Fenomenologia Criminalitatii Organizate [PDF]

Zitiervorschau

FENOMENOLOGIA CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE 1.

Fenomenul crimei organizate. Noțiune și particularități.

Criminalitatea organizată, poate cea mai gravă formă infracțională din societate, manifestându-se ca un flagel cu expansiune transfrontalieră continuă, a ajuns să constituie un fenomen global ce afectează majoritatea statelor și economiilor lumii. Formele de manifestare a criminalității organizate s-au diversificat în mod constant odată cu deschiderea granițelor, trecând de la domenii tradiționale, cum sunt jocurile de noroc, cămătăria, prostituția și traficul de droguri, la traficul cu opere de artă și obiecte arheologice furate, frauda cu cărți de credit, comerțul cu metale prețioase, contrafacerea și pirateria și culminând cu spălarea de bani, traficul de arme și finanțarea terorismului, organizarea activității infracționale după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producție, transport, valorificare și protecție), fiind tot mai des întâlnită. Dimensiunile criminalității organizate fac din aceasta o amenințare la adresa siguranței naționale a statelor, prin afectarea majorității domeniilor de manifestare a mediului economic și social, fapt ce a determinat elaborarea unor strategii adecvate, fundamentate pe analiza de stare a acestui fenomen și a tendințelor sale de manifestare. România, nu face excepție de la mondializarea acestui fenomen și se confruntă cu diversitatea formelor criminalității organizate, respectiv traficul de persoane, traficul de droguri, migrația ilegală, falsul și traficul de monedă falsă, traficul de materiale strategice, infracțiuni din sfera criminalității economico-financiare și spălarea banilor proveniți din aceste activități ilicite. În contextul dezvoltării socio-economice actuale se poate constata că s-a ajuns la o specializare a grupărilor criminale în domenii în care profitul este maxim, prin moduri de operare tot mai specifice: fraudarea banilor publici și trecerea acestora în profitul grupurilor de interese; organizarea unor rețele de traficanți de droguri și atragerea tinerilor în sfera consumatorilor; traficarea de persoane în vederea exploatării sexuale; traficarea persoanelor cu handicap în vederea practicării cerșetoriei; constituirea de rețele pentru aducerea în țară și trecerea ilegală peste frontieră a unor grupuri de migranți; criminalitatea organizată a afacerilor etc. Cu toate că statele lumii, în perioada recentă, au accelerat și adecvat măsurile tehnicolegislative de prevenire și combatere a criminalității organizate, asistăm în continuare la extinderea și diversificarea acestui fenomen, preocupările mondiale de cunoaștere a acestuia și de aplicare a legii împotriva sa, devenind tot mai actuale și prioritare în politicile Uniunii Europene și ale Organizației Națiunilor Unite. Tocmai prin marea mobilitate a fenomenului crimei organizate, este și foarte dificilă definirea acestuia. S-a susținut că „lexemul mafia s-a universalizat progresiv până a devenit sinonim cu criminalitatea organizată". Transformarea s-a făcut, de-a lungul timpului, după o categorizare a mecanismelor în raport de evoluția modului de funcționare a grupărilor infracționale, prin descrierea metodelor și a mijloacelor de comitere a infracțiunilor, precum și a scopului urmărit. Calificarea de criminalitate organizată se va aplica „grupărilor ale căror beneficii sunt în esență ilegale și care comit sistematic crime care dăunează societății în general, mai mult decât victimelor directe ale infracțiunii și care protejează această activitate prin contra-strategii precum dezinformarea, intimidarea, corupția și violența". Așadar, criminalitatea organizată a devenit o interfață pentru mai multe tipologii criminale, fie ele transnaționale sau naționale, și care se diferențiază în funcție de modalitatea de realizare a infracțiunilor scop, precum și prin „obiectivul de a avea o participare extinsă la exploatarea profiturilor ilicite, prin intermediul unei rețele de schimburi destinată să crească puterea de reciclare a acestor profituri". Direct proporțional cu globalizarea relațiilor economice, cu evoluția tehnologică și informațională, acest fenomen a cunoscut o evoluție fulminantă la începutul anilor '90, context în 1

care, cyberspace-ul a devenit un teren fertil pentru activitățile grupărilor de criminalitate organizată. Tranzacțiile virtuale au devenit mijlocul cel mai eficient de transferare a produsului infracțiunii în paradisuri fiscale și de sustragere de sub supravegherea autorităților a operațiunilor fictive prin reinvestirea acestora în operațiuni legale. În acest context, „magnitudinea criminalității este imposibil de măsurat, măsura acesteia este percepută doar odată cu declanșarea marilor sisteme financiare, cu inventarierea actelor teroriste finanțate generos de organizațiile criminale și cu prăbușirea imperiilor financiare construite din cartonul colorat al traficului de ființe umane, contrabandă, spălare de bani și trafic de droguri". Fenomenul a atins cote alarmante, astfel că în Raportul SOCTA al Europol din 2013 s-a estimat că există un număr de 3.600 de organizații criminale internaționale active în Uniunea Europeană, dintre care 70 % cu componență și rază de acțiune eterogenă din punct de vedere geografic, iar 30 % desfășurând activități infracționale multiple; costurile totale ale criminalității, pentru ansamblul societății, fiind apreciate la 233 de miliarde de euro pe an. Globalizarea a fost factorul principal care a contribuit la expansiunea activităților grupărilor criminale, factor care a generat tranzacții comerciale internaționale și, evident, transferuri de capital, factorul uman, raporturile tot mai violente dintre oameni, fiind un factor la fel de important. Criminalitatea organizată a reprezentat o preocupare constantă a Consiliului Uniunii Europene, care a căutat să identifice această formă de amenințare și să propună armonizarea legislațiilor europene, ghidând astfel întreaga comunitate europeană în alegerea politicilor criminale. Atentatele din 11 septembrie 2001 din America au contribuit semnificativ la redefinirea acestei forme de amenințare și la o precipitare a intervențiilor legislative adoptate la nivel european. Acesta a fost momentul în care statele membre au conștientizat faptul că fenomenul este unul global, care depășește politicile penale naționale, sens în care cooperarea dintre statele membre, dar și dintre statele membre și celelalte state din afara Uniunii Europene, a cunoscut o evoluție pozitivă, materializată în adoptarea mai multor strategii comune de luptă împotriva criminalității organizate. Efortul de a defini strategii coordonate privind combaterea criminalității organizate se reflectă în adoptarea la nivelul Uniunii Europene a Acțiunii Comune 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 și a Deciziei-Cadru 2008/841/JAI, precum și în semnarea de către Uniunea Europeană, în nume propriu, a Convenției Națiunilor Unite de la Palermo, conform Deciziei 2004/579/CE din 24 aprilie 2004, acte prin care se încearcă armonizarea legislațiilor penale și care propun o definiție a grupului infracțional organizat. Aceste acte prevăd norme minime cu privire la elementele constitutive ale unei noi infracțiuni asociative: grupul infracțional organizat, care a fost incriminat alături de asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, model de infracțiune asociativă clasic, dar unic în majoritatea legislațiilor europene, a fost considerat ineficient în fața noilor forme de manifestare a grupărilor criminale. În acest context, se impunea adoptarea unui nou model de incriminare, o normă complexă, sens în care au fost elaborate în decursul anilor mai multe modele de incriminare care să exprime profilul structurat al grupărilor infracționale, caracterul organizat, dar și scopul grupărilor infracționale complexe. Modelul armonizat de incriminare trebuie, însă, completat și cu alte mecanisme, mijloace, precum metodele de anchetă proactive, care au făcut și ele obiectul numeroaselor intervenții ale organismelor internaționale, dar și cu mijloacele de privare a grupărilor infracționale de foloasele financiare prin incriminarea metodelor de introducere în circuitul legal a banilor obținuți prin comiterea de infracțiuni și cu confiscarea extinsă a bunurilor obținute în mod ilegal. Efect al extinderii luptei împotriva criminalității organizate, instituții de tradiție ale dreptului penal și procesual penal au cunoscut modificări semnificative. În acest sens, în cadrul dreptului penal substanțial, a fost extinsă incriminarea unor acte preparatorii sau de participație (inițiere, sprijinire, aderare) ca acte de autorat, iar incidența confiscării a fost extinsă, astfel încât se poate dispune nu numai confiscarea bunurilor folosite sau

2

obținute direct din săvârșirea infracțiunii, ci a tuturor bunurilor în legătură cu care nu se poate dovedi că au o proveniență licită. La nivel procesual penal, asistăm la același proces de modificare și extindere a unor instituții, precum tehnicile de supraveghere, cercetare sau protecția martorilor acuzării, metode procesuale cu directă influență asupra echilibrului procesual al părților. Necesitatea restrângerii drepturilor garantate prin constituțiile naționale în favoarea anchetelor proactive în lupta împotriva criminalității organizate este justificată prin faptul că recurgerea la metode de tip mafiot, precum secretul sau legea tăcerii, care unesc membrii organizațiilor criminale, „împiedică vizibilitatea infracțiunii" și implicit probarea și tragerea la răspundere penală a vinovaților. Punerea în discuție a conceptului de criminalitate organizată este strâns legată de existența, pe lângă fenomenul juridic în sine, și de existența unui fenomen sociologic al crimei organizate. Nu este ușor să se cuantifice niciunul dintre cele două fenomene și, în special, să fie definite, pentru că, în afară de unele trăsături comune, natura, motivele și originea crimei organizate diferă de la o țară la alta. Geografia, demografia, diversitatea culturală, stratificarea socială sunt diferite și generează abordări conceptuale diferite atât în ceea ce privește criminalitatea organizată, cât și în privința reacției sociale. Statele cunosc diverse manifestări sau forme de criminalitate organizată și, implicit, și abordările în vederea definirii sunt diferite. Deseori, ca termen, organizația criminală a fost asociată cu crima organizată. Organizația criminală este o structură de indivizi, subiectul activ al săvârșirii unor infracțiuni, și nu se confundă cu activitatea (preocuparea) însăși. „Crima organizată poate fi percepută ca un produs social «pătruns în viața noastră socială și politică», ce izvorăște din tendința diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială și chiar de acaparare a puterii. Această teorie, dezvoltată de către Francis A.J. lanni și Daniel Bell, afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social. De exemplu, în America, explică Bell, crima organizată este modul în care grupurile de emigranți, grupuri sărăcite, se ridică deasupra condiției de ghetou și acționează pentru evitarea opresiunii și a discriminărilor, a oportunităților refulate, fenomene în mijlocul cărora trăiesc atât de mulți imigranți. Este una dintre explicațiile ce se dau existenței Mafiei italiene sau altor modele de crimă organizată, cum sunt Mafia «neagră», grupurile columbiene, corporațiile cubaneze, organizațiile tong, triadele, yakuza, crima organizată vietnameză, grupurile israelite, grupurile rusești («sovietele»), Noua Mafie siciliană, iar pe continent grupările țigănești, grupurile africane, kurde, arabe”. Sursa crimei organizate și-a găsit astfel locul în destrămarea și proasta funcționare a sistemului (înțelegând sistemul în ansamblul său), ceea ce a făcut ca, după schimbările survenite în fostele state totalitare, să se dezvolte cu mare repeziciune, surclasând structurile de drept, spulberând circuitele bancare, acaparând clasa politică, reușind să intimideze ori să copleșească sistemul represiv. Considerăm relevantă definiția fenomenului crimei organizate conform căreia „criminalitatea este un produs obiectiv al structurii sociale, care s-a născut odată cu aceasta, fiind constituită din ansamblul infracțiunilor care se săvârșesc într-o anumită perioadă de timp și într-un loc bine determinat”. Spre deosebire de aceasta, criminalitatea organizată este cel mai periculos segment al criminalității, care prin structurile și modul de manifestare amenință înseși siguranța și stabilitatea statelor. Referitor la organizarea primelor grupuri criminale, legenda povestește despre trei cavaleri spanioli, Osso, Mastrosso și Carcagnosso, care au trăit probabil în perioada 1400-1450 și care au făcut parte din Garduna - o sectă fondată la Toledo în 1412, care se deda la recuperări, șantaje, sechestrări de persoane, în scopul obținerii de bani din răscumpărare și biruri. Osso, Mastrosso și Carcagnosso, conform legendei, au mers în Italia, debarcând pe insula Favignana și, după o muncă de aproximativ 30 de ani, au construit o asociație care s-a divizat succesiv în trei trunchiuri separate, denumite Mafia în Sicilia, Camorra în zona napoletană și ’Ndrangheta în Calabria. Această legendă reprezintă și astăzi „Codul de asociere mafiotă” și este folosită pentru a crea mitul și a confirma legătura de asociere, făcând trimitere la timpurile îndepărtate.

3

În opinia majorității cercetărilor, crima organizată, ca fenomen, este o creație a ultimelor secole și a apărut în diverse puncte de pe glob (SUA, China, Japonia, Italia), în anumite condiții și având cauze specifice de ordin istoric și social, sub diverse denumiri: mafia, yakuza, triade etc. Aceste organizații criminale au abordat criminalitatea ca modalitate de obținere a unor profituri ridicate prin săvârșirea unor infracțiuni specifice, precum: prostituția, jocurile de noroc, traficul de stupefiante, de persoane, de arme, contrabanda, criminalitatea organizată a afacerilor, spălarea banilor. Potrivit unor opinii, crima organizată s-a manifestat totuși cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă nu s-au folosit denumiri specifice. În acest sens, sunt exemplificate existența traficului ilegal cu sclavi sau a uneia dintre cele mai vechi infracțiuni ce a dăinuit de la începuturile navigației și până astăzi, și anume pirateria. Se poate aprecia că o serie de fapte și grupări specifice crimei organizate au fost nu numai tolerate de state ce au obținut profituri uriașe în decursul timpului, dar structurile sociale s-au și implicat în comiterea și în organizarea lor, fiind ulterior scăpate de sub control. Spre exemplu, politica economică desfășurată timp de peste trei secole de Compania engleză a Indiilor Occidentale a făcut din China o adevărată națiune de opiomani și a dus la declanșarea celor două războaie ale opiului. Astfel, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o treime din populația masculină a Chinei era consumatoare de opiu. Pentru a stopa consumul, autoritățile chineze i-au somat pe toți negustorii străini să își aducă stocurile de opiu pentru a fi distruse, englezii protestând atunci când cele 1.400 tone de opiu ce le aparțineau au fost aruncate la Canton în apele fluviului. Ca urmare, la 4 aprilie 1840, regina Victoria a Angliei a declarat război împăratului Chinei, război pierdut de China, iar prin pacea de la Nankin, în 1842, englezii obțineau insula Hong Kong, precum și stimularea comerțului cu opiu. A urmat cel de-al doilea război al opiului (1856-1858), câștigat de către francezi și englezi, iar prin pacea de la Tianjin China a fost obligată să legalizeze comerțul cu opiu contra unei taxe vamale, ceea ce a dus la creșterea importului, dar și la cultivarea macului, China devenind primul producător de opiu din lume, cu 100.000 de tone între anii 1905 și 1908. Acest lucru a făcut ca opiul să se răspândească nu numai în regiune, ci și în statele occidentale, prin marele număr de imigranți chinezi, indieni, filipinezi. Această perioadă a făcut să se perfecționeze și să se extindă organizațiile criminale denumite triadele chinezești. În fața acestei situații, Occidentul a interzis comerțul ilicit cu droguri prin Convenția de la Shanghai din 1909, la care au participat SUA, Germania, Franța, Marea Britanie, Iran, Portugalia, Rusia și Cambodgia, ceea ce a constituit un început în lupta împotriva crimei organizate. Ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile vieții economico-sociale și politice, a gândirii și a modului de viață. O doctrină retrogradă de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești s-a prăbușit și alta, opusă, și-a făcut loc pe spații geografice, îndeosebi în Europa de Est, dar și în Asia, Africa și America Latină. Schimbarea s-a repercutat și asupra criminalității, având în vedere că aceasta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori. Dezvoltarea mijloacelor de transport și a căilor de comunicație, a schimburilor comerciale și a turismului la scară mondială, creșterea vitezei acestor mijloace de transport au permis deplasarea tot mai rapidă a infractorilor în diferite țări pentru săvârșirea de fapte penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică ori pentru a ascunde sau valorifica produsul infracțiunilor. Asistăm, astfel, la un fenomen de globalizare a comerțului, a piețelor financiare sau a protecției drepturilor omului. Această tendință a dus în primul rând la dispariția limitelor dintre național, regional și internațional și la întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale. În cadrul acestei tendințe, globalizarea s-a extins și în sfera criminalității. Pentru a discuta însă despre apariția și evoluția criminalității organizate, considerăm că ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea care sunt principalele cauze ale încălcării legii? Analiza trebuie să înceapă prin a arăta că evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că, deși măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delincvență și criminalitate s-au intensificat, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate, precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție. Acest fapt reprezintă o problemă socială a cărei

4

modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație), cât și opinia publică. Asemenea infracțiuni comise prin violență și corupție tind să devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor, fiind asociate de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, specifică „subculturilor” violenței și crimei profesionalizate. Deși cauzele recrudescenței violenței și crimei organizate sunt dificil de identificat și de explicat datorită existenței unor diferențe semnificative de la o țară la alta, în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor, majoritatea specialiștilor și cercetătorilor consideră că sursele acestor fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități, dar și în intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice. Unii cercetători sunt de părere că sfârșitul secolului XX a însemnat și apariția unui nou fenomen - globalizarea simultană a crimei, terorii și corupției, o adevărată „trinitate a răului”, care se manifestă în întreaga lume. Ea poate fi întâlnită nu numai în țările cele mai sărace din America Latină sau în Africa, dar și în America de Nord sau în cele mai prospere țări din Europa. „Mafia globală”, „pax mafiosi', „partea întunecată a globalizării”, „economia ilicită globală” sunt cei mai recenți termeni care definesc apariția crimei organizate transnaționale. Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență întâlnite în diverse societăți, cât și de diferențele de regim sancționator al acestora în diverse legislații, cu atât mai mult cu cât, de multe ori, violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce țin de propria lor etiologie. Totodată, aprecierea și definirea violenței se fac în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o anumită societate, de interese politice și sociale, dar și în funcție de criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt însă relative spațial și temporal (atât de la o societate la alta, cât și de la o perioadă la alta). Violența nu constituie totuși un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legate de evoluția indivizilor, grupurilor, organizațiilor și societăților umane. Din acest motiv, unii cercetători și specialiști consideră că violența reprezintă o permanență umană, fiind strâns legată de esența umană și de funcționarea societății. Ea este amplificată, în prezent, de acte de terorism și crimă organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și de o serie de delicte și crime ce violează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri, jafuri, agresiuni fizice). Alături de violența primitivă, ocazională, se constată amplificarea și proliferarea violenței raționale, specifică crimei organizate și organizațiilor criminale profesioniste. Asistăm la o așa-numită „internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul diferitelor societăți, state și națiuni, prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de infracțiuni, ce transgresează și inter-penetrează noi forme de prevenire, combatere și neutralizare a violenței și crimei organizate la nivel național și internațional. Afirmarea caracterului complex bio-psiho-socio-legal al criminalității și înlăturarea, prin acest concept, a susținerilor biologizante, psihosociologizante corespund realității obiective și reprezintă una dintre premisele majore necesare cercetărilor criminologice fundamentale în scopuri profilactice111. în opinia mai multor analiști occidentali, globalizarea, explozia tehnologică și anarhia (în accepția unora, „haosul”), rezultate în urma Războiului Rece, au făcut crima organizată transnațională mult mai ușoară și i-au dat mai multă flexibilitate în confruntarea cu organismele de aplicare a legii. Dintr-o atare perspectivă, contextul global al crimei organizate, cu caracter internațional, poate fi definit raportat la o serie de repere, după cum urmează: Noua arhitectură mondială după încheierea Războiului Rece. Sfârșitul Războiului Rece a dus la căderea barierelor politice nu numai la nivelul Europei, dar și la nivel mondial. O asemenea schimbare majoră a avut un impact pe măsură asupra barierelor economice în Europa, dar și în întreaga lume. Această schimbare a deschis noi căi pentru o substanțială dezvoltare economică, pentru libera circulație a cetățenilor, a capitalului, a piețelor, între economiile deschise și cele din societățile de tip totalitar. Aceste dezvoltări au permis însă și grupurilor criminale să își extindă

5

relațiile, să dezvolte cooperarea dintre ele în domeniul activităților ilicite și al tranzacțiilor financiare oneroase. După cum menționează un studiu actual, „practic, rețelele crimei internaționale, sub toate aspectele ei, s-au adaptat la noile condiții mai repede decât restul societății, folosindu-se rapid de noile oportunități apărute din schimbările revoluționare de pe scena politică, a afacerilor, tehnologiei și comunicațiilor, care au făcut lumea în general mai comună tuturor”. Liberalizarea producției și a pieței economice, inclusiv a pieței muncii, a impus promovarea unor reforme de care au profitat din plin grupările criminale prin înființarea unor companii economice ilegale sau cu „paravane” aparente, în spatele cărora desfășoară afaceri ilicite, precum contrabandă, spălare de bani, fraude financiare, pirateria proprietății intelectuale, traficul de persoane, traficul de droguri, traficul de arme. în fapt, acordurile economice multilaterale au anulat multe dintre barierele „vechii lumi”, între America de Nord, Europa, Asia și celelalte zone ale lumii, ducând la o creștere substanțială a comerțului internațional. Concomitent, aceasta a însemnat și un avantaj exploatat repede de către grupările criminale în contrabanda cu droguri, arme și alte forme ale contrabandei transfrontalière. De asemenea, apariția unor modalități avansate de transport, pe mare sau pe uscat, pe calea aerului, prin containerizare, electronizare și alte forme moderne care dau siguranță, rapiditate și eficiență comerțului, a dus concomitent și la descoperirea de către indivizi sau grupări criminale a unor noi posibilități de ascundere a drogurilor, a armelor sau a altor mărfuri destinate contrabandei. în fapt, prin actualele forme de containerizare, numai un mic procent al containerelor transportate pe vapoare poate fi controlat în amănunt, ceea ce facilitează tranzitul bunurilor interzise la deținere sau al celor cu dublă utilizare. Așa cum menționează un reputat expert în problemele criminalității și terorismului transnațional, profesor la prestigioasa „School of International Service”, director fondator al „Transnațional Crime and Corruption Center at American Universitÿ’ din Washington, „globalizarea este adesea conjugată cu ideologia piețelor și comerțului total libere și declinul intervenției statului. După părerea unora, globalizare = totală liberalizare. Dar acest termen - total -, care nu ține seama de realitatea istorică și temporală, socială și politică, la scara întregii planete, înseamnă și expansiunea, extinderea și globalizarea criminalității”. Dezvoltarea tehnologică și aplicarea rapidă a descoperirilor tehnologice de top constituie unele dintre caracteristicile revoluționare ale lumii contemporane. Sistemele tot mai complexe de informare, de transmitere a datelor și tehnologiile moderne de comunicare reprezintă condiții sine qua non ale existenței la nivelul impus de societatea modernă. Acest fenomen a adus însă în primplan și o dinamică asemănătoare la nivelul crimei organizate, dacă nu chiar mai rapidă. În acest sens, experții revistei „International Crime Threat Assessment opinează că, „din multe puncte de vedere, grupările crimei organizate se mișcă mai repede decât organismele de aplicare a legii. Tendința este ca grupările crimei organizate să descopere posibilitățile de acțiune ale organismelor legale, să se ferească de acestea și să descopere noi canale care să le faciliteze activitatea criminală. Or, aceasta înseamnă nu numai planuri noi, dar și mijloace tehnice moderne de punere a lor în aplicare”. Prin folosirea computerului, grupurile criminale transfrontaliere au posibilități fără precedent în obținerea, procesarea, transmiterea și protecția informațiilor proprii, dar și de obstrucționare a acțiunilor organismelor de aplicare a legii. În același timp, grupările criminale care au pus la cale actul criminal de la 11 septembrie 2001 au apelat la comunicarea prin computer pentru transmiterea mesajelor dintre ei și obținerea biletelor de avion, după cum cartelurile columbiene ale drogurilor apelează la transmiterea prin internet a mesajelor criptate privind comerțul ilicit cu „moartea albă”. Globalizarea afacerilor și liberalizarea călătoriilor. Odată cu liberalizarea și democratizarea lumii, în sensul cel mai larg al conceptelor, grupările criminale manifestă o atracție tot mai vădită către marile zone și centre bancare și de afaceri, unde au posibilități sporite de penetrare către porturi, aeroporturi, prin care se tranzitează un mare volum de mărfuri și unde se află importante instituții financiar-bancare și se concentrează sisteme moderne de telecomunicații. Noua atmosferă internațională își găsește expresia și în marea libertate de mișcare a persoanelor, dar și a bunurilor. Extinderea interconexiunilor rutelor aeriene, o mai ușoară obținere a libertății de

6

emigrare și a vizelor au însemnat simultan noi facilități pentru activitățile criminale. în trecut, limitarea posibilităților de călătorie și un control mai riguros la punctele de trecere a frontierei făceau mai dificilă activitatea grupărilor infracționale internaționale. Unii analiști sunt de părere că, „în prezent, infractorii au mai multe opțiuni pentru traseele acțiunilor lor, putând alege itinerariile cu cel mai mic risc. în fapt, controalele la granițe în interiorul unui bloc economic, precum este Uniunea Europeană, sunt practic inexistente”. În plus, ei pot călători în regiuni sau țări de unde nu pot fi extrădați, își stabilesc bazele în țări unde aplicarea legii este ineficace, iar organismele naționale sunt corupte. De asemenea, în aceste zone, dominate de relațiile de tip mafiot, spălarea de bani și conturile secrete din bănci, izvorâte din activități obscure, sunt practic scăpate de sub rigoarea legii. De remarcat este și faptul că lumea criminalității organizate dezvoltă o industrie și o economie paralele economiei legale, unde se vehiculează sume astronomice. Includem aici procurarea de documente false (pașapoarte, alte documente de călătorie, acte doveditoare și de însoțire a transporturilor de mărfuri), spălarea de bani, alte activități generatoare de profituri. Extinderea activității grupărilor crimei organizate. Studiul atent al evoluției criminalității organizate relevă faptul că internaționalizarea crimei nu reprezintă un fenomen nou. De exemplu, grupurile criminale italiene, chinezești sau nigeriene au o îndelungată experiență în înființarea, dincolo de granițele țărilor lor, a unor celule, adevărate capete de pod pentru derularea activităților infracționale, în general, și a contrabandei, în special. Totuși, acțiunile acestora erau mult mai limitate ca scop, iar grupurile de conexiune din străinătate operau de obicei anonim sau prezentau câteva dintre funcțiile specifice grupului respectiv. Controlul strict al frontierelor, frecvența relativă a transporturilor și comunicațiilor, necesitatea ca tranzacțiile inițiale să fie finalizate prin plăți cash au reprezentat reale impedimente pentru grupările criminale. Pentru multe dintre asemenea grupări, activitatea internațională s-a redus, practic, la arii mai curând regionale decât globale, în care pivotul principal îl reprezentau grupurile etnice ale expatriaților. Noua dinamică determinată de globalizare, reducerea barierelor impuse mișcării peste granițe a populațiilor și bunurilor, explozia tranzacțiilor financiare transfrontaliere au creat, concomitent, posibilități neîntâlnite anterior de extindere deopotrivă a zonelor de acțiune, cât și a celor de interes al grupărilor criminale. Acestea au căpătat puteri operaționale sporite, dincolo de parametrii tradiționali, exploatând din plin noile oportunități create și mișcându-se mai prompt în noile arii geografice deschise. Marile grupări internaționale au început să desfășoare acțiuni cu caracter global, întinzându-și conexiunile peste continente, în timp ce grupările mai mici, care până de curând se limitau la granițele unei țări, au devenit prezente la nivel regional. În acest mod, odată cu sfârșitul Războiului Rece, grupările crimei organizate precum cele din Rusia, China, Italia, Nigeria sau Japonia și-au făcut simțită prezența tot mai accentuat la dimensiuni internaționale, fiind tot mai implicate în activități ilicite cu caracter tradițional. Diversificarea organizațiilor criminale. Profitând de schimbările de substanță din domeniul tehnologiilor de vârf, de transformarea lumii politice și de globalizarea economiei, rețelele grupărilor criminale internaționale au devenit mai flexibile în acțiune și mai complicate în arhitectura internă, adaptându-și infrastructura ia noile condiții dictate de cererea pieței, de concurență cu rivalii și de luptă cu organismele de aplicare a legii. Este de menționat faptul că grupările criminale dispun de sume fabuloase, pentru acumularea cărora apelează la cele mai diverse modalități ale crimei, de la cele mai brutale (așa-zisele metode de tip „tradițional” mafiot, de intimidare și excludere fizică a adversarilor, folosirea criminalilor plătiți, masacre de mici dimensiuni), până la cele mai „fine”, acestea din urmă însemnând coruperea și „sponsorizarea” unor politicieni sau oameni ai legii, implicarea în jocuri politice, ascunderea în spatele paravanului creat de către avocați veroși. Putem deci afirma că globalizarea a determinat și crearea unui nou profil al membrului unei grupări criminale, mai rafinat în comportament, mai educat în spiritul economiei internaționale de piață, mai profesional. În protecția intereselor lor și în dezvoltarea piețelor de care dispun, grupările criminale apelează la cele mai avansate metode comerciale și tehnologice. Prin sumele pe care le pun în mișcare își creează acces la cercuri politice și economice influente, dar și la metodologiile

7

„know-how” cele mai sofisticate, angajează, sub diverse disimulări, specialiști dintre cei mai buni în domenii de top ale vieții economice, ale tehnologiei de vârf și de prospectare a pieței. Este de menționat în acest sens că traficanții de droguri în special, dar și alte grupări criminale, se folosesc de specialiști în transporturi sau chiar de experți în materie de legislație comercială internațională pentru prospectarea piețelor, care cunosc tarifele legale, precum și procedurile administrative existente în țările și în zonele pe care urmează să le cucerească, posibilele „portițe” de eludare a căilor legale din marile porturi și aeroporturi ale lumii, din punctele vamale sau de trecere a frontierelor. Pe baza unor asemenea informații, ei au posibilitatea să își organizeze și să își eficientizeze activitățile criminale de transport al drogurilor, al armelor, al altor produse de contrabandă, precum și traficul cu ființe umane. Experții financiari înglobați în rețelele crimei organizate (mulți dintre ei pregătiți în cele mai înalte facultăți în materie de business, cu expertize serioase în domeniul comerțului și legislației financiare internaționale) își asumă rolul identificării căilor celor mai facile de spălare a banilor, de investire a profiturilor imediate și descoperirii celor mai eficiente mijloace de disimulare a schemelor de fraudare. Toate acestea permit grupărilor criminale să își dezvolte și să își diversifice operațiunile financiare la scară globală. Totodată, așa cum am arătat, în multe cazuri, pe statele de plată ale marilor grupări criminale internaționale apar consultanți care își folosesc abilitățile specifice în manipularea sistemului judiciar și influențarea organelor de aplicare a legii, cu scopul protejării intereselor clienților lor. În același timp, globalizarea a dat posibilitate grupărilor criminale să își diversifice paleta acțiunilor cu caracter infracțional. De exemplu, cartelurile columbiene de trafic de droguri sunt în prezent implicate și în traficul de arme. Clanurile nigeriene și asiatice se implică atât în traficul cu ființe umane, cât și în tranzacțiile comerciale cu marfă de contrabandă. Grupările rusești și asiatice sunt prezente în afacerile de trafic cu femei și piața sexului. „Sindicatele” crimei din Rusia, Asia, Nigeria și Italia domină piața ilicită a tehnicii de vârf în domenii ale telefoniei și audiovizualului. Multe dintre cele mai mari organizații criminale și-au deschis companii fantomă, dar și firme absolut legitimate legal atât pe plan local, cât și internațional. De menționat este și faptul că, în prezent, organizațiile criminale dezvoltă relații între ele și cooperează în demararea unor afaceri comune care să le faciliteze extinderea ariei de acțiune. în pofida faptului că se tratează unele pe altele drept rivale, multe dintre grupările criminale internaționale fac între ele schimburi de informații, servicii, resurse, conform principiilor cutumiare ale avantajelor reciproce. Procedând în acest fel, ele pot reduce riscurile și își asigură posibilitatea acțiunilor lor ilicite, cu costuri calculate. Implicațiile legăturilor dintre grupările extremist-teroriste și acțiunile crimei organizate. Una dintre cele mai semnificative dezvoltări ale epocii de după încheierea Războiului Rece o constituie implicarea crescândă a grupărilor insurgente, paramilitare și extremiste - ale căror acțiuni sunt îndreptate în mod prioritar împotriva ordinii de stat - în activitățile infracționale asociate grupărilor criminale. în cele mai multe cazuri, grupările insurgente, extremist-teroriste se află la originea activităților de trafic de arme, substanțe explozive, arme de distrugere în masă, dar și de extorsiune și protecție a traficanților de droguri sau a altor bande de contrabandiști aflați în zona lor de control. De cele mai multe ori, între grupările insurgente și traficanții de droguri se încheie adevărate gentlemen’s agreements, acorduri de simbioză în promovarea intereselor fiecărei părți. De exemplu, în Peru, încă din 1980, membrii organizației extremiste „Sendero Luminoso” au obținut profituri din taxele de protecție impuse cultivatorilor de coca din zonele aflate sub controlul organizației. În același timp, una dintre schimbările aduse de sfârșitul Războiului Rece o reprezintă pierderea de către grupările terorist-extremiste a sprijinului pe care îl aveau din partea fostei Uniuni Sovietice, a Cubei sau a altor sponsori binefăcători din fostul bloc comunist. În această situație, multe dintre grupările extremist-teroriste s-au văzut constrânse să găsească surse alternative de supraviețuire, implicându-se, direct sau prin interpuși, în contrabanda cu droguri sau în alte activități criminale. În Columbia, de exemplu, începând cu anul 1980, grupările extremiste de sorginte marxistă au putut subzista datorită sprijinului venit din partea Rusiei și a Columbiei. Odată cu încheierea Războiului Rece, sursele de finanțare practic s-au închis și, în această situație, atât

8

mișcarea Forțele Armate Revoluționare din Columbia (FARC), cât și Armata Națională de Eliberare (ELN) s-au orientat în colectarea fondurilor către obținerea taxelor de protecție de la cultivatorii de coca, de la producătorii de cocaină în laboratoare clandestine, precum și de la dealerii de droguri aflați în zona lor de operații. În acest caz, Guvernul SUA estimează că FARC își acumulează mai mult de jumătate din fondurile de care dispune din implicarea în producția și comerțul cu droguri. De asemenea, atât pentru Uniunea Națională pentru Independența Totală a Angolei (UNITA) în Angola, cât și pentru Frontul Unit Revoluționar (RUF) în Sierra Leone, extracția și comercializarea ilicită a diamantelor au rămas principala sursă a veniturilor de susținere a acțiunilor lor armate. Astfel, pentru UNITA, contrabanda cu diamante a devenit reperul de supraviețuire critică după anul 1990, când, practic, Republica Africa de Sud și statele occidentale au suspendat ajutorul semnificativ pe care, anterior, îl acordau extremiștilor angolezi. La rândul ei, Sierra Leone a avut în Liberia unul dintre principalii sprijinitori externi, plătind în diamante ajutorul acordat în plan logistic, materiale militare, dar și „voluntarii” liberieni aflați în rândurile RUF. Dincolo însă de angajarea în traficul cu droguri sau în alte activități ilicite, menite să le asigure supraviețuirea, grupările extremiste au și alte motivații de implicare. Printre acestea, unul dintre cele mai pregnante îl reprezintă promovarea intereselor lor politice, prin izolarea unor regiuni întregi de sub controlul economiei naționale. Procedând în acest fel, privează guvernele centrale de pârghii economice importante și, ceea ce este foarte important, ca în cazul minelor de diamante din Angola și Sierra Leone, dezvoltă o dependență reală a populației din zonele respective față de grupările extremiste. De menționat este și faptul că, în unele cazuri - precum în regiunile din Columbia unde se produce macul pentru opiu, controlate în bună măsură de către FARC prin extremiștii aripii paramilitare -, grupările extremiste caută să acapareze, prin interpuși, proprietatea asupra terenurilor, făcându-i pe localnici să depindă aproape în totalitate de organizațiile criminale. După încheierea Războiului Rece s-a înregistrat un declin substanțial în aprovizionarea grupărilor extremist-teroriste cu armament și tehnică de luptă, întrucât atât „Blocul Estic” și Cuba, cât și alte țări foste până atunci sponsori masivi au oprit ajutoarele nerambursabile sau chiar au început să impună legile economiei de piață în tranzacțiile cu armament. Într-o atare situație, grupările terorist-extremiste, aproape în totalitate dependente de aprovizionările cu armament din exterior, s-au văzut în postura de a acționa pe noi traiectorii, în care mai mult ca niciodată s-a apelat și se apelează la stabilirea de relații de corupție cu firme fabricante de armament, cu funcționari vamali, ofițeri cu atribuții în aplicarea legii. Pentru unele grupări extremiste implicate în activități ilicite, acestea sunt în fapt suportul existenței lor. În Myanmar, de exemplu, o grupare extremistă numită Armata de Stat Wa (United Wa State Army - UWSA), alcătuită pe baze etnice, sprijinită de China, avea drept motivație superficială mișcarea de eliberare națională. În acest moment, UWSA s-a văzut nevoită să își extindă activitățile lucrative exclusiv în domeniul afacerilor ilicite cu droguri. Corupția și relațiile politico-criminale. În timp ce relațiile dintre grupările criminale devin din ce în ce mai complexe și sofisticate, corupția rămâne instrumentul principal în finalizarea activităților lor ilicite. Ea este inerentă activităților criminale, cuprinzând segmente ale lumii politice, cercuri economice influente, grupuri de interese, organisme legislative sau de aplicare a legii. Înlocuirea „dictaturii legii” cu „dictatura banului” creează terenul și netezește drumul corupției, iar de la dorința de câștiguri ilicite, indiferent de forma pe care o au acestea, până la sprijinirea directă sau indirectă a grupărilor criminale nu este decât un pas foarte mic. Scala corupției nu privește numai corupția medie sau de nivel mic a personalului însărcinat cu aplicarea legii sau a micilor funcționari guvernamentali, care, contra unor beneficii oarecare, ajung să tolereze diferite activități ilicite. În top se află oficialii guvernamentali și politicienii de rang înalt, aceștia fiind cei mai vânați de către grupările criminale, în special pentru: -obținerea de protecție la nivel înalt pentru ei și pentru acțiunile lor. Alianțele implicite între grupările criminale și oficiali aflați în înalte poziții guvernamentale sau de aplicare a legii dau posibilitatea membrilor ori grupărilor angajate în activități de crimă organizată să acționeze într-un mediu de relativă siguranță. Exemplul în asemenea cazuri îl reprezintă realitatea care aduce în prim-

9

plan situații absolut halucinante, când obscure firme sau indivizi scăpați de sub control devin „peste noapte” prospere companii și oameni de afaceri aflați în topurile celor super-bogați; - obținerea de informații referitoare la investigații la nivel național. Accesul oficialilor de rang înalt la informații referitoare la cursul investigațiilor privind indivizi sau organizații criminale ori la dosarele de judecată ale acestora reprezintă un real sprijin pentru crima organizată atât cu caracter național, cât și transnațional. Pe baza informațiilor, membrii grupărilor infracționale pot evita arestări, stopa dosare în curs de instrumentare sau pot chiar „orchestra” acțiuni de scoatere din joc a rivalilor reali sau potențiali; - obținerea de informații privind planuri de dezvoltare la nivel național sau de cooperare internațională. Mulți indivizi deveniți pe căi obscure oameni de afaceri prosperi, dar și numeroase grupări criminale investesc masiv în proiecte de dezvoltare cu vocație națională sau internațională, căutând să pară implicați profund în problemele societății și, în felul acesta, să își creeze un paravan legal și de imagine, în spatele căruia să își poată desfășura activitățile ilicite. Având un avans în cunoașterea informațiilor referitoare la marile proiecte guvernamentale, la licitațiile legale, la acțiunile de privatizare, grupările criminale au un avantaj concret în competiția cu firme aflate în afara rețelelor grupărilor de interese. în multe cazuri, grupările criminale încearcă și reușesc să se folosească de conexiunile ia nivel înalt pentru a fi desemnați câștigători oamenii care le reprezintă; - influențarea demersurilor legislative sau blocarea acelora care afectează interesele de grup. Politicienii de rang înalt, implicați direct sau prin interpuși în afaceri cu temă ilicită, pot bloca sau desființa prevederi jegislative care aduc atingere intereselor grupărilor în care sunt atrași. În multe cazuri, atitudini ale unor oameni politici sau parlamentari, de obstrucționare a unei legi sau a unor prevederi legale menite să stopeze activitățile ilicite într-un domeniu sau altul, par la prima vedere de neînțeles. Abia când organismele de aplicare a legii, în derularea cercetărilor, scot la iveală implicarea unor asemenea demnitari și politicieni în acțiuni cu caracter ilegal, se descoperă și interesele după care s-au condus aceștia în dirijarea sau în blocarea demersului legislativ. Realitatea cotidiană a dovedit că majoritatea grupărilor criminale au mai mare succes în operațiunile de corupție a politicienilor sau oficialilor guvernamentali în țările unde guvernul controlează toate palierele pentru dezvoltarea economică internă, dirijează în mod discreționar politicile asupra utilităților și resurselor naturale sau a proiectelor de cooperare internațională. În asemenea situații, înalți oficiali guvernamentali dețin pârghii importante în încredințarea preferențială a unor contracte de import-export, distribuirea și susținerea „dezinteresată” a marilor oferte de privatizare, de promovare a unui regim al taxelor interne în consens cu interesele grupărilor pe care le reprezintă sau, din contră, împotriva unor grupări rivale, care le stânjenesc afacerile și trebuie scoase de pe aria lor de acțiune. În general, politicienii de rang înalt și oficialii guvernamentali intră în „alianțe corupte” cu grupările criminale pentru: - folosirea poziției publice sau a pârghiilor de care dispun la nivelele administrative de decizie ca răsplată pentru beneficiile primite din partea grupărilor criminale. Oficiali aflați în poziții-cheie solicită mită pentru influențarea investigațiilor efectuate de organismele de aplicare a legii sau pentru a înlătura interferența guvernelor în activitățile desfășurate de către grupările criminale; - exploatarea autorității publice cu care au fost învestiți pentru obținerea de profit personal din activitățile ilicite. Aceștia folosesc abilitățile oferite de funcțiile publice pentru influențarea deciziilor economice ale guvernelor în favoarea grupărilor criminale. De exemplu, ei pot accepta mită pentru promovarea contractelor cu firme controlate sau aflate sub influența unor „personalități” ale crimei organizate; - obținerea de favoruri personale sau politice din partea unor grupări criminale. În unele cazuri, politicieni sau oficiali guvernamentali cu rang înalt solicită grupărilor criminale fonduri sau investiții pentru demararea afacerilor proprii ori pentru implicarea în afaceri cu grad înalt și imediat de profit. De asemenea, grupările criminale îi ajută în operațiuni de spălare de bani și acoperire a afacerilor derulate la adăpostul poziției politice sau guvernamentale. În alte cazuri, aceștia furnizează informații grupărilor criminale pentru declanșarea „spontană” a unor campanii judiciare sau de presă cu scopul de a discredita rivalii.

10

În virtutea celor arătate, rezultă, destul de clar, faptul că dezvoltarea corupției reprezintă o amenințare majoră la adresa oricărei societăți, dar în special pentru cele aflate în tranziția spre economiile funcționale de piață. Împreună cu subminarea legitimității politice a guvernelor, consecințele corupției pot fi dintre cele mai severe pentru performanțele economice ale fiecărei țări. Corupția reduce drastic încrederea și stimularea investitorilor locali sau străini în demararea ori în susținerea afacerilor lor, reclamând pretențiile directe sau voalate ale unor oficiali în susținerea unor activități economice care, în mod normal, ar trebui să se desfășoare transparent și în cadru legal. Corupția înlocuiește promovarea valorilor în societate, compromite cheltuirea banului public, demararea și susținerea proiectelor care interesează societatea în ansamblul ei. În acest context, chiar fondurile de asistență din partea instituțiilor și organismelor internaționale sunt dirijate, de către oficialii corupți și grupările criminale aflate în simbioză cu aceștia, către interese proprii. Majoritatea specialiștilor din domeniu încearcă să caracterizeze crima organizată plecând de la definiția mafiei pe care Giuseppe Rizzotto și Gaetano Moșea au formulat-o în lucrarea „Mafioții din Vicaria”, scrisă în anul 1863: „Mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a desemna un grup de indivizi drogați și violenți, uniți între ei prin raporturi secrete și de temut, aflați la originea unor acțiuni criminale”. Printre gânditorii italieni preocupați de studierea acestui fenomen se numără și Niccolo Pollari, în accepțiunea căruia caracteristicile comune ale tuturor formelor de criminalitate organizată sunt: - existența unei legături asociative, nu neapărat de natură stabilă; - forța de intimidare pe care această legătură o exprimă; - situațiile de supunere (subordonare) și de teamă care derivă din aceasta; - existența unui sistem organizatoric piramidal. Studierea organizațiilor criminale - denumite în Italia „Mafia”, „Camorra”, ,,’Ndrangheta”, „Sacra Corona Unita”, „la Roșa”, „Familia Sa- lentina” - i-a permis autorului să se oprească și asupra altor caracteristici tipice organizațiilor criminale, care pentru realizarea scopurilor economice și politice nu se sfiau să folosească forța de intimidare și chiar eliminarea fizică. Printre acestea amintim: - secretul absolut și tăcerea care caracterizează comportamentul asociaților; - legăturile personale și chiar de sânge care trebuie să existe; - existența unor ritualuri de admitere în cazul organizațiilor criminale. Spre exemplu, ritualul de intrare în Mafia siciliană se bazează pe uniunea de sânge și foc (câteva picături de sânge sunt lăsate să cadă în foc), omul de onoare pronunțând în aceste condiții jurământul, cunoscând faptul că, în cazul unei trădări, va fi ars, devenind cenușă, asemenea picăturilor de sânge; - producerea, în cadrul societății, a unor avantaje materiale, care urmează să fie distribuite membrilor organizației după anumite reguli stabilite. Un alt autor, Maurizio Catino, studiind fenomenul criminalității organizate, arăta că, pentru intrarea în Cosa Nostra, aspiranții trebuie să fie născuți în Sicilia, să nu simpatizeze cu formațiuni de stânga, familia de apartenență trebuie să fie respectabilă și fără pete, nefiind tolerați fiii nelegitimi, homosexualii, divorțații și cei care au avut părinți sau alte rude în forțele de ordine ori magistratură. Plecând de la aceste principii, organizațiile criminale au reușit să treacă de la mafiile latifundiare la adevărate întreprinderi ale crimei, trecerea de la mafia rurală la cea industrială fiind consecutivă cu începerea introducerii traficului de stupefiante pentru activitatea de bază a organizației. Infracțiuni de acest gen au dus inițial la realizarea unor profituri ilicite importante, care apoi au fost introduse în circuitul economico-financiar, iar ulterior au dus la atragerea unor bănci și societăți financiare pentru realizarea propriilor scopuri, la crearea unor societăți comerciale destinate disimulării fondurilor ilicite și apoi reciclării acestora, la realizarea unor mari investiții naționale și internaționale cu scopul de a condiționa continuu marea lume economico-financiară.

11

2.

Fenomenul criminalității organizate. Concept și dimensiune națională și transnațională.

Pentru a putea analiza criminalitatea organizată în general și pe cea transnațională în special, dintr-o perspectivă reală, și pentru a putea evidenția adevăratele dimensiuni ale infracționalității manifestate la nivel internațional, ar trebui să analizăm mai întâi impactul dat de fenomenul de globalizare în cadrul relațiilor internaționale actuale. Globalizarea are un impact evident nu numai asupra relațiilor internaționale, ci și asupra reglementărilor regionale și mondiale actuale, expresie a concentrării puterii economice și financiare. Analiza raporturilor internaționale demonstrează cât de puternic este impactul globalizării asupra dreptului internațional și instituțiilor internaționale. Noile imperii coloniale „impun legea pe piața mondială” și acționează pentru structurarea unei noi ordini în lume. Pe piața mondială, factorii determinanți nu mai sunt nici capitalul, nici munca și nici materiile prime, ci mai degrabă modul în care aceste trei elemente sunt manipulate de informație, comunicare și administrație, adevăratele pârghii ale noii economii. Tendința dominantă în structurarea noii ordini mondiale o constituie internaționalizarea acționarilor, grupurile industriale devenind în același timp și grupuri financiare care „asigură arbitraje permanente între capitalurile angajate în diferitele lor activități și filiale”. Reglementările internaționale consacră, într-o măsură tot mai evidentă, noile raporturi, susținând dezvoltarea pe piețele mondiale prin valorificarea activelor, care sunt, în același timp, financiare și industriale. Puterile publice naționale și-au slăbit, începând din anii ’80, „capacitatea și voința de a interveni în favoarea interesului general”, în condițiile în care implicarea lor în afaceri private este tot mai frecventă. În Noua Ordine, în curs de formare, „rețelele de grupuri financiare și industriale sunt principalul actor al politicilor economice”, determinând promovarea normelor juridice naționale și internaționale care să le susțină (dreptul internațional tinde să devină, tot mai mult, un instrument care exprimă voința puterilor mondiale). S-au creat astfel megasistemele mondiale, care, aflându-se la dispoziția intereselor imediate ale grupurilor financiare private, își structurează propriile instituții internaționale sau determină adaptarea instituțiilor existente la cerințele lor. În America, Asia și Europa, piețele au dat naștere unei noi culturi, cea a băncilor internaționale, a organizațiilor comerciale, a lobby-urilor transnaționale și a firmelor multinaționale. Aceștia sunt noii suverani ai lumii, în care națiunile nu mai sunt în măsură să își regleze propriile economii și cu atât mai puțin să stăpânească mișcările de capitaluri de pe piețele planetare. In acest context, analiști remarcabili ai fenomenelor contemporane consideră că, în condițiile în care noii stăpâni ai Planetei tind să devină incontrolabili, primele măsuri care se impun de urgență privesc restabilirea controalelor naționale și internaționale prin instituirea unei taxe mondiale asupra mișcărilor de capital, desființarea paradisurilor fiscale, eliminarea speculațiilor și evaziunii fiscale. Se apreciază că ar fi necesare crearea unor noi forumuri reprezentative la scară continentală și mondială și obținerea sprijinului asociațiilor și organizațiilor neguvernamentale. Unii analiști propun constituirea unor organisme internaționale eficiente, precum un Consiliu de Securitate Economică sau o înaltă Autoritate Internațională pentru Securitatea Informatică, dar și instanțe capabile să administreze bunurile comune ale umanității. Se afirmă în unanimitate că „organizațiile criminale s-au adaptat la noua ordine a economiei mondiale și au știut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri și capitaluri”. Impactul și influența criminalității organizate în statele europene, inclusiv în cele aparținând Uniunii Europene, au crescut considerabil în ultimii 20 de ani. Globalizare financiară, mondializare, schimburi internaționale, etică și deontologie financiară, scandaluri financiare, toți acești termeni, concepte sau afaceri politico-financiare condiționează în realitate statutul societății de astăzi, o societate marcată de mutații esențiale în plan sociologic, demografic, economic și financiar. Societatea de astăzi înregistrează o dinamică economică, socială și financiară esențială pentru viitor. Prin efectul de contagiune, această dinamică determină o nouă dinamică a criminalității. Magnitudinea criminalității este imposibil de măsurat; măsura acesteia este percepută doar odată cu declanșarea marilor sisteme financiare, cu inventarierea actelor teroriste finanțate 12

generos de organizațiile criminale și cu prăbușirea imperiilor financiare construite din cartonul colorat al traficului de ființe umane, contrabandă, spălarea banilor și traficului de droguri. În consecință, deja este creată o mare confuzie între banii murdari și economia legală, iar cangrena s-a instalat de mult timp, răul fiind profund și dificil de tratat. Statele sunt neputincioase în fața multiplicării și instantaneității afacerilor financiare frauduloase. Deși este dificil să cuantificăm activitățile de natură subterană, se estimează că „produsul criminal brut mondial” depășește 1.000 de miliarde de dolari. Cooperarea judiciară între state este haotică, iar acțiunile de demantelare a rețelelor criminale sunt excepții în comparație cu volumul afacerilor ilegale. Criminalitatea organizată nu se caracterizează doar prin marele potențial distructiv pe care îl conțin infracțiunile în sine, ci și prin faptul că este în măsură să prejudicieze grav încrederea participanților în economia de piață și statul de drept, în capacitatea acestuia de a asigura ordinea economică și socială. Globalizarea, ca fenomen în desfășurare dinamică, oferă criminalității organizate facilități care generează o veritabilă explozie a tuturor tipurilor de trafic, din ce în ce mai greu de depistat, de urmărit și de stopat. Această nouă ordine mondială a permis apariția și consolidarea unei criminalități noi, oportunistă și agresivă, transnațională și tot mai bine organizată, care prosperă profitând de diferențele între legislații și practicile represive naționale. Astăzi, criminalitatea organizată este direct legată de dezvoltarea economică, evoluția politicii și progresul științei. Ea exploatează cu maximă rapiditate și eficiență atât progresele științei și tehnicii, cât și contradicțiile și vidurile rezultate din disparitățile normative. Globalizarea a permis organizațiilor criminale să își optimizeze activitățile prin delocalizarea etapelor infracțiunii (pregătire, acțiunea criminală propriu-zisă, plăți, spălarea produsului financiar ilicit). Imaginea globală a economiei ne înfățișează interdependența puternică între economia criminală și economia legală, situație favorizată de numeroase evoluții geopolitice care se produc în lumea contemporană. S-a afirmat că înainte de Tratatul de la Maastricht s-a constituit o piață europeană criminală, care unește Estul cu Vestul. Pe această piață acționează grupările criminale italiene, yakuza japoneză, triadele chinezești, clanurile turcești, rusești, poloneze, grupările pakistaneze, iraniene, nigeriene, precum și cartelurile din America Latină. Aceste grupări nu formează o super-mafie unificată, dar ele dezvoltă raporturi «pestrițe» care merg de la colaborare la conflict. Sistemul economic și financiar global este contaminat de fonduri rezultate din activitățile grupărilor criminale, întrucât acestea dispun de o reală capacitate de a amesteca activitățile legale cu cele ilegale. Globalizarea a facilitat accesul (organizațiilor criminale) la paradisurile protectoare ale capitalurilor și persoanelor, ridicându-se astfel o întrebare esențială în geopolitica infracțiunii: putem accepta ca, sub pretextul suveranității, niște țări foarte mici (sau niște centre off-shore cunoscute pentru că nu se supun niciunei jurisdicții) să prospere «la umbra» criminalității organizate și să aducă astfel prejudicii considerabile economiei mondiale? Asemenea întrebări, perfect justificate, izvorăsc dintr-o realitate globală care șochează. Economia globală, dominată de afaceri comerciale, finanțe, bănci și piața de capital, se înfățișează ca un vast imperiu care își prelungește frontierele dincolo de imaginația noastră, un imperiu care ne subjugă viața și ne face pe toți (oameni, instituții, guverne și națiuni) să depindem de puterea și mizeria banului. Globalizarea a consolidat „piața” internațională a crimei, ca răspuns la cererea și oferta de produse și acte ilicite tot mai mari. În universul rarefiat al puternicelor organizații criminale sunt inițiate, derulate și finalizate afaceri ilegale de mare dimensiune, astfel încât fenomenul criminalității, amplasat tradițional la periferia societății, contribuie considerabil la diminuarea autorității statului. Imensa scenă a economiei și finanțelor mondiale este protejată premeditat de un văl de mister, dincolo de care este greu, cel mai adesea imposibil, de a pătrunde cu mijloacele legale. Considerat de când lumea ca un teritoriu accesibil doar super-profesioniștilor și celor bogați, universul finanțelor și băncilor și-a sporit aura de impenetrabilitate și onorabilitate, dictând legile și, implicit, regulile jocului, toate aflate sub platoșa secretului profesional desăvârșit. Este, cu alte cuvinte, nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte componente ale societății. Economia

13

mondială are ca trăsătură fundamentală puterea amplificată a finanțelor internaționale. Globalizarea financiară, materializată într-o piață unică a banilor la nivel planetar, a acompaniat fenomenul de globalizare a producției, a comerțului, a serviciilor și a comunicațiilor, manifestându-se mai brutal și imprevizibil, cu efecte negative la scară regională și planetară. Piețele financiare globale se află, în mare măsură, în afara controlului autorităților naționale și internaționale. Efectul globalizării economiei și finanțelor s-a materializat în posibilitățile companiilor transnaționale industriale și financiare de a se împrumuta sau de a plasa, fără limite, sume de bani acolo unde doresc și atunci când pot exploata eficient toată gama de instrumente financiare. Capitalul este cel mai mobil factor de producție. El se îndreaptă spre locul unde este cel mai bine recompensat, fiecare țară fiind interesată să îl atragă. Mobilitatea capitalului financiar este susținută de regula celor trei „D”: dezintermediere/dereglementare/defragmentare: a) dezintermedierea înseamnă eliminarea intermediarilor în efectuarea operațiunilor de plasament sau împrumut; b) dereglementarea este considerată motorul globalizării financiare. Autoritățile monetare din principalele țări industrializate au înlăturat reglementările privitoare la schimburi, pentru a încuraja circulația internațională a capitalurilor. Rezultatul procesului de dereglementare inițiat de către SUA la sfârșitul anilor 70 l-au constituit accelerarea mobilității geografice a capitalurilor și un înalt grad de substituire între ele a instrumentelor financiare; c) defragmentarea piețelor definește procesul de abolire a frontierelor dintre piețele tradiționale, astfel: - piața monetară (bani pe termen scurt); - piața de schimb (schimburi de monede); - piața la termen (bunuri cumpărate și vândute pentru a fi livrate mai târziu). Acest fenomen de defragmentare permite celui care investește să aleagă cel mai bun randament, trecând de la un titlu la altul, de la o monedă la alta, de la obligațiunile în euro la cele în dolari sau invers. Ultima inovație financiară menită să accelereze circulația capitalurilor este swapul, definit ca un schimb de datorii între două societăți, ce permite fiecăreia să beneficieze de cele mai bune condiții de împrumut pe o anumită piață. Sistemul financiar internațional a devenit astăzi o unică mega-piață a banilor - curați și murdari -, caracterizată printr-o dublă unitate: de loc, în sensul că piețele sunt tot mai interconectate grație rețelelor moderne de comunicații, și de timp, în sensul că funcționează continuu, în America de Nord, Europa și Extremul Orient. Procesul de globalizare, derulat pe cele trei coordonate arătate mai sus, a generat o intensificare a operațiunilor speculative, precum și o accentuată instabilitate a piețelor. Acestor rezultate li s-au adăugat o dilatare a sferei financiare și o fractură între finanțe și producție, în sensul că volumul tranzacțiilor efectuate pe piața de schimb (acolo unde se schimbă devize) a crescut, în intervalul 1980-2000, de cinci ori, ajungând la peste 1.600 de miliarde de dolari pe zi. Potrivit estimărilor făcute de Banca de Reglementări Internaționale de la Basel, Elveția, volumul tranzacțiilor internaționale este de peste 50 de ori mai mare decât valoarea comerțului internațional de mărfuri și servicii. Acest lucru evidențiază cu claritate ruptura tot mai accentuată dintre activitățile financiare și economia reală, respectiv valoarea imensă a sumelor de bani provenite din economia criminală care sunt injectate în fluxurile financiare internaționale. Specialiștii în materie subliniază faptul că globalizarea financiară consacră supremația forțelor pieței asupra politicilor economice. Ca urmare, astăzi, piețele sunt cele care „decid” dacă politicile economice naționale sunt bune, iar autoritățile monetare ale unei țări nu mai pot face mare lucru pentru a-și apăra rata de schimb împotriva speculațiilor. Operațiunile speculative de mare anvergură derulate în ultimele două decenii au lovit din plin economiile Rusiei, Mexicului, Braziliei, Uruguayului, Argentinei și Thailandei. Aceste crize au apărut în state ale căror economii sunt subminate de banii murdari proveniți din activitatea intensă a grupărilor criminale care și-au orientat acțiunile în domeniile privatizărilor frauduloase, traficului de droguri, traficului de arme și materiale strategice, traficului de persoane, contrabandei, evaziunii

14

fiscale, fabricării și comercializării de mărfuri contrafăcute. Într-un amplu studiu, elaborat de Centrul de Studii Internaționale și Strategie din Washington la începutul anului 2000 cu privire la crima organizată în Rusia, sunt evidențiate următoarele concluzii: o mare parte din companiile industriale rusești transferă peste 80% din devizele lor în străinătate, lună de lună, cel mai adesea în băncile off-shore; aproximativ 65% dintre cele 120 de miliarde de dolari pe care Rusia i-a primit de la țările occidentale, în principal din Germania și de la instituțiile financiare internaționale, s-au reîntors în Occident, ascunse în conturi secrete; organizațiile criminale rusești, mare parte compuse din foste cadre militare și din fosta securitate sovietică, reprezintă o amenințare directă la interesele naționale ale SUA și ale altor state (peste 200 de grupări criminale rusești sunt active în 58 de țări ale lumii). Față de toate cele de mai sus, trebuie precizat faptul că extensia „imperiului criminal rusesc”, ca de altfel a oricărui fenomen ținând de criminalitatea organizată internațională, nu ar fi fost posibilă fără complicitatea și implicarea decisivă a partenerilor de aceeași factură din SUA, Europa Occidentală, America de Sud și țările considerate paradisuri bancare și fiscale. Astfel, una dintre cele mai mari afaceri economico-financiare s-a derulat între o bancă din New York și grupuri criminale din Rusia. Fostul vice-președinte al băncii (Lucy Edwards) și soțul său (Peter Berlin) au constituit placa turnantă pentru oamenii de afaceri ruși, pe care i-au ajutat în gigantica operațiune de deturnare a sumei de 7 miliarde de dolari, scoși ilegal din Rusia și „spălați” potrivit unei scheme ingenioase. Totul a început spre sfârșitul anului 1995, când Lucy Edwards a fost contactată de către reprezentantul Băncii DKB, care i-a solicitat să participe la scoaterea ilegală din Rusia a unor importante fonduri. Soțul acesteia, Peter Berlin, a deschis la Bank of New York mai multe conturi corespondente pe numele a trei societăți (Benex, B.E.C.S. și Low Land), care serveau ca acoperire unor firme rusești. Aceste întreprinderi erau dirijate de funcționari ai Băncii DKB, controlată, la vremea respectivă, de fostul șef de cabinet al Președintelui Rusiei, Boris Elțîn. Pentru serviciile oferite, Lucy Edwards și Peter Berlin au încasat un comision de 1,8 miliarde dolari. În același registru al modului de acțiune a grupărilor criminale internaționale, menționăm prăbușirea unor mari corporații transnaționale cu sediile centrale pe teritoriul SUA, produse relativ recent (2001), care au condus la ample investigații și cercetări în urma cărora s-a stabilit faptul că firme ca Enron, WorldCom, Xerox, Tyco au ajuns în stare de faliment în urma unor manopere frauduloase, soldate cu prejudicii impresionante. Astfel, la începutul lunii octombrie 2002, fostul contabil general al grupului american WorldCom, Buford Yates, a pledat „vinovat” pentru acuzațiile de complicitate și fraudă, recunoscând că a falsificat registrele contabile ale companiei la îndemnul superiorilor săi. În urma cercetărilor, s-a constatat că dimensiunea fraudei depășea 7 miliarde de dolari, iar falsificarea rezultatelor financiare și raportarea de tranzacții false au avut drept scop umflarea veniturilor nete și acoperirea actelor de delapidare a acestor fonduri uriașe. Trebuie precizat faptul că una dintre principalele dificultăți cu care ne confruntăm atunci când evaluăm amploarea crimei organizate la nivel global, respectiv dimensiunea cantității de bani murdari introduși în circulație, o reprezintă lipsa de precizie și contradicțiile statisticilor disponibile. Explicația rezidă în faptul că activitățile grupurilor criminale sunt oculte și nu pot fi înregistrate într-o evidență contabilă, ele producând profituri enorme care, după ce sunt „spălate”, sunt reintroduse în economia oficială. Studiile efectuate de Fondul Monetar Internațional, consacrate criminalității organizate, arată că totalul câștigurilor care provin din activități ilicite se ridică la 5001.500 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă între 2 și 5% din produsul mondial brut. Este vorba aici de fluxurile anuale, ceea ce înseamnă că stocurile de bani murdari sunt mult mai mari. Această evaluare se referă doar la produsul financiar al activităților ilicite propriu-zise, nu și la investițiile realizate de organizațiile criminale în sectoarele productive ale economiei legale. Banca Mondială a publicat, pe pagina sa de internet, o listă cu 180 de companii din întreaga lume care nu vor mai primi fonduri din cauza ilegalităților (fraudă și mită) constatate în activitatea acestora. Cele mai numeroase astfel de companii sunt din Indonezia (121), Anglia (35), SUA (13),

15

India (8), Nigeria (6), Japonia (4), Suedia (10). Un model pe zone al criminalității transnaționale a fost elaborat de Jean de Miliard: Prima este zona de producție a materiilor prime pentru activitatea criminală: stupefiante (opiu, cocaină, canabis etc.), furnizarea de femei în vederea practicării prostituției, de copii în vederea adopției și exploatării sexuale, prelevarea ilicită de organe umane destinate a fi grefate, în această categorie se înscriu țările zdruncinate de tulburări politice, cu economii răvășite și victime ale unor instabilități care facilitează corupția și violența. A doua zonă este aceea a țărilor dezvoltate, unde sunt consumate produsele ilicite, eventual după transformarea și prelucrarea acestora. Este vorba aici despre țări puternice din punct de vedere politic și în care populația beneficiază de libertate și mijloace financiare. A treia zonă geopolitică o reprezintă paradisurile bancare și fiscale, care permit reciclarea banilor murdari proveniți din activitățile criminale, precum și „spălarea” acestora prin procedee diverse. Analistul Raymond Gassim arată că acest model a fost elaborat analizându-se doar criminalitatea orientată spre profit și nu surprinde toate formele criminalității transnaționale, respectiv terorismul și delincvența contestatară, specifice globalizării. „Modelul este departe de a fi general, dar el are meritul de a fi formulat și de a servi ca bază de studiu și analiză pentru a descrie criminalitatea transnațională” . R. Gassin susține că „există o strânsă legătură între criminalitate și tipul de societate în care aceasta se dezvoltă. Criminalitatea în societățile arhaice este, fără îndoială, diferită de cea care se produce în societățile moderne. Putem spune că țările în curs de dezvoltare se diferențiază și de țările industrializate, întrucât comportamentele deviante variază în funcție de structurile sociale”. Alți autori consideră că modelul elaborat de Jean de Miliard trebuie completat, astfel încât, schematic, acesta să arate astfel: a) zona geopolitică de producție - a materiilor prime pentru activitatea grupurilor criminale - trebuie împărțită în: țările producătoare de materii prime naturale (droguri, specii rare de floră și faună, ființe umane destinate exploatării sexuale, alcool), de regulă țări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare; b) țări producătoare de materii prime produse prin tehnologii înalte (armament, muniții, substanțe nucleare, componente ale tehnologiei informatice, droguri sintetice); zona geopolitică a țărilor intermediare, de tranzit - care asigură preluarea din zona de producție a materiilor prime, depozitarea temporară și distribuția către zona a treia, a țărilor consumatoare; c) zona țărilor consumatoare, care trebuie completată cu țările în curs de dezvoltare care îndeplinesc simultan funcțiile de producător și de consumator al materiilor prime de origine criminală. Evoluția din ultimii zece ani a criminalității evidențiază statutul special al unor țări care sunt furnizoare de materii prime (alcool, tutun, bunuri contrafăcute, pornografie etc.). Ca urmare, distincția tranșantă între țările eminamente producătoare și consumatoare de produse criminale este depășită și contrazisă de realitatea la nivel planetar. Astfel, SUA este producător „specializat” în produse criminale de mare rafinament (armament, substanțe speciale, pornografie, tehnologii informatice), dar și consumator de droguri și centru de spălare a banilor. Într-un asemenea teritoriu al criminalității, fiecare stat poate fi importator și exportator de criminalitate, acest adevăr confirmând teza globalizării criminalității; d) zona de dincolo de cortina trasă peste imensa scenă a criminalității o reprezintă teritoriile intitulate paradisuri bancare și fiscale, țări denumite necooperante în materia combaterii criminalității. Și în acest caz, o segmentare rigidă a acestor țări ar conduce la deformarea realității, care ne înfățișează faptul că, în afara paradisurilor fiscale consacrate, fiecare țară atrage (voit sau nevoit) mari sume de bani negri pe care îi absoarbe, îi reciclează și îi spală. Fiecare stat (mare sau mic, dezvoltat sau subdezvoltat) ar avea datoria să identifice măsura în care sistemul economic sau financiar-bancar este utilizat pentru spălarea banilor. Centrarea atenției exclusiv pe țările denumite necooperante sau paradisuri fiscale ar încuraja criminalitatea

16

care s-ar putea dezvolta nestingherit în state așa-zis „onorabile”. Modelul de mai sus ar trebui, consideră autorii, să cuprindă și un al cincilea trunchi de state, reprezentat de statele în care crima organizată a fuzionat cu puterea politică, acelea care încurajează și susțin acțiunile grupurilor criminale. O secvență distinctă a acestui trunchi de state o reprezintă statele în care puterea politică susține terorismul, alimentat și finanțat cu fonduri rezultate din activitățile clasice ale criminalității organizate. Micile grupuri de criminali au fost înglobate de formațiunile potente, capabile de a se adapta și de a trece rapid de la o activitate comercială la alta, pe plan național și internațional. Procesul de subordonare și unificare a condus la declinul lumii rău famate, a microcosmosului de hoți, răufăcători, proxeneți și jucători de noroc, permițând dezvoltarea unor organizații puternice, apte să supună economia, să se infiltreze în politică, să depășească granițele naționale și să realizeze legături cu alte organizații criminale internaționale. Pe fondul dezvoltării piețelor ilegale și al unificării organizațiilor criminale, s-au aplanat conflicte, s-au stabilit noi granițe și s-au depus eforturi pentru cucerirea sferelor economice și politice. Toate acestea s-au putut realiza în urma unei lipse de reacție a autorităților, care au fost luate prin surprindere de expansiunea teritorială a organizațiilor criminale. Este de menționat faptul că, începând cu anii 1980, ca urmare activităților investigative și muncii de coordonare desfășurate de judecătorul italian Giovanni Falcone, au fost posibile individualizarea și documentarea activității unei organizații criminale denumite „Cosa Nostra", o asociație care funcționa după norme precise de conduită și care avea organisme permanente de conducere. Pe lângă „Cosa Nostra", înființată în Sicilia, s-au mai identificat N`drangheta”, în Calabria, „Camorra”, în Campania, și, mai recent, „Sacra Corona Unita", în Puglia. Prin activitățile ilicite desfășurate, aceste organizații criminale au început să influențeze activitatea economică și politică din sudul Italiei. În anul 1992, ca urmare a escaladării acestor activități, a creării unui capital financiar imens (uneori mai mare decât venitul național al Italiei), ignorând total dispozițiile legale și considerând că prin relațiile formate la toate nivelurile pot scăpa de răspundere penală, organizațiile criminale au trecut la o formă de manifestare violentă fără precedent, care a culminat cu asasinarea unor magistrați de marcă, a unor polițiști și a unor personalități implicate în combaterea fenomenului mafiot. Este de remarcat faptul că, potrivit art. 416 bis C. pen. italian, „o asociație criminală poate deveni mafiotă când se folosește de o forță de intimidare legată de asociere, de condiția de supunere și complicitate pentru comiterea de delicte, în scopul de a achiziționa întreprinderi, a controla activități economice, concesiuni, autorizări, antreprize și servicii publice, de a realiza profituri sau avantaje injuste, pentru ea, pentru alții, de a împiedica sau obstrucționa exercițiul liber al votului”. Formațiunile criminale pot fi de tipul descris mai sus ori pot fi grupări de infractori din mediul urban sau bande de tineri delincvenți, care, de fapt, reprezintă pepiniera criminalității organizate. Prima formațiune criminală se caracterizează printr-o continuitate în timp, o diviziune a muncii bine stabilită în interior, prin norme de conduită, prin existența unei proceduri de recrutare și afiliere. Formațiunile ce sunt asimilate cu mafia sunt legate de un teritoriu aparte, o stradă, un cartier sau oraș, fondându-se pe o origine comună de tip etnic, familial sau regional. Grupurile de acest gen realizează legături cu formațiuni similare, infiltrându-se singure sau în asociere în instituții oficiale, în forțe de ordine și în magistratură, pentru a-și realiza interesele. O altă categorie este cea a infractorilor urbani, care operează în regiuni sau metropole, fiind cunoscută sub denumirea de criminalitate de profesie sau para-mafiotă. Aceasta se deosebește de prima categorie descrisă prin vârsta redusă a infractorilor, prin lipsa lor de experiență, prin slaba capacitate de a pătrunde, de a se infiltra și manipula instituțiile publice. A treia categorie o reprezintă bandele de tineri delincvenți, care constituie pepiniera structurilor complexe descrise. Toate aceste formațiuni, care sunt specializate în activități violente, care intervin în viața economică și socială a unei țări, acoperind sectoare întregi de economie, sunt capabile să influențeze și chiar să cutremure viața politică și, așa cum am arătat, să uzeze de multe ori de o forță militară proprie pentru atingerea scopurilor propuse. Părerile din doctrină rămân împărțite, dar, cu toate acestea, se consideră că noțiunea de

17

„crimă organizată” sau „organizarea crimei” desemnează concepte și realități diferite, a căror rezolvare prezintă nu numai o relevanță teoretică, ci și implicații practice în strategia de prevenire și combatere a criminalității. În contextul marilor schimbări politice și sociale contemporane, al dezechilibrelor internaționale și al proceselor tensionate determinate de acestea, noile forme de criminalitate au luat o amploare deosebită, mai ales în țările aflate în tranziție la economia de piață. Definiția crimei organizate transnaționale a evoluat în timp, reflectând complexitatea contemporană, în sensul multiplicării exemplelor aduse în prim-plan de fenomenul criminalității odată cu trecerea timpului și al cuprinderii spațiale, în contextul transnaționalizării și globalizării crimei organizate. Una dintre primele definiții privind crima organizată a fost dată de către organismele de aplicare a legii în SUA, unde FBI-ul a declarat crima organizată ca fiind „acea organizație (grup mai mare sau mai mic) care folosește și perpetuează conspirația criminală, are o structură organizată, își bazează existența pe teamă și teroare, corupție și manipulări ilicite și urmărește obținerea de beneficii financiare și alte avantaje”. În timp, FBI a extins definiția la nivelul crimei organizate internaționale, identificându-i activitatea în mai mult de o țară. Dar o asemenea definiție, deși se referă la câmpul operațional internațional al unei organizații criminale, nu identifică totuși activitatea criminal-organizată drept un fenomen transnațional. Primul care a făcut o asemenea distincție a fost Phil Williams, care, în 1996, a demonstrat că întreaga crimă organizată s-a remodelat, concomitent cu globalizarea societății în ansamblul ei și, în multe cazuri, chiar devansând aceste procese. Practic, organizațiile criminale au devenit asemănătoare „corporațiilor transnaționale, operând pe întreg globul. Ele au o bază de pregătire și iradiere a activităților lor. Pot fi localizate într-o țară, dar prin relațiile create pot fi prezente oriunde pe glob, la mare distanță de țara de bază”. Existența acestor societăți criminale a determinat îngrijorarea comunității internaționale și realizarea unui cadru legislativ internațional adecvat, capabil să răspundă și să descurajeze activitățile infracționale, precum și adoptarea unor planuri de acțiune globală, în scopul neutralizării expansiunii la nivel mondial a activităților de tip mafiot. Astfel, așa cum se arată în Preambulul Rezoluției A/55/383 a Adunării Generale a ONU, prin Convenția împotriva crimei organizate transnaționale, țările membre ale Organizației Națiunilor Unite: „Profund preocupate de implicațiile economice și sociale negative pe care le are crima organizată și convinse de urgența întăririi cooperării în prevenirea și combaterea mai hotărâtă a unor asemenea activități, atât la nivel național, cât și internațional, Ținând seama cu profundă preocupare de dezvoltarea legăturilor dintre crima organizată transnațională și grupările teroriste internaționale, având în vedere Carta Națiunilor Unite și rezoluțiile relevante ale Adunării Generale, Hotărâte să nu acorde refugiu acelora care sunt implicați în activități de crimă organizată sau sunt cercetați pentru asemenea activități, oriunde s-ar afla aceștia, Puternic convinse că prin Convenția ONU împotriva crimei organizate transnaționale se va constitui un instrument efectiv și necesar în cadrul cooperării internaționale legale de combatere a tuturor formelor crimei organizate, între care și spălarea de bani, corupția, traficul ilicit (•••)> Solicită tuturor statelor și organizațiilor economice regionale să semneze și să ratifice Convenția ONU împotriva crimei organizate transnaționale și Protocoalele anexă cât mai curând posibil, în vederea accelerării punerii în aplicare a Convenției și a Protocoalelor anexă”.Forumul mondial menționează în mod clar că „Adoptarea Convenției ONU împotriva crimei organizate transnaționale este completată și prin alte documente, precum Protocolul pentru prevenirea, suprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special copii și femei, Protocolul privind lupta împotriva contrabandei cu migranți pe pământ, pe mare sau pe calea aerului”. Așa cum remarcă majoritatea analiștilor, pe această bază, „Rezoluția care a fost adoptată în cadrul Conferinței de la Palermo (15 noiembrie 2000) reușește să realizeze o unificare a definițiilor, stabilind un standard al identificării crimei transnaționale”, astfel: a) art. 1 - declarație de intenție: intenția (țelul) acestei Convenții o reprezintă

18

promovarea în prevenirea și combaterea mai eficace a crimei organizate transnaționale; b) art. 2 - folosirea termenilor: grup criminal organizat înseamnă un grup structurat din trei sau mai multe persoane, existente pe o perioadă de timp și acționând împreună în vederea comiterii uneia sau mai multor activități criminale grave sau infracțiuni prevăzute în prezenta Convenție, în scopul obținerii, direct sau indirect, de beneficii financiare sau de altă natură; crime (infracțiuni) grave sunt acele infracțiuni care pot fi pedepsite cu privare de libertate de la patru ani până la maximum de pedeapsă; grup structurat însemnă un grup care nu s-a alcătuit la întâmplare, ci pe reguli structurate, definind rolul fiecărui membru, continuitatea în acțiune și dezvoltarea structurii; c) art. 3 - scopul aplicării: în virtutea parag. 1 al acestui articol, o infracțiune este de natură transnațională dacă: este comisă în mai mult de un stat; este comisă într-un stat, dar o parte substanțială a infracțiunii este organizată, planificată, coordonată și condusă pe teritoriul altui stat; este comisă pe teritoriul unui stat, dar implică un grup organizat care desfășoară activități criminale pe teritoriile mai multor state; - este comisă pe teritoriul unui stat, dar are efecte substanțiale asupra altor state. Această definiție este printre cele mai cuprinzătoare și, prin conținutul ei, dă posibilitatea unirii eforturilor la nivel internațional în combaterea criminalității organizate transfrontalière, una dintre cele mai mari amenințări la adresa întregii comunități internaționale. Prin prisma definiției menționate, pot fi identificate mai multe categorii ale crimei transnaționale: spălarea de bani, activitățile teroriste, furtul obiectelor de artă și de patrimoniu cultural, furtul proprietății intelectuale, traficul ilicit de arme, pirateria (sub toate formele ei aeriană, pe uscat sau pe mare), răpirile de persoane, fraudele în domeniul asigurărilor, crima computerizată (cyber-crime), crimele împotriva mediului, traficul de persoane, comerțul cu organe umane, comerțul ilicit de droguri, bancruta frauduloasă, infiltrarea în afaceri legale, coruperea și mituirea funcționarilor publici, precum și alte activități infracționale în care sunt angrenate grupări din diferite țări. Transnaționalizarea criminalității organizate și traversarea jurisdicțiilor statale, precum și pericolul social crescut au fost favorizate în ultimii 20 de ani de mai mulți factori, printre care am putea aminti: prăbușirea regimurilor totalitare comuniste în Europa de Est și Uniunea Sovietică, dezvoltarea capitalismului în China și libera circulație în Uniunea Europeană. Acestea, alături de circulația rapidă a datelor, datorată dezvoltării fără precedent a cyber-spațiului, precum și a procesului de mondializare economică, au creat noi posibilități de îmbogățire, dar și noi forme infracționale, determinând astfel o creștere de amploare și o intensificare a activității organizațiilor criminale. Traficul cu migranți, traficul cu ființe umane, în special copii și femei, în scopul de a fi folosiți la muncă sau de a fi exploatați sexual, traficul cu organe umane, traficul cu arme și traficul de droguri, pornografia infantilă, frauda electronică și spălarea banilor au condus la crearea unor adevărate piețe internaționale în realizarea scopurilor mai sus arătate. În privința traficului cu migranți, a traficului cu ființe umane pentru piețele internaționale de migranți, copii și femei, principala sursă este reprezentată de către persoanele aflate în deplasare, fără forme legale, persoanele care provin din state încă slab dezvoltate sau din state aflate în zone de conflict armat. Acest fenomen își găsește expresia în faptul că, în condițiile actualei revoluții științifice și tehnologice, sărăcia persistă, reprezentând o crudă realitate. Analizele efectuate au stabilit cu certitudine faptul că există piețe de ființe umane unde femeile și copiii sunt vânduți în schimbul sumei de 25 de dolari, precum și piețe de muncă unde migranții își oferă forța de muncă în schimbul unui adăpost și al hranei zilnice. În datele de mai sus se regăsesc, pe de o parte, slăbiciunile societății internaționale, iar, pe de altă parte, puterea structurilor criminale transnaționale, care au reușit fie să își extindă sfera de influență și asupra altor state, fie să încheie alianțe strategice cu alte organizații criminale. Având în vedere toate aspectele relevate mai sus, la 15 noiembrie 2000, Ia New York, au

19

fost adoptate Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și Protocoalele anexe acesteia. Referitor la adoptarea Convenției, trebuie menționat faptul că noua dimensiune a criminalității organizate a mobilizat statele în sensul focalizării eforturilor pentru combaterea acestui flagel, sens în care la Palermo, între 12 și 15 decembrie 2000, peste 120 de state membre ale Organizației Națiunilor Unite au semnat Convenția și Protocoalele anexe acesteia. Convenția este primul tratat ONU destinat luptei împotriva acestui flagel cu dimensiune globală și a fost deschisă spre semnare la 12 decembrie 2000 în orașul Palermo, în prezența Secretarului General ONU și a înalților reprezentanți ai peste 135 de state. Noul tratat, adoptat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 15 noiembrie 2000 la New York, urma a intra în vigoare după ratificarea sa de către 40 de state. Unul dintre scopurile sale importante îl reprezintă armonizarea legislațiilor naționale ale țărilor, astfel încât ceea ce este considerat ca fiind delict într-un stat să fie tratat ca atare și de către celelalte state. Totodată, prin adoptarea sau modernizarea legislațiilor naționale, guvernele vor putea coopera între ele în vederea investigării și pedepsirii următoarelor tipuri de delicte: participarea la activitatea unui grup criminal organizat, spălarea banilor, corupția și obstrucționarea justiției. Convenția Națiunilor Unite contra criminalității organizate transnaționale, precum și cele două Protocoale anexă au fost apreciate ca fiind un succes mondial în lupta împotriva criminalității internaționale organizate și expresia unei largi și puternice cooperări internaționale în materie. Convenția acoperă, din punct de vedere juridic, următoarele domenii: protecția suveranității; participarea la activitatea unui grup criminal internațional; spălarea produselor infracțiunilor; spălarea banilor; corupția; responsabilitatea juridică a persoanelor juridice; urmărirea penală, judecarea și sancționarea infracțiunilor; sechestrul și confiscarea; cooperarea internațională în materia confiscării, competența materială și teritorială; extrădarea; transferul persoanelor condamnate; asistența juridică în materie penală; anchete reunite; tehnica anchetelor speciale; transferul procedurilor penale; protecția martorilor; asistarea și protecția victimelor infracțiunilor; cooperarea între serviciile de depistare și reprimare a infracțiunilor; colectarea, analiza și schimbul informațiilor; acordarea asistenței tehnice pentru aplicarea Convenției și reglementarea diferendelor. Totodată, sunt definite următoarele expresii și termeni: „grup criminal organizat”, „infracțiuni grave”, „grup structurat”, „bunuri”, „produsele infracțiunilor”, „sechestre și confiscare”, „infracțiune principală”, „livrare supravegheată” și „organizație internațională de integrare economică”. De asemenea, în Protocolul contra traficului ilicit de migranți pe pământ, apă și aer, sunt definite următoarele expresii: „trafic ilicit de migranți”, „intrare ilegală”, „documente de călătorie”, „navigare” și sunt reglementate următoarele situații: responsabilitatea penală a imigranților; incriminarea faptelor având ca obiect traficul ilicit cu migranți pe apă, pământ și aer; circulația informațiilor; clauzele de protecție; măsuri la frontiere;

20

-

valabilitatea, securitatea și controlul documentelor; măsuri de prevenire; măsuri de protecție și asistență tehnică; returnarea migranților; acorduri interstatale; formarea și cooperarea tehnică; cooperarea internațională și reglementarea diferendelor.

