într-o grupă mică şi într-o unitate de acţiune a Şcolii de Sabat. Fiecare activitate întreprinsă necesită timp pentru a fi îndeplinită. Crearea unui program depinde de mulţi factori şi nu în ultimul rând, de natura şi obiectivele grupei. Dacă o grupă se întâlneşte într-o casă, între prieteni, într-un cadru informal, programul activităţilor poate fi foarte flexibil. Dar într-o unitate de acţiune a Şcolii de Sabat, timpul trebuie stabilit, din mai multe motive; ea depinde de

mai mulţi factori: Contextul: serviciul divin de Sabat, poporul lui Dumnezeu care se adună, este o întâlnire solemnă. Obiectivul general este închinarea – prioritară şi hotărâtoare pentru timpul alocat fiecărei părţi. Obiectivele acestui moment specific (adică Şcoala de Sabat) nu sunt însă întru totul determinate de închinare. Şcoala de Sabat are programul său şi este strategică în elaborarea serviciului de închinare din Sabat. Organizarea programului Şcolii de Sabat nu doar că depinde de programul de închinare general, dar îl şi influenţează. Întregul program de închinare trebuie să ia în calcul timpii Şcolii de Sabat. Cei trei stâlpi ai acesteia: Împărtăşirea credinţei şi studiul Cuvântului sunt strategice în organizarea serviciului divin; Părtăşia frăţească, facilitată într-o grupă mică, este de asemenea crucială în organizarea obiectivelor închinării. Atenţia acordată misiunii este de asemenea o parte importantă a serviciului divin. Aceste trei activităţi fundamentale90 nu doar constituie serviciul divin, ele îl construiesc. După ce am stabilit această premisă necesară, ajungem şi la programul Şcolii de Sabat. Diverse idei au fost propuse în diverse manuale, produse de diverse compartimente ale Departamentului Şcoala de Sabat şi Lucrarea Personală. Şi au fost testate de-a lungul a mulţi ani de experienţă. Programul pe care îl propunem aici ţine seama de mai multe surse, inclusiv de manualul bisericii91, şi are la bază o durată optimă de 70 de minute, împărţite după cum urmează: 1. 5 minute: deschidere generală 2. 3 minute: prezentarea misiunii globale 3. 60 minute: timpul „pe grupe” 1. 8-12 minute: salutare, bun venit, ascultarea la nevoile personale şi/sau experienţele membrilor, implicarea în purtarea de grijă frăţească (părtăşia) 2. 35-40 minute: timp pentru discuţii, studiu, dialog, mărturie personală, având la bază studiul biblic din acea săptămână şi acel trimestru. 3. 8-15 minute: timpul pentru celebrarea misiunii, timp pentru împărtăşirea mărturiilor şi experienţelor misionare, timp pentru motivare şi rugăciune pentru misiune.

4. 2 minute: concluzie. Nu este nevoie să precizăm că timpii de mai sus sunt doar o sugestie şi pot fi ajustaţi potrivit nevoilor comunităţii locale. Mai înainte de a examina aceste obiective specifice, trebuie să subliniem din nou faptul că Şcoala de Sabat, ca structură-suport pentru părtăşie, credinţă şi misiune, nu poate împlini toate aceste trei obiective. Timpul foarte scurt este pentru motivare, echipare şi mobilizare pentru ucenicia de pe parcursul săptămânii. 4. Detaliere Acum vom intra în detalii şi ne vom ocupa într-o manieră practică de organizarea programului pentru cele trei obiective fundamentale ale Şcolii de Sabat: 1. Comuniunea frăţească. Acesta trebuie să fie punctul de start. Corespunde aspectului părtăşiei pe care l-am discutat în capitolele 4 şi 7. Prin această lucrare, Şcoala de Sabat împlineşte o funcţie frăţească şi pastorală de neînlocuit. Iată câţiva paşi: 1. Timpul pentru saluturi şi bun venit. Este important ca tuturor celor prezenţi să li spună un sincer „bun venit”, pentru a-i face să se simtă în largul lor, ca acasă. Este o idee bună să se facă aceasta mai ales pentru cei care nu sunt vizitatori regulaţi sau punctuali. Salutarea tuturor cu o strângere de mână sau îmbrăţişări „discrete” adaugă o „savoare” plăcută serviciului divin. 2. Spuneţi câteva cuvinte potrivite noilor veniţi, atât celor ocazionali, cât şi celor care încep să participe cu regularitate la Şcoala de Sabat sau să studieze Biblia şi care ar putea să se alăture Bisericii. 3. Dacă cineva are o nevoie specială, o problemă, o suferinţă, acesta este momentul pentru a vă exprima solidaritatea, sprijinul şi rugăciunea pentru el sau ea. 4. Este momentul să-i amintiţi pe cei absenţi dintr-un motiv sau altul: boală, probleme (spirituale, morale, emoţionale) sau altele. Persoanele prezente trebuie să fie implicate în grija pentru aceştia, într-un fel sau altul. 5. Invitaţi grupa să se roage pentru ei şi faceţi aceasta imediat, menţionând numele fiecăruia dintre cei absenţi. Rugaţi pe cineva să facă un serviciu de diaconie pentru unul dintre cei absenţi (un telefon, o vizită, o felicitare din partea grupei). În Sabatul următor îl veţi ruga să vă dea veşti. Continuaţi să vă rugaţi pentru aceşti oameni.

6. Planificaţi o vizită la aceştia. Faceţi-o cu prudenţă şi discreţie, asigurându-vă mai întâi că gestul este dorit. Vizita ar fi bine să aibă loc într-o după-amiază de Sabat. Dacă persoana vizitată este bolnavă sau în vârstă, atunci ar fi bine ca grupa să se angajeze să facă aceste vizite în mod regulat. 7. La Sfânta Cină, organizaţi un serviciu divin acasă la fraţii şi surorile bolnave sau prea în vârstă pentru a se putea deplasa. Acest serviciu divin va fi oficiat de către pastor, dar va veni din partea grupei. Acestea sunt doar câteva idei. Pe măsură ce fraţii şi surorile devin cu adevărat o „grupă” bine închegată, membrii înşişi vor veni cu alte idei. Fiecare grupă îşi poate pune la lucru creativitatea. De exemplu, o grupă a decis să adopte un fel de calendar de rugăciune pentru membrii grupei: ei se rugau pentru fiecare membru timp de o săptămână. Dacă acest proces va fi aplicat cu răbdare, ordine şi grijă, iată ce rezultate vor putea să apară: 1. Conștientizarea faptului că biserica este cu adevărat o familie şi noi într-adevăr avem grijă unul de altul. 2. Liderul care îndeplineşte această lucrare în grupă, activează un anumit număr de procese care instruiesc în mod mai mult sau mai puţin evident: 1. Formează o mentalitate de slujire şi atenţie reciprocă în rândul membrilor, fiecare experimentează şi practică o slujire de diaconie pentru ceilalţi. 2. Dă naştere la o dragoste frăţească în grupă şi, prin extensie, pentru întreaga comunitate.92 3. Pregăteşte pentru slujirea ca diaconi. 4. Clădeşte punţi între fraţi. 3. În mod ideal, un diacon ar trebui însărcinat cu această treabă delicată şi importantă. Dacă diaconul bisericii nu este disponibil pentru a-i fi încredinţaţi membrii grupei, atunci un diacon va fi ales ad-hoc pentru acea grupă, poate chiar dintre membri. 4. Lucrând în acest fel, relaţiile dintre membrii grupei nu vor rămâne la nivelul de „fraţi şi surori”, ei vor deveni „prieteni”. Devenind prieteni, va fi ceva natural să se întâlnească şi în cursul săptămânii, acasă la unul sau altul dintre ei. Astfel, în cele din urmă, le va fi mult mai uşor să clădească o altă „grupă mică” având la bază această „grupă” de la Școala de Sabat: o „grupă de familie”! Această organizare nu poate fi improvizată, trebuie să facă parte din planurile făcute de liderii bisericii; trebuie să fie un proiect precis care să-i intereseze pe prezbiteri, diaconi şi pastori.

