Fonetica [PDF]

Zitiervorschau

Fonem Cea mai mică unitate fonică având rolul de a deosebi cuvintele unei limbi. Fonemul este o unitate de expresie minimală fără conţinut, care comportă în cadrul limbii o funcţie diferenţială. Fonemul a fost definit şi ca reprezentare a sunetului în conştiinţă. Funcţia fonemelor este de a contribui la diferenţierea semantică a cuvintelor şi a formelor gramaticale. De exemplu, distincţia dintre cuvintele fac, lac, mac, rac, tac este dată de fonemele f, l, m, r, t. Fonemul este definit şi caracterizat, de regulă, prin raportare la sunet. Astfel, fiecare sunet este pronunţat în mod diferit de diferiţi vorbitori şi chiar de acelaşi vorbitor în situaţii diferite. Diferenţele dintre variantele aceluiaşi sunet au fost stabilite pe cale experimentală. De exemplu, sunetul m din cuvintele mic, minune diferă de cel dinmare, mantie sau din mult, munte. Diferenţele se datorează, în acest caz, influenţei sunetelor vecine, adică poziţiei sunetului în cuvânt. Deşi fiecare vorbitor pronunţă acelaşi sunet în mod diferit, vorbitorii totuşi se înţeleg. Acest lucru este posibil graţie faptului că sunetele, pronunţate în mod diferit, sunt asimilate unor tipuri bine definite, fiecare tip reprezentând un anumit fonem. Prin urmare, fonemele sunt tipuri de sunete specifice unei limbi, a căror funcţie este diferenţierea sensurilor cuvintelor apropiate ca formă. Spre deosebire de sunet, care este un fapt al vorbirii, având un caracter concret, material, fonemul este abstract. De exemplu, fonemul /a/ se defineşte prin trăsăturile: anterior, deschis, nelabial. Cele două entităţi – sunetul şi fonemul – au deci o natură diferită. Dacă sunetul este o mărime fiziologică şi acustică, fonemul este un element funcţional al limbii. Sunetul reprezintă o realizare a fonemelor care se materializează în vorbire. Fonemele, care constituie sistemul fonologic al unei limbi, sunt limitate ca număr. Inventarul de foneme propriu unei limbi poate fi stabilit şi descris prin analiza cuvintelor. De exemplu, /b/ şi /p/ pot fi delimitate ca unităţi distincte dacă se poate demonstra existenţa în limba română a unor cuvinte diferite ca sens, de felul: batşi pat. Fonetică Compartiment al ştiinţei despre limbă care studiază latura sonoră a limbii. Obiectul de cercetare al foneticii sunt sunetele limbajului articulat (caracteristicile şi clasificarea sunetelor, modul de combinare a sunetelor în cuvinte, modificările sunetelor), accentul şi intonaţia. Spre deosebire de alte ştiinţe nelingvistice, fizica, de exemplu, fonetica studiază fenomenele sonore ca elemente ale sistemului lingvistic, utilizate la alcătuirea laturii materiale a cuvintelor şi a propoziţiilor. Esenţa sunetelor articulate poate fi înţeleasă cu condiţia să fie luat în considerare rolul îndeplinit de aceste entităţi în cadrul sistemului lingvistic, ceea ce se poate obţine prin corelarea lor cu semnificaţia unităţilor de limbă

Cercetările de fonetică delimitează patru aspecte ale sunetului: ● aspectul articulatoriu, ● aspectul acustic, ● aspectul perceptiv şi ● aspectul funcţional. Primelor două aspecte ale sunetului le corespund următoarele secţiuni ale foneticii: ● fonetica articulatorie (cercetează modul de rostire a sunetelor şi rolul organelor aparatului fonator în articularea sunetelor), ● fonetica acustică (studiază producerea semnalelor acustice ca urmare a funcţionării aparatului fonator, precum şi proprietăţile fizice ale sunetelor vorbirii). Aspectul funcţional al sunetelor este cercetat de fonetica funcţională, numită cel mai des fonologie (studiază sunetele din punctul de vedere al valorii lor funcţionale, stabilind astfel particularităţile sunetelor care au rol distinctiv în limba dată). Alte discipline fonetice delimitate în cadrul acestei ramuri a lingvisticii sunt: ● fonetica descriptivă sau sincronică (studiază sistemul fonetic al unei limbi într-o anumită etapă, de cele mai multe ori în perioada contemporană), ● fonetica istorică sau diacronică (se ocupă de cercetarea evoluţiei istorice a sistemului fonetic al unei limbi, încercând să stabilească legile după care se produc modificările fonetice), ● fonetica experimentală (studiază sistemul fonetic al limbii cu ajutorul unor metode şi aparate speciale). Fonologie Ramură a lingvisticii care studiază aspectul funcţional al sunetelor. Analizează rolul sunetelor în mecanismul limbii. Fonologia, care este numită şi fonetică funcţională, nu se interesează de natura fiziologică şi acustică a sunetelor, ci de funcţia acestora în cuvânt. Sarcina fonologiei constă în studierea opoziţiilor fonologice legate într-o anumită limbă de deosebirile dintre sensurile cuvintelor şi ale formelor gramaticale. Formarea cuvintelor Procedeu prin care se obţin unităţi lexicale noi din elementele existente în limbă. Există următoarele procedee de formare a cuvintelor: ● derivarea, ● compunerea şi ● conversiunea. În acelaşi timp, după clasa morfologică la care se raportează cuvântul derivat, se delimitează următoarele tipuri de formare a cuvintelor: formarea substantivelor, formarea adjectivelor, formarea adverbelor, formarea verbelor. Formă flexionară Înfăţişare luată de un cuvânt pentru a exprima anumite valori gramaticale. Orice cuvânt flexibil este reprezentat printr-o mulţime de forme, de exemplu: carte, cărţi, cartea, cărţile, cărţii, cărţilor etc. Formele flexionare ale unui cuvânt diferă una de alta prin sensul lor gramatical. De exemplu, cele două forme ale cuvântului casă (casă – case) denumesc unul şi acelaşi obiect (ceea ce se confirmă prin prezenţa unui radical comun cas-), însă diferă prin faptul că forma casă desemnează un singur exemplar, iar forma case mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect. Aceste sensuri suplimentare (un exemplar / mai multe exemplare), care se adaugă sensului

lexical al cuvântului, sunt sensuri gramaticale. Iar mijloacele folosite pentru exprimarea lor (-ă / -e) sunt calificate drept mijloace gramaticale. Există următoarele mijloace de alcătuire a formelor flexionare ale cuvintelor: ● mijloace sintetice: afixele (sufixele gramaticale şi desinenţele), însoţite uneori şi de alternanţa sunetelor, articolul hotărât şi ● mijloace analitice: unele articole (nehotărât, genitival şi adjectival), adverbele şi locuţiunile adverbiale din componenţa gradelor de comparaţie (mai, foarte, foarte puţin), verbele auxiliare, uneori în aceasta categorie sunt incluse şi unele prepoziţii (prepoziţia pe de la acuzativ şi prepoziţia la folosită pentru exprimarea valorii cazuale de dativ). Formă-tip Formă flexionară care este considerată reprezentativă pentru un cuvânt din clasa cuvintelor flexibile; formă prin care un cuvânt este prezentat ca unitate lexicală fiind înregistrat în dicţionar. În limba română formele-tip ale părţilor de vorbire flexibile sunt: ● forma de N. sg. neart. pentru substantive; ● forma de N. sg. m. pentru adjective, articole, numerale, pronume; ● forma de infinitiv pentru verbe.