Pe de altă parte, în Protocolul privind prevenirea, reprimarea și sancționarea traficului cu persoane, în special femei și copii, sunt definite expresii ca „trafic cu persoane și copii” și sunt reglementate următoarele situații: incriminarea faptelor având ca obiect traficul cu ființe umane; statutul victimelor traficului cu ființe umane; repatrierea victimelor traficului cu ființe umane; prevenirea traficului cu ființe umane; schimbul de informații; măsuri la frontiere; valabilitatea, securitatea și controlul documentelor; reglementarea diferendelor. Cu ocazia Conferinței de la Palermo, statele membre ale Pactului de stabilitate în Europa de Est au semnat, la data de 13 decembrie 2000, și o declarație comună, prin care s-au angajat să acționeze împotriva traficului cu ființe umane în această zonă. În România, dispozițiile Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate au fost preluate prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, prin care Parlamentul României a reglementat măsuri specifice de prevenire și combatere a criminalității organizate la nivel național și internațional. Autoritățile americane, confruntate de-a lungul timpului cu existența unor familii mafiote italo-americane, au reușit pentru prima dată în anul 1963 să obțină organigrama unei familii afiliate Cosa Nostra, prin depoziția unui colaborator al justiției, pe nume Joseph Valachi, om de onoare din familia Genovese. Prin mărturia acestui „penito” (colaborator al justiției, pocăit), s-a putut descrie pentru prima dată, din interior, forma de organizare a unei asociații criminale care, pe lângă trăsăturile italiene, îmbrăca și forme noi existente în criminalitatea organizată de peste ocean, după cum urmează:

21

Figura 1. Organigrama unei familii afiliate Cosa Nostra (sursa: Ministerul de Interne al Italiei, Raport anual asupra fenomenului criminalității organizate pentru anul 1992, Roma, 1993) Familia Cosa Nostra americană era prezentată ca o entitate formală secretă, dotată cu norme de conduită, organisme decizionale cu roluri și funcții expres definite. În scopul prezervării standardelor înalte de profesionalism și încredere, procedurile de afiliere la familie erau selectate și se concretizau într-un control amănunțit asupra curriculum-ului personal și familial al candidaților, urmărindu-se, printre altele, și capacitatea acestora de a desfășura activități criminale. De multe ori, se cerea candidatului săvârșirea unui omor pentru a fi probate nu numai curajul, ci și obediența, dar și pentru a determina compromiterea ireversibilă și, totodată, apropierea candidatului de „familie”. Această organizație criminală, care și-a desfășurat activitatea pe teritoriul Statelor Unite, are la bază două principii fundamentale: absoluta subordonare față de capul familiei (boss) pentru tot ce înseamnă viața internă, protecția și interesele familiei; libertatea deplină pentru afaceri pentru fiecare afiliat. Din cercetările efectuate, dar și din studiile de caz întocmite a rezultat că fiecare membru al familiei gestiona propriile afaceri licite și ilicite în deplină autonomie, parteneriatul cu alți „oameni de onoare fiind posibil, dar nu obligatoriu. Existau însă și activități gestionate direct de „șeful familiei” și în mod sistematic o parte procentuală din veniturile obținute era acumulată într-un fond central destinat organizației criminale în ansamblul ei: cheltuieli legale, dar și cheltuieli destinate corupției, manipulării sindicatelor sau a autorităților publice. Luând în considerare evoluția și amploarea luată de crima organizată la nivel mondial, la cea de-a 5-a Conferință ONU privind criminalitatea și tratamentul infractorilor, s-a elaborat o Rezoluție Specială - crima ca formă de afaceri, în care crima organizată este definită prin prisma a patru criterii: a) scopul - obținerea de câștiguri substanțiale; b) legături - bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului; c) specific - folosirea atribuțiilor și relațiilor de serviciu ale participanților; d) nivel - ocuparea de către participanți a unor funcții superioare în economie și în societate. Pe de altă parte, Convenția-cadru a Națiunilor Unite împotriva crimei organizate a făcut următoarele precizări încă din art. 1: a) în sensul acesteia, prin crimă organizată se înțelege activitățile unui grup de trei sau

22

mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau relații personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori piețe, interne sau străine, prin violență, intimidare ori corupție, atât pentru sprijinirea activității criminale, cât și pentru a infiltra economia legitimă, în special prin: - traficul ilicit de droguri sau substanțe psihotrope și spălarea banilor, așa cum au fost definite în Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 19 decembrie 1988; traficul de persoane, așa cum a fost definit în Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituării altor persoane din 2 decembrie 1949; falsificare de monedă, așa cum a fost definită în Convenția internațională pentru suprimarea falsului de monedă din 20 aprilie 1929; trafic ilicit sau furt de obiecte culturale, așa cum a fost definit de Convenția UNESCO din 24 iunie 1995 asupra mijloacelor de interzicere și prevenire a importului ilicit, exportului și transferului drepturilor asupra proprietății culturale furate sau exportate ilegal; furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenințarea folosirii lor împotriva publicului, așa cum au fost definite de Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare din 3 martie 1980; acte teroriste; trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor; corupere a oficialităților publice; b) în sensul acestei Convenții, crima organizată include comiterea unui act de către membrii unui grup, ca parte a activității infracționale a unei asemenea organizații. Potrivit unei alte definiții, dată de către specialiștii polonezi în anul 1996 și inserată în Proiectul Convenției internaționale împotriva criminalității transnaționale organizate, crima organizată reprezintă activitățile desfășurate de orice grup, format din cel puțin trei persoane, care permit celor aflați la conducere să se îmbogățească sau să controleze teritorii ori piețe interne sau străine, prin folosirea violenței, intimidării, corupției, urmărind fie să desfășoare o activitate infracțională, fie să se infiltreze în economia legală. Conceptele de criminalitate, crimă organizată și mafie reprezintă segmente infracționale cu valențe de fenomen, diferențiate între ele prin: gradul de pericol social al activităților infracționale compatibile cu fiecare segment infracțional în parte, de natură să afecteze sectoare ale vieții economice, sociale și politice în stat; nivelul de organizare și structurare a asociațiilor criminale care se raportează la fiecare concept în parte; metodele și mijloacele folosite de organizațiile criminale pentru atingerea scopului propus; scopul urmărit . Concluzionând, putem spune că asociațiile criminale reprezintă subiecți infracționali care, în raport cu nivelul de organizare și structurare, metodele și mijloacele folosite, scopul urmărit și gradul de periculozitate socială a activităților infracționale desfășurate, de natură să afecteze sectoarele vieții economice, sociale și politice, se raportează la unul dintre cele trei concepte enunțate. De asemenea, prin criminalitate organizată se înțelege „un ansamblu de structuri dotate cu importante mijloace financiare, care controlează o vastă serie de activități ilicite, de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin diverse metode și mijloace, în mod constant, planificat și conspirat, cu structuri și mecanisme de autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite și utilizând în aceste scopuri metode violente și coercitive”. Din definiția prezentată se desprind următoarele caracteristici ale crimei organizate: activitățile ilegale specifice acestui segment infracțional prezintă un grad sporit de periculozitate, afectând grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice; activitatea infracțională este planificată, conspirată și având un caracter de

23

continuitate;

stabilirea unității infracționale; existența liderului și ierarhia subordonării; specializarea membrilor asociației, decurgând din divizarea atribuțiilor având ca obiect obținerea de mijloace financiare, prin activități ilicite și disimularea provenienței acestora; existența unor mecanisme de neutralizare a controlului social. În art. 416 bis C. pen. Italian este dată definiția mafiei, aceasta reprezentând un segment infracțional la care se raportează activități ilegale deosebit de periculoase, desfășurate prin metode agresive de asociații de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată și un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor și o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie în societate și obținerii de câștiguri fabuloase. Dintre cele expuse mai sus desprindem următoarele trăsături caracteristice ale activităților de tip mafiot: se dezvoltă în concordanță cu evoluția structurilor statale, economice, politice și sociale; prezintă un grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăresc instituirea controlului asupra unor sectoare economice și niveluri de decizie; în activitatea asociațiilor criminale de tip mafiot prevalează metodele de acțiune agresivă; scopul final al organizațiilor criminale de tip mafiot îl constituie obținerea unor câștiguri ilicite uriașe; modul de structurare a organizațiilor de tip mafiot urmează o linie transnațională care depășește uneori un secol de vechime; liderul organizației se bucură de o autoritate deosebită în rândul membrilor acesteia, în majoritatea cazurilor având drept de viață și de moarte asupra lor; admiterea noilor membri în organizație se face după o perioadă de inițiere și de testare a aptitudinilor infracționale, printr-un ritual specific; toți membrii organizației de tip mafiot consimt să respecte legea tăcerii - „omerta” -, care presupune o interdicție absolută de a colabora cu autoritățile, încălcarea acesteia atrăgând după sine pedeapsa capitală; fiecare membru are un rol bine echilibrat, în funcție de poziția ierarhică pe care o ocupă, pentru activitatea pe care trebuie să o desfășoare. În concepția Interpol-ului, organizațiile criminale ar putea fi împărțite în cinci grupe distincte: a) familiile mafiei, în care se regăsesc structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o anumită diversitate a activităților ilicite; b) organizațiile profesionale, ai căror membri se specializează în una sau două tipuri de activități criminale (trafic de mașini furate, laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri organizate etc.); c) organizațiile criminale etnice, ca rezultat al unor determinisme istorice, economice, sociale, culturale și politice; d) reciclarea banilor, fenomen internațional constând în disimularea unor sume importante de bani sau produse dobândite în mod ilicit; e) organizațiile teroriste internaționale, care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane etc., sub diferite motivații (politice, militare, religioase sau rasiale). În alin. (1) al art. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate este definită expresia „grupare a criminalității organizate” ca fiind „un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de prezenta Convenție, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj -

24

material”. În continuare, la lit. b) și c) ale aceluiași articol sunt precizate înțelesurile noțiunilor de „grup structurat’ și „infracțiuni grave”. Astfel, prin „infracțiuni grave” se înțelege acele infracțiuni pe care legea penală le incriminează și stabilește pentru ele o pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim este de 4 ani sau mai mult. De asemenea, sintagma „grup structurat”desemnează un grup care nu este constituit la întâmplare, din hazard, pentru comiterea imediată a unei infracțiuni, ci este un grup în interiorul căruia membrii săi au o poziție prestabilită, o continuitate și o structură elaborată. O primă definiție a criminalității afacerilor a fost formulată, în luna iunie 1981, de către Comitetul European pentru Problemele Criminale din cadrul Consiliului Europei, care apreciază că se circumscriu acestui fenomen următoarele infracțiuni și practici ilegale: infracțiuni în legătură cu formarea cartelurilor; practici frauduloase și abuzuri comise în întreprinderi multinaționale; obținerea frauduloasă sau deturnarea fondurilor financiare alocate de stat sau de organizații internaționale; infracțiuni în domeniul informaticii; falsificarea bilanțului întreprinderii și încălcarea obligației de a ține o contabilitate; fraudele care se răsfrâng asupra situației comerciale și a capitalului social; fraudele în detrimentul creditorilor (bancrută, violarea drepturilor de proprietate intelectuală și industrială); infracțiuni împotriva consumatorilor (falsificarea mărfurilor, publicitate mincinoasă); concurență neloială; evaziune fiscală; corupție; infracțiuni bursiere și bancare; infracțiuni împotriva mediului ambiant. În concepția unor cercetători, organizațiile criminale ar putea fi împărțite în patru mari grupe distincte: a) familiile Mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o diversitate mare de activități ilicite (familiile italiene, americane, columbiene); b) organizațiile profesionale, ai căror membri se specializează în una sau două tipuri de activități criminale (furtul și traficul de mașini furate, răpiri de persoane); c) organizații criminale constituite pe criterii tehnice, care sunt rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea granițelor, circulația dificilă peste frontiere, expansiunea geografică (triadele, yakuza, jamaicanii); d) organizații teroriste internaționale, care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane, sub diferite motivații politice, militare, religioase sau rasiale. Definirea conceptului de criminalitate organizată în dreptul penal român este influențată de locul în care este situată România în Europa și, în consecință, de o deosebită importanță sunt caracteristicile geopolitice ale Europei de Sud-Est, care generează o serie de specificități asupra activității grupărilor de criminalitate organizată în regiune. Analiza caracteristicilor criminalității transfrontaliere indică, de asemenea, faptul că România tinde să devină o țară „țintă” pentru migrația ilegală, traficul de stupefiante, traficul de autoturisme furate, traficul ilegal cu arme, muniții, materiale explozive, deșeuri periculoase, dar și pentru alte forme de manifestare a infracționalității internaționale organizate, cum sunt traficul de ființe umane, proliferarea consumului și comercializării pe piața internă a stupefiantelor și posibil chiar a acțiunilor teroriste. Prin urmare, devine tot mai evident faptul că această nouă extindere a faptelor ilicite a găsit un teren fertil în mediile infracționale autohtone, ceea ce reprezintă noi provocări la adresa ordinii, liniștii și siguranței publice. Principalele tendințe care definesc evoluția fenomenului criminalității organizate

25

transfrontaliere în România sunt: amplificarea și diversificarea fenomenului infracțional transfrontalier, dobândirea unui caracter tot mai bine organizat, conspirat și internaționalizat; specularea abilă a legislației existente și atragerea unor persoane cu funcții de decizie din instituții cu atribuții în lupta împotriva fraudelor vamale și a corupției, pentru asigurarea protecției operațiunilor ilegale desfășurate; diversificarea formelor de valorificare a produselor și avantajelor rezultate din infracțiuni menite să ascundă sursele venitului ilicit și să îl amplifice (jocuri de noroc, rețeaua cazinourilor, intensificarea traficului ilicit de obiecte de artă și din patrimoniul cultural național); extinderea fenomenului de conexare a infracțiunilor generatoare de mari venituri cu alte infracțiuni violente, cu amploare și consecințe grave în rândul populației (acțiuni teroriste, destabilizatoare), în vederea asigurării finanțării acestora din urmă; scăderea numărului de infracțiuni comise cu violență și creșterea ponderii infracțiunilor a căror săvârșire presupune organizare, pregătire minuțioasă și dotări tehnice de vârf; extinderea paletei infracționale și în domeniul tehnologiei informației (IT), prin accesarea frauduloasă și neautorizată a bazelor de date ale instituțiilor cu competențe în domeniul securității naționale, în vederea exploatării informațiilor astfel obținute; schimbarea permanentă a rutelor utilizate și adaptarea mărfurilor sau produselor traficate la „cerințele pieței”. Astfel, este de așteptat o creștere a traficării stupefiantelor sintetice dinspre vestul continentului spre est, în contextul în care, în ultima perioadă, România, dintr-o țară preponderent de tranzit a stupefiantelor, a devenit și o piață de consum; diversificarea formelor de sustragere de la controlul legal și de specialitate al trecerilor peste frontieră a produselor periculoase, a speciilor periclitate de faună și floră sălbatică, a materialului lemnos și a celui genetic forestier; transformarea României dintr-o sursă de „forță de muncă la negru” într-un „consumator” pentru cetățeni ai unor state din Asia, Africa și chiar din Europa, ceea ce va determina mutații în volumul, sensul și destinația imigrației ilegale, precum și a infracțiunilor conexe. Caracteristicile etapei parcurse, experiența acumulată, precum și poziția geostrategică a României, pe teritoriul căreia se intersectează numeroase drumuri comerciale euro-asiatice, direcții de trafic ilicit și contrabandă clasice, determină luarea în considerare a următorilor factori de risc: lărgirea ariei de acțiune a grupărilor internaționale de crimă organizată, prin atragerea infractorilor din spații mai largi și proliferarea activităților infracționale privind toate tipurile de fraudă, inclusiv cea vamală, contrabandă și traficul ilicit de mărfuri și bunuri; manifestarea pregnantă a unor grupări ale rețelelor internaționale de crimă organizată cu experiență mondială (globalizarea crimei organizate); migrația ilegală generată de situația economică, socială sau politică din țările de origine, care conduce la apariția unor fluxuri masive de imigranți spre România și care au ca destinație finală statele membre ale Uniunii Europene; proliferarea rețelelor de traficanți de ființe umane; vecinătatea cu unele zone geografice cu potențial conflictual din punct de vedere etnico-religios sau terorist; prezența pe teritoriul României a numeroși cetățeni străini, implicați în acțiuni ilegale, proveniți din zone geografice cu potențial de risc major; amplificarea tranzitului ilegal și dezvoltarea pieței interne de droguri și precursori, concomitent cu schimbarea unor rute internaționale; riscul suplimentar ca emigranții ilegali care trec frontiera României sau a statelor membre ale Uniunii Europene să desfășoare activități de contrabandă cu produse solicitate pe piața neagră a Europei; proliferarea rețelelor teroriste, cu toate implicațiile acestora; comerțul ilegal cu produse strategice, substanțe radioactive, deșeuri toxice și alte materiale periculoase;

26

fraudele vamale și comerciale, inclusiv cele din categoria spălării de bani, ce se manifestă la frontieră; amplificarea și diversificarea actelor de corupție în rândul personalului instituțiilor statului ce concură la securizarea integrală a frontierei și tergiversarea soluționării cazurilor constatate; operațiuni vamale ilegale, ce aduc atingere legislației în domeniul protecției consumatorilor, mediului, florei și faunei, drepturilor de proprietate intelectuală, bunurilor din patrimoniul național; legislația permisivă în domeniul înființării societăților ce au ca obiect de activitate operațiuni de comerț exterior și lipsa măsurilor legale de combatere a firmelor fantomă; lipsa de cooperare manifestată de instituțiile de profil din alte țări în aplicarea măsurilor comune convenite în actele internaționale încheiate, cu incidență asupra combaterii migrației ilegale și criminalității transfrontaliere. Unitatea conceptuală și terminologică în materia criminalității organizate a fost restabilită în legislația noastră odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor actualului Cod penal, care, în mod neechivoc și prin înlăturarea altor noțiuni similare, a definit în art. 367 alin. (6) noțiunea de „grup infracțional organizat” ca fiind „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”. Concomitent, prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Codului penal, Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, cât și în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate au fost armonizate prin raportare la actuala normă penală, sens în care noțiunea de „infracțiune gravă” a cunoscut noi forme. Putem afirma, referitor la criminalitatea transnațională, că aceasta este favorizată de existența a trei elemente esențiale: permeabilitatea frontierelor și imposibilitatea autorităților de a controla tot ce intră și tot ce iese dintr-un teritoriu național; diferențele de regimuri juridice și politice între țări, dublate de existența unor reglementări contradictorii în materie bancară, comercială, fiscală, precum și tratamentului juridic aplicat; inexistența unui Cod penal european și a unei veritabile voințe politice de a lupta organizat împotriva acestui fenomen. În consecință, sediul materiei referitor la criminalitatea organizată este stabilit, pe de o parte, în cuprinsul Legii nr. 39/2003, care reglementează măsuri specifice de prevenire și combatere a criminalității organizate la nivel național și internațional, iar, pe de altă parte, conceptul fundamental de grup infracțional organizat este definit în mod unitar și exclusiv prin dispozițiile art. 367 alin. (6) C. pen., care a devenit astfel principalul reper conceptual al materiei supuse analizei. Este evident că, în raport de toate cele prezentate, criminalitatea organizată este, în fapt, o formă a pluralității constituite de infractori. Noțiunea de pluralitate de infractori. Există pluralitate de infractori în cazul în care mai multe persoane săvârșesc o infracțiune. De regulă, o faptă prevăzută de legea penală poate fi săvârșită de o singură persoană sau de mai multe persoane. Comiterea unei fapte de către mai multe persoane se numește pluralitate de făptuitori, dar, dacă fapta săvârșită prin cooperarea mai multor persoane constituie infracțiune, pluralitatea de făptuitori este denumită pluralitate de infractori. Pluralitatea de infractori se deosebește de pluralitatea de infracțiuni și de conexitatea infracțională. Pluralitate de infracțiuni există când o persoană comite mai multe infracțiuni, iar conexitate infracțională există în cazul în care între mai multe infracțiuni există mai multe legături (de loc, de timp, de la cauză la efect). Formele pluralității de infractori. Pluralitatea de făptuitori (infractori) este cunoscută sub trei forme: pluralitatea constituită, pluralitatea naturală și pluralitatea ocazională. a) Pluralitatea constituită (numită și legală) este forma pluralității de făptuitori care se -

27

materializează prin gruparea mai multor persoane în scopul săvârșirii de fapte prevăzute de legea penală. Ea există în cazul în care mai multe persoane se unesc în vederea comiterii uneia sau mai multor infracțiuni. Pentru existența unei pluralități constituite de infractori, este necesară structurarea grupului de persoane ce intră în alcătuire. Existența grupului de persoane are, în cazul pluralității constituite, o perioadă de ființă, iar acestea acționează în mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni, pentru a obține direct sau indirect un folos material ori moral. Pentru caracterizarea unei fapte ca fiind pluralitate constituită, este necesar să existe și elementul programatic, și anume propunerea săvârșirii de infracțiuni. Nu constituie pluralitate constituită grupul de infractori format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi. Pentru existența pluralității constituite, legea prevede conlucrarea mai multor persoane de natură să dureze în timp și cu o pronunțată coeziune, determinată de un obiectiv comun, concepție unică și disciplină statornică a membrilor. O modalitate specială a pluralității constituite, mai puțin abordată în doctrina din țara noastră, este crima organizată. b) Pluralitatea naturală (necesară) este forma pluralității de făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârșirea unei fapte descrise de legea penală, conlucrare pretinsă de natura faptei. Sunt anumite fapte care nu pot fi comise decât prin aportul a două sau mai multor persoane. În cazul în care o asemenea faptă este infracțiune, pluralitatea de făptuitori realizează conținutul unei pluralități naturale de infractori. Constituie asemenea infracțiuni: bigamia, incestul, încăierarea etc. Infracțiunile care prin natura lor nu pot fi comise decât de două persoane sunt denumite în doctrină infracțiuni bilaterale. Pluralitatea naturală de infractori determină o pluralitate de subiecți activi ai infracțiunii săvârșite în această formă. În legătură cu primele două forme ale pluralității de făptuitori analizate mai sus (naturală și constituită), menționăm faptul că în doctrina penală străină se face distincție între mai multe modalități ale acestora, pornindu-se de la structura pluralității. Se deosebește, astfel, între pluralitatea care îmbracă haina unei infracțiuni de convergență și infracțiuni de întâlnire. Infracțiunile de convergență au în structură aporturile membrilor pluralității care sunt focalizate în vederea aceleiași finalități (spre exemplu, crima organizată), iar infracțiunile de întâlnire au în structură acțiuni care se completează (incest) sau care se află în opoziție (încăierare). Infracțiunile necesare mai pot fi clasificate în unilaterale (participanții au scop comun) și bilaterale (participanții lucrează în cooperare sau în opoziție). Infracțiunile bilaterale pot fi prevăzute în aceeași normă de incriminare (proxenetismul, de pildă) sau pot fi prevăzute în norme diferite (darea și luarea de mită). c) Pluralitatea ocazională (participația penală) este forma pluralității de făptuitori care constă în cooperarea mai multor persoane la săvârșirea unei fapte, deși aceasta nu a presupus prin natura ei o asemenea conlucrare. în cazul în care fapta la care și-au adus contribuția mai multe persoane realizează conținutul unei infracțiuni, pluralitatea se numește pluralitate ocazională de infractori. Această formă de pluralitate mai poartă numele de participație penală, datorită faptului că fiecare dintre membrii pluralității realizează o parte din conținutul faptei prevăzute de legea penală. Existența participației penale alături de pluralitatea constituită de infractori este controversată. Se susține de către unii autori că pluralitatea ocazională este posibilă numai la săvârșirea infracțiunilor ce reprezintă scopul pluralității constituite. Alți autori afirmă că participația penală se poate suprapune peste o pluralitate constituită, în cazurile în care este folosită și contribuția ocazională a altor persoane. În dreptul nostru, participația este concepută ca o contribuție la o faptă prevăzută de legea penală, iar nu la o infracțiune. în susținerea acestei concepții, s-a argumentat că trebuie să se pornească de la realitate, pentru a nu scăpa în exteriorul conceptului anumite situații și pentru a putea face o delimitare între participanții care vor fi trași la răspundere și cei care nu răspund. Modalitățile participației penale. Codul penal reglementează, în Partea generală, numai modalitățile pluralității ocazionale de făptuitori, prin definirea autorului, coautorilor, instigatorului

28

și complicelui. în doctrină sunt examinate mai multe modalități ale participației penale. Dispoziții privind prevenirea criminalității organizate prevăzute de Legea nr. 39/2003 Criminalitatea organizată este una dintre cele mai grave forme de pluralitate constituită de infractori, iar pentru combaterea acestui fenomen, legislațiile penale ale statelor lumii și autorii de specialitate sunt în căutarea unor mai bune soluții de reacție. În conformitate cu art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, grupul infracțional organizat este „grupul definit la art. 367 alin. (6) din Codul penal”, adică „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”. Apariția Legii nr. 39/2003 a adus în atenție, la nivel conceptual, ca o caracteristică a criminalității organizate, noțiunea de „infracțiune gravă”, iar până la apariția actualului Cod penal, în principal, sub aspectul laturii obiective, binomul grup infracțional organizat - infracțiune gravă era de esența incriminării faptelor de acest gen. Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, prin „infracțiune gravă” se înțelege infracțiunea pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 4 ani, precum și următoarele infracțiuni: supunerea la muncă forțată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 C. pen.; divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304 C. pen.; ștergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 C. pen.; infracțiuni privind concurența neloială; infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; infracțiuni privind traficul de droguri; infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri; infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri; infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc. Totodată, legea specială conține și o serie de dispoziții legale referitoare la prevenirea criminalității organizate. Astfel, conform art. 3 din Legea nr. 39/2003, autoritățile și instituțiile publice, organizațiile neguvernamentale, precum și alți reprezentanți ai societății civile desfășoară, separat sau în cooperare, activități susținute de prevenire a criminalității organizate. De asemenea, art. 4 din lege prevede că autoritățile și instituțiile publice desfășoară activitatea de prevenire a criminalității organizate, luând măsurile necesare pentru elaborarea și actualizarea periodică a Planului național de acțiune pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate, aprobat prin hotărâre a Guvernului. Articolele 5 și 6 din aceeași lege prevăd mai multe atribuții ce revin unor autorități sau instituții publice. Astfel, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției și Ministerul Public efectuează studii periodice în scopul identificării cauzelor care determină și a condițiilor care favorizează criminalitatea organizată și inițiază campanii de informare privind acest fenomen. Ministerul Afacerilor Interne, prin structurile sale specializate, realizează și menține în actualitate baza de date privind criminalitatea organizată, monitorizează și evaluează periodic acest fenomen, luând în considerare atât categoriile de persoane care fac parte din grupurile infracționale organizate sau care au legătură cu asemenea grupuri, cât și victimele criminalității organizate. Publicarea informațiilor statistice și a rapoartelor de evaluare se face anual de către Inspectoratul General al Poliției Române, cu avizul Ministerului Afacerilor Interne. Articolul 12 din legea mai sus menționată prevede că Ministerul Afacerilor Interne își constituie structuri specializate pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate, urmând să asigure cadrul organizatoric necesar, precum și pregătirea și specializarea personalului în acest scop. În cadrul structurilor specializate se pot constitui, în condițiile legii, compartimente tehnice pentru desfășurarea activității de obținere, prelucrare, verificare și stocare a informațiilor din acest domeniu.

29

Cât privește cooperarea internațională, în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 39/2003, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiției și Ministerul Public cooperează în mod direct și nemijlocit, în condițiile legii și cu respectarea obligațiilor decurgând din instrumentele juridice internaționale la care România este parte, cu instituțiile având atribuții similare din alte state, precum și cu organizațiile internaționale specializate în domeniu. Cooperarea care se organizează și se desfășoară în scopul prevenirii și combaterii infracțiunilor transfrontaliere săvârșite de grupuri infracționale organizate poate avea ca obiect, după caz, asistența juridică internațională în materie penală, extrădarea, identificarea, blocarea, sechestrarea și confiscarea produselor și instrumentelor infracțiunii, desfășurarea anchetelor comune, schimbul de informații, asistența tehnică sau de altă natură pentru culegerea și analiza informațiilor, formarea personalului de specialitate, precum și alte asemenea activități. În cadrul cooperării internaționale în domeniul confiscării, autoritățile competente, potrivit legii, iau măsuri pentru: primirea, transmiterea și executarea deciziilor de confiscare a autorităților competente străine, la cererea acestora, formulate în condițiile legii; dispunerea confiscării bunurilor, în condițiile legii, în cazul în care există o solicitare în acest sens din partea unei autorități competente străine. Instanța poate dispune transmiterea bunurilor confiscate la autoritatea competentă străină care a formulat o cerere în condițiile legii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: există o solicitare formulată în acest sens de autoritatea competentă străină; bunurile care urmează să fie transmise acestei autorități sunt destinate să fie restituite persoanelor vătămate sau să servească la justa despăgubire a lor. La solicitarea autorităților competente române sau ale altor state, pe teritoriul României se pot desfășura anchete comune în vederea prevenirii și combaterii infracțiunilor transnaționale săvârșite de grupuri infracționale organizate. Anchetele comune se desfășoară în baza tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate de autoritățile competente. Reprezentanții autorităților competente române pot participa la anchete comune desfășurate pe teritoriul altor state, cu respectarea legislațiilor acestora. Noțiunea de grup infracțional organizat în reglementarea Codului penal Intrarea în vigoare a dispozițiilor Codului penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 și a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a reprezentat o necesitate imperioasă dictată de rațiuni de politică penală nouă, modernă, europeană. Dată fiind multitudinea de noțiuni juridice întâlnită anterior în materia pluralității de infractori - asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, grup infracțional organizat, grup structurat, complot sau grupare teroristă -, Codul penal a abordat varianta instituirii unei unități conceptuale în materie, prin reglementarea unei singure noțiuni - grup infracțional organizat -, concept care preia infracțiunile corespondente prevăzute anterior atât de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cât și de art. 323 C. pen. 1969 și art. 8 din Legea nr. 39/2003. De altfel, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că aceste din urmă infracțiuni se regăsesc în incriminarea din art. 367 C. pen., nefiind dezincriminate. În acest sens, definirea în art. 367 alin. (6) C. pen. a noțiunii de grup infracțional organizat ca fiind „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”, facilitează mult activitatea practicienilor dreptului, prin înlăturarea paralelismelor juridice amintite anterior, dar nu elimină pe deplin eventualele interpretări critice. Definiția păstrează condiționalitățile anterioare impuse atât de Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la 15 noiembrie 2000, cât și de Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, referitoare la existența grupului infracțional organizat, respectiv cele privind numărul minim de 3 persoane ce trebuie să intre în alcătuirea grupului, continuitatea în timp a activităților infracționale, ierarhizarea și stabilirea clară a atribuțiilor fiecărui membru al grupului, toate acestea circumscrise unui singur scop - comiterea de infracțiuni.

30

Principalul neajuns al acestei noi definiții comparativ cu reglementarea anterioară vizează categoriile de infracțiuni ce trebuie să intre în sfera de preocupări infracționale ale membrilor grupării, pentru ca aceasta să îndeplinească în mod obiectiv trăsăturile definitorii ale unui grup infracțional organizat; dacă dispozițiile precedente prevedeau în mod imperativ comiterea doar de infracțiuni grave, așa cum erau ele definite de art. 2 din Legea nr. 39/2003, reglementarea din noul Cod penal dă posibilitatea ca în scopul grupului să poate fi inclusă orice categorie de infracțiuni. De altfel, analiza noțiunii de grup infracțional organizat este obligatoriu a fi realizată în paralel cu cea de infracțiune gravă, materie în care noua reglementare a instituit modificări de esență; în principal, în art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003 se arată că reprezintă „infracțiune gravă infracțiunea pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 4 ani”. Pe lângă acest criteriu de ordin general, legiuitorul a prevăzut și un altul, particular, prin menționarea în mod limitativ a unor infracțiuni sau categorii de infracțiuni care alcătuiesc acest concept, respectiv: „1. supunerea la muncă forțată sau obligatorie, prevăzută la art. 212 din Codul penal; 2. divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, prevăzută la art. 304 din Codul penal; 3. ștergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale, prevăzută la art. 344 din Codul penal; 4. infracțiuni privind concurența neloială; 5. infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; 6. infracțiuni privind traficul de droguri; 7. infracțiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri; 8. infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de deșeuri și reziduuri; 9. infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc”. În mod total nejustificat, nu sunt prevăzute niciun fel de criterii care au stat la baza selecției acestor fapte (în condițiile în care alte infracțiuni, mult mai grave decât cele menționate în listă, nu au fost prevăzute în mod expres), cu atât mai mult cu cât noua enumerare, comparativ cu dispozițiile anterioare, este mult mai redusă și sistematizată. Această nouă abordare poate avea drept consecință două categorii de disfuncții majore; în primul rând, va genera probleme de fond în activitatea concretă de combatere a criminalității organizate, prin aglomerarea nejustificată a structurilor de la nivelul Ministerului Public Român (D.I.I.C.O.T.), respectiv ale Inspectoratului General al Poliției Române (D.C.C.O.), entități specializate în investigarea cauzelor complexe și a căror competență materială este construită pe ideea destructurării grupurilor infracționale organizate ce comit infracțiuni grave; în subsidiar, vor fi generate statistici alarmante și nerealiste în planul principalilor indicatori criminogeni referitori la documentarea informativ-operativă a adevăratelor grupări criminale, fapt posibil prin aceea că se va da posibilitatea cuantificărilor statistice și pentru acele grupuri infracționale organizate ce nu comit infracțiuni grave. În ceea ce privește incriminarea și sancționarea faptelor de inițiere, constituire, aderare sau sprijinire a unui grup infracțional organizat, legiuitorul le-a grupat în Capitolul I - „Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice” din Titlul VIII - „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială” al Părții speciale a noului Cod penal, prin preluarea dispozițiilor similare din legea specială. În acest sens, art. 367 alin. (1)-(5) C. pen. prevede următoarele: „(1) Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (Conform Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, la data intrării în vigoare a noilor dispoziții au fost abrogate art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterii criminalității organizate). (2) Când infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată

31

de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost urmate de săvârșirea unei infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. (4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului. (5) Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate”. Analiza incriminării din Codul penal presupune evaluarea următoarelor elemente: a) Condițiile preexistente. Obiectul juridic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale referitoare la prevenirea și combaterea criminalității organizate. Infracțiunea prevăzută de art. 367 C. pen. nu are obiect material. Subiectul activ al infracțiunii este, de regulă, plural, deoarece, cu excepția modalității inițierii, existența infracțiunii presupune mai multe persoane în calitate de subiecți activi (minim trei), indiferent de rolul jucat de către aceștia la săvârșirea infracțiunii. Infracțiunea prevăzută de art. 367 C. pen. este o formă a pluralității infracționale constituite. Participația penală este posibilă sub forma instigării la inițierea grupului infracțional organizat, la asociere sau la sprijinire ori a complicității prin promisiune de tăinuire sau favorizare. b) Latura obiectivă. Elementul material se poate manifesta alternativ, prin inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori prin aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup. Inițierea unui grup infracțional organizat înseamnă pregătirea sau organizarea unei asemenea structuri. Inițiatorul unui grup infracțional este persoana care pune bazele unei pluralități constituite de infractori. Pentru existența infracțiunii în această modalitate, nu are nicio relevanță dacă inițierea a fost sau nu transpusă în practică. Constituirea unui grup infracțional organizat este o activitate prin care se înființează o organizație criminală, care vizează săvârșirea unor infracțiuni. Prin activitatea de inițiere și constituire este întemeiată și organizată pluralitatea de infractori. Aderarea la o asociere constituită în scop infracțional constă în dobândirea calității de membru al asocierii. Aderarea la un grup infracțional organizat se poate manifesta expres (de pildă, prin depunerea unui jurământ) sau tacit (spre exemplu, desfășurarea unor activități din care rezultă că cel în cauză se consideră membrul grupului). Sprijinirea asocierii infracționale înseamnă un ajutor, de orice fel, acordat unui astfel de grup. Ajutorul poate fi de natură materială (de pildă, plata unei „cotizații” sau „contribuții”) sau de ordin moral (spre exemplu, atragerea de adepți). Latura obiectivă a infracțiunii, în oricare dintre formele sale alternative, trebuie să aibă ca finalitate un grup infracțional organizat, care să își propună săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni. Cu excepția modalității inițierii, acest lucru înseamnă că grupul infracțional trebuie să fie structurat, format din trei sau mai multe persoane, să existe pentru o perioadă și să acționeze, în mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni. Urmarea imediată presupune crearea unei stări de pericol pentru ordinea de drept. Astfel, cu toate că grupul infracțional organizat nu săvârșește infracțiunile ce formează scopul constituirii, infracțiunea își produce urmarea specifică de îndată ce elementul material, în oricare dintre modalitățile sale, este realizat integral. În situația în care membrii grupului săvârșesc infracțiunea propusă, va exista concurs între această infracțiune și infracțiunea analizată. Legătura de cauzalitate nu ridică probleme, deoarece ea rezultă din însuși modul de redactare a normei de incriminare. c) Latura subiectivă. De regulă, infracțiunea se comite cu vinovăție sub forma intenției directe, calificată prin scop, respectiv, săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni; în majoritatea cazurilor, membrii grupului prevăd rezultatul și îl urmăresc.

32

Forme și modalități. Actele de pregătire și tentativa, dacă nu pot fi incluse în conținutul vreuneia dintre modalitățile elementului material, nu sunt incriminate. Consumarea infracțiunii depinde de felul modalității infracționale realizate, astfel că efectuarea integrală a oricăreia dintre ele determină consumarea infracțiunii. Cele patru modalități normative - inițierea, constituirea, sprijinirea sau aderarea - sunt alternative, ceea ce înseamnă că efectuarea uneia este suficientă pentru existența laturii obiective a infracțiunii, iar comiterea a două sau a mai multor modalități, dacă privesc același grup infracțional organizat, nu creează o pluralitate de infracțiuni; în ceea ce privește modalitățile faptice, acestea sunt, practic, nelimitate. e) Cauză de nepedepsire. În conformitate cu art. 367 alin. (4) C. pen., „nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului”. Denunțarea poate fi scrisă sau orală, putând îmbrăca oricare dintre formele de sesizare a organelor judiciare prevăzute de art. 288 C. proc. pen., respectiv plângere penală, autodenunț sau denunț. Denunțarea faptei trebuie să fie făcută din inițiativa făptuitorului și să aibă la bază voința liber exprimată. Denunțarea grupului infracțional organizat trebuie făcută mai înainte de a fi fost descoperit și a se fi început săvârșirea infracțiunii ce constituie scopul grupului. O altă cerință a textului legal este aceea ca denunțătorul să fie participant la grupul infracțional pe care îl denunță. f) Cauză de reducere a pedepsei. Conform art. 367 alin. (5) C. pen., „dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate”. Denunțul făcut în condițiile art. 290 C. proc. pen. trebuie să aibă drept rezultat identificarea și tragerea la răspundere penală a cel puțin unuia dintre membrii grupului infracțional organizat, în sensul furnizării de date suficiente pentru stabilirea identității, a contribuției și vinovăției celui denunțat. g) Aspecte procesuale. Conform art. 36 alin. (1) C. proc. pen., competența de judecare a acestei fapte revine tribunalului, care judecă în primă instanță, printre altele: infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, art. 263, art. 282, art. 289-294, art. 303, art. 304, art. 306, art. 307, art. 309, art. 345, art. 346, art. 354 și art. 360-367; infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare. În concluzie, incriminarea în Codul penal a faptelor specifice constituirii unui grup infracțional organizat s-a realizat în cea mai mare parte prin preluarea dispozițiilor din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate (unele dintre aceste dispoziții fiind abrogate expres), iar pentru sancționarea lor s-a recurs la stabilirea unui regim sancționator mai puțin sever, cu accent pe componenta de individualizare judiciară a faptei săvârșite. Suntem de părere că, atât doctrinal, cât și din perspectivă practică, noțiunea de grup infracțional organizat trebuie suprapusă noțiunii de infracțiune gravă, ambele constituind fundamentul conceptual al criminalității organizate, sens în care, de lege ferenda, dispozițiile corespondente din Codul penal trebuie modificate, prin revenirea la reglementarea anterioară din art. 2 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate. d)

33

3.

Moduri de manifestare a criminalității organizate pe plan internațional.

Punerea în discuție a conceptului de criminalitate organizată este strâns legată de existența pe lângă fenomenul juridic în sine și a unui fenomen sociologic al crimei organizate. Nu este ușor să se cuantifice niciunul dintre cele două fenomene și, în special, să fie definite, pentru că, în afară de unele trăsături comune, natura, motivele și originea crimei organizate diferă de la o țară la alta. Poziția geografică, demografia, diversitatea culturală, stratificarea socială sunt diverse și generează diferite abordări conceptuale atât în ceea ce privește criminalitatea organizată, cât și în privința reacției sociale. Statele cunosc manifestări sau forme relativ diferite de criminalitate organizată și, implicit, abordările în vederea definirii sunt altele. Deseori, ca termen, organizația criminală a fost asociată cu crima organizată; organizația criminală este o structură de indivizi, subiectul activ al săvârșirii unor infracțiuni, și nu se confundă cu activitatea (preocuparea) însăși. Primele încercări de definire juridică a crimei organizate au demonstrat o preocupare evidentă din partea specialiștilor în a analiza fenomenul prin studiul științific al acestuia. Activitatea intensă a penaliștilor s-a desfășurat atât în planul legislațiilor naționale, cât și în plan internațional, operându-se cu termeni cum sunt crima organizată sau organizații criminale, chiar dacă aceștia nu au fost definiți juridic și chiar dacă există confuzii sub aspectul delimitării lor. Preocupările la nivel global au fost cuantificate și transpuse în Convenția ONU împotriva crimei organizate transfrontaliere, adoptată de Adunarea Generală la 15 noiembrie 2000, document definitoriu pentru asigurarea cooperării internaționale în materia combaterii criminalității organizate, dar și pentru unificarea termenilor și noțiunilor utilizate în materie. Astfel, conform art. 2, s-a procedat la definirea expresiei de „grup infracțional organizat” ca fiind „structura alcătuită de trei sau mai multe persoane care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de prezenta Convenție, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material”. De asemenea, expresia „infracțiune gravă” este definită ca fiind un act care constituie o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim să fie de 4 ani sau mai mare. Definiții complete s-au dat și în funcție de noțiunile „grup structurat”, „bunuri”, „produs al crimei”, „blocare sau sechestru”, „confiscare”, „infracțiune principală”, „livrare supravegheată” și „organizație regională de integrare economică”. Dat fiind faptul că, de cele mai multe ori, activitățile de criminalitate organizată debutează pe teritoriul unui stat, iar consumarea sau rezultatul socialmente periculos se produce pe teritoriul altui stat, a fost definit și conceptul de „infracțiune de natură transnațională”, corespunzător următoarelor condiții alternative: infracțiunea este săvârșită în mai mult de un stat; infracțiunea este săvârșită într-un stat, dar o parte substanțială a pregătirii, planificării, conducerii sau controlului are loc într-un alt stat; infracțiunea este săvârșită într-un stat, dar implică un grup infracțional organizat care desfășoară activități infracționale în mai mult de un stat; infracțiunea este săvârșită într-un stat, dar are efecte substanțiale într-un alt stat. Dispozițiile Convenției asigură o reglementare unitară în materia luptei împotriva spălării banilor (art. 7), corupției (art. 8-9), confiscării internaționale (art. 12-13), transferului persoanelor condamnate, asistenței judiciare, transferului procedurilor penale, protecției martorilor și acordării de asistență și protecție victimelor. Câteva dintre cele mai cunoscute grupări infracționale constituite la nivel internațional sunt următoarele: Cosa Nostra americană Cosa Nostra americană este reprezentată de o confederație de familii de tradiție italoamericană, compuse din imigranți și fii ai acestora proveniți din Sicilia și partea de sud a Italiei. Aceste familii sunt distribuite pe aproape întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii, prezentând 34

însă o concentrație mai mare pe coasta atlantică. La sfârșitul anilor ’50, când agențiile investigative și opinia publică americană au recunoscut oficial existența și rolul Cosa Nostra, aceasta a reprezentat nu numai ținta autorităților, ci și obiectul unor vaste producții jurnalistice și cinematografice. Structura organizației nord-americane urmează linia paternă a celei siciliene și se crede că, la rândul ei, Cosa Nostra siciliană a preluat unele idei de la sora sa de peste Atlantic, cel puțin în privința înființării Comisiei, organul superior de conducere. Prin urmare, structura organizației este piramidală, strict ierarhică, organul superior fiind Comisia, care are rolul de a apăra interesele generale ale organizației, de a realiza contacte și înțelegeri cu alte structuri criminale, de a media conflictele interne dintre familii și de a le coordona activitatea. Comisia a fost creată în 1931 de către Salvatore Luciano, cunoscut sub numele de Lucky Luciano, care a reușit la timpul respectiv să reunească 24-25 de familii mafiote. Printre rangurile organizației se numără cel de capo sau don, care desemnează șeful unei familii, al cărui rol se aseamănă cu cel al unui președinte de companie multinațională, cel puțin în privința gestionării veniturilor și cheltuielilor. În cadrul familiilor își desfășoară activitatea oameni de onoare, care răspund de inițierea a 10-30 de asociați, operațiunile propriu-zise fiind executate de circa 1.300 de muncitori sau oameni-nasture, grupați pe întreg teritoriul SUA. Potrivit datelor furnizate de FBI, familiile mafiote nord-americane acționează în New England, Chicago, Cleveland, Denver, Detroit, Kansas City, Los Angeles, Philadelphia, Pittsburgh, Rochester, St. Louis, Buffalo, San Francisco, San Jose, Tucson și altele. Organizația mafiotă nord-americană Cosa Nostra este angrenată în întregul spectru de activități specifice crimei organizate, de la speculă, controlul prostituției, jocuri de noroc până la traficul de stupefiante și spălarea banilor. Pentru protejarea activităților sale, Cosa Nostra americană apelează la intimidare și corupție, reușind astfel să domine mai multe sindicate muncitorești și să Ie determine să o sprijine în afaceri precum cărăușia, construcțiile, colectarea de deșeuri, administrarea deșeurilor toxice etc. Cosa Nostra americană are legături atât cu mafia italiană, cât și cu cea rusească, cu ale cărei activități se interferează tot mai mult. În anul 1997, cu ocazia unei ședințe a Congresului Statelor Unite, criminalitatea organizată a fost considerată o amenințare la adresa securității naționale. Cu acea ocazie, s-a precizat că organizațiile criminale sunt deosebit de periculoase și că ele își folosesc competențele din ce în ce mai specializate în domeniile informative, tehnici de codare și structuri de spălare a banilor pentru reciclarea a sute de milioane de dolari. Triadele și alte formațiuni criminale chinezești Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra acestor formațiuni criminale, vom începe prin a prezenta geneza organizațiilor mafiote chinezești. Astfel, putem spune că triadele sunt societăți secrete, orientate spre activitatea criminală, care au luat naștere direct din sectele cu tendință naționalist-revoluționară apărute în China imperială cu 300 de ani în urmă, pentru a combate dinastia străină Chi’ng și a restaura dinastia autohtonă Ming. Termenul triadă a fost creat de către englezi pentru a indica un simbol triunghiular, care reprezintă trei forțe fundamentale ale universului pentru un membru al acestei societăți: paradisul, pământul și omul.. La începutul secolului XX, câteva triade au inițiat și au întreprins activități ilegale de șantaj, extorcare de fonduri, jocuri de noroc și prostituție. După apariția pe harta politică a lumii, la începutul secolului XX, a Republicii Populare Chineze, o mare parte a organizațiilor criminale fie sau conservat, fie s-au transferat în Hong Kong, Taiwan, dar și în alte țări din sud-estul Asiei, implicându-se în principal în traficul de opiu și heroină. În Hong Kong operează aproximativ 50-55 de triade, la care se estimează că este afiliată 3% din populația insulei. Cele patru grupuri principale ale triadei care își desfășoară activitatea în Hong Kong (conform Raportului FBI din anul 1992) sunt: Chiu Chao, Wo, 14K și Big Four. Gruparea Chiu Chao este compusă din patru unități: Fuk Yee On, Gain Yee și Yee Kun, fiind la ora actuală cea mai puternică grupare (după estimările poliției, cuprinde circa 34.000 de membri). Gruparea 14K este în schimb triada cea mai agresivă și violentă, fiind fondată de către un general din Kuo Min Tang, la sfârșitul anilor ’40. Ea urmărea

35

susținerea partidului local în lupta împotriva comuniștilor. După moartea fondatorului lor, multe grupuri ce o compuneau au început să dezvolte activități criminale și ilicite, astăzi regăsindu-se în Japonia, Taiwan, Europa și în câteva țări din sudestul Asiei. Trebuie menționat faptul că aceste triade s-au orientat, încă de la început, împotriva regimurilor comuniste, ele desfășurând activități de contraspionaj și asasinate ale oponenților politici. Triadele sunt formațiuni rezervate și închise, ceremonia de inițiere și de primire având și astăzi un ritual care prevede 36 de jurăminte care să îi inspire noului membru sensul profund al legăturii secrete, precum și gradul de fidelitate față de viitorii confrați. Structura unei astfel de organizații criminale este aceeași cu cea care funcționa și acum două secole. Multe roluri în organizație sunt identificate cu numărul 4, întrucât o credință antică chineză afirmă că lumea este înconjurată de 4 mări. În fruntea societății criminale este un președinte - „capul de dragon”, „maestrul munților” sau „fratele mai mare” -care este desemnat cu numărul 489; adjunctul său are numărul 438, în rang intermediar apare „maestrul de tămâie”, cu numărul 438, care are drept sarcină găsirea de noi adepți și de a face conexiunea cu oficialul de legătură, „sandaua de paie” (432), cu „stâlpul roșu” (426), care are însărcinarea de a pune în practică deciziile liderului, și „evantaiul de hârtie albă” (415), care este expertul în administrație și finanțe, având, totodată, și atribuțiuni de negociator. Membrii simpli ai organizației sunt desemnați cu numărul 49. Ca și în cazul altor structuri mafiote din alte țări, conducerea triadei nu este obligatoriu implicată în acte criminale. Principala ei misiune este de a stabili politici, de a ordona prioritățile, de a crea legături, de a încheia acorduri cu grupările concurente sau de a aplana conflicte; mai pe scurt, se concentrează pe direcția organizatorică, nu operațională. Triada acționează ca un holding și deleagă grupurile de bază să execute activități criminale propriu-zise:

Figura 2. Structura unei Triade (sursa: T. Cretin, Mafia - pe urmele societăților criminale, Ed. RAO, București, 2011) Fiind prezente ca structuri ierarhice de monolit, majoritatea activităților ilicite sunt desfășurate individual, de către fiecare membru, în spiritul întreprinzătorilor particulari, având și posibilitatea unor legături de afaceri cu membrii altor triade, cu indivizi neafiliați sau cu membrii unor bande de gangsteri tineri. De la sosirea în Hong Kong, activitățile principale erau legate de importul și gestionarea tinerelor din alte țări asiatice, de bordeluri, centre de masaj și apartamente private unde se comercializau prestații sexuale. De altfel, întreaga industrie de divertisment era subordonată triadelor, care asigurau și protecția tuturor localurilor, încasând în acest mod venituri substanțiale. Jocurile de noroc și extorcarea de fonduri sunt alte activități ilegale desfășurate de organizațiile criminale menționate. Extorcarea se realizează în Hong Kong printre comercianți, întreprinzători, vânzători ambulanți, conducătorii autobuzelor private, magazine, restaurante etc., toți aceștia fiind obligați să verse un tribut periodic membrilor triadelor numai pentru a-și putea desfășura activitatea în mod normal în diferite cartiere ale orașului. De asemenea, triadele gestionează traficul de stupefiante din Asia spre Statele Unite ale Americii și, totodată, membrii lor sunt asociați cu patronii din locurile de producție, în special din Thailanda, dar și cu cei din piețele 36

de desfacere din Statele Unite ale Americii, Australia și Olanda. Autoritățile americane au descoperit pe teritoriul Statelor Unite membri ai triadelor din Hong Kong, care, realizând relații de colaborare cu numeroase bande de gangsteri autohtone, au început să desfășoare în țara de adopție o multitudine de activități ilicite, care variază de la trafic de stupefiante, taxe de protecție, gestionarea imigrației clandestine până la spălarea banilor murdari. Criminalitatea de origine asiatică a avut o expansiune rapidă în Statele Unite, activitățile ilicite fiind ajutate și gestionate de către membrii organizațiilor criminale tong.

Reprez entantul america n Senator american Substitut de senator american Revizor Respon de conturi sabil cu american relaţiile publice america n

Cons ilieri Tong reprezintă în traducere „loc de reuniune”, iar astfel de formațiuni criminale au început să apară în Statele Unite la mijlocul secoluluial XVIII-lea, sub forma unor asociații de asistență și de împrumut pentru imigranții din China. Organizațiile criminale tong sunt afiliate triadelor chinezești, împreună cu care desfășoară afaceri ilicite în Statele Unite, organizarea lor reflectând de fapt colaborarea fructuoasă dintre aceste organizații. În scopul protejării propriilor activități ilicite pe care le-am menționat deja, multe organizații tong s-au aliat cu bande ale criminalității juvenile, fiecare tong din New York fiind, spre exemplu, legat de un grup al tinerilor gangsteri care desfășoară activități dintre cele mai periculoase și violente. Trebuie să menționăm că în grupurile de tineri infractori se regăsesc, pe lângă tineri de origine americană, și unele elemente de origine chineză și vietnameză, tineri cu un nivel scăzut de pregătire școlară și cu o calificare profesională slabă. Aceștia, fiind în imposibilitate de a se integra în societate, de a comunica sau desfășura activități calificate, preferă să se înregimenteze în bandele de cartier, săvârșind pentru câștigarea existenței cele mai violente și periculoase activități criminale. Din punct de vedere al tendințelor actuale ale triadelor chinezești, precizăm că, în urma retrocedării Hong Kong-ului către Republica Populară Chineză, s-a înregistrat o adevărată explozie economică în zona situată de-a lungul coastei de sud-est a Chinei. S-a creat astfel un teren deosebit de fertil pentru crima organizată, iar triadele din Hong Kong, sesizând această oportunitate, s-au infiltrat până la nivelurile cele mai înalte în Republica Populară Chineză. 37

Triadele se orientează spre China, dar nu pierd din vedere statele europene sau Statele Unite ale Americii, unde, implicate în traficul cu migranți chinezi, percep sume variind între 20.000 și 30.000 de dolari pentru fiecare persoană, dezvoltând, de asemenea, și o muncă la negru cu cei care nu reușesc să își plătească „libertatea” și pe care îi transformă în sclavi sau executanți ai unor activități criminale periculoase. Yakuza japoneză Originea bandelor criminale japoneze de tip yakuza poate fi plasată la începuturile secolului al XVII-lea, aceasta fiind strâns legată de figurile legendare ale războinicilor samurai. Odată cu abolirea oficială a feudalismului în anul 1817, tradiționalii samurai și-au pierdut statutul de privilegiați, motiv pentru care au început să se răzvrătească, organizându-se în bande criminale, oponente autorităților. Inițial, activitățile criminale ale bandelor de samurai erau desfășurate în beneficiul dezmoșteniților și al săracilor, însă cu timpul acestea au devenit principala lor sursă de îmbogățire. În secolele XVIII-XIX au luat ființă două grupări de răufăcători, respectiv bakuto și tekiya. Bandele criminale bakuto erau formate din organizatori de jocuri de noroc, iar tekiya din vânzători ambulanți și artiști stradali, ambele categorii impunându-și și reguli de funcționare secrete și anumite ritualuri tradiționale. Acestor grupări li s-au alăturat, după cel de-al Doilea Război Mondial, bandele gurentai - bande de tineri delincvenți. Denumirea de Ya-ka-sa, care înseamnă 8-9-3, se referă la mâna care pierde într-un joc popular de cărți în Japonia. Prin preluarea acestor denumiri, bandele criminale au intenționat să creeze imaginea publică de persoane care în general pierd. De la sfârșitul anilor ’50, distincțiile dintre grupările criminale japoneze au fost atenuate, termenul de bdryokudan - grupuri organizate violente - fiind utilizat de poliția japoneză atunci când se referă la toate cele trei forme tradiționale de criminalitate. Spre exemplu, Yama- guchi-gumi, cel mai important grup criminal al țării, derivă din tradiția tekiya, astăzi acesta incluzând în interiorul său elemente provenind din bakuto și gurentaf. Pe lângă această organizație criminală s-au mai dezvoltat și Inagama Kai și Sumiyaschi Kai, iar toate trei și-au extins sfera de influență pe întreg teritoriul Japoniei, absorbind pe rând bandele criminale izolate. Fiecare grup criminal deține controlul asupra unui teritoriu bine definit, unde exercită propria influență și strânge propriile venituri. În centrul tuturor grupurilor criminale se află oficiul central boryokudan, de unde se planifică și se gestionează întreaga activitate ilicită. După raportul poliției japoneze, în anul 1988 existau în Japonia 4.000 de oficii cu ponderi diferite, în funcție de familia de proveniență și conducătorul acestora. Principalele activități desfășurate de boryokudan se referă la gestionarea jocurilor de noroc, pariuri clandestine, taxe de protecție, importul și desfacerea de substanțe excitante, care constituie drogurile cele mai utilizate în Japonia, contrabanda cu arme și alte bunuri ilicite. În scopul dezvoltării acestor activități, familiile yakuza au creat sucursale în exterior, vizate fiind mai ales Coreea și Taiwan, deoarece cele două țări sunt principalele producătoare de droguri sintetice. De asemenea, s-au creat enclave în Statele Unite pentru achiziționarea de arme sau alte dispozitive destinate conflictelor armate, care ulterior sunt reimportate în Japonia, metamfetamină sau alte substanțe excitante, stimulative. În conformitate cu anchetele realizate de Agenția Națională de Poliție Japoneză, venitul global anual al organizațiilor criminale este estimat la circa 9,6 miliarde dolari SUA, din care veniturile ilicite reprezintă în jur de 7,7 miliarde dolari SUA, având ca surse: - traficul de narcotice - 34,8%; - jocuri și pariuri clandestine - 16,9%; - fonduri provenind din taxele de protecție - 8,7%; - intervenții în afacerile civile - 7,3%; - acțiuni de tip racket- 3,4%; - alte activități ilegale - 9,2%. La sursele de venituri menționate se adaugă faptul că organizațiile criminale japoneze controlează industria națională a filmului și publicațiile, în special cele de tip pornografic, și sunt

38

implicate direct în operațiuni de spălare a banilor murdari. Ori de câte ori interesele clanurilor japoneze sunt afectate, ele nu evită să recurgă la violență. Această împrejurare rezultă și dintr-un raport al poliției nipone întocmit în baza rezultatelor investigațiilor întreprinse ca urmare a asasinării unui funcționar superior de la Sumitomo Bank. Cercetările au relevat că un număr de 205 firme japoneze aveau legături cu gangsterii, materializate în acordarea de credite ilegale și plata unor taxe de protecție. Persoanele anchetate din conducerea a 46 de firme au declarat că propriile decizii au fost influențate de gangsteri, ca urmare a amenințărilor cu acte de violență. Conchidem prin a preciza că trăsăturile caracteristice organizațiilor criminale japoneze tradiționale, care integrau yakuza, sunt asemănătoare celor italiene și chinezești din punct de vedere al condițiilor în care au apărut, preocupărilor, metodelor și mijloacelor de acțiune. Cu toate acestea, în secolul XX, organizațiile criminale japoneze au început să se individualizeze prin anumite particularități, cum sunt: - funcționarea sub acoperirea unor corporații publice și derularea unor activități ilegale, fără conspirarea identității membrilor acestora; - realizarea de înțelegeri cu anumite autorități, ceea ce le-a permis să își desfășoare activitatea în mod nestingherit; - abținerea, pe cât posibil, de a se manifesta în mod violent prin comiterea de omoruri, atentate, amenințări, șantaje etc.; - instituirea sistemului jonokin (colectarea de taxe de la grupările din subordine și membrii afiliați), pentru creșterea veniturilor marilor organizații mafiote; - păstrarea tradiției de automutilare a membrilor organizațiilor mafiote japoneze excomunicați, prin tăierea unui deget de la o mână. Cartelurile columbiene Cartelurile columbiene au apărut pe scena crimei organizate începând cu anii 1960, membrii acestora lucrând în calitate de curieri în serviciul mafiei cubaneze, care gestiona traficul de droguri către Statele Unite ale Americii, droguri fabricate în Bolivia și în Peru. După revoluția lui Fidel Castro, columbienii au devenit întreprinzători pe cont propriu, reușind să elimine mafia cubaneză și să impună propriul control asupra proceselor de rafinare a cocainei și a exploatării acesteia, creând canale sigure pentru distribuția pe piața nord-americană a produselor finite. Astăzi, organizațiile criminale columbiene controlează 70-80% din producția de cocaină rafinată, cantitate care satisface mai mult de 2/3 din cererea anuală mondială a acestei substanțe. Spre deosebire de alte organizații criminale transnaționale, care realizează o paletă largă de activități ilegale, cartelurile columbiene reprezintă un unicat în felul lor, prin aceea că sunt preocupate numai de afacerile cu droguri și în mică măsură de cele cu pietre prețioase. Cartelurile care au sediile în Medellin și Caii sunt confederații criminale și au acces pe scena criminalității organizate, pe fondul expansiunii traficului de cocaină, operând în diverse cicluri de producție și distribuție a acesteia. Ordinele sunt transmise din Medellin și Cali direct în Statele Unite, stabilindu-se prețurile și cantitățile ce urmează a fi vândute. În interiorul fiecărei formațiuni criminale se realizează planuri de colaborare, traficanții asigurând expedierea cocainei, asociindu-se pentru operațiuni financiare, planificând omucideri sau implicându-se în comun în viața politică a țării. Traficanții folosesc violența, scop în care și-au procurat adevărate arsenale de arme automate, grenade, rachete și proiectile și au organizat cursuri de pregătire paramilitară pentru propriile forțe, angajând mercenari englezi și israelieni ca instructori. Printre altele, cele două confederații au finanțat bande de asasini fără scrupule, cum sunt grupurile Los Questions și Los Priscos din Medellin, utilizate de mai multe ori de Pablo Escobar. De reținut că la dispoziția cartelului Medellin acționează circa 3.000 de ucigași plătiți din sumele obținute din traficul de stupefiante. Organizațiile criminale dispun de mijloace de transport rapide, de cele mai sofisticate aparaturi de telecomunicații, fiind în măsură să intercepteze și să decodifice mesaje cifrate ale forțelor de ordine columbiene. Datorită profiturilor imense, își pot permite angajarea unor consultanți financiari și fiscali de primă mână, prin intermediul cărora să desfășoare ample operațiuni de spălare a banilor murdari.

39

După decesul lui Pablo Escobar, liderul cartelului Medellin, în topul traficanților figurează frații Gilberto și Gustavo Rodriguez Orejnela, prezumtivi lideri ai cartelului Cali. Formațiunile de narcotraficanți constituie un adevărat agregat de putere economică și financiară, capabil să acționeze ca un grup de presiune în câmpul politic, să folosească teroarea și violența în confruntările cu adversarii lor. Aceste formațiuni de crimă organizată se remarcă, de asemenea, prin capacitatea de neutralizare a activităților politice și a magistraturii. Sumele deosebit de mari obținute prin traficul de stupefiante au fost reinvestite într-o multitudine de activități licite. În cadrul sectorului agricol, narco-dolarii obținuți au fost folosiți în achiziționarea a 4% din sectorul productiv columbian. O mare parte a proprietăților achiziționate este destinată ascunderii laboratoarelor pentru producerea cocainei, iar în alte cazuri traficanții au impulsionat producția agricolă, creșterea bovinelor, au desfășurat acțiuni de modernizare, au introdus electricitate sau noi instrumente în tehnologia culturilor, toate acestea în scopul disimulării narco-dolarilor obținuți prin săvârșirea de infracțiuni. Pe de altă parte, au fost penetrate structurile de putere la toate nivelurile, prin coruperea oficialilor publici exponenți ai profesiunilor liberale sau a oricui avea putere în domeniul economico-financiar. Au finanțat „cu generozitate” principalele partide politice și numeroși candidați în campaniile electorale. De asemenea, comercianții de droguri au cucerit bunăvoința poporului, a oamenilor simpli în general, prin finanțarea unor lucrări de utilitate publică și servicii sociale în numeroase comunități sărace. Spre exemplu, Pablo Escobar a construit la Medellin 500 de apartamente într-un cartier periferic, a finanțat construirea de centre sportive, școli și spitale. În altă ordine de idei, prin forțele paramilitare de care dispuneau, organizațiile criminale au sfidat autoritățile publice și societatea civilă, lansând un proiect de dominare absolută a acestora. Eroarea strategică săvârșită de narcotraficanți a constat și în acțiunile violente desfășurate, care au avut ca urmare decesul a mii de indivizi. Astfel, între 1984 și 1990, cartelul din Medellin și alte grupări criminale au dispus sau au coordonat o serie de asasinate cărora le-au căzut pradă, între alții, ministrul justiției, procurorul general al statului, candidați la președinție, zeci de guvernatori, primari și administratori locali, 300 de magistrați și alți 3.000 de agenți și funcționari ai poliției naționale. Toate aceste acțiuni violente, pe fondul traficului de droguri desfășurat, au determinat autoritățile ultimelor administrații să declanșeze o campanie antimafia și antidrog fără precedent, materializată în arestarea a 22.000 de traficanți, sechestrarea de bunuri în valoare de peste 125 de milioane dolari SUA, distrugerea a 4.200 de laboratoare pentru rafinarea cocainei și punerea sub sechestru a altor 80 de tone de droguri. Potrivit estimărilor realizate în urma anchetelor desfășurate, s-a stabilit că venitul anual al narcotraficanților columbieni ajunge la cifra de aproximativ 5 miliarde dolari SUA, reprezentând circa 10% din PIB-ul Columbiei, iar aproape un milion de persoane și-ar câștiga existența din producerea și traficul de narcotice. Cartelurile columbiene controlează, așa cum am arătat, 80% din disponibilitățile de cocaină de pe piața mondială, astfel că organizațiile criminale sunt nevoite să voteze cu cartelurile Cali și Medellin. Spre exemplu, cartelul Cali satisface singur necesitățile consumului de cocaină din Europa în proporție de 90%, iar în Statele Unite ale Americii în proporție de 80%. Datorită acestui monopol, narcotraficanții columbieni și-au extins activitatea și pe teritoriul Asiei, deschizând firme pe piețele Orientului îndepărtat, în special în Japonia, încheind, totodată, înțelegeri cu triadele chinezești și yakuza japoneză pentru comercializarea cocainei. Pentru spălarea narco-dolarilor, s-au încheiat înțelegeri infracționale cu organizațiile criminale din Statele Unite ale Americii, Europa și statele ex-sovietice. Criminalitatea organizată în fosta Uniune Sovietică Fenomenul crimei organizate pe teritoriul republicilor ex-sovietice nu a apărut pe un teren arid, ci a fost rodul unei evoluții în timp a activității grupărilor de contrabandiști, hoți și tâlhari care dominau lumea interlopă. În regimul țarist, bandele de proscriși reprezentau un simbol al luptei împotriva forțelor de ordine. Aceste bande aveau o structură organizatorică bine conturată, coduri de onoare și niveluri de aderare asemănătoare în mare măsură cu organizațiile tradiționale mafiote din Italia. Chiar și Stalin s-a folosit de membrii unor asemenea bande în acțiunile sale

40

„revoluționare”. Aceștia erau folosiți pentru șantaje, răpiri, tâlhării și alte fapte ilicite, toate în scopul strângerii de fonduri bănești. Stalin a acceptat șefi de bande criminale în rândul celor mai apropiați colaboratori ai săi, unii fiind chiar cooptați în prima poliție secretă sovietică. Criminalitatea organizată din Rusia, dar și din spațiul ex-sovietic, nu poate fi înțeleasă fără a face referire la economia subterană, care a prosperat decenii alături de economia oficială, planificată. Piața neagră sau gri s-a dezvoltat pentru a furniza bani și servicii pe care economia planificată socialistă nu era în măsură să le producă decât în cantități limitate. Nu putem spune că în economia socialistă întâlneam o criminalitate organizată, dar putem afirma că s-a dezvoltat o criminalitate profesională formată din jefuitori, hoți de buzunare, diferiți intermediari și traficanți de influență, escroci, tăinuitori. Cercetările efectuate în spațiul ex-sovietic au evidențiat forme de organizare a infractorilor cunoscute sub numele de „Vory v Zakone” (în traducere „hoți care se supun unui cod de conduită”) și care dețineau un rol important în lumea criminalității organizate ruse. Aceștia erau capi ai grupurilor de gangsteri formați în interiorul închisorilor, a căror activitate era influențată de reguli precise, ceremonii, tatuaje specifice și ritualuri de aderare asemănătoare organizațiilor criminale. Tipul acestor organizații criminale există în Rusia de secole, având un cod etic, o ordine ierarhică, însă ele s-au dezvoltat și s-au consolidat în perioada anilor 1920-1930 în gulagurile sovietice înființate de Stalin. Închisoarea era pentru Vory singurul loc pe care îl considerau casă. Numai cei care acceptau aceste obiceiuri puteau fi primiți în elita criminală, fiind numiți blatnoi. Pentru a fi admiși, trebuiau prezentați de către un adept mai vechi și apoi judecați de o comisie de Vory (care, la rândul lor, sunt blatnoi). Comisia putea cere candidatului să comită o omucidere, pentru a proba supunerea sa față de legea criminală. Patru sunt funcțiunile fundamentale pe care Vory le dezvoltă pentru a-și menține calitatea de lideri în lumea criminală: - achiziționarea și analizarea informațiilor asupra lumii criminale, în scopul organizării activității grupului, precum și selecționarea unor noi gangsteri, capabili de a executa orice misiune ilegală; - transpunerea în practică a tuturor deciziilor prin intermediul unui consiliu de încredere, numit sovetnikr, - aplicarea unor reguli precise în grup, judecarea conflictelor interne, sancționarea comportamentelor care nu sunt conforme cu regulile impuse; - realizarea și menținerea unui fond financiar în scopul desfășurării și perpetuării activităților ilegale. Astăzi, hoții din spațiul ex-sovietic, care se supun unor reguli de conduită, sunt divizați în vechii Vory v Zakone - cei care au peste 40 de ani - și tinerii Vory v Zakone. Aceștia din urmă sunt cei mai numeroși și s-au format pe aceleași reguli descrise mai sus, în jurul anilor 1970. Tinerii Vory v Zakone organizează activități ilicite bazate pe violență și amenințare, urmărind prin aceste metode cedarea unei părți din profitul unor întreprinzători, pe care îl realizează în mod legal, oferind protecție în schimbul perceperii unor taxe etc. Radiografiind situația criminalității organizate din Rusia, expertul rus Gurov a identificat trei niveluri ale acestui fenomen: - primitiv: bandele de criminali specializate în furturi în dauna proprietății statului, șantaje, agresiuni și jafuri; - simplu: grupuri care au caracteristicile primelor (primitive), dar care corup oficiali publici pentru a promova și a ascunde propria activitate ilicită; - complex: confederații sau grupuri care au o conformație bine articulată și cu o structură birocratică bine definită. Desființarea marelui complex militar sovietic a atras după sine dezvoltarea și înflorirea comerțului cu echipamente militare, traficul realizându-se pe canalele construite de mafia rusă cu unele cadre militare dornice de înavuțire. Acestea au fost deseori exportate în zone de conflict, beneficiari fiind de cele mai multe ori teroriști, reprezentanți ai unor organizații criminale. Traficul și consumul de stupefiante au fost alte preocupări ale mafiei ruse, care au

41

reprezentat pentru aceasta surse importante de venituri. Culturile de plante opiacee ocupă aproximativ un milion de hectare de pământ arabil în spațiul ex-sovietic, iar în Federația Rusă există, potrivit unor surse neoficiale, aproximativ 5.000.000 de consumatori de droguri (oficial sunt declarați 1,5 milioane de consumatori). De asemenea, traficul de autoturisme furate a adus profituri de zeci de milioane de dolari pe an, fiind consolidate canale de contrabandă pe ruta Rusia, pe de o parte, Germania, Austria, Finlanda, Elveția, de cealaltă parte. Totodată, taxele de protecție impuse unităților comerciale reprezintă 70-80% din societățile privatizate în Federația Rusă, în conturile grupărilor criminale ajungând sume echivalente cu jumătate din produsul brut al acestora. Și traficul ilicit de icoane și obiecte de artă este în continuă creștere, după unele statistici acestea aducând organizațiilor criminale venituri de aproximativ un miliard de dolari pe an. O altă activitate practicată de mafia rusă o constituie traficul cu materiale radioactive și strategice, principalele surse fiind depozitele militare ale armatei fostei URSS, situate în spațiul CSI, republicile baltice sau în statele în care au staționat trupele sovietice. Un domeniu extrem de eficient pentru mafia rusă este spălarea banilor murdari. Aceștia sunt transferați dintr-un cont în altul în diverse bănci autohtone, fiind utilizați pentru achiziționarea de imobile, terenuri sau firme. Sectorul bancar rus este considerat ca fiind cel mai penetrat de organizațiile criminale, amenințările mafioților ajungând uneori până la exterminarea fizică a unor funcționari care nu au înțeles să colaboreze cu reprezentanții crimei organizate. Exemplificativ, amintim că, în 1993, 120 de bancheri au fost asasinați, iar în 1994 bancherul și publicistul Andrei Ayzderzis a fost împușcat prin ușa apartamentului său, pe motiv că a publicat o listă cu 226 de nume de persoane suspectate a fi lideri ai unor organizații criminale. Organizațiile criminale ruse sunt implicate direct și în reciclarea narco-dolarilor obținuți pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, fiind ajutați în aceste activități ilegale de către emigranți ruși stabiliți în această țară cu mulți ani în urmă. De asemenea, mafia rusă a penetrat și continentul nordamerican, fiind implicată în traficul de stupefiante, răpiri de persoane, fraude economice și spălări ale banilor murdari. Expansiunea criminalității organizate italiene spre Europa de Est, după anul 1990, a fost contracarată de organizațiile mafiote ruse, care au început să gestioneze în Germania, Finlanda, Cehia și Polonia activități de trafic de stupefiante, de autoturisme furate, prostituție și chiar spălare a banilor. Între mafiile italiene și ruse s-au creat acorduri, renunțându-se la faza inițială a confruntărilor violente și stabilindu-se zonele de influență și activitățile care trebuie desfășurate de fiecare organizație criminală, precum și eventuale colaborări în anumite acțiuni. Au fost inițiate întâlniri între grupurile criminale, pentru început la Viena, în anul 1990, și continuate, în 1992, la Praga, când s-au pus bazele unei societăți mixte a crimei organizate, care să se ocupe în special de traficul de droguri, precum și de contrabanda cu materiale necesare fabricării armelor nucleare. De asemenea, s-a hotărât și crearea unei rețele de criminali profesioniști pentru protejarea operațiunilor ilicite și a capilor organizațiilor criminale. În 1992, s-a propus ca până în anul 1997 organizațiile criminale italiene și ruse să dețină controlul asupra a 40% din activitățile criminale la nivel mondial, deziderat care nu poate fi confirmat, din lipsa unor date statistice din interiorul organizațiilor criminale. În același timp, organizațiile mafiote ruse au realizat alianțe cu triadele chinezești de pe continentul nord și sud-american și, totodată, au dezvoltat relații de colaborare cu cartelurile drogurilor din Columbia, Brazilia, Chile, Argentina, Venezuela, Peru și Bolivia, implicându-se activ în protecția narco-traficanților. De asemenea, folosirea de către organizațiile mafiote italiene și columbiene a rutei Balcani-Rusia pentru traficul de droguri atestă înțelegeri și legături ale acestora cu organizațiile mafiote ruse. Expansiunea mafiei ruse spre Europa Occidentală a atras în activitățile criminale de comercializare a armamentului și muniției aduse din Rusia și grupuri criminale existente în Ucraina, Cehia și România, unde sunt semnalate rețele mixte de trafic de materiale strategice, armament, muniție, stupefiante, autoturisme produse din furt etc. Grupurile ruse de tip racket și-au împărțit teritoriul României în zone de acțiune, colaborând și bazându-se pe sprijinul organizațiilor autohtone.

42

43

4.

Moduri de manifestare a criminalității organizate pe plan intern

Criminologii români au abordat problema definirii crimei organizate cu predilecție după anul 1990, când acest fenomen și-a făcut apariția în societatea românească. Astfel, crima organizată este definită într-o primă variantă ca fiind „activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite”. Caracteristicile crimei organizate identificate sunt, în principal, următoarele: - structura - caracterizată prin ierarhizare strictă și autoritate, membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcție de pregătirea și abilitatea specifică fiecăruia; - ermetism și conspirativitate - nevoia de autoprotecție, de evitare a intervenției autorității; - flexibilitate, rapiditate și capacitate de infiltrare - infiltrare în piața legală a finanțelor, în clasa politică, în justiție și poliție; - orientarea spre profit - caracteristica esențială a crimei organizate; - utilizarea forței - intimidarea, șantajul, corupția și violența fiind utilizate atât pentru asigurarea disciplinei în propria organizație, cât și pentru a sancționa acele persoane care acționează împotriva structurii. Chiar dacă legislația românească nu definește în mod expres conceptul de criminalitate organizată, prin adoptarea Legii nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate și, ulterior, prin dispozițiile Codului penal, s-au creat premisele certe ale armonizării instrumentelor naționale cu cele existente la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat prin preluarea în quasi totalitate a dispozițiilor Convenției ONU împotriva crimei organizate transfrontaliere, recunoscută ca fiind cea mai completă reglementare internațională în materie. În acest sens, art. 367 alin. (6) C. pen. definește noțiunea de grup infracțional organizat ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni. Analiza textului de lege evidențiază în mod neechivoc faptul că principalele caracteristici menționate de specialiști ca fiind trăsături ale grupărilor de criminalitate organizată se mențin. Prin urmare, este vorba de necesitatea existenței unei grupări formate din trei sau mai multe persoane, care acționează pe o anumită perioadă de timp, care are o structură ierarhizată și care comite infracțiuni. Pentru a discuta despre modurile de manifestare a criminalității organizate pe plan intern, considerăm că se impune mai întâi să stabilim unde se află România pe harta crimei organizate europene și internaționale. Astfel, atât majoritatea analiștilor, cât și a experților Interpol și Europol plasează România în zona de Sud-Est a Europei sau a Balcanilor de Vest; în viziunea lor, în prezent, un număr de factori caracteristici diferențiază această zonă de altele din Europa. În principal se are în vedere faptul că multe dintre țările din arealul menționat nu sunt membre ale Uniunii Europene, iar altele, cu excepția Greciei, au dobândit de curând statutul de membru. În plus, de-a lungul istoriei, aceste țări au avut o dinamică socio-politică diferită față de restul Europei, cu efecte directe asupra psihologiei sociale și raportării la scara de valori etice. Acești factori, combinați cu plasarea geografică, au afectat în mod substanțial evoluția crimei organizate. În același timp, dinamica procesului de liberalizare a vieții sub toate aspectele sale - economic, politic și social -, ca rezultat al căderii Cortinei de Fier, ca și consecințele, în toate cele trei planuri, precum și conflictele din zonă (derulate sau „înghețate”) devin axele principale ale unui posibil scenariu privind crima organizată în Sud-Estul Europei. Din punct de vedere strategic, „rutele Balcanice" sunt cu atât mai importante, cu cât ele au devenit „punți de legătură” pentru traficul ilicit între Vestul Europei și Asia. Potrivit Raportului anual Europol 2008, „drogurile și traficul de ființe umane reprezintă cele mai profitabile afaceri către UE, în timp ce, în sens contrar, cele mai traficate bunuri sunt drogurile de mare risc, armele, documentele falsificate, moneda contrafăcută și vehiculele furate”. Într-un asemenea context, toate grupările transnaționale de crimă organizată care doresc să utilizeze una dintre „rutele balcanice” trebuie să stabilească înțelegeri cu grupările autohtone. Poziția lor în asemenea situații le aduce un dublu avantaj: o negociere a profiturilor și, totodată, posibilitatea stabilirii unor alianțe criminale la 44

nivel înalt, prin intermediul cărora să poată obține noi zone de acțiune și să se implice activ în desfășurarea de noi tipuri de activități. Rolul „rutelor balcanice ale criminalității” este amplificat și de realitatea politicogeografică prezentă, marcată de faptul că toate țările membre UE situate în zona de sud-est au frontiere cu țări non-membre UE, ceea ce creează factori expliciți și impliciți pentru desfășurarea unei diverse game de activități de crimă organizată. Un alt factor îl reprezintă forța „pieței negre". Realitatea este că, de-a lungul ultimelor decade, aceasta a fost, pentru majoritatea populației țărilor din Sud-Estul Europei singura cale de obținere a celor mai reprezentative bunuri de consum. În atare situație, grupările de crimă organizată au exploatat din plin posibilitățile oferite de „piață neagră”, devenind în fapt nu numai concurent real al pieței oficial-legale, dar în multe privințe deținând supremația și „câștigând multe runde ale războiului cu statele nou-ieșite din comunism și aflate într-o tranziție întârziată către economia de piață legală”. Raportul OCTA 2008 analizează tendințele generate ale grupurilor de crimă organizată. Una dintre observațiile specialiștilor Europol este că multe grupuri infracționale gestionează și afaceri legale, folosindu-le atât pentru a-și susține activitățile ilegale și pentru a spăla banii, cât și pentru a deveni antreprenori de succes: „Scopul suprem pentru mulți infractori de top este să fie considerați oameni de afaceri de succes. Aceste persoane lasă infracțiunile violente și agresive pe seama unor grupuri mai puțin structurate și primitive”. O tendință puternică a grupurilor de crimă organizată mai complexe din regiunea sud-est europeană este promovarea ideii că este mai profitabil să obțină bani de la cetățeni în loc să îi jefuiască și astfel le oferă produse interzise sau care se găsesc rar ori sunt mai scumpe pe piața legală. Principalele grupuri de crimă organizată sunt transnaționale, multi-etnice și se implică în diverse activități ilegale, pentru că amploarea activității lor le dă posibilitatea să își mărească profiturile și să elimine grupurile infracționale locale, mai vulnerabile. Potrivit raportului, acestea din urmă vor fi obligate de situație să recurgă la alte activități ilegale sau să își limiteze puterea. Schematic, situația s-ar putea prezenta astfel:

Așa cum reiese din analiza rapoartelor Europol și lnterpol, o posibilă plasare a grupărilor de crimă organizată pe zona Europei de Sud-Est ar putea arăta astfel: a) Grupurile albaneze de crimă organizată sunt cele mai active din toată Europa, inclusiv zona de sud-est a acesteia, îndeosebi în ceea ce privește traficul de droguri și cu ființe umane. „Specializarea” tradițională este dublată de agresivitatea reală cu care grupările albaneze încearcă să pătrundă pe noi domenii ale crimei organizate europene, aliindu-se cu grupări consacrate, sub-contractând unele activități, în special în ceea ce privește comerțul cu arme, alcool, autovehicule furate. Particularitatea esențială constă în aceea că în majoritatea cazurilor grupările albaneze de crimă organizată evită să stabilească legături strânse cu alte grupări interne, preferând să rămână independente din punct de vedere logistic și operațional. b) Grupările turcești de crimă organizată sunt, de obicei, asociate cu traficul de droguri, dar sunt implicate în multe alte domenii infracționale. În realitate, traficul cu heroină cu „punct de intensificare în Turcia" reprezintă o verigă dintr-un lanț infracțional extins și diversificat, cuprinzând zone, rute, metode multiple. Analize recente au relevat faptul că drogurile reprezintă pentru grupările turcești doar un punct de lansare spre infracțiuni ample de trafic de persoane, prostituție etc. În plus, așa-zișii „onorabili întreprinzători” turci implicați în afaceri de tot felul sunt în fapt membri sau chiar conducători ai unor rețele de crimă organizată cu tentacule spre cele mai diverse zone economice, în diferite țări din regiune, ajungând să obțină o dominație bazată pe coruperea autorităților autohtone și compararea cooperării cu mafiile locale. c) Crima organizată în Balcani. Un raport recent al Oficiului Națiunilor Unite de luptă împotriva drogurilor și a crimei (ONUDC) relevă faptul că Balcanii devin o zonă din ce în ce mai 45

sigură din punct de vedere al criminalității organizate. În februarie 2008, un alt raport al Departamentului de Stat al SUA arăta exact contrariul, în care Balcanii reprezentau „poarta de intrare” a drogurilor provenite în special din Afganistan cu destinația Occident. Se pare că expresia „Balcanii, butoiul de pulbere al Europei” a devenit demodată și lipsită de substanță. Spunem substanță, deoarece Balcanii, conform raportului ONUDC, au devenit una dintre regiunile cele mai sigure din lume, în ciuda persistenței traficului de droguri, de arme, de carne vie și a corupției. „Oricât de surprinzător ar putea părea, marea regiune a Balcanilor este una dintre cele mai sigure din Europa (și) stereotipul conform căruia zona ar fi un paradis pentru gangsteri nu se mai aplică”, a subliniat șeful oficiului menționat, Antonio Maria Costa, potrivit France Presse, preluat de Rompres. „Cercul vicios al instabilității politice care alimenta criminalitatea și vice-versa și care a minat Balcanii în anii 1990 s-a rupt”, a adăugat Costa. Potrivit acestui studiu detaliat, care analizează situația a 10 țări - de la Vest, în Croația, și până la Est, în Republica Moldova -, în nouă ani, numărul deceselor s-a înjumătățit în această regiune, iar rata prejudiciilor materiale și fizice a fost inferioară celei înregistrate în Europa Occidentală. Spre exemplu, rata furturilor de mașini este de zece ori mai mică decât în Marea Britanie, iar numărul armelor aflate în circulație este net inferior celui înregistrat în Vestul Europei. ONUDC estimează că și în viitor condițiile de securitate vor continua să se amelioreze, pe măsură ce zona își va continua deschiderea către restul Europei. După cum preciza Antonio Maria Costa, cotele înalte ale criminalității înregistrate în trecut au fost consecința strictă a tranziției post-comuniste și a războaielor din fosta Iugoslavie din anii 1990, dar nu au nimic endemic în ele. În realitate, potrivit studiului, Balcanii ar prezenta chiar o „vulnerabilitate redusă” în fața pericolului criminalității, date fiind reducerea inegalităților sociale, scăderea natalității și diminuarea populației masculine tinere, principala „furnizoare” a potențialilor delicvenți, ca urmare a emigrației motivate de considerente economice. Totuși, regiunea continuă să rămână o placă turnantă importantă pentru diferitele forme de trafic, îndeosebi de droguri, de arme și de ființe umane, desfășurate de criminalitatea organizată, remarca ONUDC. Deși Balcanii rămân principala rută pentru traficul a 80-100 de tone de heroină pe an către Europa occidentală, mafia albaneză nu mai controlează decât 20% din piața europeană, față de 70% la începutul anilor 2000, se menționează în raport. Și traficul cu ființe umane în Balcani a înregistrat o scădere semnificativă, cu 25.000 de victime pe an față de 120.000 în trecut, potrivit estimărilor ONUDC. „Reformele în domeniul securității, un sistem mai bun de justiție penală și o cooperare regională consolidată au făcut din crima organizată o afacere mai riscantă și mai puțin profitabilă”, explică Antonio Maria Costa. Cu toate acestea, regiunea este în continuare afectată de corupție, pe fondul legăturii care există între „lumea afacerilor, politică și crima organizată”, avertizează ONUDC, care estimează că lupta împotriva acestui fenomen ar trebui să reprezinte principala prioritate. Potrivit studiului, două treimi din companiile din regiune trebuie să dea mită pentru a putea funcționa, iar instituțiile judiciare rămân extrem de vulnerabile la practicile frauduloase. Conform raportului anual asupra strategiei internaționale de control al narcoticelor, emis de Departamentul de Stat al SUA, dat publicității în luna februarie 2009, tone de heroină trec probabil prin Turcia în fiecare lună. Turcia servește atât drept rută majoră de tranzit pentru narcoticele din Sud-Vestul Asiei destinate Europei și Rusiei, cât și drept bază pentru principalii traficanți și comercianți internaționali de droguri. Deși narcoticele din Afganistan sunt rafinate în regiunile din estul țării și în ambele părți ale graniței cu Iranul înainte de a fi transportate către Europa, Turcia nu este considerată un producător major de narcotice ilicite, cu excepția canabisului, care este vândut în mare parte pe piața internă. Din cauza locației strategice a regiunii, câteva rute importante de trafic de droguri trec prin Balcani. Albania este punctul de plecare a unei asemenea rute. Aceasta este utilizată în principal pentru a transporta heroina din Asia Centrală către diferite destinații din Europa de Vest. Ruta respectivă trece prin Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Croația și Slovenia. Canabisul și marijuana produse în Albania sunt, de asemenea, vândute pe piețele europene. Raportul menționează lipsa resurselor și corupția endemică printre principalii factori care continuă să

46

obstrucționeze eforturile depuse de Tirana pentru combaterea traficului de droguri. Deși nu este un producător sau consumator important de narcotice și nici producător al precursorilor chimici, Bosnia și Herțegovina devine tot mai mult un depozit pentru droguri, în principal marijuana și heroină. „Traficanții au profitat în special de un sistem judiciar ineficient, de corupția din sectorul public și de lipsa echipamentului specializat și a instrucției”, se afirmă în raport. În 2008, Bulgaria a rămas în principal o țară de tranzit de droguri și, într-o măsură mai mică, producător de narcotice ilicite, mai ales sintetice. Acestea au depășit heroina la capitolul celor mai utilizate droguri din țară și sunt folosite, de asemenea, ca substitut pentru cocaină. „Lipsa fondurilor, echipamentul inadecvat pentru facilitarea căutării de narcotice, corupția răspândită și o procedură judiciară greoaie continuă să obstrucționeze eforturile de combatere a traficului de droguri”, au menționat în raport experții americani. Documentul avertizează, de asemenea, în legătură cu creșterea „dramatică” a numărului și dimensiunilor organizațiilor de trafic de droguri care operau în Grecia în 2007, aceasta fiind descrisă drept o „poartă” în tranzitul și contrabanda de narcotice ilicite. Abuzul și dependența de droguri au continuat să fie în creștere în această țară. La fel ca Turcia, Serbia este considerată o țară importantă pentru tranzitul de narcotice și alte droguri pe ruta utilizată pentru transportarea heroinei, cocainei, marijuanei și drogurilor sintetice către Europa Centrală și de Vest. Deși se afirmă că legile privind traficul de narcotice din țară sunt „adecvate”, raportul declară că sistemul judiciar slab face ca implementarea lor să fie problematică. Kosovo este menționat, de asemenea, ca punct important pentru tranzitul de heroină din Turcia și Afganistan către Europa de Vest, precum și ca mic producător de droguri, aflat însă în creștere. La fel ca în alte părți ale regiunii, „granițele poroase și corupția răspândită în rândul oficialilor vamali și de frontieră sunt unele dintre problemele cu care se confruntă autoritățile kosovare”. Croația nu este producător de narcotice, dar traficul de droguri pe teritoriul țării continuă să fie o problemă serioasă pentru autoritățile de la Zagreb. Cu o piață locală mică, Muntenegru este considerată o țară de tranzit pentru traficul de canabis din Albania și Kosovo, precum și pentru mici cantități de droguri de alt tip aduse din Orientul Mijlociu și America Latină, se afirmă în document . România se află pe ruta bine stabilită din Balcanii de Nord utilizată pentru transportul opiului, baza pentru morfină și heroină din Afganistan către Europa Centrală și de Vest. Aceasta rămâne o țară de tranzit pentru narcotice și devine un punct pentru tranzitul drogurilor sintetice din Europa de Vest și Nord către Est. Nici Macedonia nu este un producător major sau punct regional major pentru traficul de droguri, afirmă raportul, dar acesta avertizează în legătură cu creșterea utilizării interne a narcoticelor ilicite. Având în vedere toate cele de mai sus, autoritățile statelor menționate au adoptat o serie de măsuri împotriva crimei organizate, pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează. Astfel, la 1 martie 2009 a intrat în vigoare o nouă lege de combatere a crimei organizate în Serbia, care permite confiscarea proprietății dacă inculpații nu pot dovedi că au achiziționat-o legal. Autoritățile sârbe cred că legea va da încă o lovitură grea grupurilor criminale. Noutatea ei constă în faptul că plasează povara de a furniza dovezi în sarcina suspecților. Poliția nu va fi nevoită să dovedească faptul că aceștia au obținut proprietățile în mod ilegal, ci inculpații trebuie să dovedească împrejurarea că le-au obținut în mod legal. În caz contrar, statul va confisca proprietatea, iar veniturile vor ajunge la bugetul de stat. În cursul procesului, inculpații nu vor putea vinde sau înstrăina proprietatea. Legea îi împiedică, de asemenea, să trimită bani în străinătate sau să transfere proprietăți pe numele prietenilor ori rudelor. Aceste prevederi se aplică și în cazurile care nu au legătură cu crima organizată, de exemplu, toate actele în care proprietatea obținută ilegal depășește valoarea de 16.000 euro. Ministrul sârb al justiției la acea vreme, Snezana Malovic, afirma la acel moment că „legea

47

va avea un efect preventiv, nu doar punitiv. Criminalii vor ști că nu vor putea beneficia de proprietatea obținută ilegal la eliberarea din închisoare”. Legea va fi implementată de o nouă unitate specială. Procurorul special al Serbiei pentru crima organizată, Miljko Radovanovic, a declarat că legea „îi vizează în primul rând pe membrii așa-numitului clan Zemun, condamnați pentru asasinarea prim-ministrului Zoran Bindic în martie 2003 și pentru numeroase alte crime. Clanul va pierde bani, proprietăți, mobile, lucruri de valoare, acțiuni, obligațiuni, case, imobile pentru cazare și vânzare, spații de birouri și terenuri”. Directorul poliției sârbe, Milorad Veljovic, declara atunci că implementarea noii legi va fi „un test adevărat al determinării statului de a lupta împotriva crimei organizate (...). Este un semn bun dacă statul dă dovadă de putere în această chestiune - atât Ministerul de Interne, cât și Ministerul Justiției”. Potrivit lui Veljovic, câteva grupuri criminale foarte periculoase, majoritatea implicate în traficul de droguri, sunt active în Serbia și fac profituri anuale de nivelul zecilor de milioane de euro. Veljovic a declarat, de asemenea, că grupurile și-au spălat banii în principal prin cumpărarea de companii în Serbia și prin investirea în proprietăți imobiliare. La 29 octombrie 2008, ministrul justiției din Croația, Ivan Simonovic, a anunțat un pachet de măsuri pentru combaterea crimei organizate. Printre acestea se numără înființarea tribunalelor speciale antimafie, îmbunătățirea programelor de protecție a martorilor și restructurarea forței de poliție. Simonovic a mai declarat că „în cadrul tribunalelor municipale din Zagreb, Split, Rijeka și Osijek vor începe să funcționeze departamente speciale pentru cazurile de crimă organizată și corupție. Guvernul va iniția și o lege care va permite confiscarea proprietății criminalilor”. De asemenea, „autoritățile vor monitoriza mai bine comunicarea dintre deținuții închiși pentru crimă organizată și contactele acestora din afară. Situația este gravă și nu este timp de pierdut. Crima organizată s-a răspândit atât de mult, încât amenință securitatea cetățenilor noștri și ambițiile noastre europene”, a ținut să sublinieze Ivan Simonovic. În cele ce urmează vom încerca să facem o analiză a evoluției și a caracteristicilor crimei organizate în România, de la grupări de crimă organizată „simple” la atentate la adresa securității naționale și afaceri de spionaj. Studiile efectuate asupra anumitor cazuri ce privesc fenomenul infracțional din România după anul 1990, caracterizat de săvârșirea unor infracțiuni cu trăsături mafiote, acțiuni premeditate și bine organizate, tâlhăria în plină zi cu utilizarea armelor de foc, sechestrarea de persoane, impunerea unor taxe de protecție, contrabanda și evaziunea fiscală organizată ș.a., ne conduc la concluzia că avem de-a face cu structuri de crimă organizată, chiar dacă într-o fază incipientă de organizare. De multe ori, punctul de plecare a unei structuri de crimă organizată, germenele care se poate dezvolta și căpăta forme mult evoluate îl poate constitui așa-zisa gașcă de cartier, compusă din tineri veseli, la început cu preocupări cuminți, dar care în anumite condiții se pot transforma în ceva monstruos. Este interesant de amintit grupul constituit din tineri, băieți și fete, care în anii ’90 comiteau crime oribile pe raza capitalei, în scop de jaf, împotriva unor bătrâni de la care furau sume de bani relativ neînsemnate. Actele de cruzime, comise prin aplicarea unui număr mare de lovituri de cuțit și scoaterea ochilor victimelor, parcă nu se potriveau cu aerul oarecum inocent al făptuitorilor. La transformarea găștilor de cartier în structuri de crimă organizată pot contribui o serie de factori, și anume: - dramele din familia unor tineri (familii dezorganizate, consum excesiv de alcool, sărăcie ș.a.), care influențează în sens negativ comportamentul acestora; - lipsa locurilor de muncă pentru tineri și imposibilitatea prezentării la cursuri din cauza sărăciei; - anturajul vicios al unor tineri, dat de elementele care consumă alcool sau droguri și care se pot erija în lideri de opinie ai unui grup; - angrenarea progresivă a unor asemenea grupări în activități specifice crimei organizate, de către anumite bande mafiote, care apoi le închid în structurile criminale; - autoeducarea criminală prin imitație a tinerilor, care au tendința de a-i copia pe cei mai mari decât ei (imitarea gesturilor, a comportamentului și a acțiunilor unor membri ai lumii interlope,

48

tendința punerii în practică a unor activități criminale prezentate în filme ș.a.). Următorul pas pe scena crimei organizate este banda, care are o structură stabilă, iar sarcinile sunt împărțite între membrii acesteia în funcție de pregătirea și abilitățile fiecăruia. Banda reprezintă un grup de crimă organizată condus de către un șef autoritar, ascultat cu sfințenie și care la începuturile reorganizării structurilor criminale s-a impus prin forță fizică, iar acum prin inteligență și capacitate de organizare. Acest lucru se datorează necesității dezvoltării afacerilor ilegale, conceperii celor mai bune strategii pentru reușita acțiunilor întreprinse, succesului în negocierea cu alte structuri criminale în găsirea celor mai bune metode de spălare a câștigurilor ilicite. Bandele românești de crimă organizată s-au dezvoltat mai ales începând cu anul 1990, în unele medii defavorizate, în cartierele mărginașe ale marilor orașe, dar mai ales în zonele cu populație preponderent de etnie rromă. De altfel, se cunoaște potențialul criminogen mai dezvoltat al acestei etnii decât al restului populației României, grevat atât pe frustrarea din cauza respingerii de către societate, cât și pe elementele de incultură, lipsă de educație, tendință de a sfida legea și ordinea, agresivitate, labilitate afectivă și deviație morală. Pentru această etnie, legea țării în care locuiește stă în permanență în urma legii proprii, țigănești, conform căreia se organizează adevăratele tribunale (staboare), unde sunt judecați cei care încalcă normele interne. Bineînțeles că în legea țigănească nu vor fi incriminate niciodată faptele care nu aduc atingere directă persoanelor din această etnie și intereselor comunității rrome. Bandele cu preocupări mafiote, cele care compun așa-zisa „lume interlopă”, s-au implicat în tot felul de activități ilegale, acționând atât independent, cât și integrate filierelor internaționale de crimă organizată. În primul rând, în lumea interlopă, atât din București, cât și din alte centre urbane mari, s-au constituit alte grupuri de „duri” cu „înclinație” spre săvârșirea infracțiunilor cu violență: tâlhării, omoruri la comandă sau perceperea unor „taxe de protecție” de la oameni de afaceri. Sunt cunoscute din presă cazurile de omoruri la comandă ale căror victime au fost, în general, oameni de afaceri implicați în diverse operațiuni ilegale. Exemplificăm, în acest sens, crima din strada Precupeții Vechi, prima de acest fel după anul 1990, execuția din strada Mieilor și uciderea patronului de la discoteca „Why Nof”. Din această categorie fac parte și „recuperatorii’, angajați de diverși oameni de afaceri, care au de încasat sume de bani de la debitori și care, în schimbul unui comision, reușesc să recupereze datoria prin amenințări și presiuni la care sunt supuși datornicul și familia sa. Bandele criminale constituite pe teritoriul României sunt angrenate de către rețelele internaționale de crimă organizată și în traficul de droguri, acestea asigurând transportul, depozitarea, dar mai ales distribuția „cu amănuntul”. De asemenea, prin poziția sa geografică, România se află în raza rutelor de transport al drogurilor, pe culoare de deplasare a autoturismelor de lux furate din Occident, precum și ale traficului de carne vie. Ca urmare, bandele mafiote s-au implicat activ și în traficul cu autoturisme de lux, precum și în rețelele de prostituție și migrație ilegală, dovedindu-se a fi verigi eficiente ale mafiei internaționale. Alte activități ilegale în care mai sunt implicate structuri ale bandelor de crimă organizată românești sunt traficul cu arme, muniții și substanțe radioactive provenite din spațiul ex-sovietic, falsificarea de monedă, furturi comise în paguba firmelor de stat sau private, înșelăciuni ș.a. Din câștigurile fabuloase obținute, bandele mafiote își asigură protecția prin „cumpărarea” unor polițiști, reprezentanți ai justiției, persoane din serviciile secrete, politicieni ș.a. Este de notorietate faptul că ancheta în cazul clanului „Cămătarilor” a scos la iveală legăturile strânse pe care mafioții le aveau cu persoane din categoriile menționate. În ultima perioadă s-a observat tendința bandelor criminale, în special a șefilor acestora, de a-și crea o imagine onorabilă prin investirea profiturilor ilegale în afaceri aparent legale. Astfel, șefii clanurilor nu mai intervin direct în acțiunile de stradă cu arma în mână, ci coordonează afacerile de ia distanță, uneori din străinătate, din locuri exotice. Tendința este ca vârfurile crimei organizate să fie oameni cu o oarecare educație, să participe la întâlniri mondene și să se apropie tot mai mult de vârfurile ierarhiei politice și economice ale societății. Odată făcuți acești pași, va putea fi realizată conexiunea dintre cele două structuri de crimă organizată din România, clanurile mafiote