Obiectivul trebuie să fie acela de a crea un sentiment de grup, de sprijin mutual între fraţi şi surori, de a face să crească sentimentul comuniunii frăţeşti. Trebuie să cultive acest obiectiv şi sentimentul de dragoste între membri. Aceasta este una dintre funcţiile Şcolii de Sabat. Este evident că funcţia de structură-suport a Şcolii de Sabat are un rol care nu se limitează doar la dimineţile de Sabat, ci îşi formează extensii şi în restul săptămânii. În timpul serviciului divin din Sabat, dimineaţa, sunt aruncate punţi între fraţi şi surori, pentru o slujire frăţească creştină care va fi consolidată în timpul săptămânii. Este o structură a bisericii de pregătire pentru ucenicie, pentru diaconie. Este clar că cei care sunt la conducere trebuie să fie pregătiţi pentru aceasta! 2. Studiul Cuvântului. În general, misiunea Şcolii de Sabat se consideră că se încheie cu studiul Bibliei. Studiul Scripturii este extrem de important în viaţa bisericii. Totuşi, misiunea Şcolii de Sabat, aşa cum am văzut, nu se încheie aici. Mai are o misiune importantă care trebuie dezvoltată şi îmbunătăţită. Să aruncăm o privire asupra acestei sarcini. În realizarea ei ne-am confruntat cu câteva probleme: 1. Tot mai puţini membri se angajează în studiu biblic personal şi regulat. Faptul că mulţi vin la adunare fără Biblie este de asemenea simptomatic. 2. Oamenii rămân în afara discuţiei şi a interacţiunii frăţeşti în timpul studierii lecţiunii, iar aceasta, din motiv că nu cunosc subiectul studiat în cursul acelei săptămâni. 3. În multe biserici, a crescut numărul celor care întârzie sau lipsesc de la Şcoala de Sabat. 4. De vreme ce aceste fenomene sunt tot mai frecvente, din participarea la serviciul divin lipseşte părtăşia, cunoaşterea reciprocă şi sentimentul de comunitate. Ce putem face? Cum îi putem motiva pe membri să înceapă din nou să studieze Biblia şi cum putem facilita participarea activă? Cele prezentate în capitolul anterior despre părtăşie şi lucrarea grupei pot avea o mare contribuţie la aceasta. Dar se mai poate face şi altceva. Pentru a încuraja studiul personal şi meditaţia asupra Cuvântului, trebuie să se lucreze şi la alte niveluri. Iată câteva exemple: 1. Cuvântul trebuie să influenţeze viaţa de zi cu zi Nu putem încuraja studiul personal şi meditaţia asupra Cuvântului doar îndemnând membrii s-o facă. Trebuie să acţionăm pârghiile care aduc Cuvântul în centrul vieţii.

2. Nu doar studiul teologic, dogmatic al Bibliei; şi aceasta, dar şi altceva. Trebuie să creăm un echilibru între cunoaştere şi discutarea Cuvântului (sunt oameni care au o predispoziţie pentru aceasta) şi împărtăşirea experienţei noastre în ce priveşte beneficiile pe care le putem primi din Cuvântul (şi sunt oameni cu o mai mare înclinaţie spre aceasta). Modul în care studiul Cuvântului este condus în cadrul grupei devine important: fie că accentul se pune pe discuţiile doctrinare sau pe problemele existenţiale, „Cuvântul” trebuie adus în viaţa de zi cu zi. Şi lucrul cel mai important este cum lucrează „Cuvântul” în viaţa mea şi cum îmi oferă valori. 3. Înţelegerea câtorva dintre nevoile primare ale persoanei, mai ales nevoile existenţiale Una dintre nevoile primare universale este cea (conştientizată sau nu) de dragoste, acceptare, apartenenţă, siguranţă şi protecţie. O altă nevoie importantă este cea de a te simţi iertat, de a crede, de a avea un scop în viaţă. O cale de a împlini aceste nevoi este de a facilita împărtăşirea, grija reciprocă, mărturisirea nevoilor şi a experienţelor de viaţă, şi, prin extensie, mărturia despre dragostea lui Dumnezeu şi biruinţele obţinute cu Domnul. Lucrul acesta va fi de mare ajutor. Instructorul are sarcina de a facilita aceste procese, de a promova interacţiunea care are loc în mod normal într-o grupă. În metodele lui Isus găsim indicaţii clare ale modului în care putem reuşi aceasta: punând întrebări bune. 4. Prin urmare, practicarea principiului fundamental de a pune întrebări „reale”. Întrebările care ajută la obţinerea răspunsurilor care vin dinăuntru, întrebări reale (de exemplu: „V-aţi simţit vreodată ca Petru după ce s-a lepădat de Învăţătorul lui de trei ori?”), nu întrebări de catehism („De câte ori s-a lepădat Petru de Isus?”) sau îndoctrinare („Care au fost consecinţele lepădării de Hristos?”). Iată şi câteva exemple de întrebări „reale”: De ce este această lecţie importantă pentru mine? Ce anume mai pot învăţa din aceste versete? Unde pot aplica cele învăţate din Cuvântul lui Dumnezeu? Cum pot începe să aplic ceea ce am învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu?

A vorbi despre întrebările reale nu echivalează cu discreditarea celorlalte, ci înseamnă că acestea sunt întrebări care îi permit interlocutorului să se ocupe de problemele şi nevoile reale, într-o manieră autentică şi personală. Întrebări care te provoacă într-o manieră directă şi personală. Pentru ca în practică, instructorul să poată merge mai departe trebuie să înceapă prin aşi pune câteva întrebări introductive. De exemplu: Care este obiectivul spiritual al acestei lecţii? Cum aş putea introduce subiectul într-o manieră interesantă? Cum aş putea adapta lecţia la nevoile grupei? De ceva vreme, secţiunea de vineri a studiilor biblice este dedicată „întrebărilor pentru discuţie”. 5. În sfârşit, un obiectiv pe care un instructor trebuie să şi-l fixeze în mod categoric este cel de a permite, de a facilita, de a stimula şi a încuraja participarea activă a tuturor. Aceasta contribuie mult la interacţiunea dintre membrii grupei şi promovează identificarea personală a fiecărui membru cu grupa şi, prin extensie, cu mesajul discutat. Pentru a facilita participarea mai multor persoane, este bine ca întrebarea pe care o puneţi unuia să o adresaţi şi celorlalţi. Să luăm ca exemplu întrebarea de mai sus „V-aţi simţit vreodată ca Petru după ce s-a lepădat de Învăţătorul lui?” După ce persoana A a răspuns, întoarceţi-vă către persoana B şi întrebaţi-l simplu: „Dar dumneavoastră?, şi continuaţi cu persoana C, D etc. Lucrul acesta nu va rezolva toate problemele, dar va facilita şi încuraja participarea activă a fiecărui membru. O astfel de implicare va avea efecte pozitive, mobilizatoare şi în ce priveşte studiul Bibliei în cursul săptămânii. 3. Evanghelizarea locală Este cu siguranţă o treabă dificilă să conduci grupa în acest aspect important, dar nu e şi imposibilă. Să începem prin enumerarea dificultăţilor: 1. În multe biserici, se consideră a fi nepotrivit şi neobişnuit să iei din timpul Şcolii de Sabat pentru a vorbi despre misiune. 2. În multe domenii, sună negativ, imposibil, stresant şi nu foarte satisfăcător să vorbeşti despre misiune şi mandat misionar. 3. Atunci când începi să lucrezi pentru a produce schimbarea, încep să apară şi obstacolele care