49

și criminalitatea „gulerelor albe”, ceea ce va prezenta înrobirea cu adevărat a țării față de structurile criminale. În privința criminalității organizate, lucrurile s-au schimbat fundamental după 1989. Criminalitatea organizată se manifestă cu totul altfel într-o societate deschisă, în care cetățenii au libertate de mișcare, iar libera inițiativă nu este îngrădită, dar își croiește drum într-un regim totalitar, în care statul exercită un control foarte strict asupra tuturor. Așa cum am menționat, în accepțiunea unanimă, o rețea de criminalitate organizată este o asociere a unor persoane, cu caracter de durată, cu scopul de a obține cât mai mulți bani, prin orice mijloace posibile. Organizația are întotdeauna o ierarhie limpede, cu lideri recunoscuți de membrii obișnuiți în funcție de „competențe”, lideri care își dispută conducerea supremă a grupării ori de câte ori au ocazia. Există și o etapă finală în traseul banilor - reinvestirea lor în activități legale, așa-numita spălare a banilor. Încununată de succes, operațiunea îi poate transforma pe șefii rețelei în membrii aparent respectabili ai societății. Definiția se aplică în linii mari și perioadei comuniste. Dar, înainte de 1989, spre deosebire de situația actuală, când rețelele de crimă organizată scapă de sub controlului statului, operațiunile de acest fel se desfășurau chiar sub umbrela statului, în sensul în care proxeneți și rețele de prostituție existau și în epoca Ceaușescu, dar supravegheat. De asemenea, consumul de droguri exista și înainte de 1989, dar el se limita la personaje din sferele înalte ale puterii, interesate numai de droguri de lux, precum cocaina. Pe de altă parte, penuria din vremea comunismului a dus la apariția traficanților de tot felul. Piața neagră a comunismului era alimentată cu bunuri furate din sistemul socialist de producție, iar în unele cazuri aceste furturi se făceau organizat, cum a fost furtul unei mari cantități de carne de la abatorul din Târgoviște în anii ’80. De asemenea, interdicții precum cea a deținerii de valută au dus la apariția traficanților, dar autoritățile controlau îndeaproape situația. Securitatea își desfășura propriile operațiuni de acest tip, dar miza operațiunilor bănești ale acesteia erau în afara țării. Ceea ce scăpa controlului statului acum 25 de ani era numai „o criminalitate măruntă, de vitrină”. După 1989, aceste grupări și-au luat revanșa, iar criminalitatea organizată s-a intensificat și a căpătat forme noi. În prima fază, mulți infractori români au migrat la începutul anilor ’90 către Occident, unde s-au asociat cu grupuri criminale stabile din Europa Occidentală și au săvârșit acte de o gravitate extremă. În viitorii ani, ne așteptăm la o circulație inversă a criminalității organizate către România, către Europa Centrală și de Est, unde există terenuri virgine pentru profituri însemnate din spălare de bani, trafic de persoane, trafic de droguri, criminalitate informatică, trafic de materiale strategice și nucleare, trafic cu obiecte de patrimoniu ș.a. În ceea ce privește felul în care acționează aceste grupări, se poate afirma că, de cele mai multe ori, metodele de acțiune ale rețelelor de criminalitate organizată sunt necunoscute inițial autorităților. „Infractorii sunt cu câțiva pași înaintea oamenilor legii, mai ales în perioadele în care ratele de criminalitate organizată își schimbă domeniul de activitate. Decât să transporți în Spania fete din Republica Moldova, ceea ce presupune racolare, transport, plasare, toate cu riscuri mari, este mai simplu să falsifici carduri. Nu este numai comod, dar în acest moment nu este ilegal să ai 50 de carduri în portofel. Vameșii nu controlează câte carduri au asupra lor cei care trec granița, pentru că nu este ilegal să ai multe carduri”. Datele arată de altfel că, dacă în 2005 Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a lucrat la 400 de cazuri legate de infracțiuni informatice, în 2008 Direcția a avut în lucru 1.300 de astfel de cazuri. În schimb, traficul de mașini furate a înregistrat un recul serios în ultimii ani. Regulile impuse de apartenența la Uniunea Europeană și piața concurențială au zdruncinat drastic „cererea” de astfel de mașini pe piața românească. Cât despre gravitatea infracțiunilor de criminalitate organizată, experții susțin că ele sunt legate unele de altele. Traficul de droguri presupune și acte de violență și alimentează rețelele de prostituție, după cum spălarea de bani apare ca etapă finală a tuturor tipurilor de trafic, așa cum detaliem în cele ce urmează. a) Româncele, victime ale traficanților de carne vie. România s-a „afirmat” pe harta traficului de persoane la foarte scurt timp după Revoluție, în perioada 1992-1993, când au început să treacă frontiera mulți străini care „au găsit aici un adevărat El Dorado. Terenul era virgin și multă

50

lume naivă, dornică să câștige repede bani mulți din nimic; victimele perfecte”. Prima formă de trafic de persoane care a făcut victime a fost exploatarea sexuală. Pe lângă lipsa de informare a românilor, vecinătatea cu fosta Republica Iugoslavă le-a asigurat traficanților de carne vie o „piață de desfacere” sigură: militarii aflați în Bosnia în perioada conflictului, 1992-1995. Primele „condamnări serioase” pentru trafic de persoane au avut loc abia în 2003. După dezvoltarea structurilor de combatere a traficului de carne vie pentru exploatare sexuală, rețelele de crimă organizată s-au reprofilat pe traficul pentru exploatarea prin muncă. În 2004, peste 80% dintre victime erau traficate în scopul exploatării sexuale, în timp ce în 2008 proporțiile erau egale cu cele ale exploatării prin muncă și, pentru prima dată în România, numărul victimelor bărbați l-a depășit pe cel al victimelor femei. Pe de altă parte, numărul peroanelor traficate identificate în 2008 este de 1.240, la jumătate față de numărul victimelor traficate în 2005. Pe măsură ce se va dezvolta economic, România va deveni din „furnizoare” de victime „țară de destinație”. Această schimbare se va face simțită peste numai doi-trei ani. b) Heroina, drogul național. România a început să se transforme dintr-o țară de tranzit pentru droguri într-o piață de consum, lucru recunoscut de către oficialii Poliției. Cele mai folosite droguri sunt heroina, marijuana și Ecstasy. Dacă heroina este drogul săracilor din periferii, cocaina și drogurile sintetice (inclusiv noile 2C-B, DOB și DOET) sunt consumate de bogați. Heroina rămâne principalul drog traficat și consumat în București. Cu titlu de exemplu, în anul 2009, D.I.I.C.O.T. a trimis în judecată, pentru trafic de droguri, nu mai puțin de 976 de inculpați, dintre care 575 în stare de arest preventiv. Valoarea drogurilor ridicate în vederea confiscării corespunzătoare aceluiași an a fost neegalată până în prezent, respectiv 167 de milioane euro. Potrivit unor experți, efectele traficului de droguri sunt chiar mai grave decât ale altor tipuri de trafic, aparent mai periculoase și mai violente. c) Paradisul traficului cu arme a apus. Până să intre în NATO și în Uniunea Europeană, România era una dintre țările-sursă de armament traficat către zonele de conflict aflate sub embargo. Rapoartele internaționale arată că armele românești au ajuns ilegal în Rwanda în 1997, la forțele rebele din Angola între 1996 și 1997, folosind licențe false de export pentru state nesupuse embargoului, precum Togo sau Burkina Faso, dar și la forțele rebele din Congo în 2001, prin Uganda. Principalul motor al traficului de arme din România era pe atunci faptul că surplusul de arme produse nu era declarat și nu putea fi supravegheat de organizațiile internaționale. Celebri traficanți de arme precum rusul Viktor Bout și israelianul Shimon Naor și-au făcut de-a lungul vremii cumpărăturile de armament din România. În perioada 1997-1998, aeroportul militar de la Otopeni a fost terminal de încărcat armament românesc sau bulgăresc în avioanele lui Bout, care mergeau apoi spre Rwanda sau Congo. Totuși, lucrurile s-au schimbat. Odată cu eforturile de aderare, România a început să își repare marile derapaje din acest domeniu. În 1999, Shimon Naor a fost arestat în România, dar a fost eliberat din cauza unor presupuse erori procedurale ale procurorilor și a fugit din țară. Complicii români ai lui Naor au fost însă condamnați. În 2008, Viktor Bout a fost arestat în Thailanda de agenți americani. Un flagrant și interceptările telefonice care au dus la arestarea sa au avut loc însă în România, cu ajutorul serviciilor secrete locale. d) Evaziunea fiscală. Dacă în 2003 economia gri avea o pondere de 37% în PIB, în 2007 aceasta nu depășea o cotă de 20-22%. Zonele cu cea mai mare evaziune fiscală sunt, pe de o parte, producția de țigări, alcool și carburanți, iar, pe de altă parte, industria alimentară. Potrivit unui raport al Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) despre munca informală, aproape jumătate din populația ocupată a țării nu plătește contribuțiile sociale și taxele la bugetul de stat, folosind alte tipuri de contracte și convenții decât contractele legale de muncă. Însă, potrivit datelor Agenției Naționale de Administrare Fiscală, evaziunea din România a scăzut considerabil: doar unul din zece români este suspect în prezent de evaziune, față de trei din zece în urmă cu 8 ani. Ca o consecință a urmăririi informatice a plății taxelor și a aplicării cotei unice de impozitare de 16%, peste 90% dintre persoanele fizice și juridice își plătesc acum dările către stat, economia nefiscalizată scăzând astfel simțitor. e) Contrabanda. Poliția de frontieră a depistat la granițe, în anul 2008, 116

51

autovehicule furate, persoanele implicate fiind români, bulgari, ruși, albanezi, moldoveni, germani, sârbi și italieni; alte mașini de lux și utilaje scumpe de construcții, dispărute din Vestul Europei, au fost găsite în România. Potrivit Poliției de Frontieră, un trend ascendent față de anii trecuți a cunoscut și traficul cu arme, muniții, materiale explozive și radioactive, produse periculoase, obiecte de patrimoniu sau cu bunuri contrafăcute, purtând mărci internaționale protejate (în special parfumuri, haine și pantofi). Traficul cu țigări a înflorit și el, estimându-se că, în anul 2007, una din șase țigări fumate în România provenea din contrabandă. Contrabanda cu țigări apare din cauza diferențelor mari de taxe dintre România și țările membre UE, pe de o parte, și România și țările non-UE - Ucraina și Republica Moldova -, pe de altă parte, unde țigările sunt de 5-6 ori mai ieftine. Animalele sunt noile victime ale contrabandei. Puii de câine din rasele Beagle, Husky, West Terrier și Ciobănesc German reprezintă o afacere de milioane pentru mafia napoletană, Camorra, motiv pentru care ministrul italian de externe a cerut țărilor din Europa de Est, inclusiv României, reguli de control mai stricte în comerțul cu animale. f) Pirateria informatică. Românii au devenit cunoscuți atât pentru modul în care donează cardurile străinilor, donând PIN-ul și contul, cât și pentru prejudicierea magazinelor online. Un caz spectaculos a fost acela al tânărului român medaliat cu aur la Balcaniada de Informatică ce a donat site-ul Poștei Italiene. Ulterior, infractorii au golit conturile pensionarilor de 500.000 de euro. în stare de arest, românul a susținut admiterea la Facultatea de Inginerie a Universității din Milano, a rezolvat testul în 20 de minute și a reușit să obțină cel mai bun scor dintre toți candidații. Presa italiană l-a numit „creier pur”, iar o mare companie IT i-a oferit un loc de muncă. Un alt caz notoriu este cel al hackerilor români care au atacat portalul e-Bay, sustrăgând date din conturi și efectuând licitații fictive. Pagubele au fost de milioane de dolari. Cetățenii SUA au fost asistați în procesul cu hackerii de către Secret Service. Dave Cullinane, directorul de securitate al e-Bay, a declarat că „metodele cele mai sofisticate de fraudare provin mai ales din țări cu o rată mare de șomaj, dar în același timp cu o educație ridicată”, așa cum este și cazul României. Daily Mail scria, în 2008, că românii din Marea Britanie comiteau 85% din delictele de la bancomate. g) Grupurile economico-financiare de crimă organizată. Lipsa legislației din domeniul economic, degringolada instituțiilor cu atribuții de control, ocuparea unor funcții în ierarhia politică și economică a României de către anumite persoane puse pe jaf și căpătuială au făcut posibil ca în România să se creeze și alt gen de grupuri criminale, cele ale „gulerelor albe". Astfel de grupuri criminale au în comun averile imense pe care le-au realizat pe căi necinstite membrii lor, din care au putut să plătească „cotizații”, „atenții” și „peșcheșuri”, pentru a se menține în înalte funcții publice și în ierarhia politică. Din poziția obținută au putut, la rândul lor, să primească mită de la „îndatorații” proprii și să aibă acces la privatizări avantajoase, licențe comerciale preferențiale, credite bancare fără a îndeplini condițiile prevăzute de lege etc. O sursă importantă de câștig pentru reprezentanții acestei clase criminale o reprezintă utilizarea informațiilor obținute în virtutea funcțiilor, atât prin vânzarea datelor către alte persoane, cât și pentru dezvoltarea afacerilor proprii. Astfel, este foarte important de cunoscut din timp despre liberalizarea unui anumit tip de activitate economică, introducerea sau scoaterea taxelor fiscale pentru comerțul cu anumite produse, acordarea de subvenții pentru un anumit gen de activitate, facilități pentru unele investiții, realizarea unor obiective ale statului în anumite zone de unde trebuie achiziționate mari suprafețe de teren etc. Poziția privilegiată a reprezentanților criminalității „gulerelor albe” le conferă acestora posibilitatea de a „deține monopolul” afacerilor cu instituțiile de stat, orice program de achiziție publică, de la cumpărarea de produse de papetărie și alte „consumabile” până la autoturisme, imobile, tehnică de calcul, programe informatice, cantități de cereale pentru rezerva de stat ș.a., toate la prețuri mai mari decât ale eventualilor competitori cinstiți și, de multe ori, de calitate îndoielnică. Consecințele negative sunt și mai mari atunci când firmelor ce aparțin unor structuri de crimă organizată li se încredințează executarea de lucrări pentru realizarea unor obiective de importanță strategică (diguri, canale, șosele, poduri), care se dovedesc în final de proastă calitate,

52

punând în pericol viața multor persoane. Este cazul lucrărilor hidrotehnice realizate de către apropiați ai unor funcționari din ministere și alte structuri ale statului, care s-au dovedit ineficiente cu ocazia inundațiilor din perioada 2005-2006. Accesul direct la informațiile publice sau comunitare al unor asemenea persoane a făcut ca, în mare proporție, bugetele unor instituții să dezvolte averea personală a acestora. h) „Baronul local”, un pion al crimei organizate. Denumirea de „baroni locali”, dată unor persoane care ocupă funcții de primari, șefi de consilii județene, președinți și vicepreședinți de partide, prefecți, parlamentari, nu este cu nimic exagerată, unele zone ale României devenind adevărate feude ale acestora. Nu se încheie o afacere profitabilă în județ sau chiar în zonă fără ca „baronul” să profite. Nu poate avea loc vreun eveniment social, cultural, sportiv fără ca „baronul” să nu fie prezent sau fără a arăta că din bunăvoința sa se întâmplă tot ce este pozitiv. În afară de subalternii direcți, care obligatoriu sunt oameni apropiați lor, „baronii” profită de influența pe care o au atât pe plan local, cât și la nivel central, pentru numirea anumitor persoane în funcții de șefi ai diverselor instituții (parchet, instanțe, poliție, direcții descentralizate ale statului etc.), acestea rămânându-le pe veci îndatorate. Astfel, puterea baronului local crește tot mai mult, asigurându-și propria protecție, dar și posibilitatea eliminării adversarilor, astfel că asemănarea dintre organizațiile mafiote italiene tradiționale cu cele create de baronii locali este mai mare decât a bandelor lumii interlope. „Baronul local” și-a găsit vocația de naș de cununie sau botez pentru majoritatea apropiaților săi, strângând astfel relațiile de „afaceri” prin relații de rudenie. În plus, își creează o imagine de binefăcător pentru cei de pe moșia sa, împărțind mâncare și băutură de câte ori are ocazia, pentru a-și asigura votul public la următoarele alegeri. De asemenea, agreează lingușeala și supunerea totală a subalternilor, devenind răzbunător cu cei care i se împotrivesc. Ridicolul lingușelii excesive nu îl deranjează nici chiar atunci când „supușii” îi închină ode și balade. Între „gulerele albe” și lumea interlopă intervin în multe cazuri colaborări legate de interese reciproce. Lumea interlopă urmărește accesul la unele facilități economice, propria protecție, dar și influențarea instituțiilor care se ocupă cu cercetarea membrilor arestați pentru săvârșirea unor infracțiuni, iar „onorabilii” apelează la „interlopi” pentru intimidarea unor adversari sau reprezentanți ai mass-media, asigurarea securității personale ș.a. Procesul acoperirii între cele două structuri criminale este departe de a se fi încheiat. O eventuală uniune ar putea avea efecte catastrofale. Crima organizată de sorginte străină pe teritoriul României. a) Grupările ex-sovietice. Dezvoltarea în spațiul ex-sovietic a unor importante structuri de crimă organizată a făcut ca ele să își extindă aria operațională și în România. Acest lucru a fost facilitat atât de libera circulație a persoanelor, cât și de lipsa unor controale eficiente la granițele țării noastre. Dintre structurile de crimă organizată ex-sovietice prezente în timp pe teritoriul României, amintim în primul rând grupările de infractori tip „raket”, compuse din ruși, moldoveni și ucraineni, deosebit de violente, care vizau autocarele cu turiști. Acestea erau blocate în locuri favorabile și, sub amenințarea armelor, pasagerii erau deposedați de bani, bijuterii și orice alte obiecte de valoare. De multe ori șoferii autocarelor erau în cârdășie cu grupările mafiote. Organizația de tip raket era o structură ierarhică pe verticală, cu centre de conducere la Moscova și Chișinău, acționând pe baza unor planuri minuțios concepute, vizând delimitarea zonelor de acțiune ale fiecărei grupări și fixarea traseelor de urmărire. Radiografierea cazurilor relevă faptul că grupările organizate de către infractori studiau traseele de deplasare ale victimelor, turiști din statele CSI, precum și autoturismele acestora ori ale unor cetățeni occidentali, blocându-le în anumite puncte favorabile unor ambuscade, unde prin exercitarea de violențe și amenințări cu represiuni asupra vieții, inclusiv prin folosirea armelor, îi determinau pe pasageri să le predea importante sume de bani sau bunuri. Mai nou, executarea acțiunilor este concepută în țara de origine și se referă la taxe de protecție, acțiuni de recuperare rapidă, acte de jaf, tâlhărie. Membrii echipelor circulă înarmați, singuri sau în grup, fiind gata să folosească armele; iată un asemenea caz: în una dintre zilele lunii octombrie 1993, la punctul de trecere a frontierei de la Siret, s-a prezentat un grup de turiști lituanieni, care au reclamat că, în timp ce se deplasau spre

53

graniță, între localitățile Matca, jud. lași, și Drăgușani, jud. Suceava, au fost atacați și jefuiți de persoane înarmate. Autocarul cu turiști a fost blocat de două autoturisme cu numere de înmatriculare din Republica Moldova, din care au coborât mai mulți indivizi, unul dintre aceștia a deschis foc de armă asupra autocarului. Autorii au fost identificați și arestați, respectiv 8 bărbați, în jurul vârstei de 45 de ani, din Republica Moldova. Liderul grupului făcea parte din gruparea „Mals” („Micuțul”), condusă de Oleg Kortusov, de 25 de ani, din Tiraspol. Din datele deținute de autorități rezultă că România a fost divizată în mai multe zone de „influență”, în care acționau mai multe grupări, formate din câte 4-8 indivizi și conduse de către un șef. Fiecare zonă are un șef care coordonează întreaga activitate și se subordonează, la rândul său, reprezentantului pentru România al organizației. Similare sunt structurile grupărilor de crimă organizată compuse de persoane din spațiul ex-sovietic, care desfășoară în România alte activități ilicite. Cunoscută este implicarea bandelor rusești în traficul de droguri, traficul cu autoturisme furate și traficul cu carne vie. b) Grupările turco-arabe. Un rol activ pe scena criminalității din România îl joacă cetățenii turci și cei din țările arabe, prezenți în țara noastră în număr mare, cu deosebire în marile centre urbane. Organizați în structuri criminale, aceștia comit diverse infracțiuni, de la furturi calificate, tâlhării, contrafacerea și uzul de documente false, organizarea filtrelor de trecere frauduloasă a frontierei până la omoruri deosebit de grave. Traficul de droguri este, de asemenea, practicat de grupările turco-arabe, acestea alimentând atât piața românească a drogurilor, cât și piața occidentală. Introducerea drogurilor în țară este favorizată de traficul intens de mărfuri și persoane din Turcia în România, ceea ce oferă posibilități de camuflare a acestora printre mărfuri, în structura mijloacelor de transport și chiar îngurgitate de curieri. Cunoscut este faptul că Turcia și mai ales țările arabe reprezintă piețe importante de desfacere a autoturismelor de lux furate din occident. Filiera arabă a traficului cu astfel de autoturisme este deosebit de activă. În timp ce cetățenii provenind din țările arabe au găsit o bază de sprijin în conaționalii lor care efectuau studiile în România, cei din Turcia s-au implantat prin cei ce aparțin comunității turce din țara noastră. O categorie aparte o reprezintă cetățenii turci de naționalitate kurdă, care, în numele diverselor organizații de care aparțin, acționează pentru strângerea de fonduri, recurgând la amenințări cu mână armată, răpiri de persoane, șantaje ori lichidarea fizică a celor care opun rezistență. Pentru a întreprinde acțiuni de genul celor menționate, sunt organizați în bande, dispun de armament și de documente false. Este de remarcat că victimele sunt, de regulă, conaționali cu autorii, iar mobilul infracțiunilor îl constituie răzbunarea, reglarea de conturi în afaceri, obținerea de avantaje materiale, divergențe de ordin politic. c) Crima organizată de origine chineză. Stabilirea pentru afaceri în România a unui mare număr de cetățeni chinezi a făcut posibilă și infiltrarea membrilor crimei organizate asiatice. După principiul că nu există chinez care să câștige bani și să nu plătească taxe de protecție triadelor, nu se putea ca o comunitate atât de mare să nu fie „protejată”. Orice încercare de nesupunere față de reprezentanții crimei organizate se soldează în multe cazuri cu „plasarea în geamantan” a oponentului, după ce în prealabil a fost ucis în chinuri groaznice. Cercetarea unor asemenea fapte este foarte greu de realizat, legea tăcerii fiind respectată cu sfințenie de către membrii comunității chineze. De asemenea, se întâmpină mari greutăți în identificarea victimelor datorită asemănării fizice a persoanelor din această etnie, dar și a „grijii” autorilor pentru mutilarea, ciopârțirea ori fierberea cadavrelor, pentru a nu fi recunoscute. Crima organizată chineză mai este implicată pe teritoriul României în comiterea de tâlhării, îndreptate în general împotriva propriilor conaționali, dar și în traficul de droguri. Mare parte a heroinei ce alimentează sau tranzitează România este introdusă de organizațiile mafiote chineze. d) Alte structuri de crimă organizată. În România mai activează și alte rețele de crimă organizată (italiene, columbiene, nigeriene, ungurești ș.a.), însă acestea nu și-au creat structuri proprii stabile, ci au integrat bande deja constituite de cetățeni români. Astfel, mafioții italieni sunt interesați de România atât ca piață de desfacere a drogurilor, cât și ca rută de tranzit. De asemenea, prin România se realizează deplasarea tinerelor prostituate recrutate în Europa de Est pentru bordelurile și barurile Occidentului, sub grija mafiei italiene. Din

54

țările Americii de Sud sunt expediate, atât prin colete poștale destinate unor cetățeni români, dar și pe calea aerului, cantități de droguri, mai ales pentru piața internă. Nigerienii sunt interesați în special de escrocherii financiare, iar ungurii de traficul de autoturisme furate. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm o serie de particularități ale combaterii crimei organizate în țara noastră. Astfel, constatăm că România, ca țară de tranziție, s-a confruntat cu o puternică escaladare a activității organizațiilor criminale. Din cauza pericolului pe care îl reprezintă, fenomenul crimei organizate atrage din ce în ce mai mult atenția populației, guvernelor naționale și organizațiilor internaționale. În fața acestei probleme majore, România nu putea să rămână insensibilă. Pentru a face față noilor provocări, au fost necesare măsuri imediate, care teoretic pot fi grupate în două categorii: interne și externe. a) Pe plan intern, măsurile au vizat: în primul rând, stabilirea anumitor strategii pe termen scurt, mediu și lung, care să vizeze cunoașterea fenomenului în ansamblul său, inclusiv în ceea ce privește aprecierea evoluției în perioada următoare, identificarea lipsurilor la capitolele legislație, instituții, logistică și găsirea celor mai eficiente căi de stopare a acestui tip de pericol; în al doilea rând, s-a urmărit crearea cadrului legislativ care să definească elementele de crimă organizată, să incrimineze ca infracțiuni fapte distincte din sfera acestui fenomen, să înăsprească pedepsele pentru unele fapte deja prevăzute în vechea legislație, dar care au căpătat un pericol sporit prin adăugarea elementului transfrontalier, toate în acord cu legislația internațională în domeniu. Exemplificăm în acest sens sporirea maximului de pedeapsă la traficul de droguri, ca urmare a frecvenței mai mari a acestui tip de infracțiuni, urmărindu-se astfel descurajarea traficanților; în al treilea rând, a fost necesară construirea unui cadru instituțional care să pună în aplicare strategiile adoptate și care să acționeze efectiv, cu bune rezultate pentru combaterea fenomenului. În acest sens, au fost create Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, a cărei competență este aceea de investigare și cercetare penală a infracțiunilor din domeniu, și Direcția Combatere a Criminalității Organizate din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, având atribuții pe linia documentării informative, constatării și instrumentării faptelor care țin de domeniul crimei organizate. Pe lângă acestea, au mai fost create și alte structuri în diverse domenii de activitate (de exemplu, Agenția Națională Antidrog - ANA, în domeniul prevenirii consumului de droguri, sau Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, în vederea detectării operațiunilor financiare suspecte) ori au fost stabilite sarcini specifice pentru alte instituții (unități de poliție, unități vamale, structuri de control fiscal, direcții de sănătate publică, unități de învățământ ș.a.). b) Pe plan extern, România, ca verigă dintr-un lanț planetar, a devenit parte la cele mai importante instrumente internaționale de reglementare adoptate în domeniul combaterii crimei organizate, inclusiv la Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transfrontaliere. De asemenea, prin instituțiile de profil s-au stabilit legăturile necesare unei bune cooperări internaționale pe următoarele paliere: schimbul permanent de informații cu privire la structurile de crimă organizată și activitatea acestora; participarea la unele acțiuni comune de monitorizare a rețelelor criminale și capturării membrilor acestora; derularea procedurilor legale de extrădare a celor implicați în activități de crimă organizată; acordarea de asistență victimelor aflate pe teritoriu străin; oferirea de sprijin în vederea recuperării prejudiciilor create. Chiar dacă în urma măsurilor luate s-au înregistrat unele rezultate în lupta cu structurile crimei organizate transfrontaliere, nu se poate spune că ceea ce s-a făcut este mulțumitor. În continuare se distrug destine din cauza consumului de droguri, viața și avutul cetățenilor sunt

55

amenințate, structurile politice, administrative și economice sunt roase de corupție, iar în jurul nostru roiesc indivizi prosperi fără a fi cunoscuți că ar câștiga legal nici cât să își întrețină familia. Față de manifestările tot mai agresive ale criminalității organizate, este necesar ca întreaga comunitate internațională să își strângă rândurile și să caute în permanență cele mai bune modalități de ripostă. Inamicul este unul puternic, în continuă perfecționare și ține pasul cu dezvoltarea societății legitime. În mod evident, fenomenul crimei organizate cunoaște o creștere fără precedent, iar prin formele noi de manifestare, prin caracterul tot mai organizat, pericolul deosebit și internaționalizarea sa, constituie o amenințare tot mai mare la adresa comunității umane, a instituțiilor democratice, a statului în ansamblul său. În același context, trebuie relevat faptul că legislația penală română reține termenii de corupție activă, respectiv pasivă, în conformitate cu Convenția penală privind corupția a Consiliului Europei (semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 și ratificată de România prin Legea nr. 27/2002). Urmărind evoluția legislației românești, se poate constata că modificările cadrului normativ intervenite după anul 1990 au determinat o extindere a sferei conceptului de corupție. Codul penal incriminează în capitolul privitor la infracțiunile de corupție un număr de patru astfel de infracțiuni, respectiv luarea de mită, darea de mită, traficul de influență și cumpărarea de influență (art. 289292). Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție reglementează în prezent două categorii de infracțiuni care se circumscriu sferei faptelor de corupție, la care se adaugă o a treia, care cuprinde infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Astfel, Legea nr. 78/2000 se referă la următoarele categorii de infracțiuni: infracțiuni de corupție; infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție; infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Precizăm că în prezent nu mai există categoria infracțiunilor în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu infracțiuni asimilate acestora, dispozițiile art. 17-18 din Legea nr. 78/2000 fiind abrogate. După intrarea în vigoare a Codului penal și a Legii nr. 187/2012 de punere în aplicare a acestuia, cu reducerea corelativă a limitelor de pedeapsă existente, legea-cadru în materia sancționării faptelor de corupție a fost modificată, însă fără schimbări conceptuale semnificative. Astfel, modificările aduse Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție prin Legea nr. 187/2012 sunt următoarele: În privința infracțiunilor de corupție: art. 5 s-a modificat: „(1) în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal. (2) în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la art. 10-13. (3) Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 181-185, prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene”; art. 6 s-a modificat: „Infracțiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 din Codul penal, dare de mită, prevăzută la art. 290 din Codul penal, trafic de influență, prevăzută la art. 291 din Codul penal, și cumpărare de influență, prevăzută la art. 292 din Codul penal, se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispozițiile art. 308 din Codul penal se aplică în mod corespunzător”; art. 61 a fost abrogat, infracțiunea de cumpărare de influență fiind preluată în art. 292 C. pen.; art. 7 a fost modificat: „Faptele de luare de mită sau trafic de influență săvârșite de o persoană care:

56

exercită o funcție de demnitate publică; este judecător sau procuror; este organ de cercetare penală sau are atribuții de constatare ori de sancționare a contravențiilor; d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul penal, ale cărei limite se majorează cu o treime”; art. 8, art. 81, art. 82 și art. 9 au fost abrogate. în privința infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție-, art. 10 a fost modificat: „Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: a) stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate, față de valoarea comercială reală, a bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operațiuni comerciale, ori a bunurilor aparținând autorității publice sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară; b) acordarea de subvenții cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a respectării destinației subvențiilor; c) utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum și utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice”; art. 11 s-a modificat: „(1) Fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplinește pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesnește efectuarea unor operațiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârșită într-un interval de 5 ani de la încetarea însărcinării, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă”; art. 131 a fost modificat: „în cazul infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 207 din Codul penal, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”; art. 132 s-a modificat: „în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”; art. 14 a fost abrogat. Referitor la infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene: titlul secțiunii a 41-a a fost modificat: „Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene”; art. 181 a fost modificat: „(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a) b) c)

57

a acestor fonduri. (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”; art. 182 s-a modificat: „(1) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației unui folos legal obținut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la alin. (1). (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”; art. 183 s-a modificat: „(1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”; art. 185 a fost modificat: „încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuții de decizie ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârșirea de către o persoană care se află în subordinea sa și care a acționat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 181-183 sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”; De asemenea: art. 19 privind măsura de siguranță a confiscării a fost abrogat; cu toate acestea, în continuare pot fi incidente, în condițiile legii, dispozițiile art. 112 C. pen. referitoare la confiscarea specială, iar în art. 1121 alin. (1) lit. m) din același cod privind confiscarea extinsă sunt menționate expres aceste categorii de infracțiuni printre cele care atrag o astfel de măsură de siguranță; în plus, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie; art. 25 alin. (4) a fost modificat: „Neîndeplinirea cu rea-credință a obligațiilor prevăzute la art. 23 și 24 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”; la art. 25, după alin. (4) a fost introdus alin. (5): „Dacă fapta prevăzută la alin. (4) a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni ia 2 ani sau amenda”. Dispozițiile care reglementează procedura aplicabilă în cazul urmăririi și judecării infracțiunilor de corupție se regăsesc în Codul de procedură penală și în legile speciale. Codul de procedură penală reglementează regulile procesului penal aplicabile tuturor infracțiunilor, inclusiv celor de corupție, în măsura în care nu se derogă prin legi speciale. Astfel, conform art. 36 alin. (1) C. proc. pen., competența de judecare a acestor fapte revine tribunalului, care judecă în primă instanță, printre altele: infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211,’art. 254, art. 263, art. 282, art. 289-294, art. 303, art. 304, art. 306, art. 307, art. 309, art. 345, art. 346, art. 354 și

58

art. 360-367;

infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcția Națională Anticorupție, dacă nu sunt date prin lege în competența altor instanțe ierarhic superioare. Conform Codului de procedură penală, investigatorii sub acoperire pot fi folosiți în cazul unor infracțiuni de mare gravitate, printre care și faptele de corupție, art. 148 alin. (1) C. proc. pen. făcând trimitere expresă la infracțiunile de corupție, la infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție și la infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Legea nu interzice ca, pentru declanșarea cercetărilor sau a urmăririi penale, să fie luate în calcul și sesizările anonime. Ca regulă, secretul bancar și profesional nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, și nici instanței de judecată, excepție făcând secretul profesional al avocatului exercitat în condițiile legii. Pentru reducerea situațiilor de risc privind comiterea faptelor de corupție, au fost adoptate o serie de acte normative care să încurajeze dezvoltarea unui mediu social mai sigur. Actul normativ care reglementează activitatea Direcției Naționale Anticorupție este O.U.G. nr. 43/2002, competența D.N.A. cunoscând modificări impuse de eficiența verificată în practică a acestor dispoziții legale. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cunoscută și ca „Pachetul anticorupție”, a creat cadrul juridic eficient pentru prevenirea marii corupții și asigurarea unei bune guvernări. În Partea I, „Reglementări generale pentru prevenirea și combaterea corupției”, legea conține dispoziții privind transparența activităților referitoare la obligațiile bugetare restante (Titlul I), transparența în administrarea informațiilor și serviciilor publice prin mijloace electronice (Titlul II), prevenirea și combaterea criminalității informatice (Titlul III), conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților și funcțiilor publice (Titlul IV), grupurile de interes economic (Titlul V). Pentru a se evita utilizarea fondurilor ilicite a fost adoptată Legea nr. 43/2003 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, care reglementa o serie de aspecte privind sursele de finanțare a activității unui partid, controlul finanțării activității partidelor politice, precum și limitele maxime ale cheltuielilor acestora, instituția publică cu atribuții de control privind constituirea și cheltuirea fondurilor partidelor politice fiind Curtea de Conturi. În prezent, după abrogarea legii amintite anterior, dispoziții similare se regăsesc în Legea nr. 334/2006. Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică stabilește regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, având ca scop sporirea responsabilității și transparenței administrației publice, precum și stimularea participării cetățenilor în procesul decizional. Principiile care stau la baza legii sunt informarea prealabilă, consultarea și participarea activă a cetățenilor la deciziile administrative și elaborarea proiectelor de acte normative. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcționarilor publici reglementează normele de conduită profesională a funcționarilor publici, având ca obiectiv creșterea calității serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public și eliminarea birocrației.

59

5. Traficul de droguri De-a lungul timpului, încercările de a defini fenomenul de criminalitate organizată au avut ca repere inițiale abordările de ordin social transpuse mai târziu în concepte și definiții juridice, autorii sintetizând o serie de probleme importante, general valabile și aplicabile în mai toate legislațiile naționale: noțiunea de criminalitate organizată sau de crimă organizată, utilizată adesea în discursurile politice și uneori în textele juridice, este o noțiune foarte largă, cuprinzând fenomene variate; definițiile fenomenelor de criminalitate organizată elaborate de către literatura de tip sociologic (americană și italiană) au avut o influență determinantă în definiția noilor generații de incriminări adoptate în dreptul european, fiind vorba de adaptarea dreptului substanțial la evoluția criminalității organizate; există o diferență notabilă între definițiile formulate în dreptul francez, cel belgian, elvețian și german. Astfel, în Belgia, criminalitatea organizată se referă, în principal, la organizațiile criminale străine (adesea de tip mafiot) implantate pe teritoriul țării, care reprezintă un real pericol pentru instituțiile politice și economice, caracterizate fiind de un înalt profesionalism, recurgând mai puțin la violență, dar utilizând presiunea și intimidarea. în Franța, definiția dominantă a criminalității organizate este axată pe actele criminale, și nu asupra persoanelor. Sunt incriminate actele privind criminalitatea afacerilor, actele de banditism, delicvența socială, fraudele informatice etc. în Germania, definițiile elaborate pun accentul pe existența unei organizații sau a unei rețele, precum și asupra caracterului antreprenorial al activităților ilicite prin care se obțin profituri, împrejurare care evidențiază puternica conotație economică a criminalității organizate. Putem concluziona astfel că, în evoluția lor, organizațiile criminale se orientează din ce în ce mai mult către activități de tip economic și financiar, exploatând frontiera laxă dintre activitățile licite și cele ilicite, dintre criminalitatea economică și criminalitatea organizată. O altă caracteristică evidențiată în studiile sociologice efectuate se referă la faptul că organizațiile criminale utilizează un modus operandi specific. Interesantă este opinia experților elvețieni, care consideră că, la acest moment, „criminalitatea organizată nu se definește în principal prin obiectul și domeniul în care sunt desfășurate activitățile, ci mai ales prin tipul de mijloace folosite, în timp ce în legislația belgiană sunt menționate ca modalități de operare intimidarea, amenințarea și violența. Rezultă, așadar, că definiția juridică (normativă) a criminalității organizate generează o funcție simbolică și una operațională. Este vorba, potrivit autorului citat, de o dimensiune simbolică, în sensul clasic, a funcției de consolidare a sentimentelor colective și de salvgardare a coeziunii sociale, atribuită de către Durkheim pedepsei. Eficiența simbolică a normei juridice trebuie înțeleasă, în cazul nostru, ca aptitudinea ei de a produce anumite reprezentări individuale sau colective, anumite reacții și răspunsuri față de fenomen. Această funcție simbolică are, la rândul ei, o dublă dimensiune. în primul rând, este vorba de faptul că adoptarea de norme incriminatorii produce o puternică impresie în legătură cu faptul că revendicările sau nevoile sociale vizate de aceste reguli vor fi satisfăcute, independent de posibilitățile reale de aplicare a lor în practică. În al doilea rând, norma adoptată induce un sentiment de încredere a populației în autoritatea publică, preocupată să protejeze interesele legitime ale cetățenilor, prin construcția unui arsenal legislativ de tip procedural și organizațional al cărui scop principal îl constituie eficacitatea aparatului represiv împotriva fenomenelor și, evident, a indivizilor periculoși. Cadrul legislativ utilizat pentru reprimarea criminalității organizate are ca scop și consolidarea structurilor de aplicare a legii. Legislația adoptată în majoritatea țărilor europene întărește rolul poliției și al magistraturii în lupta contra criminalității organizate. Se afirmă că „poliția a câștigat o autonomie evidentă față de justiție. Autorizațiile prealabile pentru executarea unor măsuri speciale sunt în mod progresiv supuse doar unui control ulterior sau unei simple informări a autorității judiciare. în mod progresiv, procedurile excepționale devin 60

regulă, un drept comun, așa cum se întâmplă în Franța. Măsurile temporare luate după atentatele din 11 septembrie 2001 au devenit definitive”. România nu păstrează tradiția unor forme de crimă organizată cu reminiscențe istorice evidente. Amintirile despre unele structuri specifice crimei organizate sunt legate de existența sporadică și conjuncturală în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XlX-lea, pe teritoriul țărilor române, a unor bande de tâlhari care jefuiau în principal trecătorii bogați de bunurile pe care le aveau asupra lor, dar se dedau și la alte genuri de furtișaguri. Unele dintre aceste bande s-au constituit din persoane persecutate de autorități sau care nu au mai suportat sărăcia și abuzurile moșierilor, fapt pentru care, inițial, s-au erijat în apărătorii țărănimii exploatate, ceea ce a făcut ca șefii lor să devină eroi populari. În condițiile sărăciei de după cel de-al Doilea Război Mondial și lipsei mărfurilor de pe piață, în România s-a dezvoltat o „piață neagră” pe care se valorificau alimente, îmbrăcăminte, bunuri electrocasnice, combustibil ș.a. în acest sens, s-au constituit adevărate rețele de speculanți din care făceau parte atât infractori, dar și persoane „onorabile”, reprezentanți ai puterii politice, directori de întreprinderi, gestionari ș.a. Acest fenomen s-a amplificat în anii ’80, pe fondul accentuării crizei economico-sociale, a disfuncționalităților și disproporțiilor generate de politica totalitară a partidului unic de guvernământ. Până la finele anului 1989 nu putem vorbi însă despre adevărate structuri de crimă organizată în România. Eșecul regimului comunist și reconectarea țării noastre la sistemul economic, politic, social și cultural mondial, după anul 1990, au reprezentat și integrarea la circuitul criminal transnațional. România a devenit interesantă și atractivă nu numai pentru investitorii străini, dar și pentru rețelele de crimă organizată din diverse țări, astfel că în scurt timp fenomenul criminal a cunoscut o evoluție fără precedent. Dintre factorii economico-sociali care au favorizat proliferarea crimei organizate în România, amintim: amplificarea crizei economice și a instabilității sociale, ceea ce a dus la scăderea dramatică a nivelului de trai pentru majoritatea populației; reducerea locurilor de muncă și creșterea alarmantă a șomajului, îndeosebi în rândul tineretului; lipsa de reacție a autorităților pe fondul crizei mondiale a instituțiilor statului, lipsa unei legislații adecvate și logistica deficitară; perpetuarea birocratismului vechii orânduiri și amplificarea fenomenului corupției, favoritismului și nepotismului la nivelul tuturor categoriilor de funcționari publici; lipsa unor instituții eficiente de control și a pregătirii necesare funcționarilor din instituțiile desemnate să combată fenomenul infracțional; slăbirea controlului la punctele de trecere a frontierei și lipsa unei legislații adecvate privind regimul vamal; poziția geografică a României, aflată pe rutele traficului de droguri, pe filiera traficului de autoturisme furate și a traficului de carne vie. Creșterea criminalității în România după anul 1989 este consecința atât a impactului problemelor economico-sociale grave, caracteristice perioadei de tranziție către economia de piață, cât și a interpretării greșite a libertăților democratice de către unele persoane, la care se adaugă tendința elementelor infractoare de a-și internaționaliza activitatea infracțională prin crearea de legături în alte țări. Reglementarea traficului de droguri prin legi speciale În ultimii ani, flagelul drogurilor reprezintă fenomenul cel mai complex, profund și tragic al lumii contemporane, în condițiile în care, anual, miliarde de dolari și sute de mii de oameni sunt angrenați, din perspective diferite, în traficul și consumul de droguri. Criminalitatea creată de droguri, prin consecințele sale de ordin social, economic, medical, cultural și politic, cauzează prejudicii considerabile nu numai intereselor de stat, dar și celor ale societății, ale indivizilor în special, atentează la viața și sănătatea cetățenilor, influențează, în mod adesea ireversibil, conștiința și comportamentul oamenilor.

61

Îngrijorarea specialiștilor în materie (medici, psihologi, sociologi, profesori, ziariști, funcționari din diferite organisme statale, specialiști cooptați în organizații neguvernamentale) este alimentată, în primul rând, de mondializarea acestei problematici și de ștergerea tot mai rapidă a distincției existente într-o recentă anterioritate între țările producătoare, cele consumatoare și cele de tranzit. Un exemplu elocvent din acest punct de vedere îl constituie escaladarea problematicii în România începând cu anul 1990, când traficul ilicit și abuzul de droguri au surclasat toate pronosticurile specialiștilor, astfel că dintr-o țară de „tranzit” a devenit una cu o problematică specifică. Alarma socială născută din proliferarea fără precedent a drogurilor conduce la ideea că strategiile de luptă adoptate împotriva acestui fenomen, în general vorbind, de către comunitatea mondială s-au dovedit a fi ineficiente. În prezent, traficul ilicit de droguri este o activitate criminală de amploare, cu caracter transnațional, care se desfășoară în conformitate cu legile economiei de piață, având drept scop imediat alimentarea centrelor de consum și ca finalitate obținerea unor enorme beneficii, ceea ce presupune, în mod justificat, interesul statului de a-și orienta în mod cât mai eficient propria politică în lupta antidrog, pentru apărarea sănătății propriilor cetățeni și salvarea valorilor socio-morale. Necesitatea studierii cauzelor generatoare ale traficului și consumului ilicit de droguri, cât și găsirea unor mijloace și metode eficiente de prevenire și combatere rezultă din analiza și interpretarea a cel puțin trei categorii de factori: numărul consumatorilor de droguri la nivel mondial; numărul deceselor și al îmbolnăvirilor cauzate de consumul de droguri; suma totală a profiturilor ilicite obținute în urma traficului și consumului de droguri. Din această triplă perspectivă, ultimele evaluări ale ONUDC (Biroul ONU pentru droguri și criminalitate) World Drug Report 2014) au stabilit faptul că, la nivel global, între 162 și 324 milioane de persoane, reprezentând între 3,5%-7,0% din populația lumii cu limite de vârstă cuprinse între 15-64 de ani, au folosit un drog ilicit, după cum urmează: canabis - 177,63 milioane de consumatori; opioide - 33,04 milioane de consumatori; opiacee - 16,37 milioane de consumatori; cocaină - 17,24 milioane de consumatori; ATS - 34,40 milioane de consumatori; Ecstasy- 18,75 milioane de consumatori. Numărul persoanelor care în mod frecvent consumă droguri sau al celor care sunt dependente de droguri ori au tulburări ca urmare a consumului de droguri rămâne între 16 și 39 milioane. Problematica dependenței și a consumului de droguri trebuie analizată prin raportare la numărul deceselor și al îmbolnăvirilor cauzate de consumul de droguri. Potrivit acelorași analize, a rezultat faptul că un număr estimat de 183.000 decese legate de consumul de droguri au fost raportate doar în anul 2012, rata mortalității fiind de 40 decese/1 milion în rândul populației cu vârsta cuprinsă între 15-64 ani. Din totalul numărului de consumatori de droguri, 12,7 milioane de persoane își injectează drogurile ca alternativă de consum, iar 13,1% dintre aceștia sunt infectați cu HIV. Dacă la cele două evaluări - numărul de consumatori de droguri și numărul deceselor și al îmbolnăvirilor corelative - luăm în discuție și suma totală a profiturilor ilicite obținute în urma traficului și consumului de droguri, imaginea reală a acestui fenomen devine cu adevărat îngrijorătoare. ONUDC apreciază valoarea de pe piață a drogurilor ilicite la 13 miliarde de dolari în ceea ce privește producția, la 94 de miliarde de dolari din punctul de vedere al vânzărilor cu ridicata și la 322 miliarde de dolari dacă ne referim la vânzările cu amănuntul, estimări realizate pe baza prețurilor practicate și a confiscărilor efectuate. Veniturile obținute din industria drogurilor sunt mai mari decât produsul intern brut al 88% din țările lumii. Volumul vânzărilor de droguri cu ridicata a reprezentat echivalentul mondial a 12%

62

din exportul de chimicale, 14% din exportul de produse agricole și a depășit exporturile de minerale din anul 2003. Fiecare stat (ba chiar colectivitățile sociale din interiorul unei țări) are anumite „particularități”, create de așezarea geografică, de tradiții, religie, cultură și, nu în ultimul rând, de diversitatea și disponibilitatea drogurilor la un anumit moment dat. Aceste specificități trebuie corelate cu calitatea măsurilor preventive și punitive luate de organele statale cu asemenea atribuțiuni. lată de ce, la orientarea politicii interne, trebuie să se ia în considerare „profilul” traficului ilicit de droguri existent pe teritoriul României, în raport cu totalitatea factorilor criminogeni. Or, acest lucru presupune, în primul rând, o atentă și complexă analiză și concretizare a celor trei vectori care constituie structura fenomenului aflat în discuție, și anume: drogul individul - societatea. Primele încercări de abordare unitară la nivel internațional a fenomenului traficului și consumului de droguri - atât în ceea ce privește terminologia, cât și politica față de aceste fenomene - datează de la începutul secolului XX, fiind reprezentate de Conferința de la Shanghai din 1909, care a reunit treisprezece delegații ale unor țări implicate activ în comerțul cu opiu (SUA, China, Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Olanda, Portugalia, Austro-Ungaria, Rusia, Japonia, Siam și Persia) și a vizat stabilirea unor criterii privind această activitate. Ulterior, în cadrul Conferinței de la Haga din 1912, au fost stabilite noi reguli privind comerțul cu opiu, morfină, cocaină și codeină, fiind acreditată și acceptată ideea necesității unui control al utilizării acestor substanțe în scop medical. La 23 ianuarie 1912, un număr de 12 state, printre care Germania, Anglia, Olanda, Portugalia, Rusia, Italia, s-au reunit la Haga, unde au convenit intrarea în vigoare, până la data de 31 decembrie 1914, a Convenției internaționale a opiului. Convenția în cauză prevedea că producția și desfacerea opiului brut trebuie supuse controlului național, prin legi adoptate de fiecare stat în parte. Astfel, fabricarea, vânzarea și consumul substanțelor și produselor cu conținut stupefiant (morfina, alte opiacee, cocaina) trebuiau destinate exclusiv finalităților medicale ori altor scopuri legitime, iar fabricarea și comercializarea acestora erau supuse unui sistem de înregistrare și licențiere. Intrarea în vigoare a convenției nu a mai fost posibilă din cauza intervenției primei conflagrații mondiale, care a canalizat în altă direcție preocupările statelor semnatare. Prin Tratatul de la Versailles adoptat după încheierea războiului s-a ratificat Convenția de la Haga, aceasta fiind considerată intrată în vigoare abia în acest moment. În data de 19 februarie 1925, s-a semnat la Geneva Convenția internațională a opiului, extinzându-se sfera de aplicabilitate a Convenției de la Haga și asupra cânepii indiene și a frunzelor de coca, interzicând utilizarea acestora în alte scopuri decât cele medicale sau științifice. Prin această Convenție au fost reglementate certificatele de import și licențele de export pentru substanțele și produsele cu conținut stupefiant, urmărindu-se permanenta supraveghere a mișcării drogurilor pe plan internațional. Prin Convenția de la Geneva, semnată la 13 iulie 1931, s-a urmărit limitarea fabricării, precum și a importării peste cantitățile maximale a substanțelor și produselor stupefiante fixate după evaluarea necesarului intern de droguri al fiecărui stat. Se rezervă dreptul de a importa și distribui heroina numai guvernelor, în scopuri legitime. Convenția pentru pedepsirea traficului ilicit de droguri dăunătoare, adoptată la Geneva la data de 26 iunie 1936, instituie comisiile rogatorii ca instrumente de luptă împotriva persoanelor fizice implicate în traficul ilicit de droguri. Se înființează și un Oficiu Central Internațional însărcinat cu coordonarea pe plan mondial a luptei împotriva producției și traficului ilicit cu substanțe stupefiante. De asemenea, se prevăd măsuri privind asistența juridică internațională, reglementându-se în acest sens obținerea ori acordarea extrădării în cazurile enumerate în Convenție. La 19 noiembrie 1948 se semnează Protocolul de la Paris, prin care Organizația Mondială a Sănătății este autorizată să propună supunerea oricărui drog nou-obținut, care poate crea dependența fizică sau psihică, reglementării internaționale în materie. Datorită numeroaselor reglementări în domeniu, pe alocuri contradictorii, Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite autorizează Comisia de Stupefiante din cadrul aceluiași organism pentru elaborarea unei convenții care să centralizeze prevederile anterioare,

63

precum și să statueze noi măsuri și instrumente de luptă împotriva traficului de droguri. Urmare a acestei directive, la 25 ianuarie 1961 s-a adoptat Convenția unică asupra stupefiantelor, care a intrat în vigoare la 13 decembrie 1964. În această Convenție a fost prevăzută înființarea unei instituții pentru coordonarea pe plan internațional a luptei împotriva traficului ilicit de produse și substanțe stupefiante, respectiv Organul Internațional de Control al Stupefiantelor (OICS). Față de reglementările adoptate anterior, întâlnim în Convenție noi dispoziții referitoare la tratamentul medical și readaptarea toxicomanilor, precum și la instituirea unui control privind heroina și cetobemidona. Se reiau dispozițiile referitoare la reglementarea importului și exportului de stupefiante, cerându-se ca exporturile să fie supuse, în mod obligatoriu, autorizării celor două guverne, respectiv al țării exportatoare și al țării importatoare. Din cauza evoluției îngrijorătoare a traficului și consumului ilicit de droguri, se impunea o modificare a reglementării internaționale în acest domeniu, motiv pentru care a fost adoptat, tot la Geneva, un Protocol privind amendamentele aduse Convenției unice asupra stupefiantelor din 1961. Astfel, în Protocol se prevedeau completarea regimului pentru evaluarea suprafețelor cultivate cu mac opiaceu și fabricarea stupefiantelor sintetice, limitarea producției de opiu și distrugerea plantațiilor de mac opiaceu și a celor de canabis cultivate în mod ilegal, prevenirea abuzului de stupefiante și asigurarea unui tratament complet și corect pentru toxicomani, precum și luarea de măsuri de reinserție socială a acestora. Convenția privind substanțele psihotrope din 1971 a fost adoptată la Viena, ca urmare a Conferinței Plenipotențiarilor din 77 de state, cu participarea reprezentanților Organizației Mondiale a Sănătății, Organului Internațional de Control al Stupefiantelor și Organizației Internaționale de Poliție Criminală. Această convenție, intrată în vigoare la 16 august 1976, cuprinde în principal măsuri restrictive referitoare la anumite substanțe cu proprietăți halucinogene, depresoare sau stimulente, ce afectează sistemul nervos central, substanțe neincluse în lista prevăzută în Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961 (amfetamine, barbiturice, tranchilizante, LSD-25). De asemenea, în noua reglementare se instituie o licență specială pentru fabricarea, comercializarea, distribuirea și posesiunea substanțelor psihotrope, exportul și importul fiind interzise, afară de cazul când exportatorul și impor- tatorul sunt instituții guvernamentale sau organisme competente să desfășoare activități licite cu ele. Ca urmare a Declarației privind lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri, adoptată de Adunarea Generală ONU la 14 decembrie 1984, în care se statua necesitatea unei noi reglementări în domeniu, s-a desfășurat la Viena, în perioada 25 noiembrie - 20 decembrie 1988, o conferință internațională, unde s-a adoptat Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, care a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1990. Părțile semnatare s-au angajat să elimine ori să reducă, pe măsura posibilităților, cererea ilicită de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și să armonizeze legislațiile naționale cu prevederile Convenției. S-a mai stipulat și importanța cooperării internaționale pentru combaterea, într-o manieră cât mai eficace, a diferitelor manifestări ale traficului ilicit și consumului de droguri. Acestea sunt doar câteva dintre cele mai importante momente ale evoluțiilor înregistrate la nivel internațional pe linia stabilirii unui limbaj comun, mai ales în plan juridic, cu privire la fenomenul traficului și consumului de droguri, deciziile astfel adoptate fiind transpuse în plan legislativ și administrativ de majoritatea țărilor, în conformitate cu specificul și interesele locale și regionale. Între anii 1872 și 1873 este redactată Legea sanitară, care va fi promulgată în 1874. Acest act normativ stipulează obligația autorizării din partea organelor Ministerului de Interne pentru deschiderea și funcționarea farmaciilor. În anii 1885 și 1893 apar noi legi sanitare, iar regimul substanțelor toxice stabilit de acestea va fi revizuit în 1886 și 1893. În 1910 intră în vigoare o nouă lege de profil în domeniul sănătății, care reglementează exercitarea profesiunii de farmacist, solicitând existența unei diplome care să ateste studiile în materie, precum și o deontologie referitoare la prescrierea, administrarea și circulația drogurilor. În anul 1912 România a aderat la Convenția internațională privind stupefiantele, semnată

64

la Haga în 1910. În 1921 se înființează Ministerul Sănătății și Ocrotirii Sociale, care preia de la Ministerul de Interne atribuțiile de control și organizare medicală și farmaceutică. Apare, la data de 21 aprilie 1921, Regulamentul drogurilor și vânzării substanțelor medicamentoase brute, care prevede, printre altele, că deținerea și vânzarea substanțelor medicamentoase brute, materiilor toxice și produselor fabricilor chimice indigene și străine cu o întrebuințare în medicină vor fi autorizate de Direcțiunea Generală a Serviciului Sanitar. La 18 mai 1928, România ratifică Convenția internațională privind opiul, semnată la data de 19 februarie 1925. În 1928 apare Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante, care considera ca fiind stupefiante opiul și preparatele sale sub orice formă, morfina, codeina, cocaina și derivații acesteia. De asemenea, importul, fabricarea, debitarea și comerțul cu stupefiante sunt interzise. Constituie infracțiune și consumul în public de stupefiante, oferirea ori înlesnirea întrebuințării lor, prin orice mijloace, facilitarea obținerii de către medic ori eliberării de către farmacist fără ordonanță medicală ori pe bază de ordonanță falsă, consumul abuziv, înlesnirea intrării frauduloase în țară a stupefiantelor de către vameși. În această lege este prevăzută o dispoziție procedurală interesantă, care statuează că procesele-verbale de constatare a infracțiunii flagrante, încheiate de organele Ministerului Sănătății Publice și Ocrotirii Sociale, de funcționarii Ministerului de Finanțe, în punctele de trecere a frontierei de stat, precum și de ofițerii de poliție judiciară fac dovada deplină în fața instanțelor judecătorești, însoțite de corpul delict sau de urmele acestuia. De asemenea, constatarea săvârșirii infracțiunii trebuia făcută în prezența a cel puțin doi martori. La data de 24 iulie 1933 a intrat în vigoare Regulamentul monopolului de stat al stupefiantului, care prevedea că importarea, depozitarea, fabricarea, debitarea, punerea în circulație și comercializarea în întreaga țară a tuturor produselor și substanțelor stupefiante, precum și a diferitelor preparate, confecționarea lor în orice formă farmaceutică și a specialităților farmaceutice care conțin stupefiante sunt un drept exclusiv al statului, exploatat prin monopolul de stat al stupefiantelor. Se înființează Comisia monopolului stupefiantelor, având ca atribuții exercitarea controlului fabricării, exportului și desfacerii stupefiantelor și a preparatelor cu același conținut pe întreg teritoriul României și avizarea prealabilă a tuturor problemelor care privesc acest monopol. Prin Decretul nr. 456/1952 se reglementează regimul substanțelor toxice în țara noastră, prevăzându-se că fabricarea, producerea, experimentarea, prelucrarea, vânzarea, cumpărarea, transportul, deținerea sau întrebuințarea substanțelor și produselor toxice sunt permise numai organelor și instituțiilor de stat, ca și întreprinderilor și organizațiilor economice de stat și cooperatiste care sunt obligate a se înregistra în acest scop la organele Miliției. Printre substanțele toxice prevăzute în tabelul anexă la decret se numără și droguri și alcaloizi ai acestora (heroina, cocaina, morfina, opiul, aconitina, atropină, amanitina). La 7 noiembrie 1960 se ratifică Protocolul încheiat la Paris la 19 noiembrie 1948. În Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor și al substanțelor stupefiante, în art. 1, se prevăd ca infracțiuni producerea, deținerea sau orice operațiune privind circulația produselor ori a substanțelor stupefiante, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin asemenea substanțe, prescrierea de către medic, fără a fi necesar, a produselor sau a substanțelor stupefiante, organizarea ori îngăduirea consumului acestora în anumite locuri, experimentarea stupefiantelor, administrarea lor unei alte persoane, în orice mod, fără prescripție medicală, recoltarea ori deținerea în scop de prelucrare a plantelor cu conținut stupefiant. În Buletinul Oficial a fost inserată o listă ce prevedea substanțele și produsele stupefiante. Reglementarea în vigoare corespondentă - Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope consolidează aceeași terminologie juridică. La 31 decembrie 1973 România aderă la Convenția unică asupra stupefiantelor din 25 ianuarie 1961 și la Protocolul privind modificarea acestei convenții, încheiat la Geneva la 25 martie 1972. Prin Decretul nr. 476/1979 privind regimul produselor și substanțelor toxice, se face o delimitare clară între produsele și substanțele toxice și stupefiante.

65

Prin Legea nr. 118/1992 țara noastră aderă la Convenția asupra substanțelor psihotrope din 1971 și la Convenția Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988. La 26 iulie 2000 a intrat în vigoare Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, iar la 20 decembrie 2000 a fost adoptată H.G. nr. 1359/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 143/2000, în prezent abrogată și înlocuită prin H.G. nr. 860/2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu modificările și completările ulterioare. Pentru sporirea eficienței în combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, la 17 mai 2002 a fost adoptată Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiți la fabricarea ilicită a drogurilor, care pentru o perioadă de timp, până la abrogarea sa expresă (prin O.U.G. nr. 121/2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri), a asigurat cadrul procesual specific. Întrucât traficul ilicit de droguri cunoaște o amploare fără precedent, pentru eficientizarea cooperării internaționale în combaterea acestui flagel, România a încheiat mai multe acorduri bilaterale internaționale în acest sens, precum: O.G. nr. 4/2001 pentru ratificarea Scrisorii de înțelegere dintre Guvernul României și Guvernul Statelor Unite ale Americii privind controlul drogurilor și aplicarea legii, semnată la București la 3 iulie 2001; Legea nr. 64/2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Federative a Braziliei privind cooperarea în combaterea producerii și traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, a folosirii inadecvate și a farmacodependenței, semnat la București la 22 octombrie 1999; Legea nr. 123/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Statului Israel privind cooperarea în combaterea traficului ilicit și a abuzului de droguri și substanțe psihotrope și a altor infracțiuni grave, semnat la Ierusalim la 17 iulie 2001; Legea nr. 465/2002 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Cehă privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la Praga la 13 noiembrie 2001; Legea nr. 610/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Albania cu privire la cooperarea în domeniul combaterii terorismului, a crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnat la București la 7 iunie 2002 ; Legea nr. 70/2003 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnat la Sofia la 10 iulie 2002. În context global, rolul României în combaterea traficului de droguri este unul important, aceasta și prin raportare la rutele actuale, internaționale și regionale, de transport al drogurilor. Rutele pe care de-a lungul anilor s-au transportat droguri în Europa și America au fost descoperite relativ recent. Țările în care se produce opiul în mod ilicit sunt destul de numeroase. În Orient, principalii producători sunt Afganistan, Pakistan, Birmania, Laos, Thailanda, dar, de departe, Turcia este cel mai important producător ilicit de opiu în această ierarhie. Producția ilicită din Turcia are ca destinație țări din zonă sau Europa. O primă rută este constituită din Turcia, Iran, Egipt, Arabia Saudită și Israel. O altă rută folosită de traficanți este cea maritimă, opiul fiind încărcat în Istanbul și transportat pe Marea Neagră și apoi pe Marea Mediterană în portul francez Marsilia, care este cunoscut ca fiind unul dintre principalele orașe europene unde traficanții transformă opiul în morfină și apoi în heroină. Morfina sau heroina fabricată în laboratoarele clandestine din Marsilia este destinată în principal Statelor Unite, unde ajunge pe ruta maritimă Marsilia - New York sau pe calea aeriană dintre cele două orașe.

66

O hartă întocmită de autoritățile din SUA atestă că drogurile pătrund în țară prin diverse zone, dar în principal prin poarta aeriană a New York-ului. O parte din droguri este transportată tot pe calea aerului în Canada, iar de aici sunt transportate terestru spre frontiera cu SUA, ajungând din nou în New York. O altă parte este scoasă din Canada și trecută ilicit în Mexic, iar apoi de aici drogurile sunt trecute prin punctele de frontieră în SUA. Din Asia de Sud-Est, opiul transformat în morfină părăsește zona Bangkok-ului pe mare, cu destinația Hong Kong, iar aici morfina este transformată în heroină în laboratoarele clandestine și este livrată consumatorilor din zonă, fiind rare cazurile când heroina preparată în Hong Kong ia altă destinație. În ceea ce privește cocaina - care, în principal, este fabricată de traficanții din Peru și Bolivia -, aceasta se îndreaptă spre SUA. O mare pondere în traficul ilicit de stupefiante revine canabisului, principalii furnizori fiind Mexic, America de Sud, Jamaica, America Centrală, Liban, Afganistan, Pakistan, Nepal, Birmania și Indonezia. În SUA, canabisul este introdus prin diferite puncte de frontieră din Mexic, dar și prin transporturi ilicite ce sosesc din Jamaica. Marea Britanie este, de asemenea, „aprovizionată” cu canabis de traficanții din Nigeria și Jamaica, iar Maroc livrează canabis către Spania, Franța și Peninsula Scandinavă. Alte rute ale canabisului pornesc din Libia și Maroc cu destinația Egipt, din Nepal către Europa de Vest sau din Indonezia către Australia și Noua Zeelandă. România prezintă un interes din ce în ce mai mare pentru rețelele de traficare a hașișului din Africa (Tanzania și Maroc) și a cocainei din America de Sud (Peru și Venezuela) spre Europa Occidentală (mai ales Germania, Olanda, Belgia, Austria, Italia, Spania), folosindu-se atât rutele pe mare până în Portul Constanța, cât și cele aeriene, direct în București. De altfel, țara noastră este în atenție pentru trei dintre cele cinci variante ale „Rutei Balcanice”, respectiv: Turcia - România - Ungaria - Slovacia - Cehia - Germania - Olanda (itinerariul nordic); Turcia - Bulgaria - România - Ungaria - Austria - Germania - Olanda (itinerariul nordic); Turcia - Bulgaria - România - Ucraina - Polonia - Germania (itinerariul nordic). Dintr-o țară exclusiv de tranzit, cum a fost în anii anteriori, România a devenit în prezent și teritoriu de depozitare, astfel că heroina introdusă în special prin frontiera de sud (de exemplu, pe ruta Afganistan - Iran - Turcia - Bulgaria) este stocată pe diferite perioade de timp, iar când condițiile sunt apreciate de narcotraficanți ca favorabile, este redistribuită spre Europa Centrală sau de Vest, de regulă prin frontiera de vest. Este evident faptul că, fără adoptarea unor mijloace legislative adecvate, moderne și solide, lupta antidrog este una formală. De aceea, odată cu adoptarea Legii nr. 143/2000, România și-a ajustat și consolidat dispozițiile prevăzute de creațiile legislative anterioare. Superioritatea reglementărilor în materia combaterii traficului și consumului ilicit de droguri cuprinse în Legea nr. 143/2000, în comparație cu reglementările existente până la apariția acesteia, rezultă Inclusiv din faptul că lista cu substanțele șj produsele stupefiante se regăsește ca anexă la Legea nr. 143/2000. Întrucât până la apariția acestei legi lista era anexă la un act normativ extrapenal (Instrucțiunile nr. 103 ale Ministerului Sănătății), prin includerea în lege au fost înlăturate dificultățile întâlnite în practica judiciară referitoare la aplicarea fostului art. 312 C. pen. 1969. Astfel, au existat cazuri când persoanele care dețineau sau încercau să comercializeze stupefiante au invocat în fața autorităților judiciare necunoașterea calificării ca stupefiante a substanțelor sau produselor respective și, întrucât ele aveau această calificare dată printr-o lege extrapenală, erau aplicate dispozițiile privitoare la eroarea de fapt (eroarea de drept extrapenală). În prezent, Legea nr. 143/2000 cuprinde patru tabele în care sunt incluse toate drogurile și precursorii care se află sub control național și cărora li se aplică dispozițiile prevăzute în legea specială. În tabelele nr. I și nr. II au fost înscrise drogurile de mare risc (de exemplu, heroina, LSD, methadona, morfina sunt prevăzute în tabelul nr. I, iar cocaina, codeina, fentanilul, opiul în tabelul nr. II), primul conținând 102 droguri, iar cel de-al doilea 118 droguri. Tabelul nr. III cuprinde 95 de

67

droguri de risc (de exemplu, canabis, diazepam, meprobamat, nitrazepam etc.), iar tabelul nr. IV substanțele sau produsele calificate de lege ca precursori. Precursorii sunt substanțe chimice ce se folosesc în laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor și, datorită proprietăților strâns legate de producerea unor droguri, aceste substanțe au fost introduse sub control național, fiind prevăzute în tabelul nr. IV al Legii nr. 143/2000 (de exemplu, efedrina, ergometrina, acetona, permanganatul de potasiu, toluenul etc.). De asemenea, se mai observă că legiuitorul a denumit Legea nr. 143/2000 ca fiind legea privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, iar nu de stupefiante, fapt explicat prin art. 1 lit. b) din lege, în care se precizează faptul că prin termenul droguri se înțelege „plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe”, sens mult mai larg decât cel al noțiunii de stupefiante. a) Legea nr. 143/2000 realizează unificarea tuturor dispozițiilor de drept penal material cu privire la droguri într-un singur act normativ. Prin art. 27 din lege au fost abrogate, în mod expres, dispozițiile art. 312 C. pen. 1969 în ceea ce privește produsele și substanțele stupefiante și orice alte dispoziții contrare. Ca urmare a acestei dispoziții legale, infracțiunea prevăzută de art. 312 C. pen. 1969 a avut ca denumire marginală „traficul de substanțe toxice”, iar dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 73/1969 au fost abrogate implicit; b) pentru prima dată, în art. 1 din Legea nr. 143/2000 se realizează o interpretare legală amănunțită cu privire la înțelesul unor termeni și expresii cuprinse în lege, respectiv: substanțe aflate sub control național - drogurile și precursorii înscriși în tabeleleanexă nr. I-IV, care fac parte integrantă din lege; tabelele pot fi modificate prin înscrierea unei noi plante sau substanțe, prin radierea unei plante sau substanțe ori prin transferarea acestora dintr-un tabel în altul, la propunerea ministrului sănătății sau a ministrului afacerilor interne; droguri - plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele nr. I-III; droguri de mare risc - drogurile înscrise în tabelele nr. I și II; roguri de risc - drogurile înscrise în tabelul nr. III; precursori - substanțele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor, înscrise în tabelul nr. IV; inhalanți chimici toxici - substanțele stabilite ca atare prin ordin al ministrului sănătății; consum ilicit de droguri - consumul de droguri aflate sub control național, fără prescripție medicală; consumator - persoana care își administrează sau permite să i se administreze droguri, în mod ilicit, prin înghițire, fumat, injectare, prizare, inhalare sau alte căi prin care drogul poate ajunge în organism; consumator dependent - consumatorul care, ca urmare a administrării drogului în mod repetat și sub necesitate ori nevoie, prezintă consecințe fizice și psihice conform criteriilor medicale și sociale; program integrat de asistență a consumatorilor și a consumatorilor dependenți de droguri - totalitatea serviciilor de sănătate și a serviciilor de asistență psihologică și socială asigurate în mod integrat și coordonat persoanelor consumatoare de droguri, prin unitățile medicale, psihologice și sociale, publice, private și mixte; circuit integrat de asistență a consumatorilor și a consumatorilor dependenți de droguri - totalitatea programelor integrate de asistență asigurate consumatorilor și consumatorilor dependenți în vederea ameliorării stării de sănătate în sensul bunăstării fizice, psihice și sociale a individului; program terapeutic - totalitatea serviciilor și a măsurilor medicale și psihologice integrate, individualizate prin evaluare, planificare, monitorizare și adaptare continuă pentru fiecare consumator dependent, în vederea întreruperii consumului, a înlăturării dependenței psihice și/sau fizice și/sau a reducerii riscurilor asociate consumului; program psihologic și social - totalitatea serviciilor de evaluare, consiliere și

68

psihoterapie individuală sau de grup și a serviciilor și măsurilor sociale, individualizate prin evaluare, planificare, monitorizare și adaptare continuă pentru fiecare consumator, în vederea înlăturării dependenței, reabilitării și reinserției lui sociale; circuit terapeutic- ansamblul de programe terapeutice aplicate consumatorului dependent de droguri în mod complex, multidisciplinar, multisectorial și continuu, având ca scop ameliorarea stării de sănătate; evaluare - determinarea caracteristicilor psihologice și sociale ale consumatorului de către centrele de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în vederea includerii și supravegherii consumatorului într-un program psihologic și social de către managerul de caz; program național de prevenire și asistență medicală, psihologică și socială a consumatorilor de droguri - instrument de planificare strategică și financiară a politicilor publice antidrog, reprezentând ansamblul de acțiuni multianuale care au ca scop dezvoltarea și consolidarea sistemului național integrat de prevenire a consumului de droguri și serviciilor de asistență pentru consumatorii de droguri, implementate de către Agenția Națională Antidrog; program de interes național de prevenire și asistență medicală, psihologică și socială a consumatorilor de droguri - instrument de planificare strategică și financiară a politicilor publice antidrog, reprezentând ansamblul de acțiuni multianuale care răspund priorităților naționale în domeniu prin asigurarea complementarității proiectelor de prevenire a consumului de droguri și serviciilor de asistență pentru consumatorii de droguri, implementate de către societatea civilă; c) prin Legea nr. 143/2000 sunt incriminate un număr de 9/11 infracțiuni, care cuprind multiple modalități normative prin care se poate încălca regimul drogurilor, plus unele forme agravante, reușindu-se practic să se acopere întreaga plajă de fapte prin care s-ar putea încălca regimul juridic al drogurilor; d) în cuprinsul aceleiași Legi nr. 143/2000 sunt prevăzute și dispoziții privind măsuri de natură medicală ce se pot lua față de consumatorii iliciți de droguri. Toate aceste aspecte arătate mai sus vin să confirme susținerea că Legea nr. 143/2000 este cea mai completă lege pe care România a avut-o vreodată în materia combaterii traficului și consumului ilicit de droguri. În strânsă legătură cu fenomenul traficului și consumului de droguri trebuie adusă în atenție și problematica apariției în ultimii ani, pe piața internă de consum, de noi substanțe cu proprietăți psihoactive (SNPP), mult mai cunoscute sub denumirea non-științifică de „substanțe etnobotanice” această terminologie este agreată de statele membre ale Uniunii Europene pentru produsele comercializate prin intermediul „magazinelor de vise” și se referă la noi substanțe cu proprietăți psihoactive, ce sunt disponibile în stare pură sau în combinații. Interesul constant în documentarea acestei noi problematici criminogene are la bază și creșterea absolut explozivă a numărului de consumatori de astfel de substanțe, pe argumentul principal al unui preț mult mai scăzut al acestora comparativ cu drogurile „clasice”, în condițiile obținerii aceluiași gen de simptomatologie. Astfel, conform ultimelor date în materie, consumul de „droguri legale” în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani din întreaga Uniune Europeană a fost de 5%, peste această limită situându-se țări ca Marea Britanie, Letonia, Polonia și Irlanda, cu procente de 8%, 9%, 9% și 16%. Ca urmare a monitorizărilor realizate de către organismele europene cu atribuții în materie, a rezultat faptul că în anul 2012 au fost identificate 693 de magazine care vând pe internet „droguri legale” pentru consumatorii din UE, în comparație cu 314 magazine identificate în ianuarie 2011 și 170 în ianuarie 2010. În prezent, Sistemul de Avertizare Timpurie (Early Warning System- EWS), operat de către EMCDDA, și Europol monitorizează peste 280 de noi substanțe psihoactive din categoria fenetilaminelor (care au efecte stimulante sau halucinogene, cum ar fi PMMA și 2C-I), triptaminelor (care au efecte predominant halucinogen, cum ar fi AMT și 5-MeO-DALT), piperazinelor (care au efect stimulant, cum ar fi mCPP și BZP), catinonelor (precum mefedrona, methylone și MDPV, care prezintă efecte stimulatoare), canabinoizilor sintetici (care pot avea efecte halucinogene și deprimante) ș.a.

69

Sub aspect legislativ, din perspectivă europeană, abordarea conceptuală a devenit unitară odată cu adoptarea Deciziei 2005/387/JAI a Consiliului din 10 mai 2005 privind schimbul de informații, evaluarea riscurilor și controlul noilor substanțe psihoactive, care a stabilit faptul că dispozițiile sale se aplică substanțelor care în prezent nu sunt enumerate în niciunul dintre tabelele cuprinse în Convenția unică privind stupefiantele din 1961 a ONU, care pot reprezenta o amenințare la adresa sănătății publice comparabilă cu cea reprezentată de substanțele enumerate în Tabelul I, II sau IV, și Convenția privind substanțele psihotrope din 1971 a ONU, care pot reprezenta o amenințare la adresa sănătății publice comparabilă cu cea reprezentată de substanțele enumerate în Tabelul I, II, III sau IV. Pe baza acestei decizii a fost concepută și legislația națională în materia combaterii consumului de SNPP, prin adoptarea Legii nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, care stabilește cadrul legal aplicabil preparatelor, substanțelor, plantelor, ciupercilor sau combinațiilor acestora, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare celor determinate de substanțele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, plantele sau substanțele aflate sub control național, altele decât cele care au regimul juridic stabilit prin acte normative în vigoare. Într-o manieră clară și explicită, legea specială definește în partea sa introductivă noțiunile de bază corespondente, respectiv conceptul de „efecte psihoactive”, ca fiind unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică, dar și noțiunea de „consum”, ca fiind introducerea în organismul uman a unui produs, indiferent dacă acesta a fost dizolvat, impregnat, dispersat sau diluat, în una dintre următoarele modalități: pe cale orală ori injectabilă, inhalare, fumat sau aplicarea externă pe corpul unei persoane, în orice alt mod, în așa fel încât produsul să ajungă în corpul unei persoane. Dispozițiile de incriminare și sancționare a faptelor antisociale specifice comerțului cu substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive sunt următoarele: - art. 16: „(1) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei legi, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă. (2) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei legi, efectuează, fără drept, operațiuni cu produse despre care trebuia sau putea să prevadă că sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”; art. 17: „Fapta persoanei care, cu intenție, efectuează fără drept operațiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, pretinzând sau disimulând că acestea sunt produse autorizate potrivit legii sau a căror comercializare este permisă de lege, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”; art. 19: „Publicitatea făcută oricăror produse pretinzând în mod credibil că prin consum acestea produc efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă”. Evoluția traficului și consumului ilicit de droguri din România în perioada de după anul 2000 reflectă o tendință ascendentă, evidențiată de nivelul crescut al confiscărilor de droguri, numărul mare al inculpaților trimiși în judecată sau de creșterea semnificativă a numărului de consumatori. În egală măsură, D.I.I.C.O.T., ca structură a Ministerului Public cu atribuții exclusive în combaterea criminalității organizate, a acționat în mod constant pentru destructurarea rețelelor transfrontalière ce acționează pe deja cunoscuta „rută balcanică” a transportului heroinei dinspre Orientul Apropiat spre Europa de Vest, dar și pentru stoparea activității infracționale de transport al unor importante cantități de cocaină din America de Sud către aceeași destinație, prin portul Constanța Sud-Agigea. Chiar și în aceste condiții, caracteristica generală valabilă pentru transportul

70

marilor cantități de droguri de mare risc este aceea că România rămâne preponderent o țară de tranzit, și nu o destinație directă, o piață de desfacere a marilor grupări de nar- cotraficanți. În același sens sunt și ultimele evaluări ale Agenției Naționale Antidrog, conform cărora România nu este o țară de producție a drogurilor, fiind un important punct de tranzit pe brațul nordic al rutei balcanice de traficare a heroinei, începând să devină o țară de interes pentru dezvoltarea unor activități ilicite organizate privind cultivarea și traficarea canabisului. Totodată, România, prin Portul Constanța, rămâne o rută alternativă utilizată de rețelele infracționale organizate pentru introducerea în Europa a cocainei ce provine din Columbia, Bolivia și Venezuela, fiind, în același timp, și o țară de destinație pentru majoritatea tipurilor de droguri, în special pentru heroină, cocaină, rezină de canabis, canabis și droguri sintetice, indicator confirmat de capturile semnificative înregistrate la nivelul anilor 2011 -2013 la nivel național. În perioada 2000-2012 s-au înregistrat creșteri constante ale cantităților de droguri confiscate și ale valorii de piață a acestora, indicatorii statistici atingând pentru anul 2009 o valoare istorică pentru România. Astfel, la sfârșitul anului 2006, cantitatea totală de droguri confiscate era de 32 kg heroină și 10 kg cocaină, cu o valoare de comercializare pe piața consumatorilor de droguri de aproximativ 3 milioane de euro. În anul 2007, valoarea celor peste 129 kg heroină și 44 kg cocaină depășește suma de 5,6 milioane euro. Creșteri semnificative în această materie s-au înregistrat și în anul 2008, valoarea drogurilor confiscate depășind 20 milioane euro. De departe însă, parametrii valorici absoluți s-au înregistrat la finele anului 2009, când s-a ridicat, în vederea confiscării speciale, cantitatea totală de 1,2 tone cocaină, puritate 90%. Valoarea totală a acestor cantități de droguri de risc și mare risc depășește suma de 255 milioane euro. În anul 2014, valoarea drogurilor confiscate se ridica la suma de 16,1 milioane euro. În ceea ce privește combaterea traficului ilicit de droguri, exemplificăm printr-o operațiune internațională, numită Operațiunea Rid. În cursul lunii ianuarie 2009, structurile antidrog au primit o informație că în Portul Constanța - Agigea Sud urmează să sosească o navă din America de Sud, a cărei încărcătură se încadra, potrivit criteriilor analizei de risc existente la nivelul autorităților vamale, ca fiind suspectă. În mod concret, reprezentanții legali ai unei societăți comerciale cu sediul social în jud. Gorj intenționau să introducă în România, pe cale maritimă, o importantă cantitate de material lemnos, expediția realizându-se din Sao Paulo (Brazilia). În urma investigațiilor specifice realizate a rezultat faptul că grupul infracțional organizat implicat în introducerea în țară a acestui transport era format din trei persoane, doi cetățeni români și un cetățean spaniol, care au desfășurat activități infracționale în acest sens, în principal prin racolarea și cointeresarea personalului vamal, pentru a eluda controlul vamal în privința celor două containere importate. În data de 29 ianuarie 2009, procurorii D.I.I.C.O.T. au declanșat acțiunea, ocazie cu care s-a procedat la reținerea membrilor grupului, iar în prezența acestora s-a trecut la desigilarea containerelor ce formau obiectul importului, împrejurări în care în interiorul acestora, disimulată în încărcătura de masă lemnoasă, a fost descoperită cantitatea totală de 1,204 tone cocaină, puritate 90%, cea mai mare captură de droguri de mare risc realizată vreodată în România. Cercetările au mai stabilit faptul că aceste droguri de mare risc aveau ca destinație finală Spania, transportul urmând a fi efectuat ulterior pe cale terestră. De asemenea, datele rezultate din interceptările telefonice existente au relevat faptul că, pe lângă cele două containere deja trimise în România, în țara de expediție, respectiv în portul Paranagua (Brazilia), inculpații mai aveau pregătite încă patru astfel de containere, cu aceeași încărcătură, ce urmau a fi expediate către Europa în aceeași modalitate. Pe calea cooperării judiciare internaționale, autoritățile române au transmis informația autorităților braziliene, care au procedat la identificarea și desigilarea containerelor, rezultând o altă cantitate de cocaină în greutate de 3,78 tone, de aceeași puritate. În concluzie, urmare a schimbului eficient de informații, a fost ridicată, în vederea confiscării speciale, cantitatea totală de aproximativ 5 tone de cocaină. În ceea ce privește materia traficului ilicit de droguri, alternativa aleasă a fost în sensul menținerii în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și

71

consumului ilicit de droguri, dar cu modificarea acesteia, fără însă ca modificările să aibă influențe majore asupra legii în ansamblul său. Modificările aduse legii speciale nu schimbă structural construcția sa de fond, nu intervin pe normele de incriminare sau în conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute, nu se aduc modificări clasificării drogurilor de risc sau mare risc prevăzute în tabelele anexă și nici nu sunt realizate schimbări în materia cauzelor de nepedepsire sau de reducere a pedepsei. Cele mai importante amendamente vizează în principal regimul sancționator aplicabil infracțiunilor din acest domeniu, în sensul reducerii pedepselor, element de altfel caracteristic Codului penal în integralitatea sa și care, la nivel de opinie personală, nu asigură garanțiile certe ale unor modificări substanțiale în planul aplicării unor sancțiuni judicioase. Din acest punct de vedere, este aproape inexplicabilă rațiunea pentru care, de exemplu, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 3 alin. (2) din lege, s-a renunțat la un regim sancționator cuprins între 15 și 25 ani închisoare și s-au prevăzut pentru aceeași faptă limite de pedeapsă între 7 și 15 ani închisoare. Pedepsele aplicabile au fost, așadar, reduse în raport cu toate infracțiunile prevăzute de art. 2-8 și art. 10, pentru unele dintre acestea într-o proporție semnificativă. În actualele norme penale se acordă o atenție detaliată situației consumatorului de droguri, în sensul sprijinirii sociale și a tratării medicale a acestuia, renunțându-se la varianta prioritară a sancționării lui penale. Astfel, dispozițiile art. 19 prevăd că, în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art. 4, procurorul dispune, în termen de 24 de ore de la începerea urmăririi penale, evaluarea consumatorului de către centrul de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în scopul includerii acestuia în circuitul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri. În funcție de concluziile raportului de evaluare întocmit de centrul de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în termen de 5 zile de la primirea acestuia, procurorul dispune, cu acordul consumatorului, includerea acestuia în programul integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri. Potrivit art. 20, „(1) Dacă, până în momentul pronunțării hotărârii, inculpatul menționat la art. 19 respectă protocolul programului integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri, instanța de judecată poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 80, respectiv art. 83 din Codul penal. (2) Nerespectarea, pe durata termenului de supraveghere, a programului integrat de asistență a persoanelor consumatoare de droguri atrage în mod corespunzător aplicarea dispozițiilor art. 88 alin. (1) din Codul penal”. În concluzie, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri are un caracter actual și unitar și a beneficiat în toată perioada de după adoptarea sa de o sistematizarea riguroasă, ceea ce a făcut ca intervenția realizată prin noile dispoziții în materie penală să nu impună abrogarea sa - parțială sau totală -, ci doar completarea sau modificarea unor articole, cu păstrarea în vigoare a majorității dispozițiilor penale anterioare. Statistici actuale: În cursul anului 2019, din cele 17.865 cauze de soluționat având ca obiect infracțiuni din sfera traficului ilicit de droguri, din care 9.214 cauze nou înregistrate, în perioada de referință a fost soluționat un număr de 7.248 cauze, față de 6.407 cauze soluționate în 2018, din cele 16.832 cauze de soluționat, din care 9.033 nou înregistrate în 2018. Cifrele arătate indică o creștere cu 6,14% vizând cauzele de soluționat, cu 2% vizând cauzele nou înregistrate și cu 13,13% în ceea ce privește cauzele soluționate. Dintre acestea, au fost soluționate prin rechizitoriu și acorduri de recunoaștere a vinovăției un număr de 1.124 (752+372), față de 1.017 cauze (730+287) în anul 2018 (creștere cu 10,52%), cu 1.817 inculpați trimiși în judecată, față de 1.785 inculpați trimiși în judecată în 2018 (creștere cu 1,79%), dintre care 651 inculpați arestați preventiv trimiși în judecată, față de 719 inculpați arestați preventiv în anul 2018 (scădere cu 9,46%).Cantitatea totală de droguri indisponibilizată în vederea confiscării în anul 2019 a fost de 1.786,08 kg droguri de mare risc și 1.235,92 kg droguri de risc, cu un total de 3.022 kg droguri, în comparație cu anul 2018, când a fost indisponibilizată cantitatea totală de 44,01 kg droguri de mare risc și 274,76 kg droguri de risc. De asemenea, în cursul anului 2019 au fost indisponibilizate și 49.893 comprimate droguri de mare risc și 4.538 comprimate droguri de risc (în anul 2018 au fost indisponibilizate 74.013 comprimate droguri de mare risc și 221.443 comprimate droguri de risc). În anul 2019, cu privire la

72

culturi/plante de cannabis, au fost indisponibilizate în vederea confiscării un număr de 2.883 bucăți în greutate totală de 517,00 kg și fragmente vegetale cu THC în greutate totală de 38,33 kg, respectiv un total de 555,34 kg plante și fragmente vegetale conținând THC. Comparativ, în anul 2018 au fost indisponibilizate în vederea confiscării 5.785 plante cu o cantitate netă totală de 377,74 kg, incluzând și fragmentele vegetale cu THC. APRECIERI ASUPRA URMĂRIRII PENALE/ TENDINȚE : Combaterea traficului și consumului de droguri reprezintă o prioritate națională și europeană asumată la nivel de guvern prin Strategia Națională Antidrog 2013 –2020 și Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei Naționale Antidrog (2017-2020) –HG 853/2018 pentru modificarea și completarea H.G 784/2013 care promovează obiective și direcții generale de acțiune în domeniul drogurilor care la nivel programatic sunt transpuse în 5 capitole respectiv reducerea cererii de droguri, reducerea ofertei de droguri, coordonare, cooperare internațională și cercetare, evaluare și informare. Aspecte generale referitoare la principalele tipuri de droguri: Heroina : Piața internă este polarizată de consumatorii din municipiul București al căror număr este relativ stabil și este alimentată de grupările infracționale din această zonă, având conexiuni cu comunitatea turcă pe segmentul de import și cu clanurile de etnie rromă pe segmentul de distribuție stradală. Această piață a rămas stabilă, iar cantitățile destinate sunt frecvente, regulate și de o puritate din ce în ce mai mare, în ultimii ani ajungând la aproximativ 20% sau chiar mai mare. Un element de noutate în ceea ce privește traficul de heroină este apariția unei rute care pornește din țările producătoare Afganistan, Iran pentru ca mai apoi să tranziteze Armenia sau Azerbaidjan având ca destinație intermediară Georgia. Din această țară drogurile sunt transportate pe cale maritimă către porturi din Bulgaria și Ucraina, iar ulterior sunt dirijate către țările Europei de Vest cu sau fără tranzitarea Republicii Moldova sau României care se află la intersecția a două mari rute. La nivelul populației generale se identifică o prevalență de-a lungul vieții a consumului de heroină de 0,3%. Cea mai mică vârstă de debut declarată a fost 16 ani, iar media vârstei de debut este de 22,3 ani. O treime dintre respondenți (33%) au început acest tip de consum la vârste foarte fragede (sub 19 ani), în timp ce 46,1% dintre cei chestionați au declarat debut în consumul de heroină la vârste cuprinse între 20-24 ani. În ceea ce privește tendințele înregistrate în perioadă, se remarcă o stabilizare a consumului de heroină de-a lungul vieții, dar și apariția consumului recent și actual (la valori foarte mici (Raportul Național privind Situația Drogurilor 2019 –M.A.I-A.N.A). Cocaina: Portul Constanța rămâne o alternativă de introducere a marilor cantități de cocaină în Europa. Cocaina provenită din America de Sud este introdusă în Europa de grupările transnaționale folosind rute diversificate, metode de disimulare sofisticate, România reprezentând o alternativă viabilă prin facilitățile oferite de porturile de la Marea Neagră. După introducerea cocainei în România, această urmează ruta balcanică spre Europa de Vest. Infrastructura infracțională dezvoltată pentru traficarea marilor cantități de heroină și drogurilor sintetice este folosită și pentru traficarea cocainei. Această infrastructură este disimulată cu activități comerciale legitime care să evite eventuale analizele de risc. Cetățenii români stabiliți în statele din America de Sud contribuie activ la crearea unor legături stabile („capete de pod” ) pentru grupările de trafic de droguri interesate de dezvoltarea unor alternative la rutele consacrate în traficare cocainei. Acest aspect este valabil și pentru cetățeni ai țărilor din America de Sud stabiliți în România. De asemenea, cetățenii români stabiliți în străinătate contribuie la crearea unor legături infracționale cu grupări implicate în traficul de cocaină. Consumul de cocaină/crack înregistrează al patrulea nivel al prevalenței în „clasamentul” drogurilor ilicite. Astfel, 0,7% din populația generală cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 ani, inclusă în eșantion, a experimentat consumul de cocaină/ crack, 0,2% dintre respondenți au declarat consum recent de cocaină/ crack, iar 0,1% au menționat că au consumat și în ultima lună. După o perioadă de creștere începută în anul 2010, în 2016 se remarcă o stabilizare a prevalențelor consumului de cocaină/ crack de-a lungul vieții și în ultimul an la nivelul celor identificate în studiul anterior (2013), dar se înregistrează o revenire a consumului actual al acestor substanțe stimulante. (Raportul Național privind Situația Drogurilor 2018 –M.A.I-A.N.A). Cannabis și derivați, culturi de cannabis: Prețul relativ scăzut, disponibilitatea crescută pe teritoriul României, precum și caracterul „recreativ” al acestui tip de drog de risc, au făcut ca acesta

73

să fie unul din cele mai consumate stupefiante, fiind totodată cel mai capturat drog. Pe parcursul anului 2016, dar și în anul 2017 a avut loc creșterea semnificativă a culturilor de cannabis, indoor și outdoor pe teritoriul României, respectiv 83, față de 76 în 2015. Au fost descoperite culturi în apartamente, case, dar și plantații de cannabis, în aer liber, disimulate între culturi agricole. Aceeași tendință a existat și în perioada 2018-2019. Cererea crescândă a acestui tip de drog este determinată de scăderea disponibilității noilor substanțe psihoactive-etnobotanice, ca urmare a măsurilor legislative adoptate și activităților de combatere, facilității de producere a acestora prin intermediul culturilor indoor (al căror număr este în creștere) cât și de popularitate și falsa convingere că acest drog nu este periculos. Se menține trendul ascendent al culturilor in-door/out-door de cannabis precum și al consumului la nivel național datorită posibilităților de obținere de „know how” prin intermediul internetului. Distribuția semințelor de cannabis în mediul on-line a devenit o problemă în ultimii ani, fiind un adevărat fenomen, coroborat și cu identificarea unui număr din ce în ce mai mare de culturi de cannabis. Profitând de lipsa unui control al circulației acestor semințe, deținătorii site-urilor promovează cultivarea ilicită a acestor plante, sub umbrela unui fals pretext că ar fi comercializate ca suveniruri sau pentru conservarea geneticii semințelor de cannabis. În fapt, s-a constatat că administratorii acestor site-uri pun la dispoziție informații cu privire la cultivarea acestor plante punând la dispoziția clienților ghiduri de creștere sau informații amănunțite cu privire la creșterea lor. Conform M.A.I –A.NA -la nivelul populației generale se identifică o prevalență dea lungul vieții a consumului de cannabis de 5,8%. Prevalența în ultimul an a consumului de canabis este de 3,2%, în timp ce, pentru consumul din ultima lună se observă o prevalență de 1,4%. Cea mai mică vârstă de debut declarată a fost 14 ani, iar media vârstei de debut, 21,3 ani. Peste o treime dintre respondenți (35%) au început acest tip de consum la vârsta adolescenței (sub 19 ani), în timp ce 43% dintre cei chestionați au declarat debut în consumul de canabis la vârste tinere, 20-24 ani. Comparativ cu studiul anterior, canabisul este singura substanță pentru care s-au înregistrat creșteri ale consumului pentru toate cele trei intervale de referință, între 26% (pentru consumul de-a lungul vieții) și 60% (pentru consumul recent). Tendințele pe termen lung (2007-2016) înregistrate în consumul de canabis în populația tânără (15-34 ani) arată creștere, indiferent de perioada de referință (de-a lungul vieții, în ultimul an, în ultima lună). Droguri sintetice, precursori și noi substanțe psihoactive: Drogurile sintetice au cunoscut o expansiune deosebită pe piața din România în ultimii doi ani luând în considerare și faptul că, pe lângă cele „clasice” au apărut derivați cunoscuți drept „designer drugs” (numite impropriu „etnobotanice”). Traficul internațional de droguri sintetice înglobează Ruta Balcanică care este folosită în sens invers (Europa de Vest – Orientul mijlociu) pentru traficarea unor cantități importante de droguri sintetice. Țările din Orientul Mijlociu se confruntă cu o cerere mare pentru drogurile sintetice. În ceea ce privește Noile Substanțe Psihoactive (NSP) s-a constatat o scădere a disponibilității acestora la nivel stradal, scădere care s-a datorat reglementărilor legislative, dar și activităților susținute desfășurate de către toate instituțiile implicate. Pentru acoperirea cererii create grupările de criminalitate organizată folosesc mediul online pentru distribuția NPS-urilor, atât pe site-uri de tipul open source, cât și pe Dark Net. Distribuirea în special a drogurilor sintetice prin site-uri ce pot fi asimilate Dark Net a luat amploare și în România, în ultimii ani având o creștere constantă. Această situație se încadrează în tendințele înregistrate la nivelul UE, iar modurile de operare sunt similare. Conform M.A.I –A.N.A. -pe poziția a doua în „topul” celor mai consumate droguri în România, se situează noile substanțe psihoactive. Astfel, 2,5% din populația generală cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 ani inclusă în eșantion a experimentat consumul de NSP, 0,9% dintre persoanele intervievate au declarat consum de NSP în ultimul an, în timp ce, doar 0,3% au menționat că au consumat și în ultima lună. Este experimentat cu precădere de populația tânără, aproape toți consumatorii (91%) debutând în intervalul vârstă de 15-24 ani. Pe categorii de vârstă, cele mai mari prevalențe ale consumului de NSP se înregistrează în rândul populației tinere: 15-24 ani -5% consum experimental, 2,1% consum actual și, respectiv 0,6% consum recent -și 25-34 ani 3,7% consum experimental, 1,4% consum recent și, respectiv 0,6% consum actual. Noile substanțe psihoactive experimentate de participanții la studiu: substanțele sintetice (1,3%), ierburi (0,7%),

74

piperazine (0,4%), GLB (0,4%), spice (0,3%, ketamină (0,3%), Nexus (0,2%), mefedrona (0,2%). Cele mai ridicate prevalențe ale consumului pentru acest tip de drog se observă în rândul respondenților care au studii universitare și postuniversitare (3,7% au consumat cel puțin o dată în viață, 1,4% au consumat în ultimul an și 0,4% au consumat în ultima lună). Rezultatele sunt explicabile prin prisma identificării unor prevalențe similare a acestui tip de consum în rândul categoriei de vârstă 25-34 ani. România se încadrează la disponibilitatea drogurilor pe piața, în contextul European, fără să fi atins încă cotele alarmante raportate de unele state membre ale EU. Astfel capturile de droguri la nivel european pentru anul 2018 au o pondere de 40% capturi de iarbă de canabis, 29% de rășină de canabis, 9% cocaină, 5% Amfetamină, Heroină 5%, MDMA 5% și alte substanțe 8%. Conform Raportului național privind situația drogurilor din 2019, Canabisul continuă să fie cel mai consumat drog în România, deși înregistrează cele mai mici valori din Europa (comparativ România cu alte țări UE). După canabis, pe poziția a doua în „topul” celor mai consumate droguri în România, se situează noile substanțe psihoactive (NSP) –2,5%. Urmează: cocaină / crack și LSD –câte 0,7%, ecstasy –0,5%, ciuperci halucinogene –0,4%, heroină, amfetamine și ketamină –câte 0,3%. În raportul Serious Organised Crime Threat Assessment (S.O.C.T.A.) 2017 precizează că mai mult de 35% din grupările de criminalitate organizată ce sunt active la nivelul UE sunt implicate în traficul de droguri. EU drug market report precizează că traficul de droguri rămâne în continuare cea mai mare arie de criminalitate din U.E. Mai mult de o treime din grupările de criminalitate organizată din UE sunt implicate în producția, traficul și distribuția diferitelor categorii de droguri. Traficul de droguri generează miliarde de euro profit pentru grupările de criminalitate organizată. Piața drogurilor în EU are o valoare estimate anual la 24 de miliarde de euro. Profiturile enorme generate de traficul de droguri le permite membrilor grupărilor infracționale să-și finanțeze și alte activități ilicite. În ceea ce privește riscurile pe care le estimăm în anul 2020, acestea sunt: -România a devenit o „țară țintă” a drogurilor de risc, îndeosebi cannabis, fiind introduse la fiecare transport cantități considerabile de astfel de droguri, iar în ultima perioadă de timp a crescut și numărul cazurilor de culturi ilicite de plante de cannabis. Pe cale de consecință, numărul consumatorilor de astfel de droguri a crescut considerabil, cu tendință de creștere și în viitor; -România a devenit o țară de destinație a noilor substanțe psihoactive (NSP), numărul consumatorilor de astfel de substanțe fiind în creștere, iar vârsta acestora în scădere, existând o amenințare reală la sănătatea psihică și fizică a noii generații; -România este în prezent o țară de tranzit a unor importante cantități și tipuri de precursori ai drogurilor și preprecursori ai acestora, existând riscul ca în viitorul apropiat să se treacă inclusiv la transformarea acestora în droguri în laboratoare ilicite aflate pe teritoriul național; -creșterea dosarelor având ca obiect traficul și consumul de droguri de mare risc îndeosebi cocaină și comprimate ecstasy la nivelul municipiilor reședință de județ, a centrelor universitare, dar și a municipiului București, având în vedere supraproducția de astfel de droguri la nivel internațional, a creșterii calității acestora și pe cale de consecință a scăderii prețului de vânzare și a disponibilității mai facile a acestora spre consum.

75

6. Traficul de ființe umane Traficul de persoane constituie o violare a drepturilor omului și o atingere adusă demnității și integrității ființei umane, o amenințare asupra securității individului și valorilor sociale și morale. Acest tip de infracționalitate afectează în mod direct individul, prin impactul pe care îl are asupra unuia dintre drepturile fundamentale - libertatea individuală dar, în același timp, societatea suportă influențele negative prin impulsionarea corupției, a faptelor antisociale și violente, crearea unor mecanisme criminale care obțin profituri substanțiale din acest tip de activitate, afectând stabilitatea economică și securitatea regională. Conform Strategiei naționale împotriva traficului de persoane pentru perioada 2012-2016, adoptată prin H.G. nr. 1142/2012, traficul de ființe umane, ca și corupția, economia subterană sau fraudele financiare, a înregistrat la nivel mondial proporții îngrijorătoare pentru societatea modernă, devenind o problemă majoră atât la nivel național, cât și internațional, reprezentând una dintre cele mai extinse forme ale criminalității. Având modalități de manifestare care țin de crima organizată (traficul de droguri, traficul de arme, terorismul), traficul de ființe umane poate crea vulnerabilități în privința stabilității economico-sociale a statelor, chiar a păcii și securității acestora, prin tulburarea echilibrului demografic, etnic, cultural, prin incapacitatea mecanismelor de protecție socială sau de sănătate publică, prin depășirea capacității de absorbție a pieței legale a muncii și, implicit, prin bulversarea raportului de forțe dintre structurile de control al legalității și ordinii publice și partea din populație canalizată spre activități infracționale. Fenomenul traficului de ființe umane nu reprezintă o problematică nouă în sfera criminalității, el fiind prezent în istoria omenirii din cele mai vechi timpuri. Astfel, sclavia, în forme noi sau mai vechi, ca și practicile similare sclaviei continuă să existe în alte state ale lumii, totul derulându-se sub evantaiul crimei organizate. De asemenea, dezvoltarea mijloacelor de comunicație și dezechilibrele economice mondiale au internaționalizat traficul. Deși se află pe agendele internaționale încă din anul 2000, traficul de persoane, ca fenomen infracțional și social, rămâne în continuare o realitate ce necesită un efort susținut și continuu din partea organismelor internaționale, a fiecărui stat în parte, dar și a comunității în general. Conștientizarea efectelor negative, a impactului distrugător pe care îl are acest flagel oribil asupra tinerilor și categoriilor sociale vulnerabile devine o cerință fundamentală a demersului instituțional în statul de drept modern. Dimensiuni puțin vizibile și acceptate în ultimii ani devin necesități în contextul unei globalizări accentuate, al libertății de mișcare, al eliminării frontierelor interne, al liberalizării pieței muncii, al unor reglementări noi în domeniul transplantului de organe, al legalizării activităților sexual-comerciale în anumite state. Cererea crescândă de servicii sexuale, de muncă ieftină, dorința de a obține profit cu investiții minime sunt factori care influențează în mod direct intensificarea activității rețelelor de trafic. Actualitatea economică și socială, criza economică ce a afectat statele europene, particularitățile anumitor comunități și grupuri etnice au determinat creșterea vulnerabilității unor grupuri sociale. Exploatarea se poate realiza prin obligarea la practicarea prostituției, a muncii sau a altor servicii forțate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea ori prelevarea de organe. Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, adoptată la Varșovia la 16 mai 2005, păstrează aceleași definiții ca și Convenția de la Palermo, adăugând însă precizări referitoare la termenul de „victimă”, în sensul de orice persoană fizică ce este supusă traficului de ființe umane [art. 4 lit. e) din Convenție]. Odată ce fenomenul traficului cu ființe umane pătrunde într-o țară, el se va dezvolta rapid și va implica o serie de riscuri strategice pentru stabilitatea și evoluția socio-economică a acelei țări, respectiv: destabilizarea piețelor existente ale forțelor de muncă; dezvoltarea și diversificarea crimei organizate; destabilizarea economică, prin amploarea infracțiunii de spălare de bani; destabilizarea demografică, justificată prin aceea că traficul cu ființe umane la scară 76

mare poate genera deficite demografice atât în ceea ce privește numărul victimelor ce sunt traficate în afara țării de origine, cât și în ceea ce privește numărul anumitor grupuri etnice sau naționale ce sunt traficate în țara de destinație; creșterea corupției în sectorul public. Orice activitate de ordin preventiv se circumscrie noțiunii de victimă, astfel încât definirea acesteia devine o problemă de interes major. Astfel, în conformitate cu Declarația Națiunilor Unite, prin „victime ale infracțiunii” se înțeleg „acele persoane care, individual sau colectiv, au suferit o vătămare, inclusiv o vătămare fizică sau psihică, o suferință emoțională, o pierdere economică sau o vătămare gravă a drepturilor lor fundamentale, prin acțiuni sau inacțiuni care încalcă legislația penală în vigoare în statele membre, inclusiv acele legi care incriminează abuzul penal de putere”. Același document prevede că „o persoană poate fi considerată victimă, indiferent dacă făptuitorul este identificat, reținut, pus sub acuzare sau condamnat și indiferent de relațiile de familie dintre făptuitor și victimă”. Potrivit statisticilor Agenției Naționale împotriva Traficului de Persoane, structură ce funcționează în cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, a rezultat faptul că, în perioada 2004-2013, numărul total al victimelor traficate a fost de peste 15.000. S-a mai stabilit faptul că multe victime sunt racolate cu predilecție din rândul fetelor și tinerelor femei cu vârste cuprinse între 13 și 33 de ani, dar și din rândul bărbaților cu putere de muncă, necalificați profesional sau calificați în meseni ce presupun munca brută. În anul 2019, statul roman, prin autoritățile competente, împreună cu organizații ale societății civile au înregistrat 698 de victime identificate formal, o valoare cu 40% mai mare decât anul anterior (497 victime identificate în 2018), dar mai mică decât în anul 2015, când au fost înregistrate 880 victime. Lipsa de informare, nivelul scăzut de educație, dar și situația materială precară reprezintă factori favorizanți ai traficului. Proveniența dintr-o familie dezorganizată sau dintr-un mediu în care persoana a suferit abuzuri crește riscul de a accepta o falsă propunere în străinătate. Orașele mari din zonele sărace ale României sunt principalul mediu de racolare a victimelor. Metodele de recrutare sunt destul de diverse și depind de modul de operare și de nivelul de organizare a traficanților și sunt adaptate profilului victimelor, respectiv: racolarea directă, cu propunerea de asigurare a unui loc în care să practice prostituția, cerșetoria sau comiterea de alte infracțiuni stradale, cu asigurarea cazării, protecției, transportului și cu promisiunea obținerii de câștiguri mari; promisiunea asigurării legale a unei ocupații, în diferite domenii de activitate; racolarea prin anunțuri în ziar, pentru desfășurarea de activități artistice ori anunțuri matrimoniale. b) Etapa de transport al victimelor este organizată de recrutor, se face pe trasee cunoscute, stabilite anterior și poate presupune și adăpostirea și primirea în mai multe etape. Are loc la scurt timp după recrutare, astfel încât victimele să nu aibă timp de reacție, pentru a le îndepărta de comunități și familie, a le izola în locuri în care traficanții pot obține și menține controlul. De cele mai multe ori, atât în traficul intern, cât și în cazul celui internațional, victima este însoțită pe timpul deplasării de recrutor, pentru a se asigura ajungerea la destinație fără incidente. c) Etapa de vânzare constituie faza în care începe exploatarea propriu-zisă a victimelor, acestea fiind transformate în fapt în obiect al unor tranzacții comerciale, cu încălcarea oricăror principii de ordin socio-uman. De cele mai multe ori, vânzarea constituie momentul în care victima conștientizează pericolul. d) Etapa de exploatare reprezintă faza în care victimele sunt amenințate și abuzate, supuse unor tratamente inumane și exploatate în regim de sclavie, activități generate de dorința traficanților de obținere a unor sume mari de bani sau a unor servicii din exploatarea victimelor pe o perioada îndelungată de timp. De aceea, traficanții urmăresc să dețină un control permanent asupra victimelor, motiv pentru care folosesc diferite mijloace și modalități, cum sunt: constrângerea prin datorii - victimei i se cere să înapoieze sume exagerate, pretinzându-se că aducerea ei în țara de destinație a costat foarte mult, sume la care se adăugă

77

dobânzi exagerate, chirii la supra-preț pentru cazare și locul de muncă, costurile pentru protecție și pentru transport, alte sume fictive, care cresc permanent și devin imposibil de achitat; izolarea prin confiscarea documentelor de identitate și/sau a celor de călătorie; izolarea lingvistică și socială — victimele sunt cazate și plasate în locuri și condiții care le împiedică să comunice în limba maternă sau să aibă orice fel de contact social cu persoane din medii de proveniență asemănătoare; folosirea violenței și a amenințărilor - victimele sunt bătute, închise, ținute în lungi perioade de izolare, abuzurile putând fi consecința încălcării unor reguli sau folosite ca avertisment, pentru ca victima să știe ce se va întâmpla dacă va încălcă regulile; utilizarea amenințării victimei cu represalii împotriva familiei acesteia este una dintre cele mai eficiente metode de control, motivat de faptul că victima nu poate risca soarta și siguranța celor apropiați; captivitate și control, victima fiind izolată de prieteni și familie, în imposibilitatea de a comunica, fără documente, dezorientată, supusă abuzurilor și unui regim de amenințări și represalii îndreptate împotriva ei și/sau a familiei. Traficul de persoane a cunoscut o creștere constantă în ultimii ani, devenind o problemă națională și internațională. Fenomenul nu este unul episodic, ci implică un număr mare de persoane, cunoaște profunde conotații de ordin social și economic, demonstrează încălcarea profundă a drepturilor fundamentale ale omului și devine o problemă ce se agravează constant. În acest context, se impune formularea unor politici coerente pentru prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, proces care întâmpină însă o serie de dificultăți, rezultate în primul rând din necunoașterea dimensiunilor reale ale fenomenului din cauza mobilității foarte mari, intensei circulații peste frontiere a persoanelor și bunurilor, iar, în al doilea rând, din obscuritatea fenomenului, asigurată de menținerea manifestărilor sale în contextul unor activități aparent legale. În plan regional, criza din Balcani din ultimul deceniu a favorizat dezvoltarea fenomenului, România fiind citată ca țară de origine și de tranzit pentru marile rețele de trafic de femei, provenind îndeosebi din Asia, dar și din țările vecine, ca Ucraina, Republica Moldova sau Belarus, cu destinația în țările din fosta Iugoslavie (cu accent pe regiunea Kosovo), precum și Turcia, Grecia sau statele din Europa Occidentală. Deși fenomenul ia amploare în întreagă lume, nu doar în țara noastră, el se manifestă cu precădere în zonele în care lipsesc o legislație corespunzătoare și un sistem de cooperare eficient între instituțiile guvernamentale și societatea civilă. De aceea, un prim aspect care privește traficul de persoane trebuie raportat la cauzele care i-au determinat apariția. Traficul de persoane nu este un fenomen recent, existând rapoarte ale poliției din alte state, datate la sfârșitul secolului al XlX-lea, care indicau răpirea și vinderea de copii și fete din satele locuite de evreii din Țara Galilor și din alte țări ale Europei Centrale și de Est în bordelurile din toată lumea, în special în America de Sud și în Caraibe, în particular în Argentina și Brazilia, date despre astfel de cazuri fiind înregistrate înainte de anii 1860. Peste mai bine de un secol și jumătate, factorii acestui fenomen au rămas practic aceiași, însă, datorită tendințelor de industrializare, internaționalizare și globalizare, au apărut și cauze noi. O examinare atentă a cauzelor care au determinat apariția și proliferarea fenomenului traficului de ființe umane, la nivelul țării noastre, face posibilă gruparea acestora: a) efectele tranziției din țările din Sud-Estul Europei au avut drept rezultat schimbări politice, sociale și culturale care, la rândul lor, au determinat o creștere a sărăciei și a ratei șomajului, o distribuție inegală de putere pe piața muncii între bărbați și femei. În ultimii ani, această tranziție a creat situații de criză, răspândirea traficului fiind efectul feminizării sărăciei și migrației pe piața muncii. Discriminarea pe piața muncii, relevată prin ratele ridicate ale șomajului (pe piața muncii femeile sunt ultimele angajate și primele concediate, în acest mod fiind împinse tot mai mult către sectoarele neconvenționale ale economiei, trebuind să muncească „la negru” pentru a-și câștiga existența, unul dintre cele mai profitabile sectoare de pe piața muncii la negru fiind industria sexului), și sărăcia motivată de remunerarea proastă a muncii și cu ocaziile de a emigra au determinat considerarea ca unică soluție a emigrării în țările mai dezvoltate;

78

corupția autorităților poate constitui un alt factor care permite dezvoltarea fenomenului traficului de persoane; traficul și corupția se completează reciproc, prin aceea că primul creează multiple oportunități care au ca finalitate coruperea funcționarilor publici și crearea premiselor de subminare a întregului efort depus de alți factori pentru combaterea fenomenului; c) controlul slab al granițelor, lipsa în țara de origine a sistemului de evidență a persoanelor care emigrează, lipsa cadrului legislativ sau existența unui cadru legislativ neadecvat, inaplicabil cu privire la migrație, la combaterea traficului de persoane, protecția victimelor și a martorilor, constituie, de asemenea, cauze care au determinat apariția și dezvoltarea traficului de ființe umane; d) restricționarea oportunităților de migrare legală în țările de destinație, precum și reglementările foarte restrictive cu privire la migrația legală impuse de țările cu o economie mai dezvoltată, spre care tind victimele traficului, limitează cu severitate orice formă de migrație legală, situație care favorizează traficul; e) internaționalizarea grupărilor criminale, precum și profiturile mari obținute în urma traficului de femei reprezintă un alt factor determinant. Astfel, Interpolul califica traficul de ființe umane ca fiind crima cu cea mai rapidă ascensiune din lume, iar ONU accentua că traficul a devenit un business global, cu o cifră de afaceri de 7 miliarde de dolari; f) factorii informaționali scăzuți privind realitățile pieței muncii sau nivelul de trai în țările de destinație, posibilitățile reale de angajare în câmpul muncii peste hotare, consecințele muncii la negru determină, de asemenea, aprecierea incorectă a șanselor reale de succes, favorizând traficul. Potrivit unui studiu solicitat de Organizația Internațională pentru Migrație, în România s-au identificat o serie de factori care determină vulnerabilitatea la trafic a tinerelor, factori care se constituie în tot atâtea cauze care determină și preced apariția traficului de ființe umane, astfel: amplasarea geografică favorizează dezvoltarea traficului, România fiind țară de origine, de tranzit și de destinație. De asemenea, comunitatea devine o cauză atunci când ne referim la localizarea geografică într-o regiune săracă (majoritatea victimelor traficului provin din Moldova și Muntenia) și rezidența într-o aglomerare urbană (de exemplu, tinerele care locuiesc în marile orașe sunt mai vulnerabile față de trafic, în comparație cu cele care locuiesc în comunități mici, rurale); grupurile de apartenență - tinerele care locuiesc într-un mediu instituționalizat sunt semnificativ mai vulnerabile la trafic decât cele care trăiesc singure sau cu familia; abuzul și disfuncționalitatea familială, lipsa de comunicare în familie și dezintegrarea socială - astfel, experiența unui abuz, fie în familie, fie într-o instituție, crește substanțial vulnerabilitatea față de trafic; mediul familial abuziv este un factor generator de migrație și trafic, alimentând sentimentul eșecului în relațiile personale și determinân-du-le pe tinere să își caute libertatea altundeva; pe de altă parte, comunicarea redusă dintre părinți și copii generează sentimentul de non-apartenență la familie și mărește vulnerabilitatea față de trafic; lipsa unui grup de prieteni accentuează sentimentul dezintegrării și facilitează desprinderea de familie și de comunitate; - aspirațiile personale - dorința de realizare personală și independență financiară se află întrun raport de directă proporționalitate cu riscul traficării (proiectarea succesului în străinătate este o cauză dominantă în apariția traficului). În altă ordine de idei, cauzele traficului pot fi raportate la cele trei nivele de coexistență-, traficul în vederea exploatării sexuale, a exploatării forței de muncă și donarea de organe. Traficul în scopul exploatării sexuale rămâne cea mai mare și mai importantă formă a traficului, din simplul motiv că va reprezenta întotdeauna cea mai importantă sursă de profit pentru traficanți. În concluzie, se poate spune că sărăcia, șomajul, discriminarea pe piața muncii, violența domestică și abuzul determină pentru femei și tinere, în general, nașterea unei dorințe de „evadare către o lume mai bună”, astfel încât ofertele înșelătoare ale traficanților sunt acceptate cu ușurință. Prevenirea și combaterea traficului de persoane (în special femei și copii) constituie aspecte ce reclamă din partea tuturor țărilor (de origine, de tranzit, de destinație) o abordare globală și b)

79

internațională, adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire a traficului, de pedepsire a traficanților și de protecție a victimelor, împotriva occidentalilor amatori de experiențe sexuale către est, unde piața prostituției este mai tentantă. Din perspectiva valorilor sociale lezate, persoanele traficate sunt reduse la condiția de „marfă”, sunt dezumanizate treptat, fiindu-le lezate sentimentele cele mai profunde, trauma suferită marcându-le întreaga evoluție viitoare. Din perspectiva implicațiilor sociale, din cauza creșterii alarmante din ultimii ani, traficul de persoane devine un fenomen național șl transnațional, fiind favorizat de procesul general al globalizării și de utilizarea tehnologiilor moderne. Prin prisma scopului vizat, traficul presupune profituri scăzute pentru societate și profituri uriașe pentru traficanți, care reinvestesc veniturile obținute în derularea în continuare a activităților ilicite. Prostituția (în general exploatarea sexuală a femeilor și copiilor) constituie principalul scop al traficului și modalitatea de obținere a celor mai mari câștiguri, de asemenea traficul în scop de muncă forțată, comiterea de infracțiuni prin constrângere de către victimele traficului și prelevarea de organe (victimele sunt bărbați, femei, copii). Formele traficului variază în funcție de numărul persoanelor implicate, tipul de traficanți, de victime sau de „clienți” ori „consumatori”, de gradul de organizare pe care se bazează extinderea traficului și în funcție de care acesta rămâne național sau se extinde peste granițe; în traficul de ființe umane pot fi implicate persoane fizice (agenți de recrutare, contrabandiști, complici care au abuzat de poziția lor din cadrul autorităților administrative ale statelor implicate), dar și persoane juridice (companii hoteliere, de spectacol, agenții de turism, societăți de transport, firme de producție și distribuție de casete video, edituri, sex-shop-uri, companii care oferă spectacole de strip-tease etc.). Din perspectiva organizării traficanților, traficul îmbracă următoarele forme: traficul ocazional, când se raportează doar la transportarea internă/internațională a victimelor; traficul în bande sau grupări mici, când traficanții sunt bine organizați și specializați în traficarea cetățenilor în afara granițelor, folosind aceleași rute; traficul internațional, cel mai laborios organizat, derulat de rețele periculoase și greu de combătut. Din perspectiva victimelor, traficul poate fi clasificat în funcție de natura abuzivă a actelor exercitate asupra lor și care vizează: aspectul social (abuz psihologic, fizic, atac sexual sau viol, supravegherea pentru împiedicarea deplasării ori liberei circulații a victimelor), lipsa puterii de decizie, lipsa accesului la servicii medicale, obligarea de a consuma alcool și droguri, avort forțat, malnutriție, forțarea victimei să își recruteze la rândul ei rudele sau prietenii); aspectul juridic (deposedarea de acte de identitate, posedarea și utilizarea de acte false, amenințările cu predarea la poliție); aspectul economic (împovărarea cu datorii, neplată, reținerea unor plăți nejustificate). Conform unui Raport al Departamentului de Stat al SUA, anual, aproximativ 800.000 de persoane, bărbați, femei și copii, sunt traficate peste frontierele țărilor de origine; 80% sunt femei, iar dintre acestea un procent de 70% sunt traficate în scopul exploatării sexuale. În afara traficului extern de persoane, anual milioane de victime sunt traficate în interiorul frontierelor de stat. ONU estimează că profiturile obținute de traficanți se situează între primele trei surse de venituri din crima organizată, alături de traficul de droguri (cu care uneori traficul de persoane se interferează) și traficul de arme. Lipsa unei politici coerente pentru eliminarea cauzelor și a factorilor favorizanți traficului de persoane va face ca una dintre cele mai grave forme de restrângere a libertății umane să continue să existe, iar numărul de victime să crească de la an la an. Pe plan intern, prin adoptarea Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Traficului de Ființe Umane au fost stabilite instituțiile cu atribuții în domeniu și reguli de colaborare interinstituționale. Astfel, pentru investigarea cauzelor cu trafic de persoane, organele de urmărire

80

penală efectuează schimburi de informații și culeg date relevante pentru anchetă de la diverse instituții, cum ar fi: operatorii de telefonie în rețea GSM sau prin satelit, serviciile de evidență informatizată a persoanelor și serviciile de pașapoarte, poliția de frontieră, serviciile de transferuri de bani prin mijloace electronice, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor. Campaniile de informare și prevenire asupra pericolelor generate de acest fenomen, desfășurate de organizațiile neguvernamentale, care implică în lupta împotriva traficului și societatea civilă, și-au dovedit în timp utilitatea. O cercetare realizată de Centrul pentru Sociologie Urbană și Regională (CURS) privind instituțiile care ar trebui să se implice în prevenirea traficului plasează poliția și școala pe primele două locuri, după care urmează, în ordine descrescătoare, administrația locală, biserica, familia, agențiile de muncă, mass-media și alte instituții. În România, legea-cadru care a reglementat pentru prima dată infracțiunea de trafic de persoane, infracțiunile conexe traficului de persoane și alte instituții legate de acestea este Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane. Nu au existat precedente legislative similare, cu toate că România este parte de mulți ani la două convenții internaționale. Este vorba de Convenția pentru reprimarea traficului de ființe umane și a exploatării prostituării altuia și Convenția internațională pentru represiunea răspândirii și traficului publicațiilor obscene. În prezent, activitatea de prevenire și combatere a traficului de persoane, precum și activitatea de protecție și asistență a victimelor acestui trafic se desfășoară în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale Legii nr. 678/2001, ale Regulamentului său de aplicare, aprobat prin H.G. nr. 299/2003, și ale Planului național de acțiune pentru combaterea traficului de ființe umane, aprobat prin H.G. nr. 1216/2001. Pentru desfășurarea unitară, coordonarea și evaluarea activităților de prevenire și combatere a traficului de persoane, în temeiul Regulamentului de aplicare a Legii nr. 678/2001, a fost constituit Grupul interministerial de lucru pentru coordonarea și evaluarea activității de prevenire și combatere a traficului de persoane. Acesta are următoarele atribuții principale: A) analizează cauzele traficului de persoane și condițiile care favorizează fenomenul traficului de persoane, precum și structura, starea și dinamica acestuia, pe baza datelor oferite de instituțiile abilitate; B) evaluează efectele măsurilor legislative și ale altor măsuri luate în domeniul prevenirii și combaterii traficului de persoane; C) analizează datele și informațiile în domeniu, pe baza cărora formulează propuneri pentru modificarea și completarea legislației, precum și propuneri pentru elaborarea de noi acte normative în domeniul prevenirii și combaterii traficului de persoane; D) elaborează strategii de prevenire împreună cu instituțiile implicate și cu reprezentanții organizațiilor neguvernamentale care desfășoară activități în domeniu; E) sprijină programele locale de prevenire și combatere a traficului de persoane; F) urmărește îndeplinirea atribuțiilor stabilite în Planul național de acțiune și formulează propuneri pentru îndeplinirea acestor atribuții; G) întocmește materialul de informare care urmează să fie pus, de către misiunile diplomatice și consulare ale României în străinătate, la dispoziția victimelor traficului de persoane; H) întocmește materiale de informare cuprinzând drepturile victimelor traficului de persoane, care urmează să fie puse la dispoziție de autoritățile cu atribuții în acest sens; I) elaborează trimestrial rapoarte de activitate pe care le supune atenției instituțiilor interesate; J) realizează trimestrial evaluări ale activității de prevenire și combatere a traficului de persoane, pe baza datelor puse la dispoziție de instituțiile implicate și de asociațiile și fundațiile ce desfășoară activități în domeniu; K) asigură o bună colaborare între instituțiile statului și asociațiile și fundațiile cu activitate în domeniu; L) elaborează și prezintă periodic rapoarte de activitate Comitetului Național de Prevenire a Criminalității.

81

Potrivit art. 3 din Legea nr. 678/2001, pentru o luptă eficientă împotriva traficului de persoane, autoritățile și instituțiile menționate în această lege, organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile vor desfășura, separat sau, după caz, în cooperare, o activitate susținută de prevenire a traficului de persoane, în special de femei și copii. Alături de măsurile administrative și celelalte activități prevăzute de Legea nr. 678/2001, în cadrul activității de prevenire și combatere a traficului de persoane un loc important îl ocupă dispozițiile legale ale Codului penal prin care sunt incriminate faptele de trafic de persoane și alte fapte conexe acestora, cuprinse în Capitolul VII al Titlului I din Partea specială, intitulat „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile” (art. 209-217). Pentru punerea în aplicare a Legii nr. 678/2001, a fost elaborat și publicat Regulamentul de aplicare, în conformitate cu dispozițiile căruia Ministerul Muncii, Ministerul Economiei și Ministerul Finanțelor Publice studiază oportunitatea unor măsuri de stimulare a agenților economici care angajează atât persoane cu risc ridicat de a fi traficate, cât și victime ale traficului, care au absolvit cursuri, formulând propuneri în acest sens (art. 15 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Ministerul Educației are ca atribuții reintegrarea în sistemul educațional a elevilor victime ale traficului de persoane, în funcție de specificul traumei suferite (art. 16 din Regulament), iar Ministerul Afacerilor Interne asigură, la cerere, pe teritoriul României, protecția fizică a persoanelor victime ale traficului, care sunt părți în procesul penal. Sumele necesare asigurării protecției se suportă de acest minister din fondurile bugetare alocate anual cu o astfel de destinație (art. 24 din Regulament). Ministerul Afacerilor Interne asigură, prin structurile sale specializate, la toate punctele de trecere a frontierei de stat a României, personal special instruit pentru identificarea și preluarea victimelor, în vederea îndrumării acestora către instituțiile specializate. Cercetarea cazurilor de trafic de persoane se efectuează de ofițeri anume desemnați, specializați în audierea victimelor traficului. Audierea femeilor victime ale traficului de persoane se realizează, de regulă, de ofițeri femei. Ministerul Afacerilor Interne organizează cursuri de formare și specializare a personalului propriu implicat în cercetarea cazurilor de trafic de persoane și în audierea victimelor (art. 26 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001) și sprijină și coordonează activitatea centrelor de asistență și protecție a victimelor. Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Interne, cu sprijinul Ministerului pentru Societatea Informațională, asigură funcționarea unei linii telefonice disponibile permanent pentru informarea victimelor infracțiunilor. Prin intermediul ei se asigură comunicarea informațiilor prevăzute de Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor [art. 5 alin. (1) din această lege]. Accesul la linia telefonică se asigură în mod gratuit, prin apelarea unui număr de telefon unic la nivel național, iar personalul care asigură comunicarea informațiilor prin intermediul liniei telefonice are obligația de a anunța unitățile de poliție, dacă din convorbirea telefonică rezultă că victima este în pericol [art. 5 alin. (2) și (3) din Legea nr. 211/2004], Ministerul Justiției asigură pregătirea și perfecționarea magistraților în domeniul combaterii traficului de persoane (art. 30 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Tot Ministerul Justiției, prin Institutul Național al Magistraturii, și Ministerul Afacerilor Interne au obligația de a asigura specializarea personalului care, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, stabilește legături directe cu victimele infracțiunilor (art. 2 din Legea nr. 211/2004). Organele judiciare au obligația de a încunoștința victimele infracțiunilor cu privire la următoarele [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 211/2004]: serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia; organul de urmărire penală la care pot face plângere; dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept; condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite; drepturile procesuale ale persoanei vătămate și ale părții civile;

82

condițiile și procedura pentru a beneficia de dispozițiile art. 113 C. proc. pen., precum și de dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor; condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financiare de către stat; dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod, conform Codului de procedură penală. Informațiile sunt aduse la cunoștința victimei, de către primul organ judiciar la care aceasta se prezintă [art. 4 alin. (2) din Legea nr. 211/2004], într-o limbă pe care o înțelege sau în limba sa maternă, dacă este cetățean român aparținând unei minorități naționale [art. 4 alin. (3) și (4) din lege]. De asemenea, i se înmânează sub semnătură un formular care cuprinde informațiile, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal cu privire la aceasta. îndeplinirea obligațiilor de informare se consemnează într-un proces-verbal, care se înregistrează la instituția din care face parte organul judiciar [art. 4 alin. (5)]. Conform art. 20 din Legea nr. 678/2001, persoana supusă traficului de persoane, care a săvârșit, ca urmare a exploatării sale, infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei unui stat ori donare de organe, țesuturi ori celule de origine umană nu se pedepsește pentru aceste infracțiuni. Consilierea psihologică asigurată de către serviciile de probațiune se acordă gratuit, la cerere, pentru victimele infracțiunilor de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile și ale tentativei la acestea (art. 8 din Legea nr. 211/2004), pe o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cei mult 6 luni (art. 9 din Legea nr. 211/2004). Cererea pentru acordarea consilierii psihologice gratuite se depune la serviciul de probațiune în a cărui circumscripție domiciliază victima și se soluționează în termen de 10 zile de la data depunerii (art. 10 din Legea nr. 211/2004). Serviciile de probațiune pot asigura și alte forme de asistență a victimelor infracțiunilor (art. 11 din Legea nr. 211/2004). Organizațiile neguvernamentale pot organiza, independent sau în cooperare cu autoritățile publice, servicii pentru consilierea psihologică a victimelor infracțiunilor și pentru asigurarea altor forme de asistență. în acest scop, pot beneficia, în condițiile legii, de subvenții din bugetul de stat (art. 12 din Legea nr. 211/2004). Asociațiile și fundațiile care fac dovada că desfășoară programe de servicii de asistență socială pentru victimele traficului de persoane, cum ar fi cazare, hrană, consiliere psihică, psihologică și juridică, asistență medicală, vor putea beneficia de subvenții de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, în condițiile legii (art. 42 din Legea nr. 678/2001). Autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale pot înființa la nivel local linii telefonice pentru informarea victimelor infracțiunilor [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 211/2004], Agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene elaborează programele anuale de ocupare a forței de muncă și de formare profesională, pe baza propunerilor centrelor de asistență a victimelor, aprobate de consiliile județene (art. 12 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Victimelor traficului de persoane, cazate temporar, li se asigură, de către asistenții sociali din aparatul consiliului local în a cărui rază teritorială își desfășoară activitatea centrele, informații și consiliere pentru a beneficia de facilitățile asigurate prin lege (art. 52 din Regulament). Victimelor traficului de persoane, cazate temporar, li se asigură, de către asistenții sociali din aparatul consiliului local în a cărui rază teritorială își desfășoară activitatea centrele, informații și consiliere pentru a beneficia de facilitățile asigurate prin lege persoanelor marginalizate social (art. 33 din Legea nr. 678/2001). Dacă o persoană care urmează să fie repatriată sau familia acesteia nu dispune de mijloacele necesare achitării contravalorii cazării, întreținerii și biletului de transport, suma respectivă va fi transferată în contul Ministerului Afacerilor Externe de consiliul local din localitatea de domiciliu a acesteia [art. 43 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001]. Victimelor traficului de persoane, cetățeni români, li se pot acorda locuințe sociale, cu prioritate, de către consiliile locale din localitatea de domiciliu (art. 36 din Legea nr. 678/2001). Direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul copilului care urmează a fi repatriat asigură primirea, reprezentarea și însoțirea lui și, după caz, luarea unei măsuri speciale de protecție (art. 11 din H.G. nr. 1443/2004 privind metodologia de repatriere a copiilor -

83

români neînsoțiți și asigurarea măsurilor de protecție specială în favoarea acestora și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului) și monitorizează evoluția situației copiilor care au fost repatriați pe o perioadă de 6 luni de la repatriere (art. 13 din H.G. nr. 1443/2004). Centrele de asistență și protecție a victimelor traficului de persoane trebuie să dispună de personal specializat în lucrul cu victimele traficului, care își desfășoară activitatea pe baza unui ghid de lucru elaborat de instituțiile abilitate împreună cu organizațiile neguvernamentale (art. 31 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Dacă victima a solicitat să fie cazată într-un centru de asistență și consiliere, va fi cazată, de regulă, în centrul solicitat de ea sau în centrul cel mai apropiat de localitatea de domiciliu, în funcție de capacitatea de cazare și de gradul de ocupare al acestor centre (art. 48 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). La primirea în centru, victimelor li se vor aduce la cunoștință drepturile și obligațiile pe perioada șederii în centru (art. 49 din Regulament). Durata cazării victimei într-un centru de asistență și consiliere nu poate depăși 10 zile, dar poate fi prelungită, la solicitarea organelor judiciare, cu cel mult până la 3 luni sau, după caz, pe perioada procesului penal (art. 50 din Regulament). După expirarea acestor termene, dacă victimele doresc să beneficieze în continuare de asistență și există posibilități de cazare, conducerea centrului poate aproba rămânerea în centru pentru încă o perioadă de cel mult 3 luni (art. 51 din Regulament). Centrele sunt amenajate și dotate astfel încât să ofere condiții optime de cazare și igienă personală, hrană, asistență psihologică și medicală. Personalul centrelor de asistentă și protecție și lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne asigură respectarea vieții private și a confidențialității identității victimelor traficului de persoane primite în centre. Programele de asistență derulate în centre vor urmări recuperarea fizică, psihologică și socială a acestora. Minorilor li se acordă protecție și asistență specială, în raport cu vârsta lor. Femeilor victime ale traficului de persoane, precum și celor care sunt supuse unui risc ridicat de a deveni victime ale acestor infracțiuni li se acordă o protecție și o asistentă socială specifică (art. 53 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Victimele traficului de persoane primite în centrele de asistență și protecție sunt informate cu privire la procedurile judiciare și administrative aplicabile, precum și cu privire la posibilitatea de a beneficia, potrivit legii, de măsuri specifice de protecție a martorilor. Personalul specializat din cadrul centrelor are obligația de a le aduce la cunoștință că au dreptul să primească asistență juridică obligatorie pentru a putea să își exercite drepturile în cadrul procedurilor penale prevăzute de lege, în toate fazele procesului penal, și să își susțină cererile și pretențiile civile față de persoanele care au săvârșit infracțiuni în care ele sunt implicate (art. 54 din Regulament). În situația minorilor victime ale traficului, protecția acestora se poate asigura de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului în centrele specializate sau prin instituirea unei măsuri de protecție specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 (art. 11-12 din H.G. nr. 1443/2004; art. 59-60 din Legea nr. 272/2004). Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, în situația în care persoana în cauză nu dispune de pașaport sau de un alt document de identitate, asigură identificarea solicitantului și comunică misiunii diplomatice sau oficiului consular, prin intermediul Direcției Relații Consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, imediat sau în cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea solicitării, aprobarea pentru eliberarea documentului de călătorie în vederea repatrierii (art. 41 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 678/2001). Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice are atribuții în ceea ce privește copiii cetățeni români aflați în străinătate, care, din orice motive, nu sunt însoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate, și ia măsurile necesare pentru întoarcerea copilului la părinți sau la un alt reprezentant legal ori, după caz, solicită instanței competente stabilirea plasamentului într-un serviciu de protecție specială (art. 19 din Legea nr. 272/2004).

84

Cadrul legislativ și premisele incriminării infracțiunilor privind traficul de persoane în legislația română și Planul național de acțiune pentru prevenirea și combaterea traficului de copii, aprobat prin H.G. nr. 1295/2004. Până la incriminarea traficului de persoane prin Legea nr. 678/2001, normele care prevedeau și sancționau activitățile ilicite desfășurate în legătură cu exploatarea și traficarea persoanelor nu asigurau o prevenție și o combatere eficace a fenomenului în întreaga lui complexitate. Fenomenul traficului devenise manifest, tindea spre un caracter transnațional și organizat, interfera cu alte forme de criminalitate, expunea, pe fondul dificultăților generate de tranziția prelungită, subiecți din categorii sociale și de vârstă vulnerabile, cu o multitudine de implicații indiscutabil grave, și avea forme de exprimare ce excedau conținutului constitutiv al infracțiunilor reglementate de Codul penal. O premisă a adoptării legii a constituit-o și existența unor multiple și importante instrumente juridice internaționale - semnate și/sau ratificate de România -, care consacră standarde, principii, proceduri și modalități de cooperare în materia traficului de ființe umane, avute în mod evident în vedere la incriminarea faptelor ce constituie infracțiuni privind traficul de persoane. Astfel, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de ființe umane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate, definește în art. 3 lit. a) traficul de persoane ca fiind „recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, prin amenințare sau prin recurgere la forță sau la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau prin oferta sau acceptarea de plăți sau avantaje pentru a obține consimțământul unei persoane având autoritatea asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conține, cel puțin, exploatarea prin prostituarea unei alte persoane sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forțate, sclavia sau practicile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de organe”. Ulterior adoptării legii, pentru a se realiza armonizarea cu legislația europeană, dispozițiile sale au fost modificate succesiv - inclusiv în privința normelor care incriminează traficul de persoane - prin O.U.G. nr. 143/2002 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal și unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale, prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate și prin O.U.G. nr. 79/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, Legea nr. 230/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, O.U.G. nr. 117/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, O.U.G. nr. 41/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane. La 1 februarie 2014, odată cu intrarea în vigoarea a noilor dispoziții penale și de procedură penală, Legea nr. 678/2001 a fost modificată și prin legile de punere a în aplicare a celor două noi coduri, respectiv Legea nr. 187/2012 și Legea nr. 255/2013. Actuala formă a legii speciale nu mai conține norme de incriminare și sancționare distincte, întrucât, potrivit dispozițiilor Legii nr. 187/2012 pentru punere în aplicare, odată cu intrarea în vigoare a noilor reglementări, au fost abrogate art. 12, art. 13, art. 14 și art. 15-19 din legea specială. Traficul de ființe umane în reglementarea Codului penal În ceea ce privește incriminarea și sancționarea fenomenului de trafic de ființe umane în Codul penal, trebuie arătat faptul că legiuitorul național a ales ca variantă legislativă includerea acestor fapte în Titlul I - „Infracțiuni contra persoanei”, Capitolul VII - „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile”, cu preluarea aproape în integralitate a normelor de incriminare prevăzute de Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, dar cu stabilirea unui regim sancționator mai redus, de altfel caracteristică generală a pedepselor din actuala reglementare. În aceste condiții, incriminarea faptelor conform reglementării anterioare devine inaplicabilă după data intrării în vigoare a Codului penal, legea specială continuând să legifereze doar unele aspecte de ordin procesual penal sau măsuri cu caracter de prevenție a faptelor de acest gen și de

85

consiliere a victimelor supuse traficării. Noțiunea fundamentală în jurul căreia au fost concepute normele de incriminare este cea de „exploatare”, care, în capitolul corespunzător explicării înțelesului unor termeni sau expresii în legea penală, este definită în art. 182 sub sintagma exploatarea unei persoane ca fiind: „a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod fortat; b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerșetoriei; e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal”. Incriminarea infracțiunii-standard prevăzute de noul Cod penal este o preluare în cvasitotalitatea sa a art. 12 din Legea nr. 678/2001, așa cum rezultă din analiza art. 210 C. pen., potrivit căruia constituie infracțiunea de trafic de persoane: „(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită: a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane; c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane”. Fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, traficul de persoane săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani. Această formă agravată a infracțiunii de bază reprezintă un element de noutate în raport cu incriminarea precedentă și constituie în fapt implementarea art. 24 din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de persoane, ratificată în legislația românească prin Legea nr. 300/2006. Infracțiunea de trafic de minori nu a cunoscut modificări substanțiale, astfel că dispozițiile legii speciale își găsesc corespondentul în art. 211 C. pen, potrivit căruia: „(1) Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Dacă fapta a fost săvârșită în condițiile art. 210 alin. (1) sau de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”. In ceea ce privește acceptul victimei pentru exploatarea sa, trebuie subliniat faptul că, așa cum legea specială nu înlătura răspunderea penală ca urmare a consimțământului persoanei exploatate, și actuala reglementare menține aceleași dispoziții, prevăzând expres în art. 210 alin. (3), respectiv art. 211 alin. (3) C. pen.: „Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă”. Preluând integral dispozițiile art. 141 din Legea nr. 678/2001, și noua reglementare incriminează și sancționează fapta unei persoane care utilizează serviciile de orice natură ale unei victime a traficului de persoane. Se dă în acest mod aplicabilitate juridică și art. 19 din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de persoane. Astfel, potrivit art. 216 C. pen., „Fapta de a utiliza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care beneficiarul știe că este victimă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă”. Articolul 217 C. pen. sancționează tentativa faptelor mai sus amintite, arătând în mod expres că „tentativa la infracțiunile prevăzute în art. 209-211 și art. 213 alin. (2) se pedepsește”. Subiectul activ al infracțiunii de trafic de ființe umane poate fi orice persoană fizică ce are vârsta cerută de lege, responsabilă și care în momentul săvârșirii faptei a dispus de libertatea de a

86

hotărî și a acționa. Traficanții sunt atât bărbați, cât și femei. În general, recrutorii sunt persoane tinere, care afișează o prosperitate financiară dusă spre opulență, fiind cu atât mai convingători cu cât prezintă ca fiind foarte atractive condițiile de lucru pe care le pot asigura: posturi în țări vesteuropene, foarte bine plătite și care nu necesită o calificare deosebită. Femeile, ca subiecți activi ai infracțiunii de trafic de ființe umane, sunt, de cele mai multe ori, prima etapă în lanțul de traficare și captează foarte ușor încrederea și interesul tinerelor, profitând de lacunele educaționale, de starea materială precară și naivitatea lor, prin prezentarea acelorași cazuri ale persoanelor care au fost plecate să lucreze în străinătate și care s-au întors după o scurtă perioadă de timp cu sume mari de bani. De cele mai multe ori, femeile traficant au fost la rândul lor victime ale traficului, astfel încât cunosc foarte bine mecanismul de traficare și devin foarte experimentate în atragerea victimelor și plasarea lor în scopul exploatării. Uneori, femeile practică prostituția liber consimțit, în principal din rațiuni exclusiv financiare, însă alteori desfășoară această activitate din cauza presiunii exercitate asupra lor de către traficanții cărora le-au aparținut, în schimbul eliberării. Agravanta faptelor incriminate este dată de calitatea specială pe care trebuie să o întrunească subiectul activ al infracțiunii, respectiv cea de funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Necesitatea adoptării unei reglementări speciale privind subiectul calificat sau circumstanțiat de calitatea de funcționar public, existentă și anterior în cuprinsul art. 12 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 678/2001, a apărut datorită faptului că în numeroase cazuri activitatea infracțională desfășurată de traficanți a fost facilitată de reprezentanți ai autorităților publice, iar, pe de altă parte, prin introducerea acestei circumstanțe agravante - care se regăsește între cele enumerate de art. 24 din Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de ființe umane, încheiată la Varșovia la 16 mai 2005 și semnată de România la aceeași dată -, se realizează o armonizare a normelor interne cu legislația europeană în materia traficului cu ființe umane. Conform art. 175 alin. (1) C. pen., „funcționar public”, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Potrivit alin. (2) al textului, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Articolul 176 C. pen. arată că prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Prin prisma acestor dispoziții legale, din categoria subiecților activi ai infracțiunii de trafic de ființe umane, calificați de calitatea de funcționar public, pot face parte, cu titlu exemplificativ, lucrători vamali, ofițeri de poliție, persoane din aparatul administrativ. Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Datorită caracterului complex al infracțiunilor de trafic, acțiunile coautorilor pot avea un caracter identic (de exemplu, două persoane recrutează mai multe tinere, prin înșelăciune, în scopul exploatării sexuale) sau diferit (de exemplu, o persoană recrutează victima minoră, altă persoană o transportă în țara de destinație, iar o a treia o transferă în vederea muncii forțate). O condiție de existență a coautoratului în cazul infracțiunilor de trafic de persoane și care derivă tot din natura lor complexă o constituie voința comună a coautorilor de a coopera la săvârșirea nemijlocită a acțiunilor specifice de traficare, în baza unei înțelegeri prealabile exprese sau tacite ori în baza unei înțelegeri survenite în timpul executării. Prin efectuarea directă a uneia dintre acțiunile ce caracterizează traficul de ființe umane (recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane), fiecare participant are aportul său direct la săvârșirea infracțiunii și va fi tras la răspundere penală în raport de cele

87

săvârșite. Complicitatea la traficul de ființe umane se concretizează în activitatea persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la realizarea infracțiunii de traficare, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârșirea faptei sau de a favoriza pe infractor promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Complicitatea la infracțiunea de trafic de ființe umane poate consta, de exemplu, în obținerea de informații cu privire la potențialele victime și furnizarea lor către traficanți, atragerea victimei, procurarea actelor necesare pentru transportarea în țările de exploatare, împiedicarea de a se deplasa conform propriei voințe, punerea la dispoziția traficanților de mijloace de transport ori locuințe pentru adăpostirea victimelor. Complicitatea poate consta în neîndeplinirea de către un funcționar public a unui act pe care era obligat să îl îndeplinească, omisiunea respectivă constituindu-se într-o înlesnire sau într-un ajutor efectiv la săvârșirea acțiunii de traficare (de exemplu, controlul pașapoartelor la trecerea frontierei). Instigarea la infracțiunile din această categorie este posibilă și constă în activitatea unei persoane de a determina cu intenție pe o alta să efectueze una sau mai multe dintre acțiunile specifice traficului de ființe umane, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane minore ori adulte, în scopul exploatării sale. în concret, instigatorul este cel care ia cel dintâi decizia de a trafica o persoană, însă transferă această rezoluție infracțională unei alte persoane, care o va prelua și va proceda la punerea ei în aplicare în calitate de autor, instigator sau complice. Conform dispozițiilor art. 210 și art. 211 C. pen., care descriu modalitățile de realizare a acțiunilor de traficare și formele de exploatare a victimelor, rezultă că subiect pasiv al infracțiunii este persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea infracțională a traficanților și care poate fi un minor ori o persoană adultă, indiferent dacă este femeie sau bărbat. Cadrul legislativ internațional — Convenția privind drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York, prin Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite nr. 44/25, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, și Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de ființe umane, în special al femeilor și copiilor, adițional la Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate - operează cu termenul de „copil”, prin care se înțelege orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, sens în care urmează a fi încadrate conform art. 211 C. pen. acțiunile de traficare a persoanelor de sex feminin sau masculin cu vârsta sub 18 ani. În urma modificărilor aduse, s-a oferit o protecție juridică egală tuturor persoanelor sub 18 ani, victime ale traficului, indiferent dacă este vorba de un minor cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani ori de un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, eliminându-se distincția existentă în reglementarea anterioară între aceste două categorii de subiecți pasivi ai infracțiunii, pentru care erau prevăzute pedepse cu închisoare într-un cuantum diferit, respectiv de la 5 la 15 ani, dacă fapta a fost săvârșită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, și de la 3 ia 12 ani, dacă victima era o persoană cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani. b) Latura obiectivă. Traficarea ființelor umane reprezintă un proces complex, care presupune parcurgerea mai multor etape, caracterizate de desfășurarea de activități specifice. Elementul material al infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori, fapte prevăzute de art. 210 și art. 211 C. pen., se realizează printr-o singură sau mai multe acțiuni prevăzute ca modalități alternative în normele incriminatoare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane, acțiuni care trebuie să fie circumscrise scopului exploatării victimei. Recrutarea, ca modalitate alternativă prin care are loc traficarea, constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în vederea obținerii de profit. Transportarea presupune deplasarea victimei dintr-un loc în altul, fie în interiorul granițelor statului său de origine, fie din statul de origine în statul de destinație, ceea ce presupune cel mai adesea trecerea uneia sau mai multor linii de frontieră. Transferarea constă în predarea-primirea victimei de la un traficant la altul, atunci când este vândută pur și simplu ca un produs comercial, inițial fără ca ea să știe, sau face obiectul unei alte tranzacții încheiate între traficanți (de exemplu, schimbul). Adăpostirea este o modalitate de

88

realizare a elementului material al infracțiunii de trafic de minori și semnifică primirea unei persoane într-o locuință și cazarea, găzduirea vremelnică a acesteia. Primirea presupune preluarea victimei de către un traficant de la un altul, ca urmare a unei tranzacții intervenite între cei doi. Fiecare dintre aceste acțiuni este suficientă pentru realizarea elementului material al infracțiunii de trafic de persoane ori trafic de minori. În cazul în care activitatea infracțională desfășurată de traficant reunește două sau mai multe dintre modalitățile alternative (de exemplu, făptuitorul mai întâi recrutează victima, apoi o transportă în țara de destinație, unde o transferă unei alte persoane, în scopul exploatării), fapta acestuia nu va constitui un concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune, compusă dintr-un ansamblu de acte diferite executate în baza unei rezoluții infracționale unice. În literatura juridică a fost exprimată și opinia că legiuitorul a înscris în lege actele de trafic de persoane ca fapte penale distincte, și nu o singură infracțiune cu mai multe modalități alternative de incriminare, și, în consecință, dacă se comit mai multe fapte dintre cele descrise de lege, se va reține un concurs real de infracțiuni, și nu o singură infracțiune. Pentru existența infracțiunii de trafic de persoane incriminate în art. 210 C. pen., este necesar ca modalitățile normative prevăzute de lege să fie realizate printr-o multitudine de mijloace cu caracter alternativ, și anume prin constrângere, prin răpire, inducere în eroare, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea ei de vădită vulnerabilitate sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani sau de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. În cazul traficului de minori, săvârșirea faptei prin asemenea modalități alternative nu reprezintă o condiție a reținerii infracțiunii în forma de bază, ci constituie una dintre formele agravate ale acesteia [art. 211 alin. (2) teza I C. pen.]. Unele dintre mijloacele utilizate de făptuitori pentru realizarea acțiunilor de traficare constituie prin ele însele infracțiuni - de exemplu, amenințarea, incriminată în art. 206 C. pen., violența, care poate îmbrăca actualmente doar forma infracțiunii de prevăzute de art. 193 C. pen., ca forme de constrângere care însă își pierd autonomia și se absorb în conținutul infracțiunii de trafic de persoane, deoarece, prin voința legiuitorului, elementul material al acestei fapte este unul complex. Urmarea socialmente periculoasă constă în starea de pericol creată pentru atributele fundamentale ale persoanei - în special libertatea individuală și relațiile sociale a căror normală desfășurare este condiționată de ocrotirea acestei valori sociale - și se produce independent de atingerea scopului exploatării victimei, fiind suficient ca făptuitorul să acționeze în vederea acestei finalități, nu și în realizarea ei efectivă. Legătura de cauzalitate. Latura obiectivă a infracțiunii de trafic de ființe umane este realizată numai atunci când între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată se poate stabili cu certitudine existența unui raport de cauzalitate. c) Latura subiectivă. Infracțiunile de trafic de ființe umane pot fi săvârșite numai cu intenție, ca formă de vinovăție. In modalitățile normative prevăzute în art. 210, art. 211 și art. 216 C. pen., intenția nu poate fi decât directă, deoarece acțiunile care compun elementul material al laturii obiective au ca finalitate scopul exploatării persoanei, astfel cum este definită în art. 182 C. pen., scop care trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei, dar care nu trebuie să fie și efectiv realizat. Traficantul are reprezentarea caracterului ilicit al actelor sale în realizarea cărora se implică în mod conștient și prevede consecințele lor, urmărind, totodată, producerea acestora . în ceea ce privește complicele, poziția subiectivă a acestuia poate fi atât intenția directă, atunci când prevede și urmărește producerea rezultatului, cât și intenția indirectă, atunci când, de exemplu, pune la dispoziția traficantului un autoturism pentru transportarea victimelor, fără a urmări realizarea finalității acțiunii autorului, însă conștientizează caracterul infracțional al propriei acțiuni. În conexiune directă cu problema traficului de persoane și a traficului de minori, atunci când acestea au ca forme alternative de săvârșire exploatarea sexuală sau cea pentru practicarea cerșetoriei, trebuie luate în discuție și infracțiunile din actualul Cod penal, în condițiile în care, potrivit acestuia, infracțiunile de prostituție și cerșetorie - art. 328, respectiv art. 325 din vechea reglementare - au fost dezincriminate. Din această perspectivă, considerăm că abrogarea textelor de

89

lege anterioare poate constitui o cauză favorizantă pentru comiterea infracțiunilor de trafic, și nu o cauză de natură să determine regresul criminogen al acestora. De asemenea, analiza trebuie realizată și prin raportare la exploatarea pentru muncă forțată, sens în care dispozițiile actuale ale Codului penal referitoare la munca forțată și sclavie se completează reciproc. Astfel, conform art. 212 C. pen., supunerea la muncă forțată sau obligatorie reprezintă „fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispozițiile legale, la prestarea unei munci împotriva voinței sale sau la o muncă obligatorie”, pedeapsa fiind închisoarea de la unu la 3 ani. Constituția României, în art. 42, prevede excepțiile de la cazurile de muncă forțată, respectiv: „Nu constituie muncă forțată: a) activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conștiință; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată; c) prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege”. În ceea ce privește sclavia, ca formă alternativă a traficului de persoane, incriminarea națională a preluat dispozițiile Convenției de la Geneva din 25 septembrie 1926 referitoare la sclavie și ale Convenției suplimentare de la Geneva din 7 septembrie 1956 privitoare la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei, potrivit cărora sclavia reprezintă statutul sau condiția unei persoane asupra căreia este exercitată orice putere sau toate puterile atașate drepturilor de proprietate. în aceeași notă, art. 209 C. pen. sancționează cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi „punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi”. Definind expres practicarea prostituției ca întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul, problematica exploatării sexuale este rezolvată legislativ în art. 213 C. pen. care incriminează proxenetismul: „(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (2) în cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituției s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Dacă faptele sunt săvârșite față de un minor, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”. Problematica traficului de persoane și a traficului de minori prin raportare la exploatarea unei persoane prin cerșetorie este prevăzută în art. 214 C. pen. care incriminează exploatarea cerșetoriei astfel: „(1) Fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Dacă fapta este săvârșită în următoarele împrejurări: a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana care cerșește; b) prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani”. Articolul 215 C. pen. incriminează folosirea unui minor în scop de cerșetorie, după următoarea formulare: „Fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest scop de prezența unui minor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. Chiar dacă intenția legiuitorului a fost ca prin cele două dispoziții să dea o altă abordare conceptuală cerșetoriei, considerăm că acest lucru nu este lipsit de eventualele critici. Cea mai importantă este aceea că prin noua incriminare se realizează în fapt o suprapunere a textelor de lege

90

în discuție cu dispozițiile penale din articolele precedente și se creează o confuzie în alegerea normei de incriminare pentru infracțiunea de trafic de ființe umane realizată în varianta exploatării prin cerșetorie. La acestea trebuie adăugate și criticile legate de aplicabilitatea unui regim sancționator cu un maxim special de 3 ani pentru infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen. și un maxim special de 10 ani pentru norma de incriminare de bază prevăzută de art. 210 C. pen. Ca o concluzie a celor de mai sus, putem spune că reacția împotriva fenomenului traficului de ființe umane trebuie să fie una fermă și neechivocă, cu angrenarea tuturor autorităților naționale cu responsabilități în materie. Prin urmare, factorii de decizie din Uniunea Europeană au lansat un apel către comunitatea internațională, inclusiv către instituțiile la nivel local, regional și național, ONG-uri și alte organizații ale societății civile și către instituțiile și agențiile UE, în vederea contracarării provocărilor ridicate de infracționalitatea transnațională, cu toate aspectele sale atroce, și a oferirii unei reacții clare și cuprinzătoare în direcția unor politici multidisciplinare, coerente și coordonate, cu implicarea tuturor actorilor vizați din țările de origine, tranzit și destinație. O astfel de reacție explicită trebuie să fie consecventă cu standardele drepturilor omului și trebuie să acorde o atenție particulară traficului de femei și copii, având în vedere interesul lor și în acord cu instrumentele internaționale privitoare la drepturile copilului. Prevenirea și combaterea traficului de ființe umane au continuat să fie priorități ale Uniunii Europene, fiind întărite demersurile în direcția diminuării acestuia, a cunoașterii naturii și complexității sale, a monitorizării evoluției și tendințelor specifice. Politicile publice implementate în România de instituțiile de aplicare a legii, precum și de societatea civilă au promovat și au dezvoltat continuu un ansamblu de demersuri în câmpul social pentru menținerea acestui tip de criminalitate în atenția societății și în fruntea listei de priorități a Guvernului și a administrației publice. Eforturile depuse, precum și rezultatele obținute au fost apreciate în mod deosebit de organizațiile internaționale, foruri europene și alți parteneri de cooperare, România fiind în prezent un exemplu de bune practici și un important partener cu un nivel ridicat de expertiză în acest domeniu. România a înregistrat progrese importante în lupta împotriva fenomenului traficului de persoane prin reglementări legislative naționale conforme cu dispozițiile europene și internaționale, prin adoptarea și reglementarea Mecanismului Național de Identificare și Referire a Victimelor Traficului de Persoane, prin focalizarea activităților și campaniilor de prevenire, prin destructurarea unui mare număr de rețele de traficanți și trimiterea acestora în judecată, precum și prin crearea, în martie-aprilie 2009, a Grupului Parlamentar Român de Luptă împotriva Traficului de Persoane. Activitatea de prevenire, alături de combaterea și asistența victimelor, este o dimensiune importantă a luptei împotriva traficului de persoane. Creșterea gradului de conștientizare a opiniei publice se poate realiza prin informare și sensibilizare cu privire la traficul de ființe umane, deoarece orice strategie de luptă împotriva acestui flagel se bazează atât pe corecta înțelegere a fenomenului, cât și pe motivația clară de a-l împiedica. Eforturile întreprinse de toate instituțiile naționale și internaționale din domeniu în lupta împotriva „sclaviei moderne” cu cetățeni români se materializează semnificativ prin diminuarea proporțiilor cantitative, reducere semnalată încă din 2005. Toate evaluările interne actuale realizate de instituțiile cu atribuții în domeniu reliefează în mod clar o scădere semnificativă a cauzelor de trafic de persoane, dar și o egalizare între diferitele modalități alternative de exploatare, respectiv exploatarea sexuală și cea prin muncă. Cu titlu de exemplu, numărul victimelor traficate la finele anului 2005 era de 2.551 de persoane, comparativ cu cele 780 de victime exploatate în 2009, situație explicabilă și prin migrarea rețelelor de traficanți de persoane spre alte paliere ale criminalității organizate, ce presupun câștiguri ilicite mai mari și riscuri judiciare mai reduse (de exemplu, criminalitatea informatică). Sub aspect legislativ, având în vedere că actualele reglementări penale nu definesc noțiunea de migrant, sediul materiei în această privință rămâne O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, care folosește termenul de străin semnalat ca inadmisibil, pe care îl definește ca fiind

91

„străinul care se află într-o situație de neper- mitere a intrării pe teritoriul României dintre cele prevăzute de legislația în vigoare privind regimul străinilor”. Incriminarea faptelor privind frontiera de stat a României este prevăzută în Titlul III „Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat”, Capitolul II - „Infracțiuni privind frontiera de stat” din Partea specială a Codului penal. „Frontieră de stat’, potrivit art. 1 lit. a) din legea specială, reprezintă „linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea și celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convențiile și înțelegerile dintre România și statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internațional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul șenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară și limitele laterale ale mării teritoriale a României”. Codul penal, prin art. 263, incriminează și prevede sancțiuni semnificative pentru infracțiunea de trafic de migranți. Astfel: „(1) „Racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Când fapta a fost săvârșită: a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial; b) prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea migrantului; c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Tentativa se pedepsește”. În completarea acestei infracțiuni, art. 264 C. pen. prevede ca incriminare distinctă facilitarea șederii ilegale în România ca fiind: „(1) Fapta persoanei care facilitează, prin orice mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracțiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranți, care nu are cetățenia română și nici domiciliul în România, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă mijlocul folosit constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. (2) Când fapta a fost săvârșită: a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial; b) de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime”. DIICOT: În anul 2019, din cele 1.814 cauze de soluționat având ca obiect infracțiuni de trafic de persoane, din care 722 cauze nou înregistrate, în perioada de referință a fost soluționat un număr de 728 cauze, față de 601 cauze în 2018, ceea ce reprezintă o creștere cu 20,13%.Dintre acestea, au fost soluționate prin rechizitoriu și acorduri de recunoaștere a vinovăției un număr de 149 (117+32), față de 118 cauze (103+15) (creștere cu 26,27%), cu 347 inculpați trimiși în judecată, față de 400 inculpați trimiși în judecată în 2018 (scădere cu 13,25%), din care 154 inculpați arestați preventiv trimiși în judecată, față de 209 arestați preventiv în 2018 (scădere cu 26,32%). Numărul victimelor traficate în vederea exploatării în 2019 a fost de 373, față de312în 2018 (creștere cu 19,55%), dintre care 180 minori, față de anului 2018, când au fost identificate 139 victime minori (creștere cu 29,50%). Trafic de migranți : În cursul anului 2019, din cele 157 cauze de soluționat având ca obiect traficul de migranți, din care 71 cauze nou înregistrate, în perioadă de referință a fost soluționat un număr de 35 cauze, față de 50 cauze în 2018, ceea ce reprezintă o scădere cu 30%. Dintre acestea, au fost soluționate prin rechizitoriu și acorduri de recunoaștere a vinovăției un număr de 10 cauze, față de 19 cauze în anul 2018 (scădere cu 47,37%), cu 34 inculpați trimiși în judecată, față de 98

92

inculpați trimiși în judecată în 2018 (scădere cu 65,31%), dintre care 10 inculpați arestați preventiv trimiși în judecată, față de 51inculpați arestați preventiv în anul 2018 (scădere cu 80,39%). Din perspectiva activității de urmărire penală traficul de persoane și traficul de minori s-au menținut la un nivel relativ constant în perioada 2016-2019, cu o medie anuală de 1800 de cauze. Numărul de victime minori însă a crescut cu aproape 30% în anul 2019 față de anul precedent. Traficul de persoane, sub toate formele de manifestare, reprezintă una dintre cele mai profitabile activități de criminalitate organizată, întrucât avantajele pecuniare obținute sunt constante și facile, putând fi realizate cu investiții minime. Aceste fapte penale produc traume profunde asupra victimelor, ale căror efecte se prelungesc mult după încetarea activității infracționale și de multe ori le ”condamnă” la statutul de ”victimă permanentă” a GCO. O sintagmă uzitată în domeniu este că ”victima nu are nicio șansă” în fața GCO. Fenomenul generează un impact semnificativ la nivelul percepției internaționale la adresa României, în sensul insuficienței combaterii fenomenului, acordării măsurilor de protecție pentru victime și respectiv îndeplinirii insuficiente a atribuțiilor asumate prin tratatele internaționale la care este parte. Procesul de recrutare a victimelor se manifestă prin false promisiuni de obținere a unor locuri de muncă bine plătite, câștigarea încrederii victimelor prin aservire sentimentală („lover boy”), împărțirea câștigului – cointeresarea, iar metodele și mijloacele de constrângere uzitate sunt abuz și șantaj emoțional, confiscarea și reținerea documentelor, supravegherea constantă a bordelurilor, mutarea periodică în alte locații, inducerea temerii unor represalii asupra lor sau a membrilor de familie în cazul în care vor cere ajutorul poliției dar și forme variate de violență în special în cadrul traficului. În ultimii ani, s-a constatat evoluția către infracțiunea de proxenetism, victimele fiind racolate în scopul practicării de bună voie a prostituției, de obicei sub paravanul oferirii către clienți prin intermediul internetului a unor servicii de masaj sau escortă. Statele de destinație preferate în acest caz sunt de regulă cele unde prostituția este legalizată sau tolerată. Totodată, grupările infracționale se orientează și spre exploatarea sexuală în plan intern, fiind preferate victimele minore (mai ușor de recrutat și exploatat). De asemenea victimele sunt exploatate în vederea practicării cerșetoriei și a muncii forțate. Se remarcă interesul grupărilor infracționale organizate de traficare a persoanelor, în special minori, în scopul exploatării în vederea săvârșirii de infracțiuni în statele vest-europene (furturi din magazine, din mijloace de transport, din buzunare etc.), profitând de lipsa de discernământ și imposibilitatea sancționării penale a acestora.

93

7. Criminalitatea informatică Reglementarea criminalității informatice prin legi speciale Permanenta dezvoltare a tehnicilor informaționale și apariția de noi mijloace de legătură și comunicare între persoane au avut un aport de necontestat în viața social-economică și politică a lumii, însă au creat și o serie întreagă de comportamente situate în afara legii, luând forme care nu au existat anterior. Configurațiile informatice au schimbat în totalitate modul de viață al persoanelor și au oferit noi ocazii, sofisticate, prin care legea poate fi încălcată. În același timp, au creat un cadru propice comiterii unor delicte tradiționale, prin noi modus operandi. Rețele informatice de anvergură au avut o ascensiune extrem de rapidă, atât în plan național, dar mai ales în plan transnațional, făcând posibilă accesarea a numeroase sisteme atât prin legăturile telefonice normale, cât și prin intermediul telefoniei celulare. Numărul mare de indivizi care accesează bazele de date a sporit vulnerabilitatea sistemelor, iar ocaziile de a face uz în mod abuziv sau de a le folosi în scopuri criminale nu au întârziat să apară, această activitate răsfrân gându-se foarte accentuat în plan economic, precum și în planul securității umane, atingând uneori chiar nivelul de terorism informatic. Necesitatea studierii fenomenului criminalității informatice este justificată și de amploarea deosebită a volumului mondial al tranzacțiilor comerciale on-line, dar și de volumul fraudelor corelative acestor tranzacții. Astfel, conform cercetătorilor de la Forrester Research, totalul tranzacțiilor realizate în mediul virtual este de 1,4 trilioane dolari SUA, în condițiile în care în anul 2004 era de doar 6.800 miliarde, adică circa 8,6% din totalul vânzărilor. În SUA, piața de comerț electronic a crescut de la 490 miliarde dolari SUA în 2000 la 3.200 miliarde în 2004. Statele Unite dețin aproximativ 4/5 din activitățile mondiale în domeniu, urmate de Europa de Vest cu 10% și Asia cu 5%. Dezvoltarea comerțului pe internet a generat în mod proporțional și o creștere a numărului și cuantumului fraudelor informatice. Astfel, conform evaluărilor Asociației de Plăți Electronice din România (APERO), valoarea totală a fraudelor a crescut cu 14,8% în 2012 comparativ cu 2011, ajungând la 1,33 miliarde euro, ceea ce reprezintă 0,038% djntr-un total de 3.500 miliarde euro în tranzacții, de la 0,036% în 2011. În anul 2012, la fiecare 2,635 euro cheltuit pe cardurile de credit și de debit emise în cadrul SEPA (Uniunea Europeană, Islanda, Liechtenstein, Monaco, Norvegia și Elveția), 1 euro a fost pierdut la fraudă. În baza dezbaterilor și analizelor privitoare la formularea termenilor de bază, efectuate de personal de specialitate - experți -, până în prezent nu s-a realizat crearea unei definiții generale a delictului informatic, motiv pentru care nu există încă o definiție funcțională. Problema apare ca o preocupare de noutate pentru societățile unde accesul la tehnicile de calcul s-a făcut cu întârziere și unde statul nu s-a implicat încă în măsurile de protecție împotriva crimelor care pot fi comise cu ajutorul acestora. Crima informatică cumulează atât infracțiunile tradiționale - furtul, frauda, contrafacerea, reaua intenție, toate pasibile de sancțiuni penale -, cât și alte fapte specifice noilor tehnologii. Sistemul informatic a dat naștere unei multitudini de forme noi de manifestare a fenomenului infracțional, care pot și trebuie să fie considerate, în egală măsură, drept acte criminale. În anul 1989, Consiliul Europei a elaborat o serie de principii cu titlu de recomandare, care trebuie să fie avute în vedere la definirea ca acte criminale a unor încălcări ale legii, fapte comise cu ajutorul computerului sau al noilor tehnologii de comunicare prin cablu, însă până în prezent nu a reușit să dea o definiție oficială a criminalității informatice, lăsând în sarcina fiecărei țări adaptarea clasificării funcționale în raport de propriul sistem juridic. Termeni ca „utilizare improprie” și „utilizare abuzivă” au fost folosiți frecvent pentru a defini crima informatică și, totuși, aceștia prezintă aspecte sensibil diferite. Conform art. 15 C. pen., o faptă, pentru a fi considerată infracțiune, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ patru condiții obligatorii: a) să fie prevăzută de legea penală; b) să fie săvârșită cu vinovăție; c) să nu fie justificată; 94

să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o. În consecință, întreaga legislație penală referitoare la criminalitatea informatică va trebui să stabilească o distincție clară între utilizarea improprie, accidentală a unui sistem informatic, utilizarea improprie prin imprudență și accesul intenționat sau neautorizat ori o utilizare abuzivă. Totodată, trebuie diferențiat comportamentul inoportun de cel delictual. Intenția joacă fără îndoială un rol decisiv în definirea comportamentului delictual, motiv pentru care trebuie să facem distincție clară, precisă între ceea ce este contrar ordinii morale și ceea ce este ilegal. Măsurile penale nu pot fi luate decât dacă s-a demonstrat fără dubii că un comportament al unui hacker este cu adevărat în afara legii. Plecând de la aceste considerente, se poate aprecia că infracțiunea informatică reprezintă o faptă săvârșită cu ajutorul noilor tehnologii, care trebuie să fie comisă cu vinovăție și să fie sancționată de legea penală. În cercetarea criminologică, criminalitatea ca fenomen social cuprinde: criminalitatea reală - presupune totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă de timp; criminalitatea aparentă - cuprinde întregul set de infracțiuni semnalate organelor abilitate ale statului și înregistrate ca atare; criminalitatea legală - reprezintă totalitatea faptelor de natură penală comise și pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești rămase definitive. Fiecare dintre aceste segmente de criminalitate își are corespondența și în criminalitatea informatică. Între criminalitatea informatică reală și criminalitatea informatică aparentă diferența este dată de cifra neagră a acestui nou gen de crimă și cuprinde toate acele fapte sancționate de legiuitor, dar care, din anumite motive, rămân nedescoperite de către organele abilitate ale justiției penale. În cadrul criminalității generale se apreciază că cifra neagră reprezintă un segment important de fapte nedescoperite, iar în cadrul criminalității informatice, procentul tinde să fie în jur de 90%. Această rată extrem de ridicată a crimelor nedescoperite se datorează faptului că infracțiunea informatică este un act ilegal mai recent sancționat și se află ascuns în spatele noilor tehnologii. Experții care au analizat cauzele și condițiile care generează criminalitatea informatică au fost de părere că numai o parte dintre infracțiunile comise în spațiul cibernetic sunt descoperite și semnalate autorităților polițienești de către cei păgubiți sau de alte categorii de persoane fizice sau juridice. Cifra oferită de specialiști ne face să credem că numărul fraudelor informatice, cel puțin la acest moment, nu este verificabil. Totuși, autoritățile au observat că statisticile, studiile și anchetele oficiale arată că fenomenul trebuie luat în serios. Crima cibernetică nu poate fi comisă fără ajutorul computerului și este furnizată prin intermediul rețelelor de cablu electronic, ramificate la nivel mondial. Practic, specificul acestui nou gen de infracțiuni derivă din oportunitățile oferite de noul sistem ITC de comunicare prin cablu. Tehnica de calcul de ultimă generație conferă posibilitatea organizațiilor criminale să profite de variantele multiple oferite de aceasta, folosind metode sofisticate în sprijinul camuflării rețelelor de traficanți de droguri, trafic de armament, contrabandă cu materiale radioactive, spălare de bani etc. Recent, au fost înființate mai multe agenții de securitate naționale și regionale, care acționează în direcția identificării și stopării pericolului reprezentat de crimele comise în spațiul cibernetic. În concluzie, infracțiunea cibernetică este acea faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă, comisă cu vinovăție, de către o persoană sau un grup de persoane, prin utilizarea unui calculator și a comunicării informațiilor prin cablu, și care cauzează prejudicii unei persoane fizice, unei persoane juridice ori intereselor statului. Se realizează prin: vânzări prin licitație; defăimarea; pornografia infantilă; oferte de cârduri de credit; cărți și alte servicii de instructaj asupra modului de a face bani ilegali cu ajutorul rețelei internet. d)

95

Pe lângă aceste infracțiuni specifice domeniului cibernetic, se cuvine să mai adăugăm: sabotarea sistemelor, realizată prin „bombardarea cu scrisori” și trimiterea repetată a unor mesaje către o adresă de e-mail sau către o locație web, situație care interzice utilizatorului legal accesul în sistem sau permite inițierea unor atentate mult mai sofisticate pentru penetrarea sistemului; sabotarea sau vandalizarea datelor, procedeu prin care bazele de date accesate sunt șterse sau schimbate; ascunderea identității, procedeu folosit de atacatori pentru a-și ascunde adevărata identitate și pentru a convinge pe cei care primesc comunicări e-mail că mesajul sau accesul în sistem nu este cerut de cel care inițiază operațiunile respective de fraudă; penetrarea neautorizată a „camerelor de comunicare” (chat-rooms) pentru trimiterea de e-mail-uri ofensatoare sau de hărțuire și a căror țintă sunt utilizatorii mai vulnerabili, în special femeile; utilizarea internetului pentru achiziționarea și vinderea unor produse medicale fără prescripție, interzise de lege sau rare; folosirea internetului pentru trafic de droguri, de armament, materiale nucleare sau trafic de carne vie; folosirea internetului în scopuri teroriste. Sub aspectul incriminării și sancționării faptelor de acest gen, legislația românească a preluat și transpus reglementările europene similare, atât în ceea ce privește legea-cadru, cât și în Codul penal. Din acest punct de vedere, cea mai importantă reglementare în materie este Convenția privind criminalitatea informatică (ETS 185), adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001, semnată de 50 de state și ratificată de 44 dintre acestea, inclusiv România, convenție care a contribuit decisiv la armonizarea dispozițiilor de drept substanțial și a celor procedurale și a reprezentat în egală măsură și un instrument pentru asigurarea la parametri optimi a cooperării și asistenței judiciare internaționale între statele semnatare. În plan intern, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (Titlul III- „Prevenirea și combaterea criminalității informatice”, art. 3467), legiuitorul a asigurat cadrul penal pentru urmărirea și pedepsirea unor infracțiuni specifice acestui domeniu, reglementând măsuri specifice de prevenire, descoperire și sancționare a infracțiunilor săvârșite prin intermediul sistemelor informatice, asigurându-se astfel respectarea drepturilor omului și protecția datelor persoanelor. Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal, legea specială a cunoscut modificări, în principal prin abrogarea textelor ce incriminau și sancționau faptele de criminalitate informatică, texte ce se regăsesc în forme relativ similare în actualul Cod penal. În legea-cadru continuă însă să existe dispozițiile prin care sunt definiți unii termeni care au o strânsă legătură cu acest domeniu infracțional: sistem informatic - este orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic; prelucrare automată a datelor - este acel proces prin care datele dintr-un sistem informatic sunt prelucrate prin intermediul unui program informatic; program informatic - este acel ansamblu de instrucțiuni care pot fi executate de un sistem informatic, în vederea obținerii unui rezultat determinat; date informatice - sunt orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic; furnizor de servicii - este orice persoană fizică sau juridică ce oferă utilizatorilor posibilitatea de a comunica prin intermediul sistemelor informatice și care prelucrează sau stochează datele informatice pentru utilizatorii serviciilor oferite de acestea; măsuri de securitate - se referă la folosirea unor proceduri, dispozitive sau programe informatice specializate, cu ajutorul cărora accesul la un sistem informatic este restricționat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori.

96

O situație relativ similară regăsim și în cazul Legii nr. 365/2002, care cuprinde dispoziții privind combaterea infracționalității cibernetice în domeniul comerțului electronic. Legea stabilește atât condițiile de furnizare a serviciilor în domeniul economic informatizat, dar, totodată, a incriminat și sancționat și alte fapte comise în spațiul cibernetic, cum ar fi utilizarea fără autorizație a instrumentelor de plată electronice sau prezentarea unor date fictive de identificare, în vederea efectuării de operațiuni financiare, fapte care au fost abrogate expres și care au fost preluate în dispozițiile Codului penal. Criminalitatea informatică în reglementarea Codului penal Cyber-criminalitatea beneficiază în Codul penal de o manieră de reglementare nouă, completă și multidisciplinară, în sensul că incriminarea și sancționarea faptelor din această sferă infracțională se realizează prin preluarea unor texte de lege specifice mai multor legi speciale cu aplicabilitate în materie, fie că vorbim de cele prevăzute de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției sau Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, și, evident, prin abrogarea corelativă a acestora. Din acest motiv, infracțiunile informatice nu sunt grupate într-un singur titlu sau capitol, cum se întâmplă cu majoritatea faptelor antisociale, ci le regăsim atât în categoria infracțiunilor contra patrimoniului, a infracțiunilor de fals, dar și în cea a infracțiunilor contra siguranței publice, toate având un regim sancționator redus raportat la cel anterior motiv pentru care modalitatea de individualizare judiciară devine esențială în evaluarea concretă a pericolului social. În concordanță directă cu problematica criminalității informatice trebuie analizată și abordarea conceptuală actuală a infracțiunii de pornografie infantilă, îndeosebi cea săvârșită prin utilizarea sistemelor informatice. Caracterul temporal actual coroborat cu regimul sancționator mai favorabil determină în mod evident ca, în materie de aplicare a legii penale în timp, dispozițiile noului Cod penal să devină cele incidente în raport cu legile speciale corespondente, acestea din urmă continuând a fi preluate doar cu referire la alte reglementări, cu excluderea totală a acelor aspecte circumscrise incriminărilor din verbum regens. Terminologia specifică acestor infracțiuni este clar definită și a fost construită în actuala reglementare juridică în jurul a două noțiuni esențiale în existența infracțiunilor informatice: sistem informatic și date informatice. În capitolul alocat explicării înțelesului unor termeni sau noțiuni, respectiv în art. 181 C. pen., sunt definiți acești termeni după cum urmează: „(1) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. (2) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic”. Complementar, dar în aceeași manieră de definire a termenilor ca și în legea specială, art. 180 C. pen. definește și noțiunea de instrument de plată electronică, astfel: „un instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea și descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum și transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate și executate de către instituții financiare”. În ceea ce privește infracțiunile informatice care generează prejudicii materiale cuantificabile, acestea sunt concentrate în Titlul II din Partea specială a Codului penal „Infracțiuni contra patrimoniului”, respectiv Capitolul IV - „Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice”. Astfel, preluând integral art. 49 din Legea nr. 161/2003, Codul penal, în art. 249, incriminează frauda informatică, ca fiind „introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane”, faptă care se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Următoarele texte de lege din același capitol preiau într-o formă parțial modificată

97

dispozițiile art. 27 și art. 28 din Legea nr. 365/2002, sancționând operațiunile financiare frauduloase de numerar sau prin folosirea unui instrument de plată electronică ori acceptarea realizării unor astfel de tranzacții ilicite. Prin urmare, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos este reglementată în art. 250 C. pen. astfel: „(1) Efectuarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără consimțământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează efectuarea uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive. (3) Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în vederea efectuării uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1), se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”. Articolul 251 C. pen. incriminează acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos astfel: „(1) Acceptarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimțământul titularului său, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează acceptarea uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive”. Potrivit art. 252 C. pen., „Tentativa la infracțiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepsește”. A doua categorie de infracțiuni informatice este cea prevăzută de Titlul VI al Părții speciale din Codul penal - „Infracțiuni de fals”, unde în Capitolul III - „Falsuri în înscrisuri” regăsim la art. 325 infracțiunea de fals informatic ca fiind „fapta de a introduce, modifica sau șterge, fără drept, date informatice ori de a restricționa, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecințe juridice”, faptă care se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Acest articol reprezintă o preluare în integralitate a art. 48 din Legea nr. 161/2003. Infracțiunile informatice clasice, cele care presupun preponderent utilizarea elementului tehnic și existența unor abilități specifice din partea subiectul activ, sunt reglementate în Codul penal prin reluarea art. 42-46 din incriminarea specială, evident, cu reducerea limitelor de pedeapsă. Astfel, în Titlul VII al Părții speciale - „Infracțiuni contra siguranței publice”, respectiv Capitolul VI - „Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor șl datelor informatice”, au fost sistematizate următoarele infracțiuni: accesul ilegal la un sistem informatic (art. 360 C. pen.): „(1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită în scopul obținerii de date informatice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. (3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită cu privire la un sistem informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe specializate, accesul este restricționat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani”; interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice (art. 361 C. pen.): „(1) Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică și care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și interceptarea, fără drept, a unei emisii

98

electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conține date informatice care nu sunt publice”; alterarea integrității datelor informatice (art. 362 C. pen.): „Fapta de a modifica, șterge sau deteriora date informatice ori de a restricționa accesul la aceste date, fără drept, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”; perturbarea funcționării sistemelor informatice (art. 363 C. pen.): „Fapta de a perturba grav, fără drept, funcționarea unui sistem informatic, prin introducerea, transmiterea, modificarea, ștergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricționarea accesului la date informatice, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani”; transferul neautorizat de date informatice (art. 364 C. pen.): „Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”; operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice (art. 365 C. pen.): „(1) Fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la dispoziție sub orice formă: a) dispozitive sau programe informatice concepute sau adaptate în scopul comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364; b) parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau parțial la un sistem informatic, în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Deținerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice dintre cele prevăzute în alin. (1), în scopul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. Potrivit art. 366 C. pen., „Tentativa la infracțiunile prevăzute în prezentul capitol se pedepsește”. Incriminarea unei astfel de infracțiuni s-a realizat în art. 374 C. pen., inclus în Titlul VIII al Părții speciale - „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”, respectiv Capitolul I - „Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice”: „(1) Producerea, deținerea în vederea expunerii sau distribuirii, achiziționarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale pornografice cu minori se pedepsesc cu închisoarea de la un an la 5 ani. (2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) au fost săvârșite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. (3) Accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicații electronice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. (4) Prin materiale pornografice cu minori se înțelege orice material care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau care, deși nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un astfel de comportament. (5) Tentativa se pedepsește”. DIICOT: Criminalitatea informatică: În cursul anului 2019, din cele 4.645 cauze de soluționat, din care 1.484 cauze nou înregistrate în perioada de referință, a fost soluționat un număr de 1.243 de cauze, față de 1.221 cauze soluționate în 2018, din cele 4.715 cauze de soluționat, din care 1.369 nou înregistrate în 2018. Cifrele arătate indică o scădere cu 1,48% a cauzelor de soluționat, o creștere cu 8,40%a cauzelor nou intrate și o creștere cu 1,80% a cauzelor soluționate. Dintre acestea, au fost soluționate prin rechizitoriu și acorduri de recunoaștere a vinovăției un număr de 219 cauze (150+69), față de 248 cauze (167+81) în anul 2018 (scădere cu 11,69%), cu 330 inculpați trimiși în judecată, față de 355 inculpați trimiși în judecată în 2018 (scădere cu

99

7,04%), dintre care 66 inculpați arestați preventiv trimiși în judecată, față de 61 inculpați arestați preventiv în anul 2018 (creștere cu 8,20%) Activitățile infracționale subsumate criminalității informatice au cunoscut o dezvoltare rapidă și o extindere exponențială a modurilor de manifestare: compromitere de ATM-uri; clonări de carduri; publicare de anunțuri fictive pe site-uri de comerț intens accesate, dar și folosirea/ exploatarea cripto-monedelor pentru derularea de activități ilicite din zona economică. Fenomenul criminalității informatice în Romania se află pe un trend ascendent, fiind strâns legat de tendința de la nivel european și mondial, puternic influențat de factori favorizanți precum: dezvoltarea rapidă a rețelei de internet din Romania, creșterea numărului de utilizatori de dispozitive mobile cu opțiune de conectare la internet (laptop, smartphone, tablete), creșterea numărului de societăți comerciale care își desfășoară activitatea economică în mediul online și care întrețin relații de afaceri cu firmele partenere în mediul online, răspândirea masivă și cu un mare succes a rețelelor de socializare, inclusiv în rândul minorilor sau a persoanelor în vârstă și utilizarea serviciilor de comunicații prin internet de către un număr tot mai mare de cetățeni români, dar și posibilitatea de anonimizare a demersurilor ilegale din mediul online și menținerea la un nivel extrem de scăzut a culturii de securitate la nivelul populației. Dacă inițial fenomenul criminalității informatice avea doar o incidență regională (zonele de vest, centru sud și sud-est ale României), treptat activitățile ilegale au fost transferate (integral sau pe segmente) în afara teritoriului național, în state cu un cadru legislativ mai permisiv și un nivel deficitar al securității sistemelor informatice. Structurile infracționale din zona criminalității informatice sunt deosebit de dinamice și flexibile, elementul transnațional fiind foarte bine conturat prin conexiunile constituite pe spațiul extern (SUA, Canada, Marea Britanie, Italia, Spania, Germania și Mexic, respectiv țări din Orientul Mijlociu) și mobilitatea crescută a membrilor. Într-o perioadă scurtă de timp, de la notorietatea cazurilor în care cetățenii români lansau atacuri informatice asupra unor entități din străinătate sau vizau datele cardurilor ori conturilor bancare aparținând unor cetățeni străini, România a devenit, în egală măsură, și o țintă a infracțiunilor de acest tip, fiind tot mai des folosită și pentru spălarea banilor proveniți din criminalitatea informatică. Totodată, s-a constatat o creștere evidentă a atacurilor de tip ransomware și business email compromise, care afectează grav activitatea unor companii sau instituții publice, generând pierderi de ordinul milioanelor de euro prin deturnarea plăților. Ca modalitate propice de propagare a materialelor de exploatare sexuală a copiilor, mediul on-line găzduiește cu precădere materiale produse de către infractori, dar se înregistrează o creștere a volumului materialelor auto-generate, de cele mai multe ori rezultând din acțiuni de constrângere sau șantaj, tendință similară cu cea din anul 2018. Numărul materialelor pornografice cu minori detectate de organele de urmările penală și chiar de sectorul privat este în creștere, ceea ce impune o concentrare a eforturilor în combaterea acestui tip de activitate infracțională. Datele cumulate arată următoarea evoluție pe ultimii patru ani: 68 de persoane condamnate definitiv în anul 2016, 70 în anul 2017, 54 în anul 2018 și 42 în anul 2019. La aceasta se adaugă cifrele alarmante legate de pornografia infantilă: 63 de condamnări definitive în anii 2016 și 2017, 95 în anul 2018 și 98 în anul 2019. În același interval de referință, organele de urmărire penală au avut în lucru, în medie 5462 de cauze pe an având ca obiect infracțiuni informatice. Infracțiuni legate de regimul proprietății intelectuale Încălcările aduse drepturilor de proprietate intelectuală pot genera litigii de drept civil, contravenții sau infracțiuni în funcție de modul de săvârșire, gravitatea și urmările faptei și conținutul concret al acțiunilor. Faptele care reprezintă infracțiuni în materia proprietății intelectuale nu sunt prevăzute de un singur act normativ, acestea fiind conținute de mai multe legi care reglementează diverse forme de proprietate intelectuală. Dintre infracțiunile care aduc atingere acestor drepturi, unele sunt în mod special apte de a fi comise în mediul virtual, cu precădere cele prevăzute în Legea nr. 8/1996 și cele prevăzute în Legea nr. 84/1998. Modalitatea recurentă prin care aceste infracțiuni sunt săvârșite în mediul virtual este raportată la formele infracțiunilor care privesc oferirea, închirierea, promovarea, punerea la dispoziția publicului sau comercializarea

100

bunurilor protejate prin drepturile de proprietate intelectuală. Cazuistica ultimilor ani arată o tendință de creștere accentuată a fenomenului, de la 4751 de dosare înregistrate de organele de urmărire penală în anul 2016 la 5730 în anul 2019. Multiplicarea fenomenului este privită cu îngrijorare și în cel mai recent Raport Special 301 al Reprezentantului pentru comerț al SUA (2020), în care România continuă să se mențină pe Watch List. Raportul evidențiază că România nu a reușit încă să contureze o abordare strategică a fenomenului încălcării drepturilor de proprietate intelectuală.