însoţesc astfel de iniţiative. Ce este de făcut? Unde să începem? 1. Mai întâi de toate, trebuie înţeles că Dumnezeu nu are nevoie de noi pentru a-Şi face cunoscută dragostea Sa şi a-Şi proclama solia mântuitoare către lume. El este Conducătorul misiunii. Dacă El ne cheamă în lucrarea Sa este în primul rând pentru folosul nostru. 2. Atunci, trebuie să înţelegem un lucru simplu: calea cea mai scurtă şi ideile cele mai simple sunt adesea cele care funcţionează cel mai bine şi cele care facilitează înţelegerea şi îndeplinirea obiectivelor. 3. În continuare, trebuie să lucrăm la înţelegerea şi instituirea „structurilor-suport”. Este necesar să avem idei clare şi să concordăm asupra modului în care le vom implementa. Avem nevoie să începem, să avem răbdare şi să perseverăm, să nu ne dăm bătuţi dacă lucrurile nu funcţionează. Este nevoie să avem idei clare despre modul în care funcţionează grupele mici: să acceptăm faptul că grupele mici sunt pârghia importantă fără de care riscăm să nu obţinem rezultate bune! (Deja am spus-o de prea multe ori!) De ce sunt unităţile de acţiune ale Şcolii de Sabat un suport facilitator pentru implicarea tuturor în misiune? 1. Deoarece, aşa cum am văzut mai sus, procesele de motivare şi implicare sunt realizate mai bine dacă se lucrează prin interacţiune – care funcţionează cel mai bine în grupele mici. 2. Deoarece Şcoala de Sabat oferă posibilitatea de a implica numărul cel mai mare de membri. 3. Deoarece îndeplinirea misiunii Evangheliei este o parte integrantă a „misiunii” Şcolii de Sabat.93 Ce misiune să împlinim? 1. Mai întâi, trebuie subliniat că nici Şcoala de Sabat, nici cele câteva minute care sunt rezervate din cadrul acesteia pentru misiune nu pot realiza „misiunea”. Acesta este mai degrabă un timp pentru discuţie, pentru împărtăşire, pentru gândire şi motivare pentru misiune. În cele câteva minute, prea puţin se poate face ca lucrare misionară, dar mult se poate face pentru a trezi conştiinţa, pentru a motiva, pentru a împărtăşi idei şi principii. Prin urmare, este o mare greşeală să gândim că unităţile de acţiune ale Şcolii de Sabat sunt unul dintre multele domenii posibile în care să lucrăm, prin care putem face ceva pentru misiune sau alt aspect al vieţii de biserică. Şcoala de Sabat, aşa cum am văzut, este o structură-suport şi, ca atare, rostul ei este de a „sprijini” alte iniţiative misionare. Nu ca alternativă la alte iniţiative, ci ca să

motiveze, să faciliteze şi să susţină alte planuri. 2. Ce ar trebui făcut în aceste 8-15 minute sau mai multe? Timp pentru mărturisire şi împărtăşirea experienţelor. Ocaziile de mărturie, de slujire, întâlnirile pe care le-am avut sau le avem cu oamenii pe care îi cunoaştem sau cu care studiem Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta încurajează, stimulează, oferă viziune, motivează şi generează o emulaţie sănătoasă. Facilitând acest tip de împărtăşire îi ajutăm pe membri să se angajeze într-un dialog constructiv, în care să se spună nu doar lucrurile pozitive, ci şi limitările sau nevoile personale, legate de misiunea fiecăruia. Pentru cei care vorbesc, devine o ocazie în care să le ceară celorlalţi, asemenea lui Pavel, să se roage pentru ei (2 Tesaloniceni 3:1). Pentru cei care ascultă, este o ocazie de a reflecta la misiunea lor. Aceasta consolidează unitatea în jurul obiectivelor misionare. Lucrul acesta, făcut într-o grupă mică, ajută şi încurajează mai buna implicare, facilitează mărturia personală, creează dinamica de grup şi stimulează „crearea de idei”, generează o „furtună” de idei! Evanghelizarea celor de aproape. Toate datele pe care le avem cu privire creşterea bisericii confirmă această descoperire inechivocă: câmpul cel mai rodnic pentru proclamarea Evangheliei este cercul de cunoştinţe, prieteni, rude, vecini. În aceste câteva minute ale Şcolii de Sabat, pot fi încurajate iniţiative pentru aceste categorii de oameni. De exemplu, gândiţi-vă la „evanghelizarea prin prietenie”: organizaţi o întâlnire de familie şi invitaţi aceste persoane la o întâlnire neformală între „prieteni”. O carte excelentă care vă poate inspira este „Evanghelia iubirii şi adevărata evanghelizare”, de Peter J. Prime.94 Pentru mai multe informaţii, căutaţi pe Google „friendship evangelism”.95 Rezultatele obţinute prin acest tip de „evanghelizare”, comparativ cu cele obţinute prin alte metode (conferinţe, radio, TV, cursuri prin corespondenţă), sunt net superioare: raportul este de 85 la mai puţin de 5. 3. „E drăguţ să fii drăguţ”. Acest plan simplu, sinergetic operează pe platforma prieteniei. Dr. H Mayer, de la Southern Adventist University, a spus că este „metoda cea mai eficientă” de

evanghelizare. Proiectul „E drăguţ să fii drăguţ” a fost pregătit de Asociaţia Pastorală.96 Proiectul este extrem de simplu. Iată o prezentare foarte concisă: Doi membri sunt de acord să se roage împreună pentru un alt membru şi pentru câte trei prieteni de fiecare, cărora doresc să le împărtăşească credinţa lor. Timp de două sau trei luni, se vor dedica acestui plan „doar în rugăciune” şi se vor organiza pentru a-şi consolida relaţiile de prietenie. Apoi, pe măsură ce devin prieteni tot mai buni cu acele persoane, pasul următor este de a le vorbi despre Isus şi despre Evanghelie. Şi tot aşa, deschizându-le calea către cunoaşterea Bibliei. Toate acestea vor avea drept lucrare complementară, rugăciunea. În acest domeniu, rolul unităţii de acţiune a Şcolii de Sabat este de a oferi un suport şi de a menţine vie flacăra consacrării, oferind momente de părtăşie şi, astfel, devenind o „grupă-laborator”. De exemplu, în dimineţile de Sabat, membrii ar putea povesti ce s-a mai întâmplat, cum merg lucrurile. Unitatea Şcolii de Sabat şi grupa de familie. Bisericile care cresc sunt acele biserici care nu-şi limitează ocaziile de întâlnire la câteva ore săptămânal, în dimineţile de Sabat. Bisericile care cresc se întâlnesc şi în timpul săptămânii. Aşa cum am văzut anterior, există mai multe căi de a organiza astfel de întâlniri. (Vezi capitolele 3 şi 4 ale acestei secţiuni.) S-a scris imens pe această temă în aproape toate limbile. Datele pe care le avem ne arată că rata maximă a participării membrilor este de 30-35% din numărul total. Dar cifrele sunt diferite atunci când organizarea întâlnirilor săptămânale este susţinută de „unităţile de acţiune ale Şcolii de Sabat”. Datele furnizate de Sergio Moctezuma97, fost lider al Bisericii Adventiste din America Centrală şi de Sud, în prezent pensionar; de Werner Vyhmeister, profesor la Universitatea Andrews98, şi Melchor Ferreira, lider Şcoala de Sabat la Diviziunea Interamericană99, ne prezintă altă situaţie: atunci când grupele mici care se întâlnesc în case, săptămânal, sunt susţinute de „unităţile Şcolii de Sabat”, participarea membrilor aproape se dublează. Aceeaşi experienţă a fost confirmată şi de unele biserici din nordul Italiei. Aceasta ne arată că „unităţile de acţiune ale Şcolii de Sabat” nu sunt o alternativă la alte tipuri de grupe, ci sunt un suport pentru motivarea tuturor membrilor. Grupa Şcolii de Sabat şi diverse activităţi ale bisericii. Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire

la alte activităţi ale bisericii. O „unitate de acţiune a Şcolii de Sabat” este un suport şi pentru alte activităţi ale bisericii: în aceste câteva minute (8-15), membrii sunt mobilizaţi pentru toate celelalte forme de consacrare şi slujire: activităţi pentru femei, pentru copii, pentru familii, pentru studiul Bibliei. Ne putem ruga pentru acestea. Şi mai este o lucrare fundamentală şi foarte importantă pe care „unităţile de acţiune ale Şcolii de Sabat” o pot îndeplini extrem de bine: angajarea tuturor membrilor, cu ocazia serviciului divin de dimineaţa, în susţinerea prin rugăciune! „Grupele de acţiune ale Şcolii de Sabat” şi lucrarea de rugăciune. Nu mai este nevoie să vorbim despre importanţa rugăciunii şi rolul acesteia în închinare. Există numeroase cărţi şi studii despre acest subiect. Vom aminti doar câteva pasaje din Biblie şi din Spiritul Profetic, care evidenţiază rolul rugăciunii în legătură cu misiunea. Mai întâi vom cita câteva versete biblice pentru a re-evidenţia un fapt: biserica este o casă de rugăciune! Rugăciunea nu este doar un act de închinare fundamental, la care fiecare membru are „dreptul” să participe. Rugăciunea este chiar o misiune! „Îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7). „În ziua Sabatului am ieşit afară pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor care erau adunate laolaltă” (Fapte 16:13). Să citim şi câteva versete biblice despre rugăciune şi misiune: „Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Matei 9:38). „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri... şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura, să mi se dea cuvânt ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc” (Efeseni 6:18-20). „Vă îndemn, dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2:1-4). ...şi câteva citate din E. G. White, tot despre rugăciune şi misiune:

„Învăţaţi să vă exercitaţi credinţa prezentându-vă semenii înaintea tronului harului şi rugând pe Dumnezeu ca inimile lor să fie mişcate. Astfel se poate face activitatea misionară efectivă. Oameni care niciodată nu au auzit vreun pastor sau misionar se vor simţi mişcaţi. Cei care lucrează în acest fel, în locuri noi, vor învăţa cele mai bune metode de a atrage sufletele şi vor putea să pregătească astfel calea pentru alţi lucrători.” (Mărturii, vol. 8, p. 245) „Puterea cea mare a creştinului stă în rugăciunea făcută cu credinţă. Prin rugăciune, credinciosul va izbândi împotriva celui rău. Acesta este motivul pentru care diavolul vrea să ne facă să credem că nu avem nevoie de rugăciune. El urăşte Numele lui Isus, Apărătorul nostru; şi, atunci când venim cu inima sinceră să-I cerem ajutorul, oştile diavolului sunt în alertă. Dacă neglijăm rugăciunea, planurile lui avansează şi minciunile lui seducătoare sunt acceptate mai uşor” (Mărturii, vol. 1, p. 296) „Alegeţi oameni unul câte unul, căutaţi călăuzirea divină, apoi aduceţi aceste persoane înaintea Lui, prin rugăciune fierbinte, lucraţi cu înţelepciune divină. Făcând astfel veţi vedea lucrarea Duhului Sfânt care vă va da putere de convingere.” (Lucrarea misionară medicală, p. 245) „Adunaţi-vă laolaltă ca să vă rugaţi, cereţi-I lui Dumnezeu să vă deschidă calea pentru ca adevărul să pătrundă acolo unde cel rău vrea să stăpânească.” (Mărturii, vol. 6, p. 80) „Rugaţi-vă pentru oameni, apropiaţi-vă de Dumnezeu, în umilinţă faceţi rugăciuni fierbinţi pentru reuşită în salvarea altora.” (Mărturii, vol. 1, p. 513) „Atunci când ne consacrăm la fel ca Ilie şi avem credinţă asemenea lui, Dumnezeu Se va descoperi la fel ca atunci. Dacă ne luptăm cu Dumnezeu, aşa cum a făcut Iacov, vom avea şi noi aceleaşi rezultate. Dumnezeu va da putere ca răspuns la rugăciunea făcută cu credinţă.” (Slujitorii Evangheliei, p. 255). Prin aceste citate, atât membrul individual, cât şi întreaga biserică sunt chemaţi să reconsidere rugăciunea pentru misiune. Este uşor să vedem că structura unităţilor de acţiune ale Şcolii de Sabat facilitează un astfel de act de închinare. Putem face rugăciuni de mijlocire pentru misiune şi pentru mântuirea unor anumite persoane; ne putem ruga pentru alte obiective ale Şcolii de Sabat şi ale bisericii. O activitate între multe altele. Împărţirea de pliante pentru studiu biblic prin corespondenţă. În 1993, a fost prezentat pentru prima dată acest proiect la Biserica Centrală din Roma. A fost începutul unei experienţe. Conceptul era, în general, clar, dar nu complet dezvoltat. Biserica a decis să aloce un scurt interval de timp, la finalul Şcolii de Sabat, pentru a împărţi invitaţii

pentru „Vocea Profeţiei” (sau „Vocea Speranţei”) celor prezenţi – un act cât se poate de simplu. Ideea era ca, în timpul săptămânii, membrii să ofere acele invitaţii oamenilor pe care aveau să-i întâlnească, pe care îi cunoşteau sau cu care intrau în contact: prieteni, vânzătoarele de la magazin, farmacista, femeia de serviciu, mecanicul – ca să dăm câteva exemple. Pe invitaţii erau inscripţionate numere de identificare pentru a verifica numărul de invitaţii care aveau să fie returnate. După câteva luni de zile, numărul celor înscrişi la studiile biblice prin corespondență a crescut notabil. Multe invitaţii returnate proveneau de la Biserica Centrală din Roma. În urma acestei acţiuni extrem de simple, o familie s-a botezat. Acestea sunt doar câteva idei. Pe parcurs, în cadrul grupei de membri motivaţi şi mobilizaţi, multe alte idei pot fi propuse şi aplicate. Credem însă că trei idei fundamentale trebuie identificate ca priorităţi şi susţinute: 1. Formarea unităţilor de acţiune ale Şcolii de Sabat, având ca obiective generale credinţa, părtăşia şi misiunea, precum şi dinamica ce caracterizează grupele mici. 2. Rugăciunea ca moment al închinării şi de implicare esenţială pentru toţi membrii unităţii. 3. Unitatea de acţiune poate fi o ocazie pentru motivarea membrilor şi angajarea lor în activităţi creative de slujire şi mărturisire. 4. Aceasta şi mult mai mult. Însă, o unitate de acţiune a Şcolii de Sabat poate face mult mai mult şi mai eficient: Comunicarea efectivă în biserică. Una este să încerci să informezi şi să implici prin anunţuri de la amvon, adresate întregii comunităţi, şi cu totul altceva este să comunici direct, personal şi empatic într-o grupă mică. Lucrul acesta este valabil pentru comunicarea şi înăuntrul bisericii, şi în afara ei. Diviziune, îndeplinirea lucrărilor din comunitate prin rotaţia grupelor. Câteva exemple: Organizarea serviciului de întâmpinare şi primire a membrilor şi oaspeţilor în biserică...pe rând, de către grupe Deschiderea serviciului divin... pe rând, de către grupe

Strângerea darurilor şi alte activităţi similare aflate sub coordonarea diaconilor Formaţia care însoţeşte pastorul la amvon Coordonarea momentelor de împărtăşire a experienţelor de către membri Organizarea unei după-amiezi în comunitate Acestea sunt doar câteva idei şi sugestii. Totodată, unitatea Şcolii de Sabat poate oferi un teren fertil pentru dezvoltarea ideilor, implicării şi sentimentului identităţii. Concluzii la capitolul 8 Vom începe această concluzie cu citatul cu care am introdus subiectul: „...biserica are nevoie de structuri-suport care să faciliteze re-consacrarea, reînviorarea, dedicarea pentru slujire şi mărturisire...”. Obiectivele pe care trebuie să le consolidăm de-a lungul timpului se împart în trei categorii: 1. Trebuie să ajutăm pe fiecare membru al bisericii să crească în ce priveşte identitatea şi statutul de ucenic. Nu doar să devină un ucenic, ci şi să devină capabil să facă ucenici. Noi credem că structura grupelor mici, şi în mod deosebit a „unităţilor de acţiune ale Şcolii de Sabat”, este cea mai potrivită pentru instruirea fiecărui membru ca ucenic. 2. Cunoaştem că trei sunt căile fundamentale către ucenicie: (1) să iubim pe Dumnezeu cu toată puterea noastră; (2) să iubim pe fraţi şi pe surori, clădind relaţii de prietenie şi rugându-ne unii pentru alţii, (3) să fim mişcaţi de dragoste pentru toţi oamenii pentru a le oferi cea mai bună mărturie şi o propovăduire pozitivă a Evangheliei lui Isus Hristos. Şcoala de Sabat are această triplă vocaţie în chiar ADN-ul ei. 3. Credem că biserica trebuie să stabilească noi căi pentru a oferi fiecărui membru o nouă demnitate, o nouă implicare, o consacrare reînnoită, o viziune reînnoită. În prezent, structura fundamentală a „grupelor mici”, cu dinamica şi motivaţiile lor, se impune de la sine. Biserica deja cunoaşte aceste structuri din Biblie (Exodul 18), i-au fost redescoperite prin pana inspirată, iar din 1873, le-a integrat în acea lucrare fundamentală a Şcolii de Sabat. Nu mai rămâne decât să recunoaştem acest fapt, să credem în el, să-l punem în faptă şi să lucrăm cu răbdare şi perseverenţă, chiar dacă rezultatele se vor arăta mai încet.