101

8. Terorismul și finanțarea terorismului Ca urmare a tragicelor evenimente ce au avut loc la data de 11 septembrie 2001 la New York, în SUA, a celor comise în luna martie 2004 la Madrid, în Spania, și, nu în ultimul rând, a celor derulate în luna septembrie 2004 la Beslan, în Osetia de Nord, în condițiile în care terorismul a devenit flagelul mondial al începutului de secol XXI, comunitatea internațională a inițiat ample campanii mediatice de condamnare a acțiunilor de acest gen, iar forurile politice responsabile naționale și internaționale - au demarat procese legislative fără precedent, menite să asigure incriminarea acțiunilor teroriste de orice tip, precum și tragerea la răspundere penală a celor vinovați. Evoluția terorismului pe plan mondial a cunoscut de-a lungul timpului formele luării de ostatici în scopul obținerii unor prime de răscumpărare, a asasinatelor politice cărora le-au căzut victime diferite persoane cu funcții importante în stat sau în guvern, pe cea a atacării obiectivelor și a bazelor militare, în principal cele americane amplasate în Orientul Mijlociu, și a culminat cu manifestările sale actuale, cele mai sângeroase și reprobabile, îndreptate împotriva civililor indiferent de vârstă, sex sau apartenență politică -, aflați întotdeauna în imposibilitatea fizică și psihică de a se apăra. Orice entitate teroristă își fixează o țintă operațională, constituită din factori umani și materiali. Din categoria factorilor umani fac parte persoane ce îndeplinesc anumite funcții în cadrul aparatului de stat (demnitari, magistrați, funcționari, militari) sau indivizi și grupuri de indivizi din rândul populației civile. Factorii materiali vizați de acțiunile teroriste pot fi factorii de mediu (apă, aer, sol), culturile agricole, alimentele și alte produse de consum curent, obiective militare sau cu utilitate militară, elemente de infrastructură civilă, industrială, comercială, medicală, obiective și instalații nucleare, elemente ale sistematizării hidrografice, simboluri și valori naționale. Modalitățile concrete de punere în practică a acțiunilor teroriste sunt și ele dintre cele mai diverse: răpiri, luarea și executarea de ostatici, atacuri înarmate împotriva oficialităților sau turiștilor străini, atacuri cu gaze chimice, atentate cu bombă sau cu mașini-capcană, deturnarea și utilizarea de aeronave civile pe post de bombe zburătoare. În această perioadă revine în actualitate, mai mult ca niciodată, pericolul reprezentat de propaganda teroristă. Pentru a demonstra că dispun de o capacitate ridicată de reacție, repliere și sprijin, chiar în condițiile în care pierd forțe importante, organizațiile teroriste aleg varianta publicității prin mass-media. A prins astfel contur „terorismul multimedia”, îndeosebi prin creșterea interesului anumitor rețele de a-și face publice intențiile referitoare la iminența organizării unor atentate teroriste. În acest context, al „bătăliei mediatice”, nu trebuie neglijat impactul social deosebit pe care îl au înregistrarea și difuzarea de materiale înainte sau după lansarea unui atac terorist. Efectul calculat al acestor demersuri constă în instigare (ca element concentrat al folosirii violenței), propagandă agitatoare (menită să conducă indirect la comiterea de acte violente prin exaltarea sentimentelor de ură sau răzbunare) și păstrarea atmosferei de confruntare. Indiferent de natura mijloacelor utilizate, toate acțiunile teroriste au ca scopuri finale comune instaurarea terorii, a sentimentelor de panică și derută în rândul țintelor vizate, precum și producerea unui număr cât mai mare de pierderi de vieți omenești și pagube materiale. Tabloul general al amenințărilor actuale depășește capacitatea statelor de a le combate pe toate egal și în același timp. O anumită prioritizare este, prin urmare, inevitabilă. Dincolo de situațiile concrete, fiecare stat este confruntat cu un set de vulnerabilități structurale - de natură istorică, geografică sau demografică - ce pot fi estompate sau, din contră, amplificate prin actul de guvernare, act care include atât politica internă, cât și comportamentul internațional și care ține, în general, de calitatea elitelor chemate să îl exercite, în virtutea procesului democratic. Reprezentanții istoriografiei au relevat că, în procesele complexe ale dezvoltării popoarelor, s-a constatat adesea o realitate crudă: atentatele „la nivel înalt” și autorii lor (asasinii), fenomen cu 102

efecte terifiante cunoscute. Primele forme de stabilitate a românilor au rămas consemnate în cronici alături de referiri la asasinarea unor personalități ale vremii, așa cum a fost cazul „regelui românilor și bulgarilor, numit de grecii bizantini „Kaloianes” din neamul Asăneștilor. În octombrie 1207, loniță Ciobanu, cea mai reprezentativă personalitate din Peninsula Balcanică, a fost asasinat de un comandant cuman. Întreaga epocă feudală românească a fost scena unui număr incredibil de „asasinate la nivel înalt”. În Principatele Române, mai toți domnitorii, principii sau liderii reprezentativi au reușit să înlăture prin execuție sau asasinat doi sau trei pretendenți la tron, zeci de boieri „incomozi”, creditori sau adversari politici. În ultimă instanță, destinul fiecărui dregător român era să cadă sub pumnalele asasinilor plătiți de prieteni, rude sau dușmani. Numai simpla înșiruire a celor mai cunoscute asasinate ale acestei perioade poate răspunde la întrebările privind destinul poporului român, și anume „încremenirea în proiect” a dezvoltării noastre, la care făcea referire marele filosof Constantin Noica, din cauza mentalităților păguboase care au reprezentat ghinionul istoric al românilor, după cum, cu amărăciune, consemna Nicolae Bălcescu în lucrarea „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”. Astfel: 1448: Roman II Mușat a fost otrăvit la vârsta de 22 de ani; 1451: a fost asasinat domnul Moldovei, Bogdan al ll-lea, la Reușeni, de către Petru Aron; 1456: Vladislav al ll-lea a fost ucis de Vlad Țepeș, la Târgoviște; 1460: Dan, pretendent la tronul Moldovei, Hronoda, a fost ucis de boierul Pântece; 1476: a fost asasinat Vlad Țepeș, de către Laiotă Basarab I, cu ajutorul turcilor; 1510: Mihnea, domn al Țării Românești, a fost ucis la Sibiu de Danci, rivalul său; 1512: Vlăduț, domn al Țării Românești, a fost omorât de turci; 1514: Trifăilă, pretendent la tronul Moldovei, a fost ucis la Vaslui; 1521: Dragomir Călugărul, pretendent la tron sub numele de Vlad Voievod, a fost omorât la Târgovlște; 1524: Radu Bădica a fost ucis de Radu de la Afumați, acesta fiind, la rândul său, asasinat împreună cu fiul său, Vlad, la Râmnlcu Vâlcea, de către doi boieri, Drăgan Postelnicu și Neagoe Vornicu. Aceștia sunt și ei uciși de Moise Vodă în același an, la nunta surorii domnitorului; 1535: Vlad Vintilă, domnitor al Țării Românești, a fost omorât de boieri, la vânătoare; 1527: Ștefăniță Vodă a fost ucis prin otrăvire de soția sa, Stanca, și de Radu de la Afumați; 1541: domnitorul Ștefan Lăcustă a fost lichidat de boieri; 1544: Laiotă Basarab al ll-lea, pretendent la tron, a fost asasinat de Radu Paisie (la Fântâna Țiganului); 1552: Ștefan Rareș, domnul Moldovei, a fost ucis de boieri în urma unui complot sprijinit de generalul austriac Castaldo, ucigașul episcopului George Martinuzzi, asasinat, la rândul său, la Vințu de Jos, cu un an înainte; 1558: Pătrașcu cel Bun a fost otrăvit de boierul Socol; 1563: hatmanul Tomșa l-a ucis pe Despot Vodă la Suceava; a fost și el ucis un an mai târziu; 1569: Alexandru Lăpușneanu a fost otrăvit; 1574: loan Vodă cel Viteaz (cel Cumplit) a fost omorât de turci la Roșcani, în urma trădării boierilor și încălcării înțelegerilor anterioare; 1593: Petru Vodă Cazacul (fiul lui Lăpușneanu) a fost omorât la Constantinopol; 1601: a fost ucis Mihai Viteazul, din ordinul generalului Basta; 1613: Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei, a fost lichidat de doi asasini plătiți; 1620: Gașpar Grațiani, numit domn al Moldovei de către turci, a fost asasinat de boierii Șeptilici și Goia; 1663: postelnicul Constantin Cantacuzino, pretendent la tronul Țării Românești, a

103

fost omorât de Grigore Ghica; 1668: lliaș, ultimul Mușatin, a fost otrăvit de Grigore Duca, cel care îi luase tronul; 1668: Șerban Cantacuzino a fost otrăvit de frații săi; 1741: Grigore Ghica a fost asasinat de turci, în urma unui complot boieresc; 1790: Nicolae Mavrogheni a fost asasinat din ordinul marelui vizir (complot boieresc); 1799: Constantin Hangerli a fost și el ucis din ordinul sultanului; 1821: Alexandru Șuțu a fost asasinat de doctorul său, Christoria, eterist convins, care i-a injectat o fistulă. De asemenea, epoca modernă a debutat, în țara noastră, cu un asasinat politic notoriu, și anume cel al lui Tudor Vladimirescu, victimă a unui complot organizat atât de dușmani, membrii Eteriei, cât și de boierii „prieteni”. Prim-ministrul României independente, Barbu Catargiu, a fost asasinat, în 1862, din motive ideologice. Întregul parcurs al istoriei moderne, până în perioada interbelică, a fost punctat de crime și asasinate, după cum urmează: 2 decembrie 1880: prim-ministrul I.C. Brătianu a fost ușor rănit de către un atentator înarmat cu un cuțit, la ieșirea din Camera Deputaților. Asasinul, ex-profesorul Ivan Petraru, a dorit să îl ucidă pe premier din „amorea de patrie”; 6 septembrie 1886: I.C. Brătianu a fost victima unei tentative de asasinare în fața legației austro-ungare. Atacatorul a tras cu revolverul, dar nu a nimerit ținta, datorită intervenției unui sergent de poliție. Era fost subofițer de geniu și se pare că era asasin plătit, urmând să primească 5.000 de lei de la losif Oroveanu, un lider al opoziției; 1918: Lenin a ordonat asasinarea regelui Ferdinand, însă armata l-a arestat șl l-a executat pe Simion Rosal, comisarul bolșevic ce urma să îl ucidă pe Suveran; 1919: Buharin și Zinoviev au ordonat secției teroriste a Kominternului asasinarea mareșalului Averescu; 8 decembrie 1920: asasini plătiți au plasat o bombă în Senatul României. A fost ucis episcopul Ardealului, Dumitru Radu, și au fost grav răniți generalul Coandă, președintele Senatului, Dimitrie Greceanu, ministrul de justiție, episcopul Nifon și secretarul Senatului, Virgil Budescu; 29 decembrie 1933: premierul I.G. Duca a fost împușcat în ceafă de către Niki Constantinescu, unul dintre legionarii din echipa morții (Nicadorii). „Decemvirii” au fost cei care lau asasinat pe Mihail Stelescu, legionar care se îndepărtase de ideologia „căpitanului” aflat internat la Spitalul Brâncovenesc. A fost împușcat și apoi ciopârțit cu toporul. Un ziar francez din epocă a relatat asasinatul barbar, încheind astfel: „Apoi au plecat iară să-l mănânce”; 1933: a avut loc o încercare de asasinare a lui Carol al ll-lea, în timpul escalei la Budapesta în drum spre Varșovia; 1936: a existat o tentativă de ucidere prin otrăvire a lui Nicolae Titulescu (avertizat de „lleme Bureanu”). Congresul Studențesc Legionar din aprilie 1936 de la Târgu-Mureș, care a instituit asasinatul ca principală armă politică, a hotărât condamnarea la moarte „a tuturor dușmanilor Legiunii” și stabilirea de „echipe ale morții”, care au jurat să execute „sentința legionară”. De altfel, Corneliu Zelea Codreanu făcea următoarea afirmație: „Declarăm pe față că vom trage cu revolverele în cei ce ne-au adus acolo”; noiembrie 1938: a avut loc asasinarea lui C.Z. Codreanu, sub pretextul fugii de sub escortă. Tot atunci a fost eliminat și grupul Nicadorilor; 13 februarie 1939: a avut loc o tentativă de asasinare a lui Armand Călinescu, prin instalarea unui dispozitiv exploziv sub podul peste Dâmbovița, pe traseul demnitarului; 1939: tentativa de asasinat a șefului magistraturii militare din Cernăuți, de către agentul Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne NKVD, Leonid Lututovici; 4 ianuarie 1939: a existat și o tentativă de asasinare a lui Carol al ll-lea și a eventualilor miniștri aflați la ceremonia scufundării crucii în Dâmbovița. Agenții de siguranță i-au arestat și ucis pe legionarii atentatori;

104

21 septembrie 1939: a fost omorât Armand Călinescu, prim-ministrul României. A doua zi, poliția a înconjurat casa conspirativă, i-a capturat și i-a transportat pe asasini la locul atentatului, unde au fost împușcați demonstrativ, cadavrele lor fiind lăsate în stradă. Exemplele ar putea continua cu atrocitățile săvârșite după cel de-al Doilea Război Mondial și ajungând până în prezent. Simpla enumerare a asasinatelor care au fost la un pas să ducă o națiune la pierzanie (raporturile teritoriale din 1940, războiul dus pe două direcții, cu două seturi de aliați și dușmani, sovietizarea postbelică etc.) ne conduce la concluzia că în toate cazurile este valabil principiul potrivit căruia violența direcționată (asasinatul) reprezintă produsul interacțiunii celor trei factori: individul (asasinul), stimulul (condiția declanșatoare) și circumstanțele favorizante. Anarhia, masacrele și sentimentele de dușmănie, existența feudelor de putere, adesea deghizate în retorica ideologică sau purtate în numele unei autorități ori regim politic, fac ca unele state, în anumite circumstanțe, să devină adevărate oaze ale violenței, în toate formele ei de manifestare. Primele definiții ale terorismului au fost enunțate în ultimele decenii ale secolului trecut și sau limitat la a identifica acest fenomen cu „amenințarea cu sau utilizarea violenței pentru atingerea unor scopuri politice” (Crozier, 1960) ori „utilizarea sau amenințarea cu utilizarea violenței politice extreme pentru a provoca frică, teamă sau panică în rândul unui grup țintă mult mai numeros decât numărul victimelor imediate” (Heiman, 1980). La momentul actual, cea mai completă definiție pare a fi cea prevăzută de art. 2656 - Titlul 22 C. pen. model american, potrivit căreia terorismul înseamnă violență premeditată, motivată politic, îndreptată împotriva unor ținte necombatante, făptuită de grupuri aparținând unor națiuni sau de agenți clandestini, de regulă, menită să influențeze un public. Abordarea fenomenului este făcută și în context internațional, motiv pentru care terorismul internațional este definit ca implicând cetățeni sau teritorii aparținând mai multor state. Termenul de necombatant înseamnă, pe lângă civili, și personalul militar care, în momentul producerii incidentului, este neînarmat și/sau nu este de serviciu; au obiective explicit sau implicit politice, care vizează influențarea unei entități - cel mai adesea o autoritate constituită - aflate, de regulă, dincolo de indivizii direct afectați sau amenințați; sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor războiului, în caz de conflict armat. Combaterea terorismului implică desfășurarea unor acțiuni care includ antiterorismul și contraterorismul. Antiterorismul reprezintă totalitatea măsurilor cu caracter ofensiv inițiate în vederea reducerii vulnerabilităților persoanelor și instituțiilor la acte de terorism și constă într-o ripostă limitată, realizată prin aplicarea planificată și integrată a securității fizice și operațiunilor de securitate. Contraterorismul este reprezentat de ansamblul măsurilor ofensive luate în vederea prevenirii, descurajării și ripostei la terorism. Efortul antiterorist înseamnă mai mult decât aptitudini extrem de specializate, un amestec de responsabilitate și de libertate. O autentică opțiune morală. Iar aceasta constituie și ancora opțiunilor profesionale subsecvente. Realizarea oricărei acțiuni teroriste presupune existența și concurența mai multor categorii de factori. În primul rând, este necesară înființarea entităților teroriste, constituite din persoane, grupări sau organizații care fie pregătesc comiterea unor acte teroriste (culeg informații, procură armament, substanțe sau alte mijloace necesare atacurilor), fie promovează sau încurajează terorismul (activități de propagandă, îndoctrinare și finanțare) ori îl sprijină sub orice formă (pe linie financiară, logistică sau materială). Pentru a da propriilor activități o formă de legalitate, sunt constituite entitățile de acoperire, în general firme comerciale, fundații sau asociații culturale care funcționează cu aparența de respectare a legilor statului în care s-au constituit. Entitățile-sponsor alimentează organizația teroristă cu resurse umane, financiare, logistice, informaționale sau îi oferă găzduire, sprijin politic ori de altă natură, fără a dirija explicit acțiunile sale. Fondurile obținute în acest mod se adaugă celor atrase prin autofinanțare. Grupările teroriste, în mod propriu, își alimentează conturile prin -

105

derularea afacerilor ilegale și într-o măsură redusă prin activități de producție proprie și donații. Traficul de droguri (fostul regim taliban din Afganistan, cel în umbra căruia s-a dezvoltat Al-Qaida, a fost direct implicat în producția și traficul mondial de opium), traficul de arme (în principal zonele din spațiul ex-sovietic), traficul de ființe umane (în principal racolarea de femei din țările esteuropene pentru rețelele de prostituție din Occident), criminalitatea informatică (producerea de soituri pirat, contrafacerea cărților de credit și transferul banilor prin intermediul internetului), contrabanda cu autoturisme de lux, metale prețioase și organe umane ori perceperea de taxe de protecție sunt surse importante de venit pentru orice organizație de acest tip. Susținerea acțiunii teroriste este realizată și prin utilizarea unor elemente de logistică generală - locuințe utilizate inițial ca reședințe, dar care devin ulterior spații de întruniri clandestine sau de cazare a persoanelor implicate în acțiuni teroriste, mijloace de transport și telecomunicații, mijloace de comunicare în masă standard sau speciale, precum și tabere de instruire ori antrenament. Structura grupărilor teroriste este definitivată de entitățile asociate sau favorizante. Acestea sunt, de regulă, factori, structuri, grupări și organizații care, prin acțiunile lor, alimentează sau sprijină activitatea organizației teroriste exclusiv în baza unor interese materiale, cum ar fi funcționari corupți din structurile de stat, organizații transfrontalière de criminalitate organizată sau grupări ale lumii interlope. La originea factorilor ce au condus la amplificarea deosebită a acestui flagel se află împrejurări deosebit de grave, dintre care rețin în mod special atenția conflictele militare din diferite zone ale lumii (Orientul Mijlociu, fosta Iugoslavie, Asia, Africa etc.), precum și dezvoltarea fără precedent a organizațiilor, grupărilor sau chiar a unor fronturi teroriste, de pildă, „Frontul Islamic Internațional”, creat în anul 1990, ce își impune să unească mișcările islamice într-un „front de luptă împotriva forțelor americane pentru alungarea lor din țările musulmane”, sau „Frontul de luptă împotriva evreilor și cruciaților”, înființat de miliardarul Osama bin Laden în februarie 1998, care a revendicat atentatele teroriste împotriva ambasadelor americane din Kenya și Tanzania, el fiind, totodată, considerat principalul vinovat al atentatelor din 11 septembrie 2001, acțiunile grupărilor teroriste de stânga, ca „Brigăzile Roșii”, „Potere Operaio”, „Armata Roșie Japoneză”. După anii 1990, odată cu sfârșitul „Războiului Rece”, în prim-planul scenei mondiale au apărut „terorismul etnic” și „terorismul religios”. Grupările marxiste ori maoiste de extremă stângă („Tupac Amaru”, „Sendero Luminoso”), fără să dispară, au trecut în planul secundar al terorismului internațional ori cei marxiști au devenit naționaliști etnici (Partidul Muncitorilor din Kurdistan - PKK). Prim-planul scenei internaționale din anii ’90 îl ocupă grupările teroriste etnice și religioase: Patria Bască și Libertatea, organizație armată bască naționalistă și separatistă (Euskadi ta Askatasuna - ETA) (separatismul basc), Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army IRA) (catolicii contra protestanților), separatiștii corsi- cani, grupările palestiniene (Organizația pentru Eliberarea Palestinei, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol - OPEP) sau cele islamice (Hamas, Hezbollah, Al-Gama’a al-lslamiyya, Harakat-ul-Mujahideen). Sunt cazuri în care o organizație teroristă manifestă un caracter dublu, etnic și religios: AlQaida, Statul Islamic (ISIS), mișcarea talibanilor afgani, ori Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) (etnicii albanezi musulmani contra etnicilor sârbi ortodocși). Dacă în timpul „Războiului Rece” figurile emblematice ale terorismului internațional erau, probabil, Carlos Șacalul sau Emesto („Che”) Guevara, după 1990, figura centrală a terorismului internațional a devenit, așa cum am mai arătat, Osama bin Laden. De altfel, teroriștii menționați marchează diferențele specifice dintre terorismul perioadei „Războiului Rece” și terorismul actual etnico-religios. Cu toate că nu a renunțat la arsenalele clasice ale terorismului anilor ’60-70 (explozibili, armament sau chiar arme albe), terorismul actual a inclus în arsenalele sale mijloacele de distrugere în masă (weapons of mass destruction - WMD), arme biologice (biological weapons - BW), arme chimice (Chemical weapons - CW) ori arme nucleare (nuclear weapons - NW). Robert Blitzer, șeful Biroului pentru Planificare în Terorism și Contraterorism al FBI (DTCTP), arăta că, în 1998, numai în Statele Unite au existat 86 de amenințări teroriste domestice

106

cu arme de distrugere în masă (WMD): material chimic, biologic și nuclear. În 1997, fuseseră înregistrate de FBI 68 de amenințări tip WMD. Organizațiile islamice supervizate de O. bin Laden au intrat (după 1990) în posesia unor componente nucleare strategice, achiziționate din statele aparținând fostei URSS, precum și a unor arme chimice (CW) și biologice (BW) puse la dispoziție de Saddam Hussein, Gaddafi ș.a.: gaz sarin, agenții antraxului și botulismului etc. Astfel, au apărut forme noi de terorism: terorismul biologic, terorismul chimic și terorismul nuclear. Concluzionând, Robert Blitzer clasifică amenințările teroriste actuale în trei grupe: statele care sponsorizează terorismul; organizațiile teroriste propriu-zise; extremiștii care și-au pierdut afilierea la organizație, numiți și „teroriști renegați”. Strategia de anihilare a statelor-sponsori ai terorismului internațional, aplicată de comunitatea internațională condusă de SUA, creează un nou „model de război”, care îmbină acțiunea militară cu cea economică, informatică sau spațială și geofizică. În pofida loviturilor dure primite, vasta rețea europeană a extremiștilor islamici și-a perfecționat capacitatea operativă a grupărilor de a acționa în clandestinitate. Astfel, în Germania (unde s-a stabilit unul dintre principalii lideri ai „Frontului Islamic al Salvării” și fiul fondatorului frontului) este situat centrul traficului de arme provenite din Europa de Est, destinate gherilei algeriene. Zona de acțiune a fundamentaliștilor se extinde până în Spania și în Suedia. De asemenea, Marea Britanie este considerată principalul centru de recrutare a tinerilor voluntari care au luptat alături de rezistența afgană împotriva soldaților din Armata Roșie, iar numărul musulmanilor din această țară este estimat la peste un milion și jumătate.În acest context, se apreciază că Marea Britanie a devenit piața financiară și principalul centru operativ al mișcării integriste, partizanii acesteia strângând fonduri din traficul de droguri și din perceperea unei taxe de 20% din câștigurile emigranților clandestini. Eforturile comune ale guvernului, armatei și poliției turce pe linia contracarării organizației extremist-teroriste de esență etnic-separatistă PKK, implicată în comiterea de numeroase acte teroriste împotriva obiectivelor turcești aflate atât în interiorul, cât și în exteriorul țării, au făcut ca, în prezent, aceasta să piardă tot mai mult teren, fără însă a se putea trage concluzia că a fost anihilată. Teroarea declanșată de PKK în urmă cu 15 ani a costat viața a 37.000 de oameni, printre victime numărându-se, în afară de membri ai organizației, soldați turci și numeroși civili nevinovați. În același context, au fost suprimați numeroși kurzi care se opuneau violenței și terorii PKK. În fine, un pericol cu posibile efecte în plan terorist îl reprezintă expansiunea fundamentalismului islamic în detrimentul curentului laic, fapt ce a determinat ca, în ultimul timp, în Turcia să se manifeste diverse curente ultranaționaliste sau antiguvernamentale, propulsate și conduse de formațiuni sau organizații extremist-teroriste. În ultima perioadă de timp au apărut noi organizații teroriste ce acționează pe plan internațional. Potrivit datelor prezentate de unii analiști în domeniu, în cadrul organizației „Frații Musulmani” din Egipt au intervenit disensiuni între anumiți membri din conducere și liderul spiritual al grupării, ce nu au putut fi soluționate de către „Biroul de îndrumare spirituală”, organul conducător al organizației. Ideologul islamic al grupării, respectiv fratele fondatorului organizației, are propria opinie în legătură cu ceea ce se petrece în prezent, considerând că „Frații Musulmani”, sub forma sa actuală, este pe cale de dispariție, motiv pentru care susține renașterea structurii pe principii noi, diferite de cele folosite până acum. Ultima scindare care a „cutremurat” existența a fost generată de înființarea Partidului Al-Wast, odată cu demisia în grup a 70 de persoane și cu presiuni exercitate în tentativa de a reabilita situația grupării și a o scăpa de imaginea de „ființă bolnavă”. De fapt, aceasta este povestea sciziunii dintre membrii tineri ai grupării și cadrele mai vârstnice, sciziune pe care toți au încercat să o țină ascunsă, dar care a ieșit la iveală, făcându-se cunoscută nu numai în sălile de judecată, ci chiar dincolo de pereții închisorilor. Lansând un program propriu pe internet, islamiștii organizației egiptene „Al-Gama’a allslamiyya” au urmat exemplul celorlalte grupări islamiste de a utiliza cele mai moderne mijloace de comunicații în scop de propagandă. Astfel, această organizație a utilizat echipamentele fax pentru expedierea scrisorilor de revendicare a atentatelor comise. Adevăratul inițiator al proiectului privind

107

prezența pe internet este unul dintre cei mai periculoși teroriști egipteni și, se pare, autorul moral al unui atentat comis în 1993 asupra fostului premier egiptean Atef Sedki. Prin folosirea așa-numitului „cod al beduinilor” și a unor parole secrete, care nu pot fi descifrate de către organele de securitate, va putea fi realizat un schimb de opinii la un nivel complet nou. Organizația „Mathaba” din Libia este privită drept o veritabilă „internațională teroristă”, al cărei ideal este reactualizat sub deviza „lupta armată” prin orice mijloace împotriva imperialismului american și a „sionismului”. Organizația prezintă ca noutate racolarea de aderenți din zeci de state de pe toate continentele, pe care îi organizează în așa-zise „celule revoluționare” - grupări capabile să comită, în orice moment, acte teroriste împotriva unor obiective americane sau israeliene pretutindeni în lume. De asemenea, membrii și susținătorii organizației participă anual, în Libia, la congresul organizației, numit „Congresul Internațional al Tineretului”. Patria Bască și Libertatea (ETA), înființată în Spania în anul 1962, are ca obiectiv întemeierea unui stat independent, compus din provinciile basce. Cele câteva sute de membri conduși de către liderul Ignacio Garcia Arregui au comis de-a lungul timpului acțiuni teroriste soldate cu peste 850 de victime. Armata Republicană Irlandeză (IRA) a luat ființă în Irlanda în anul 1969, iar cei peste 800 de membri, sub comanda liderului Gerry Adams, luptă pentru obținerea independenței Irlandei față de Marea Britanie. Prin atentate cu bombe, asasinate și jafuri, comise în perioada 1969-1999, organizația teroristă a provocat moartea a peste 1.700 de persoane. Organizația Tigrii pentru Eliberarea Elamului Tamii (Tigrii Tamili) luptă în Sri-Lanka, de la data înființării sale în 1976, pentru recunoașterea statului independent Tamil. Numărul victimelor se apropie de 5.000. Forțele Armate Revoluționare din Columbia (FARC) activează în această țară pentru apărarea zonelor controlate de comuniști. De la înființarea sa în 1964 și până în prezent, organizația de peste 12.000 de membri a comis zeci de victime și peste 3.000 de răpiri. Organizația Revoluționară 17 Noiembrie a fost înființată în anul 1975 în Grecia și are ca obiectiv destabilizarea politică a țării, a SUA, a Turciei și a NATO. Din această enumerare nu trebuie omise nici activitățile de tip terorist comise în Turcia de Frontul Revoluționar de Eliberare a Poporului și Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), în Japonia de către organizația Aum Adevărul Suprem (specializată în atacuri chimice cu gaz sarin) sau în Peru de către gruparea teroristă Calea Luminoasă. În ultima perioadă de timp, exponentul de vârf al terorismului fundamentalist a devenit organizația teroristă Statul Islamic (ISIS) (Islamic State of Iraq and Syria sau Islamic State of Iraq and al-Sham). Grupul a fost desemnat ca o organizație teroristă de către Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană, Regatul Unit, Statele Unite ale Americii, Australia, Canada, Indonezia, Malaiezia, Turcia, Arabia Sau- dită, Emiratele Arabe Unite, Egipt, India și Rusia. Actualmente, peste 60 de țări duc direct sau indirect război împotriva acestei organizații. Gruparea teroristă a fost fondată în anul 1999 și are ca scop declarat ocuparea zonelor centrale și de vest ale Siriei și Irakului și transformarea acestora într-un stat islamic sunnit. Grupul este condus de către Abu Bakr al-Baghdadi, ajutat de doi lideri adjuncți, Abu Muslim al-Turkmani (KIA) pentru Irak și Abu Aii al-Anbari pentru Siria, și 12 „guvernatori” locali în Irak și Siria. În sprijinul liderilor au fost înființate consilii privind finanțarea grupării, chestiunile militare, problemele - inclusiv cele juridice, deciziile privind luptătorii, execuțiile străinilor, asistență, securitate și mass-media. Literatura de specialitate a consacrat mai multe tipuri de terorism. Astfel, terorismul politic constă în utilizarea sistematică la o intensitate ridicată a amenințării sau violenței în scopuri politice. Este o tactică folosită de un stat, de o mișcare, de o fracțiune sau de către un grup restrâns de indivizi. Terorismul politic nu trebuie confundat cu teroarea politică; aceasta din urmă apare sub forma unor acțiuni izolate și se caracterizează prin folosirea violenței de masă extremă, nediscriminatorie și arbitrară. Teroarea de acest tip creează adeseori premise favorabile acțiunilor teroriste. Terorismul tip „vigilante” se caracterizează prin declanșarea unor acțiuni violente de către grupuri de teroriști sau de către simpatizanți ai acestora în scopul protejării altor teroriști, ca un

108

adevărat paravan protector. Această formă de terorism trebuie analizată diferit de acțiunile teroriste care condiționează eliberarea din închisori a liderilor de grup sau a altor teroriști. Forma cea mai periculoasă a terorismului și, din nefericire, cea mai des uzitată în prezent este cea a terorismului religios fundamentalist, care îmbracă de cele mai multe ori forma terorismului sinucigaș. Doctrina religioasă islamică, amplificată considerabil în ultimele două decenii, a determinat fundamentaliștii la comiterea de violențe extreme atât împotriva „necredincioșilor”, știut fiind faptul că uciderea acestora nu este considerată crimă de legea islamică, dar și între diversele forțe sectare musulmane, în principal între cele două mari grupări apărute după Schisma islamului din secolul al Vll-lea - suniții și șiiții. Terorismul religios, în principal cel islamic, este guvernat de legi proprii în ceea ce privește recrutarea viitorilor sinucigași - așa-numiții „smart-bomb" (se apelează la varianta recrutării pe bază de voluntariat, iar familia celui ales va primi o sumă de bani care o va scoate definitiv din sărăcie și va beneficia de respectul întregii comunități, cu posibilitatea avansării în ierarhia socială) -, pregătirea executantului (psihologică, religioasă, operațională), alegerea viitoarelor ținte, executarea atacului și mediatizarea excesivă a acestuia. Cea mai cunoscută organizație ce folosește terorismul religios este la momentul actual gruparea Al-Qaida. Aceasta a luat ființă în anul 1989 în Afganistan, pe fondul războiului rusoafgan, dar după conflict s-a transformat în principala forță de luptă „anti-occidentală”. Fostul lider al organizației - milionarul saudit Osama bin Laden - deținea mai multe companii profitabile de import-export, construcții (cea mai importantă societate de construcții și lucrări publice din Orientul Apropiat), care, alături de celelalte surse atrase, asigurau un venit de cel puțin 5 miliarde de dolari. Organizația a devenit cunoscută în toată lumea prin atentatele teroriste din 1998 asupra ambasadelor SUA din Kenya și Tanzania, atacarea, la data de 12 octombrie 2000, în Yemen, a crucișătorului american USS Cole sau prin atentatele de la 11 septembrie 2001 de la World Trade Center, prin atentate cu bombe, luări de ostatici, răpiri și execuții intens mediatizate, toate soldate cu un număr impresionant de morți. Anterior sau concomitent, activități teroriste „justificate” religios au desfășurat și grupările Mișcarea de Rezistență Islamică (Hamas), Partidul lui Dumnezeu (Hezbollah), Jihadul Islamic, AlGama’a al-lsla- miyya sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, înființate în jurul anilor ’80, cu scopul declarat al anihilării Israelului și constituirii unui stat palestinian independent. Fenomenul terorist nu a ocolit nici Balcanii, reprezentând o sursă majoră de risc pentru securitatea acestei zone. În ceea ce privește riscurile, potențialul cel mai mare în perioada actuală aparține național-comunismului, care a confirmat înainte de toate în spațiul ex-iugoslav, la care se adaugă o gamă largă de influențe politice și religioase exercitate inegal, dar constant în această regiune. Un conflict interetnic - focar plauzibil în regiunea balcanică - poate avea ca punct de plecare un act terorist, cum ar fi un atentat asupra unei personalități, o diversiune extremistă legată de un moment sensibil în viața unei minorități sau interesele politice divergente ale majorității față de minoritate. Un alt factor de risc derivă din faptul că procesul tranziției în fostele state comuniste din Europa este asociat cu dificultăți economice, care reprezintă și ele surse potențiale de instabilitate. Un alt pericol care poate stârni un act terorist sau un lanț de acțiuni extremist-teroriste se poate constitui din actualul fenomen al mondializării, care, pe lângă multiplele sale efecte benefice, creează și un nou tip de sfidare la adresa stabilității. Astfel, și în Balcani, migrația ilegală, crima organizată, instabilitatea economică, contrabanda, amenințările la adresa mediului înconjurător sunt câteva consecințe ale permeabilizării frontierelor și creșterii interdependenței în etapa actuală. Analiza terorismului din Balcani oferă unele elemente de sprijin în explicarea fenomenului terorist în zonă, dintre care evidențiem: influența evoluției fenomenului terorist internațional, tot mai bine organizat, sprijinit și dirijat spre atingerea unor scopuri și interese majore în diferite țări sau zone ale lumii; existența unor conflicte dintre diverse nuanțe interstatale sau chiar în interesul acestora, semnificative fiind cele din ex-lugoslavia, din Turcia sau dintre Grecia și Turcia; extinderea tot mai accentuată a integrismului islamic în Balcani, în scopul realizării

109

unor puncte de sprijin și „capete de pod” destinate expansiunii acestuia; dezvoltarea fenomenului imigraționist cu efecte în plan terorist, de natură a aduce atingere securității balcanice; interferența terorismului cu segmente ale criminalității organizate (planuri comune de acțiune, stimularea unor obiective vizate, precum și a unor tactici, metode și mijloace de acțiune folosite pentru atingerea scopurilor propuse). Cu alte cuvinte, zona balcanică nu a fost scutită de flagelul terorismului internațional, aici acționând atât grupări teroriste regionale, cât și structuri aparținând organizațiilor internaționale de profil. Dintre statele confruntate cu problematica teroristă activă, menționăm: Turcia - țară în care întâlnim, deopotrivă, organizații etnic-separatiste, fundamentalist-islamice și ultranaționaliste. In prezent, pericolul cu posibile efecte în plan terorist este reprezentat de expansiunea fundamentalismului islamic în detrimentul curentului laic. Pe acest fond, se poate concluziona că problematica teroristă din Turcia este extrem de diversă și complexă, astfel încât, pe lângă efectele perturbatorii în plan intern, este în măsură să influențeze, nemijlocit sau indirect, activitatea antiteroristă din țările vecine; Grecia - este o altă țară balcanică ce se confruntă cu problematica teroristă într-o proporție mai redusă, pe teritoriul căreia acționează, în principal, organizația extremist-teroristă „17 Noiembrie”, autoare a mai multor atacuri teroriste împotriva unor obiective elene și străine; ex-lugoslavia - sunt state în care terorismul continuă să aibă ca principală motivație naționalism-separatismul, se confruntă îndeosebi cu acțiunile puse la cale de către foștii combatanți ai organizației „Armata de eliberare din Kosovo” (UCK), care acționează constant pentru independența provinciei și alipirea la Albania; Bosnia - prin amenințarea terorismului islamic, a devenit una dintre principalele probleme pentru trupele aliate aflate în această zonă. Serviciile speciale occidentale au avansat ideea existenței în spațiul bosniac a unor tabere de teroriști constituite din instructori iranieni și luptători autohtoni, context în care se estimează că Sarajevo ar putea deveni „un bastion al terorismului islamic împotriva Europei”; Albania - a fost, nu demult, teatrul unor manifestări de violență fără precedent, culminând cu tentativa de asasinat împotriva președintelui Berisha, prin diverse acte teroriste reușindu-se ocuparea unor unități militare, depozite de armament și muniție. Terorismul informațional este o nouă formă de manifestare a acestui flagel mondial. Din această perspectivă, secolul XXI poate fi caracterizat în multe feluri - secolul vitezei, secolul tehnologiei, secolul globalizării - dar niciuna dintre aceste posibile definiții nu captează mai bine esența unei revoluții care se petrece sub ochii noștri decât informația. Terorismul cibernetic vizează pătrunderea în sistemele de telecomunicații și rețele de calculatoare ale operatorilor publici sau independenți, pentru introducerea unor „semnale” prin care se pot declanșa catastrofe (în traficul de călători, în sistemul energetic etc.), se pot „bruia” cu mesaje proprii radioul și televiziunea, răspândind panică sau incitând la violență și, nu în ultimul rând, asigurând coordonarea intențiilor extremiste. Specialiștii în domeniu evidențiază că, în scurt timp, informațiile stocate în rețelele de calculatoare ale diverselor organizații teroriste sau aflate sub „acoperire” ori obținute prin penetrarea în sistemele de calcul luate ca țintă pot contribui semnificativ la succesul acțiunilor criminale. Pericolul pentru siguranța națională poate rezulta și din folosirea sistemelor informatice pe linia proliferării unor concepții extremiste sau în direcția constituirii unor baze de date cuprinzând informații de un interes specific, care să se constituie într-un serios factor de risc. De asemenea, pericolul constă și în realizarea de viruși informatici pentru a distruge conținutul bazelor de date cu caracter de stat, acțiuni deosebit de periculoase pentru siguranța sistemelor informatice internaționale. De asemenea, utilizarea la scară largă a „criptării solide”, metodă imposibil de descifrat, începe să diminueze capacitatea autorităților de a lupta împotriva terorismului. De altfel, criptările indescifrabile permit traficanților de droguri, teroriștilor, bandelor violente etc. să își comunice intențiile distructive fără teama de a fi interceptați și descifrați. Acest tip de criptare le

110

permite să păstreze într-o arhivă electronică atât dovezile intențiilor lor criminale, fără ca cineva să le poată desluși, cât și dovezile infracțiunilor săvârșite, excluzând posibilitatea ca factorii însărcinați cu aplicarea legii să ajungă la ele. Concretizarea stărilor potențiale de pericol pe care le pot induce aceste mijloace a fost făcută de responsabili ai serviciului secret american, care au dezvăluit primul atac cunoscut prin care „o grupare teroristă” a vizat rețeaua de computere a unui stat, făcându-se precizarea că tentativa s-a limitat la accesul revoluționarilor Tamili, prin poșta electronică, la ambasadele srilankeze. Importanța pe care a căpătat-o internetul în strategia numeroaselor grupări și organizații extremist-teroriste se poate explica prin ușurința cu care acest mijloc este utilizat pentru satisfacerea necesităților de comunicare, teroriștii apreciindu-l ca fiind cea mai eficientă cale de legătură pentru coordonarea acțiunilor în oricare punct de pe glob. Posibilitatea păstrării anonimatului emițătorilor de mesaje, caracterul descentralizat al rețelei internet (care favorizează penetrările în băncile de date), dependența crescândă a instituțiilor statului de rețele computerizate, precum și numărul din ce în ce mai mare de utilizatori sunt factori favorizanți care determină, într-o mare măsură, apelarea la acest sistem de către organizațiile teroriste, extremiste și separatiste. Astfel, organizația teroristă ETA a dispus de o platformă în internet elaborată în Elveția de un grup de sprijin al „Complexului ETA”, accesul în rețea fiind asigurat de compania helvetică „Internet Acces”. În acest mod au fost posibile transmiterea ordinelor de executare a atentatelor sub acoperirea unor mesaje aparent fără importanță și mediatizarea acțiunilor violente și a atentatelor. De asemenea, „Sinn Fein” - structura politică a organizației IRA - transmite mesaje către simpatizanți pe internet, iar prin intermediul buletinului telematic intitulat „Iluminare” sunt făcute publice diferite teze. Internetul este folosit și la difuzarea unor rețete de fabricare a drogurilor și explozivilor. „Asociația Islamică Palestina” a trimis cursuri pentru fabricarea unor mecanisme explozive și texte care explică structura, metodele și scopurile mișcării integriste „Hamas”, iar o grupare islamică din San Diego a făcut cunoscute informații referitoare la asamblarea de bombe de tipul celor care au explodat în metroul parizian. Folosirea rețelei internet de către grupările teroriste este incontestabilă. La fel de evident este faptul că teroriștii vor continua să o folosească pentru a-și promova ideile, strategia și a-și organiza acțiunile teroriste, care s-au dovedit a fi contrare intereselor securității internaționale și, pe de altă parte, ar putea submina siguranța națională a statelor, punând în pericol omenirea. Observarea riguroasă a site-urilor va permite crearea unei imagini de ansamblu a strategiei de acțiune a acestor grupări, precum și a aliaților lor. Aceasta presupune luarea unor măsuri (supravegherea site-urilor, a grupajelor informative, cu scopul de a putea fi identificate la timp semnalele de atenționare, precum și indicațiile referitoare la evoluția și la tendințele radicale din interiorul fracțiunilor) ce vizează pregătirea, achiziționarea de echipamente și sporirea atribuțiilor unor servicii, cu efecte benefice pentru viitor. Pe harta terorismului mondial, România se află în grupa statelor cu amenințări teroriste moderate, activitatea de prevenție fiind din acest punct de vedere una fundamentală. Cu excepția unor incidente izolate, neurmate de producerea unor consecințe grave, țara noastră nu s-a confruntat cu amenințări teroriste majore. Pe de altă parte, poziția geostrategică a României, interesele politice din zonă sau diferitele alianțe strategice între state au reprezentat de-a lungul timpului tot atâtea motive pentru comiterea unor acțiuni cu semnificație teroristă, fără ca amploarea acestora să fie una semnificativă. Astfel, în anii 1972-1973, elementele teroriste aparținând organizației „Septembrie Negru” au pregătit pe teritoriul țării noastre ocuparea Ambasadei statului Israel la București, precum și asasinarea ambasadorului acestei țări. În cooperare cu alte unități cu atribuții în combaterea terorismului, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă a reușit capturarea unei importante cantități de armament și muniție, destinată producerii atentatului, introdusă în țară într-o valiză cu fundul dublu și ascunsă într-o cameră de hotel din București. În ziua de 26 mai 1985, într-o parcare auto din incinta complexului studențesc Grozăvești din Capitală, au fost plasate, de către două elemente teroriste arabe, mecanisme explozive sub autoturismele aparținând unor lideri ai studenților sirieni. In încercarea de dezamorsare a unuia dintre dispozitivele-capcană, s-a produs o puternică deflagrație, căreia i-au căzut victime doi ofițeri ai Unității Speciale de Luptă Antiteroristă.

111

Pe 20 august 1991, un comando indian, compus din patru elemente teroriste, a fost la originea unei tentative de asasinare a ambasadorului indian acreditat în țara noastră, în timp ce acesta se afla la obișnuita plimbare cu soția pe bulevardul Aviatorilor din București. Intervenția promptă a ofițerilor antiteroriști aflați în dispozitivul de protecție fizică a ambasadorului a făcut ca atentatul să se soldeze cu un eșec. Bilanțul intervenției - un terorist ucis pe loc, un altul capturat, unul rănit și altul dispărut. În fața organelor de cercetare penală s-a elucidat faptul că cei patru teroriști aparțineau unei grupări extremist-teroriste de religie sikhs din India. Reglementarea prin legi speciale a terorismului și a finanțării terorismului parte componentă a unui complex de măsuri instituite pentru apărarea siguranței naționale, care se derulează permanent și într-o concepție unitară pe întreg teritoriul național, cu participarea instituțiilor abilitate, respectiv Ministerul Afacerilor Internelor, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Public, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Informații Externe, Ministerul Finanțelor și Ministerul Afacerilor Externe, toate acestea beneficiind de aportul tehnic al Serviciului Român de Informații. De altfel, acest serviciu este recunoscut ca fiind singura autoritate națională antiteroristă, iar atribuțiile sale nu sunt circumscrise descoperirii infracțiunilor, ci se încadrează temporal anterior intrării în sfera ilicitului penal. Acest fapt este statuat în mod expres de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații , potrivit căruia această structură, prin unitățile sale, desfășoară activități informative și tehnice de prevenire și combatere a terorismului. Apărarea securității naționale este guvernată legislativ de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României și se realizează faptic prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea oricăror amenințări de acest fel. Dintre amenințările la adresa securității naționale prevăzute de această creație legislativă, pe profil terorist se disting cele prevăzute în art. 3 lit. g) (acțiunile prin care se atentează la viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcții importante în stat ori a reprezentanților altor state sau ai organizațiilor internaționale), lit. i) (actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea, în orice mod, a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte), lit. j) (atentatele contra unei colectivități, săvârșite prin orice mijloace), lit. k) (sustragerea de armament, muniție, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice, contrabanda cu acestea, producerea, deținerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiții decât cele prevăzute de lege, precum și portul de armament sau muniție fără drept, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea națională), lit. I) [inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia dintre activitățile de la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii]. În etapele căutării, culegerii, verificării și valorificării informațiilor necesare prevenirii și contracarării amenințărilor teroriste, unitățile Serviciului Român de Informații beneficiază, în condițiile legii, de sprijinul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin mandatul prevăzut de art. 20 din Legea nr. 535/2004, autorizează efectuarea în secret a unor activități apreciate ca necesare clarificării suspiciunilor privind posibila implicare a unei persoane în pregătirea, sprijinirea ori săvârșirea de activități teroriste. La data de 15 februarie 2004, la nivelul Serviciului Român de Informații a luat ființă Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă. Gradul real de estimare a producerii unor atacuri teroriste este reprezentat de nivelele de alertă antiteroristă și este exprimat plastic prin culoarea verde ce corespunde unui nivel scăzut de pericol, se continuă cu cele albastru, galben, portocaliu, reprezentând nivele de precauție, moderat și ridicat, și se termină cu nivelul critic, respectiv culoare roșie. Importanța amenințării generate de fenomenul terorist este enunțată și în Strategia de securitate națională a României, adoptată prin Hotărârea Parlamentului nr. 36/2001, motiv pentru care, în art. 4.2. alin. (3), printre principalii factori de risc la adresa siguranței naționale este enumerat și cel referitor la „proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste”. Escaladarea fenomenului terorist internațional a impus adaptarea legislației române la situația existentă pe plan mondial și la realitățile naționale și s-a concretizat în adoptarea de creații

112

legislative adaptate specificului terorismului. Preocupările legiuitorului român s-au manifestat atât pentru incriminarea și sancționarea actelor teroriste în materialitatea lor, cât și în domeniul sancționării oricăror forme de sprijinire sau finanțare a terorismului. Primii pași s-au făcut prin adoptarea O.U.G. nr. 141/2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice, completată de dispozițiile O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism, reglementare juridică ce a sancționat în premieră acest gen de fapte. Incriminarea și sancționarea terorismului și a finanțării terorismului în reglementarea actuală Abordarea, incriminarea și sancționarea cumulativă a tuturor acestor categorii de fapte s-au realizat prin adoptarea Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, moment în care legile anterioare din domeniu au fost abrogate. Această lege constituie cea mai completă, modernă și complexă creație legislativă în materie, iar adoptarea sa a făcut posibilă crearea unui cadru legislativ cu adevărat unitar în lupta împotriva terorismului. Ultima modificare a acestei legi a fost realizată prin Legea nr.58/2019. În partea introductivă, legiuitorul român s-a preocupat de clarificarea terminologiei specifice acestor situații, definind într-o manieră clară și concisă termeni ca „terorism”, „acte de terorism”, „entitate, grupare și acțiune teroristă”, „criză teroristă”, „intervenție antiteroristă și contra-teroristă” ș.a. Cea mai importantă noțiune, în jurul căreia gravitează toate celelalte, este cea de terorism, definită în art. 1 din lege într-o formă apropiată celei prevăzute în art. 2656 - Titlul 22 C. pen. american, ca fiind acele acțiuni, inacțiuni, precum și amenințări cu privire la acestea, care prezintă pericol public, afectează viața, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, factorii materiali, relațiile internaționale ale statelor, securitatea națională sau internațională, sunt motivate politic, religios sau ideologic și sunt săvârșite în unul din următoarele scopuri: a) intimidarea populației sau a unui segment al acesteia, prin producerea unui puternic impact psihologic; b) constrângerea nelegitimă a unei autorități publice ori organizații internaționale să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui anumit act; c) destabilizarea gravă sau distrugerea structurilor politice fundamentale, constituționale, economice ori sociale ale unui stat sau organizații internaționale. În Capitolul II al legii se abordează problematica realizării activității de prevenire și combatere a terorismului, prin crearea unor structuri specializate, cât și cea referitoare la activitățile de culegere de informații. La nivel național, cooperarea în domeniu se realizează ca Sistem național de prevenire și combatere a terorismului - SNPCT -, la care participă o serie de ministere enumerate de lege, la care se adaugă instituții precum Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Banca Națională a României, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, toate acestea beneficiind de aportul tehnic al Serviciului Român de Informații. În cadrul acestui serviciu funcționează Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă CCOA înființat la data de 15 februarie 2004, prin intermediul căruia se asigură coordonarea tehnică a SNPCT. Prevenirea finanțării actelor de terorism este abordată în Capitolul III al Legii nr. 535/2004, care preia în mare măsură dispozițiile O.U.G. nr. 159/2001 privind prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism. A fost însă menținută anexa prevăzută de ordonanța mai sus amintită, care este actualizată periodic prin hotărâre a Guvernului pe baza informațiilor furnizate de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și cuprinde nume de persoane și organizații cunoscute ca făcând parte din categoria celor care sprijină, finanțează sau simpatizează cu grupările teroriste. Acestora le este interzisă desfășurarea pe teritoriul României, direct sau prin persoane interpuse, a oricăror operațiuni financiar-contabile (operațiuni de cont curent și de cont de capital, inclusiv operațiunile de schimb valutar). Activele

113

acestor persoane și organizații sunt blocate, fiind interzis orice transfer, prin orice modalitate, inclusiv bancară. Supravegherea operațiunilor se realizează de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. Capitolul IV al legii este dedicat infracțiunilor și contravențiilor. Articolul 32 (1) Constituie acte de terorism și se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate, fără a se putea depăși maximul general de pedeapsă, și cu interzicerea unor drepturi, săvârșirea, în oricare din scopurile prevăzute la art. 1, a uneia dintre următoarele fapte: a) acțiunile și inacțiunile îndreptate împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor ori având drept consecință moartea, lezarea integrității corporale ori afectarea sănătății fizice sau psihice a persoanei; b) lipsirea de libertate în mod ilegal; c) distrugerea și distrugerea calificată; d) comunicarea de informații false, care pune în pericol siguranța zborului sau navigației unei nave ori aeronave; e) săvârșirea, cu ajutorul unui dispozitiv, al unei arme sau al unei substanțe, a unui act de violență împotriva unei persoane aflate într-un aeroport civil, dacă fapta a pus în pericol siguranța și securitatea în acest aeroport, precum și săvârșirea oricărui act de violență fizică ori psihică asupra unei persoane aflate la bordul unei aeronave civile în zbor sau în pregătire de zbor ori asupra personalului navigant al acesteia; f) distrugerea sau deteriorarea gravă, cu ajutorul unui dispozitiv, al unei arme ori al unei substanțe, a instalațiilor unui aeroport civil sau a unei aeronave în serviciu ori care nu este în serviciu, dar se află pe un aeroport sau cauzarea de deteriorări care fac aeronava indisponibilă de zbor ori care sunt de natură să îi pună în pericol siguranța în zbor, precum și întreruperea serviciilor de aeroport, dacă fapta compromite sau este de natură a compromite siguranța și securitatea în acel aeroport; g) distrugerea sau deteriorarea instalațiilor ori a serviciilor de navigație aeriană sau perturbarea funcționării acestora, dacă fapta a pus în pericol siguranța zborului; h) plasarea pe o aeronavă civilă, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substanțe capabil/capabile să distrugă acea aeronavă ori să îi producă deteriorări care o fac inaptă de zbor sau care sunt de natură să pericliteze siguranța acesteia în zbor; i) preluarea fără drept a unei aeronave, prin orice mijloace, precum și exercitarea fără drept a controlului asupra acesteia; j) luarea în stăpânire a unei nave ori a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra acesteia, prin violență ori amenințare; k) comiterea de violențe asupra unei persoane aflate la bordul unei nave ori al unei platforme fixe, dacă acest act este de natură să pericliteze siguranța navei ori a platformei fixe; l) distrugerea unei platforme fixe ori a unei nave sau cauzarea de daune platformei fixe ori încărcăturii unei nave, de natură să pericliteze siguranța platformei sau a navigației navei; m) plasarea pe o navă sau pe o platformă fixă, prin orice mijloc, a unui dispozitiv ori a unei substanțe apt/apte să le distrugă sau care să cauzeze platformei, navei ori încărcăturii sale daune ce compromit sau sunt de natură să pericliteze siguranța platformei ori a navigației navei; n) distrugerea sau avarierea în mod grav a platformei fixe ori a instalațiilor sau serviciilor de navigație ori producerea de grave perturbații în funcționare, dacă unul dintre aceste acte este de natură să pericliteze siguranța platformei fixe sau a navigației unei nave; o) nerespectarea regimului armelor și munițiilor, a regimului materialelor nucleare și al altor materii radioactive, nerespectarea regimului materiilor explozive, nerespectarea regimului precursorilor de explozivi restricționați, precum și uzul de armă fără drept; p) atentatul care pune în pericol securitatea națională, atentatul contra unei colectivități și actele de diversiune; q) infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice; r) Abrogată.

114

(2) Pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1) nu se poate aplica pedeapsa amenzii. (3) Constituie act de terorism și se pedepsește cu închisoare de la 7 la 15 ani și interzicerea unor drepturi săvârșirea, în oricare din scopurile prevăzute la art. 1, a uneia dintre următoarele fapte: a) producerea, dobândirea, deținerea, transportul, furnizarea, utilizarea sau transferarea către alte persoane, direct ori indirect, de arme chimice sau biologice, dispozitive explozive de orice fel, precum și cercetarea în domeniu ori dezvoltarea de asemenea arme, inclusiv a celor radiologice sau nucleare; b) introducerea sau răspândirea în atmosferă, pe sol, în subsol ori în apă de produse, substanțe, materiale de orice fel, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol viața, sănătatea oamenilor ori a animalelor sau mediul înconjurător ori provocarea de incendii, inundații sau explozii care au drept efect punerea în pericol a vieților umane; c) perturbarea ori întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice altă resursă naturală fundamentală, care poate avea ca efect punerea în pericol a vieților umane; d) distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unei instalații nucleare ori radiologice ce conține materiale radioactive, aparținând făptuitorului sau altuia, ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau securitate nucleară a unei astfel de instalații nucleare sau radiologice; e) orice alte acțiuni și inacțiuni, indiferent de modalitatea de săvârșire, prin care se realizează ori se urmărește distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în întregime sau în parte, capturarea ori preluarea fără drept a controlului asupra unui bun, structură, infrastructură, sistem, rețea, instalație, resursă, serviciu, capacitate sau loc, public sau privat, dacă fapta este de natură să pună în pericol sau să asigure făptuitorului posibilitatea punerii în pericol a vieții, integrității corporale sau sănătății persoanelor ori dacă s-au produs consecințe deosebit de grave. (4) Amenințarea, în realizarea oricăruia din scopurile prevăzute la art. 1, cu săvârșirea unei fapte din cele prevăzute la alin. (1) lit. a)-q) și alin. (3) lit. a)-e) constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. (5) Dacă fapta prevăzută la alin. (4) este săvârșită de o persoană din conducerea unei entități teroriste, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 12 ani. (6) Constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la 5 la 15 ani capturarea sau preluarea fără drept a unui vehicul, dacă fapta a fost săvârșită în oricare din scopurile prevăzute la art. 1. Articolul 33 (1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi săvârșirea, în oricare din scopurile prevăzute la art. 1, a uneia dintre următoarele fapte: a) procurarea, deținerea, confecționarea, fabricarea, transportul sau furnizarea de produse ori tehnologii cu dublă utilizare sau de produse militare ori de materii explozive sau inflamabile, în scopul producerii de mijloace distructive, dispozitive explozive de orice fel, precum și a substanțelor chimice, biologice, radiologice ori nucleare, de natură să pună în pericol viața, sănătatea oamenilor, animalelor sau mediul; b) oferirea de instrucțiuni cu privire la fabricarea sau folosirea de explozivi, arme de foc sau orice alte arme, substanțe nocive sau periculoase, ori cu privire la tehnici sau metode specifice de săvârșire sau sprijinire a săvârșirii unui act de terorism, știind că respectivele competențe oferite sunt sau pot fi utilizate în acest scop. c) primirea sau însușirea de instrucțiuni prin autodocumentare cu privire la fabricarea sau folosirea de explozivi, arme de foc sau orice alte arme, substanțe nocive sau periculoase, ori cu privire la tehnici sau metode specifice de săvârșire sau sprijinirea săvârșirii unui act de terorism; d) furtul calificat săvârșit în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 32 alin. (1) și (3) și la alin. (1) și (2) din prezentul articol. (2) Constituie, de asemenea, infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi săvârșirea uneia dintre următoarele fapte: a) înlesnirea trecerii frontierei, găzduirea ori facilitarea accesului în zona obiectivelor vizate a unei persoane despre care se cunoaște că a participat sau a comis ori urmează să participe sau să comită o

115

infracțiune prevăzută la alin. (1) ori la art. 32 alin. (1) sau (3); b) culegerea sau deținerea, în scopul transmiterii, ori punerea la dispoziție de date și informații despre obiective vizate de o entitate teroristă; c) falsificarea de înscrisuri oficiale sau utilizarea acestora în scopul înlesnirii săvârșirii unui act de terorism; d) șantajul săvârșit în scopul comiterii unui act de terorism; e) Abrogată. f) Abrogată. Articolul 332 (1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni prevăzute de prezenta lege se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani ori cu amendă, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia sa instigat.(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) este comisă de un funcționar public, pedeapsa este închisoarea de la un an la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracțiune.(4) Promovarea unui mesaj prin propagandă săvârșită prin orice mijloace, în public, cu intenția de a instiga la săvârșirea unui act de terorism, indiferent dacă mesajul susține sau nu în mod direct terorismul ori dacă au fost săvârșite sau nu respectivele infracțiuni, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Articolul 36 (1) Constituie infracțiune de finanțare a terorismului colectarea sau punerea la dispoziție, direct ori indirect, de fonduri, licite sau ilicite, cu intenția de a fi folosite sau cunoscând că acestea urmează a fi folosite, în tot ori în parte, pentru săvârșirea actelor de terorism sau pentru susținerea unei entități teroriste și se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Săvârșirea unei infracțiuni în scopul obținerii de fonduri, cu intenția de a fi folosite sau cunoscând că acestea urmează a fi folosite, în tot sau în parte, pentru săvârșirea actelor de terorism ori pentru susținerea unei entități teroriste, se pedepsește cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, al cărei maxim se majorează cu 3 ani. (3) Dacă fondurile obținute în condițiile alin. (2) au fost puse la dispoziția entității teroriste, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. (4) Abrogat. Articolul 38 Alarmarea fără un motiv întemeiat, prin orice mijloace, direct sau indirect, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol, a organelor cu atribuții în domeniul securității naționale sau de menținere a ordinii publice, cu privire la săvârșirea unui act de terorism, efectuată în realizarea oricăruia din scopurile prevăzute la art. 1, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă. Articolul 381 (1) Accesarea în mod repetat de materiale de propagandă teroristă, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicații electronice, precum și deținerea de astfel de materiale, în scopul însușirii ideologiei teroriste, ca parte a unui proces de radicalizare, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.(2) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1), dacă este săvârșită în scopuri științifice sau academice. Articolul 382 (1) Furnizorii de servicii de găzduire și furnizorii de conținut sunt obligați ca, la decizia motivată a Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, denumită în continuare ANCOM, să întrerupă, imediat, cu informarea utilizatorilor, transmiterea într-o rețea de comunicații electronice ori stocarea conținutului, prin eliminarea acestuia la sursă, dacă prin intermediul conținutului respectiv se face apologia actelor de terorism, se îndeamnă la comiterea unui act de terorism sau se promovează idei, concepții, doctrine sau atitudini, în scopul susținerii cauzei/activității entităților teroriste.

116

Particularitățile investigative în cazul infracțiunilor de factură teroristă implică aportul exclusiv al serviciilor specializate în această materie, respectiv luptătorii Brigăzii Antiteroriste ce funcționează în cadrul Serviciului Român de Informații și se completează cu munca în echipă investigativă complexă condusă de către procurorul specializat. Competența de a judeca în primă instanță infracțiunile sancționate de Legea nr. 535/2004 aparține curții de apel, iar urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. În ceea ce privește evoluția fenomenului terorist la nivel mondial, se preconizează o proliferare a actelor teroriste, materializată în creșterea numărului incidentelor de mare anvergură, diversificarea tacticilor folosite și utilizarea celor mai periculoase dintre acestea, cu tendința îngrijorătoare de trecere de la terorismul clasic la mega-terorism. Având în vedere că operațiunile de tip terorist pot genera crize majore la nivel mondial, cu consecințe negative în plan economico-financiar, politic, militar, moral și cultural asupra tuturor statelor, războiul modern va deveni un nou tip de război, cu un scop politico-militar unic, și anume eradicarea terorismului internațional de stat și privat, în cadrul căruia țara noastră va avea propria contribuție. Acest fenomen infracțional se menține la un nivel foarte redus în țara noastră. Astfel, conform Raportului Uniunii Europene privind terorismul și ultimele tendințe din domeniu, publicat în anul 2019, în România au fost realizate două arestări în legătură cu acest domeniu. Totodată, raportul reține că acest fenomen infracțional este în scădere. La nivelul organelor de urmărire penală în perioada 2016-2019 s-a înregistrat o medie anuală de 89 de cauze.

117

9. Criminalitatea afacerilor. Spălarea banilor Comunitatea științifică internațională abordează astăzi diferențiat conceptele de criminalitate economică, criminalitate organizată și criminalitate transnațională. Astfel, criminologul francez Raymond Gassin distinge criminalitatea obișnuită prin înșelătorie (escrocherie, abuz de încredere, abuz de bunuri sociale, detunări de fonduri), criminalitatea socială (încălcarea dreptului muncii) și criminalitatea economică (încălcarea regulilor privind libera concurență și a reglementărilor dirijiste ale statului în domeniul economic). Hervé Boullanger propune următoarea clasificare a diferitelor forme de criminalitate în afaceri sau criminalitatea afacerilor: a) criminalitatea financiară - cuprinde infracțiunile grave care afectează fluxurile financiare (spălarea banilor, corupția, bancruta, abuzurile de bunuri sociale, fraude fiscale și financiare, deturnare de fonduri); b) criminalitatea economică - cuprinde infracțiunile grave care afectează fluxurile de mărfuri, respectiv cele care aduc atingere fiscalității a cărei bază este marfa, cele îndreptate împotriva protecției consumatorului și a dreptului de proprietate intelectuală; c) criminalitatea concurențială - cuprinde infracțiunile grave care afectează fluxurile și informațiile (infracțiuni la dreptul acționarilor, prezentarea de conturi anuale inexacte, publicitate mincinoasă sau interzisă, vânzări forțate, delicte de inițiere, abuzul de putere, spionajul industrial, obstrucționarea libertății la licitație). În concepția lui Nicolas Queloz, criminalitatea economică își are originile în întreprinderi active în viața economică, având drept scopuri obținerea de câștiguri, de profit și influență, chiar de supraviețuire cu orice preț, prin utilizarea de mijloace legale și ilegale. Metodele utilizate sunt viclenia, frauda, falsurile, abuzurile de încredere, corupția, spălarea banilor, iar valorile prejudiciate sunt buna-credință, siguranța și credibilitatea economică și financiară, concurența loială și interesul general. Raymond Kendall, fost secretar general al Interpol, preciza următoarele: „Criminalitatea organizată constituie un sistem economic paralel, care realizează cifre de afaceri și beneficii ilegale care depășesc, în unele țări, produsul național brut al acestora”. Iar Jean Claude Monet, șef de departament la Institutul de înalte Studii pentru Securitatea Internă din Franța, consideră că „ceea ce caracterizează poate cel mai bine diferența între delicvența individuală și crima organizată este natura strategică a acțiunii individuale diferită total de strategia grupului criminal, considerat ca un ansamblu uman reperabil și caracterizat prin diviziunea sancțiunilor, ierarhizarea nivelurilor de competență, existența și aplicarea riguroasă a procedurilor de coordonare și control și asigurarea circulației fluxurilor ilicite”. Criminalitatea organizată își are originile în asociații, carteluri și bande criminale și societăți-paravan, având scopuri prioritar dirijate spre crimă, exploatarea slăbiciunilor sistemului pentru obținerea de câștiguri și profituri, influență și putere prin mijloace legale și ilegale. Metodele utilizate sunt: violență, eliminare, trafic organizat, extorcare, corupție, manipulări, fraude, spălarea banilor. Valorile prejudiciate sunt: viața, libertatea, integritatea fizică, securitatea publică, libertăți democratice. Criminalitatea transnațională are o dimensiune internațională, care înseamnă că un grup criminal acționează pe teritoriul mai multor state, înseamnă cooperarea pe care grupurile criminale de diferite naționalități o realizează între ele pentru a controla anumite piețe. În opinia lui Franco Roberti, „în criminalitatea organizată intră acele fenomene delictuale asociative a căror structură organizatorică nu este destinată numai realizării programului delictual al grupului, ci este refluxul unui plan complex ulterior, care transcende activitatea delictuală și urmărește cucerirea unor spații de putere, găsind în logica antreprenorială a profitului, a îmbogățirii și a piețelor ilegale valența lor comună, iar ca urmare a înaltului lor nivel de organizare (de tip «întreprindere»), numitorul lor comun”. Scopul fundamental al structurilor criminalității organizate îl reprezintă capitalizarea continuă, respectiv acumularea de resurse prin mijloace ilegale. Pentru atingerea acestui scop, sunt 118

vizate atât domeniile tradiționale (trafic de droguri, contrabandă, evaziune fiscală, șantaj etc.), cât și domeniile de noutate (privatizări, societăți de valori mobiliare, terorism etc.). Este evidentă capacitatea extraordinară a grupărilor criminale de a identifica și de a exploata cu rapiditate noi domenii care le oferă posibilități de a obține profituri uriașe (trafic de armament, trafic ilegal de persoane, obținerea de fonduri și subvenții de la stat, trafic de organe umane, exploatarea frauduloasă a sistemelor informatice etc.). Abordarea unor asemenea domenii și creșterea forței organizatorice și financiare a crimei organizate sunt condiționate de realizarea unui climat favorabil în zona sau în zonele de acțiune. Acest climat cuprinde elemente favorabile: vulnerabilitate economico-financiară, politică și instituțională. Criminalitatea organizată prosperă într-un domeniu economico-financiar și instituțional vulnerabil: perioade de criză, eșecuri în realizarea reformelor, stări de conflict armat. Ea își dezvoltă un întreg arsenal, care conduce la creșterea gradului de vulnerabilitate a societăților. Criminalitatea organizată utilizează o gamă extrem de diversificată pentru a destabiliza încrederea și siguranța: corupție, violență, șantaj, reușind să compromită statutul de economie legală, de întreprindere sau instituție corectă. Potrivit raportului Uniunii Europene asupra criminalității organizate, prezentat la Bruxelles pe 6 noiembrie 1998, „este cunoscut că grupurile criminalității organizate explorează și exploatează noi spații criminale cu aceeași vigoare ca și întreprinderile legale. Ele sunt preocupate să se implice în acele activități criminale care generează mari profituri și prezintă riscuri mai reduse pentru răufăcătorii implicați”. Alături de piața globală funcționează o piață ilegală, dar și o piață paralelă. Într-un studiu publicat în lucrarea „Criminalitatea financiară”, Philippe Broyer explică diferențele dintre piețele ilegale și piețele paralele, diferențe care sunt date de „natura bunurilor care circulă în aceste piețe”. Astfel, piețele ilegale sunt cele în care se produc și se comercializează bunuri ilicite, ale căror producție, comercializare și consum sunt interzise (droguri, unele categorii de medicamente, pornografia infantilă etc.), iar piețele paralele sunt acelea în care tranzacțiile vizează bunuri licite, dar comercializate ilegal, respectiv prin contrabandă (țigări, alcool, cafea, produse electronice, calculatoare etc.), ca urmare a evitării procedurilor legale privitoare la declararea oficială a produselor și plata taxelor aferente acestora. Aproximativ de la jumătatea deceniului opt al secolului trecut, economiștii americani Buchanan și Rubin prezentau piețele ilegale ca fiind „de tip monopolist, în sensul că o organizație criminală care controlează o asemenea piață elimină orice altă grupare care intenționează să se infiltreze în această zonă a pieței, utilizând violența extremă”. Adevărul, ca de obicei, este la mijloc. Orice organizație criminală este expusă permanent unei concurențe (latentă sau deschisă), iar dacă deține o poziție de monopol pe un anumit segment de piață, poate fi amenințată de ofensiva altor organizații care își cer dreptul să acționeze. Să nu uităm lucrul cel mai important - acela că între rețelele organizațiilor criminale există un sistem de comunicare și relaționare pe care nu îl găsim la nivelul autorităților de luptă împotriva criminalității organizate. Potrivit lui Jean Cartier-Bresson, „o rețea criminală permite contactul între un actor ilegal și un actor legal (politician, funcționar, întreprinzător), dar și cu un alt actor ilegal (alte organizații criminale). Rețeaua se caracterizează prin îmbinarea activităților și prin multiplicarea ocupațiilor (meseriilor) îndeplinite oficial de către membrii săi. Rețeaua este o instanță care, pentru a acumula putere financiară și politică, se dezvoltă pe principiile solidarității și ajutorării, instituind un sistem de drepturi și obligații pe care le impune individului”. în opinia noastră, această cooperare în rețea reprezintă principiul fundamental al relaționărli structurilor criminale. Pornind de la lozinca „este loc pentru toată lumea”, care este explicată de către Franco Roberti în privința „contrabandei cu țigări fabricate în străinătate”, autorul, doctor în drept și funcționar superior în Direcția Națională Antimafia din Italia, fixează în expunerea sa următoarele aspecte principale: statul a tolerat și a subevaluat acest fenomen, care s-a transformat într-o „manifestare a economiei ilegale, pentru că este mai bănoasă și mai puțin riscantă”; trei organizații criminale (Camorra, Mafia și Sacra Corona Unita) controlează de peste 25 de ani piața țigaretelor, obținând profituri enorme (peste 5 miliarde de euro), care sunt

119

reinvestite în alte activități ilicite (droguri, armament); organizațiile Camorrei gestionează și controlează toate fazele comercializării de țigarete, de la tranzacții prin intermediul unor societăți financiare cu sediul în Elveția sau în alte paradisuri fiscale, la depozitarea mărfii în Muntenegru, Albania, Grecia și până la distribuirea lor pe întreg teritoriul național; o mare parte a pieței ilegale a fost tolerată și recunoscută de către autoritățile statului, fiind una dintre cele mai importante resurse economice ale subproletariatului urban; păturile dominante și clasele conducătoare au fost convinse că respectarea legii nu constituie un mecanism potrivit pentru a asigura controlul și administrarea unei realități sociale complexe și dificile, cum este aceasta; s-a tolerat ilegalitatea, care a devenit o componentă constantă a zonei de acțiune a crimei organizate, fiind acceptată ca o necesitate dură pentru a asigura supraviețuirea straturilor celor mai sărace ale populației; acțiunea statului de combatere a Camorrei s-a tradus într-un fel de limitare și control anemic asupra fenomenului, dar niciodată într-o voință serioasă de a-l elimina; statul a început să conștientizeze gravitatea fenomenului numai atunci când criminalitatea organizată a început să se manifeste violent, punând în pericol grav ordinea publică, creând spaimă și compromițând imaginea Italiei în străinătate; societățile criminale mai evoluate se orientează către realizarea de activități ilicite diferite de cele tradiționale, chiar mai rentabile și mai puțin riscante, pentru simplul motiv că sunt sancționate mai puțin aspru și mai dificil de dovedit. Acesta este domeniul fraudelor de credite; unul dintre sectoarele privilegiate ale criminalității organizate îl reprezintă strângerea și reciclarea deșeurilor urbane și industriale; extorcarea și camăta reprezintă cea mai dramatică dezvoltare a pericolului criminal, pentru că prin intermediul ei se dezvoltă riscul distrugerii întreprinderilor mici și mijlocii; dezvoltarea economiei criminale produce efecte devastatoare asupra economiei legale: scurtcircuitează fluxurile financiare și de credit, alterează piața legală, încurajează economia subterană. Acest lucru face să dispară frontiera dintre lumea criminală și lumea legală. Se impun în continuare precizări referitoare la frauda fiscală, date fiind amploarea și ponderea acestei infracțiuni în cadrul criminalității economico-financiare. Evaziunea fiscală este unul dintre capitolele cele mai studiate din dreptul fiscal, atât de către tehnicieni, cât și de către teoreticieni. Cu toate acestea, în pofida a tot ceea ce se scrie despre cauzele, modalitățile, amploarea, controlul sau sancțiunile privitoare la evaziunea fiscală, cuvintele care desemnează acest fenomen sunt imprecise, iar domeniul pe care îl exploatează este incert. Totuși, pentru a facilita înțelegerea sensului acestei noțiuni, vom insista mai întâi asupra corelației existente între frauda fiscală și evaziunea fiscală. „Dacă se vorbește într-adevăr de fraudă, se vorbește în aceeași măsură de frauda legală sau legitimă, de frauda ilegală, de evaziunea internațională, de evaziunea legală, de evaziunea ilegală, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din fața impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puțin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege ori economia subterană”. Într-o altă opinie, „frauda fiscală presupune, dincolo de o violare a spiritului legii și a intenției legiuitorului, o încălcare directă și deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea și plata impozitului. Astfel, este cazul disimulării materiei impozabile prin absența pur și simplu a declarației sau prin operațiuni fictive”. Pe de altă parte, evaziunea fiscală constituie „totalitatea procedeelor licite și ilicite cu ajutorul cărora cei interesați sustrag, total sau în parte, averea lor obligațiunilor stabilite prin legile fiscale”. Din cele mai sus menționate rezultă că, lato sensu, noțiunea de fraudă fiscală înglobează evaziunea fiscală. Totuși, cel mai adesea, frauda fiscală desemnează, stricto sensu, o infracțiune la lege și se distinge în acest sens de evaziunea fiscală, ce se definește ca o utilizare abilă a posibilităților oferite de lege pentru eludarea fiscului. Există și cazuri când anumiți autori asimilează, în parte, cele două noțiuni. Doctrinar, se susține că sustragerea de la impunere a materiei impozabile și încălcarea egalității în fața impozitului pot fi nu numai ilegale, ci și legale, existând deci o evaziune fiscală

120

ilegală și o evaziune fiscală legală. Astfel, evaziunea fiscală legală se întemeiază, în principiu, pe interpretarea și exploatarea unor dispoziții lacunare ale legii, în timp ce varianta ilegală a acesteia constă în disimularea, subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau în folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat statului de către un contribuabil . Principalele cauze ale amplificării fenomenului de evaziune fiscală ar fi următoarele: excesivitatea sarcinilor fiscale; insuficiența educației cetățenești și a educației fiscale a contribuabililor. Există o psihologie a contribuabilului de a nu plăti decât ceea ce nu poate să nu plătească. Natura omenească are întotdeauna tendința să pună interesul general în urma interesului particular. Ea este înclinată să considere impozitul mai mult ca un prejudiciu decât ca o legitimă contribuție la cheltuielile publice. Cu toate acestea, în limitele legii, orice contribuabil are dreptul să își apere patrimoniul de impunerile excesive, cu atât mai mult în lipsa unei reglementări clare, precise și unitare, care să îngrădească acest fenomen și să îl interzică. Evaziunea fiscală se reflectă în mod negativ nu numai asupra formării veniturilor statului, dar și pe plan social, politic, economic. De asemenea, ea este principala sursă de alimentare a unei economii parazitare, paralelă cu economia reală, numită în termeni uzuali economia neagră. Ca formă de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru, prostituția, traficul de droguri și de arme, jocurile de noroc), economia subterană este estimată la 8% din PIB în Marea Britanie, 13% în Suedia, 11% în Italia, 9% în Franța, Olanda, Canada și Germania, 8,5% în SUA, 5% în Japonia, iar în România, potrivit unui raport al Serviciul Român de Informații, la 38% din PIB. Pe de altă parte, există țări care duc o politică fiscală care încurajează într-o anumită măsură evaziunea fiscală. Astfel, unul dintre secretele japonezilor în ceea ce privește formarea capitalului este evaziunea fiscală, care este încurajată oficial. În mod legal, un japonez adult este scutit de taxe pentru un cont de economii medii. În consecință, Japonia are de cinci ori mai multe conturi de acest fel decât numărul populației, inclusiv copiii. Din această cauză, au cea mai mare rată de formare a capitalului. Orice țară care vrea să fie competitivă într-o eră antreprenorială trebuie să își construiască un sistem de impozite de tipul celui japonez, care printr-o atitudine de ipocrizie semioficială încurajează formarea capitalului. Dicționarul de economie al celebrei reviste „The Economist” definește astfel evaziunea fiscală frauduloasă sau ilegală (tax evasion): „Neplata obligației fiscale a unei persoane fizice sau juridice către stat, prin metode frauduloase, de exemplu, nedeclararea profitului, micșorarea valoni reale a profitului prin creșterea cheltuielilor sau diminuarea venitului prin fals ori uz de fals, înregistrarea la organele fiscale a balanțelor și bilanțurilor contabile false, bancrută frauduloasă etc.” Potrivit aceluiași dicționar, evaziunea fiscală legală (tax avoidance) reprezintă „structurarea activităților financiare în conformitate cu legea, în scopul minimalizării obligației fiscale”. În acest context, putem afirma că folosirea avantajelor fiscale oferite de legislația off-shore constituie un mijloc legal de evitare a impozitului. Într-adevăr, cel care dirijează capitalul către jurisdicțiile offshore este un evazionist fiscal legal, dar reacția sa este un reflex Ia prevalările fiscale excesive din teritoriile on-shore. De altfel, există o axiomă în dreptul fiscal, care exprimă elocvent exilul contribuabilului: „Când sarcinile fiscale apasă greu asupra unei materii impozabile, aceasta tinde să evadeze. Un impozit excesiv pune pe fugă materia impozabilă. El trebuie să fie cu atât mai moderat, cu cât această bogăție este mai fugitivă. Impozitul poate ajunge la acel punct la care, dacă adăugăm o cifră, îi scădem produsul său (...) a impune mult înseamnă a primi puțin”. Un contribuabil își poate dirija afacerile liber, din orice țară dorește, cu condiția să respecte legile atât în statul unde își derulează afacerile, cât și în cel în care este rezident. Dacă autoritățile fiscale consideră că un anumit contribuabil, acționând în limitele legii, prejudiciază bugetul, singura alternativă este să ceară modificarea corespunzătoare a legilor care permit astfel de acțiuni. Economia subterană din România este puternică, deoarece teritoriul său cel mai important este ocupat nu de activitățile legale desfășurate, dar nedeclarate (banii negri), ci de fenomenul criminalității în dimensiunea lui economică și financiară (banii murdari), caracterizat printr-un foarte ridicat nivel al „ingineriilor financiare” realizate în zona privatizărilor, instituțiilor de

121

investiții, a celor financiar-bancare și utilizării fondurilor publice. În acest scop, sunt utilizate mijloace, metode și instrumente eficiente de convertire și deturnare a fluxurilor de capital, în scopul scoaterii ilegale a acestora din țară. „Este un mixt bine structurat de management modern cu practici sofisticate de evaziune fiscală și clientelism politic, beneficiind de sprijinul și protecția unor puternice grupuri de interese, în care oficialii puterii ocupă un loc important. Este sursa unor substanțiale acumulări ilicite de capital, care contribuie la stratificarea societății românești”. Fiind un concept atât de cuprinzător, dificil de a fi definit unitar din punct de vedere normativ, sociologic, economic și criminologie, economia subterană trebuie abordată ca un fenomen obiectiv al societății, ca un derapaj de la normalitate, imposibil de eradicat, dar posibil și necesar de a fi redus până la o cotă suportabilă. Se acceptă faptul că știința economică nu poate să măsoare matematic dimensiunea economiei subterane, dar are capacitatea și interesul de a fixa cauzele dezvoltării acesteia. Olivier Jerez încearcă să identifice și să structureze pe categorii „marile cauze ale economiei subterane” în: creșterea presiunii fiscale de către guvernanți (bancherii elvețieni spun că nu ar exista paradisuri fiscale dacă statele nu ar mări fiscalitatea); excesul de reglementare din partea autorităților în domeniul comercial, fiscal, bancar, financiar, prin creșterea numărului de interdicții, determină în paralel noi ocazii de fraudă și evaziune; prohibiția, care se referă la droguri, vânzarea de arme, prostituție, pariuri, camătă și altele; corupția, care se manifestă în toate economiile și care vizează bani dați pentru obținerea de contracte publice, în domeniul formalităților vamale, autorizațiilor de construcție și urbanism, licențe pentru investiții etc. Corupția poate face parte din tradiția culturală, politică și economică națională și poate fi tolerată cu mai multă sau mai puțină seninătate, în diferite țări și sectoare economice. Studii recente fixează „cauzele economiei subterane în condițiile globalizării și creării pieței unice europene: nivelul înalt al fiscalității și al contribuțiilor la fondurile de securitate socială (influență asupra economiei subterane de 45-55%); sistemul fiscal a devenit mult prea complicat și prea dificil de interpretat (10-15% influență asupra economiei subterane); gradul de acceptare a regulilor și instituțiilor naționale și europene este în descreștere (euroscepticism - 5-10% influență); reducerea numărului de ore săptămânale de lucru și a vârstei de pensionare (5-10% influență); reducerea nivelului de educație civică și de loialitate față de instituțiile și legile țării (5-10% influență)”. Cauzele economiei subterane prezentate mai sus sunt excesiv fixate pe mediul fiscalității și politicilor reglementative în domeniul economico-financiar. Suntem de părere că în analiza cauzalității economiei subterane trebuie incluse conceptele criminologice privitoare la cauzalitatea criminalității economico-financiare, pentru simplul motiv că acest fenomen (criminalitatea economico-financiară) reprezintă miezul economiei subterane. Soluția unei analize mai complete (evident neexhaustivă) ar fi modelul psiho-socio-criminologic în care trebuie fixate atât cauzele strict economice, cât și cele sociale, politice, criminologice și psihologice, care ar „desena” o imagine mai corectă asupra unui fenomen de o asemenea complexitate. În acest context, analiza economică realizată de către profesorul Mircea Coșea este de natură a întregi conceptul de cauzalitate a economiei subterane. În opinia autorului citat, două sunt cauzele principale ale apariției și dezvoltării economiei subterane: nivelul prea înalt al fiscalității; rigiditatea excesivă și birocratică a reglementărilor și controlului exercitate de către diversele instituții și organe ale administrației publice. Excesiva fiscalitate, acompaniată de absența politicilor de încurajare a investițiilor, poate

122

genera o cultură a ocolirii obligațiilor bugetare, ca o reacție de apărare față de o politică și un mediu economic neprietenos. Dezvoltând „teoria și curba lui Laffer” completată de către Gutmann, care include componenta psihologică a contribuabililor (persoane fizice și juridice), autorul concluzionează: „Apropierea științei economice de alte științe sociale și, în primul rând, față de psihologie și sociologie a accentuat importanța unor argumente care reflectă specificitatea naturii umane”. În cadrul modelului „psiho-socio-criminologic”, considerăm că factorii de natură psihosociologică au importanța lor în explicarea cauzalității economiei subterane. Astfel, putem identifica în realitatea socială din România practici, atitudini și reacții la nivel individual, de mică entitate economică și chiar macro-social privitoare la politicile inițiate și aplicate de puterea politică, comportamentul economic și social fiind influențat de: reacția individului față de natura și mărimea impozitului, care trebuie plasată în zona impozitelor pe dividende, pe dobânzile bancare și creșterile bursiere; modul în care individul și entitatea economică cea mai simplă percep rolul și statutul guvernului în societate, materializat în dezvoltarea rupturii între cetățean și administrație, situație care generează refuzul cetățeanului sau al entității economice de a se achita de obligațiile fiscale; concepția conform căreia birocrația, corupția și lipsa de profesionalism a guvernanților generează proasta gestionare a resurselor bugetare; ideea, deja înrădăcinată, potrivit căreia banii publici reprezintă cea mai sigură sursă de îmbogățire a clasei politice și a grupurilor clientelare. Economia subterană conduce la deteriorarea și la degradarea climatului politic și social, prin stabilirea și consolidarea unor raporturi clientelare între puterea politică și actorii cei mai influenți, care acționează în sfera afacerilor ilegale, a criminalității economico-financiare. Afacerile ilegale generatoare de bani murdari au ca principală consecință destabilizarea sistemului legal, constituind un grav pericol pentru societate, întrucât reprezintă nucleul corupției și al criminalității economice, din această perspectivă, consecințele economiei subterane putând fi: deturnarea utilizării resurselor spre alte scopuri decât cele stabilite oficial; creșterea deficitului bugetar și reducerea potențialului de investiții publice; subminarea autorității publice și a prerogativelor statale; subminarea sistemului de asistență socială; creșterea gradului de insecuritate socială și al criminalității. Evoluția dinamică și consecințele devastatoare ale economiei subterane au determinat abordarea mai realistă a acestui fenomen și elaborarea unor strategii de limitare a celor mai importante surse de alimentare și dezvoltare a acesteia. După anul 2000, literatura economică a început să dezvolte așa-numita teorie Two Pillar Strategf, care încearcă să ofere o viziune mai realistă asupra modului de acțiune împotriva economiei subterane. Luând în calcul evoluțiile economiei mondiale, a climatului social și politic existent în perioada de expansiune a globalizării la început de mileniu trei, autorii abordează fenomenul economiei subterane din două perspective: a) din perspectiva politicilor și măsurilor menite să reducă interesul agenților economici pentru activitățile de economie subterană (exit-option); b) din perspectiva îmbunătățirii și extinderii posibilităților de participare a cetățenilor la procesul de reglementare și de funcționare a instituțiilor publice (voice-option). Aceste două direcții de acțiune strategică presupun articularea acțiunii celor doi mari actori sociali: statul și cetățeanul, fiecare având misiuni distincte, de egală importanță. Statul trebuie să dezvolte politici pragmatice, care să aibă drept rezultat scăderea gradului de atractivi- tate a economiei subterane. Acest lucru se poate realiza, în opinia autorilor citați, prin următoarele măsuri: reducerea fiscalității, simplificarea sistemului fiscal și reformarea sistemului asigurărilor sociale; creșterea eficienței administrației publice și combaterea birocrației; îmbunătățirea condițiilor generale de viață; garantarea dreptului de proprietate și a beneficiului investițional;

123

-

pensionare;

flexibilitatea reglementărilor în domeniul timpului de muncă și al perioadei de

continuarea și accelerarea reformei instituționale. Al doilea pilon, acela în care autorul principal este cetățeanul, presupune realizarea următoarelor obiective: stabilitatea mediului politic; descentralizare - dereglementare; perfecționarea sistemului democratic; dezvoltarea elementelor de participare a cetățenilor la rezolvarea problemelor comunităților locale. Profesorul Mircea Coșea, comentând „Two Pillar Strategy”, afirmă că „reprezintă o strategie globală de limitare și eliminare a ponderii diferitelor activități de economie subterană, aducând în prim-plan ideea responsabilității întregii societăți pentru calitatea și corectitudinea mediului economic, considerat mediul primar în explicarea raporturilor de interacțiune între acesta (mediul economic) și cel social și politic al unei națiuni”. Strategia de limitare a economiei subterane ar trebui construită pe două direcții, care vizează componentele reale ale economiei subterane: a) prima componentă: cea a banilor negri; b) a doua componentă: cea a banilor murdari. Fiecare componentă trebuie definită și cuantificată, astfel încât reacția, respectiv tratamentul să fie diferențiate, cu șanse de control din partea societății. Exprimăm opinia că marea criminalitate economico-financiară, care este componenta principală a economiei subterane, nu poate fi contracarată prin măsuri ce vizează „reducerea fiscalității, creșterea eficienței administrației și reducerea birocrației”. Trebuie spus faptul că marile afaceri din zona economico-financiară nu au nicio legătură cu fiscalitatea și birocrația. Criminalitatea economico-financiară are o altă geneză, dificil de descifrat, dar care ne înfățișează o ecuație simplă: banii murdari, respectiv masa monetară care dereglează sistemele economico-financiare, provin din următoarele surse, controlabile: banii curați (cei din averea statului), care generează banii murdari prin privatizări frauduloase, licitații trucate, fonduri de investiții cheltuite, dar justificate prin documente fictive, deturnarea fondurilor și utilizarea lor în afaceri ilegale, credite acordate cu dobânzi subvenționate de stat, returnări ilegale de TVA, subvenții acordate pentru derularea unor afaceri aparent legale, coruperea autorităților; afaceri murdare (traficul de droguri, actele de mare contrabandă, pirateria de soft, traficul de ființe umane în scopul exploatării, falsificarea mijloacelor de plată, traficul cu opere de artă, acte de delapidare și de falimentare frauduloasă etc.), care pot fi detectate, investigate și cercetate, prin măsuri adecvate, de către instituțiile special constituite. Deși în teoria economică se susține faptul că nu întărirea controlului și a represiunii sunt soluțiile cele mai bune pentru limitarea economiei subterane, noi afirmăm că, în actuala configurație a economiei globalizate, trebuie să se realizeze și conceptul de răspuns globalizat al autorităților legale față de fenomenul criminalității doar prin instrumentul național. Subteranele economiilor naționale au fuzionat între ele, iar imaginea creionată de cercetarea cazului „Parmalat” ne conduce spre o concluzie radicală: aceea a necesității unei comunități de informații, de investigare și cercetare penală la nivel continental (cazul Uniunii Europene) și chiar global (Interpol). Conceptul de dereglementare, specific autorităților de orientare liberală, nu trebuie extins în zona luptei împotriva criminalității economico-financiare. Considerăm că reacția autorităților SUA, constând în adoptarea „Patriot Act’ în octombrie 2001, este ilustrarea adevărului că funcția de control și de tratament represiv în legătură cu activitățile ilegale ce alimentează economia subterană, respectiv finanțează actele de terorism trebuie exercitată cu maximă responsabilitate. Prin multitudinea formelor de manifestare și a efectelor nocive pe care le propagă, economia subterană blochează eforturile societății, în ansamblul ei, de a crea premisele organizării și funcționării coerente a mecanismelor economiei de piață. Din cauza distorsiunilor grave pe care le generează (denaturarea conținutului informațional al indicatorilor macroeconomici și crearea, în -

124

consecință, a unei false percepții a realităților economice, erodarea bazelor de impozitare și alterarea mecanismelor fundamentale ale pieței), economia subterană este nu numai ilegală, ci și imorală. În studiul intitulat „Moralitatea economiei subterane: pro sau contra?” s-a susținut: „Crima organizată s-a orientat către criminalitatea afacerilor pe fondul genezei fenomenului de internaționalizare a infracționalității economiei și a extinderii tot mai agresive a acestuia. În acest context, criminalitatea economico-financiară a înregistrat o amploare fără precedent, prin forme noi de manifestare și caracterul tot mai organizat al afacerilor murdare, care treptat tind să reprezinte o amenințare directă la adresa instituțiilor democratice și, de ce nu, la adresa siguranței naționale. Structurile crimei organizate, favorizate de ambiguitatea legislativă și volatilitatea normativă, dar mai ales de imperfecțiunile administrării și coerciției fiscale, conduc la un grav dezechilibru al cererii și ofertei pe piețele oficiale, precum și la diminuarea volumului de resurse financiare publice”. Apreciem că veniturile bugetare nu pot fi multiplicate dacă politica fiscală nu abordează frontal și în mod decisiv limitarea dimensiunilor economiei subterane. În opinia lui J. de Maillard, economia legală și economia subterană sunt astăzi dependente una de cealaltă: „economia criminală s-a contopit cu economia legală. Criminalitatea a devenit o rotiță indispensabilă a societăților contemporane. Criminalitatea și finanțele nu pot exista una fără cealaltă. Dezvoltarea uneia a devenit necesară dezvoltării celeilalte”. Analiști financiari români au susținut următoarele: „Economia noastră este împărțită în două mari sectoare. Unul formal, contabilizat (...) și altul informal, necontabilizat, ambele fiind strâns legate prin mii de fire. Faptul că numeroase canale din economia necontabilizată sunt alimentate de economia legală este cel mai periculos. Există însă și un flux în sens invers. Foarte mulți bani murdari, proveniți din economia informală, sunt folosiți la suprafață în circuite economice curate. Din această economie nevăzută vin injecții de capital în economia de la suprafață. Legăturile dintre cele două sectoare ale economiei se multiplică, se întăresc fără încetare. Și nu-i deloc ușor ca ele să fie separate. Sau măcar să fie analizate separat. Rezultatele finale se topesc în PIB. Economia necontabilizată este cuplată cu un mare tronson, ce se bazează în exclusivitate pe circuite subterane, ramificațiile lui ducând până la crima organizată. Ar fi absurd să gândim că economia subterană ar putea fi învinsă. Este însă nevoie ca ea să fie cunoscută bine, pentru că numai așa vor putea fi inițiate acțiuni care să îi atenueze efectele”. Principala evoluție a grupurilor criminale se observă în puterea lor financiară, datorită acumulării de profituri. Ele s-au adaptat rapid, urmând evoluțiile economice și politice, integrându-se perfect în lumea legală. Sistemele legale oferă toate oportunitățile necesare pentru plasarea banilor proveniți din afaceri ilegale: reglementările bancare permit transferuri de fonduri în străinătate, inclusiv în paradisurile fiscale, banii proveniți din economia subterană sunt plasați pe piețele financiare. Considerăm că grupurile criminale din România, asemenea celor din străinătate, exploatează inteligent oportunitățile create de evoluțiile mediului de afaceri, precum și pe cele oferite de politicile economice promovate de guvernanți și cadrul legislativ generos. Spus mai simplu, societatea în ansamblul ei furnizează instrumentele de care se servesc grupurile criminale în inițierea, dezvoltarea și finalizarea afacerilor ilegale. Din punct de vedere legislativ, raportat la multitudinea și diversitatea actelor normative ce reglementează sau sancționează, de cele mai multe ori într-un mod neunitar, activitățile financiarcontabile, este dificil de realizat o prioritizare a acestora în funcție de domeniul de interes reglementat. Tocmai de aceea, propunem în continuare o selecție, dar și o analiză succintă a celor mai importante acte normative în materie, plecând de la cadrul general asigurat prin Codul fiscal, Codul de procedură fiscală și Codul vamal, continuând în mod progresiv cu partea de incriminare și sancționare a fenomenului evazionist în general, respectiv Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, analiză care va fi încheiată prin evaluarea normativelor în vigoare referitoare la reciclarea și introducerea în circuitul civil a bunurilor sau sumelor de bani cu proveniență frauduloasă, rezultat al operațiunilor de spălare a banilor, fapt incriminat prin Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului.

125

Codul fiscal constituie la acest moment fundamentul reglementării de ordin eminamente tehnic în materia fiscalității naționale, iar adoptarea sa a reprezentat unul dintre cele mai importante acte decizionale asumate de către legiuitor, care a permis crearea unei practici unitare atât la nivelul organelor fiscale, cât și al celor de aplicare a legii. Prin acest act normativ s-au comasat și unificat multiple dispoziții similare anterioare și s-a instituit cadrul legal pentru stabilirea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale obligatorii, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale. Complementar, au fost stabilite și categoriile de contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată ale acestora. Principiile care guvernează toată activitatea fiscală sunt actuale și reflectă tendințele europene, respectiv: a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin; b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale; c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcție de mărimea acestora; d) eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiționale majore. Pentru evitarea unor interpretări eronate, Codul fiscal stabilește în mod detaliat categoriile de impozite și taxe datorate de către contribuabili, după cum urmează: a) impozitul pe profit; b) impozitul pe venit; c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți; e) impozitul pe reprezentanțe; f) taxa pe valoarea adăugată; g) accizele; h) impozitele și taxele locale; i) impozitul pe construcții. Contribuțiile sociale reglementate prin Codul fiscal sunt următoarele: a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat; b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; d) contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj; e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat; f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor sala- riale, datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator. În privința incriminării ca infracțiuni distincte a unor fapte antisociale, Codul fiscal reglementează și prevede sancțiuni pentru activități desfășurate în domenii economice care utilizează sau produc diferite categorii de produse accizabile (alcool, tutun, produse energetice etc.).

126

Astfel, conform art. 452: (1) Constituie infracțiuni următoarele fapte: a) producerea de produse accizabile care intră sub incidența regimului de antrepozitare prevăzut în prezentul titlu în afara unui antrepozit fiscal autorizat de către autoritatea competentă; b) achiziționarea de alcool etilic și de distilate în vrac de la alți furnizori decât antrepozitarii autorizați pentru producție sau expeditorii înregistrați de astfel de produse, potrivit prezentului titlu; c) livrarea produselor energetice prevăzute la art. 355 alin. (3) lit. a)-e) din antrepozitele fiscale sau locurile de recepție în cazul destinatarilor înregistrați către cumpărători, persoane juridice, fără deținerea de către antrepozitarul autorizat sau a destinatarului autorizat expeditor a documentului de plată care să ateste virarea la bugetul de stat a valorii accizelor aferente cantității ce urmează a fi facturată; d) marcarea cu marcaje false a produselor accizabile supuse marcării ori deținerea în antrepozitul fiscal a produselor marcate în acest fel; e) refuzul sub orice formă a accesului autorităților competente cu atribuții de control pentru efectuarea de verificări inopinate în antrepozitele fiscale; f) livrarea reziduurilor de produse energetice pentru prelucrare în vederea obținerii de produse accizabile, altfel decât se prevede în prezentul titlu; g) achiziționarea reziduurilor de produse energetice pentru prelucrare în vederea obținerii de produse accizabile, altfel decât se prevede în prezentul titlu; h) deținerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit prezentului titlu, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000 țigarete, 400 țigări de foi de 3 grame, 200 țigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri, băuturi spirtoase peste 200 litri, produse intermediare peste 300 litri, băuturi fermentate, altele decât bere și vinuri, peste 300 litri; i) folosirea conductelor mobile, a furtunurilor elastice sau a altor conducte de acest fel, utilizarea rezervoarelor necalibrate, precum și amplasarea înaintea contoarelor a unor canele sau robinete prin care se pot extrage cantități de alcool sau distilate necontorizate; j) eliberarea pentru consum, deținerea în afara unui antrepozit fiscal, transportul inclusiv în regim suspensiv de accize, utilizarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea, pe teritoriul României, a produselor energetice prevăzute la art. 355 alin. (3) lit. g) sau asimilate acestora din punctul de vedere al nivelului accizelor, nemarcate și necolorate sau marcate și colorate necorespunzător, cu excepțiile prevăzute la art. 425 alin. (2); k) nerespectarea prevederilor art. 427 alin. (5) și art. 430 alin. (4); l) nerespectarea prevederilor art. 427 alin. (6) și art. 430 alin. (5). (2) Infracțiunile prevăzute la alin. (1) se pedepsesc astfel: a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, cele prevăzute la lit. f) și g); b) cu închisoare de la un an la 5 ani, cele prevăzute la lit. b), e) și h)-k); c) cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, cele prevăzute la lit. a), c), d) și l). (3) După constatarea faptelor prevăzute la alin. (1) lit. b)-e), g) și i), organul de control competent dispune oprirea activității, sigilarea instalației în conformitate cu procedurile tehnologice de închidere a instalației și înaintează actul de control autorității fiscale care a emis autorizația, cu propunerea de suspendare a autorizației de antrepozit fiscal. Într-o manieră similară normelor procesuale penale, Codul de procedură fiscală completează dispozițiile Codului fiscal și instituie dispoziții neechivoce privind drepturile și obligațiile părților rezultate din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal. De asemenea, acest act normativ se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel. La nivel de principii generale de reglementare a activității procesuale fiscale, Codul de procedură fiscală instituie o serie de astfel de reguli, care vizează aplicarea unitară a legislației (art.

127

5), exercitarea dreptului de apreciere (art. 6), rolul activ al organului fiscal (art. 7), limba oficială în administrația fiscală (art. 8), dreptul de a fi ascultat (art. 9), obligația de cooperare (art. 10), secretul fiscal (art. 11), buna-credință (art. 12). Conține totodată dispoziții exprese cu privire la noțiunea de tarif vamal. Astfel, tariful vamal al României cuprinde: nomenclatura combinată a mărfurilor; orice altă nomenclatură care se bazează parțial sau integral pe Nomenclatura combinată a mărfurilor sau care adaugă la aceasta orice subdiviziuni și care este stabilită prin dispoziții legale naționale care reglementează domenii specifice în vederea aplicării măsurilor tarifare legate de schimbul de mărfuri; taxele vamale și taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale aplicabile mărfurilor cuprinse în Nomenclatura combinată a mărfurilor, precum și cele instituite în cadrul politicii agricole sau prin reglementările specifice aplicabile anumitor mărfuri care rezultă din transformarea produselor agricole, dacă este cazul; măsurile tarifare preferențiale cuprinse în acordurile încheiate de România cu anumite țări sau grupuri de țări și care stipulează acordarea tratamentului tarifar preferențial; măsurile tarifare preferențiale care pot fi acordate unilateral de România pentru anumite țări sau grupuri de țări; măsurile tarifare care prevăd o reducere sau o exonerare a drepturilor de import aferente unor anumite mărfuri; alte măsuri tarifare prevăzute în legislația României. La stabilirea normelor naționale a fost avut în vedere Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului din 23 iulie 1987 privind Nomenclatura tarifară și statistică și Tariful vamal comun. Incriminarea faptelor specifice este realizată în art. 270-275 din Codul vamal (Legea nr.86/2006), după cum urmează: - art. 270: „(1) Introducerea în sau scoaterea din țară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal, constituie infracțiunea de contrabandă și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Constituie, de asemenea, infracțiune de contrabandă și se pedepsește potrivit alin. (1): a) introducerea în sau scoaterea din țară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mare de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor și mai mare de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri; b) introducerea în sau scoaterea din țară, de două ori în decursul unui an, prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mică de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor și mai mică de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri; c) înstrăinarea sub orice formă a mărfurilor aflate în tranzit vamal. (3) Sunt asimilate infracțiunii de contrabandă și se pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea, deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea și vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârșirii acesteia”; art. 271: Introducerea în sau scoaterea din țară, fără drept, de arme, muniții, materiale explozibile, precursori de explozivi restricționați, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanțe radioactive, substanțe toxice, deșeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase constituie infracțiunea de contrabandă calificată și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, dacă legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare. art. 272: „Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale care se referă la alte mărfuri sau bunuri ori la alte cantități de mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă constituie infracțiunea de folosire de acte nereale și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi”;

128

art. 273: „Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie infracțiunea de folosire de acte falsificate și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”; art. 274: „Faptele prevăzute la art. 270-273, săvârșite de una sau mai multe persoane înarmate ori de două sau mai multe persoane împreună, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi”; art. 275: „Tentativa la infracțiunile prevăzute la art. 270-274 se pedepsește”. Legea nr. 241/2005 instituie măsuri de prevenire și combatere a infracțiunilor de evaziune fiscală și a unor infracțiuni aflate în legătură cu acestea și întregește activitatea de legiferare din celelalte acte normative anterioare. Actualizarea permanentă a normelor de incriminare adoptate inițial a făcut ca, la acest moment, legea să reprezinte un instrument de lucru cu adevărat valoros pentru autoritățile competente, cu atât mai mult cu cât accentul judiciar se pune pe recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune, sens în care, pe de o parte, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie (art. 11), iar, pe de altă parte, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate [art. 10 alin. (1)]. Terminologia specifică este prezentată în mod detaliat în art. 2 din lege: a) buget general consolidat - este ansamblul tuturor bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg; b) contribuabil - este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat; c) documente legale - sunt documentele prevăzute de Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, și de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a acestora; d) formulare tipizate cu regim special utilizate în domeniul fiscal - sunt documente legale ale căror tipărire, înseriere și numerotare se realizează în condițiile actelor normative în vigoare; e) obligații fiscale - sunt obligațiile prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală; f) operațiune fictivă - reprezintă disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există; g) organe competente - sunt organele care au atribuții de efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, precum și organele de cercetare penală ale poliției judiciare. Partea de incriminare și sancționare reprezintă un element important al legii, cu mențiunea că, pentru generarea unui efect descurajant pentru potențialii autori ai faptelor de acest gen, limitele de pedeapsă sunt mari, comparabile sau peste regimul sancționator al altor fapte de criminalitate organizată (de exemplu, traficul ilicit de droguri sau traficul de persoane). In mod concret, textele de incriminare sunt următoarele: - art. 3: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta contribuabilului care nu reface, cu intenție sau din culpă, documentele de evidență contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control”; Conform alin. (2) al art. 10 din lege, „Dispozițiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mal săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1)”. art. 4: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somație”; art. 5: „Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani -

129

împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale”; art. 6: încetat efectele juridice; art. 7: „(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi deținerea sau punerea în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor ori formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special. (2) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi tipărirea, folosirea, deținerea sau punerea în circulație, cu știință, de timbre, banderole ori formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate”; art. 8: „(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat. (2) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârșirii faptei prevăzute la alin. (1). (3) Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) și (2) se pedepsește”; art. 9: „(1) Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive; d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor; e) executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor; f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate; g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală și ale Codului de procedură penală. (2) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani. (3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani”. Fenomenul spălării banilor în România Reglementarea spălării banilor prin legi speciale Noul mileniu a adus nu doar o accentuată globalizare a piețelor lumii, dar și o adâncire fără precedent a interdependențelor existente între economiile naționale. Creșterea neîncetată a volumului capitalurilor obținute în urma activităților specifice crimei organizate a determinat o creștere a necesității reciclării acestor fonduri, astfel încât s-a ajuns la situația îngrijorătoare ca liderii lumii interlope și operatorii implicați în spălare de bani să poată controla și influența în unele țări ale lumii sectoare importante din economie, finanțe, politică și administrație. Spălarea banilor proveniți din activități ilegale afectează în mod direct liberul acces la investiții, afectează piața muncii legale, desfacerea, consumul, dar și producția propriu-zisă. Problema spălării banilor a fost abordată pentru prima dată cu ocazia adoptării, la data de 20 decembrie 1988, la Viena, a Convenției Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și

130

substanțe psihotrope, care a fost adoptată în contextul sensibilizării comunității internaționale pentru combaterea traficului de droguri. Părțile semnatare ale acestei convenții, fiind conștiente că traficul ilicit reprezintă o sursă de câștiguri financiare considerabile, care permit organizațiilor criminale transnaționale să penetreze și să corupă structurile de stat, activitățile comerciale și financiare legitime, cât și societatea la toate nivelurile sale, au adoptat primele măsuri de împiedicare a acțiunilor de reciclare a fondurilor provenite din comerțul cu droguri. În foarte scurt timp, sursele de bani murdari, precum și posibilitățile de reciclare a acestora s-au extins și, astfel, importante venituri provenind în principal din activități componente ale economiei subterane sunt infiltrate prin diverse metode în economia reală. Desigur, „spălarea banilor'’ nu este o activitate nouă, tendința de a ascunde originea ilicită a unor sume și de a conferi acestora o aparentă legalitate și, implicit, onestitate și respectabilitate posesorilor are origini vechi. Pot fi amintiți în acest context negustorii și cămătarii din Evul Mediu care, pentru a ascunde dobânzile primite pentru împrumuturile pe care le atribuiau, în condițiile în care Biserica Catolică interzisese cămătăria, apelau la o gamă variată de trucuri financiare, care corespund în mare parte și azi tehnicilor de reciclare a fondurilor. Termenul de spălare a banilor a început să fie folosit în anii 1920, când în SUA unele grupuri infracționale (foarte cunoscuți ar fi Al Capone și Bugs Moran) au deschis spălătorii, fie auto, fie de rufe, care aveau rolul de a spăla „banii murdari”, în fapt să își justifice banii proveniți din diverse activități criminale. Probabil că tocmai de la aceste activități a rămas și denumirea de „money laundering (spălarea banilor), care în timp a căpătat și o consacrare juridică. Transparența și starea de sănătate a piețelor financiare sunt elemente-cheie în funcționarea eficientă a economiilor, dar ele pot fi periclitate prin fenomenul spălării banilor. Obținerea „banilor negri', în principal din economia subterană și corupție, este în general o activitate unanim condamnată în toate statele lumii, dar procesul de reciclare a fondurilor, prin aspectul inofensiv pe care îl îmbracă, poate scăpa atenției, mai ales pe fondul concurenței dure existente pe piața internațională a capitalurilor. Spălarea banilor este un proces complicat, care parcurge mai multe etape și implică multe persoane și instituții. Reciclarea fondurilor este un proces complex, prin care veniturile provenite dintr-o activitate infracțională sunt transportate, transferate, transformate sau amestecate cu fonduri legitime, în scopul de a ascunde proveniența sau dreptul de proprietate asupra profiturilor respective. Necesitatea de a recicla banii decurge din dorința de a ascunde o activitate infracțională. Este cea mai periculoasă componentă a economiei subterane și cuprinde activitățile de producție, distribuție și consum de droguri, traficul de arme, traficul de materiale nucleare, furtul de automobile, prostituția, traficul de carne vie, corupția, șantajul, falsificarea de monede sau alte valori, contrabanda. O caracteristică importantă a activității criminale în discuție este caracterul organizat transfrontalier putându-se astfel concluziona că principalele legături în plan internațional ale economiei subterane sunt cele generate de criminalitatea organizată. Scopul tuturor acestor acțiuni este, în mod evident, obținerea unor venituri importante și plasarea lor în economia oficială. Istoria scurtă a acestui concept are ca origine creșterea fenomenului de trafic de droguri la nivel internațional și, în consecință, spălarea banilor este operațiunea ce urmărește plasarea sumelor astfel obținute în activități economice licite. Pătrunderea masivă a banilor negri în circuitele financiare oficiale poate permite reprezentanților criminalității organizate accesul la deciziile importante ce vizează funcționarea economiei mondiale. Consecințele pătrunderii capitalului obținut din activități criminale în economia reală sunt similare efectelor devastatoare ale poluării pentru natură și pot avea efect ireversibil. În cadrul activităților infracționale, numerarul este principalul mijloc de schimb. Strategiile de spălare a banilor includ tranzacții care, prin volum, sunt foarte profitabile și atractive pentru instituțiile financiare legale. Spălarea banilor orientează banii dintr-o economie ilegală și îi plasează în investiții în economia legală. Cele două elemente majore ale procesului de reciclare de fonduri sunt: ascunderea veniturilor ilicite și convertirea lor în bani, în scopul de a le ascunde proveniența. Definirea acestui fenomen s-a reușit prin explicarea în câteva cuvinte a modului de acțiune

131

și a scopului operațiunilor de spălare a banilor, care în timp, prin semnarea și ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope de la Viena din anul 1988, a dobândit caracter de lege în cele mai multe dintre statele lumii: spălarea banilor presupune conversia sau transferul de bunuri, în scopul de a disimula sau de a deghiza originea ilicită a acestora. Detaliind această definiție, prin analiza fenomenului din punct de vedere economic, spălarea banilor presupune ansamblul de tehnici și metode economice și financiare prin care banii sau alte bunuri obținute din activități ilicite, frauduloase, precum economia subterană sau corupția, sunt desprinse de originea lor, pentru ca apoi să li se dea o aparentă proveniență justificată legal și economic, în scopul investirii lor în economia reală. România nu este ocolită de fenomenul spălării banilor, așa cum nu este ocolită de niciuna dintre formele crimei organizate. Reorganizarea vieții sociale și a economiei pe bazele și principiile statului de drept și pe relațiile economiei de piață este însoțită de o creștere a criminalității în România și în special a celei din domeniul econo- mico-financiar. Fenomenul de spălare a banilor se datorează atât unor cauze de natură externă, cum ar fi globalizarea economiei, în special prin intermediul mijloacelor informatice, care a condus la fuziunea piețelor financiare naționale într-un sistem mondializat, ce rulează anual miliarde de dolari a căror proveniență este ilicită, cât și unor cauze de ordin intern, care țin de funcționalitatea și complementaritatea instituțiilor abilitate să prevină și să combată acest fenomen. Reformele din domeniul economic și social de după decembrie 1989, mai ales în ceea ce privește libertatea persoanelor și a capitalurilor, a surprins țara noastră nepregătită să facă față agresiunii la care a fost supusă de către cei care doreau să își igienizeze capitalurile. În România, ca și în alte țări din Europa Centrală și de Est, a fost și este în continuare nevoie de investiții străine pentru dezvoltarea economică, pentru privatizarea celei mai mari părți a societăților de stat, ceea ce a atras și atrage în continuare fonduri legale, dar și ilegale. În contextul preocupărilor pe plan mondial în combaterea spălării banilor, reacția României a fost una reală și eficientă, prin incriminarea și sancționarea acestei forme de criminalitate organizată. Primele măsuri au fost luate în anul 1999, odată cu apariția Legii nr. 21/1999, care, deși a fost o creație legislativă ce a generat o serie de critici justificate (a fost stabilită limitativ o gamă de infracțiuni-premisă a infracțiunii de spălare a banilor - traficul de stupefiante, contrabanda, falsificarea de monedă sau de alte valori, bancruta frauduloasă, comerțul cu țesuturi umane ș.a.), are meritul sancționării în premieră a unor astfel de fapte. Legiuitorul român a continuat politica reglementării tuturor formelor de reciclare a capitalurilor, motiv pentru care incriminarea ulterioară a fost una completă, modernă și în consens cu toate recomandările Grupului de Acțiune Financiară Internațională (Financial Action Task Force - FATF). Mai mult decât atât, a fost creat un organism național cu atribuții exclusive în materie Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor -, care funcționează ca organ de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are ca obiect de activitate „(...) prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, scop în care primește, analizează, prelucrează informații și sesizează (...) Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție”. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului a incriminat ca infracțiune de spălare a banilor una dintre următoarele acțiuni (art. 29 din lege): schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. Coroborând dispozițiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 cu cele ale art. 6-7 din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, se poate afirma cu privire la sensul dat de legiuitor termenilor folosiți în cadrul legii:

132

potrivit art. 2 lit. d) din Convenție, termenul bunuri înseamnă orice fel de bunuri, corporale sau necorporale, mobile sau imobile, tangibile sau intangibile, precum și actele juridice ori documentele care atestă proprietatea asupra acestor bunuri sau alte drepturi referitoare la ele; este evident că în conceptul de bunuri sunt incluși și banii; ca urmare, în art. 2 lit. h) din Convenție se definește expresia „infracțiunea principală” ca fiind orice infracțiune în urma căreia rezultă un produs susceptibil de a deveni obiectul unei infracțiuni de spălare a produsului infracțiunii, reglementate de art. 6 din Convenție. Cum Legea nr. 656/2002 nu precizează sfera infracțiunilor din care provin bunurile ce fac obiectul spălării, în modalitățile prevăzute de art. 29 din lege, considerăm că am putea apela la dispozițiile Convenției; b) potrivit art. 2 lit. b) și art. 6 pct. 2 lit. a) și b) din Convenție, sfera infracțiunilor principale este definită astfel: fiecare stat parte se străduiește să instituie infracțiunile de spălare a produsului infracțiunii pentru bunurile ce provin din cea mai largă sferă de infracțiuni principale; fiecare stat parte include în infracțiunile principale toate infracțiunile grave, definite ca un act care constituie o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea; fiecare stat parte va include în infracțiunile principale o „categorie completă de infracțiuni legate de grupurile infracționale organizate”; c) potrivit art. 2 lit. a) din Convenție, expresia „grup infracțional organizat” desemnează orice grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de Convenție, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj. Modalitățile concrete de spălare a banilor și de denaturare a circuitelor economice sunt variate și aproape imposibil de inventariat exhaustiv. Asemenea operațiuni sunt desfășurate nu numai de autorii infracțiunilor principale, dar și de anumite organizații specializate în activități de reciclare, care folosesc mijloace din ce în ce mai subtile și mai sofisticate pentru a-i satisface pe clienții Ior. Din experiența de până acum a organelor judiciare din țările avansate s-au conturat o serie de metode de spălare a banilor și de denaturare pe această cale a circuitelor economice, dintre care cele mai frecvent folosite ar fi: a) Spălarea banilor prin intermediul tranzacțiilor monetare. Metoda constă, în principal, în: schimbul unor sume de bani în valută fără niciun scop economic evident, în special atunci când acest lucru se face frecvent; schimbul unor mari cantități de bancnote de valoare mică în bancnote de valoare mare; depuneri de sume la diverse bănci pe numele unui mare număr de persoane; depuneri și retrageri de numerar neobișnuit de mari făcute de clienți (persoane fizice sau juridice) ale căror activități implică, în mod normai, folosirea cecurilor sau a altor instrumente de plată fără numerar; creșterea substanțială a depunerilor în numerar, a tranzacțiilor în valută, fără vreun motiv, în special dacă asemenea sume sunt transferate ulterior, într-un interval scurt de timp, către o destinație care nu poate fi asociată, în mod normal, cu clientul. b) Spălarea banilor prin conturi bancare. Această metodă implică folosirea unor conturi care nu reflectă activități bancare sau comerciale normale, ci sunt utilizate doar pentru depuneri sau retrageri efectuate mai mult în numerar decât prin cecuri, fie prin folosirea unui cont al unei companii care desfășoară o activitate redusă sau inconsecventă din punct de vedere economic, contul fiind utilizat în primul rând ca depozit temporar de fonduri care, ulterior, sunt transferate în străinătate; se mai putea apela și la deschiderea mai multor conturi în mai multe bănci din aceeași localitate sau la deschiderea și închiderea repetată de conturi în numele aceluiași client ori al unui membru al familiei sale, fără vreun motiv plauzibil. c) Spălarea banilor prin transferuri electronice bancare. Această metodă are la bază transferuri frecvente din contul unei persoane juridice în contul unei persoane fizice, fără vreo referire la natura transferurilor, depozitarea sau retragerea cu regularitate a unor sume mari prin transferuri electronice către/din sau prin intermediul țărilor cunoscute ca surse ale drogurilor ori ale căror legi privind secretul bancar facilitează spălarea banilor. Spălarea banilor folosind tranzacții a)

133

legate de investiții se realizează prin solicitarea de a beneficia de administrarea investițiilor în valută, atunci când sursa fondurilor nu este clară sau nu este coordonată cu activitatea economică a clientului, prin vânzarea neobișnuită a unor titluri de valoare contra numerar, care ulterior sunt retrase, sau prin achiziționarea de valori mobiliare, păstrate cu siguranță de către bănci, atunci când acest lucru nu este în concordanță cu activitatea clientului. d) Spălarea banilor prin societăți de asigurare. Această metodă se caracterizează prin operațiuni de achiziționare de polițe de asigurare de viață care necesită plata unor prime mari și care par a fi în contradicție cu situația economică a clientului sau cu capacitatea sa de a obține venituri, numirea unor beneficiari de polițe de asigurare pe viață pentru sume nejustificate de relația de afaceri între client și beneficiari, semnarea unor polițe de asigurare cu plata primelor, folosind cecuri emise de terți, în special unde nu există vreo legătură vizibilă între terți și clienți, sau cecuri cu multiple semnături. e) Spălarea banilor prin cazinouri. Această metodă presupune efectuarea în cazinou de tranzacții în valută, respectiv cumpărarea cu numerar a fiselor, după care clientul pariază, având șanse minime de a pierde (pariază și pe roșu și pe negru), după care încasează de la casă fisele în bancnote de valoare mare sau deleagă alt client să încaseze o parte din fise, reprezentând câștigul obținut, pentru a evita obligația de comunicare; încercarea unor clienți de a corupe ori de a influența un angajat al cazinoului pentru a evita obligația acestuia de comunicare; folosirea altor persoane pentru efectuarea în cazinouri a tranzacțiilor în numerar. f) Spălarea banilor prin intermediul unor profesioniști (avocați, contabili, notari, consultanți fiscali). Această metodă presupune operațiuni de cumpărare/vânzare de proprietăți, transferuri, care fie că acoperă transferurile ilegale de fonduri, fie că reprezintă investiția finală a veniturilor, după ce au trecut prin procesul de spălare. De asemenea, se poate proceda și la efectuarea tranzacțiilor financiare în numele clienților, pentru a evita suspiciunile, caz în care clientul se bazează pe credibilitatea profesională pentru a evita cerințele de identificare. În contextul globalizării și al liberei circulații a capitalurilor, tipologiile generale de spălare a banilor sunt utilizate de grupările criminale și pe teritoriul României, acestea fiind pe alocuri adaptate specificului legislativ intern. Astfel, preponderente în cazuistica națională sunt spălarea banilor prin operațiuni financiar-bancare, dar și cea prin intermediul operațiunilor externe. a) Spălarea banilor prin operațiuni financiar-bancare. Lista operațiunilor care pot face obiectul supravegherii din partea autorităților administrative și judiciare are la bază practica judiciară, comercială și penală română și europeană, precum și studiile și documentele elaborate de asociațiile bancare ale unor state din Europa de Vest. Într-o primă fază, reciclarea se poate realiza prin folosirea de numerar, în principal prin: depozite lichide de o importanță deosebită, efectuate de persoane sau societăți ale căror activități aparente nu generează astfel de venituri; creșterea masivă și subită a depozitelor cash aparținând unor persoane sau societăți, fără cauză aparentă, în special în situațiile în care aceste depozite sunt transferate imediat către o destinație fără nicio legătură aparentă cu activitatea clientului; plăți sau depuneri cash pentru acoperirea cecurilor bancare, transferuri de cash sau alte instrumente monetare negociabile și încasabile imediat; schimbarea de cantități importante de bancnote cu valoare mică contra bancnote de valoare mare; transferuri importante de sume cash către una sau mai multe țări străine, însoțite de cecuri de încasare; depunerea și retragerea de sume importante care depășesc cu mult cifra de afaceri a unei societăți sau a unei persoane particulare; operațiuni frecvente cu fonduri în cazul unui cont deschis de către un particular a cărui activitate profesională declarată nu justifică funcționarea atât de activă a contului său; depuneri și retrageri de numerar, în principal cash, de către un particular sau o societate care exercită o activitate ce dă naștere, în mod obișnuit, unor plăți sau transferuri de fonduri prin intermediul cecurilor, viramentelor sau altor asemenea instrumente;

134

sucursale care efectuează mai multe tranzacții în numerar decât în mod obișnuit (statisticile băncii centrale detectează aberații în tranzacțiile în numerar); clienți ale căror depuneri conțin bancnote false sau instrumente contrafăcute. Utilizarea conturilor bancare implică: existența mai multor conturi, precum și importante depuneri globale de cash în fiecare dintre aceste conturi; contul unei persoane sau al unei societăți care nu arată de fapt nicio activitate personală normală sau în raport cu afacerile persoanei ori ale societății, dar care este utilizat pentru a primi sau retrage importante sume de bani, în neconcordanță cu activitatea sa obișnuită; retrageri cash din conturi inactive sau creditate pe neașteptate cu sume provenind din străinătate; emiterea de cecuri la purtător, către rețeaua străină; evitarea furnizării de informații corecte când se deschide un cont, furnizarea de informații care sunt greu de verificat de către instituția financiară; concordanța dintre ieșirile și intrările de numerar în aceeași zi sau în ziua anterioară etc. Cazuistica actuală a înregistrat și cazuri în care introducerea banilor în circuitul civil se face prin intermediul investițiilor în sectorul imobiliar, cel puțin în trei forme: utilizarea numerarului în tranzacții imobiliare în locul instrumentelor de decontare bancară; achiziționarea unor terenuri sau clădiri la prețuri mici, urmată de vânzarea lor imediată, dar la prețuri cu mult mai mari; diferența este utilizată pentru spălarea unor bani murdari; achiziționarea de imobile la prețul pieței, cu declararea parțială a prețului real în contractul de vânzare-cumpărare, diferența reprezen- tând-o bani spălați etc. În ultima perioadă de timp, infracțiunile de spălare a banilor prin intermediul firmelor offshore au devenit frecvente, în modalități alternative, cum ar fi: clientul introduce fonduri printr-o agenție străină, situată în țările unde producția și/sau traficul de droguri pot fi practicate; utilizarea de acreditive și alte metode de finanțare pentru a face să circule banii între diferite țări unde clientul nu își are activitățile curente; plăți regulate și importante, care nu pot fi identificate clar cu tranzacții reale; constituirea de solduri creditoare importante, incompatibile cu cifrele de afaceri cunoscute clientului, și transferul ulterior către conturi în străinătate. b) Spălarea banilor prin intermediul operațiunilor externe. Controlul statului asupra operațiunilor de comerț exterior, în general, a fost conceput pentru evitarea dezechilibrelor economice între diferite țări, precum și a crizei de devize și, ca urmare, au apărut norme stricte menite să restrângă libera circulație a mărfurilor și a banilor. În prezent, comerțul internațional este condus de teoriile liberului schimb internațional, cu foarte puține controale sau cu controale numai în cadrul statelor grupate în organizații economice și politice, dar și la nivel general, între toate statele. Sistemele legislative nu au avut în vedere faptul că au devenit posibile mișcări economice foarte importante, bazate pe activități delictuale și, astfel, normele de control al schimburilor internaționale pentru lupta împotriva acestor activități infracționale ajung să fie insuficiente. Astfel, spălarea banilor prin operațiuni financiare se poate realiza prin: achiziționarea de devize pentru cheltuieli de călătorie, utilizând fonduri ce provin din surse ilicite, devizele urmând a fi utilizate în călătoriile de afaceri în străinătate; depozite în unități financiare din „paradisuri fiscale”; depozite în conturi curente și mișcarea lor prin ordine succesive de transfer, utilizând identități false; trimiterea fondurilor în „paradisuri fiscale” prin transferul fizic sau operațiuni financiare; investirea în titluri de valoare, recuperarea sumelor investite și trimiterea fondurilor în străinătate. Principalele metode de spălare a banilor prin operațiuni comerciale sunt cele ce vizează cumpărarea-vânzarea internațională garantată (plătită) cu credit documentar, cumpărarea-vânzarea internațională de mărfuri subevaluate, utilizarea cazinourilor și a unităților comerciale de vânzare -

135

directă în numerar pentru reciclarea banilor obținuți din activități delictuale, transferurile de fonduri din „paradisurile fiscale” în țara de origine, pentru plata unor exporturi, pentru a fi și mai dificilă stabilirea circuitului financiar, constituirea într-o țară anume a unor întreprinderi controlate de către cetățeni străini. Spălarea banilor în reglementarea actuală O.U.G. nr. 111/2020 transpune Directiva (UE) 2018/843 a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 2018 de modificare a Directivei (UE) 2015/849 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului, precum și de modificare a Directivelor 2009/138/CE și 2013/36/UE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 156 din 19 iunie 2018. Art. 2 - În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) prin spălarea banilor se înțelege infracțiunea prevăzută la art. 49; b) prin finanțarea terorismului se înțelege infracțiunea prevăzută la art. 36 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, cu modificările și completările ulterioare; c) bunuri înseamnă activele de orice fel, corporale sau necorporale, mobile ori imobile, tangibile sau intangibile, precum și documentele juridice sau instrumentele sub orice formă, inclusiv electronică sau digitală, care atestă un titlu ori un drept sau interese cu privire la acestea;... Art. 49 - (1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani: a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi, a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri de către o altă persoană decât subiectul activ al infracțiunii din care provin bunurile, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. (2) Tentativa se pedepsește. (3) Dacă fapta a fost săvârșită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii, instanța aplică, după caz, una sau mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la art. 136 alin. (3) lit. a) - c) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare. (4) Cunoașterea provenienței bunurilor sau scopul urmărit trebuie stabilită/stabilit din circumstanțele faptice obiective. (5) Dispozițiile alin. (1) - (4) se aplică indiferent dacă infracțiunea din care provine bunul a fost comisă pe teritoriul României sau în alte state membre sau state terțe. Art. 50 - În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, în condițiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare. Art. 51 - (1) În cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului se aplică dispozițiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare. (2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. (3) Veniturile sau alte beneficii materiale obținute din bunurile prevăzute la alin. (2) se confiscă. (4) Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate față de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurența valorii bunurilor supuse confiscării. (5) Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător și veniturilor sau altor beneficii materiale obținute din bunurile supuse confiscării, ce nu pot fi individualizate față de bunurile dobândite în mod legal.

136

Art. 52 - Hotărârea judecătorească definitivă privind infracțiunea de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului se comunică Oficiului. Criminalitate economico-financiară Pe fondul valorilor sociale lezate, infracțiunile asociate macrocriminalității economicofinanciare reprezintă fapte penale cu un grad de pericol social ridicat, ce aduc atingere atât bugetului consolidat al statului, cât și intereselor legitime ale cetățenilor. Influența negativă a acestui fenomen infracțional se manifestă nu numai prin faptul că lipsește bugetul statului de venituri substanțiale, dar și prin distorsiunile semnificative produse activităților comerciale legale, prin practicarea unor prețuri care exclud principiile concurenței legale și prin lipsa unui control asupra produselor respective. Ca parte semnificativă a criminalității economico-financiare, evaziunea fiscală este încurajată de instabilitatea legislativă din domeniul vamal și fiscal; grupările de criminalitate organizată din domeniu s-au adaptat în consecință, diversificându-și metodele de exploatare a breșelor legislative și procedurale. În multe cazuri, acestea au deschis circuite care includ și o componentă transfrontalieră, prin angrenarea de societăți fantomă și entități juridice off-shore. Manifestarea fenomenului în perioada 2014-2019 a afectat domenii precum: construcții, agricol, comerțul cu bunuri de larg consum, cu produse agro-alimentare și cu produse accizate (alcool, petrol, tutun), transporturi și, implicit, piața forței de muncă (prin angajări la negru/gri). Principalele tendințe ale fenomenului evazionist vizează: eludarea sistemului de taxe și impozite pe fondul reorganizării organelor fiscale și ajustării sistemului fiscal; creșterea numărului fraudelor vamale, inclusiv al celor din categoria mărfurilor subevaluate sau contrafăcute; creșterea numărului de rețelele infracționale implicate în activități evazioniste de amploare, care acționează independent în România sau în conexiune cu structuri similare din state comunitare ; frauda cu certificate verzi, prin intermediul cărora entitățile de tip evazionist reușesc să sustragă sume mari de bani prin fraudarea TVA și să monopolizeze comercializarea acestor certificate; transferul veniturilor impozabile la societăți nou create în cadrul aceluiași grup, aflate în perioada de scutire de la plata impozitului pe profit, concomitent cu înregistrarea de pierderi de către societatea-mamă; cesionarea societăților cu datorii către cetățeni străini sau persoane insolvabile; existența unor puncte de sprijin din zona funcționarilor publici sau a experților în domeniul fiscal, financiar, juridic etc.; lipsa de transparență în deținerea titlurilor la purtător, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 129/2019. Ca altă ramură importantă a criminalității economico-financiare, contrabanda cu produse accizabile (în special țigarete și combustibili) s-a menținut la un nivel ridicat în ultimii ani, cu fluctuații generate de măsurile ofensive de contracarare și combatere adoptate de către autoritățile române și/sau ale statelor limitrofe. Extinderea la nivel național a fenomenului este favorizată de conexarea grupărilor autohtone la rețelele transfrontaliere specializate în contrabandă, rutele utilizate fiind modificate rapid, în funcție de breșele în securizarea frontierei. Cea mai mare pondere din volumul contrabandei se înregistrează la frontiera de nord-est, și într-o măsură mai redusă, la frontiera de sud a României. Atât evaziunea fiscală, cât și infracțiunile la regimul vamal, se mențin constant la cote ridicate în ansamblul stării infracționale, cu valori cumulate de 1.267 de persoane condamnate în anul 2016, 1.377 în anul 2017, 1.110 în anul 2018 și 1.151 în anul 2019. Aceeași situație se constată la nivelul activității de urmărire penală, cu o medie anuală de 1812 cauze în ultimii patru ani. O altă formă de manifestare a criminalității economico-financiare care se profilează ca vector de infracționalitate este camăta, un fenomen a cărui periculozitate transcende consecințele negative patrimoniale produse victimei. Totodată, fiind o infracțiune de obicei, aceasta se săvârșește

137

într-un cadru sistematizat, care permite cămătarilor obținerea unor sume de bani importante, în general sub forma lichidităților, care sunt ulterior ”investite” în noi împrumuturi având camătă acordate altor persoane. Atunci când sunt asociate activității grupurilor de crimă organizată, camăta este săvârșită, în general, în concurs cu diverse alte infracțiuni (șantaj, tâlhărie, spălare a banilor, etc.), ceea ce sporește gravitatea fenomenului infracțional. De asemenea, având în vedere că această infracțiune presupune acordarea de împrumuturi având camătă, se generează o stare de concurență neloială băncilor și altor instituții financiare care acordă împrumuturi conform prevederilor legale. Din perspectiva activității de urmărire penală, constatăm că numărul cauzelor de soluționat este în ușoară creștere, de la 457 în anul 2016 la 470 în anul 2019. Spălarea banilor Raportul privind România al Comitetului specializat al Consiliului Europei în materia combaterii spălării banilor (Moneyval), publicat în anul 2014, apreciază că aproximativ 80% din veniturile provenite din infracțiuni sunt generate de grupări de criminalitate organizată, ceea ce crește probabilitatea săvârșirii în mod sistematic a faptelor de spălare de bani. Din perspectivă jurisprudențială, în activitatea organelor de urmărire penală dosarele având ca obiect fapte de spălare de bani reprezintă 2% din numărul dosarelor aflate în lucru, cu o medie anuală în perioada 2016-2019 de 425 cauze.

138

10.Mijloace naționale specifice de investigare a criminalității organizate. Instituții cu atribuții în acest domeniu. Amploarea și diversificarea fenomenului infracțional, în general, a criminalității organizate și a terorismului, în special, caracterul transfrontalier al rețelelor criminale, resursele logistice deosebite alocate de acestea pentru consolidarea activităților ilicite au făcut ca procedeele investigative clasice folosite de organele de urmărire penală să devină practic ineficiente și nerealiste. De aceea, societatea modernă a impus crearea unor instrumente investigative complexe, dublate de adoptarea unor decizii-standard la nivel național și internațional, menite a conferi autorităților statale capacități sporite de control și combatere a infracționalității grave, chiar dacă, de multe ori, adoptarea și utilizarea unor astfel de mijloace au ridicat serioase controverse în materia încălcării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În abordarea tehnică a acestei teme de analiză trebuie plecat și de la ideea că, pentru forme speciale de criminalitate – și criminalitatea organizată, ca cea mai gravă formă de criminalitate pe care a cunoscut-o vreodată omenirea, are această caracteristică –, trebuie găsite forme speciale de combatere. Statul, confruntat cu această revoluție a informației, trebuie să identifice noi tipuri de pattern-uri acționale, care să se plieze pe nevoia de răspuns rapid, flexibilitate și organizare ce s-au impus în lumile postmoderne. Toate procedeele investigative circumscrise noțiunii generale de tehnici speciale de investigație sunt unanim aplicabile, în sensul că utilizarea lor poate avea loc atât în combaterea infracțiunilor grave, așa cum sunt ele definite de dispo-zițiile art. 2 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, dar și în materia infracțiunilor de drept comun; este adevărat că, date fiind implicațiile de ordin cauzal (caracterul complex al faptelor cercetate), dar și cele ce țin de costurile propriu-zise, folosirea acestor tehnici se realizează preponderent în materia instrumentării infracțiunilor de criminalitate organizată. Având în vedere că, pe de o parte, tehnicile speciale de investigare sunt ingerințe în viața privată, iar, pe de altă parte, aplicarea lor efectivă atrage costuri bănești semnificative, utilizarea lor trebuie făcută cu respectarea a două principiistandard: principiul proporționalității (alegerea graduală a uneia sau a unora dintre procedee, prin raportare la gravitatea faptelor săvârșite), dar și principiul oportunității (ele trebuie utilizate doar dacă faptele cercetate sunt de o anumită complexitate). Potrivit Recomandării (2005) 10 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, prin noțiunea de „tehnici speciale de investigare” se înțelege tehnicile aplicate de autoritățile competente în cadrul anchetelor penale, vizând depistarea sau anchetarea unor infracțiuni grave și a unor suspecți, în vederea strângerii de informații, de așa manieră încât persoanele în cauză să nu aibă cunoștință de acest lucru. Și alte instrumente internaționale fac referire la tehnicile speciale de investigare. Astfel, prevederile art. 17-19 din cel de-al doilea Protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală menționează supravegherea transfrontalieră, livrările supravegheate, anchetele sub acoperire; art. 4[1] din Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii vorbește despre competențe și tehnici speciale de investigare; -([1] „Art. 4. Competențe și tehnici speciale de investigare. 1. Fie-care parte adoptă măsurile legislative și măsurile care se dovedesc necesare pentru a împuternici instanțele sau alte autorități competente să dispună accesul și ridicarea dosarelor bancare, financiare sau comerciale, în scopul de a pune în aplicare măsurile vizate la art. 2 și 3. O parte nu va putea invoca secretul bancar pentru a refuza să dea curs dispozițiilor prezentului articol. 2. Fiecare parte are în vedere adoptarea măsurilor legislative și a celor care se dovedesc necesare pentru a-i permite să folosească tehnici speciale de investigare care să ușureze identificarea și urmărirea produsului, precum și strângerea probelor aferente acestuia. Dintre aceste tehnici pot fi menționate dispozițiile de supraveghere a conturilor bancare, punerea sub observație, interceptarea telecomunicațiilor, accesul la sisteme informatizate și dispozițiile prin care se solicită punerea la dispoziție a documentelor stabilite”. [2] Ratificată prin Legea nr. 263/2002 (M. Of. nr. 353 din 28 mai 2002). [3] „Art. 23. Măsuri care vizează facilitarea strângerii de probe și confiscarea produselor. 1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri, inclusiv cele care permit utilizarea tehnicilor de investigație speciale 139

conform legislației naționale, care se dovedesc necesare pentru a facilita strângerea de probe referitoare la infracțiunile stabilite în temeiul art. 2-14 și pentru a-i permite să identifice, să cerceteze, să blocheze și să sechestreze instrumentele și produsele corupției sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse, susceptibile să constituie obiectul măsurilor stabilite la paragraful 3 al art. 19. 2. Fiecare parte adoptă măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a-și abilita tribunalele sau alte autorități competente să ordone comunicarea ori sechestrarea dosarelor bancare, financiare sau comerciale, pentru a pune în practică măsurile menționate la paragraful 1. 3. Secretul bancar nu va constitui un obstacol pentru măsurile definite la paragrafele 1 și 2”); Art. 23[3] din Convenția penală privind corupția[1] prevede măsuri care vizează facilitarea strângerii de probe și confiscarea produselor. În general, sunt considerate tehnici speciale de investigare: a) interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicațiilor; b) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; c) localizarea sau urmărirea prin GPS ori prin alte mijloa-ce tehnice de supraveghere; d) obținerea listei apelurilor telefonice efectuate de la un anumit post telefonic; e) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale; f) conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informațional; g) accesul într-un sistem informatic; h) reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului ori rețele publice de comunicații; i) utilizarea investigatorilor sub acoperire; j) livrarea supravegheată; k) percheziția. Tehnicile speciale de investigare sunt instrumente vitale în lupta împotriva infracțiunilor grave. Acestea presupun, prin modul de realizare, ingerințe în dreptul la viață privată, fiind astfel necesar să fie respectate standardele europene de protecție prevăzute în art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Supravegherea prin intermediul agenților statului sau prin mijloace tehnice a activităților cotidiene ale persoanei, a convorbirilor telefonice, a corespondenței constituie o ingerință în dreptul la viață privată și la corespondență. Simpla supraveghere în locuri publice a activităților unei persoane, ce se desfășoară pe o durată scurtă de timp, fără ca autoritățile să înregistreze imagini sau să facă fotografii, nu constituie prin ea însăși o ingerință în viața privată. Tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare sunt reglementate în noul Cod de procedură penală (NCPP) în Capitolul IV la art. 138 – „Dispoziții generale” ce face parte din Titlul IV intitulat „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii”. Cum în Titlul IV menționat din NCPP sub denumirea „Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii” se regăsesc prevederile art. 97 alin. (1) ce reglementează probele, iar mijloacele de probă sunt expres prevăzute în art. 97 alin. (2), rezultă implicit că procedeele probatorii ce completează ca și titlu probele și mijloacele de probă, pot fi identificate în celelalte articole cuprinse în titlul IV cum sunt cele din Capitolul IV vizând „Tehnici speciale de supraveghere sau cercetare” arătate în art. 138 din acest capitol. Aceste procedee probatorii din NCPP se adaugă procedeelor probatorii clasice prevăzute și de vechiul cod de procedură penală, cum ar fi percheziția, confruntarea ș.a., care se regăsesc și în NCPP. Rezultă astfel, că în noul cod s-a adăugat în mod expres categoria „procedeelor probatorii”, printre care se regăsesc, așa cum s-a menționat, tehnicile speciale de supraveghere și cercetare prevăzute de art. 138 alin. (1) . De altfel, denumirea de „tehnici speciale de supraveghere sau cercetare” prevăzută de noul cod corespunde unei denumiri generice de „tehnici speciale de investigare” așa cum rezultă din Recomandarea 10 (2005) a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei. În general, sunt considerate ca tehnici speciale de investigare : 1. interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicațiilor; 2. supravegherea video, audio sau prin fotografiere; 3. localizarea sau urmărirea prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; 4. obținerea listei apelurilor telefonice efectuate de un anumit post telefonic; 5. reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale; 6. conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul internațional; 7. accesul într-un sistem informatic; 8. reținerea datelor generate

140

sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații; 9. utilizarea investigatorilor sub acoperire; 10. livrarea supravegheată; 11. percheziția și altele. Aceste tehnici speciale de investigare prevăzute de reglementările internaționale sunt preluate în genere și în NCPP sub denumirea de „metode speciale de supraveghere sau cercetare” care se regăsesc în art. 138 alin. (1): a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; b) accesul la un sistem informatic; c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane; f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale; g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor; h) participarea autorizată la anumite activități; i) livrarea supravegheată; j) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului. (2) Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. (3) Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe. (4) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. (5) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem informatic. (6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora. (7) Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate. (8) Prin percheziționarea trimiterilor poștale se înțelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc. (9) Prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane. (10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obținerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. (11) Prin participarea autorizată la anumite activități se înțelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni de corupție, efectuarea de tranzacții, operațiuni sau orice fel de înțelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operațiuni privind droguri, precum și prestarea unui serviciu, desfășurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obținerii de mijloace de probă. (12) Prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și cercetare prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora există o

141

suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia. (13) Prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). În legătură cu natura juridică a acestor instituții noi, trebuie precizat că nu sunt nici probe, nici mijloace de probă. Ele seamănă mai degrabă cu procedee probatorii clasice regăsite de multă vreme în reglementările juridice penale. Aici apare o notă specifică, în sensul că o cercetare la fața locului, reconstituire, confruntare, ridicare de obiecte sau percheziție are loc cu deplina cunoaștere a acestei activități de către persoana investigată, pe când, în cazul tehnicilor speciale, ele rămân oculte pentru subiectul vizat. În activitatea procesual penală, tehnicile speciale de investigare constituie ingerințe ale autorității în exercițiul unor drepturi fundamentale ale individului, având, pe cale de consecință, un caracter de excepție. Introducerea acestor Excepții de la inviolabilitatea convorbirilor telefonice și a comunicațiilor, de la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței, dacă măsurile sunt necesare pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, este prevăzută și de Convenția europeană a drepturilor omului. În schimb, în materie procesuală, tehnicile speciale de investigare răspund funcțiilor și scopului procesului penal, astfel cum sunt ele arătate la art. 1 alin. (1) C. proc. pen. – constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Pe lângă tehnicile speciale de investigare cunoscute în activitatea procesual penală, există și tehnici speciale de investigare în materia securității naționale, atât unele, cât și celelalte fiind apte de a furniza probe în cadrul procesului penal. În materia securității naționale sunt considerate tehnici speciale de investigare: a) interceptarea și înregistrarea comunicărilor; b) accesul într-un loc, la un obiect sau document; c) ridicarea și repunerea la loc a unui obiect; d) instalarea de obiecte; e) reținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații. După cum rezultă din dispozițiile art. 53 din Constituție: (1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Domeniul special al combaterii criminalității organizate, multitudinea de forme și tipuri sub care se manifestă, dar și specificul investigativ propriu fiecărei astfel de infracțiuni – trafic de droguri, trafic de persoane, criminalitatea informatică, terorismul și finanțarea acestuia, criminalitatea afacerilor, fenomenul spălării banilor – au determinat, sub aspect legislativ, adoptarea unor reglementări multiple, cele mai multe dintre acestea regăsindu-se în norma cu caracter general – Codul de procedură penală. Pe de altă parte, în contextul modificărilor legislative impuse de necesitatea noii politici penale a statului, cea mai mare parte a normelor procesual penale din legile speciale au fost preluate și unificate în dispozițiile noului Cod de procedură penală, lucru cu efecte pozitive, lesne de anticipat, mai ales pentru practicienii dreptului. Atunci când acest lucru nu a fost posibil, în principal, datorită caracterului complex al reglementărilor juridice speciale, s-a recurs la varianta completării acestora prin Legea de punere în aplicare a noului cod.

142

Arhitectura instituțională de prevenire și combatere a fenomenului criminalității organizate în România Din perspectiva rolului pe care îl dețin în sistemul instituțional românesc și în limitele de competență recunoscute de lege, autoritățile și instituțiile publice competente desfășoară activități care pot fi subsumate mai multor planuri: elaborarea de politici specifice, prevenirea fenomenului, culegerea și schimbul de informații, cercetarea și urmărirea penală a faptelor de criminalitate organizată, tragerea la răspundere penală și asigurarea punerii în executare a pedepselor și măsurilor dispuse de organele judiciare, protecția și asistența victimelor unor astfel de infracțiuni etc. Ca organ al puterii executive, Ministerul Justiției elaborează politicile publice, strategiile și planurile de acțiune în domeniul justiției, al prevenirii și combaterii corupției și formelor grave de criminalitate, inclusiv prin raportare la obiectivele programului de guvernare. În subordinea Ministerului Justiției, își desfășoară activitatea Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI), care are drept scop asigurarea unei creșteri a ratei de executare a ordinelor de confiscare dispuse în materie penală, printr-o administrare eficientă a bunurilor sechestrate care sunt repartizate Agenției de procurori și judecători. La nivelul Ministerului Public, cele mai grave forme de criminalitate organizată sunt date în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, structură specializată de parchet - traficul de persoane, traficul de minori, traficul de droguri, traficul de arme, dar și la infracțiuni clasice care prezintă gravitate sporită atunci când fac parte din obiectul unui grup infracțional organizat. Pentru celelalte forme de criminalitate organizată, competența aparține parchetelor regulare, care dețin o competență generală, acoperind alte fapte săvârșite de grupări infracționale organizate decât cele date în competența DIICOT sau fapte săvârșite de entități nestructurate. Ministerul Afacerilor Interne elaborează politici publice în materie și are în subordine structuri care abordează în mod specializat diferite segmente ale activității de combatere a criminalității organizate, după cum urmează: Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) exercită atribuții de prevenire și descoperire a infracțiunilor prin intermediul Direcției de Combatere a Criminalității Organizate (DCCO), Direcției de Investigații Criminale (DIC), Direcției de Investigare a Criminalității Economice (DICE), Direcției Operațiuni Speciale (DOS), Direcției Arme, Explozivi și Substanțe Periculoase (DAESP) și Centrului de Cooperare Polițienească Internațională (CCPI). Totodată, prin Oficiul Național pentru Protecția Martorilor (ONPM) asigură protecția și asistența martorilor a căror viață, integritate sau libertate este amenințată ca urmare a colaborării cu organele judiciare; Inspectoratul General al Poliției de Frontieră (IGPF) desfășoară activități de investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave circumscrise crimei organizate, migrației ilegale și criminalității transfrontaliere comise în zona de competență teritorială a Poliției de Frontieră; Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) asigură implementarea politicilor naționale în domeniul migrației, azilului și integrării străinilor, desfășurând activități de prevenire și depistare a infracțiunilor săvârșite la/în legătură cu regimul străinilor; În subordinea MAI funcționează și două agenții specializate în prevenirea traficului de persoane (Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane - ANITP) și traficului de droguri (Agenția Națională Antidrog - ANA); De asemenea, Direcția Generală Anticorupție (DGA) din cadrul MAI exercită atribuții de prevenire și combatere a corupției la nivelul MAI, desfășurând activități de investigare și cercetare a faptelor de corupție săvârșite de personalul MAI; Totodată, în cadrul MAI funcționează Direcția Generală de Protecție Internă (DGPI), structură specializată cu atribuții în domeniul securității naționale, care desfășoară activități de informații și contrainformații privind identificarea, contracararea și înlăturarea amenințărilor, vulnerabilităților și factorilor de risc la adresa informațiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor, procesului decizional și capacității operaționale a MAI, precum și a celor care pot conduce la tulburarea gravă a ordinii publice.

143

În vederea cunoașterii, prevenirii si înlăturării amenințărilor interne și externe la adresa securității naționale, SRI și SIE acționează în scopul culegerii și valorificării de date și informații referitoare la fenomenul criminalității organizate. Ministerul Finanțelor Publice are în subordine structuri care pot sesiza organele de urmărire penală competente cu relevanță din perspectiva prevenirii și combaterii criminalității organizate, în măsura în care apreciază că sunt indicii pentru săvârșirea unor infracțiuni, după cum urmează: Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor (ONPCSB), care analizează și prelucrează informații financiare, iar atunci când constată existența unor indicii de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, informează autoritățile competente, potrivit legii. Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), care exercită atribuțiile de autoritate vamală, precum și controlul operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care au ca efect evaziunea fiscală și frauda fiscală și vamală, precum a altor fapte date prin lege în competența sa. Există, de altfel, o serie de alte autorități ale statului care pot interveni și prezintă relevanță în efortul de combatere, prin semnalarea către organele judiciare a indiciilor pentru săvârșirea unor infracțiuni. Departamentul pentru lupta antifraudă - DLAF organizat ca structură cu personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, îndeplinește următoarele funcții: a) funcția de coordonare a luptei antifraudă, în scopul asigurării unei protecții efective și echivalente a intereselor financiare ale Uniunii Europene în România; b) funcția de control, în scopul identificării de nereguli, fraude și alte activități ilicite ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în România. Având în vedere componenta de prevenire și educație a acestui demers strategic, implementarea măsurilor necesită sprijinul punctual și al altor parteneri instituționali, precum: Ministerul Muncii și Protecției Sociale, Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Sănătății și Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației. Un cadru unitar urmează să fie dat de Strategia națională împotriva criminalității organizate 2021-2024 Viziunea acestei strategii este de a consolida și garanta siguranța persoanelor și de a susține un mediu social și economic dezvoltat în condiții de legalitate, prin prevenirea și contracararea eficientă a riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților circumscrise criminalității organizate grave. Resursele statului trebuie mobilizate coerent și eficient în vederea investigării și tragerii la răspundere penală a persoanelor implicate în activități circumscrise criminalității organizate inclusiv prin consolidarea mecanismelor de cooperare interinstituțională și a capacităților instituțiilor și autorităților competente, astfel încât să se asigure abordarea integrată a fenomenului. Suplimentar măsurilor de combatere a criminalității organizate, strategia include măsuri care vizează latura de prevenire, respectiv de educare a populației cu privire la fenomenul criminalității organizate, cu scopul de a spori intoleranța față de organizațiile de criminalitate organizată și activitățile acestora. Totodată, anumite măsuri au drept scop protejarea victimelor crimei organizate și reintegrarea lor ulterioară în societate. Principiile generale ale acestei strategii sunt următoarele: Principiul priorității – Prevenirea, combaterea și destructurarea criminalității organizate este asumată ca o prioritate de autoritățile române competente. Principiul profesionalizării - Lupta împotriva criminalității organizate presupune pregătirea profesională corespunzătoare a specialiștilor, precum și diseminarea și asimilarea experienței, bunelor practici, lecțiilor învățate și a instrumentelor de lucru validate la nivel internațional. Principiul comunicării publice – Instituțiile publice vor comunica public permanent aspecte privind eforturile de combatere a criminalității organizate și rezultatele obținute, în vederea consolidării încrederii publicului în capacitatea și eforturile instituționale de combatere a criminalității organizate. Principiul asigurării resurselor - Îndeplinirea obiectivelor propuse presupune o alocare

144

continuă, judicioasă și oportună de resurse umane, logistice, informaționale și tehnologice pentru toți actorii instituționali responsabilizați. Principiul continuității - Activitățile desfășurate în vederea combaterii fenomenului vor avea un caracter permanent. Principiul legalității – Măsurile luate pentru implementarea prezentei strategii trebuie să respecte tratatele internaționale la care România este parte, prevederile Constituției și legislația națională în materie. Principiul coerenței de acțiune inter-instituționale - Măsurile de prevenire și combatere a criminalității organizate sunt adoptate de către instituțiile cu diferite atribuții și responsabilități de o manieră sinergică și sincronizată, pentru evitarea redundanțelor, precum și pentru maximizarea efectelor în atingerea obiectivelor asumate. Principiul eficienței de acțiune - Atingerea obiectivelor strategiei se realizează prin adoptarea direcțiilor de acțiune și măsurilor cu impact semnificativ în limitarea fenomenului criminalității organizate, în condiții de asigurare a unui raport optim între resursele utilizate și rezultatele operaționale obținute. Principiul cooperării internaționale active - Cooperarea activă în formatele operaționalizate la nivelul Uniunii Europene și a celorlalte organizații europene și internaționale la care România este parte (INTERPOL, OSCE, ONU etc.), precum și asigurarea unui rol activ al României la nivel internațional. La nivel național, criminalitatea organizată se manifestă în majoritatea sectoarelor vieții economice și sociale, încercând controlarea unor zone și piețe financiare, precum și infiltrarea în economia reală, prin folosirea intimidării și coruperii în scopul obținerii de profit și influență. Libera circulație a mărfurilor și persoanelor a facilitat dezvoltarea acestor grupări la nivel european. Se remarcă apetența tot mai mare a grupărilor infracționale organizate pentru deținerea și utilizarea ilegală de arme de foc, în special la nivelul grupărilor specializate în fapte săvârșite cu violență. GCO regăsite la nivel național prezintă următoarele trăsături specifice: sunt specializate pe unul sau mai multe segmente infracționale; funcționează, în egală măsură, atât ierarhizat, cât și colaborativ; acționează în areale geografice prestabilite; au mobilitate, urmărind identificarea de noi zone unde își pot derula activitățile infracționale; au preocupări permanente de diversificare a modurilor de operare și de reorientare către noi sfere infracționale; utilizează produsul financiar obținut pentru atât pentru realizarea unor noi activități infracționale, cât și prin spălarea banilor obținuți, reinvestirea profitului infracțional în activități legale și corupția unor oficiali pentru a-și asigura protecție și extinde influența; recrutează cu ușurință noi membri pentru înlocuirea celor vechi din structura grupării; cele care activează în sfera criminalității economico-financiare vizează toate segmentele societății, utilizând toate instrumentele financiare disponibile și chiar lacunele legislative; acționează în regim transfrontalier, în exterior, organizațiile din România fiind cunoscute, în principal, pentru activitățile din sfera traficului de persoane și a criminalității informatice. Ca principale tendințe pe care le remarcăm în evoluția fenomenului infracționalității organizate transfrontaliere, precizăm următoarele: creșterea interesului rețelelor de crimă organizată autohtone de a depăși granițele UE și a se extinde la nivel macro, precum și de a-și recicla veniturile ilicite; diversificarea și specializarea continuă a grupărilor în ceea ce privește comiterea de infracțiuni de trafic de migranți, trafic de ființe umane, proxenetism și asocierea acestora cu diverse alte forme de infracționalitate; schimbarea permanentă a rutelor utilizate pentru traficul de migranți și traficul ilicit

145

de mărfuri, în funcție de formele de manifestare a infracționalității internaționale; diversificarea mijloacelor și a modalităților de comitere a faptelor, ermetizarea excesivă a acțiunilor grupărilor și investirea resurselor financiare obținute în criptomonede. Contextul legislativ: Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate reglementează măsurile specifice de prevenire și combatere a criminalității organizate la nivelul României. În completare, există o serie de legi speciale sectoriale care includ măsuri specifice de prevenire și combatere a formelor cele mai pregnante de manifestare a criminalității organizate, precum: Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. De asemenea, la nivelul combaterii, funcționează încă din 2004 un organism de parchet specializat, a cărui activitate este reglementată în prezent în special de Ordonanța de Urgență nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative. Unul din cele mai importante obiective strategice îl reprezintă dezvoltarea capacității instituționale la nivel național de a lupta împotriva criminalității organizate, respectiv consolidarea intervenției împotriva criminalității organizate, cu următoarele direcții de acțiune: analiza și, după caz, îmbunătățirea legislației incidente penale, procesual penale și a altor acte normative relevante, inclusiv din următoarele perspective: definiția grupului infracțional organizat, limitele de pedeapsă ale anumitor infracțiuni, măsurile de supraveghere tehnică, percheziția informatică, durata procedurii de cameră preliminară, prevenirea și redefinirea amenințărilor la adresa securității naționale generate de fenomenul criminalității organizate prin raportare la noile realități sociale; revizuirea legislației relevante în vederea reducerii utilizării firmelor fantomă, a celor de tip off-shore și a celor din paradisuri fiscale și a creșterii măsurilor de control și transparență cu privire la acestea; analiza și, după caz, îmbunătățirea legislației relevante pentru activitatea societăților, cu accent pe: cesiunea părților sociale în scopul sustragerii de la plata datoriilor, procedura insolvenței, creșterea transparenței societăților comerciale și sporirea mijloacelor de verificare a veridicității informațiilor privind activitatea comercială; descurajarea acțiunilor de facilitare a activităților ilegale desfășurate de grupările de criminalitate organizată sau de deturnare a unor activități legale spre fenomene de criminalitate organizată; eficientizarea interacțiunii inițiale a oficialilor publici cu victimele și martorii infracțiunilor săvârșite în condiții de criminalitate organizată; consolidarea normelor deontologice ale tuturor participanților la înfăptuirea justiției care vizează relația cu victimele sau martorii, și a mecanismelor eficiente de verificare a respectării acestora; acordarea efectivă a măsurilor de asistență și protecție a victimelor infracțiunilor săvârșite în condiții de criminalitate organizată și evitarea revictimizării; consolidarea măsurilor de asistență și protecție a martorilor infracțiunilor săvârșite în condiții de criminalitate organizată; consolidarea modului de interacțiune cu participanții minori la procesul penal și a infrastructurii aferente; dezvoltarea instrumentelor de identificare respectiv de colectare a datelor tehnice din mediul online cu privire la materialele pornografice cu minori; dezvoltarea cunoștințelor și a capacității de contracarare privind fenomenele infracționale care au loc în mediul informatic, cu accent pe darknet, atacuri asupra sistemelor informatice, infracționalitatea privind instrumente de plată electronică;

146

consolidarea capacității de prevenire și combatere a infracționalității de mediu săvârșită în condițiile criminalității organizate, cu accent pe fenomene precum: defrișări ilegale, exploatarea și vânzarea ilegală a minereurilor, pescuitul ilegal, traficul de deșeuri și produse chimice periculoase; eficientizarea prevenirii și combaterii activității grupurilor de criminalitate organizată care desfășoară activități ilicite în legătură cu domeniul farmaceutic, cu accent pe: fluxurile ilicite de anabolizante și steroizi, contrabanda cu și contrafacerea de produse farmaceutice, traficul de medicamente oncologice și eliberarea ilegală a prescripțiilor medicale; creșterea capacității autorităților, în special a autorității vamale și poliției de frontieră, de identificare a fluxurilor ilegale de persoane și mărfuri în/din România, săvârșite în context de crimă organizată; limitarea evoluției fenomenelor infracționale legate de regimul proprietății intelectuale săvârșite de grupuri de criminalitate organizată, în contextul demersurilor de digitalizare; creșterea capacității de cunoaștere și investigare a fluxurilor ilicite de droguri, precursori și substanțe psihoactive, cu accent pe cele care sunt distribuite de și către minori; dezvoltarea capacității de prevenire și combatere a manifestărilor în spațiul public, fizic sau virtual, a grupurilor de crimă organizată, cu accent pe faptele săvârșite de persoane înarmate sau prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante. Un alt obiectiv important îl reprezintă limitarea accesului grupurilor de crimă organizată la resurse financiare, cu următoarele direcții de acțiune: dezvoltarea capacității de identificare și monitorizare a circulației de bunuri și valori suspectate a proveni din activități ilicite; creșterea disciplinei și responsabilității financiar-contabile, a transparenței fiscale și a măsurilor de control a evidențelor contabile; creșterea capacității de cunoaștere a fluxurilor ilicite de bunuri și valori obținute/generate de membrii grupurilor de criminalitate organizată; dezvoltarea capacității de investigare financiară a activității grupurilor de criminalitate organizată; uniformizarea tehnicilor de investigații financiare specifice documentării activităților de criminalitate organizată; facilitarea accesului autorităților competente la informațiile financiare și la informațiile privind conturile bancare, cuprinse în registrul național centralizat de conturi bancare; eficientizarea modului de informare a autorităților cu privire la rezultatul analizării tranzacțiilor suspecte de către entitățile raportoare; cooptarea ANABI în acțiunile concrete de combatere a GCO pe direcția competențelor legale ale acestei instituții, în scopul descoperirii și anihilării resurselor financiare și materiale dobândite ilegal și de care dispun sau ar putea dispune GCO; eficientizarea comunicării hotărârilor judecătorești definitive către instituțiile abilitate de lege să le pună în aplicare; creșterea gradului de recuperare a creanțelor statului constatate prin hotărâri judecătorești definitive în materie penală în cazuri de condamnare. -

Consolidarea cooperării naționale și internaționale privind criminalitatea organizată Direcții de acțiune: dezvoltarea cooperării interinstituționale inclusiv la nivel strategic și asigurarea unui mediu eficient de schimb de informații; dezvoltarea și aplicarea coordonată a măsurilor de prevenire, cercetare științifică și combatere a formelor de manifestare a criminalității organizate; interconectarea unor sisteme informatice sau accesul la unele baze de date, după caz, pentru asigurarea unui suport optim de corelare și valorificarea informațiilor; îmbunătățirea procedurilor comune de lucru la nivel intra și interinstituțional;

147

optimizarea cooperării cu sectorul public și privat pentru promovarea înțelegerii riscurilor de securitate și îmbunătățirea sistemului de raportare a incidentelor cyber; îmbunătățirea schimbului de informații și cooperării cu autoritățile și structuri similare din alte state, organismele și agențiile internaționale; creșterea gradului de utilizare a instrumentelor prevăzute în documentele adoptate la nivel regional sau internațional care vizează cooperarea internațională în combaterea criminalității transnaționale organizate; asigurarea interoperabilității cu bazele de date/ sistemele de informații ale UE; îmbunătățirea cooperării cu autoritățile polițienești și judiciare corespondente din jurisdicțiile recunoscute ca fiind de tip ”off-shore”; asigurarea unei prezențe active în formule de cooperare internațională dedicate prevenirii și combaterii criminalității organizate. Strategia este așteptată să aibă următoarele rezultate: La finalul perioadei de implementare a strategiei, instituțiile responsabile vor fi în măsură să arate că și-au consolidat capacitățile de prevenire și contracarare a fenomenului în regim integrat, precum și că au la dispoziție instrumente legale și tehnice moderne, care să asigure un răspuns adecvat în raport cu evoluția fenomenului criminalității organizate. Autoritățile responsabile vor avea angajați suficienți și mai bine pregătiți, precum și dotările logistice necesare combaterii fenomenului infracționalității organizate, atât ca urmare a unei alocări judicioase a resurselor financiare, cât și prin implicarea în parteneriate public-private. Cooperarea cu partenerii externi va fi mai intensă și mai eficientă atât la nivel european, cât și internațional, iar România va consolida percepția de actor credibil, implicat și activ în procesul de contracarare a grupărilor infracționale transnaționale. Victimele acțiunilor întreprinse de rețele de criminalitate organizate vor beneficia de măsuri de protecție comprehensive ce le vor asigura redobândirea sentimentului de siguranță și de încredere în autorități. Martorii vor beneficia, de asemenea, de măsuri de protecție proporționale cu riscurile asumate în cadrul procesului penal și necesare pentru o mai mare deschidere către cooperarea cu autoritățile judiciare și, ulterior, reintegrarea acestora în societate. Cetățenii se vor simți mai în siguranță și vor asocia efectele pozitive ale reducerii fenomenului de criminalitate organizată cu eforturile susținute din partea autorităților pe această linie. -

148

11.Strategii internaționale privind combaterea criminalității organizate Conceptul de strategie definește ansamblul operațiunilor de stabilire a obiectivelor, a instrumentelor și mijloacelor de atingere a unor obiective. Strategia penală este, în contextul subiectului discutat, un mijloc de definire a politicii penale de combatere a criminalității organizate. La nivelul Uniunii Europene, conturarea unei strategii de combatere a criminalității organizate a fost un proces de durată, aflat în continuă evoluție, în raport cu dezvoltarea formelor de manifestare a criminalității organizate. Dacă Tratatul de la Maastricht își propunea în cadrul Pilonului III privind Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne (QAI) să ofere cetățenilor un nivel ridicat de protecție întrun spațiu de libertate, de securitate și de justiție pe calea cooperării judiciare în materie penală, Tratatul de la Lisabona autorizează instituțiile europene să adopte, în anumite condiții, norme minime în materie de drept penal privind definițiile infracțiunilor și sancțiunile, în cazul în care normele Uniunii Europene nu sunt aplicate în mod efectiv, precum și să intervină în definirea unor reguli comune în ceea ce privește derularea procedurilor penale. Conturarea unei strategii penale privind prevenirea și combaterea criminalității organizate presupune nu numai definirea incriminărilor și a sancțiunilor, ci și crearea cadrului instituțional de urmărire a aplicării normelor europene, stabilirea modului de realizare a schimbului de informații privind evoluția fenomenului criminalității organizate, respectiv a modului de realizare a cooperării între organismele judiciare naționale. Dintre obiectivele strategiei Uniunii Europene privind prevenirea și combaterea criminalității organizate ne-am oprit asupra armonizării legislațiilor naționale privind incriminarea participării la constituirea grupărilor infracționale, privind procedeele probatorii de dovedire a infracțiunilor săvârșite de grupările criminale și confiscarea extinsă a produselor infracțiunii. Forme instituționale la nivelul Uniunii Europene cu atribuții în prevenirea și combaterea criminalității organizate La nivel european s-au creionat, treptat, diverse forme de cooperare în materie penală. Ulterior, ca urmare a atentatelor din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, aceste proiecte s-au materializat în ritm accelerat în mecanisme comune care să asigure menținerea unui spațiu de libertate și securitate. Un prim demers în acest sens l-a constituit înființarea grupului Trevi, ca urmare a reunirii Consiliului European la Roma, la data de 1 decembrie 1975. Inițial, rolul acestui grup, format din reprezentanți ministeriali ai statelor membre, era de a găsi modalități de cooperare în materia combaterii terorismului. Ulterior, în anul 1985, au fost înființate alte două grupuri, respectiv Grupul Trevi II și Grupul Trevi III, organisme care urmau să elaboreze strategii în scopul combaterii imigrației ilegale și menținerii ordinii publice, precum și în scopul combaterii criminalității organizate. Un alt demers european important l-a constituit Acordul Schengen, semnat la data de 14 iunie 1985, inițial de către 5 state, respectiv Franța, Luxemburg, Germania, Belgia și Olanda, care au decis crearea unui spațiu fără frontiere externe. Ulterior, spațiul Schengen s-a extins, incluzând în prezent aproape toate statele membre ale Uniunii Europene. Semnarea Acordului Schengen nu a vizat doar eliminarea controalelor la frontierele interne, ci și implementarea unui sistem de cooperare judiciară în materia extrădării, precum și înființarea și dezvoltarea Sistemului de Informații Schengen. Acordul Schengen, precum și Convenția de implementare semnată la data de 19 iunie 1990, au fost încorporate în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene în anul 1997, cu ocazia semnării Tratatului de la Amsterdam. Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est a contribuit semnificativ la regândirea structurii Comunităților Europene. Baza legală a noii Uniuni Europene o constituie adoptarea Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea are la bază trei piloni: Pilonul I: Comunitățile Europene; Pilonul II: Politica 149

externă și de securitate comună (PESC); Pilonul III: Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne (JAI). În fapt, grupul Trevi III a avut un rol covârșitor în înființarea celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene. Unul dintre cele mai semnificative rezultate ale politicii JAI îl reprezintă înființarea Oficiului Europol (Oficiul de Poliție al Uniunii Europene), care are rolul de a gestiona informațiile din domeniul criminalității internaționale și de a îmbunătăți, astfel, cooperarea la nivel european în combaterea criminalității organizate. Ulterior, tratatul de Ia Maastricht a fost modificat prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam (1997), a Tratatului de la Nisa (2003) și a Tratatului de la Lisabona (2007). Ca urmare a adoptării Tratatului de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și ratificat la 1 mai 1999, o parte din sectoarele de activitate ale celui de-al treilea pilon au fost transferate primului pilon, în scopul concentrării întregului organism spre cooperarea în domeniul combaterii criminalității. Așadar, noul obiectiv al celui de-al treilea pilon nu mai este denumit „Justiție și Afaceri Interne", ci „Cooperarea judiciară și polițienească în materie penală". În anul 2002, în baza Deciziei Consiliului 2002/187/JAI, a fost înființat Eurojust, unitate judiciară la nivelul Uniunii Europene, cu caracter permanent, menită să asigure coordonarea dintre autoritățile naționale, în lupta împotriva formelor grave de criminalitate organizată la nivelul Uniunii Europene. Eurojust a fost creat ca organism al Uniunii Europene în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate organizată, ca organism complementar Europol, alcătuit din procurori, judecători sau ofițeri de poliție, reprezentanți ai statelor membre, în scopul de a spori eficienta autorităților statelor membre cu privire la cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de crimă organizată și transfrontalieră. Totodată, la nivelul Uniunii Europene, a fost adoptată Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare, transpusă în legislația română prin Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în M. Of. rom. nr. 377 din 31 mai 2011 și procedurile de predare între statele membre, în scopul simplificării procedurilor politice și administrative de extrădare. Astfel, fiecare stat membru are obligația, ca urmare a unei proceduri judiciare de verificare sumară a condițiilor de extrădare, de a răspunde solicitării formulate de un alt stat membru de predare a unei persoane. Strict în materia combaterii criminalității organizate, cooperarea europeană la nivelul JAI s-a materializat în adoptarea mai multor decizii-cadru, dintre care amintim Decizia-cadru 2006/783/JAI a Consiliului din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru hotărârile de confiscare, Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, precum și Decizia-cadru 2008/841/JAI a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate și care au fost transpuse în dreptul intern. În urma atentatelor din anul 2001 din America, în anul 2004, la doar 5 ani după reunirea Consiliului de la Tampere, liderii europeni au adoptat Programul de la Haga. Acest program are ca scop sporirea libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană și prevede expres 10 obiective care trebuie implementate și realizate de către statele membre în domeniul libertății, securității și justiției în perioada 2005-2010. Acestea sunt: întărirea drepturilor fundamentale și cetățenești; lupta împotriva terorismului; definirea unei abordări echilibrate a migrației; stabilirea unei proceduri comune în domeniul azilului; maximizarea impactului pozitiv al migrației; dezvoltarea unui management integrat al frontierelor externe ale Uniunii; realizarea unui echilibru în domeniul schimbului de informații; dezvoltarea unei strategii în abordarea problematicii crimei organizate; stabilirea unei arii europene de justiție; împărțirea responsabilității. Obiectivul Programului de la Haga este de a îmbunătăți capacitățile comune ale Uniunii și ale statelor membre în combaterea crimei organizate transnaționale. Acest obiectiv este urmărit în

150

special prin armonizarea legislației. Este necesară o cooperare mai strânsă între statele membre ale Uniunii Europene pentru a contracara pericolele și extinderea organizațiilor criminale și pentru a răspunde în mod eficient așteptărilor cetățenilor europeni și cerințelor proprii. În acest sens, la punctul 14 al concluziilor Consiliului European de la Bruxelles din 4-5 noiembrie 2004, se arată că cetățenii Europei se așteaptă ca Uniunea Europeană, continuând să garanteze respectul pentru libertățile și drepturile fundamentale, să adopte, în ceea ce privește problemele transfrontaliere, cum ar fi crima organizată, o abordare mai eficientă, combinată. Instrumente juridice internaționale și forța lor obligatorie Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, instituțiile europene puteau adopta 14 tipuri de acte juridice. Conform Tratatului de la Amsterdam (Decizia-cadru 2008/841/JA1 a Consiliului din 24 octombrie 2008 privind lupta împotriva crimei organizate, publicată în J. Of. nr. L 300 din 11 noiembrie 2008), decizia și decizia-cadru înlocuiau acțiunile comune în cadrul cooperării poliției și a organelor judiciare în materie penală. Aceste instrumente juridice erau de tip interguvernamental. Decizia și decizia cadru erau adoptate de Consiliul Uniunii Europene în unanimitate, la inițiativa Comisiei sau la propunerea unui stat membru. Decizia-cadru lega statele membre cu privire la rezultatul propus și lăsa instituțiilor naționale libertatea de a decide cu privire la forma și mijloacele prin care pot fi aduse la îndeplinire obiectivele propuse. Ca urmare a modificării Tratatului privind Uniunea Europeană, prin adoptarea tratatului de la Lisabona, la nivelul organismelor Uniunii Europene nu se vor mai adopta decizii-cadru și convenții, ci regulamente, decizii și directive. Tratatul de la Lisabona ( Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, publicat în J. Of. nr. C 306 din 17 decembrie 2007, în vigoare din data de 1 decembrie 2009) introduce o nouă clasificare a actelor juridice ale Uniunii Europene. Instituțiile adoptă cinci tipuri de acte normative, respectiv regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul, dintre care, potrivit articolului 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, doar regulamentul, directiva și decizia sunt acte cu caracter juridic obligatoriu, iar recomandarea și avizul nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru destinatarii acestora. Ca noutate, este de remarcat, în acest context, că decizia, care era inițial un act derivat cu caracter pur individual, cunoaște o modificare, în sensul în care Tratatul de la Lisabona vorbește și de decizii cu caracter general. Această inovație permite, tocmai, integrarea în nomenclatura instituită de art. 288 sus-menționat a actelor adoptate în cadrul pilonului de politică externă și de securitate comună, cărora le conferă, astfel, forță obligatorie. Tratatul de la Lisabona sporește semnificativ rolul Uniunii Europene în ceea ce privește cooperarea judiciară în materie penală. În acest sens, conform art. 83 din Tratatul Uniunii Europene, Parlamentul European și Consiliul, prin directive, „pot stabili norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită, de dimensiune transfrontalieră, ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună". De asemenea, conform art. 83 alin. [2] din Tratatul Uniunii Europene, „în cazul în care apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domeniul în cauză". Cu toate acestea, dreptul penal al Uniuni Europene nu poate conduce direct la incriminarea unor fapte sau impunerea unor sancțiuni penale, decât după transpunerea dispozițiilor europene în legislația națională, statele membre fiind suverane, în continuare, în materie penală. În continuare, vom trece în revistă cele mai semnificative instrumente juridice internaționale prin care s-a conturat strategia Uniunii Europene de prevenire și combatere a criminalității organizate.