CAPITOLUL 9: STABILIREA LIDERULUI „Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece.” (Exod 18:21) Cu puţin înainte ca Domnul să facă declaraţia solemnă „Îmi veţi fi preoţi”, citim istoria unei întâlniri între Ietro şi ginerele său, Moise. Sfatul lui scurt era simplu, clar şi elocvent: Stabileşte lideri; Oameni capabili, de încredere, temători de Dumnezeu; Aceştia vor trebuie să administreze; Căpetenii peste o mie, peste o sută, peste cincizeci şi peste zece (Exodul 18:20-22). Stabileşte lideri! Lideri de grupe mici, lideri care pot să ofere fiecăruia posibilitatea de a face parte dintr-un proiect, de a fi implicat într-o unitate şi nu să se piardă în mulţime. Lideri care să fie conştienţi de propria chemare. Datoria este de a organiza unităţi de operaţiune şi de a pune un lider în fruntea lor. Sfatul lui Ellen White este foarte clar în această privinţă: „Dumnezeu i-a dat lui Moise instrucţiuni speciale pentru administrarea lucrării Lui. El l-a condus să aleagă astfel de oameni ca sfătuitori pentru a-i uşura povara. Ietro i-a transmis un mesaj clar... Acelaşi sfat rămâne valabil şi pentru noi, astăzi, şi trebuie adoptat de către conducătorii Bisericii.”100 Aşadar, liderul! Un lider chemat să-şi împlinească datoria, să sprijine şi să faciliteze stabilirea de grupe mici, să prezinte o viziune, să genereze conştientizarea şi înţelegerea chemării la ucenicie. Avem nevoie de lideri Redescoperirea şi reformularea rolului de lider este un fapt prioritar în toate domeniile. În Biblie, prin definiţie şi misiune, liderul are de făcut o lucrare pentru creşterea copiilor lui Dumnezeu. Susţinerea şi slujirea sa pentru sfinţi este aceea de instruire şi de echipare. Iată câteva citate despre rolul liderului: „Leadership-ul reprezintă abilitatea unei persoane de a-i influenţa pe ceilalţi” (Sanderc, Spiritual Leadership, p. 31).

„Leadership-ul este un proces dinamic prin care bărbatul sau femeia care au această capacitate, influenţează poporul lui Dumnezeu pentru a-l motiva să împlinească voia Lui” (Clinton, Making a Leader, p. 14, cf. p. 127). „Când înţelegi ce este adevăratul leadership, care se realizează prin influenţă, iar nu prin autoritatea poziţiei, totul se schimbă. Când, în loc să te lupţi ca să fii un lider, consimţi să preţuieşti şi să slujeşti oamenii din jurul tău, atunci vei fi considerat liderul lor” (John C. Maxwell, The Potential Around You, p. 25). Conducerea grupelor mici În această secţiune, nu intenţionăm să examinăm în detaliu rolul pe care îl are liderul unei grupe mici sau să mergem mai departe la aspectele educaţionale. Lucrurile acestea vor fi făcute într-un alt manual. În acest ultim capitol, dorim doar să oferim o idee simplă de conducere a unei grupe mici, cu aplicaţie mai ales la „unitatea de acţiune a Şcolii de Sabat”. Trei sunt funcţiile unităţii Şcolii de Sabat şi în toate trei, liderul trebuie să acţioneze cu grijă. Astfel, se sugerează că există trei forme de bază care îndeplinesc cele trei funcţii ale liderului. Prima, rolul de diacon presupune încurajarea părtăşiei în grupă. Apoi este ceea ce cunoaştem a fi rolul de profesor: instructorul trebuie să fie capabil să coordoneze împărtăşirea şi reflecţiile în timpul studiului Bibliei şi în momentele de comuniune cu Dumnezeu. În rolul de misionar, liderul are sarcina dificilă de a încuraja grupa să se implice în lucrarea misionară. Prin această „lucrare” a grupelor mici, în care conducerea bisericii este direct implicată, vedem că se pot obţine rezultate pozitive. Este important ca toţi prezbiterii şi pastorii să fie pe deplin dedicaţi slujirii şi susţinerii acestui mod de a fi ca biserică şi de a forma lideri în biserică. Ba mai mult, conducerea acestei lucrări importante trebuie să fie asumată, după părerea noastră, de comitetul bisericii. Pentru această lucrare, comitetul bisericii trebuie extins pentru a include şi dirigintele Școlii de Sabat, coordonatorul Lucrării Personale şi primul diacon.

CONCLUZIE GENERALĂ: METODA LUI ISUS În aceste pagini am dorit să prezentăm principiile, structurile şi aplicaţiile în primul rând pentru formarea de ucenici. Pentru a forma preoţi, pentru a face lucrarea Evangheliei. Aceasta este afirmaţia clară pe care o găsim în scrierile lui Ellen White: „Fiecare fiică şi fiecare fiu al lui Dumnezeu este chemat să fie un misionar; noi suntem chemaţi la slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor noştri”, şi mai mult: „Fiecare biserică trebuie să fie o şcoală pentru pregătirea lucrătorilor creştini”.101 Până în acest moment, toate studiile despre creşterea bisericii, toate informaţiile pe care le primim din partea şcolilor, a centrelor de instruire şi a organizaţiilor profesionale, ne spun şi ne arată că cea mai bună cale de urmat este lucrul prin grupe mici. Este un fapt cunoscut că bisericile creştine catolică, ortodoxă, anglicană au învăţat de la comunităţile evanghelice că acest tip de structură dă rezultate incredibile. Experienţa lui Paul David Yonggi Cho, pastorul celei mai mari biserici din lume (biserica Yoido Full Gospel din Seoul, Coreea de Sud, cu peste 800 000 de membri) i-a zguduit pe liderii tuturor bisericilor din lume. Christian A. Schwarz, în cartea citată, „Natural Church Development”, spune că bisericile care cresc nu doar spiritual, dar şi numeric, şi-au format pe parcurs trei caracteristici. Una dintre acestea este organizarea în grupelor mici: „grupa mică este un principiu universal al creşterii bisericii...”. În mica noastră lume adventistă, acolo unde aplicăm aceiaşi factori, avem aceleaşi rezultate, poate chiar mai mari: în Filipine, din 1961 până în 1988, biserica a crescut de la 30 000 la peste 700 000 de membri, datorită grupelor mici care au fost susţinute prin structura de bază a unităţilor de acţiune ale Şcolii de Sabat. În Peru, din 1988 până în 1995, creşterea a fost de la circa 290 000 la peste 700 000 de membri – din acelaşi motiv. La fel şi în Brazilia, China, India şi, de asemenea, în anumite zone din America de Nord, Portugalia, Spania, câteva biserici din Nordul Italiei şi chiar în unele biserici din Elveţia... Ellen White scria că „numai metoda lui Hristos va aduce un succes real în încercarea de a ajunge la inima oamenilor”. Avem nevoie să studiem viaţa şi lucrarea lui Isus pentru a vedea ce metodă a aplicat El pentru a forma ucenici. Avem multe exemple din multe regiuni ale lumii creştine şi chiar şi din realitatea noastră adventistă. Din această experienţă putem învăţa! Dar şi mai mult avem nevoie să învăţăm din lucrarea lui Isus. Ne vom opri asupra câtorva texte pentru a învăţa de la El metodele pe care El le-a aplicat în misiunea Sa cu cei doisprezece. 1. Luca 6:12-13: „În zilele acelea, Isus S-a dus pe munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli.” 2. Marcu 3:13-15: „În urmă, Isus S-a suit pe munte, a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi

putere să vindece bolile şi să scoată dracii.” 3. Matei 10:1-7: „Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. Iată numele celor doisprezece apostoli... Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: Să nu mergeţi... ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: ‚Împărăţia cerurilor este aproape!’” Aşezând în ordine elementele principale din pasajele de mai sus descoperim un plan care ar putea fi metoda lui Isus: 1. El S-a rugat pentru ei, a petrecut mult timp în rugăciune pentru ucenici. S-a rugat pentru fiecare dintre ei, în parte (Luca 22:31-32). 2. I-a ales dintre mulţi ucenici şi i-a instruit pentru misiune. 3. Apoi i-a chemat la El, dorind ca aceştia să fie împreună cu El, într-o relaţie personală (Luca 8:1). 4. I-a numit apostoli, le-a conferit demnitate, le-a dat responsabilităţi, i-a delegat. 5. Le-a dat putere, autoritate şi i-a creditat. Lucrurile pe care El le-a învăţat de la Tatăl, acum le împărtăşea şi acestora; lucra cu ei arătându-le cum să procedeze. 6. I-a învăţat. Şi-a luat timp ca să-i educe, să le dea o viziune; El le era model în toate. 7. I-a trimis pe teren; nu le-a dat doar concepte şi instrucţiuni, doar teorie, ci, în paralel, i-a pus şi la lucru practic. 8. Apoi, la scurt timp după aceea, i-a trimis doi câte doi, i-a învăţat să lucreze în echipe, nu de unii singuri, ci în grup. 9. Le-a arătat care va fi prioritatea; mesajul pe care trebuia să-l transmită era: „Împărăţia cerurilor este aproape!”. Sarcina era clară, mesajul – direct. 10. A petrecut timp cu ei, a vrut să-i ţină aproape şi ei au devenit prietenii Lui. 11. A ales doisprezece, i-a făcut ucenici (de la POIEO, a face, a produce). 12. I-a organizat într-o grupă mică, grupa „celor doisprezece”. I-a învăţat să lucreze împreună. I-a considerat o unitate. 13. Trei ani mai târziu, le-a spus: Acum puteţi! „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”. Acestea sunt câteva idei pe care le-am descoperit în Evanghelii; ele ne spun ceva despre metoda folosită de Isus în formarea de ucenici. Toate sunt interesante şi enunţă principii importante de creştere şi instruire. Am dori ca, aici, să subliniem patru idei care ni se par utile şi provocatoare: învăţarea, practicarea, rugăciunea şi lucrul în echipă.

Dar ce înseamnă să faci ucenici şi preoţi? Noi nu putem face nimic, doar Dumnezeu poate. Cuvântul Lui are puterea de a face. Noi putem doar să urmăm instrucţiunile Lui, să împlinim porunca, să chemăm oamenii şi să-i trimitem în Numele Lui, să ne rugăm pentru aceasta şi pentru oamenii cu care lucrăm. Noi credem că în cele treisprezece elemente identificate mai sus avem câteva „elemente fundamentale” ale metodei lui Isus. Note Dr. S. Joseph Kidder a predat în domenii precum creşterea spirituală, creşterea bisericii, evanghelizare şi leadership, la Seminarul Teologic Adventist de Ziua a Şaptea, în ultimii 10 ani. Anterior, a lucrat ca pastor vreme de 20 de ani. Dr. Kidder călătoreşte mult în SUA şi în afară, prezentând seminare şi instruind pastori, lideri de biserică şi membri în evanghelizare, leadership şi spiritualitate. Pasiunea sa este săi ajute pe oameni să aibă o umblare vibrantă, autentică şi continuă cu Dumnezeu. 2 Alfred Kuen, „Je batirai mon église..!”, Saint Ligier, 1953. Ed. Emmanaus, p. 11. 3 Romani 16:5,23. 4 E. G. White, Faptele apostolilor, p. 7. 5 E. G. White, Faptele apostolilor, p. 12. 6 Putem împărţi epistola în şapte secţiuni: 1) 1:1-13, formulă de adresare şi salut; 2) 1:14-17, prezentarea temei; 3) 1:18-5:9, păcat, iertare, împăcare şi îndreptăţire; 4) 5:10-8, păcat şi răscumpărare; dezrobire, sfinţire şi mântuire; 5) 9-11, problema lui Israel şi realizarea practică a mântuirii; 6) 12-15, roadele şi efectele mântuirii în viaţa credinciosului şi în biserică; 7) 16, încheiere şi concluzii. 7 Câteva dintre declaraţiile care evidenţiază concluziile practice din aceste capitole:

12:1 lipsa de egoism şi dispoziţia de a sluji 12:2 separarea de lume şi înnoirea (sfinţirea) credinciosului 12:3 umilinţa 12:4 zidirea şi unitatea trupului bisericii 12:6 darurile Duhului Sfânt acordate credinciosului pentru binele comun şi pentru lucrarea Evangheliei 12:7 generozitate în faptele de caritate, dărnicie 12:8-21 dragostea frăţească 13:17 creştinul ca cetăţean al lumii 13:8-14 etica creştină şi rădăcinile ei 14 cei slabi în credinţă şi priorităţile Evangheliei: individul are întâietate

15:1-13 Hristos este modelul nostru preoţesc (vers. 3) 15:14-16 jertfa noastră preoţească (vers. 16) 8 Cauza este păcatul. Pavel realizează o profundă analiză a păcatului. El vorbeşte despre păcat care i-a contaminat pe toţi oamenii: 3:9.23. El identifică păcatul ca fapt, ca act, ca acţiune concretă care ne face vinovaţi: 2:21-22. Î ncălcarea legii: 2:23. Dar el nu se limitează la această definiţie. Este mai mult decât un fapt, este o condiţie pe care o port în membrele mele prin ereditate, prin fire: 5:12; 7:15-24. 9 Sentimente de vinovăţie: 3:14,16; nelinişte şi lipsa păcii interioare: 3:17; 15; neputinţa şi lipsa auto-controlului: 7:15; moarte: 6:23. 10 ANDREWS STUDY BIBLE. Sutherland House; 8360 W. Campus Circle Drive, Berrien Springs, MI (USA), 2010. 11 Idem, p. 1466. Vezi Romani 1:9-11; 16,17; 15:14-17; 16:25-26. 12 Romani 3:25; 5:1,9,10; Aceste texte evidenţiază conceptul biblic fundamental din învăţătura biblică despre mântuire: acela că nu există iertare de păcate fără vărsare de sânge. Evrei 9:22 afirmă aceasta categoric: „…şi fără vărsare de sânge nu este iertare.” 13 Romani 5:10,17; 8:1,2. 14 Î n scrierile sale, Pavel foloseşte termenul metamorfoză de două ori (de la „metamorphe”): Rom. 12:2, 2 Cor. 3:18. Termenul este folosit mereu în legătură cu procesul de transformare care trebuie să aibă loc în credincios. 15 Vezi Romani 12:1-3. 16 Ioan 10:10. 17 Vezi ulterior în capitolul relevant. 18 Relaţia preferenţială dintre credinţă şi iertarea păcatelor prin sângele lui Hristos nu este exprimată doar în această epistolă. Vezi Faptele 26:18; Luca 5:20; 1 Corinteni 15:17; Galateni 3:22, Coloseni 1:22-23; Evrei 11:28. 19 Sensul pe care termenul „credinţă” îl are în Scriptură trece dincolo de ideea de credinţă şi convingere: în Ioan 1:11-12, este asociat cu ideea de primire a cuiva în casa ta; în 1 Ioan 5:12-13, credinţa are sensul de a avea pe cineva. Aşadar, credinţa înseamnă şi relaţie personală, comuniune. 20 Conform notei 10. 21 Romani 10:9-10. 22 „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit… credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus… «Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta.»… Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului… Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu… Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi… pentru că veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (Marcu 16:16; Fapte 15:11; 16:31; Romani 1:16; Efeseni 2:8; 1 Petru 1:5,9). 23 A mărturisi vine de la OMOLOGHEO, ομολογε, obţinut prin fuziunea a doi termeni: omo (acelaşi) şi logeo (discurs), astfel însemnând, potrivit D. Furst, „acordul, a concorda cu cineva, consimţământ, potrivire…” (Dizionario dei concetti biblici del Nuovo Testamento, Bologna 1976, p. 339). Î n Ioan 12:42 şi Fapte 24:14, a mărturisi înseamnă a admite, a recunoaşte. Î n 2 Corinteni 9:13 şi Filipeni 2:11, a mărturisi înseamnă a recunoaşte, a spune ceea ce crezi. Î n 2 Ioan 2:7, verbul are un sens mai amplu decât simpla

recunoaştere: înseamnă să recunoşti cu convingere şi să susţii ca fiind adevărat. Î n Romani 10:9, înseamnă să vorbeşti şi să împărtăşeşti ceea ce crezi. Î n Fapte 24:14 înseamnă să proclami modul în care alegi să trăieşti. 24 Nu ne propunem aici să minimalizăm rolul mărturisirii păcatelor. Este clar că aceasta este o cerinţă indispensabilă pentru iertarea şi mântuirea noastră. Vezi Proverbe 28:13. 25 Vezi 2 Timotei 6:12; Evrei 3:1; 4:14. 26 Carlo Maria Martini, L’Ira Di Dio; Milano, 1996, p. 233-234. 27 Filipeni 2:11; Evrei 3:1; Evrei 4:14; Evrei 13:15. 28 Geneza 4:3-9. 29 Geneza 8:20. 30 Geneza 12:7-8; 13:18; 26:25. 31 Exodul 5:1; 7:16; 8:1,20; 9:1,13; 10:3. 32 Apocalipsa 11:1; 4:7; 15:4; 22:9. 33 Expresiile „serviciu divin” şi închinare” vin din limba greacă, λατρεια. 34 Lucrarea preoţească a seminţiei lui Levi şi cea a lui Aaron, în mod deosebit, nu poate fi pusă în paralel cu lucrarea pastorală şi episcopală din Noul Testament. Această lucrare a fost un tipică doar pentru preoţia lui Hristos în sanctuarul ceresc. 35 Declaraţiile preoţeşti din cartea Apocalipsei nu se termină cu acestea două. O altă declaraţie binecunoscută se găseşte în capitolele 20:4-6 şi o alta, mai dificil de identificat, se află în capitolul 7:13-17. Ioan a avut mai întâi viziunea celor mântuiţi, pe care îi vede pe noul pământ (vers. 17-18), apoi îi vede îmbrăcaţi în haine albe (veşminte preoţeşti) şi slujind în Templul de acolo. 36 Apocalipsa 20:4. Vezi şi Apocalipsa 7:13-17, unde, în contextul experienţei Noului Pământ (vezi Apocalipsa 20:1-6), cei răscumpăraţi sunt văzuţi slujind „zi şi noapte în Templul Lui”, adică în locul unde slujesc preoţii. 37 2 Cronici 7:12; vezi de asemenea 1 Î mpăraţi 8:63-64; 12:27; 2 Î mpăraţi 12:16. 38 Evrei 9:6; conform Evrei 5:1. Versiunea New American Standard Bible exprimă şi mai clar: „Acum când aceste lucruri au fost astfel pregătite, preoţii intră necurmat în cortul exterior, împlinind slujba divină.” 39 Exodul 12:1-14. 40 Vezi 2 Cronici 30. 41 S-ar putea argumenta că, în multe dintre textele şi episoade enumerate mai sus, se face referinţă directă la apostoli, oamenii care îşi asumaseră un rol în conducerea bisericii, şi, ca atare, sunt texte care ar fi dificil de aplicat la toţi „credincioşii-preoţi”. Dar, pentru a lansa o asemenea ipoteză ar trebui invocată o interpretare medievală a Bibliei care, la anumite niveluri preoţeşti, era considerată un text rezervat exclusiv acestora. Sau interpretarea care persistă şi astăzi printre cei care fac distincţia între textele care se referă la cei 144 000 şi celelalte care se referă la restul poporului. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru fiecare om, fără a se face deosebire între clerici şi laici.

42 Î n 1 Petru 2:4, verbul din textul original indică o acţiune continuă. 43 Pavel începe 1 Timotei cu o introducere care sună clar a proclamare: „Ţinta poruncii este dragostea”. Prima direcţie este dragostea lui Dumnezeu. Iubeşte pe Dumnezeu: Matei 22:36-38: „«Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?» Isus i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.»” Vezi Deut. 6:4-6; 10:12; 30:6; 11:1, 13; 13:3; 1 Î mp. 3:3; Neemia 1:5; Psalmi 18:1-3; 26:8; 31:23; 40:16; 97:10; 116:1; 119:159; 135:3; Isaia 56:6; Daniel 9:4; 1 Cor. 16:22; Efeseni 6:24. A doua direcţie este dragostea pentru fraţi, dragostea mutuală între copiii lui Dumnezeu. Iubeşte pe fraţii tăi: Mat. 22:39-40; Lev. 19:18, 34; Mat. 19:19; Ioan 13:34 15:1-17; Rom. 12:10; Gal. 6:10; 1 Pet. 1:22; 2:17; 3:8; 2 Pet. 1:7; Evrei 13:1; 1 Ioan 3:14; 3:23; 2 Ioan 1:5. A treia direcţie este dragostea faţă de lume. Iubeşte pe aproapele tău: Matei 22:36-40: „«Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?» Isus i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.»” Lev. 19:34; Prov. 25:21; Deut. 16:11; Mat. 5:43-44; Fapte 7:60; 10:38; 14:16-17; Rom. 12:14; 13:9-10; Gal. 5:14; Iacov 2:8. 44 Marcu foloseşte verbul POIEO, „a face”. 45 Faptele 6:1, 7; 9:1, 10, 19, 25, 36, 38; 11:26, 29; 13:52; 14:20, 28; 15:10; 16:1; 18:23, 27; 19:1, 9, 30; 20:1, 7; 21:4, 16. 46 Vezi Fapte 1:15; 2:41; 4:4; 6:7. 47 E. G. White, Mărturii pentru pastori, p. 340-34 48 E. G. White scria: „Căminuri luminoase trebuie întemeiate în locuri diferite ca să se înmulţească... şi lumina să-i lumineze pe toţi ce se găsesc în casa aceea. Reuniţi oamenii în grupe de studiu.” 49 Manualul bisericii enumeră mai multe. De exemplu, vedeţi ediţia a 17-a, p. 69-70. 50 1 Ioan 1:1-7; 2:10-14; 3:21-24; 5:1-4. 51 Vezi Fapte 1:14, 24; 2:42; 3:1; 4:31; 6:4, 6; 8:15, 22, 24; 9:11, 40; 10:2, 4, 9, 30s; 11:5; 12:5, 12; 13:3; 14:23; 16:13, 16, 25; 20:36; 21:5; 22:17; 26:3; 28:8. 52 Termenul „închinare” este sinonim cu „adorare”, care vine de la latinescul „ad-orarem” şi are sensul literal de „a te ruga cuiva”. 53 Notele de aici au fost oferite de Dr. Lucio Altin, psiholog şi specialist în probleme de familie. 54 E. G. White, Mărturii, vol. 1, p. 308 (1862). 55 E. G. White, Slujitorii Evangheliei, p. 122,123 (1915). 56 E. G. White, Solii alese, vol. 3, p. 1893 (FE 281) 57 E. G. White, Mărturii, vol. 1, p. 135,136 (1868) 58 Matei 4:23. 59 Vezi Matei 8:16; 9:35; 11:5; Marcu 1:30-39; 3:10.