151

Instrumente juridice internaționale privind incriminarea participării la constituirea grupărilor infracționale Acțiunea Comună 98/733/JAI privind incriminarea participării la o organizație criminală în statele membre ale Uniunii Europene (Acțiunea Comună 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 adoptată de Consiliu în temeiul articolului K.3 din Tratatul Uniunii Europene, publicată în J. Of. nr. L 351 din 29 decembrie 1998) În anul 1998, Consiliul Uniunii Europene a adoptat un prim document oficial care propunea o definiție a organizației criminale, îndemnând, astfel, statele să adopte măsurile necesare pentru sancționarea comportamentelor descrise în Acțiunea comună, în conformitate cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, astfel încât acestea din urmă să fie pasibile de sancțiuni penale efective. La nivelul Consiliului Uniunii Europene se propune, deci, pentru prima dată, o definiție a organizației criminale. Astfel, conform art. 1, „organizație criminală înseamnă o asociere structurată a mai mult de două persoane, stabilă în timp, care acționează concertat în vederea comiterii de infracțiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranță privative de libertate al cărei maxim este de cel puțin patru ani sau de o pedeapsă mai severă, indiferent dacă aceste infracțiuni reprezintă un scop în sine sau un mijloc de obținere a unor avantaje materiale și, după caz, de influențare ilegală a funcționării autorităților publice". Scopul acestei Acțiuni Comune este de a îndemna statele membre, în conformitate cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, să incrimineze diversele forme de participare la organizații criminale, chiar și în situația în care persoana respectivă nu participă la comiterea propriu-zisă a infracțiunilor în cauză sau când executarea infracțiunilor în cauză nu se realizează efectiv. Conform art. 2 pct. 1 lit. b), incriminarea ar trebui să vizeze și activitatea de încheiere a unui acord „cu privire la exercitarea unei activități care, în cazul în care ar fi pusă în aplicare, ar echivala cu comiterea infracțiunilor menționate la articolul 1, chiar atunci când persoana respectivă nu participă la executarea propriu-zisă a respectivei activități". În consecință, Acțiunea Comună 98/733/JAI propune incriminarea alternativă sau simultană atât a participării conștiente și intenționate la activitățile organizației, chiar și atunci când nu există o participare efectivă la comiterea infracțiunii scop, dar și incriminarea acordului încheiat cu privire la executarea acțiunilor criminale. Decizia-cadru 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei organizate Ca urmare a Programului de la Haga, Consiliul Uniunii Europene a adoptat la data de 24 octombrie 2008 Decizia-cadru 2008/841/JAI a Consiliului privind lupta împotriva crimei organizate, arătând în art. 1 din preambulul său, că obiectivul Programului de la Haga este de a îmbunătăți capacitățile comune ale Uniunii și ale statelor membre în combaterea crimei organizate transnaționale, în special, prin armonizarea legislației. În cuprinsul art. 2 din preambulul Deciziei-cadru se arată explicit că dispozitivul de luptă împotriva crimei organizate din cadrul Uniunii Europe trebuie consolidat, sens în care a fost elaborată această Decizie-cadru, care să înlocuiască Acțiunea Comună 98/733/JAI din 21 decembrie 1998, ce incrimina participarea la o organizație criminală pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. Pentru a nu minimaliza rolul Organizației Națiunilor Unite, tot în preambulul Decizieicadru, în art. 6, se arată că Uniunea Europeană ar trebui să profite de realizările semnificative ale organizațiilor internaționale, în special de Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate din anul 2000 de la Palermo. Ba mai mult, în cuprinsul art. 7, se arată că, „de vreme ce obiectivele prezentei Decizii-cadru nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, la nivelul Comunității se pot adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității". Decizia-cadru 2008/841/JAI reprezintă o nouă tentativă de definire a crimei organizate. În cuprinsul art. 1 se propune atât o definiție a organizației criminale, cât și a asociației structurate, fără însă a se impune alegerea unui model de conduită ce trebuie incriminat sau incriminarea simultană a acestora. Astfel, conform art. 1, „organizație criminală desemnează o asociație

152

structurată, stabilă în timp, de mai mult de două persoane, care acționează concertat în vederea comiterii de infracțiuni pasibile de o pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranță privative de libertate cu o durată maximă de cel puțin patru ani sau de o pedeapsă mai severă, pentru a obține, direct sau indirect, un beneficiu financiar sau de altă natură materială''. În schimb, prin asociație structurată se înțelege „o asociație care nu este formată la întâmplare pentru comiterea imediată a unei infracțiuni și care nu prezintă în mod necesar roluri definite formal pentru membrii săi sau o structură dezvoltată". În consecință, Decizia-cadru propune două modele de incriminări, unul ce se pliază pe sistemul continental, respectiv organizația criminală, iar altul pe sistemul common-law, respectiv asociația structurată (conspiracy). Observăm că, în privința organizației criminale, singurele diferențe față de propunerea Convenției de Palermo constau în reducerea numărului membrilor grupării la un minim de două persoane, precum și în circumscrierea infracțiunii scop exclusiv în funcție cuantumul pedepsei privative de libertate prevăzut sau de cel al măsurii de siguranță privative de libertate. Noutățile aduse de Decizia-cadru constau, mai ales, în obligația statelor de incriminare a tuturor formelor de participare la o organizație criminală. Astfel, în cuprinsul art. 2, se arată că prin participarea la o organizație criminală se înțelege „comportamentul oricărei persoane care, în mod intenționat și în cunoștință de cauză privind fie scopul și activitatea generală a organizației criminale, fie intenția sa de a comite infracțiunile respective, participă în mod activ la activitățile criminale ale organizației, inclusiv prin furnizarea de informații și mijloace materiale, recrutarea de noi membri, precum și toate formele de finanțare ale activităților acesteia, cunoscând că această participare va contribui la realizarea activităților infracționale ale organizație". Totodată, art. 2 lit. b) propune incriminarea „încheierii unui acord cu una sau mai multe persoane cu privire la exercitarea unei activități care, în cazul în care ar fi pusă în aplicare, ar echivala cu comiterea infracțiunilor menționate la articolul 1, chiar dacă persoana respectivă nu participă la executarea propriu-zisă a respectivei activități". Remarcăm faptul că Decizia-cadru prevede în cuprinsul art. 3 un maxim al pedepsei prevăzute pentru aceste forme de participare, respectiv o pedeapsă maximă privativă de libertate de cel puțin doi până la cinci ani sau, în cazul infracțiunii prevăzute în art. 2 lit. b), același termen maxim de pedeapsă privativă de libertate ca al infracțiunii în vederea căreia este încheiat acordul sau un termen maxim de pedeapsă de cel puțin doi până la cinci ani. Remarcăm, totodată, faptul că nu se face referire explicită și la participarea la o organizație criminală sub forma conducerii acesteia. O altă noutate constă în recomandarea adresată statelor de a prevedea circumstanțe atenuante sau cauze de nepedepsire pentru membrii organizației criminale care doresc să colaboreze cu autoritățile în vederea obținerii unor informații utile, pe care autoritățile statului nu ar fi în măsură să le obțină și care ar contribui la prevenirea, stoparea sau limitarea efectelor infracțiunii, precum și la tragerea la răspundere a altor membri ai grupării. Decizia-cadru propune și tragerea la răspundere a persoanelor juridice responsabile pentru infracțiunile menționate în articolul 2, chiar și în situația în care fapta a fost comisă de un terț, dar acest lucru s-a datorat lipsei de supraveghere sau control, fapt care a permis, de altfel, comiterea infracțiunii. De remarcat, în acest context că opțiunea legiuitorului român de includere a textului de lege privitor la incriminarea grupului infracțional organizat în noul Cod penal, precum și renunțarea la incriminarea distinctă a asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, reprezintă consecința transpunerii în dreptul intern a Deciziei-cadru 2008/841/JAI. Rezoluția Parlamentului European din 23 octombrie 2013 referitoare la crima organizată, corupție și spălarea de bani: recomandări cu privire la acțiunile și inițiativele care se impun. În data de 23 octombrie 2013, Parlamentul European a adoptat o Rezoluție referitoare la crima organizată, corupție și spălare de bani, prin care îndeamnă Comisia la elaborarea unui plan de acțiune european, pentru perioada 2014-2019, de eradicare a crimei organizate și care să includă măsuri legislative care să aibă ca scop combaterea crimei organizate. Parlamentul European

153

argumentează necesitatea reformării cadrului legislativ și al unificării acestuia la nivel european, arătând că, potrivit Raportului SOCTA al Europol din 2013, în Uniunea Europeană există un număr de 3.600 de organizații criminale internaționale active, 70 % dintre acestea având o componență și o rază de acțiune eterogene din punct de vedere geografic, iar 30 % desfășurând activități infracționale multiple. În acest scop, planul de acțiune european pentru perioada 2014-2019 ar trebui să vizeze, cu precădere, aspectele enunțate în cuprinsul art. 131 din Rezoluție, printre care: 1. stabilirea unei definiții a crimei organizate [incluzând interalia infracțiunea de asociere la o organizație de tip mafiot"), a corupției și a spălării banilor [inclusiv autospălarea banilor]; 2. eliminarea secretului bancar; 3. eliminarea paradisurilor fiscale din întreaga Uniune Europeană și stoparea evaziunii fiscale și a eludării impozitării prin adoptarea principiului originii bogăției, recomandat de OCDE; 4. garantarea accesului deplin la informațiile privind titularii efectivi ai societăților, fundațiilor și trusturilor [așa-numiții beneficiari reali), inclusiv prin adaptarea și interconectarea registrelor comerțului din statele membre; 5. promovarea instrumentelor de sechestrare și confiscare a activelor ilicite, inclusiv a metodelor de confiscare suplimentare, precum cele de drept civil, și reutilizarea bunurilor confiscate în scopuri sociale, în conformitate cu principiul subsidiarității. Convenția Națiunilor Unite de la Palermo împotriva criminalității transnaționale organizate Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate adoptată prin Rezoluția 55/25 a Adunării Generale din 15 noiembrie 2000 la New York. Convenția a fost deschisă spre semnare statelor membre din 12 până la 15 decembrie 2000 la Palermo (Italia) (2013/2107(IN1), Deși Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate nu este un act propriu al Uniunii Europene, prin semnarea ei de către Consiliu, în numele Uniunii Europene, prin Decizia 2004/579/CE din 24 aprilie 2004 (Decizia 2004/579/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind încheierea, în numele Comunității Europene, a Convenției Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, publicată în J. Of. nr. L 261 din 6 august 2004), se recunoaște acesteia rolul în armonizarea incriminărilor privind criminalitatea organizată în legislațiile naționale ale statelor membre ale Uniunii, pentru a facilita cooperarea între state în materie de aplicare a legii, prin stabilirea de proceduri de asistență reciprocă și extrădare la nivel mondial, precum și prin înființarea de organisme comune de anchetă. Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York la data 15 noiembrie 2000 și deschisă spre semnare la data de 12 decembrie 2000 la Palermo, reprezintă instrumentul internațional care a promovat pentru prima dată la nivel internațional o definiție a grupului infracțional organizat. Convenția, ratificată de majoritatea statelor membre ale Organizației Națiunilor Unite, reprezintă prima realizare majoră a acesteia, întrucât incriminează trei tipuri de fapte, respectiv participarea la un grup infracțional organizat, spălarea produsului infracțiunii și corupția, propunând, totodată, modificarea legislației în materia confiscării și a extrădării. Pe de altă parte, Convenția Națiunilor Unite de la Palermo a transformat sintagma crimă organizată într-un concept juridic, idee reluată ulterior de Consiliul Uniunii Europene în rezoluțiile și deciziile cadru adoptate la nivelul acestei instituții, care, de altfel, și-a exprimat poziția de susținere a elaborării acestei Convenții, precum și poziția de recunoaștere a contribuției acestei Convenții la armonizarea legislațiilor statelor membre ale Uniunii. Ulterior, Convenția Organizației Națiunilor Unite a fost completată de trei Protocoale adiționale (Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane; Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, pe calea aerului și pe mare; Protocolul împotriva fabricării și traficului ilicit de arme de foc, de piese și componente pentru acestea și de muniții) care vizează același domeniu, respectiv combaterea criminalității organizate. Scopul acestei Convenții, astfel cum este acesta definit în cuprinsul art. 1, este promovarea cooperării în scopul prevenirii și combaterii mai eficiente a criminalității organizate transnaționale. Cooperarea în scopul prevenirii și combaterii criminalității organizate se realizează prin armonizarea legislațiilor penale, sens în care Convenția propune o definiție a grupului infracțional

154

organizat și incriminarea participării la o astfel de organizație, conduită care nu era sancționată încă în majoritatea statelor europene. în consecință, Convenția are meritul de a defini explicit această formă de asociere și de a o denumi, diferențiind-o, astfel, de alte forme de asociere, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de asociere în scopul săvârșirii de infracțiuni, entitate criminală sau organizație criminală. În sensul acestei Convenții, grupul infracțional organizat desemnează „un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia ori mai multor infracțiuni grave sau infracțiuni prevăzute de prezenta convenție, pentru a obține, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material". Definiția propusă vizează nu doar caracteristicile structurale ale asocierii, fapt care ar putea să o diferențieze de celelalte forme de asociere incriminate, ci și obiectivele, scopul asocierii. Totodată, individualizarea obiectivelor, respectiv comiterea de infracțiuni grave, se face pe baza unor criterii formale, astfel cum rezultă din art. 2 lit. b), respectiv o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea. Convenția propune și un standard de incriminare al conduitelor de participare la un grup infracțional organizat, astfel încât să anticipeze răspunsurile normative ale statelor membre ale Națiunilor Unite. Așadar, conform art. 5, Convenția propune incriminarea înțelegerii în vederea săvârșirii unei infracțiuni grave, participarea activă a unei persoane la activitatea infracțională a grupului, dar și organizarea, conducerea, facilitarea, încurajarea sau favorizarea prin ajutor ori sfaturi a unui grup infracțional organizat. Instrumente juridice internaționale privind procedeele probatorii utilizate pentru dovedirea infracțiunilor săvârșite de grupările criminale Investigarea proactivă a infracțiunilor de criminalitate organizată Nu putem vorbi de o strategie propriu-zisă a Uniunii Europene de armonizare a procedurilor naționale privind investigarea specială a criminalității organizate, dar, prin reglementări secvențiale sau recomandări ale Consiliului, respectiv prin reglementări apărute în cadrul Consiliului Europei, s-a conturat conceptul de investigare proactivă, ca metodă specifică de cercetare a criminalității organizate. Metodele de investigare proactivă a criminalității organizate presupun identificarea posibilelor riscuri și luarea de măsuri anticipative, dar, în aceeași măsură, și identificarea oportunităților de a acționa penal, fără a aștepta ca lucrurile să se schimbe de la sine. Atât în cadru european, cât și în cadrul Organizației Națiunilor Unite, au fost adoptate, în încercarea de a stopa activitățile crimei organizate, instrumente specifice care vizează armonizarea nu doar a incriminării activităților infracționale, dar și a procedeelor de descoperire, cercetare și judecare a infracțiunilor la nivelul statelor membre. Pericolul generat de criminalitatea transfrontalieră semnalează nevoia de amplificare a formelor de prevenție, regândirea acestora într-un cadru organizat și adoptarea de instrumente comune la nivelul statelor membre. Adoptarea unor tipare de instrumente internaționale, promovată în Convenții sau Rezoluții ale Consiliului, este subordonată compatibilității acestora cu legislația națională, cu principiile juridice ale fiecărui stat parte. În domeniul combaterii criminalității organizate, mai precis în domeniul procedeelor probatorii, au fost promovate o serie de instrumente noi, precum livrarea supravegheată, supravegherea transfrontalieră, înregistrările ambientale, supravegherea electronică, folosirea agenților sub acoperire, dar și diverse forme de protecție pentru martori împotriva tuturor formelor de amenințare, presiune sau intimidare. Convenția de la Palermo propune, pentru cauzele care fac obiectul anchetelor, urmăririlor sau oricărei alte proceduri judiciare, în unul sau mai multe state, stabilirea de instituții de anchetă comune. Cele mai semnificative acte normative internaționale în domeniu sunt cele expuse în continuare.

155

Convenția de la Viena contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope Deși Convenția de la Viena (întocmită la Viena la 20 decembrie 1988, ratificată de România prin Legea nr. 118 din 15 decembrie 1992, publicată în M. Of. rom. nr. 338 din 30 decembrie 1992) contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope nu este un act al Uniunii Europene, merită a fi menționată pentru că este primul act internațional ratificat de toate statele Uniunii Europene care prevede posibilitatea utilizării în investigarea traficului de droguri, una dintre infracțiunile-scop specifice criminalității organizate, a unei metode proactive de investigare și anume livrarea supravegheată. Așadar, instituția livrării supravegheate a fost introdusă în legislația internațională prin adoptarea Convenției de la Viena, care definește explicit noțiunea de livrare supravegheată. Astfel, conform art. 1 lit. k], expresia livrare supravegheată desemnează „metodele care constau în permiterea trecerii prin teritoriul uneia sau al mai multor țări a stupefiantelor sau substanțelor psihotrope sau a substanțelor care le sunt substituite, expediate în mod ilicit sau suspectate de aceasta, cu știința și sub controlul autorităților competente din țările indicate, în scopul identificării persoanelor implicate în comiterea infracțiunilor stabilite în Convenție”. În consecință, conform art. 11 din Convenție, în măsura în care principiile fundamentale ale sistemelor lor juridice interne o permit, statele părți iau măsurile necesare, ținând cont de posibilitățile lor, pentru a permite recurgerea adecvată la livrări supravegheate pe scară internațională, pe bază de acorduri sau angajamente pe care le-au încheiat, în scopul identificării indivizilor implicați în asemenea infracțiuni și al începerii urmăririi împotriva lor. Convenția penală de la Strasbourg privind corupția Semnată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 și transpunând în practică Programul de acțiune împotriva corupției adoptat de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei în luna noiembrie 1996, Convenția cuprinde măsuri de cercetare proactivă a infracțiunilor de corupție, generalizate apoi și în combaterea criminalității organizate, corupția fiind principalul vector prin care criminalitatea organizată penetrează mediul politic și își asigură monopolul piețelor. Convenția prevede obligația statelor semnatare de a lua măsurile legislative, dar și alte măsuri care se dovedesc a fi necesare, pentru a asigura o protecție efectivă și corespunzătoare a persoanelor care furnizează informații referitoare la infracțiunile de corupție sau colaborează în alt mod cu autoritățile însărcinate cu investigații sau urmăriri, precum și măsuri de protecție a martorilor care fac o depoziție privind astfel de infracțiuni. De asemenea, Convenția prevede obligația statelor de a adopta măsurile legislative, inclusiv cele care permit utilizarea tehnicilor de investigație speciale, conform legislației naționale, care se dovedesc necesare pentru a facilita strângerea de probe referitoare la infracțiunile de corupție, pentru a le permite să identifice, să cerceteze, să blocheze și să sechestreze instrumentele și produsele corupției sau bunurile a căror valoare corespunde acestor produse, susceptibile să constituie obiectul măsurilor de înghețare și confiscare. Rezoluția Consiliului din 23 noiembrie 1995 privind protecția martorilor în cadrul luptei împotriva criminalității organizate internaționale Consiliul Uniunii Europene solicită statelor membre să garanteze o protecție corespunzătoare martorilor împotriva tuturor formelor de amenințare, presiune sau intimidare, directe sau indirecte, înainte, dar și pe parcursul și în urma procesului. Această protecție trebuie să fie garantată și părinților, copiilor sau altor rude apropiate ale martorilor, dacă este necesar, în scopul evitării tuturor formelor de presiune indirectă. Rezoluția definește și termenul de martor, astfel că, potrivit pct. 1, prin acest termen se înțelege orice persoană, indiferent de statutul său juridic, care deține relații sau informații considerate de autoritatea competentă ca importante într-un proces penal și pasibile să pună persoana în cauză în pericol în cazul divulgării acestora. La punctul 8 din Rezoluție, se propune ca și formă de protecție „depunerea mărturiei într-un alt loc decât cel unde se găsește persoana aflată sub urmărire prin utilizarea, dacă este necesar, a metodelor audio-vizuale, cu condiția respectării principiului de opozabilitate, în interpretarea dată acestuia de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului".

156

Rezoluția Consiliului din 20 decembrie 1996 privind colaboratorii în procesul penal în cadrul luptei contra criminalității organizate (Rezoluția Consiliului 97/C10/01, publicată în J. Of. nr. C 10 din 11 ianuarie 1997) Asemenea reglementării anterioare, Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996, abordează problema combaterii criminalității organizate prin prisma colaboratorilor, prevăzând beneficii și forme de protecție pentru contribuția lor la destructurarea grupărilor infracționale. În accepțiunea acestei rezoluții, prin termenul de colaborator se înțelege „persoana care furnizează autorităților informații utile în scopul anchetei sau administrării de probe privitoare la: componența, structura sau activitățile organizației criminale; legăturile, în special cele internaționale, cu alte grupări infracționale; infracțiunile pe care această organizație le-a comis sau urmează să le comită". Colaborator este denumită, totodată, și persoana care ajută în mod concret autoritățile pentru privarea organizațiilor de profitul obținut din activități ilicite. Rezoluția prevede obligativitatea pentru statele membre de a adopta, în raport cu principiile de drept naționale, măsuri de protecție pentru colaboratori și familiile acestora. La adoptarea dispozițiilor interne se vor avea în vedere și dispozițiile Rezoluției din 23 noiembrie 1995. Convenția Națiunilor Unite de la Palermo împotriva criminalității transnaționale organizate Convenția a fost asumată de Uniunea Europeană prin semnarea ei de către Consiliu, în numele Uniunii Europene, prin Decizia 2004/579/CE din 29 aprilie 2004. Convenția de la Palermo generalizează, în cuprinsul art. 2 lit. i), în scopul promovării cooperării și combaterii eficiente a criminalității transnaționale organizate, conceptul de livrare supravegheată, astfel că acesta se referă la metoda care constă în permiterea trecerii pe teritoriul unuia sau al mai multor state a unor expedieri ilicite ori suspecte de a fi ilicite, cu știrea și sub controlul autorităților competente ale acestor state, în vederea anchetării unei infracțiuni și identificării persoanelor implicate în săvârșirea ei. În consecință, livrarea supravegheată poate avea ca obiect nu doar stupefiante sau substanțe psihotrope, ci orice expediere ilicită sau suspectă de a fi ilicită. Totodată, Convenția de la Palermo invită statele membre să adopte, conform art. 20, tehnici de anchetă speciale, precum „livrările supravegheate și, când consideră potrivit, alte tehnici de anchetă speciale cum sunt supravegherea electronică sau alte forme de supraveghere, operațiunile de infiltrare, în vederea combaterii eficiente a criminalității organizate". în acest sens, se impune semnarea de acorduri sau angajamente bilaterale sau multilaterale corespunzătoare pentru recurgerea Ia tehnici de anchetă speciale în cadrul cooperării internaționale. Convenția de la Palermo propune, de asemenea, în cuprinsul art. 19, pentru cauzele care fac obiectul anchetelor, urmăririlor sau procedurii judiciare în unul sau mai multe state, stabilirea de echipe de anchetă comune. Convenția de la Palermo are meritul invocării necesității de a adopta și măsuri care să întărească cooperarea cu serviciile de investigații și de reprimare. Aceste măsuri privesc forme de încurajare a persoanelor care au participat sau au calitatea de participant la grupările infracționale de a colabora cu organele de anchetă, în scopul furnizării către acestea de informații, în schimbul unor beneficii. Conform art. 26 din Convenție, fiecare stat parte ia măsuri corespunzătoare pentru a încuraja persoanele care participă sau au participat la grupuri infracționale organizate: a) să furnizeze informații utile autorităților competente în sprijinul anchetei și al culegerii de probe privind unele chestiuni, cum sunt: (i) identitatea, natura, alcătuirea, structura sau activitățile grupurilor infracționale organizate ori locul unde se află ele; (ii) legăturile, inclusiv la nivel internațional, cu alte grupuri infracționale organizate; (iii) infracțiunile pe care grupurile infracționale organizate le-au săvârșit sau ar putea să le săvârșească; b) acordarea unui ajutor efectiv și concret autorităților competente, care ar putea contribui la privarea grupurilor infracționale organizate de resursele lor sau de produsul infracțiunii.

157

Recomandarea Consiliul Europei nr. R (2005) 10 privind tehnicile speciale de anchetă în legătură cu infracțiunile grave, inclusiv acte de terorism Consiliul Europei, apreciind că tehnicile de investigare sunt numeroase și, în consecință, susceptibile să afecteze drepturile constituționale ale unei persoane, sugerează, în cap. II al acestei Recomandări, respectarea de către state, în adoptarea normelor interne, a următoarelor principii generale și condiții de implementare: 1. definirea în dreptul intern a circumstanțelor și a condițiilor în care autoritățile competente sunt îndreptățite să folosească tehnicile speciale de anchetă; 2. utilizarea tehnicilor speciale de investigare, ca fiind necesară într-o societate democratică; 3. tehnicile speciale de investigare trebuie să facă obiectul unui control din partea autorităților competente, prin autorizarea lor prealabilă, și a unui control a posteriori; 4. tehnicile speciale de anchetă nu trebuie folosite decât în cazul în care există indicii suficiente privitoare la comiterea unei infracțiuni; 5. folosirea tehnicilor speciale de investigare trebuie să fie proporțională cu consecințele utilizării acestora; 6. statele membre vor avea în vedere tehnicile de investigare cele mai puțin intruzive, dacă astfel de tehnici permit descoperirea infracțiunilor și sancționarea autorilor. Decizia-cadru 2002/465/JAI privind echipele comune de anchetă Consiliul Uniunii Europene consideră că pentru combaterea infracționalității transfrontaliere se impune a fi adoptat un instrument specific, respectiv echipele comune de anchetă, care ar trebui să se aplice în materie de trafic de droguri, trafic de persoane și terorism. În acest sens, conform art. 1 din Decizia-cadru, „autoritățile competente din cel puțin două state membre pot, de comun acord, să constituie o echipă comună de anchetă, cu un obiectiv precis și pentru o durată limitată, care poate fi prelungită cu acordul tuturor părților, în vederea desfășurării cercetărilor penale într-unul sau mai multe dintre statele membre care constituie echipa". Scopul acestui instrument specific, astfel cum este acesta definit de art. 1 alin. (9) din prezenta Decizie-cadru, este ca un membru detașat în echipa comună de anchetă să poată, în conformitate cu legislația sa internă și în limitele competențelor sale, să furnizeze echipei informații disponibile în statul membru care l-a detașat, în scopul desfășurării cercetărilor penale de echipă. Instrumente juridice internaționale privind confiscarea produselor infracțiunii Atât în cadru european, cât și în cadrul Organizației Națiunilor Unite, au fost adoptate instrumente specifice, în încercarea de a stopa activitățile crimei organizate, care vizează confiscarea veniturilor, bunurilor sau chiar a întregului patrimoniu obținut din activități ilicite. Acestea urmăresc, totodată, și recunoașterea reciprocă a ordinelor de sechestrare și de confiscare de către statele membre, ca măsură operațională necesară în vederea combaterii fenomenului. Scopul acestor demersuri legislative a fost crearea unui cadru normativ armonizat, omogen și coerent, întrucât indisponibilizarea activelor de origine criminală constituie o activitate complexă, ce nu poate fi combătută doar prin acțiuni individuale ale statelor membre, întrucât „se observă o tendință tot mai pronunțată de ajutor reciproc între diversele organizații criminale care, inclusiv, prin noile lor ramificații internaționale și prin diversificarea activităților, reușesc să depășească diferențele lingvistice sau de interese comerciale, orientându-se către traficuri comune, diminuând astfel costurile și maximizând profiturile, într-o perioadă de criză economică mondială". În conformitate cu articolul 5 alineatul (3) din Tratatul asupra Uniunii Europene, care instituie principiul subsidiarității, Uniunea trebuie să acționeze doar în cazul în care acțiunea propusă nu poate fi realizată în mod satisfăcător de către statele membre. Or, astfel cum se arată la pct. 2.4 din Propunerea de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului 2012/0036 (COD), „Uniunea Europeană este mai în măsură decât statele membre în mod individual să reglementeze înghețarea și confiscarea activelor provenite din săvârșirea de infracțiuni".

158

Asistăm, așadar, în ultimii ani, la o intensificare normativă în materie de confiscare, precum și la o varietate de forme de confiscare. Începând cu anul 2001 au fost propuse spre reglementare confiscarea prin echivalent, confiscarea extinsă, confiscarea ante delictum și confiscarea directă de la terți. Cadrul legislativ actual al Uniunii Europene privind înghețarea și confiscarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni rezidă în patru Decizii-cadru ale Consiliului, o Decizie a Consiliului și o Directivă: 1. Decizia-cadru 2001/500/JAI; 2. Decizia-cadru 2005/212/JAI; 3. Decizia-cadru 2003/577/JAI; 4. Decizia-cadru 2006/783/JAI; 5. Decizia 2007/845/JAI; 6. Directiva 2014/42/UE. Acestor instrumente legislative ale Uniunii Europene li s-au alăturat, de-a lungul timpului, și acte ale altor organisme ale Uniunii, dar și ale Organizației Națiunilor Unite, dintre care cele mai relevante sunt: 1. Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din anul 1988, conform căreia „fiecare parte poate avea în vedere răsturnarea sarcinii probei în ceea ce privește originea ilicită a produselor presupus ilicite sau a altor bunuri care pot face obiectul unei confiscări, în măsura în care aceasta are loc conform principiilor dreptului său intern și naturii procedurii juridice și a altor proceduri"; 2. Recomandarea 19 din Planul de acțiune 2000, intitulat „Prevenirea și controlul criminalității organizate: o strategie a Uniunii Europene pentru începutul noului mileniu", care a fost adoptat de Consiliu la 27 martie 2000 și care propune adoptarea unui instrument care „să prevadă posibilitatea introducerii în dreptul penal, civil sau fiscal, după caz, a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce privește sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune ce are legătură cu criminalitatea organizată"; 3. Convenția Națiunilor Unite de la Palermo propune statelor membre „modificarea legislației în sensul prevederii posibilității de a solicita autorului unei infracțiuni să dovedească originea licita a produsului prezumat al infracțiunii sau a altor bunuri care pot face obiectul confiscării"; 4. Rezoluția Parlamentului European din 25 octombrie 2011 referitoare la criminalitatea organizată în Uniunea Europeană promovează ideea unei confiscări civile fundamentată nu pe o hotărâre de condamnare, ci pe prezumții, conform modelului juridic adoptat în țările anglo-saxone. în consecință, bunurile sunt indisponibilizate independent de acțiunea penală și supuse probei provenienței licite. în măsura în care proveniența licită nu poate fi dovedită, aceste bunuri vor fi confiscate și reutilizate în scopuri sociale; 5. Propunerea de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind înghețarea și confiscarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni în Uniunea Europeană (2012/0036 (COD). Propunerea vizează stabilirea unor norme minime pentru consolidarea și armonizarea cadrului legislativ al statelor membre în vederea eficientizării procesului de confiscare în ceea ce privește confiscarea extinsă, confiscarea aplicată terților și confiscarea ce nu se bazează pe o hotărâre de condamnare. Toate aceste instrumente ale Uniunii Europene subliniază necesitatea unei abordări comune a instituției confiscării la nivel european, pentru a facilita cooperarea internațională în domeniul confiscării, întrucât recunoașterea reciprocă a hotărârilor de înghețare și de confiscare nu se poate aplica atâta timp cât există diferențe între legislațiile statelor membre. Decizia-cadru 2001/500/JAI privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea, confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunii Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului promovează ideea „confiscării valorii în cauză". în consecință, la nivel european, se propune introducerea unei noi instituții, confiscarea prin echivalent și recunoașterea reciprocă a acestei instituții.

159

Conform art. 3 din Decizia-cadru 2001/500/JAI, „fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca legislația și procedurile sale privind confiscarea produselor infracțiunii să permită, cel puțin în cazul în care aceste produse nu pot fi sechestrate, confiscarea unor bunuri de valoare corespunzătoare valorii produselor, atât în cadrul procedurilor pur interne, cât și în cadrul procedurilor inițiate la cererea altui stat membru, inclusiv a cererilor de executare a ordinelor de confiscare străine. Cu toate acestea, statele membre pot exclude confiscarea bunurilor de valoare corespunzătoare valorii produselor infracțiunii, în cazurile în care această valoare ar fi mai mică de 4000 EUR". Decizia-cadru 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea Decizia-cadru 2005/212/JAI abordează în manieră diferită instituția confiscării. în acest sens, se face distincție între confiscare și confiscare sporită, ca măsură ce va fi dispusă în cazul organizațiilor criminale. Așadar, conform art. 2 din Decizia-cadru, confiscarea vizează instrumentele și produsele care sunt rezultatul unei infracțiuni sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an. În schimb, în cuprinsul art. 3, intitulat „atribuții de confiscare sporite", se propune confiscarea în totalitate sau în parte a bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune comisă în cadrul unei organizații criminale, astfel cum este definită în Planul de acțiune 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală din statele membre ale Uniunii Europene. În consecință, confiscarea extinsă, astfel cum rezultă din amintita Decizie-cadru, vizează totalitatea bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru participare la o organizație criminală, în măsura în care o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării, considerată rezonabilă de către instanță, chiar și în situația în care bunurilor au fost transferate unei persoane juridice asupra căreia persoana respectivă exercită o influență determinantă. Rezoluția Parlamentului European din 25 octombrie 2011 referitoare la criminalitatea organizată în Uniunea Europeană În ciuda intervențiilor anterioare, cele două forme ale confiscării, dar cu precădere confiscarea extinsă, au fost adoptate relativ târziu și reglementate în manieră diferită, neunitară de majoritatea statelor membre. Pentru a răspunde acestei situații, Rezoluția Parlamentului European din 25 octombrie 2011 referitoare la criminalitatea organizată în Uniunea Europeană propune adoptarea unei Directive care să regândească instituția confiscării, sens în care, în cuprinsul pct 8, face Consiliului următoarele propuneri: „să elaboreze norme privind utilizarea eficientă a instrumentelor precum confiscarea extinsă și confiscarea care nu se bazează pe o hotărâre de condamnare; să încurajeze introducerea de instrumente în cadrul sistemelor juridice naționale, care să reducă pentru autorități sarcina probei în ceea ce privește originea bunurilor deținute de o persoană acuzată de o infracțiune legată de criminalitatea organizată; să includă norme care să permită reținerea și confiscarea ulterioară a bunurilor atribuite unor terțe persoane, sens în care acțiunile intermediarului să fie incriminate ca și infracțiuni distincte; să se prevadă că orice venit, legat direct sau indirect de comiterea de infracțiuni în relație cu crima organizată, poate face obiectul reținerii și confiscării". În consecință, propunerea vizează o regândire a instituției confiscării și reglementarea uneia noi la nivel național, respectiv confiscarea civilă, mecanism juridic adoptat în țările anglo-saxone, fundamentat pe non-condamnare, ca formă de recuperare a activelor la nivelul Uniunii Europene. Rezoluția Parlamentului European din 23 octombrie 2013 referitoare la crima organizată, corupție și spălarea de bani: recomandări cu privire la acțiunile și inițiativele care se impun. Această rezoluție reiterează, asemenea Rezoluției anterioare, necesitatea unei abordări comune la nivel european, respectiv crearea unui cadru legislativ omogen și coerent în materie.

160

Promovează, de asemenea, ideea unei confiscări civile, sens în care, conform pct. 27 din Rezoluție, „invită statele membre, pe baza celor mai avansate dispoziții legislative naționale, să introducă modele de confiscare nu pe bază de sentință de condamnare, în situațiile în care, în temeiul probelor disponibile și a unei decizii emise de autoritatea judiciară, se poate stabili că bunurile în discuție provin din activități infracționale sau sunt utilizate pentru desfășurarea unor astfel de activități". Totodată, conform pct. 29, solicită Comisiei adoptarea de instrumente care să garanteze în mod eficace recunoașterea reciprocă a ordinelor de sechestru și de confiscare în Uniunea Europeană. Directiva 2014/42/UE privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană (Directiva Macovei) Astfel cum se arată la punctul 9, Directiva 2014/42/UE vizează revizuirea și extinderea dispozițiilor Deciziilor-cadru 2001/500/JAI și a Deciziei-cadru 2005/212/JAI. Aceste Decizii-cadru ar trebui să fie parțial înlocuite pentru statele membre care nu au obligații în temeiul directivei respective. Obiectivul principal al noului instrument legislativ european constă în extinderea instituției confiscării în sensul neutralizării tuturor bunurilor provenite din infracțiuni prin extinderea sferei de incidență a acestei măsuri la toate tipurile de bunuri care provin din activități infracționale, chiar dacă se află în posesia unor terți și indiferent de localizarea geografică a acestora, în Uniunea Europeană sau în state terțe. Principalii piloni ai acestei directive sunt: Bunurile supuse confiscării Conform art. 4 alin. (1) din Directivă, statele membre au obligația de a adopta măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a instrumentelor și a produselor infracțiunii sau a unor bunuri care reprezintă din punct de vedere valoric echivalentul unor astfel de instrumente sau produse. Directiva prevede o definiție extinsă a bunurilor care pot face obiectul înghețării (sechestrării] și al confiscării. Noțiunea de bunuri, astfel cum este circumscrisă în cuprinsul art. 2 alin. (2) din Directivă, desemnează bunuri de orice fel, corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum și acte sau instrumente juridice care dovedesc un titlu sau un drept asupra acestor bunuri. Prin noțiunea de produse, astfel cum este descrisă în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Directivă, se înțelege orice avantaj economic obținut, în mod direct sau indirect, din săvârșirea unei infracțiuni. Acest avantaj privește orice tip de bun, indiferent de forma acestuia, dobândită în urma transformării și reinvestirii sale, precum și orice alt beneficiu de valoare. Proveniența bunurilor Conform art. 5 din Directiva 2014/42/UE, confiscarea vizează bunurile unei persoane condamnate pentru o infracțiune susceptibilă să genereze beneficii economice, dacă în baza circumstanțelor cauzei rezultă că acestea provin din activități infracționale. Așadar, bunurile supuse confiscării trebuie să provină din activități infracționale, fără a se circumscrie expres sfera acestora. Cu toate acestea, în cuprinsul art. 5 alin. (2), se arată că noțiunea de infracțiune include cel puțin: a) corupția activă și pasivă din sectorul privat, precum și corupția activă și pasivă care implică funcționari ai instituțiilor Uniunii sau ai statelor membre; b) infracțiunile legate de participarea la o organizație criminală; c) incitarea sau recrutarea unui copil în scopul participării la spectacole pornografice, obținerea de foloase sau exploatarea unui copil în orice alt fel în acest scop; d) afectarea ilegală a integrității unui număr semnificativ de sisteme informatice și afectarea ilegală a integrității unor astfel de date; e) o infracțiune pasibilă de o pedeapsă maximă privativă de libertate de cel puțin patru ani. În consecință, orice activitate infracțională poate genera confiscarea, limita de pedeapsă, respectiv pedeapsa închisorii de cel puțin 4 ani, alături de alte activități, fiind condiții arătate cu titlu exemplificativ pentru situația în care legiuitorul intern ar dori să limiteze sfera de incidență a confiscării. O altă condiție pentru a putea fi dispusă confiscarea este convingerea instanței că bunurile

161

provin din activități infracționale. Convingerea instanței se formează în baza circumstanțelor cauzei, inclusiv a elementelor de fapt și a probelor disponibile, disproporția vădită între venitul legal și valoarea bunurilor deținute fiind evidențiată în Directivă cu titlu de exemplu. În concluzie, Directiva lărgește sfera de incidență a instituției confiscării extinse la un număr mai mare de infracțiuni, cu atât mai mult cu cât limita de pedeapsă de 4 ani nu este o condiție obligatorie, statele având competența de a reglementa aplicarea acestei măsuri și în cazul altor infracțiuni, altele decât cele expres prevăzute în Directivă. Totodată, Directiva oferă instanțelor de judecată posibilitatea de a aprecia asupra provenienței ilicite a bunurile prin raportare la toate circumstanțele cauzei, instanțele nefiind ținute doar de disproporția vădită între venitul licit și valoarea bunurilor deținute. Noutatea adusă de Directivă constă în faptul că măsura confiscării poate fi pronunțată și în lipsa unei hotărâri de condamnare, cel puțin în situația în care imposibilitatea condamnării este rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, cu condiția ca față de aceasta să se fi inițiat proceduri penale care, în cazul prezenței persoanei cercetate, ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare. Confiscarea aplicată terților Directiva instituie obligativitatea de a reglementa măsura confiscării directe din patrimoniul terților, astfel încât să existe posibilitatea legală de a confisca direct bunurile transferate de o persoană suspectată sau învinuită în patrimoniul unor terți în scopul sustragerii acestor bunuri de la confiscare. Directiva prevede obligativitatea reglementării acestei măsuri, cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe faptul că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării. Reaua credință a terților poate fi dedusă din elemente de fapt sau circumstanțe concrete, exemplificându-se în acest sens transferul cu titlu gratuit sau dobândirea unui bun la un preț evident mai mic decât prețul pieței. Reutilizarea socială a bunurilor confiscate Unul dintre obiectivele acestei Directive este reglementarea expresă în dreptul intern al statelor membre a reutilizării bunurilor confiscate în scop economic și social. Bunurile confiscate ar trebui distribuite entităților locale, care să le valorifice în scopuri instituționale și sociale, astfel încât acestea să fie folosite în interesul comunităților locale. în acest scop, se impune înființarea unei agenții specializate în colectarea și distribuirea acestor bunuri confiscate autorităților locale sau asociațiilor, agenție care să se preocupe de valorificarea economică, culturală și socială a acestor bunuri.

162

12.Modele legislative de incriminare a infracțiunilor de criminalitate organizată. Drept comparat. Infracțiunile asociative. Relevanță normativă și caracteristici structurale Infracțiunile asociative sunt infracțiuni care sancționează diverse conduite de participare la acțiuni infracționale care reclamă un anumit grad de organizare și care domină piețele ilicite. Majoritatea legislațiilor penale ale statelor europene au sancționat, de-a lungul timpului, asocierile infracționale prin incriminări precum asocierea subversivă, complotul sau banda armată, incriminări care, cu trecerea anilor, s-au dovedit ineficiente în raport cu realitatea socială. în ciuda intervențiilor suprastatale în sensul definirii asocierilor infracționale complexe și al diferențierii lor de alte forme de asocieri infracționale, legislațiile europene nu au ajuns la un numitor comun în privința denumirii lor. Cu toate acestea, indiferent de denumirea lor, participarea ia o asociere infracțională este apreciată în toate legislațiile europene ca fiind o infracțiune-obstacol, de pericol social abstract, distinctă de infracțiunea materială-scop, dar incriminată tocmai pentru a proteja o valoare socială concretă. Ca răspuns instituțional la noile forme de criminalitate organizată, majoritatea statelor europene au reglementat alte infracțiuni, precum asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și grupul infracțional organizat. Excepție fac state precum Franța sau Elveția, care reglementează doar asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, în timp ce banda organizată este prevăzută ca fiind o circumstanță agravantă, respectiv o dispoziție de drept penal general, aplicabilă în cazul comiterii anumitor infracțiuni, sau Germania, care sancționează doar asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, iar banda organizată este o circumstanță agravantă specială, de recalificare a anumitor infracțiuni, prevăzută expres în textele de lege care le reglementează. Majoritatea legislațiilor includ, însă, aceste fapte ilicite comise de grupări infracționale în categoria infracțiunilor contra ordinii publice. Infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni reglementează o activitate criminală domestică, națională și, de cele mai multe ori, temporară. Așadar, asocierea sancționează comiterea în bandă a anumitor infracțiuni, fără a prezenta, însă, periculozitatea infracțiunilor de crimă organizată. În contextul noilor manifestări sociale ale grupărilor infracționale, această incriminare s-a dovedit ineficientă, astfel că majoritatea legislațiilor europene au incriminat și participarea la un grup infracțional organizat, cu precădere după adoptarea Convenției de la Palermo. Grupul infracțional organizat se deosebește de asocierea infracțională prin periculozitate, varietatea obiectivelor și a instrumentelor folosite în atingerea acestor obiective. În acest context social, se impun noi intervenții legislative care să înfrunte aceste situații de anvergură. În consecință, în cazul legislațiilor care au incriminat participarea la un grup infracțional organizat, remarcăm o continuă completare a conduitelor participative, de la simplul participant sau autor al infracțiunii scop, la finanțator sau lider al grupării infracționale, în acest sens, dificultatea de a trage la răspundere autorul moral al infracțiunii a fost surmontată prin incriminarea tuturor contribuțiilor, directe sau indirecte, materiale sau morale. Astfel, spre exemplu, Codul penal spaniol distinge sub aspect sancționator între membros activos și o conduită externă en todo caso rilevante, iar Codul penal german distinge între o conduită de susținere untersluztsau de propaganda fur sie wirbt. Remarcăm și faptul că legiuitorul italian a incriminat explicit în cuprinsul art. 416 bis C. pen. It., care reglementează asocierea la un grup mafiot, activități care au un scop aparent licit, dar care au fost comise prin metode de tip mafiot, precum intimidarea, supunerea și devotamentul. Așadar, deși scopul acțiunii grupării este unul aparent licit, aceasta este incriminată, date fiind modalitățile operative de comitere ale grupării, precum forța de intimidare, supunere și devotament, considerate, de altfel, și elemente structurale ale grupării. Elementele comune ale celor două infracțiuni, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și grupul infracțional organizat sunt elementul subiectiv și consumarea infracțiunii. Ambele infracțiuni pot fi comise doar cu intenție și se consumă în momentul aderării sau favorizării 163

grupării, indiferent de comiterea infracțiunii scop. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni Asocierea în scopul săvârșirii de infracțiuni a fost incriminată în majoritatea legislațiilor europene anterior demarării luptei împotriva crimei organizate. Participarea la aceste grupări a fost incriminată fie sub forma unei activități infracționale distincte ce intră în concurs cu infracțiunea scop, dar și ca circumstanță de agravare a represiunii și de recalificare a unei alte infracțiuni, precum în legislația franceză, elvețiană sau germană. În toate legislațiile supuse prezentei analize, infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni face parte din categoria infracțiunilor contra ordinii publice, infracțiuni ce amenință drepturile altora, fără însă a le aduce o atingere concretă. Excepție face Spania, care include această infracțiune în categoria infracțiunilor privitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și a libertăților publice, distinct de organizația criminală care este inclusă în categoria infracțiunilor contra ordinii publice. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni este apreciată ca fiind o infracțiune obstacol, care permite reprimarea unui comportament înainte ca acesta să se materializeze în fapte concrete ce ar putea aduce atingere altor valori sociale. Pe de altă parte, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni nu este sancționată ca act preparator, ci ca infracțiune sui generis. Din punct de vedere obiectiv, asocierea se distinge de alte asocieri infracționale, cu precădere față de grupul infracțional organizat, prin: elemente de tip structural Asocierile infracționale sunt, în general, organizații simple, fragile și mobile. Ierarhizarea structurii este una mai puțin riguroasă, fapt care determină, implicit, o relație mai apropiată, de colaborare între membrii grupării. Pluralitatea de agenți nu reprezintă un element constitutiv al normei de incriminare. Majoritatea legislațiilor analizate nu prevăd ca și cerință structurală un anumit număr de membri. În acest context, asocierea poate fi constituită doar de către două persoane care sunt animate de același obiectiv, respectiv desăvârșirea unui plan delictual prestabilit. Așadar, preexistența unui obiectiv și a unui plan delictual, fie el și minimalist, distinge asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni de pluralitatea ocazională de făptuitori. Structura asocierilor infracționale, fie ea și rudimentară, este aptă să concretizeze planul infracțional. Asocierile infracționale simple nu sunt fundamentate pe principul autorității, ci pe principiul colaborării în realizarea unui plan comun. În consecință, profitul nu e dirijat diferențiat spre anumiți membri ai grupării, preponderent spre liderii grupării, ci împărțit între participanții la infracțiune. program infracțional Programul infracțional al asocierilor infracționale este unul generic, respectiv comiterea de infracțiuni. Scopul comiterii de infracțiuni nu este precizat. Asocierea nu trebuie să vizeze în mod obligatoriu o îmbogățire personală, criteriu care, de altfel, o diferențiază de grupul infracțional organizat. În cazul acestor asocieri nu se impun cerințe cu privire la modalitatea de realizare a infracțiunilor scop, prin mijloace specifice precum violență, amenințare sau intimidare. Totodată, în cazul asocierilor infracționale, nu se impune o continuitate a conduitei membrilor asocierii, în scopul obținerii unor profituri sau avantaje care ar putea contribui la consolidarea structurii. Cu toate acestea, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni „este o infracțiune continuă, care persistă atâta timp cât persistă gruparea, căci implică o succesiune de atitudini, deliberări, rezoluții legate printr-o unitate de scopuri și concepții". element moral Elementul moral cerut pentru tragerea la răspundere a unei persoane este cunoașterea naturii grupării, a activității sale sau a obiectivelor criminale. Criteriul subiectiv este elementul comun al acelor două forme de organizare infracțională, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și grupul infracțional organizat. Voința și dorința de a contribui la realizarea unei sinergii criminale este, de altfel, elementul dominant în sânul grupării. Toți membrii asocierii sunt animați de voința de a contribui la realizarea planului

164

delictual, fie el și minimal, precum în cazul asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni. Grupul infracțional organizat În ciuda numeroaselor intervenții suprastatale, legislațiile europene nu au ajuns la un numitor comun în privința încadrării formelor de asociere complexe sau a denumirii acestora. Un prim demers în acest sens l-a constituit Convenția de la Palermo din anul 2000, care denumește această formă de asociere ca fiind un grup infracțional organizat și o diferențiază de alte asocieri prin elemente de tip structural, precum criteriul numeric, structura organizatorică sau gravitatea infracțiunii scop, precum și în funcție de scopul asocierii, respectiv obținerea, direct ori indirect, a unui avantaj financiar sau a unui alt avantaj material. Consiliul Uniunii Europene, în încercarea de armonizare a legislațiilor penale europene, a propus o definiție a acestei asocieri infracționale în Acțiunea Comună 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 și în Decizia-cadru 2008/841/JAI. Decizia-cadru 2008/841/JAI, care înlocuiește Acțiunea Comună 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 a Consiliului Uniunii Europene, și care reclamă necesitatea incriminării participării la o organizație criminală de către statele membre ale Uniunii Europene, propune o nouă definiție a organizației criminale, dar și a unei alte forme de asociere, denumită asociere structurată. Chiar dacă denumirea propusă de Convenția de la Palermo pentru acest tip de asociere este de grup infracțional organizat, iar cea propusă de Decizia-cadru 2008/841/JAI este de organizație criminală, singurele diferențe față de propunerea Convenției de Palermo constau în reducerea numărului membrilor grupării la un minimum de două persoane, precum și în circumscrierea infracțiunii scop exclusiv în funcție de cuantumul pedepsei privative de libertate sau de cel al măsurii de siguranță privative de libertate. În consecință, în ambele variante, grupul infracțional organizat se diferențiază de alte asocieri infracționale, prin: elemente de tip structural În privința elementelor de tip structural, grupul infracțional organizat se caracterizează prin componența grupării, ierarhizare a sarcinilor și a funcțiilor, dar și prin mijloacele de comitere a infracțiunii. Elementul organizatoric reprezintă, așadar, elementul definitoriu al acestei dialectici criminale. Majoritatea legislațiilor europene apreciază că se impune un minim de trei persoane pentru ca o grupare infracțională să cadă sub incidența unei astfel de norme, conform modelului propus de Convenția de la Palermo, deși propunerea Deciziei-cadru 2008/841/JAI este de reducere a numărului de membri la doi. De cele mai multe ori, organizațiile criminale sunt structuri complexe, a căror adevărată componență este necunoscută grație legii tăcerii, care domină în cadrul lor, dar al căror număr depășește, cu siguranță, cifra trei. Acest fenomen „pare o problemă de calitate, dar, înainte de toate, este o problemă de cantitate". Ierarhizarea sarcinilor și a funcțiilor constituie un alt element definitoriu al structurilor complexe, aspect care, evident, are ca și consecință și o ierarhizare a profiturilor. În timp ce în cazul asocierilor infracționale profitul este împărțit între participanții la asociere, în cazul grupurilor infracționale organizate acesta este dirijat disproporționat, dar proporțional cu funcția deținută, între membri grupării. Tot referitor la profit, caracteristic organizațiilor criminale este reinvestirea unei părți din profit în activități licite în scopul prosperității acestora. Absența transparenței vizează nu numai existența și componența grupării, ci și actele ilicite întreprinse. Disimularea calificată și sistematică a activităților ilicite se realizează, de cele mai multe ori, prin activități de spălare a produsului infracțiunii și de reinvestire a acestuia în activități legale. Pertinente sunt, evident, și mijloacele de comitere a infracțiunii, respectiv violența și forța de intimidare, mijloace care contribuie în mod semnificativ la atingerea scopurilor ilicite ale grupării, respectiv dobândirea unor foloase injuste. Mijloacele de săvârșire a infracțiunii au un rol covârșitor în exercitarea unei influențe asupra politicului, administrației publice sau justiției, în scopul deținerii unui monopol asupra unor sectoare de activitate productive de capital. Activitățile grupărilor de tip infracțional au, de cele mai multe ori, un caracter transnațional,

165

fapt care permite spălarea produsului infracțiunii și, evident, reinvestirea acestuia în alte activități cu caracter aparent legal. O altă caracteristică a grupărilor infracționale constă în fizionomia infracțiunilor scop, modalitatea de comitere a acestora, caracterul, de cele mai multe ori, transnațional al acestor fapte, dar și flexibilitatea membrilor grupării de a exploata realitatea socială și de a comite fapte ilicite productive de capital. Dincolo de elementele clasice, identificabile în normele de incriminare, putem distinge și alte caracteristici ale grupărilor organizate, precum livrarea de bunuri și servicii ilegale. Producerea și distribuirea de bunuri sau servicii răspunde solicitărilor de pe piața neagră, în corelație strânsă cu activitatea legală. Astfel, grupările infracționale vizează, cu precădere, exploatarea zonei gri a economiei, în acest fel fiind reduse și riscurile. Protecția este, însă, sporită prin cooptarea în cadrul structurilor a personajelor influente din zona politicului, administrației sau poliției. Strategia de cooptare a pieței, de marketing, diferă, însă, de strategia de coordonare a grupării, aceasta din urmă fiind organizată după norme subculturale, precum violența pentru menținerea coeziunii de grup, acorduri tacite de loialitate, supunere. Problema este, însă, alta, respectiv că „acestea nu încearcă să creeze o contra-putere în afara statului, ci tind să domine puterea în interiorul statului”. Criminalitatea organizată în perspectiva legislațiilor europene - scopul asocierii Scopul principal vizat de grupările infracționale este stabilirea de parteneriate și legături cu structurile decizionale statale, fapt care permite acapararea structurilor comerciale în legătură directă cu administrațiile locale, respectiv atrage cu ușurință de fonduri publice, dar și aparența de legalitate. Au fost abandonate, treptat, de către marile grupări infracționale, activități precum prostituția, jocurile de noroc sau traficul de persoane în favoarea altor activități mai productive, precum exportul, monopolul serviciilor publice, al privatizărilor sau contrafacerea de produse, iar, pe plan extern, exportul de materii prime și produse contrafăcute sau schimburi intracomunitare între societăți fictive în scopul rambursării ilegale de TVA. Evident este faptul că între infracțiunile scop, chiar dacă sunt aparent diferite, vizând sectoare de activitate contrastante, există o legătură funcțională, întrucât au același obiectiv, respectiv obținerea unor avantaje financiare pentru grupare. Organizațiile criminale sunt descrise în Rezoluția Parlamentului European din 23 octombrie 2013 ca fiind organizații „cu o structură reti- culară, caracterizată prin niveluri ridicate de flexibilitate, mobilitate, relaționare și interetnicitate, precum și cu capacitate de infiltrare și mimetism accentuate”, sens în care „reușesc să depășească diferențele lingvistice sau de interese comerciale, orientându-se către traficuri comune, diminuând astfel costurile și maximizând profiturile, într-o perioadă de criză economică mondială". Modele legislative de incriminare a infracțiunilor de criminalitate organizată Cu toate eforturile în vederea armonizării legislației europene, există diferențe semnificative în ceea ce privește sistemele legislative naționale, încercând o prezentare comparativă a legislațiilor naționale ale unor state membre ale Uniunii Europene, dar și a unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, Elveția, în materia incriminării activităților de criminalitate organizată, am semnala existența a două categorii de modele legislative: un model de incriminare unic, având ca bază fie incriminarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, fie numai a grupului infracțional organizat, și un model dual de incriminare, în care infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni coexistă cu incriminarea infracțiunii de grup infracțional organizat. Este de remarcat faptul că și în cazul modelelor unitare de incriminare, de regulă, infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni este dublată de incriminarea, ca circumstanță agravantă, generală sau specială, a comiterii infracțiunilor în bandă organizată. În privința surselor legislative, este de menționat că toate statele au recurs, pe lângă incriminările existente sau introduse în Codurile penale, și la legiferarea prin legi speciale având ca obiect de reglementare exclusiv criminalitatea organizată sau modificarea codurilor existente.

166

Modele legislative de incriminare unice România Contextul legiferării La origine, lupta împotriva criminalității organizate în România a îmbrăcat modelul dual de incriminare, alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni existentă în Codul penal din anul 1968, în vigoare până în anul 2014, existând și infracțiunea de grup infracțional organizat incriminată prin Legea nr. 39/2003. Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1.02.2014, a renunțat la incriminarea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, preluând în cuprinsul său doar infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, într-o definiție sensibil diferită de cea prevăzută de Legea nr. 39/2003. Codul penal din 1968, asemeni altor Coduri penale europene, conținea incriminarea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Articolul 323 din acest Cod incrimina „fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele arătate în art. 167 C. pen. rom., ori aderarea sau sprijinirea sub orice forma a unei astfel de asocieri", pedepsind-o cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea ce intra în scopul asocierii. Dacă fapta de asociere era urmată de săvârșirea unei infracțiuni, se aplica celor care au săvârșit infracțiunea respectivă pedeapsa pentru acea infracțiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de asociere. Nu se pedepseau persoanele care denunțau autorităților asocierea mai înainte de a fi descoperită și de a se fi început săvârșirea infracțiunii care intra în scopul asocierii. La 14 decembrie 2000, România a semnat la Palermo Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul adițional privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și al copiilor, precum și Protocolul adițional împotriva traficului de migranți pe calea terestră, a aerului și pe mare. În vederea reprimării actelor de criminalitate organizată se impunea, pe lângă ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și a celor două Protocoale adiționale semnate de România, elaborarea unui act normativ care să asigure, pe de o parte, crearea cadrului juridic corespunzător în domeniu, iar, pe de altă parte, transpunerea în dreptul intern a prevederilor documentelor juridice internaționale menționate. Acest proiect de act normativ a fost înscris în Programul acțiunilor prioritare pentru pregătirea aderării României la NATO, având ca termen pentru intrarea în vigoare data de 15 septembrie 2002. Reacția autorităților a fost destul de târzie, întrucât abia prin Legea nr. 39/2003 s-a creat cadrul legislativ privind prevenirea și combaterea criminalității organizate,- iar prin Legea nr. 508/2004 s-a înființat Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, ca unică structură din cadrul Ministerului Public specializată în combaterea și investigarea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism. Legea nr. 39/2003 incrimina în art. 7 infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, definită ca fiind activitatea de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup. Infracțiunea se pedepsea cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, fără ca pedeapsa aplicată să fie mai mare decât sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intra în scopul grupului infracțional organizat. Grupul infracțional organizat era definit în mod identic cu prevederile art. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

167

Infracțiunile în scopul cărora era constituit grupul infracțional organizat erau infracțiuni grave, precum infracțiunile de omor, trafic de organe, trafic de droguri sau precursori, spălarea banilor, infracțiuni de corupție, contrabanda, evaziunea fiscală, bancruta frauduloasă, infracțiuni săvârșite prin intermediul sistemelor și rețelelor informatice sau de comunicații, precum și orice altă infracțiune pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii al cărei minim special era de cel puțin 5 ani. Dacă constituirea grupului infracțional organizat era urmată de săvârșirea unei infracțiuni grave, se aplicau regulile de la concursul de infracțiuni. Potrivit legii, nu constituia grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu avea continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului. Legea prevedea, de asemenea, că nu se pedepsea persoana care denunța autorităților grupul infracțional organizat mai înainte de a fi fost descoperit și de a se fi început săvârșirea infracțiunii grave care intra în scopul acestui grup. Persoana care a săvârșit infracțiunea de constituire a grupului infracțional organizat și vreuna din infracțiunile programate, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății denunța și facilita identificarea și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membrii ai unui grup infracțional organizat, beneficia de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. După intrarea în vigoare a noului Cod penal, în condițiile în care prin art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal au fost abrogate art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, iar infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 323 din C. pen. anterior) nu se mai regăsește în noul Cod penal, s-a pus problema dezincriminării infracțiunilor prevăzute de art. 323 C. pen. rom. din 1968 și de art. 8 din Legea nr. 39/2003, din moment ce în noul Cod mai incriminează prin art. 367 doar constituirea unui grup infracțional organizat. Întrucât soluțiile jurisprudențiale nu erau unitare, unele instanțe considerând că cele două infracțiuni au fost dezincriminate, iar altele că, dimpotrivă, au fost preluate în cuprinsul art. 367 C. pen. rom., s-a impus intervenția înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „faptele prevăzute de art. 323 C. pen. anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 C. pen. rom., nefiind dezincriminate". Prin decizia supusă analizei, înalta Curte ajunge la concluzia că între pluralitatea constituită reglementată de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și cea incriminată prin art. 323 C. pen. rom. din 1968 nu au existat alte diferențe decât cea dată de tipul infracțiunii scop (infracțiune gravă, în ceea ce privește art. 7 din legea specială) și cea privind obținerea unui beneficiu financiar sau material (tot în privința infracțiunii din legea specială). De asemenea, s-a concluzionat și că între pluralitatea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 și cea incriminată prin art. 323 C. pen. rom. din 1968 nu există diferențe, ci, dimpotrivă, cele două dispoziții legale se suprapun, neincriminând infracțiuni distincte. S-a apreciat că și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003 doctrina și jurisprudența defineau asocierea prin aceleași elemente care se regăsesc în art. 2 lit. a), respectiv grupare de persoane, organizare, disciplină internă, reguli specifice în privința ierarhiei și a atribuțiilor, elemente ce deosebeau pluralitatea constituită de cea ocazională; în aceeași ordine de idei, s-a considerat de către Curte că existența tezei finale a art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, care prevedea că nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni, și care nu are continuitate sau structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului, nu poate impune concluzia că aceasta era definiția grupului prevăzut în art. 8 din lege, întrucât, de fapt, aceste elemente aveau rolul de a distinge pluralitatea constituită de cea ocazională (participația penală). S-a concluzionat, astfel, că distincțiile cu care a operat practica judiciară după apariția Legii nr. 39/2003 în ceea ce privește modul de organizare al celor două forme de pluralitate constituită (distincții referitoare la dezvoltarea, organizarea pe verticală în cadrul grupului și pe orizontală în ipoteza asocierii din Codul penal, o mai bună organizare și roluri

168

prestabilite în cazul art. 7) nu ar fi fost justificate, deoarece textele de lege nu impuneau asemenea distincții. Soluția și argumentele care o susțin, respectiv negarea unor diferențe reale între cele trei infracțiuni, în afară de scopul comiterii unor infracțiuni grave și de urmărirea unui beneficiu material, dovedesc cu certitudine faptul că, fie anterior intrării în vigoare a noului Cod penal doctrina și jurisprudența au operat în privința identificării tipului de pluralitate constituită cu distincții care în realitate nu existau, fiind vorba de o lungă practică fundamental greșită, inclusiv la nivelul instanței supreme, fie faptul că argumentele aduse prin Decizia nr. 12/2014 nu sunt corecte, fiind menite a forța, contrar practicii majoritare instituite la nivelul Curților de Apel și chiar la nivelul înaltei Curți, o argumentație în sensul negării dezincri- minării art. 323 C. pen. rom. din 1968 și a art. 8 din Legea nr. 39/2003, pentru a răspunde nevoii de apărare a ordinii sociale. Concluzia apare ca firească în condițiile în care cele două opinii delimitate temporal de intrarea în vigoare a noului Cod penal sunt diametral opuse, ireconciliabile, astfel încât ele nu pot fi deopotrivă corecte. Astfel, este de observat că însăși înalta Curte a pronunțat hotărâri prin care s-a considerat că trebuie reținută existența infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. rom., iar nu a celei prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, chiar și în situația în care scopul grupării constituite din mai mult de trei membri îl reprezenta comiterea de infracțiuni grave, iar acestea au adus un beneficiu material membrilor săi (ceea ce, conform opticii actuale, ar fi trebuit să conducă spre o soluție contrară), distincția fiind făcută în mod explicit pe baza criteriului structurii piramidale, constatându-se că în concret aceasta lipsește. Cu titlu de exemplu, indicăm Decizia penală nr. 2226 din 12.06.2009, prin care înalta Curte de Casație și Justiție a decis că „inițierea și constituirea de către trei persoane a unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni privind traficul de persoane, grup care nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru existența unui grup infracțional organizat, urmate de săvârșirea, de către aceleași persoane împreună, a infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori, prin înșelăciune, exploatarea victimelor constând în obligarea la practicarea prostituției, întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. de la 1968, cât și elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori, aflate în concurs real de infracțiuni". Condițiile la care s-a referit Curtea, în sensul constatării neîntrunirii lor pentru ca gruparea să îndeplinească cerințele grupului infracțional organizat, sunt cele referitoare la structura piramidală, deci la un element ce privește structura grupului, iar nu scopul său. S-a considerat, așadar, că asociindu-se în vederea obținerii de câștiguri ilicite prin limitarea dreptului de voință și acțiune a celor patru victime, între care una minoră, deci sub forma unui grup cu o anume specializare, dar fără o structură piramidală conformă cu art. 7 din Legea nr. 39/2003, condamnarea inculpaților, care au obținut beneficii în sumă de 20.000 euro, 3.000 euro și respectiv 17.000 euro, trebuie să se facă pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de persoane, trafic de minori, inițiere și constituire a unui grup în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat laart. 323 alin. (1) C. pen. rom. Or, dacă s-ar fi aplicat argumentele prezentate în cuprinsul Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014, ar fi trebuit să se concluzioneze că pluralitatea de infractori întrunește condițiile pentru a se reține existența unui grup infracțional organizat, deoarece infracțiunea scop era una considerată gravă în sensul art. 2 lit. b) pct. 12 din Legea nr. 39/2003 (infracțiuni privind traficul de persoane și infracțiuni în legătură cu traficul de persoane). Într-o altă cauză, prin Decizia penală nr. 924/18.03.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut Sentința penală nr. 158/25.06.2012 a Curții de Apel Timișoara, însușindu-și, astfel, motivarea potrivit căreia cea mai importantă distincție între un grup infracțional organizat și o asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni este organizarea pe verticală a grupului infracțional organizat, decurgând din voința proprie a celor care l-au creat și îl formează, organizare care în speță nu exista, neputându-se confunda organigrama profesională cu o organizare pe verticală a activității infracționale. Prin urmare, în cauză a fost schimbată încadrarea juridică a faptei dată prin rechizitoriu, reținându-se existența infracțiunii prevăzute de art. 323 din vechiul Cod penal, iar nu a celei prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, fiind vorba de o pluralitate constituită ai cărei

169

membri cooperau de pe poziții de egalitate. Trebuie subliniat că s-a reținut incidența prevederilor art. 323 C. pen. rom., deși infracțiunea scop era tot una gravă, potrivit art. 2 lit. b) pct. 16 din Legea nr. 39/2003 (contrabanda), iar membrii asocierii, care erau în număr mai mare de trei, au obținut beneficii financiare din activitățile desfășurate. Pe cale de consecință, și în acest caz, distincția între cele două infracțiuni a fost făcută pe considerente ce țin de structura și organizarea grupului, iar nu pe baza criteriilor enunțate de Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014. În ceea ce ne privește, considerăm că opiniile doctrinare și jurisprudențiale anterioare intrării în vigoare a noului Cod penal sunt cele corecte și, implicit, că infracțiunile prevăzute de art. 323 C. pen. rom. de la 1968 și cele ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 au fost dezincriminate. Astfel, deși suntem de părere că, într-adevăr, între asocierea prevăzută de art. 323 C. pen. rom. anterior și grupul infracțional neorganizat prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu există diferențe, considerăm că între art. 323 C. pen. rom de la 1968 și art. 7 din Legea nr. 39/2003 există și diferențe date de tipul de organizare, altele decât cele prevăzute explicit de legiuitor (scopul comiterii de infracțiuni grave și urmărirea unui beneficiu material). Considerăm că este doar parțial adevărată afirmația că existența tezei finale a art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, care prevedea că nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni, și care nu are continuitate sau structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului, nu poate impune concluzia că aceasta era definiția grupului prevăzut în art. 8 din Lege, ci, de fapt, aceste elemente aveau rolul de a distinge pluralitatea constituită de cea ocazională (participația penală]. Susținerea apare ca justificată, în opinia noastră, numai cu privire la primele aspecte enumerate de textul legal, respectiv caracterul ocazional al grupării și constituirea acesteia în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni, acestea fiind, într-adevăr, criterii ce diferențiază pluralitatea ocazională de cea constituită. Restul criteriilor, însă, nu mai au aceeași menire, ci sunt necesare distincției între diferitele forme ale pluralității constituite, căci continuitatea, structura determinată ori rolurile prestabilite pentru membrii săi sunt elemente ce diferențiază grupul organizat de simpla asociere, ele fiind pe paliere diferite în primul rând ca și structură, ca și nivel de organizare, fiind la un nivel superior în cazul grupului. Deși în prezent înalta Curte contestă utilitatea și chiar realitatea criteriilor ce țin de structura și organizarea grupărilor, considerând că ele nu permit diferențieri între infracțiuni, este de remarcat faptul că și în doctrina de actualitate se mențin opiniile potrivit cărora „existența unei discipline interne, a unei subordonări ierarhice sau a unor reguli privind rolurile membrilor grupului condiționează infracțiunea rezultând din cerința coordonării acțiunii acestuia". Deși comentariul privește art. 367 C. pen. rom., el este pe deplin aplicabil și fostului art. 7, în condițiile în care cerințele la care ne referim, ce țin de structura grupării, de gradul său superior de organizare, indiferent de scopul urmărit, au rămas neschimbate, între cele două norme neexistând diferențe sub acest aspect. Însuși faptul că a fost necesară intervenția legislativă din 2003, prin incriminarea unei noi infracțiuni, a fost un răspuns la realitățile sociale, la evoluția criminalității organizate, vechile forme de incriminare nemaifiind suficiente pentru a le combate, deși simpla menținere a art. 323 C. pen. rom. de la 1968 ar fi permis sancționarea asocierilor și atunci când scopul era comiterea de infracțiuni grave (căci textul nu distingea între diferitele tipuri de infracțiuni], și atunci când gruparea acționa în vederea obținerii unui beneficiu financiar sau material (căci norma nu era limitată în nici un fel ca sferă de incidență din această perspectivă], și atunci când erau cel puțin trei membri (din moment ce textul existent la acea dată permitea sancționare inclusiv a unei asocieri de două persoane]. Or, rațiunea pentru care a apărut noua incriminare a fost alta, respectiv aceea a combaterii grupărilor cu o formă de organizare complexă, de tip mafiot, cu ierarhii și roluri bine stabilite, forme asociative mult mai eficiente în mediul infracțional și, evident, mai periculoase, cu perspective de proliferare în lipsa unei reacții energice. Prin urmare, la momentul incriminării infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, legiuitorul a urmărit să distingă între cele două forme asociative și prin prisma organizării acestora, art. 323 C. pen. rom de la 1968 continuând să se aplice structurilor care, deși depășesc simpla

170

participație penală, nu au, totuși, un grad ridicat de structurare, de organizare, nu au o ierarhie clară și roluri prestabilite ale membrilor, iar art. 7 din Legea nr. 39/2003 preluând în sfera sa de incidență, după cum îi spune și numele, grupurile organizate, cu structură determinată și roluri prestabilite pentru cei ce o compun. Pe de altă parte, dacă singurele diferențe ar fi fost cele invocate recent de înalta Curte, iar structura grupării nu ar fi permis o asemenea diferențiere, fiind aceeași în cazul ambelor infracțiuni, ar fi însemnat că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 39/2003 sfera de incidență a art. 323 C. pen. rom. de la 1968 să fie mult restrânsă, nemaiputându-se aplica în nicio situație în care scopul asocierii era comiterea de infracțiuni grave sau când s-a urmărit obținerea unui beneficiu financiar sau material (deoarece aceste elemente ar fi plasat automat gruparea în sfera art. 7), ceea ce în realitate nu s-a întâmplat. Altfel spus, ori de câte ori o grupare ar fi vizat obținerea de beneficii financiare, ar fi fost exclusă aplicarea art. 323 C. pen. rom. de la 1968, această normă păstrându-și sfera de incidență exclusiv pentru situațiile în care gruparea nu urmărea un beneficiu financiar sau material, însă nici legiuitorul nu credem că a avut o asemenea intenție, și nici practica nu a dat o asemenea interpretare normelor, continuând să fie sancționate în baza art. 323 C. pen. rom. de la 1968, inclusiv grupări care vizau obținerea unui beneficiu material. De altfel, după cunoștința noastră, în practică nici nu au fost identificate situații în care să fie sancționate grupări care să nu vizeze și obținerea de beneficii materiale, fapt care ar fi trebuit să se traducă în lipsa condamnărilor în baza art. 323 C. pen. rom. de la 1968, ceea ce nu este cazul. Chiar dacă în Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 se mai arată că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicația abrogării vechilor dispoziții ale art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 constă în faptul că ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea din art. 367 C. pen. rom., idee care, deducem noi, ar avea aplicabilitate și în ceea ce privește art. 323 C. pen. de la 1968, considerăm că un asemenea deziderat al legiuitorului este lipsit de efecte în măsura în care nu este transpus adecvat în legislație. Așadar, deși este posibil ca legiuitorul să nu fi intenționat să scoată din sfera ilicitului penal activitățile care anterior erau sancționate de art. 323 C. pen. de la 1968, simpla sa dorință urmată de edictarea unor norme deficitare nu poate duce spre concluzia că dezincriminarea nu a operat. În fine, mai este de remarcat și faptul că însăși practica înaltei Curți s-a dovedit a fi refractară la interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, și nu ne referim aici la soluțiile pronunțate între momentul intrării în vigoare a noului Cod penal și pronunțarea Deciziei amintite, ci la hotărâri ulterioare. Astfel, prin Sentința penală nr. 430/9.05.2014, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7744/325/2012, s-a dispus achitarea inculpaților pentru comiterea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 C. pen. rom., apreciindu-se că fapta nu mai este prevăzută de legea penală, fiind dezincriminată. Soluția a rămas definitivă la data de 30.06.2014 prin Decizia penală nr. 77 a aceleiași instanțe, respingându-se apelul declarat în cauză de partea civilă, cu toate că între momentul pronunțării sentinței și cel al respingerii apelului declarat în defavoarea inculpaților a fost pronunțată Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 și nu exista nici un impediment procedural pentru ca aceasta să nu poată fi aplicată în sensul modificării soluției de achitare întemeiate pe dezincriminarea faptei. Față de aceste considerente, apreciem că, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 367 din noul C. pen. rom. și abrogarea concomitentă a art. 7 și 8 din Legea nr. 39/2003, respectiv renunțarea la reglementarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 323 C. pen. rom. de la 1968), a intervenit dezincriminarea faptei prevăzute anterior de art. 323 C. pen. rom. de la 1968, întrucât, cu toate că noul art. 367 C. pen. rom. a lărgit sfera de incidență a vechiului art. 7 din Legea nr. 39/2003 (prin renunțarea la prevederea ca element constitutiv a scopului comiterii de infracțiuni grave și urmărirea obținerii unui beneficiu financiar), extinderea sferei nu a fost de asemenea natură încât să înglobeze și grupările, asocierile ce nu aveau o structură bine definită, cu ierarhii și roluri prestabilite pentru membri săi, acestea rămânând în afara sferei de incidență a noii norme penale. Constituirea unui grup infracțional organizat Art. 367 din noul C. pen. rom. incriminează inițierea sau constituirea unui grup infracțional

171

organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, pedepsindu-le cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul în care infracțiunea ce intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Elemente definitorii structură organizatorică Grupul infracțional organizat este definit în cuprinsul art. 367 alin. (6) C. pen. rom. ca fiind grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni. Elemente definitorii ale grupului infracțional organizat se regăsesc în însăși definiția legiuitorului, astfel: caracterul structurat, durată în timp, caracterul coordonat al acțiunilor. Spre deosebire de reglementarea anterioară, dar și de alte reglementări europene, legiuitorul a renunțat la enunțarea explicită a scopului asocierii, respectiv comiterea de fapte grave și obținerea unui beneficiu financiar sau a altui beneficiu material. Caracterul structurat implică asocierea a cel puțin trei persoane, care acționează coordonat, printr-o structură ierarhizată, în scopul evident al obținerii unor beneficii materiale. în literatura de specialitate s-a susținut necesitatea unei ierarhizări a membrilor grupului, o subordonare ierarhică prestabilită, chiar și cu caracter temporar, căci în cadrul grupului influența exercitată de către unul sau altul dintre membri poate fi diferită și fluctuantă. conduite tipice Modalitățile normative de comitere a infracțiunii sunt alternative și privesc acțiunile de inițiere, constituire, aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup. Acțiunile de aderare sau sprijinire a unui grup infracțional organizat se pot face sub orice formă, „expresie care, însă, semnifică, fără dubiu, caracterul enunțiativ, și nu exhaustiv al acțiunilor prin care se poate adera sau sprijini un astfel de grup". Întrucât legea nu impune, în cazul aderării, acceptul membrilor grupului cu privire la aderarea unei alte persoane, putem aprecia, având în vedere termenul neechivoc folosit de legiuitor, că voința unilaterală a unei persoane este suficientă pentru existența elementului material al infracțiunii. Cu toate acestea, în opinia noastră, aderarea presupune o altă abordare, atât din partea celui care își manifestă dorința de a face parte din gruparea organizată, cât și din partea membrilor grupării, astfel încât contribuția pe plan subiectiv a celui care dorește să facă parte din asociere trebuie să fie urmată și de o contribuție pe plan obiectiv a membrilor grupării, care să se materializeze în recunoașterea calității de membru de către organele de conducere ale grupării prin facta concludentia. în același sens, într-o opinie exprimată în literatura de specialitate se arată că „legea a considerat periculoasă aderarea ca manifestare și acțiune unilaterală a făptuitorului și datorită imboldului, întăririi, consolidării, hotărârii și forței de acțiune a grupului". Ajutorul oferit unei grupări de către o persoană lipsită de affectio societatis, respectiv de conștiința și dorința de a face parte din asociere, fiind o contribuție exclusivă pe plan obiectiv, poate fi calificată drept o contribuție externă, mai precis complicitate prin sprijinire. Diferența dintre un membru al grupării și un participant extern constă în atitudinea subiectivă a participantului. Acesta furnizează un ajutor grupării, fără însă a-și manifesta dorința de a face parte din grupare, respectiv are o contribuție ocazională, autonomă, individuală, lipsită de dorința de a contribui la consolidarea sau menținerea grupării. Contribuția sa singulară diferă de cea a unui membru al grupării, fiind lipsită de animus, de dorința de a da viață și de a menține în viață gruparea. într-o opinie contrară se arată că, „complicitatea prin sprijinire nu este posibilă, fiind asimilată cu însăși săvârșirea ca autor a infracțiunii", complicitatea în cazul acestei infracțiuni fiind posibilă doar prin tăinuire sau favorizare. scopul asocierii Incriminarea prevăzută de noul Cod penal se diferențiază sub acest aspect de reglementarea anterioară, în sensul că, în reglementarea anterioară, definirea grupului infracțional organizat cerea ca acesta să fie constituit „în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a

172

obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material", scop care nu se mai regăsește în noua incriminare, cerința acesteia fiind doar aceea a constituirii „în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni", grupul infracțional organizat fiind, practic, redus la orice asociere infracțională. Nu intră sub incidența acestei norme, ca efect al principiului specialității, faptele incriminate prin Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului 1, respectiv comiterea de acte de terorism. regim sancționator Pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea în cauză este diferențiată în funcție de infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat, astfel că, în cazul în care aceasta este sancționată cu pedeapsa închisorii de până la 10 ani, pedeapsa pentru grupul infracțional organizat este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. In cazul în care infracțiunea ce intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Noul Cod penal reglementează în alin. (4) și (5) ale art. 367 C. pen. rom. cauze de impunitate și de reducere a pedepsei pentru infractorii care colaborează cu organele de urmărire penală. În consecință, denunțarea grupului infracțional înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului, constituie, conform alin. (4), cauză de impunitate. în schimb, dacă denunțarea are loc în cursul urmăririi penale, conform alin. (5), limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. Franța Contextul legiferării Încă din Evul Mediu, bandele de infractori au atras atenția prin tipologia infracțiunilor comise, ce presupuneau o organizare a grupării. Legiuitorul francez a sancționat acest comportament prin incriminarea în Codul penal din 1810 (în vigoare până în 1994) a asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni (association de malfaiteurs), formă de asociere sancționată independent de comiterea ulterioară a infracțiunii scop. Incriminarea acestui comportament a fost percepută în literatura de specialitate a vremii ca fiind destinată „bandelor sau asocierilor, acelor ființe perverse, care, comițând un furt sau o tâlhărie, au convenit să pună în comun produsul infracțiunii". Așadar, „deși conceptul de crimă organizată este vechi, expresia este recentă", întrucât formele grave de criminalitate organizată sunt cunoscute doar de câteva decenii în Franța, evoluând de la infracțiuni devenite deja clasice, precum traficul de droguri, traficul de ființe umane, la infracțiuni precum traficul de organe, traficul de produse medicale sau traficul de bunuri de patrimoniu, respectiv de la forme de organizare restrânse, locale, la forme de organizare transnaționale. Infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni a fost incriminată în art. 265 C. pen. fr. din anul 1810 ca o infracțiune contra ordinii publice. Ulterior, acest text de lege a fost modificat prin Legea nr. 81-82 din 2 februarie 1981, fără însă a fi inclus în altă categorie de infracțiuni. Remarcăm faptul că nici în noul Cod penal francez, în vigoare din anul 1994, nu există o definiție a grupului infracțional organizat, considerându-se că incriminările existente oferă mijloace suficiente pentru combaterea criminalității organizate, astfel că definirea unui cadru juridic special în acest sens nu a constituit o prioritate pentru legiuitor. Noul Cod penal francez din 1994 definește conceptul de crimă organizată prin două norme penale distincte, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și banda organizată. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 450-1 C. pen. fr., este o normă de drept penal special, ce incriminează asocierea în vederea săvârșirii de crime sau delicte pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de minimum 5 ani sau, în forma agravată, de zece ani, în timp ce banda organizată este prevăzută ca fiind o circumstanță agravantă, respectiv o dispoziție de drept penal general, prevăzută de art. 132-71 C. pen. fr., aplicabilă în cazul comiterii oricăror

173

infracțiuni. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, spre deosebire de banda organizată, este o infracțiune autonomă și permite reprimarea participanților înainte de comiterea infracțiunii scop. în plus, legea prevede posibilitatea reținerii infracțiunii de asociere și în cazul existenței unei înțelegeri în vederea comiterii de infracțiuni, care, evident, va putea fi dovedită prin existența unuia sau mai multor acte materiale. Cele două norme prezintă asemănări majore sub aspectul elementelor constitutive, diferențele fiind date de natura faptelor ce pot fi comise de cele două organizații. Așadar, în timp ce asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni sancționează gruparea formată sau înțelegerea în vederea pregătirii de crime sau delicte pentru care pedeapsa prevăzută este de minimum 5 ani sau de zece ani în forma agravată, banda organizată agravează răspunderea celor care participă la gruparea constituită sau înțelegerea stabilită în vederea comiterii oricăror infracțiuni. Cea de-a doua diferență constă în lipsa autonomiei incriminării bandei organizate, aceasta fiind doar o circumstanță agravantă. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, denumită și infracțiune obstacol, este o infracțiune autonomă, independentă de orice altă infracțiune, sancționată ca și infracțiune suigeneris, și nu ca act preparator sau tentativă. În cazul comiterii infracțiunii scop, infracțiunea obstacol, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, devine circumstanță agravantă a infracțiunii scop, respectiv bandă organizată. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (association de malfaiteurs) Codul penal francez de la 1810 prevedea în cuprinsul art. 265 C. pen. fr. că „orice asociere de infractori, de natură să aducă atingere persoanelor sau proprietății, este o crimă împotriva ordinii publice". Codul reglementa comiterea faptei în bandă organizată doar ca element de calificare în cazul formei agravate a infracțiunii de furt (art. 384-385 C. pen. fr.], nu și al altor infracțiuni. Conform art 266 C. pen. fr., „această cerință există prin simplul fapt al organizării bandei, a corespondenței între șefi sau comandanți, precum și în cazul convențiilor cu privire la distribuirea produsului infracțiunii". Art. 265 C. pen. fr. califica asocierea ca fiind o crimă, Codul penal francez structurând infracțiunile în crime, delicte și contravenții. Prin Legea nr. 81-82 din 2 februarie 1981, infracțiunea a fost redefinită. Astfel, art. 265 C. pen. fr. modificat incrimina participarea la o asociere formată sau la o înțelegere stabilită în vederea pregătirii, prin unul sau mai multe acte materiale concrete, a uneia sau mai multor crime împotriva persoanelor sau bunurilor. Participarea la o asociere formată sau înțelegere stabilită era sancționată cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea dreptului de a se afla în anumite localități. Remarcăm, și după această modificare, caracterul limitat al infracțiunilor scop, acestea putând fi doar crime contra persoanei sau a proprietății, nu și delicte. Articolul 266 C. pen. fr. modificat prin Legea nr. 81-82 din 2 februarie 1981 prevedea pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani și pedeapsa amenzii cuprinsă între 5000 și 100000 de franci în cazul asocierii sau înțelegerii stabilite în vederea comiterii următoarelor infracțiuni: proxenetism, viol în formă agravată, distrugere în formă agravată, tâlhărie. Complicitatea era incriminată distinct în prevederile art. 267 C. pen. fr. modificat, având calitatea de complice persoana care, în mod voluntar, procură, știind că vor servi Ia săvârșirea crimei sau delictului, mijloacele necesare comiterii crimelor sau delictelor în vederea cărora s-a constituit asocierea sau s-a stabilit înțelegerea. Codul penal francez anterior cuprindea reglementarea unei cauze de nepedepsire în cuprinsul art. 268 C. pen. fr. pentru persoanele care, făcându-se vinovate de comiterea infracțiunii de asociere sau complicitate la asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, denunțau asocierea sau înțelegerea, permițând identificarea celorlalți participanți. Cu referire la definirea asocierii în vederea comiterii de infracțiuni, în literatura franceză se arată că denumim astfel „orice reuniune de indivizi organizată ierarhic și care are ca scop atacarea persoanelor sau a proprietății private". În doctrina penală dezvoltată sub incidența vechiului Cod penal francez s-a exprimat opinia

174

conform căreia asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni presupune existența unei ierarhii, a unui plan prestabilit și o funcționare durabilă în timp. Trăsăturile enumerate se referă la caracterul stabil și solidar al acesteia, asocierea nefiind formată în scopul comiterii unor infracțiuni izolate, ci în scopul dezvoltării acesteia prin implicarea solidară a membrilor săi. Actualul Cod penal francez, intrat în vigoare la 1 martie 1994, aduce unele modificări în privința infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Conform dispozițiilor art. 450-1 C. pen. fr., în vigoare și în prezent, constituie asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni orice grupare formată sau înțelegere stabilită în vederea pregătirii, prin unul sau mai multe acte materiale caracteristice, a uneia sau mai multor crime sau a unuia sau mai multor delicte sancționate cu pedeapsa închisorii de minimum 5 ani. În situația în care infracțiunea scop este pedepsită cu închisoarea de minimum 5 ani, participarea la asociere este sancționată cu pedeapsa închisorii de 5 ani și amendă în cuantum de 75.000 euro, pedepsele fiind cumulative. În cazul în care infracțiunile scop sunt crime sau delicte pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, participarea la asociere este sancționată cu pedeapsa închisorii de 10 ani și cu amendă în cuantum de 150.000 euro [art. 450-1 alin. (2) C. pen. fr.]. Se menține cauza de impunitate pentru persoanele care denunță asocierea înainte de începerea urmăririi penale sau ajută la identificarea altor participanți la asociere (art. 450-2 C. pen. fr.). Pe lângă pedepsele principale, membrilor grupării li se aplică și pedepse complementare prevăzute de art. 450-3 C. pen. fr. Codul penal francez prevede în mod expres răspunderea persoanei juridice în cazul comiterii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 450-4 C. pen. fr.). Persoanelor fizice sau juridice vinovate de săvârșirea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni li se aplică și pedeapsa complementară a confiscării, în tot sau în parte, a bunurilor, cu excepția celor dobândite în mod licit (art. 450-5 C. pen. fr.). Elemente definitorii criteriul numeric Pluralitatea de agenți constituie, ca în orice altă legislație europeană, esența incriminării. Surprinzător este faptul că legiuitorul francez nu face referire expresă la un număr minim de participanți la gruparea formată sau înțelegerea stabilită, astfel încât se apreciază că un minim de două persoane ar fi suficient. În plus, în literatura de specialitate, se apreciază și că „nu este necesar ca membrii să fie identificați", atâta timp cât înțelegerea este dovedită. Pe de altă parte, legiuitorul denumește această infracțiune association de malfaiteurs. Termenul malfaiteurs presupune dovada unui comportament delictual anterior al membrilor grupării, fapt care denotă, evident, un grad de periculozitate sporit. Evident, periculozitatea este factorul determinant în incriminarea unei astfel de grupări. Spre deosebire de o simplă reuniune, în cazul grupării formate este necesară dovedirea unor acte materiale care relevă existența unei anumite organizații, a unui plan delictual, ceea ce presupune, evident, conjugarea eforturilor mai multor persoane. Forța rezultantă din conjugarea eforturilor mai multor persoane este și motivul pentru care acestea se asociază. Pluralitatea și, implicit, periculozitatea pe care o manifestă gruparea „explică și justifică natura preventivă a incriminării asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni". structură organizatorică În cele trei reglementări propuse de legiuitorul francez de-a lungul timpului pentru asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, remarcăm o schimbare a denumirii grupării infracționale incriminate. Astfel, dacă în Codul penal de la 1810 legiuitorul francez folosea termenul de asociere organizată, întrucât asocierea „exista prin simplu fapt al organizării bandei", după modificarea din anul 1981 aceasta a devenit asociere formată, iar în actualul Cod penal, aceasta este grupare formată sau înțelegere stabilită. în nici una dintre cele trei reglementări, legiuitorul francez nu face referire la structura acestor forme de asociere. în acest context, cerințe precum organizarea asocierii, ierarhizare, diviziune a muncii sau permanență nu sunt reclamate expres în dreptul penal francez.