60 O mare parte din materialul folosit în acest capitol a fost preluată din „Biserica tămăduitoare”, de Kathleen H. Liwidjaja MD, MPH. Dna. Miwidjaja este director asociat la Departamentul Sănătate şi Temperanţă de la Conferinţa Generală. 61 Luigi Oreste Speciani, „Di cancro si vive”. P. 90. Edizioni Riza Psicosomatica. Milano 1979. 62 Matei 18:18; Luca 24:46-49. 63 Idem, p. 233. 64 Larry Dossey, National Institutes of Health, U.S.A. 65 Luca 6.35-36; vezi Proverbe 11:24-25: „Unul care dă cu mâna largă, ajunge mai bogat; şi altul care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească. Sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va fi udat” şi 2 Corinteni 9:6: „Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.” 66 E. G. White, Signs of the Times. 7 februarie 1900, p. 7. 67 E. G. White, Mărturii, vol. 2, p. 534. 68 E. G. White, Lucrarea misionară medicală, p. 106. 69 E. G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 415 70 Gary Smalley & John Trent, The Blessing, Colorado Spring, 1993. 71 Preluare din suplimentul „Salute” al ziarului Repubblica, 7 ianuarie 1999. 72 Matei 4:23; Faptele 10:38. 73 Christian A. Schwarz, „Natural Church Development: A guide to Eight Essential Qualities of Healthy Churches”, Ohio, 1996, p. 41. C. Schwarz a fondat „The Institute for Natural Church Development”. Vezi şi William A. Beckham, „The Second Reformation: Reshaping the Church for the 21st Century”, Houston, 1995. Cei opt factori sunt: leadership abilitator, slujire bazată pe daruri şi talente; spiritualitate pasionată; structuri eficiente; servicii divine inspiratoare; grupe mici holistice; evanghelizare bazată pe nevoi; relaţii pline de dragoste. 74 „The Power of Spirit” (R&H PA, 1988), de Neal Wilson (fost preşedinte al Conferinţei Generale) şi George Rice (fost preşedinte la Bible Research Institute), p. 129-130. 75 „The Power of Spirit”, idem. 76 Marcu 2:27; Evrei 4:9, Exod 31:13; Ezechiel 20:12 77 Vezi enciclica „ECCLESIA DE EUCHARISTIA” 78 1 Corinteni 12:7; Efeseni 4:11-16; Fapte 20; 17-28 79 Op. cit., p. 130. 80 „Seven Secrets of Healthy Churches”, Adventist Review, 06/07/07 de Thom Rainer. Profesorul Rainer este preşedintele LifeWay Christian Resources, unul dintre cele mai importante centre de studiu, consultare şi informare pentru biserici şi diversele lor tipuri de slujire şi mărturie. Cele şapte secrete sunt: „(1) Conducerea bisericii şi laicii preţuiesc Biblia; (2) Biserica şi liderii caută să fie relevanţi; (3)

Bisericile şi liderii susţin primatul predicării; (4) Bisericile au o structură sănătoasă de grupă mică; (5) Accentul pe rugăciune în comunitate şi în lucrare; (6) Bisericile sănătoase iau în serios calitatea de membru; (7) Bisericile sănătoase îşi asumă în mod serios mandatul propovăduirii Evangheliei. 81 Manualul bisericii şi Working Policy. 82 Manualul bisericii, ed. a 17-a, p. 103. 83 „Şcoala de Sabat a fost organizată pentru a învăţa despre Evanghelie, ca răspuns la mandatul lui Isus, în contextul soliei celor trei îngeri. Credincioasă acestui obiectiv originar, Şcoala de Sabat continuă să transmită vestea cea bună pentru a câştiga, a susţine şi a pregăti femei şi bărbaţi, tineri şi copii de pretutindeni, pentru lucrarea Domnului. Acest obiectiv este realizat prin: zidirea credinţei, consolidarea părtăşiei frăţeşti, mobilizarea pentru mărturisire şi misiune globală” (Seventh-day Adventist Encyclopedia, Washington 1976, p. 1258). 84 Darurile strânse în cadrul Şcolii de Sabat sunt destinate în întregime fondului misiunii globale. 85 Divina vindecare, p. 84, 85. 86 Mărturii, vol. 5, p. 256. 87 Sfaturi pentru Şcoala de Sabat, p. 10. 88 E. G. White, Mărturii pentru pastori, p. 340-341. 89 Vezi Marcu 3:12-13; Luca 6:13-14; Matei 9:37-10:5. 90 Manualul bisericii afirmă că „Şcoala de Sabat are patru scopuri: studiul Scripturii, părtăşia, lucrarea misionară şi accentul pe misiunea globală”. Î n realitate, ultimele două, deşi au anvergură diferită, definesc aceeaşi „misiune”, care este şi locală, şi mondială. 91 Manualul bisericii, ed. a 17-a, p. 79. 92 Citiţi Romani 12:10; Galateni 6:10; 1 Petru 1:22 93 „Dumnezeu nu face să cadă mana din cer cum a făcut în pustie… dar El ne atinge inimile ca să ducem mana la cei sărmani… mana materială în aceeaşi măsură ca mana spirituală. Şcoala de Sabat are rostul nu doar de a instrui, dar şi de a pune membrii în acţiune şi în slujirea altora.” – E. G. White, Divina vindecare, p. 84,85 94 Peter J. Prime, „The Gospel of Love and Real Evangelism”, R&H, 2010. 95

Vezi, de exemplu, pagina în source=ig&hl=it&rlz=1G1GGLQ_ITIT375&q=friendship+evangelism&aq

limba

engleză

http://www.google.it/search?

=f&aqi=&aql=&oq= 96 Peter J. Prime, It’s nice to be nice”, poate fi descărcat în format PDF de pe website-ul EUD, secţiunea Şcoala de Sabat şi Lucrarea Personală. 97 Sergio Monctezuma a fost Directorul Departamentului Şcoala de Sabat şi Lucrarea Personală de la Diviziunea Interamericană, vezi http://www.interamerica.org/users/index.php?type=news&id=1191 Vezi http://pastoresdegrupospequenhos.blogspot.com/2010/08/grupospequenos-sitial-

net-del-pastor.html 98 Werner Vyhmeister a fost profesor la Universitatea Andrews, specializarea Lucrarea prin grupe

mici: http://www.google.de/search?client=safari&rls=en&q=Werner+Vyhmeister&ie=UTF-8&oe=UTF8&redir_esc=&ei=J8AGTvGRAsyUswb8zonDDA#sclient=psy&hl=de&client=safari&rls=en&source=hp &q=Werner+Vyhmeister+Andrews+University%2C+small+groups&aq=f&aqi=&aql=&oq=&pbx=1&bav =on.2,or.r_gc.r_pw.&fp=7ffc93ad9a5fd156&biw=1250&bih=646 99 Vezi http://pastoresdegrupospequenhos.blogspot.com/2010/08/grupos-pequenos-sitialnet-del-pastor.html 100 E. G. White, Mărturii pentru pastori, p. 340-341 101 E. G. White, Divina vindecare, p. 395; Slujirea creştină, p. 59



Table of Contents INTRODUCERE CUVÂNT ÎNAINTE SECŢIUNEA I: BISERICA ŞI PRIORITĂŢILE SALE - MÂNTUIREA ŞI UCENICIA FIECĂRUI CREDINCIOS CAPITOLUL 1: MAI ÎNTÂI, BISERICA ŞI CREDINCIOŞII CAPITOLUL 2: MÂNTUIREA ŞI CHEMAREA FIECĂRUI CREDINCIOS CAPITOLUL 3: PREOŢIA, O CHEMARE PENTRU FIECARE CREDINCIOS CAPITOLUL 4: AM FOST FĂCUŢI „UCENICI” SECŢIUNEA A II-A: FUNDAMENTUL BIBLIC, MOTIVAŢIA ŞI FILOZOFIA PROIECTULUI, APLICABILITATEA ÎN BISER CAPITOLUL 1: FUNDAMENTUL BIBLIC AL LUCRĂRII ÎN GRUPE MICI CAPITOLUL 2: 19 MOTIVE PENTRU ORGANIZAREA ÎN GRUPE MICI CAPITOLUL 3: TIPURI DE GRUPE: CARACTERISTICI ŞI MISIUNE CAPITOLUL 4: FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE GRUPELOR MICI CAPITOLUL 5: CE SE ÎNTÂMPLĂ CU ADEVĂRAT ÎNTR-O GRUPĂ? CAPITOLUL 6: CE EFECTE BENEFICE ARE GRUPA ASUPRA MINŢII ŞI TRUPULUI? CAPITOLUL 7: TREI PRINCIPII ALE DRAGOSTEI - PRIORITATEA DRAGOSTEI TRIDIMENSIONALE CAPITOLUL 8: UNITĂŢILE DE ACŢIUNE ALE ŞCOLII DE SABAT: STRUCTURI-SUPORT CAPITOLUL 9: STABILIREA LIDERULUI CONCLUZIE GENERALĂ: METODA LUI ISUS