175

Așadar, legiuitorul francez nu s-a inspirat din conținutul art. 2 lit. a] al Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, potrivit căruia noțiunea de grup infracțional organizat desemnează un grup structurat, alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există pentru o anumită perioadă și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia ori mai multor infracțiuni grave, pentru a obține, direct ori indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material. conduite tipice Elementul material al infracțiunii în discuție distinge această infracțiune de incriminări similare din peisajul legislativ european. în reglementarea actuală, legiuitorul francez incriminează nu doar gruparea formată, ci și înțelegerea stabilită în vederea pregătirii, prin unul sau mai multe acte materiale caracteristice, a uneia sau mai multor crime sau a unuia sau mai multor delicte. Așadar, ceea ce distinge reglementarea franceză de alte reglementări europene, este incriminarea înțelegerii în vederea comiterii de infracțiuni. În acest context și având în vedere „suplețea concepției grupării", ne întrebăm dacă „există o diferență reală între structura grupării și intelectualitatea înțelegerii". Înțelegerea, pentru a fi sancționată, poate fi dedusă din circumstanțe factuale obiective. Astfel de circumstanțe sunt identificate în practică în diverse manifestări: reuniunile regulate, propaganda, strângerea de fonduri sau orice altă contribuție la susținerea organizației. scopul asocierii Scopul asocierii sau al înțelegerii îl constituie comiterea uneia sau mai multor crime sau a unuia sau mai multor delicte. Remarcăm, așadar, o lărgire a sferei de incidență a normei, astfel că, spre deosebire de reglementările anterioare, actuala reglementare sancționează asocierea sau înțelegerea în vederea comiterii de crime sau delicte. Pe de altă parte, scopul poate fi doar comiterea unei singure crime sau a unui singur delict. în acest context, scopul asocierii „este incompatibil cu noțiunea de crimă organizată". Cu referire la pluralitatea infracțiunilor scop, același autor arată că noțiunea de crimă organizată se identifică mai degrabă cu noțiunea de întreprindere criminală, cu un proiect criminal durabil, decât cu cea de înțelegere stabilită în vederea comiterii unei singure infracțiuni. Pe de altă parte, organizațiile criminale sunt orientate spre profit. Or, legiuitorul francez, referindu-se la scopul asocierii, precizează că acesta este doar comiterea de infracțiuni. În schimb, actuala reglementare condiționează incriminarea asocierii de pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea scop, astfel că aceasta trebuie să fie închisoarea de minimum 5 ani. Sub acest aspect, incriminarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni este în concordanță cu prevederile art. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, potrivit căreia infracțiune gravă înseamnă un act care constituie o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maxim nu trebuie să fie mai mic de 4 ani. Totodată, actuala incriminare nu mai este condiționată de împrejurarea ca infracțiunea scop să fie o infracțiune contra persoanelor sau bunurilor, asemeni reglementărilor precedente. Banda organizată (bande organisée) În Codul penal francez din 1994, săvârșirea unei infracțiuni în bandă organizată constituie o circumstanță agravantă generală și este descrisă în cuprinsul art. 132-71 C. pen. fr. Conform art. 132-71 C. pen. fr., „constituie bandă organizată în sensul legii orice grupare formată sau orice înțelegere stabilită în vederea pregătirii, prin unul sau mai multe acte materiale caracteristice, a uneia sau mai multor infracțiuni". Banda organizată, asemenea asocierii, sancționează pregătirea colectivă a uneia sau mai multor infracțiuni, fără nici o limită de pedeapsă a infracțiunii scop. Doctrina penală califică drept bandă organizată un grup de cel puțin trei persoane constituit în scopul comiterii de infracțiuni. Cu toate că circumstanța agravantă a comiterii infracțiunilor în bandă organizată poate fi reținută în cazul oricăror infracțiuni, implicațiile reținerii acestei agravante sunt mai semnificative pe plan procesual penal. În cazul infracțiunilor comise în bandă organizată, procedura aplicabilă criminalității și

176

delincvenței organizate, reglementată în cuprinsul art. 706-73 C. pr. pen. fr., permite folosirea tehnicilor de investigare proactivă. Între infracțiunile comise cu circumstanța agravantă a bandei organizate, regăsim omorul, tortura și tratamentele inumane, producerea sau fabricarea ilegală de stupefiante, importul sau exportul de stupefiante, răpirea sau sechestrarea de persoane, traficul de ființe umane, proxenetismul, exploatarea cerșetoriei, coruperea de minori, înregistrarea sau transmiterea unei imagini pornografice a unui minor, furtul, tâlhăria, înșelăciunea, distrugerea, transportul, deținerea sau punerea în circulație de monede falsificate sau contrafăcute, evaziunea, tăinuirea, spălarea de bani, delicte în materie de arme, delicte privitoare la intrarea, circulația sau sejurul ilegal al unui străin pe teritoriul Franței, pariuri clandestine la cursele de cai, organizarea de jocuri de noroc, importul, fabricarea sau punerea la dispoziție de jocuri de noroc, contrabanda, importul sau exploatarea de mărfuri periculoase pentru sănătate, moralitate sau siguranță publică. Legiuitorul francez a preferat, în lipsa unei definiții a grupului infracțional organizat, să prevadă expres infracțiunile în cazul cărora se poate recurge la mijloacele anchetei proactive [supravegherea, infiltrarea agenților acoperiți, perchezițiile, interceptarea corespondenței și a convorbirilor telefonice, înregistrările audio-video). Cu toate acestea, art. 706-74 C. pr. pen. fr. prevede posibilitatea extinderii procedurilor de excepție ale anchetei proactive și în cazul infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni în forma sa agravată [art. 450-1 alin. (2) C. pen. fr.]. Obiectivul urmărit prin această dispoziție derogatorie este acela de a permite anchetatorilor să investigheze toate ramificațiile structurilor criminale, respectiv ale infracțiunilor conexe celor expres prevăzute de lege. Așadar, această circumstanță transformă infracțiuni uzuale în infracțiuni de crimă organizată atunci când acestea sunt comise de o pluralitate de agenți. Pluralitatea de agenți nu este definită nici de art. 132-71 C. pen. fr., de unde putem concluziona că gravitatea faptei este dată mai degrabă de actele materiale sistematice de pregătire a infracțiunii scop. Totodată, și în cazul bandei organizate, dimensiunea temporală a grupării sau a înțelegerii nu constituie o cerință structurală, astfel că „generalitățile dispozițiilor art. 132-71 C. pen. fr. caracterizează acest grup ca fiind unul efemer și format în vederea unei operațiuni determinate". În literatura de specialitate, dimensiunile structurale și temporale ale grupării sunt caracterizate ca fiind omisiuni de natură să conducă la o lipsă de identitate a normei, care, fiind imprecisă, "nu subliniază suficient specificitatea crimei organizate". Dreptul penal francez, în ciuda prevederilor internaționale și ale altor reglementări europene, nu face referire, nici în cazul bandei organizate, la un număr minim de participanți, de unde putem concluziona că simpla asociere a două persoane, respectiv concursul acestora, în scopul descris de textul de lege, este suficientă pentru atragerea răspunderii penale. Germania Contextul legiferării Germania se remarcă, în contextul european, prin lipsa unor reglementări privitoare la incriminarea organizațiilor criminale, în ciuda ratificării convențiilor internaționale care vizează aceste aspecte. Totodată, Germania este singurul stat dintre cele analizate, care nu prevede norme de incriminare a răspunderii persoanei juridice. În ceea ce privește infracțiunile asociative cu aplicabilitate și în domeniul combaterii criminalității organizate, Germania incriminează doar asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, în timp ce banda organizată constituie o circumstanță agravantă aplicabilă în cazul mai multor infracțiuni expres prevăzute de lege. În privința asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, aceasta a fost introdusă în Codul penal german în anul 1974 prin art. 8 al Legii de punere în aplicare a Codului penal din 2 martie 1974, alături de alte infracțiuni contra ordinii și securității publice. Forme de asociere au fost incriminate, de-a lungul timpului, de legislația germană, dar scopul lor era unul exclusiv politic. Astfel, reglementarea din Codul penal Reich din anul 1871 viza sancționarea „celui care ia parte la o reuniune a cărei activitate constă în evitarea aplicabilității regulamentelor administrației sau a legilor sau în diminuarea eficacității acestora prin mijloace

177

ilicite”. Legea privind prevenirea și condamnarea grupărilor secrete care aduc atingere securității statului din 30 august 1951 viza sancționarea grupărilor al căror scop era comiterea de acte ilicite ce aduceau atingere securității statului. Ulterior, asocierea ilicită în scopul comiterii de infracțiuni contra Statului a fost reglementată prin Legea din 5 august 1964 privitoare la asocieri, legiuitorul continuând să-i atribuie un caracter politic. Reglementarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, în forma propusă în actualul Cod penal german, se remarcă prin modificări substanțiale, în sensul că denumirea grupării nu mai este cea de reuniune, ci de asociere, iar scopul asocierii este comiterea de infracțiuni. Totodată, noua reglementare incriminează și ajutorul oferit asocierii. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (Bildung krimineller Vereinigungen) Conform art. 129 alin. (1] C. pen. germ, „cel care pune bazele asocierii al cărei scop este comiterea de infracțiuni, cel care are calitatea de membru al unei astfel de asocieri, recrutează membri sau susținători sau oferă ajutor asocierii va fi sancționat cu pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare ori cu amendă”. Conform alin. (2) al aceluiași articol, dispozițiile alin. [1) nu sunt incidente în următoarele situații: organizația este un partid politic care nu a fost declarat ilegal de către Curtea Constituțională Federală; comiterea de infracțiuni reprezintă un scop secundar al asocierii; scopurile și activitățile organizației se refera la art. 84-87 C. pen. germ. Constituirea unei asocieri este apreciată și în dreptul penal german ca fiind o infracțiune de pericol abstract și incriminată în considerarea pericolului generat de dinamica unei voințe comune a mai multor persoane, precum și de efectul grupului exercitat asupra colectivității. Raportat la conținutul său, norma de incriminare este apreciată în literatura de specialitate ca fiind „o normă lacunară, având în vedere obiectivul său de a avea o extinsă aplicabilitate în domeniul criminalității organizate". Elemente definitorii structura asocierii În ceea ce privește caracteristicile acestei forme de asociere, raportat la modelul european, legiuitorul german se limitează la descrierea elementului material, a conduitelor participative, fără a face referire și la alte elemente de natură structurală necesare pentru tragerea la răspundere penală. Această sarcină revine, în consecință, doctrinei de specialitate. În ciuda unor referințe concrete la modelul european de incriminare propus de Convenția de la Palermo, precum și de actele subsecvente ale Uniunii Europene, asocierea este descrisă în literatura de specialitate germană ca fiind „o grupare durabilă sub forma unei structuri organizate cu mai mult de trei persoane, care urmăresc același obiectiv criminal sau care exercită aceleași activități criminale, subordonând propria voință voinței colective". În privința ierarhizării structurii, au fost exprimate și opinii contrare, în sensul că o ierarhizare presupune o subordonare a participanților voinței conducătorilor acelei structuri, și nu voinței comune, aspect incompatibil cu însăși natura asocierii. Totodată, un alt element obstacol în formarea voinței comune este secretul. În privința numărului minim de participanți, acesta este apreciat ca fiind 3, tocmai pentru a distinge această formă de asociere de asocierea în bandă. conduite participative Legiuitorul german distinge în cadrul asocierii patru forme de participare: fondarea unei asocieri, participarea la asociere, recrutarea de membri sau susținători, precum și furnizarea unui ajutor asocierii. Limitele de pedeapsă în cazul tuturor acestor forme de participare sunt aceleași, respectiv pedeapsa cu închisoarea de 5 ani sau mai mare ori amenda. În privința publicității, ca formă de recrutare a membrilor, aceasta poate fi la vedere sau ascunsă și poate fi și una negativă, în sensul transmiterii sentimentului de autoritate, supremație, care să inducă, evident, sentimentul de teamă și supunere în rândul populației. Deținerea calității de conducător sau de instigator este analizată distinct doar în privința regimului sancționator, care nu va mai fi unul alternativ, pedeapsa fiind doar închisoarea între 6 luni

178

și 5 ani. regim sancționator Pedeapsa prevăzută în cazul celor patru conduite descrise anterior este închisoarea de 5 ani sau mai mare ori amenda. în cazul în care autorul infracțiunii are calitatea de conducător sau instigator, regimul sancționator nu va mai fi unul alternativ, iar limitele pedepsei cu închisoarea vor fi cuprinse între 6 luni și 5 ani. Doar pedeapsa privativă de libertate se poate dispune și în situația în care scopul asocierii este comiterea de infracțiuni prevăzute de art. 100 c alin. (2) C. pen. germ. Ceea ce particularizează legislația germană este prevederea conform căreia, în anumite situații expres prevăzute de lege, instanța poate reduce după propria apreciere pedeapsa sau poate renunța la aplicarea unei pedepse. Astfel, conform art 129 alin. (3) C. pen. germ, instanța poate renunța la pedepsirea participanților a căror contribuție și vinovăție sunt minore. Totodată, conform alin. (4) al aceluiași articol, instanța are posibilitatea de a reduce pedeapsa după propria apreciere sau să renunțe la aplicarea unei pedepse dacă autorul infracțiunii contribuie la destrămarea organizației sau împiedică comiterea infracțiunilor scop prin denunțarea programului infracțional. Banda organizată (organisierte Bandenkriminalität) În dreptul penal german, banda organizată este o circumstanță agravantă prevăzută în conținutul normei de incriminare a anumitor infracțiuni. Termenul de bandă este asociat luptei împotriva criminalității organizate începând cu anul 1992, odată cu adoptarea legii privind lupta împotriva traficului de droguri și altor forme de criminalitate organizată. Până la acea dată, banda era prevăzută ca și circumstanță agravantă doar în cazul a patru infracțiuni, respectiv furt, tâlhărie, contrabandă, precum și în cazul infracțiunii de trafic de droguri. Prin Legea OrgKG din anul 1992, legiuitorul german a prevăzut această circumstanță agravantă și în cazul altor infracțiuni, precum furt calificat, tăinuire, spălare de bani, jocuri de noroc. Ca urmare a adoptării Legii OrgKG, această circumstanță a fost introdusă și în cazul altor infracțiuni. Prin Legea din 28 octombrie 1994, a fost adăugată această circumstanță și în cazul infracțiunii de șantaj, apreciată ca fiind una dintre infracțiunile comise de o grupare criminală. Ulterior, aceasta a fost adăugată și altor infracțiuni, precum difuzarea de materiale pornografice, gestiune frauduloasă, fals în înscrisuri oficiale, corupția activă sau pasivă, fals de monedă, falsificarea de cărți de credit sau de cecuri, trafic de copii, înșelăciune. Legiuitorul german nu definește, însă, noțiunea de bandă organizată, astfel că acest aspect rămâne în sarcina practicii și a doctrinei. În lipsa unor indicii concrete, este greu de diferențiat în ce măsură criminalitatea organizată în bandă e diferită de cea comisă în asociere, chestiunea fiind dificilă, cu atât mai mult cu cât „organizațiile criminale provin adesea din bande și continuă să le poarte numele, dar și simbolurile". Același autor arată că „violența în bandă organizată este mai ales de natură tactică și vizează atingerea unor obiective pe termen scurt, în timp ce organizațiile criminale folosesc violența în mod strategic, în scopul de a-și întări obiectivele pe termen lung". Pe de altă parte, sunt și bande bine organizate și care comit în mod sistematic infracțiuni grave. Într-o altă opinie exprimată în literatura de specialitate banda este o organizație mai puțin structurată și mai puțin organizată, astfel că „un cuplu necăsătorit poate constitui o bandă". Dincolo de aspectele de ordin structural comune ce există între o asociere în bandă și o asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, infracțiunile scop sunt infracțiuni independente, cărora le lipsește coeziunea, voința comună, astfel că „în timp ce în asocierea criminală se asistă la supunerea voinței singulare, voinței comune și, într-un stadiu succesiv, celui genetic, în bandă scopul unitar se determină invers, într-un constant aport structural, chiar în fază genetică, a voinței singulare spre cea comună, contribuind astfel la definirea acesteia". Totodată, obiectul juridic al acestor infracțiuni este diferit, în funcție de infracțiunile comise. Elementul subiectiv este, însă, comun și constă în voința și conștiința de a avea calitatea de membru al unei bande. -

179

Elveția Contextul legiferării Elveția, deși nu este un stat membru al Uniunii Europene, este un stat parte la acordul Schengen, precum și la acordul de cooperare cu Europol, participând, astfel, la arhitectura de securitate a Europei. Totodată, Elveția a ratificat și Convenția de la Palermo, apreciată ca fiind instrumentul legislativ principal în lupta împotriva criminalității organizate, la care, de altfel, și Uniunea Europeană a aderat, precum și alte Convenții ale Organizației Națiunilor Unite. O definiție a organizației criminale a fost vehiculată în dreptul penal elvețian încă din anul 1973 și a fost cuprinsă în art. 6 alin. (3) din TEJUS, Tratatul încheiat la 25 mai 1973 între Elveția și Statele Unite ale Americii, privind asistența judiciară în materie penală. Conform TEJUS, asistența judiciară în materia combaterii criminalității organizate putea avea loc chiar în lipsa unei duble incriminări. Astfel, grupul infracțional organizat era definit ca fiind „o asociere de persoane constituită pentru o perioadă relativ lungă sau nedeterminată, în scopul procurării de avantaje financiare pentru sine sau pentru alții prin mijloace ilicite și care ascunde aceste activități, precum și care, în mod sistematic sau metodic, încearcă să atingă aceste scopuri". Au urmat, evident, mai multe propuneri de incriminare a acestei infracțiuni și în dreptul penal elvețian, dar toate au fost respinse de Consiliul Federal. Astfel, anterior acestui Tratat, dar și ulterior acestuia, au fost propuse mai multe moțiuni privind incriminarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni, dar și a actelor preparatorii delictuale, propuneri care au fost, însă, respinse de Consiliul Federal. În decursul anilor, s-a constatat că activitatea grupărilor infracționale pe teritoriul Statului Elvețian este una tot mai intensă, iar numărul investițiilor organizațiilor criminale în economia Elveției este alarmant, fapt care a determinat legiuitorul elvețian să includă printre modificările aduse Codului penal în anul 1994 și incriminarea organizației criminale, precum și revizuirea instituției confiscării. Organizația criminală a fost incriminată în dreptul penal elvețian în anul 1994, anterior ratificării Convenției de la Palermo și a fost inclusă în titlul XII, alături de alte crime și delicte contra ordinii publice. De remarcat este faptul că înainte de această dată Codul penal elvețian nu prevedea nicio incriminare care să reprime activitatea grupărilor de crimă organizată. Ulterior, ca urmare a atentatelor din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, această dispoziție a fost completată și cu prevederea cuprinsă în alin. (3) al art. 260 ter C. pen. elv., conform căreia sunt sancționate și persoanele care au comis infracțiunea în străinătate, în situația în care organizația criminală își exercită activitatea, total sau parțial, pe teritoriul Elveției. în ceea ce privește alte forme de asocieri infracționale, Codul penal elvețian face referire în cuprinsul art. 139 alin. (3) C. pen. elv. și art. 140 alin. (3) C. pen. elv., care reglementează infracțiunea de furt, respectiv tâlhărie, precum și în cazul infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 305 bis C. pen. elv. sau al celei de trafic de droguri, la banda organizată, fără a circumscrie precis această formă de organizare. Banda organizată, mai precis calitatea de afiliat la o astfel de bandă, constituie în cazul acestor patru infracțiuni o cauză de agravare a pedepsei. Diferența între cele două forme de organizare a fost făcută de practică. În consecință, banda organizată este reglementată în dreptul penal elvețian ca fiind o circumstanță agravantă specială, incidență în cazul infracțiunilor de furt, tâlhărie, spălare de bani sau trafic de droguri. Totodată, legiuitorul elvețian reglementează o altă formă de asociere, respectiv gruparea ilicită, descrisă în cuprinsul art. 275 ter C. pen. elv. Conform art. 275 ter C. pen. elv, cel care înființează un grup a cărui activitate constă în îndeplinirea actelor reprimate în art. 265 C. pen. elv. (înaltă trădare), art. 266 C. pen. elv. (Atentat la independența Confederației), art. 266 bis C. pen. elv. (Acțiuni împotriva securității Elveției), art. 271 C. pen. elv. (Acte executate fără drept pentru un stat străin), art. 272 C. pen. elv. (Spionaj), art. 273 C. pen. elv. (Transmiterea de informații economice) și art. 275 C. pen. elv. (Punerea în pericol a ordinii constituționale), cel care a aderat la o asemenea grupare, s-a asociat sau a fondat o astfel de grupare, ori s-a conformat instrucțiunilor acesteia, va fi sancționat cu pedeapsa închisorii de trei ani sau mai mare sau cu pedeapsa amenzii. După cum se poate observa, toate aceste infracțiuni scop ale asocierii infracționale vizează

180

acte care aduc atingere statului și siguranței naționale, fiind, de altfel, cuprinse în Titlul 13 al Codului penal elvețian, denumit Crime și delicte împotriva statului și siguranței naționale. Totodată, Codul penal elvețian incriminează și inițierea unei asocieri, respectiv actele preparatorii delictuale în vederea asocierii comiterii anumitor infracțiuni contra persoanei. Conform art. 260 bis C. pen. elv., este sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau cu pedeapsa amenzii luarea, conform unui plan, de dispoziții concrete de ordin tehnic sau organizatoric, a căror amploare și natură indică faptul că se pregătește comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni: omor (art. 111 C. pen. elv.), omor prin cruzimi (art. 112 C. pen. elv.), vătămare corporală gravă (art. 122 C. pen. elv.), mutilarea organelor genitale (art. 124 C. pen. elv.), tâlhărie (art. 140 C. pen. elv.), lipsire de libertate (art. 183 C. pen. elv.), luare de ostatici (art. 185 C. pen. elv.), incendiere (art. 221 C. pen. elv.), genocid [art. 264 C. pen. elv.), crime împotriva umanității (art. 264 a C. pen. elv.), crime de război [art. 264 c-264 h C. pen. elv.). În concluzie, atât banda organizată, cât și gruparea ilicită sau actele preparatorii incriminate ca delict distinct nu vizează, în dreptul penal elvețian, comiterea de infracțiuni de crimă organizată. Așadar, singura infracțiune în măsură să reprime activitățile grupărilor de crimă organizată este infracțiunea de participare la o organizație criminală. Organizația criminală (organisation criminelle) Conform art. 260 ter C. pen. elv., „cel care participă la o organizație a cărei structură și număr de persoane este secret și care are ca scop comiterea de acte de violență criminale sau procurarea de venituri prin mijloace criminale, precum și cel care va susține o astfel de organizație în activitatea sa infracțională, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau cu amendă". Definiția propusă de legiuitorul elvețian pentru organizația criminală nu este una exhaustivă, descrierea acesteia putând fi făcută în funcție de mai multe elemente, mai mult sau mai puțin explicite. Elemente definitorii pluralitatea de agenți În privința numărului de participanți, în practică se apreciază că acesta trebuie să fie mai mare de trei. Acest minim prevăzut pentru organizația criminală se impune tocmai pentru a diferenția organizația criminală de alte forme de asociere infracțională reglementate de legislația elvețiană, precum banda organizată sau gruparea ilicită, în cazul cărora minimul prevăzut este de două persoane. Numărul membrilor grupării, precum și profesionalismul acestora sunt elemente care complinesc imaginea unei structuri solide, ierarhizate, capabile să acționeze în manieră sistematică și conform unui plan, fiind de o periculozitate sporită, precum cea a organizației criminale, în plus, relația dintre membrii grupării „trebuie să depășească stadiul de simple cunoștințe". În acest sens, Consiliul Federal arată că art. 260 ter C. pen. elv.„exclude de sub incidența sa grupările infracționale de o mai mică importanță, precum bandele de rockers sau cele de skinheads", precum și faptul că există suficiente mijloace pentru reprimarea unor astfel de comportamente, precum art. 260 bis C. pen. elv., care incriminează actele preparatorii delictuale, sau art. 139 alin. (3) C. pen. elv. și art. 140 alin. (4) C. pen. elv., care sancționează comiterea infracțiunii de furt sau tâlhărie în calitate de afiliat la o bandă. scopul asocierii Scopul asocierii este comiterea de acte de violență criminale sau procurarea de venituri prin mijloace criminale. Scopul este același în cazul tuturor organizațiilor criminale, indiferent unde își desfășoară acestea activitatea, respectiv îmbogățirea prin mijloace criminale. Legiuitorul elvețian a înțeles, însă, să disocieze cele două obiective, respectiv comiterea de acte de violență criminale de procurarea de venituri prin mijloace criminale. periculozitatea fenomenului Această trăsătură poate fi desprinsă atât din caracterul secret al structurii și al componenței grupării, precum și din scopul asocierii sau, mai precis, din modalitatea de comitere a infracțiunilor scop.

181

Secretul sau legea tăcerii este, de fapt, elementul fundamental al incriminării și elementul central al oricărei organizații criminale, dar, cu toate acestea, nu este prevăzut explicit de alte legislații europene, cu excepția legislației italiene. Termenul secret folosit de legiuitorul elvețian „nu se referă la discreția referitoare la activitățile infracționale, ci la disimularea sistematică și calificată, care favorizează un înalt grad de specializare și de diviziune a sarcinilor 1”. Secretul este, de altfel, elementul care diferențiază organizația criminală constituită legal de una constituită ilegal, întrucât organizația constituită legal disimulează doar actele ilicite comise ocazional, în timp ce organizația criminală constituită ilegal disimulează însăși existența organizației și a componenței acesteia. Gravitatea infracțiunilor scop reprezintă una dintre caracteristicile infracțiunilor de crimă organizată. Periculozitatea acestor grupări derivă din formele de violență la care acestea recurg în atingerea scopului, respectiv comiterea de acte criminale sau procurarea de venituri prin mijloace criminale. elementul subiectiv Legiuitorul elvețian sancționează voința și conștiința de a face parte dintr-o organizație criminală și de a contribui la consolidarea acesteia prin ajutorul moral sau material oferit în realizarea obiectivelor sale. Așadar, art. 260 ter C. pen. elv. reprimă participarea conștientă la o astfel de organizație, indiferent de comiterea infracțiunii scop sau de participarea directă la comiterea acesteia, indiferent dacă aceasta are loc pe teritoriul Elveției sau în străinătate, atâta timp cât organizația exercită și activități infracționale în Elveția. Astfel, conform alin. (3) al art. 260 ter C. pen. elv., este, de asemenea, sancționat și cel care a comis infracțiunea în străinătate, dacă organizația exercită sau trebuie să exercite activități infracționale, în totalitate sau în parte, în Elveția. Legiuitorul elvețian reprimă explicit două conduite: participarea la o organizație criminală și susținerea unei astfel de organizații în activitatea sa infracțională. Participarea presupune, evident, un ajutor material sau moral furnizat de către cineva din sânul grupării și care, prin activitatea lui, contribuie la atingerea scopurilor grupării infracționale. Susținerea organizației este o formă de participare externă la organizație și, indiferent de forma acesteia, morală sau materială, nu presupune o contribuție cauzală directă la comiterea infracțiunii. Ba mai mult, în literatura de specialitate se apreciază că cele două, respectiv „complicitatea la o infracțiune concretă și susținerea unei organizații criminale sunt infracțiuni distincte, în concurs ideal". Același autor mai arată că „un astfel de concurs va fi reținut doar în situația în care participarea la o organizație criminală excede participării la un delict concret, în caz contrar acest ajutor fiind absorbit în infracțiunea scop". regim sancționator Conform alin. (2) al art. 260 ter C. pen. elv., instanța va putea reduce liber pedeapsa în cazul celui care se străduiește să împiedice continuarea activității infracționale. Efortul depus în împiedicarea activității infracționale constă fie în denunțarea activității infracționale a organizației infracționale, înainte ca autoritățile să se fi sesizat în acest sens, fie în avertizarea victimei infracțiunii asupra pericolului la care este expusă. Această libertate acordată judecătorului în a dispune asupra reducerii pedepsei, fără a fi constrâns de un minim special, constituie o noutate pentru legislația europeană. Reducerea pedepsei se va dispune, evident, proporțional cu contribuția inculpatului la împiedicarea continuării activității infracționale de către o organizație criminală. Totodată, norma în discuție nu face distincție, sub aspect sancționator, între diverse conduite participative, astfel încât, indiferent de calitatea participantului, organizator, finanțator sau simplu membru al grupării, acesta va răspunde raportat la aceleași limite de pedeapsă. Modele legislative de incriminare binare Belgia Contextul legiferării Belgia, asemenea majorității statelor europene, s-a confruntat în cursul ultimelor decenii cu noi forme de infracționalitate, care, din păcate, nu puteau fi contracarate, în lipsa unei legislații

182

adaptate evoluției fenomenului. Dacă până la începutul anilor ’90 grupările infracționale erau bazate pe o structură celulară, familială, a căror modalitate de impunere era intimidarea și violența, în ultimii 20 ani, în Belgia, au fost identificate tot mai multe formațiuni stabile, organizate piramidal, cu ierarhii severe și sistem de sancționare intern, cu ramificații internaționale și care au renunțat la mijloacele brutale de comitere a infracțiunilor, precum intimidarea și violența, în favoarea corupției, șantajului sau influenței politice. Spre deosebire de comportamentul diriguit prin legislație, organizațiile criminale acționează în baza unei politici anticipative și foarte flexibile, astfel încât reușesc să eludeze reglementările existente. Totodată, modificarea legislației belgiene era reclamată și de instituțiile internaționale care au adoptat în decursul ultimilor ani numeroase instrumente de combatere a criminalității organizate. În urma anchetelor penale desfășurate și a constatărilor organelor de anchetă, la data de 18 iulie 1996 senatul belgian a instituit o comisie parlamentară cu scopul de a analiza evoluția și amploarea fenomenului de crimă organizată. Ca urmare a concluziilor comisiei, în același an guvernul belgian a elaborat un plan de acțiune în lupta împotriva criminalității organizate, apreciind că incriminarea existentă, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, nu este în măsură să combată eficient fenomenul de crimă organizată, considerând oportună „transpunerea definiției operaționale a crimei organizate într-o normă penală". Grație planului de acțiune al Guvernului din anul 1996, combaterea criminalității organizate a ocupat un loc important în dezvoltarea politicii penale criminale, astfel că, începând cu anul 2001, ministrul justiției belgian prezintă anual în fața parlamentului un raport privitor la evoluția fenomenului de crimă organizată în Belgia, menit să ofere o imagine asupra evoluției acestuia, precum și a mijloacelor legale de combatere. În Codul penal belgian regăsim în prezent în Titlul VI, Capitolul I, intitulat Despre asocierea formată în scopul atentării Ia persoane sau proprietăți și despre organizația criminală, două infracțiuni: asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și organizația criminală. Organizația criminală a fost introdusă în Codul penal belgian prin Legea nr. 49/1999 și a fost ulterior modificată prin Legea nr. 61/2005, ca urmare a concluziilor comisiei parlamentare de anchetă instituite în scopul analizării fenomenului de crimă organizată în Belgia. Articolele 324 bis C. pen. be și 324 ter C. pen. be., introduse în Codul penal prin această lege, permit justiției să sancționeze distinct apartenența la o organizație criminală, participarea la activități licite ale organizației criminale, luarea unei decizii în cadrul organizației, precum și deținerea unei funcții de conducere în cadrul organizației. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (l'association formée dans le but d'attenter aux personnes ou aux propriétés) Infracțiunea de asociere în vederea atentării la persoane sau la proprietăți se regăsește în toate Codurile penale anterioare. în actualul Cod penal, aceasta este reglementată în titlul VI, intitulat Crime și delicte contra ordinii publice, alături de organizația criminală (art. 324 bis C. pen. be.), în cuprinsul articolelor 322-324 C. pen. be. Incriminarea acestui comportament a vizat reprimarea faptelor comise de o grupare infracțională de natură a aduce atingere ordinii publice. Așadar, pentru sancționarea grupării s-a apreciat de-a lungul timpului că nu este necesară dovedirea comiterii unei infracțiuni consumate, nici a unui act preparator, logica legiuitorului fiind cea de a „estima pericolul ce emană dintr-o astfel de asociere suficient de importantă pentru a o incrimina, din momentul în care ea capătă o anumită stabilitate". Articolul 322 din C. pen. be. incriminează asocierea formată în scopul atentării la persoane sau proprietăți ca fiind o crimă sau un delict care există prin simplul fapt al organizării grupării. Calificarea faptei ca fiind crimă sau delict se face în funcție de gravitatea infracțiunii scop. Descrierea conduitelor infracționale, precum și modalitatea particulară de sancționare a acestora în funcție de forma lor sau de infracțiunea scop sunt cuprinse în articolele 323 și 324 C. pen. be. Astfel, conform articolului 323 C. pen. be., în cazul în care asocierea are ca scop săvârșirea de infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea între 10 și 15

183

ani, instigatorii, conducătorii asocierii sau cei care au exercitat o funcție de conducere oarecare vor fi pedepsiți cu închisoarea cuprinsă între 5 și 10 ani. Pedeapsa va fi cuprinsă între 2 și 5 ani în cazul în care asocierea a fost constituită pentru a comite alte crime, iar în cazul în care asocierea a fost constituită pentru a comite delicte, pedeapsa va fi cuprinsă între 6 luni și 3 ani de închisoare. În cuprinsul art. 324 C. pen. be. sunt descrise conduitele penale incriminate. Astfel, sunt sancționate, atât participarea la o asociere, cât și ajutorul voluntar furnizat bandei sub formă de arme, muniții, instrumente, adăpost sau loc pentru întruniri. Așadar, Codul penal belgian incriminează distinct participația extranee la asocierea infracțională, respectiv activitatea acelor persoane care, fără a fi membri ai asocierii, ajută membrii asocierii infracționale. Conform art. 324 C. pen. be., dobândește calitatea de participant persoana care, în mod conștient și voluntar, procură asocierii arme, muniții, instrumente în vederea comiterii de infracțiuni, cazare sau spații pentru întruniri. Este, astfel, clarificată posibilitatea participației ocazionale la o pluralitate constituită de infractori. Remarcăm, așadar, că infracțiunea de asociere în vederea săvârșiri de infracțiuni, astfel cum este ea reglementată în dreptul penal belgian, se caracterizează prin existența unei asocieri mai mult sau mai puțin stabile, care s-a constituit în vederea comiterii unor crime sau delicte sui generis contra securității publice, respectiv în scopul atentării la persoane sau la proprietăți. Răspunderea penală pentru infracțiunea de asociere este atrasă indiferent de contribuția materială sau morală la comiterea infracțiunii scop, în virtutea calității de participant la asociere și a imputabilității indirecte a infracțiunilor comise de alți participanți. Așadar, și în dreptul penal belgian, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni este o infracțiune obstacol, o formă de intervenție preventivă în scopul obstaculării unor acte criminale. Elemente definitorii existența unei asocieri În privința organizării grupării, remarcăm faptul că nu se impun condiții precum criteriul numeric, criteriul stabilității sau al ierarhizării membrilor. Este adevărat faptul că legiuitorul belgian nu prevede în conținutul incriminării condiții structurale privitoare la asociere, însă acesta folosește termenul de association formée, de unde putem deduce că nu este vorba de o pluralitate ocazională de făptuitori. În privința numărului de participanți, în practică se arată că „este suficient ca două persoane să se organizeze, printr-un ansamblu de acte preparatorii, în scopul de a fi apte să funcționeze în momente propice pentru desăvârșirea infracțiunii proiectate". Totodată, nu este necesar ca identitatea membrilor să fie cunoscută, doar existența lor trebuie să fie certă. Ba mai mult, în literatura de specialitate se arată că identificarea unui singur membru este suficientă pentru atragerea răspunderii penale, din moment ce existența celorlalți e sigură. Totodată, în raportul din 2007 privitor la criminalitatea organizată în Belgia, se arată că asocierea nu trebuie să vizeze în mod obligatoriu o îmbogățire personală, criteriu care, de altfel, o diferențiază de grupul infracțional organizat. voința de a avea calitatea de membru al unui grup care vizează comiterea unor crime sau delicte contra persoanelor sau proprietăților* Pentru atragerea răspunderii penale, se impune dovedirea elementului moral, respectiv dovedirea intenției de a face parte din asociere. Această voință nu trebuie să fie însoțită și de participarea la alte activități ale organizației, precum realizarea planului infracțional. Din contră, se apreciază că elementul moral „este, de fapt, conștientizarea riscului de a face parte dintr-o astfel de grupare și de a se supune în acest fel voinței criminale colective". scopul asocierii Scopul asocierii este circumscris categoriei infracțiunilor care aduc atingere persoanelor sau proprietății. Identificarea infracțiunii scop este obligatorie în dreptul penal belgian, întrucât infracțiunea scop încadrează fapta ca fiind crimă sau delict, dar și sancțiunea. Astfel, conform art. 323 C. pen. be., dacă asocierea are ca scop comiterea de infracțiuni sancționate cu pedeapsa detențiunii pe viață

184

sau închisoarea cuprinsă între 10 și 15 ani, instigatorii, șefii bandei sau cei care au exercitat o formă de conducere oarecare vor fi sancționați cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 5 și 10 ani. în cazul în care asocierea este formată în scopul comiterii altor crime, pedeapsa cu închisoarea va fi cuprinsă între 2 și 5 ani, iar pentru comiterea de delicte între 6 luni și 3 ani. Totodată, conform art. 324 C. pen. be., ajutorul furnizat bandei va fi sancționat diferențiat, în funcție de criteriile enunțate în art. 323 C. pen. be, respectiv gravitatea infracțiunii scop. Organizația criminală (organisation criminelle) Infracțiunea de constituire a unei organizații criminale a fost introdusă în Codul penal belgian prin Legea nr. 49/1999, fiind ulterior modificată prin Legea nr. 61/2005, ca urmare a ratificării de către Belgia a Convenției de la Palermo, și este reglementată în cuprinsul art. 324 bis și 324 ter C. pen. be. în timp ce majoritatea legislațiilor europene reglementează această infracțiune în cuprinsul unui singur articol, legiuitorul belgian descrie în cuprinsul art. 324 bis C. pen. be. organizația criminală, structura acesteia, în timp ce în cuprinsul art. 324 ter C. pen. be. enumeră limitativ conduitele sancționabile. Astfel, conform art. 324 bis C. pen. be., constituie organizație criminală asocierea formată din mai mult de două persoane, cu stabilitate în timp, formată în scopul comiterii în mod concertat de crime și delicte sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, pentru obținerea în mod direct sau indirect de avantaje patrimoniale. Totodată, conform art. 324 ter C. pen. be, sunt incriminate distinct patru comportamente, dintre care primele două sunt delicte, iar următoarele două crime: apartenența la o organizație criminală, participarea la pregătirea sau la realizarea unei activități licite în cadrul organizației, respectiv luarea unei decizii în cadrul organizației și deținerea calității de conducător în cadrul organizației. Incriminarea participării la activități licite a vizat, în principal, prevederea posibilității sancționării unor comportamente aparent licite, precum desfășurarea unor activități licite prin acapararea în manieră ilicită a unor structuri statale, amestecul activităților licite cu cele ilicite fiind o caracteristică a modului de funcționare a acestor organizații. Articolul 324 ter alin. [1] C. pen. be. incriminează participarea conștientă și voluntară la o organizație criminală atunci când organizația uzează de metode precum intimidarea, amenințarea, violența, manopere frauduloase sau corupție, ori recurge la structuri comerciale pentru a disimula sau a facilita comiterea infracțiunilor. Așadar, participarea este pedepsită indiferent de existența sau absența intenției de a comite o infracțiune în cadrul organizației. Se impun, însă, alte două condiții: participarea voluntară și conștientă la organizație și cunoașterea modului de operare a grupului criminal organizat. Articolul 324 ter alin. (2) C. pen. be. incriminează participarea la pregătirea sau la realizarea unei activități licite a organizației criminale, atunci când participarea este voluntară și conștientă și contribuie la realizarea obiectivelor prevăzute de art. 324 bis C. pen. be. Conform art. 324 ter alin. (3) C. pen. be., este pedepsită cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 5 și 10 ani participarea conștientă la luarea deciziilor în cadrul organizației criminale, în măsură în care contribuie la îndeplinirea obiectivelor prevăzute de art. 324 bis C. pen. be. Articolul 324 ter alin. (4) C. pen. be. incriminează deținerea calității de conducător în cadrul organizației criminale. Dacă prin Legea din 10 august 2005 a fost suprimată condiția modului de operare în cazul grupului infracțional organizat, întrucât aceasta nu era prevăzută în definiția propusă de Convenția de la Palermo, această cerință a fost introdusă în cazul delictului privind participarea la o organizație criminală. Aceste cerințe de operare lipsesc, însă, în cazul celorlalte trei infracțiuni prevăzute de art. 324 ter C. pen. be., prin care sunt incriminate activități distincte de participare la activitățile grupului infracțional organizat. Așadar, spre deosebire de prima infracțiune reglementată de același articol, respectiv apartenența la o organizație criminală, în cazul acestor ultime trei infracțiuni nu se impune dovedirea cunoașterii de către autorul faptei a modului de operare a grupului criminal organizat, precum intimidarea, amenințarea, violența, manoperele frauduloase sau corupția, ci doar cunoașterea faptului că face parte dintr-o organizație criminală.

185

În raportul Belgiei întocmit cu ocazia Colocviului preparator al celui de-al XVlII-lea Congres al Asociației Internaționale de Drept penal de la Cortina, Spania, se arată că nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare de semnificația cuvântului participare folosit de legiuitorul belgian pentru a încadra un anumit comportament în aceste texte de lege, întrucât ceea ce incriminează legiuitorul belgian este, de fapt, cunoașterea existenței unei organizații criminale care are ca scop dobândirea directă sau indirectă a unor avantaje patrimoniale. Elemente definitorii criteriul numărului de participanți Organizația criminală reclamă contribuția a minimum trei persoane. Acest criteriu se raportează la întreaga componență a grupării, și nu la numărul participanților în concret la infracțiunea scop. criteriul stabilității în timp În lipsa unui reper concret, respectiv o lună, un an sau mai mult, doctrina belgiană apreciază că această condiție trebuie interpretată raportat la alte elemente, precum structura grupului infracțional organizat, actele comise de gruparea infracțională sau finalitatea asocierii sub forma unui grup infracțional organizat, aspecte care ar putea contura caracterul stabil sau efemer al asocierii. criteriul ierarhizării structurii Chiar dacă acest criteriu nu este unul explicit, acesta poate fi dedus din termenii folosiți de legiuitor pentru delimitarea conduitelor participative. Astfel, apartenența la o organizație criminală este sancționată diferit de participarea la o organizație criminală sau de deținerea calității de conducător. Așadar, în cadrul grupării pot fi identificate mai multe tipologii infracționale care, alături de alte criterii, precum cel al stabilității, converg spre existența unei structuri complexe, ierarhizate, cu atât mai mult cu cât legiuitorul belgian incriminează distinct și o altă formă de asociere, respectiv asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni. criteriul conduitelor participative Legiuitorul belgian sancționează, în cuprinsul art. 324 ter C. pen. be, patru conduite distincte în cadrul grupării, în funcție de calitatea deținută de membrii săi: 1. apartenența la o organizație criminală Legiuitorul belgian sancționează distinct apartenența la o organizație criminală care abuzează de mijloace de tip mafiot, specifice grupărilor infracționale organizate, precum intimidarea, amenințarea, violența, manoperele frauduloase sau corupția, ori recurge la structuri comerciale în scopul disimulării naturii bunurilor. Apartenența la o organizație criminală este sancționată chiar dacă autorul infracțiunii nu are intenția de a comite o infracțiune scop în sânul organizației. Incriminarea simplei apartenențe la o organizație criminală este justificată în literatura de specialitate prin nevoia de a putea sancționa acele misiuni periferice care nu pot fi calificate ca forme de participare la o organizație criminală. Același autor arată că „apartenența se deduce, cel mai adesea, din existența unei relații bazate pe forme de remunerație". Articolul 324 bis C. pen. be., în forma sa inițială, prevedea și descrierea modului de operare a grupului infracțional organizat, respectiv intimidare, amenințare, violență, manopere frauduloase sau corupție, aspect la care legiuitorul a renunțat prin modificarea textului de lege în anul 2005, ca urmare a ratificării Convenției de la Palermo de către Belgia. În ciuda acestei renunțări explicite la definirea unor forme de operare a grupării în cazul infracțiunii de asociere la un grup infracțional organizat, activitățile acesteia se caracterizează tot prin astfel de metode. Totodată, acest mod de operare este incident și în cazul derulării unor activități licite, întrucât acapararea unor sectoare comerciale se face tot prin astfel de metode. 2. participarea la pregătirea sau la realizarea unei activități licite în cadrul organizației Art. 324 ter C. pen. be. vizează sancționarea acelor persoane care contribuie la dezvoltarea socio-economică a grupării, desfășurând activități legale în scopul descris de art. 324 bis C. pen. be., ca paravan pentru a ascunde activitățile ilegale ale asocierii. Așadar, scopul acestei incriminări este sancționarea persoanelor care, fără a face parte din asociere, furnizează un ajutor acesteia, chiar

186

și licit, cunoscând faptul că prin ajutorul furnizat contribuie la realizarea obiectivului asocierii infracționale. 3. luarea unei decizii în cadrul organizației Luarea unei decizii în cadrul organizației prin care se aduce o contribuție la atingerea obiectivelor acestei forme asociative este sancționată mai aspru decât alte conduite, precum apartenența la o organizație criminală. 4. deținerea calității de conducător în cadrul organizației. criteriul specialității activităților Obiectivul organizației criminale este dobândirea unor avantaje patrimoniale directe sau indirecte, pe când asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni are ca obiectiv săvârșirea de infracțiuni contra persoanei și a proprietății. Obținerea unor astfel de avantaje poate avea loc prin desfășurarea unor activități legale sau ilegale. Ceea ce particularizează, însă, grupul infracțional organizat este abilitatea de a se orienta spre toate sectoarele de activitate, cu precădere spre cele economice. Obiectivul final al grupării, respectiv dobândirea de avantaje patrimoniale, constituie un element esențial, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul art. 324 bis alin. [2] C. pen. be. se arată că nu constituie organizație, în sensul legii penale, o organizație al cărei scop este exclusiv de ordin politic, sindical, filantropic, filozofic sau religios sau care urmărește orice alt scop legitim. cauze de nepedepsire Legiuitorul belgian reglementează în cuprinsul art. 326 C. pen. be. o cauză de nepedepsire, în cazul acelor persoane care se fac vinovate de comiterea infracțiunii descrise anterior, dar care au o contribuție semnificativă, anterioară intervenției autorităților, la dezvăluirea identității organizației, precum și a identității comandanților sau șefilor grupării. Italia Contextul legiferării Pe scena criminală a Italiei au fost identificate, de-a lungul istoriei, grupări infracționale puternice, care au evoluat diferit, în funcție de contextul economic regional în care s-au dezvoltat. Astfel, principalele grupări de tip mafiot sunt: Cosa Nostra în Sicilia, Camorra în Campania, 'ndrangheta în Calabria și Sacra Corona Unita în Puglia. Când se face vorbire despre aceste asocieri infracționale, se folosește termenul generic de mafie, termen devenit propriu dreptului penal. În decursul anilor, grupările infracționale au evoluat, mafia rurală, latifundiară devenind industrială, ajungându-se la adevărate „întreprinderi ale crimei", cu consecința acaparării structurilor economice și a celor politice. Termenul de mafie a fost introdus pentru prima dată de legiuitorul italian în Legea nr. 575/1965, denumită Dispoziții împotriva mafiei, care reglementează noi măsuri preventive în cazul asocierilor de tip mafiot, fără, însă, a încerca să definească în vreun fel acest tip de asocieri. În lipsa unei intervenții a legiuitorului italian, a revenit jurisprudenței sarcina să definească astfel de grupări, relevantă în acest sens fiind o Decizie a Curții Supreme din anul 1974, care anticipează definiția propusă de legiuitorul italian în anul 1982 prin reglementarea asocierii de tip mafiot în cuprinsul art. 416 bis din C. pen. it. În ciuda tardivității intervenției legiuitorului italian, raportat la intervențiile practicii, incriminarea asocierii de tip mafiot a constituit o noutate în peisajul legislativ european, anticipând intervențiile organismelor suprastatale. Prin incriminarea asocierii de tip mafiot în anul 1982, întrun peisaj autohton care reclama o astfel de intervenție, legiuitorul italian a calificat în termeni riguroși tipologia scopurilor asocierilor de acest gen, scopuri generice, dar în același timp precise, astfel încât să se evite probatio diabolica, mai ales odată cu nașterea societăților aparent legale. Prin incriminarea asocierii de tip mafiot, alături de asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, legiuitorul italian a încercat să surprindă vitalitatea și variabilitatea scopurilor, generate de schimbări sociale și economice, încercându-se astfel reducerea zonelor gri din țesutul economic. Această incriminare este mult anterioară și mult mai complexă decât varianta propusă de Acțiunea Comună împotriva criminalității organizate sau de Convenția Națiunilor Unite de la Palermo.

187

Cu toate acestea, incriminarea asocierii de tip mafiot, mai precis definirea structurii și a scopului asocierii, a fost percepută, la începutul anilor '80, în literatura de specialitate a vremii, ca fiind „analogă celei prevăzute pentru asocierile secrete, neofasciste și de tip militar". Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (associazione per delinquere) Adoptarea Codului penal Zanardelli, ca urmare a unificării politice a Italiei, a condus la incriminarea în cuprinsul art. 248 C. pen. it. a infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Art. 248 din C. pen. it. Zanardelli sancționa „cu închisoare de la unu la cinci ani asocierea a cinci sau mai multe persoane pentru a comite delicte împotriva administrării justiției sau a ordinii publice, a sănătății publice, a obiceiurilor sau a siguranței familiei, împotriva persoanelor sau a proprietății". Incriminarea acestei asocieri era necesară, astfel cum se arată în expunerea de motive a Codului penal Zanardelli, întrucât „un număr important de persoane se asociază, nu pentru a comite o singură infracțiune, ci pentru o serie de fapte delictuale sau, altfel spus, pentru a urma meseria de delincvent". În perspectiva acelor vremuri, sub influența regimului fascist, criminalitatea organizată nu era socotită de către puterea politică o reală amenințare, întrucât propagarea fenomenului infracțional era, în opinia lor, aproape imposibilă. Cu toate acestea, reglementarea fiind una abstractă, de natură a combate toate formele de asocieri infracționale, a permis dezvoltarea fenomenului, astfel încât, în această perioadă, fenomenul de tip mafiot a atins apogeul. Incriminarea era apreciată, totuși, ca fiind de natură „nu să eradicheze fenomenul, ci să-l mențină sub supraveghere, în scopul de a împiedica orice tentativă individuală de agățare de structurile de putere, în care mafia era deja cooptată, și de invadare a spațiilor de putere". Evoluția fenomenului infracțional și multiplicarea formelor de manifestare a acestuia, au condus, însă, la modificarea conținutului incriminărilor existente odată cu intrarea în vigoare a Codului Rocco. Codul penal Rocco, în vigoare din anul 1930, modifică textul de lege, astfel încât acesta să permită sancționarea tuturor membrilor asocierilor infracționale, indiferent de contribuția lor directă sau indirectă la comiterea infracțiunilor program. După adoptarea Codului Rocco, textul de lege nu a mai suferit alte modificări, întrucât legiuitorul italian și-a focalizat atenția pe grupările infracționale de anvergură, care se încadrează în conținutul normei de asociere de tip mafiot. Așadar, în actualul Cod penal, infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (associazione per delinquere) este reglementată în art. 416 C. pen. it. din Titlul V al Părții speciale a Codului penal italian, intitulat Delicte împotriva ordinii publice. Conform art. 416 C. pen. it., când trei sau mai multe persoane se asociază în scopul de a comite mai multe infracțiuni, pentru cei care promovează, constituie sau organizează asocierea pedeapsa prevăzută este închisoarea între 3 și 7 ani. Pentru simplul fapt de a participa la asociere, pedeapsa este închisoarea între 1 și 5 ani. Conducătorii sunt sancționați cu aceeași pedeapsă prevăzută și pentru promotori. Infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni este o infracțiune de pericol, independentă de infracțiunile scop, incriminată tocmai pentru pericolul social generat de posibilitatea comiterii infracțiunilor scop. Elemente definitorii - criteriul numeric Spre deosebire de reglementarea anterioară, noua reglementare reduce numărul participanților la asociere la trei și nu circumscrie sfera infracțiunilor scop la anumite infracțiuni. De remarcat este faptul că legiuitorul italian condiționează existența infracțiunii de un număr minim de participanți, respectiv trei, numărul maxim al acestora putând varia în raport cu natura infracțiunilor ce formează scopul asocierii. Depășirea numărului de zece asociați atrage agravarea răspunderii [art. 416 alin. [5) C. pen. it.]. structura organizatorică Raportat la alte reglementări europene, remarcăm, însă, ca și noutate, elementul

188

organizatoric, ierarhizarea participanților în funcție de calitatea acestora în cadrul asocierii. în acest context, nu este suficientă doar comiterea de acte preparatorii în vederea săvârșirii de infracțiuni, ci și dovada existenței unei structuri organizatorice. Așadar, pentru tragerea la răspundere se impune nu doar dovada unor acte preparatorii, ci și dovada existenței unei organizații structurate și a unui plan delictual, ceea ce deosebește această formă de asociere de pluralitatea ocazională. Organizarea constă „nu într-un fenomen fizic, ci întrun complex de relații și reguli"1, precum și într-un „minim de disciplină, ca în orice societas". În privința structurii organizatorice a asocierii, într-o opinie contrară exprimată în literatura de specialitate, se arată că „nu se impune crearea unei organizații, fie ea și rudimentară, fiind suficientă o structură care este anterioară programului infracțional și cu scop licit, și nici ca aceasta să aibă stabilitate, fiind suficientă o activitate asociativă care se desfășoară pentru o perioadă scurtă de timp". Ceea ce este evident este faptul că, deși în legislația italiană este incriminată și asocierea de tip mafiot, o formă de asociere complexă, și în cazul acestei forme de asociere se impune existența unei structuri organizatorice, fie ea și minimalistă, fapt care rezultă din numărul minim de participanți impus de norma de incriminare, precum și din conduitele tipice incriminate. conduite tipice În privința conduitelor tipice, acestea sunt indicate expres în conținutul normei de incriminare, respectiv promovarea, constituirea, organizarea, conducerea și participarea, fără a fi însoțite și de descrierea conținutului acestora. Promotorul asocierii este, astfel cum este descris în literatura de specialitate, atât persoana care are inițiativa formării asocierii, precum și persoana care instigă, ulterior formării asocierii, alte persoane să ofere sprijin acesteia. Fondatorul asocierii este persoana care desfășoară activități subsecvente inițierii, activități necesare formării, consolidării și menținerii organizației. Organizatorul este persoana care coordonează activitatea grupării, iar conducătorul este persoana care deține o funcție de conducere în cadrul său. Calitatea de membru al asocierii nu rezultă dintr-o adeziune formală la o anumită organizație, ci din perseverența activităților desfășurate, de natură să denote affectio societatis, apartenența și integrarea organică în asociere. Participant este persoana care "are cunoștință de valența pe care o dobândește propria conduită prin asocierea cu alte persoane". În consecință, cel care ajută sau înlesnește săvârșirea unei infracțiuni, având cunoștință de existența asocierii, dar căruia îi lipsește affectio societatis, elementul subiectiv necesar dobândirii calității de autor al acestei infracțiuni, va răspunde pentru complicitate la această infracțiune. elementul moral În ceea ce privește forma de vinovăție, aceasta este intenția directă și este indicată Claris verbis în norma de incriminare, prin prevederea expresă a scopului asocierii. Vinovăția rezultă din dorința de a susține asocierea prin comiterea de fapte descrise în norma de incriminare, având cunoștință de finalitatea și scopul asocierii. Totodată, având în vedere componența numerică obligatorie a structurii, alături de conștiința și voința de a face parte dintr-o asociere, se impune și obligativitatea cunoașterii de către autorul infracțiunii a împrejurării că și alte două persoane urmăresc aceeași finalitate, fără a se impune, însă, și cunoașterea personală a acestora. În dreptul penal italian, apartenența la asociere este determinată de elementul subiectiv, volitiv, mai puțin de o contribuție materială, sens în care autorul infracțiunii trebuie să posede affectio societatis sceleris, conștiința și voința de a face parte dintr-o astfel de grupare, precum dorința de a contribui la realizarea planului infracțional. în caz contrar, orice contribuție materială externă va fi calificată ca formă de complicitate la infracțiune, și nu de autorat. Participant extern este persoana care „nu vrea să facă parte din asociere, iar asocierea la rândul ei nu-l cheamă în sânul său, dar căreia i se adresează pentru a umple anumite goluri temporare, într-un anumit rol, într-o fază patologică, susceptibilă de depășire prin contribuția temporară, limitată la o singură intervenție a acestuia”. regimul sancționator

189

Diferențele dintre participant, instigator, conducător și organizator sunt evidențiate sub aspect sancționator, astfel că, în timp ce pedeapsa cu închisoarea prevăzută pentru participant este cuprinsă între 1 și 5 ani, pentru ceilalți pedeapsa prevăzută este cuprinsă între 3 și 6 ani. Conform art. 416 alin. (5] C. pen. it., pedeapsa este sporită dacă numărul participanților este mai mare de 10. În situația în care asocierea are ca scop comiterea unor infracțiuni precum sclavie, trafic de persoane, pornografie infantilă ori vânzare sau cumpărare de sclavi, pedeapsa cu închisoarea va fi cuprinsă între 5 și 15 ani. În cazul în care asocierea are ca scop comiterea altor infracțiuni, precum prostituție infantilă, pornografie infantilă, deținere de materiale pornografice, pornografie virtuală, inițiative în scopul exploatării turistice a minorilor sau implicarea minorilor în activități de cerșetorie, pedeapsa cu închisoarea va fi cuprinsă între 4 și 8 ani. În concluzie, elementele care particularizează infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni din dreptul penal italian sunt: a. existența unei structuri organizatorice, fie ea și rudimentară, compusă din minim 3 persoane; b. affectio societatis, respectiv existența unei legături asociative stabile și a sentimentului de apartenență la grupare; c. pactum sceleris, respectiv existența unui program delictual. Acesta, însă, este lipsit de precizie, în sensul că legiuitorul italian nu circumscrie sfera infracțiunilor scop la anumite infracțiuni. Asocierea de tip mafiot (associazione di tipo mafioso) Infracțiunea de asociere de tip mafiot [associazione di tipo mafioso] este reglementată în cuprinsul art 416 bis C. pen. it, alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (art 416 C. pen. it], în Titlul V al Părții speciale a Codului penal italian, intitulat Delicte împotriva ordinii publice. Textul de lege, respectiv articolul 416 bis C. pen. it., introdus prin Legea nr. 646/1982, incriminează asocierea de tip mafiot formată din trei sau mai multe persoane, inițierea, conducerea sau organizarea unei astfel de asocieri. Asocierea este de tip mafiot atunci când membrii acesteia se prevalează de forța de intimidare a legăturii asociative, de condiția de supunere și complicitate ce rezultă din comiterea infracțiunilor pentru a dobândi în mod direct sau indirect gestiunea sau controlul activităților economice, concesiunilor, autorizațiilor, contractelor de antrepriză și serviciilor publice, pentru a realiza profituri sau avantaje injuste pentru sine sau pentru alții, cu scopul de a împiedica sau obstacula liberul exercițiu de vot sau pentru a procura voturi pentru sine sau pentru alții cu ocazia alegerilor electorale. Elemente definitorii structură organizatorică Așadar, spre deosebire de reglementarea anterioară, mai precis cu privire la dimensiunea temporală și cea organizatorică a grupării, observăm diferențe notabile între cele două incriminări. Astfel, realizarea scopurilor grupării de tip mafiot, astfel cum sunt ele enunțate, presupune o ierarhizare piramidală a structurii, respectiv o repartizare a sarcinilor și a funcțiilor și, evident, resurse economice. Grupul infracțional de tip mafiot reclamă prezența a trei sau mai multe persoane, dar a căror asociere nu este una temporară sau ocazională și care acționează după un plan prestabilit, conform unor reguli care, de altfel, reglementează și raporturile sociale între membrii grupării. Elementul indispensabil al asocierii de tip mafiot nu constă în complexitatea structurii, ci în stabilitate, permanență, care permite perpetuarea existenței, menținerea autonomiei acesteia, în raport de infracțiunile scop. conduite tipice Elementul material al infracțiunii de asociere la un grup mafiot este definit în modalitățile inițierii, participării, organizării și conducerii unei structuri de tip mafiot. Forma tip a infracțiunii se realizează prin simplul fapt de a face parte dintr-o asociere de tip mafiot (chiunque fa parte di un'associazione di tipo mafiosoj. Celelalte forme de participare,

190

precum inițierea, organizarea și conducerea unei structuri de tip mafiot (coloro che promuovono, dirigono o organizzano Vassociazione] sunt apreciate ca fiind forme agravate ale infracțiunii prevăzute de art. 416 bis alin. (2) C. pen. it. Legiuitorul italian nu face referire expresă în textul de incriminare la modalitățile aderării sau sprijinirii unui asemenea grup, revenind juris- prudenței sarcina de a stabili dacă ajutorul este calificat ca fiind act de participare la activitatea infracțională a grupării sau un act de conduita externă. Opinia exprimată în literatura de specialitate este unitară în sensul că va răspunde pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de asociere la un grup mafiot cel care ajută sau înlesnește săvârșirea unei infracțiuni, având cunoștință de existența organizației, dar căruia îi lipsește ajfectio societatis, legătura asociativă necesară dobândirii calității de autor al acestei infracțiuni. În motivarea hotărârii Mannino, de referință în jurisprudența italiană, se arată că „dobândește calitatea de extraneus persoana care, fără a fi integrată în structura organizatorică a asocierii și lipsită de affectio societatis, ajută în mod concret, voluntar și conștient asocierea''. în consecință, diferența între intraneus și extraneus este dată, astfel cum se arată într-o altă hotărâre, de „intenția specifică, proprie participantului, dedusă din voința de a face parte din asociere, de a o menține în viață și de a atinge scopurile previzionate și cea generică, specifică participantului extern, dedusă din conștiința și voința de a-și aduce contribuția la realizarea scopurilor asocierii". În privința răspunderii membrilor organizației care dețin funcții de conducere, se pune întrebarea dacă aceștia ar trebui să răspundă pentru infracțiunile scop ale asocierii, în calitate de autori morali ai acestor fapte. Curtea de Casație a tranșat această problemă și a indicat termenii în care o astfel de contribuție morală ar trebui calificată ca fiind formă de participare la comiterea infracțiunii de asociere de tip mafiot. Aceste condiții sunt: a) infracțiunile scop au făcut obiectul deliberării organelor de conducere; b) membrii cupolei au fost informați în prealabil asupra comiterii acestor infracțiuni și asupra modalității de comitere a acestora; c) membrii cupolei și-au exprimat, chiar și tacit, acordul cu privire la comiterea acestora. modus operandi Grupările de tip mafiot, dincolo de aspectul organizatoric, se caracterizează prin modus operandi, respectiv prin recurgerea la violență și intimidare, precum și prin scopul acestor acțiuni, respectiv dobândirea controlului asupra activităților economice, concesiunilor, autorizațiilor, contractelor de antrepriză și serviciilor publice sau pentru a împiedica sau obstacula liberul exercițiu de vot. Metoda de tip mafiot este apreciată ca fiind motorul organizației, elementul central al acesteia, dar, cu toate acestea, „nu poate fi apreciată ca un element substitutiv al structurii organizatorice a asocierii". Așadar, caracteristicile asocierilor de tip mafiot sunt violența, reglementarea internă și legea tăcerii [omertă). În practica Curții de Casație se subliniază faptul că o asociere de tip mafiot trebuie să întrunească trei elemente: forța de intimidare care rezultă din legătura asociativă [si awalgano dellaforza di intimidazione del vincolo associativo), condiția de supunere [condizione di assoggettamento) și omertă. Totodată, infracțiunea de asociere de tip mafiot, spre deosebire de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, „reclamă o exercitare efectivă a mijloacelor de tip mafiot, astfel că infracțiunea nu ar exista prin simpla organizare a grupării, ci se impune ca ea să-și manifeste în exterior periculozitatea". Așadar, în cazul grupărilor de tip mafiot, acestea acționează pre- valându-se de forța de intimidare a legăturii asociative, respectiv de condiția de supunere și teamă ce derivă din această legătură asociativă. Cum forța de intimidare derivă din legătura asociativă, se impune ca asocierea să fie în măsură să transmită un astfel de sentiment, prin atitudini anterioare, faimă sau violență, atât în cadrul grupării, între participanți, cât și în exterior. într-o altă opinie exprimată în literatura de specialitate se arată că „întreprinderea de tip mafiot pare a fi caracterizată prin monopolul violenței, care devine o resursă utilizată pentru a modifica în interes propriu oportunitățile și regulile economice atât de pe piețele legale, cât și de pe

191

cele ilegale".

obiective Asocierea de tip mafiot reglementată de dreptul italian se distinge în peisajul legislativ european nu doar prin modul de operare, ci și prin obiectivul asocierii, norma de incriminare prevăzând în mod alternativ obiective ilicite [per commettere delittf), cât și obiective licite, enumerate generic și realizate prin metode ilicite (per acquisire in modo diretto o indiretto la gestione o comunque il controllo di attivită economiche, di concessioni, di autorizzazioni, appalti e servizi pubblici). Așadar, scopul grupărilor de tip mafiot este, astfel cum este descris în norma de incriminare, comiterea de infracțiuni, dobândirea în mod direct sau indirect a gestiunii sau controlului activităților economice, concesiunilor, autorizațiilor, serviciilor publice pentru obținerea unor avantaje injuste pentru sine sau pentru alții. Totodată, un alt scop enunțat de legiuitor este cel al împiedicării exercitării liberului exercițiu de vot sau obținerea unor voturi pentru sine sau pentru alții cu ocazia alegerilor electorale. regim sancționator Diferențele dintre participant, instigator, conducător și organizator sunt evidențiate sub aspect sancționator, astfel că, în timp ce pedeapsa cu închisoarea prevăzută pentru participant este cuprinsă între 7 și 12 ani, pentru ceilalți pedeapsa prevăzută este cuprinsă între 9 și 14 ani. Legiuitorul italian a prevăzut și două agravante. Astfel, pedeapsa va fi cuprinsă între 9 și 15 ani în cazul în care membrii asocierii dispun de arme sau armament și va fi sporită cu până la jumătate din pedeapsa prevăzută inițial, în cazul în care activitățile economice derulate sunt finanțate, în tot sau în parte, cu profitul obținut din activități infracționale. Asocierea se consideră armată când aceasta are la dispoziție arme sau materiale explozive necesare pentru realizarea scopului organizației, fără ca ascunderea sau depozitarea armelor să fie necesară. Agravanta se va reține față de toți coparticipanții la o acțiune armată, chiar dacă numai unul sau unii dintre coparticipanți erau înarmați. Agravanta privitoare la finanțarea unor activități licite din banii obținuți prin comiterea de infracțiuni va opera independent de reținerea infracțiunii de spălare a banilor [riciclaggio - art. 648 bis C. pen. it.) și de cea de reinvestire a banilor, bunurilor sau altor valori de proveniență ilicită [impiego di denaro, beni o utilită di provenienza illecita - art. 648 ter C. pen. it.). Agravanta vizează dimensiunea antreprenorială a organizațiilor mafiote și avantajul lor competitiv pe piață datorită accesului la resurse financiare fără costuri. Schimbul electoral politico-mafiot Norme destinate să reprime acordurile politico-mafiote au fost introduse în Codul penal italian prin Legea nr. 356/19921, respectiv art. 416 ter C. pen. it, cu scopul sancționării și a aceluia care obține promisiunea de voturi în schimbul unei sume de bani. Textul de lege propus inițial a fost modificat prin Legea nr. 62 din 17 aprilie 2014, ca urmare a raportului întocmit de Comisia ministerială însărcinată cu elaborarea unei propuneri de intervenții în materie de criminalitate organizată, la data de 10 iunie 2013. Așadar, articolul 416 ter C. pen. it. sancționează fapta celui care acceptă promisiunea de a procura voturi prin modalitățile descrise în alin. (3] al articolului 416 bis C. pen. it. în schimbul obținerii unei sume de bani sau a promisiunii de a obține bani sau alte avantaje materiale. Influențarea exercitării dreptului de vot nu va avea loc doar prin amenințare sau violență, forme de intimidare specifice asocierii de tip mafiot, ci și prin oferirea unei sume de bani. Prin incriminarea obținerii promisiunii de vot în schimbul unei sume de bani, legiuitorul preîntâmpină, în fapt, încercarea unei asociații de tip mafiot de a oferi susținere electorală unui candidat prin obstacularea liberului exercițiu al dreptului de vot al altora sau prin determinarea anumitor persoane să-l voteze pe cel care a oferit susținere grupării mafiote, în schimbul serviciilor pe care această grupare i le oferă. Așadar, elementul material al infracțiunii constă în acceptarea promisiunii procurării de voturi prin metode de tip mafiot, în schimbul obținerii unei sume de bani sau a promisiunii obținerii unei sume de bani sau altor bunuri. Schimbul nu vizează doar bani, ci și alte bunuri, precum și -

192

promisiunea obținerii unor astfel de bunuri. Conform alineatului 2 al aceluiași articol, legiuitorul incriminează și promisiunea procurării de voturi. În acest sens, legiuitorul italian a dorit să sancționeze orice formă de susținere, atât din partea politicului, cât și din partea grupărilor de tip mafiot. Disponibilitatea arătată de un politician reprezintă pentru asociație o susținere morală și, implicit, un ajutor prin dobândirea unui raport privilegiat cu o instituție statală, în timp ce îndeplinirea promisiunii de către politician reprezintă o conduită sancționabilă distinctă, subsecventă conduitei în discuție. Pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de schimb electoral politico-mafiot este cuprinsă între 4 și 10 ani de închisoare. Codul Legilor antimafia și al măsurilor de prevenție Practica recentă s-a confruntat cu noi grupări infracționale, organizații infracționale internaționale care nu mai acționează conform metodelor specifice grupărilor de tip mafiot italiene, respectiv prin intimidare, supunere și reducere la tăcere. În acest caz, este aproape imposibil de încadrat activitatea infracțională a acestor grupări în norma prevăzută de art. 416 bis. C. pen. it. Pe de altă parte, indiferent de modul de acțiune al grupării, tradițional sau inovativ, astfel cum afirma Giovanni Falcone, "adevăratul călcâi al lui Ahile al organizațiilor de tip mafiot este constituit din urmele lăsate de mișcările banilor, legate de activitățile criminale cele mai bănoase". În scopul contracarării noilor forme de manifestare a crimei organizate, prin Legea nr. 136 din 13 august 2010 privind Planul extraordinar împotriva mafiei, precum și delegarea Guvernului în materie de normative antimafia, s-a prevăzut obligativitatea pentru Guvern de a adopta, în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, un Cod antimafia și al măsurilor de prevenție. Conform art. 3 al aceleiași legi, se instituie obligativitatea armonizării legislației în materie, potrivit următoarelor principii și criterii: a) acțiunea de prevenție poate fi exercitată independent de exercițiul acțiunii penale; b) măsurile de prevenție personale și patrimoniale pot fi cerute și, respectiv, dispuse separat, iar în cazul măsurilor de prevenție patrimoniale, acestea pot fi dispuse independent de pericolul social al subiectului la momentul solicitării acestei măsuri; c) măsurile patrimoniale pot fi dispuse chiar și în caz de deces al subiectului, astfel încât, în cazul în care procedura este demarată, aceasta va continua și va viza moștenitorii; d) definirea în manieră organică a categoriei destinatarilor măsurilor de prevenție personale și patrimoniale, iar în cazul măsurilor personale prevederea obligativității pericolului social; e) prevederea posibilității de a desfășura anchete patrimoniale directe în scopul dezvăluirii activităților fictive sau transferuri de bunuri fictive. Totodată, conform articolului 3 lit. b) Cod antimafia, confiscarea trebuie dispusă în orice moment, indiferent dacă bunurile se află în posesia unor terți care dețin acele bunuri în baza unui transfer fictiv sau dacă acestea se află pe teritoriul altui stat. Legiuitorul italian indică expres și cazurile în care revocarea măsurii confiscării preventive poate fi dispusă. Astfel, revocarea poate fi dispusă în cazul în care: a) au fost descoperite noi probe decisive, chiar și după finalizarea procedurii de confiscare; b) fapte confirmate printr-o hotărâre penală exclud aplicabilitatea acestei măsuri; c) motivarea deciziei de confiscarea a avut ca fundament dovezi false. În consecință, în anul 2011, a fost adoptat Codul legilor antimafia și al măsurilor de prevenție. Acesta cuprinde 5 titluri care privesc măsurile de prevenție personale, măsurile de prevenție patrimoniale, administrarea, gestiunea și destinația bunurilor sechestrate sau confiscate, raporturile cu terții și sancțiunile. Redactarea unui Cod antimafia a avut ca principal scop gruparea și adaptarea legislației naționale, atât a celei din Codurile penale, cât și a celei din Legi speciale, astfel încât să se evite contradicțiile rezultate din aplicarea numeroaselor legi existente. Unificarea legislației în domeniu a vizat și armonizarea întregii legislații cu principiile constituționale. În Titlul I din Codul antimafia sunt reglementate măsurile de prevenție personale. Acestea sunt analizate separat, în funcție de autoritatea competentă a le dispune, respectiv chestorul sau autoritatea judiciară, precum și în funcție de pericolul social care generează o astfel de măsură, respectiv pericol social comun sau calificat. În Titlul II din Codul Antimafia sunt analizate măsurile patrimoniale, respectiv sechestrul și

193

confiscarea. în cazul acestora, legiuitorul italian nu a adus modificări importante, cu privire la natura lor, dar, în schimb, a introdus noi posibilități de a dispune asemenea măsuri, astfel cum au fost propuse în Legea nr. 136/2010. Așadar, conform art. 18 din Codul antimafia, măsurile de prevenție personale și cele patrimoniale pot fi aplicate distinct. Totodată, măsurile patrimoniale pot fi aplicate independent de pericolul social pe care îl prezintă subiectul acestei măsuri, la momentul la care această măsură este dispusă. Măsurile de prevenție patrimoniale pot fi dispuse și în cazul în care subiectul acestor măsuri decedează, caz în care procedura va continua și va viza moștenitorii cu titlu universal al persoanei în cauză în termen de 5 ani de la deces. Conform articolului 24 Cod antimafia, confiscarea bunurilor va fi dispusă în cazul în care, în termen de 1 an și 6 luni de la data punerii sub sechestru a bunurilor, persoana în cauză nu reușește să facă dovada provenienței licite a acestora. Acest termen poate fi prelungit, prin decret motivat, de două ori, pe o durată de 6 luni. În cartea a Il-a, intitulată Noi dispoziții în materie antimafia, legiuitorul reglementează condițiile de funcționare a unei „bănci de date" care să conțină informații despre persoanele juridice decăzute din dreptul de a accesa fonduri publice, precum și informații privitoare la documentația antimafia care trebuie întocmită de fiecare entitate locală sau societate aflată în subordinea statului, cu ocazia încheierii unui contract de servicii publice. în acest fel, se încearcă identificarea și împiedicarea grupărilor infracționale de infiltrare în activități publice. În ciuda acestui demers, Comisia ministerială însărcinată cu elaborarea unei propuneri de intervenții în materie de criminalitate organizată a întocmit la data de 10 iunie 2013 un raport în care menționează următoarele modificări ce ar trebui aduse legislației în vigoare, unele dintre ele fiind deja concretizate. Astfel, se preferă, pentru moment, păstrarea art. 416 bis C. pen. it. în forma actuală. În schimb, însă, a fost modificat art. 416 ter C. pen. it. prin Legea nr. 62/2014, respectiv infracțiunea de schimb electoral politico-mafiot, în modalitatea descrisă anterior. Aceeași Comisie propune modificarea normei privitoare la infracțiunea de spălare de bani prevăzută de art. 648 bis C. pen. it. și a celei privitoare la infracțiunea de introducere în circuitul economic a banilor, bunurilor sau a profitului care au o proveniență ilicită, prevăzută de art. 648 ter C. pen. it. Comisia a propus și modificarea Decretului Legislativ nr. 159/2011 privitor la Codul legilor antimafia și a măsurilor de prevenție, deși acesta a fost introdus în legislația italiană în anul 2011. Completarea normelor existente, precum și introducerea unor instituții noi, sunt justificate de către Comisie prin nevoia de a introduce instituții ultramoderne care să mențină un echilibru între nevoile sociale și garanțiile procesuale. Spania Contextul legiferării Instrumentele internaționale, respectiv instrumentele legale adoptate la nivelul Uniunii Europene, mai precis Convenția de la Palermo, obligă statele membre la incriminarea grupurilor infracționale organizate. Chiar și după ratificarea Convenției de la Palermo, legislația spaniolă nu a dispus de mecanismele procedurale necesare în materie de prevenție și represiune a fenomenului de crimă organizată, atât de evoluat în ultimele decenii. Legislația spaniolă existentă înaintea reformei din 2010 nu permitea sancționarea organizatorului sau a celui care ordonă comiterea unei infracțiuni, ci doar a autorului mediat. În acest context, nevoia unei schimbări, precum și necesitatea sancționării tuturor acelora care au o contribuție cauzală la comiterea infracțiunii nu puteau fi neglijate de legiuitorul spaniol, în ciuda „riscului de hipertrofie a răspunderii penale”. Ratificarea Convenției de la Palermo și, cu precădere, Decizia-cadru 2008/841/JA1 a Consiliului Uniunii Europene, au determinat legiuitorul spaniol să incrimineze alături de asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni și alte asocieri infracționale. Legiuitorul spaniol a înțeles, însă, să abordeze diferit această problematică, spre deosebire de alte legislații europene și să incrimineze distinct organizația criminală și grupul infracțional

194

organizat, alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Aceste două infracțiuni au fost incriminate prin Legea nr. 5/2010 și au fost introduse într-un capitol distinct, capitolul VI, în Titlul XII, alături de infracțiunile contra ordinii publice. Apare, astfel, pentru prima dată în Codul penal o definiție a grupului infracțional organizat și sunt incriminate activitățile specifice organizațiilor criminale. Astfel, în urma reformei din anul 2010, au fost introduse în Codul penal spaniol art. 570 bis C. pen. sp., care definește noțiunea de organizație criminală, și art. 570 ter C. pen. sp., care definește noțiunea de grup criminal, alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (asociaciones ilícitas) Infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, în forma sa actuală, a fost introdusă în Codul penal spaniol prin Legea nr. 10/1995 în Titlul III, Cap. IV - Infracțiuni privitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și a libertăților publice, în art. 515 alin. (1) C. pen. sp., alături de alte reglementări privitoare la asocierile ilicite. Codurile penale anterioare, respectiv Codul penal spaniol din anul 1822 și cel din 1944, incriminau asocierea ilicită cu referire explicită la asocierile care aduc atingere regimului politic, această reglementare fiind inclusă, de altfel, în Titlul II - Infracțiuni contra securității statului, cap. II - Infracțiuni comise cu ocazia exercitării drepturilor recunoscute persoanei prin Lege. Așadar, conform art. 515 alin. (2] C. pen. sp., asocierea capătă caracter ilicit atunci când are ca scop comiterea de infracțiuni sau, după constituirea acesteia, instigarea la comiterea de infracțiuni, precum și în cazul în care are ca scop comiterea de contravenții în formă organizată, coordonată și continuă. Totodată, conform art. 515 alin. [4] C. pen. sp., sunt apreciate ca fiind ilicite și organizațiile cu caracter paramilitar. Conform alin. [3] al aceluiași articol, asocierea este ilicită în cazul în care aceasta, deși are scop licit, folosește mijloace precum violența sau constrângerea. Obiectul juridic al infracțiunii este, așadar, dreptul constituțional la asociere, căruia i se aduce atingere, evident, prin exercitarea abuzivă a acestuia, dincolo de limitele constituționale. Reglementarea asocierii în vederea săvârșirii de infracțiuni este una foarte cuprinzătoare, întrucât nu impune condiții privitoare la structura asocierii sau scopul său. Singura cerință reclamată este existența intenției de a comite infracțiuni, la momentul constituirii asocierii. În lipsa unor referințe concrete ale legiuitorului la structura asocierii, în literatura de specialitate se apreciază că norma prevăzută în art. 515 C. pen. sp. reclamă trei cerințe: pluralitate de persoane, structură organizată, stabilitate. Având în vedere aceste cerințe desprinse din textul de lege, doctrina apreciază că numărul minim este de trei persoane, întrucât o asociere relativ complexă reclamă concursul mai multor persoane, cu siguranță mai mare de două. Legiuitorul spaniol stabilește cazurile în care o asociere este ilicită, respectiv dacă are ca scop comiterea de infracțiuni sau dacă are ca scop comiterea de contravenții în mod organizat, coordonat și continuat, fără a descrie structura asocierii sau conduita ilicită a membrilor grupării. Totodată, legiuitorul spaniol, în cazul asocierii, nu încadrează infracțiunile scop ale acesteia prin prevederea explicită a cuantumului pedepsei sau prin denumirea expresă a lor. În schimb, legiuitorul spaniol distinge sub aspect sancționator între formele de participație, astfel că fondatorii, directorii și președinții asocierii vor fi pedepsiți cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 și 4 ani și amendă, care va fi plătită într-un interval de 12-24 de luni, și interdicția dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă cuprinsă între 6 și 12 luni. Membrii activi ai asocierii vor fi pedepsiți cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 3 ani și pedeapsa amenzii, care va fi plătită într-un interval de 12-24 luni. De precizat este faptul că, potrivit dreptului penal spaniol, amenda va fi plătită eșalonat, în intervalul prevăzut în norma de incriminare pentru fiecare infracțiune în parte, astfel cum stabilește instanța. Indiferent de cuantumul pedepsei prevăzute, remarcăm faptul că legislația spaniolă, asemenea altor legislații europene, nu sancționează doar persoana care săvârșește nemijlocit fapta, ci și membrii asocierii, indiferent de funcția ocupată de aceștia, organizatori, conducători sau simpli participanți, întrucât răspunderea este atrasă de conduita ilicită a propriei organizații.

195

Organizația criminală (organizaciones criminales) Reglementarea organizației criminale și a grupului infracțional organizat într-un capitol distinct, iar nu alături de infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, a fost apreciată în literatura de specialitate ca fiind firească, datorită faptului că infracțiunea de asociere sancționează mai degrabă „exercitarea abuzivă a dreptului de asociere consacrat în art. 22 din Constituție". În al doilea rând, grupările infracționale organizate „nu sunt simple asocieri în vederea săvârșirii de infracțiuni, ci grupări care au o natură penală intrinsecă și care sunt lipsite de cele mai multe ori de formă juridică, tocmai pentru a induce în eroare cu privire la activitățile desfășurate". Conform art. 570 bis C. pen. sp., legiuitorul spaniol definește organizația criminală ca fiind grupul format din mai mult de două persoane, cu caracter stabil și care, într-o manieră concertată și coordonată, și-au împărțit sarcinile și funcțiile în scopul de a comite infracțiuni grave, precum și comiterea repetată de alte infracțiuni. De remarcat este faptul că, potrivit art. 13 coroborat cu art. 33 C. pen. sp., legiuitorul spaniol distinge între infracțiuni grave, infracțiuni mai puțin grave și contravenții, în funcție de sancțiunea prevăzută pentru acestea, respectiv pedeapsa cu închisoarea mai mare de 5 ani, pedeapsa cu închisoarea între 3 și 5 ani, iar în cazul contravențiilor, alte pedepse precum amenda, munca în folosul comunității, localizarea permanentă între o lună și 3 luni, interdicția de a conduce autovehicule etc. Elemente definitorii structura organizatorică Organizația criminală se distinge de alte asocieri infracționale prin stabilitatea grupării, precum și prin modus operandi, respectiv prin diviziunea muncii și a funcțiilor și prin maniera concertată și coordonată de comitere a infracțiunilor. Complexitatea structurii constă în numărul membrilor și în coordonarea activităților prin diviziunea muncii. Definiția organizației criminale propusă de legiuitorul spaniol este una dintre cele mai complexe din legislația europeană, întrucât conține numeroase elemente de identificare a acestei structuri, dar și de diferențiere în raport cu alte asocieri infracționale, cu precădere față de grupul infracțional organizat. Astfel, organizația criminală este formată din mai mult de două persoane, are caracter stabil, iar membrii acesteia și-au împărțit sarcinile și funcțiile, acționând astfel într-o manieră concertată, coordonată și eficientă. Aceste aspecte se regăsesc, de altfel, și în definiția propusă în Decizia-cadru 2008/841/JAI a Consiliului Uniunii Europene, instrumentul legislativ care a determinat incriminarea organizației criminale în dreptul penal spaniol. Cu referire la modus operandi în cazul organizațiilor criminale, în literatura de specialitate se arată că acțiunile membrilor acestora sunt mai degrabă individuale, „ca formă de a garanta un beneficiu mare care să reducă costurile și riscurile”. Același autor arată că „procesul ciclic al crimei organizate constă în continuitate". Cu referire la structura piramidală a grupării, în literatura de specialitate se arată că nu este vorba de o construcție în care directorii transferă atribuțiile subordonaților, ci construcția pare mai degrabă „un sistem instituționalizat fundamentat pe contribuții individuale cumulate, care favorizează comiterea infracțiunilor scop", cu efect evident asupra răspunderii penale. Într-o opinie contrară, se arată că norma nu reclamă „o structură ierarhizată, ci o relație verticală, un centru decizional de unde emană odinele pentru subordonați”, fapt evidențiat, de altfel, și prin regimul sancționator diferențiat. Totodată, structura organizatorică reprezintă elementul de diferențiere între organizația criminală și grupul infracțional organizat, în cazul organizației criminale constatându-se „o mai mare intensitate a voinței criminale" ce rezultă din elemente precum program infracțional elaborat, diviziune a muncii și relații ierarhizate, precum și din prezența unui „aparat de putere, categorie dogmatică distinctă de coautorat". În cazul organizației criminale, subiect activ al infracțiunii nu este doar organizatorul, conducătorul, finanțatorul sau autorul infracțiunii scop, ci și persoana care, cunoscând faptul că face parte dintr-o astfel de organizație, este conștientă de faptul că prin prezența sa ori prin fapta sa ajută organizația la menținerea structurii organizatorice. scopul asocierii

196

Scopul organizației criminale este comiterea de infracțiuni grave sau comiterea repetată de alte infracțiuni. Sunt apreciate ca fiind infracțiuni grave, conform art. 13 C. pen. sp. coroborat cu art. 33 C. pen. sp., infracțiunile al căror minim prevăzut de lege este mai mare de 5 ani. Astfel, limita de pedeapsă este majorată față de propunerea Convenției de la Palermo, însă legiuitorul spaniol nu reduce sfera de incidență doar la categoria infracțiunilor grave, ci răsfrânge sfera și asupra altor infracțiuni, mai puțin grave, atunci când acestea sunt comise în mod sistematic. Totodată, remarcăm faptul că legiuitorul spaniol nu face referire explicită la scopul subsecvent al asocierii, respectiv obținerea de avantaje sau foloase materiale. regim sancționator în privința regimului sancționator, legiuitorul spaniol diferențiază cuantumul pedepsei în funcție de natura participării la organizație, precum și de gravitatea faptelor comise. Așadar, conform art. 570 bis C. pen. sp., cel care promovează, constituie, organizează, coordonează sau conduce o organizație criminală va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii între 4 și 8 ani, dacă are ca scop comiterea de infracțiuni grave, și cu pedeapsa închisorii între 3 și 6 ani în celelalte cazuri. Totodată, cel care participă activ la menținerea organizației, face parte din ea sau o susține economic ori în orice alt mod va fi pedepsit cu închisoarea cuprinsă între 2 și 5 ani, dacă are ca scop comiterea de infracțiuni grave și cu pedeapsa închisorii între 1 și 3 ani în celelalte cazuri. Conform alin. (2) al aceluiași articol, pedepsele prevăzute în alin. (1) vor fi majorate, fiind aplicate spre maximul special, în situația în care organizația: a) este formată dintr-un număr mai mare de persoane; b] dispune de arme și instrumente periculoase; c) dispune de instrumente tehnice avansate de comunicații și transport, care, prin natura lor, ajută la comiterea infracțiunilor și la sustragerea vinovaților. Totodată, conform alin. (3), pedeapsa va fi sporită spre maximul special în cazul în care infracțiunile comise de organizația criminală sunt din categoria infracțiunilor contra vieții sau integrității persoanei, libertății, vieții sexuale sau traficului de persoane. Legislația spaniolă se distinge în contextul european prin prevederea a trei agravante, dintre care prima cu totul particulară. Astfel, pedeapsa va fi sporită spre maximul special în situația în care organizația este formată dintr-un număr mai mare de persoane, fără a se preciza însă limita minimă a acestuia. Numărul de persoane se apreciază, însă, după cum se arată în Circulara nr. 2/2011 a Guvernului spaniol, raportat la gravitatea faptei, facilitatea comiterii infracțiunii și a sustragerii membrilor grupării, precum și la șansele de reușită. Grupul infracțional organizat (grupos criminales) Conform opiniei dominante din jurisprudența spaniolă, grupul infracțional organizat este definit ca fiind „o structură de patrimonii și persoane, cu funcții diverse în cadrul planului infracțional și care urmăresc obținerea unor câștiguri financiare sau, după caz, a puterii, aspect care, de altfel, diferențiază infracțiunea de participare la un grup infracțional organizat de alte acte preparatorii incriminate de legislația spaniolă". Potrivit dispozițiilor art. 570 ter C. pen. sp., prin grup infracțional organizat se înțelege asocierea a două sau mai multor persoane, care, fără a îndeplini cerințele impuse de articolul anterior, respectiv cel referitor la organizația criminală, are ca scop comiterea concertată de infracțiuni sau comiterea concertată și continuă de contravenții. Numărul de membri, care nu este neapărat mai mic decât în cazul organizației criminale, se apreciază nu la data comiterii infracțiunii, ci la data conceperii planului delictual. Din analiza celor două texte de lege, constatăm că diferența între organizația criminală și grupul criminal constă în structura organizatorică a grupării, mai precis organizația criminală se caracterizează prin stabilitate și ierarhizare a funcțiilor și sarcinilor, în timp ce grupul criminal organizat are, mai degrabă, caracter tranzitoriu, iar între membrii grupului nu există un raport de subordonare de tip ierarhic. în ciuda aparenței relativ fragile a structurii, în comparație cu organizația criminală, grupul infracțional organizat are ca scop comiterea concertată de infracțiuni sau comiterea concertată de contravenții. Totodată, o altă diferență constă în prevederea expresă a scopului subsecvent, respectiv obținerea unor câștiguri financiare sau, după caz, a puterii. Lipsa dovezii acestui aspect subsecvent atrage răspunderea penală pentru o altă formă de asociere, atâta timp cât doar în cazul grupului infracțional este prevăzută expres această cerință. Totodată, remarcăm faptul că, sub aspect sancționator, în cazul grupului infracțional

197

organizat, legiuitorul spaniol nu diferențiază pedeapsa în funcție de natura participației, astfel că, atât celui care finanțează gruparea, cât și celui care constituie sau are calitatea de simplu participant, i se aplică o pedeapsă raportat la aceleași limite. Omisiunea legiuitorului de a diferenția regimul sancționator, raportat la rolul participantului în grupare, evidențiază diferența de natură organizatorică între cele două structuri. în timp ce în cazul organizației criminale, inițiatorii, organizatorii și conducătorii sunt sancționați mai aspru decât simpli participanți, în cazul grupului infracțional organizat, cei care constituie, participă sau finanțează grupul, vor fi sancționați plecându-se de la aceleași limite de pedeapsă. În consecință, în ceea ce privește regimul sancționator, cel care constituie, finanțează sau face parte dintr-un grup infracțional organizat va fi sancționat, în funcție de scopul asocierii, după cum urmează: a) dacă este vorba de una sau mai multe infracțiuni grave, descrise în alin. (3) al art. 570 bis C. pen. sp., respectiv infracțiuni contra vieții, integrității corporale și libertății persoanei, cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 și 4 ani, iar dacă este vorba de infracțiuni mai puțin grave, cu pedeapsa închisorii între 1 și 3 ani; b) cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 6 luni și 2 ani, dacă finalitatea grupării este comiterea altor infracțiuni grave. Conform art. 570 ter alin. (3) C. pen. sp., comiterea de infracțiuni mai puțin grave, altele decât cele prevăzute la lit. a, sau comiterea repetată de contravenții va fi sancționată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 3 luni și 1 an, cu precizarea că, în cazul contravențiilor, aceasta va fi dispusă spre minimul special prevăzut de lege. Totodată, în cazul organizațiilor criminale, legiuitorul spaniol incriminează mai multe fapte, respectiv inițierea, constituirea, organizarea, coordonarea, conducerea, participarea și finanțarea, în timp ce în cazul grupului infracțional organizat acesta incriminează doar trei conduite, respectiv constituirea, finanțarea sau participarea la un grup infracțional organizat. În ceea ce privește agravantele, acestea sunt identice cu cele prevăzute în cazul organizației criminale. Așadar, pedepsele vor fi majorate, aplicându-se spre maximul special, în situația în care grupul infracțional organizat: a) este format dintr-un număr mai mare de persoane; b] dispune de arme și instrumente periculoase; c] dispune de instrumente tehnice avansate de comunicații și transport, care, prin natura lor, ajută la comiterea infracțiunilor și la sustragerea vinovaților.

198

13. Procedee probatorii utilizate pentru dovedirea infracțiunilor săvârșite de grupările criminale. Drept comparat. Armonizarea legislațiilor penale naționale privind procedeele probatorii utilizate pentru dovedirea infracțiunilor săvârșite de grupările criminale De la procedura clasică de investigare și de cercetare a infracțiunilor, la ancheta proactivă Procedurile penale tradiționale s-au dovedit ineficace în ceea ce privește investigarea criminalității organizate și a terorismului, motiv pentru care, cu precădere după atentatele de la 11 septembrie 2001 din America, au fost prevăzute în legislațiile europene proceduri care oferă mai multe prerogative organelor de anchetă în detrimentul drepturilor constituționale ale persoanei. Ancheta proactivă a cunoscut o evoluție fulminantă, fiind extinsă treptat la toate infracțiunile de crimă organizată, în numele luptei împotriva criminalității organizate și a terorismului, astfel că aceasta nu mai este percepută ca o procedură derogatorie, ci ca o a doua procedură penală. Convenția de la Palermo din anul 2000 subliniază nu doar necesitatea incriminării participării la o grupare infracțională, dar și extinderea anchetei penale proactive la toate formele de manifestare a criminalității organizate, astfel încât să fie identificați toți membrii grupărilor infracționale. Organizația Națiunilor Unite recomandă „o abordare holistică și proactivă pentru a identifica un număr cât mai mare de persoane implicate și de conduite ilicite ale membrilor grupărilor infracționale, astfel încât justiția penală să aibă un rol eficient în strategia ce vizează destructurarea organizațiilor și prevenirea altor infracțiuni". Ancheta proactivă a fost definită în literatura de specialitate ca fiind acțiunea organelor de a interveni „în amonte, înainte de a avea cunoștință despre o tentativă sancționabilă, fie pentru că nu există informații privitoare la o eventuală infracțiune comisă, fie atunci când se presupune că o anumită infracțiune va fi comisă, dar pregătirea sa nu este încă la stadiul de începere a executării, respectiv de tentativă". Scopul acestui tip de anchetă este unul preventiv și de eficientizare a luptei împotriva criminalității grave. în cazul anchetei proactive, punctul de plecare poate fi un indiciu, un autor sau o grupare, în scopul descoperirii și dovedirii unor fapte ilicite. În schimb, în cazul anchetei reactive sau clasice, intervenția organelor de anchetă are loc ulterior comiterii unei infracțiuni sau în cursul executării acesteia, în scopul identificării autorului infracțiunii: „reactivitatea conduce adesea la izolarea autorului infracțiunii și a actului comis din contextul în care se înscriu, neglijând astfel semnificația lor". Majoritatea statelor au adoptat dispoziții care au permis în cazul infracțiunilor de crimă organizată trecerea de la o anchetă represivă, la o anchetă proactivă prin introducerea tehnicilor speciale de investigație. Aceste măsuri sunt integrate în Codul de procedură penală alături de procedurile clasice sau sunt reglementate într-un capitol separat, având în vedere traiectoria diferită pe care o urmează, cum este cazul Franței, care reglementează aceste proceduri derogatorii într-un capitol cu totul distinct. în schimb, dintre statele analizate, doar Belgia definește noțiunea de anchetă proactivă. Conform art. 28 bis C. pr. pen. be., „ancheta proactivă constă în cercetarea, colectarea, înregistrarea și prelucrarea datelor, pe baza unei suspiciuni rezonabile că fapte ilicite vor fi comise sau au fost comise, dar nu sunt încă cunoscute, dar care sunt sau vor fi comise de către o organizație criminală, astfel cum este aceasta definită prin lege". În acest context, „este de remarcat faptul că o noțiune prea largă și imprecisă a proactivității riscă să încalce frontiera între cercetarea judiciară și informare, or într-o societate democratică nu e de dorit să facem informări sub umbrela cercetării judiciare, pe motiv că aceasta dispune de mijloace legale eficiente". În Raportul întocmit de Oficiului Națiunilor Unite împotriva drogurilor și a criminalității în anul 2012, se arată că în cazul anchetei proactive pot fi reținute două aspecte generale: primul constă în inițiative polițienești în baza unor indicii, precum componența grupării, mijloacele de operare, activitățile ilicite anterioare; cel de-al doilea vizează extinderea anchetei, indiferent care ar fi originea acesteia, la întreaga structură, precum și la totalitatea conduitelor criminale ale grupării, în scopul prevenirii infracțiunilor viitoare, ceea ce presupune și o extindere a cazurilor de folosire a 199

tehnicilor speciale de investigare. În principiu, tehnicile de investigare adoptate de majoritatea legislațiilor în lupta împotriva crimei organizate sunt ancheta proactivă, mijloacele speciale de investigare, mărturia anonimă și ancheta patrimonială. În categoria mijloacelor speciale de investigare regăsim supravegherea audio-video, interceptarea convorbirilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță, utilizarea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor, obținerea datelor privind tranzacțiile bancare. Aceste mijloace au fost extinse treptat nu numai la toate rețelele de crimă organizată, ci și în ceea ce privește grupările care au acționat ocazional. Aceste măsuri au fost catalogate în literatura de specialitate ca fiind „măsuri care influențează costurile și beneficiile celor care săvârșesc infracțiuni", întrucât „creează riscuri suplimentare pentru infractorii care, în cazul în care decid să acționeze, vor trebui să facă eforturi și cheltuieli suplimentare pentru a le evita sau anihila". Condițiile adoptate de majoritatea legislațiilor pentru dispunerea mijloacelor speciale de investigare sunt următoarele: existența unor suspiciuni rezonabile sau a unor indicii temeinice, proporționalitatea și necesitatea. Termenul de suspiciuni rezonabile este utilizat în egală măsură cu termenul de indicii temeinice. Italia renunță la această condiție în cazul infracțiunilor de crimă organizată și nu condiționează admisibilitatea înregistrării ambientale de existența unor suspiciuni privitoare la comiterea unei infracțiuni în acel loc. Există, însă, state care au înțeles să utilizeze aceste mijloace speciale și în cercetarea altor infracțiuni, nu doar a infracțiunilor grave. în acest sens, remarcăm Elveția, care reglementează posibilitatea de a dispune măsurile de supraveghere secrete în cazul a peste 60 de infracțiuni, dintre cele mai variate, respectiv al infracțiunilor contra vieții și integrității corporale, al infracțiunilor contra proprietății, contra libertății sau al infracțiunilor contra statului. Și România, de altfel, permite utilizarea metodelor de supraveghere sau cercetare în cazul infracțiunilor de criminalitate organizată, dar și în cazul tuturor infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. În plus, legislația română permite, conform art. 140 alin. (9) C. pr. pen. rom., la cererea motivată a persoanei vătămate, autorizarea interceptării comunicațiilor ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta, prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării. în ciuda faptului că noțiunea de colaborator al justiției nu este menționată în codurile penale naționale, cum este, spre exemplu, cazul Codului de procedură penală belgian și a celui elvețian, toate țările au prevăzut beneficii fie sub forma reducerii pedepsei, fie sub cea a prevederii unei cauze de nepedepsire pentru infractorii pocăiți care sprijină autoritățile judiciare să clarifice aspecte privind infracțiunile pe care ei înșiși sau alții le-au comis. Această strategie normativă poate fi „o posibilă consecință a conștientizării faptului că în cazul anumitor infracțiuni, în special al celor grave, colaborarea este un instrument privilegiat, pentru că permite cunoașterea și infiltrarea în structuri care, altfel, ar fi foarte greu de identificat". De asemenea, state precum Elveția sau Belgia, care au ales să nu adopte legi privind colaboratorii justiției, prevăd, totuși, măsuri de protecție pentru aceștia, recurgând în fapt la acest mijloc de investigare. În schimb, există și state, precum Italia, care au deja o tradiție în acest sens, aceasta fiind una dintre țările precursoare și în materia colaboratorilor, ca și instrument de anchetă, instituția fiind reglementată încă din anul 1965. Depozițiile colaboratorilor au constituit de-a lungul timpului sursele principale de informare în descoperirea infracțiunilor de crimă organizată. Toate legislațiile analizate au adoptat în privința colaboratorului tehnici de recompensă în schimbul obținerii de probe, ceea ce „implică o transformare a dreptului premial, din criteriu de determinare a pedepsei, în instrument de luptă împotriva criminalității organizate". Astăzi, în schimb, tăcerea este un element definitoriu, structural al grupărilor criminale. în acest context, mărturisirea nu mai constituie un mijloc probatoriu principal. Pe de altă parte, teama de repercusiuni este un alt factor inhibitor, care descurajează mărturia. în consecință, a fost adoptat un sistem de camuflaj total al colaboratorului și al familiei acestuia, prin schimbarea identității, a

200

domiciliului și a locului de muncă. Totodată, identitatea de împrumut oferită poate fi cu titlu permanent, la fel cum pot fi și celelalte facilități de reinserție socială. Atribuirea unor beneficii în schimbul colaborării este apreciată în literatura de specialitate ca fiind de natură a afecta raportul dintre infracțiune și pedeapsă, bazat pe principiul legalității, „pedeapsa fiind în acest caz determinată de fapte anterioare și externe procesului și, cu precădere, de disponibilitatea colaboratorului de a furniza informații". În privința informatorilor, deși toate legislațiile recunosc instituția și recurg la aceasta, ele nu fac și referire expresă în codurile de procedură penală. Astfel, majoritatea legislațiilor, deși nu definesc în codul de procedură noțiunea de informator, arată care este rolul acestuia, respectiv prevăd posibilitatea ca organele judiciare să se folosească de informatori în activitatea lor. în schimb, în dreptul penal italian, conform art. 267 C. pr. pen. it., informațiile furnizate de informatori pot constitui indicii temeinice care fundamentează luarea unei măsuri preventive. Pe de altă parte, în toate legislațiile analizate găsim reglementată activitatea agentului sub acoperire. Acesta, însă, nu trebuie să aibă decât o incidență minoră în adoptarea deciziei finale ce-l privește pe autorul infracțiunii, provocarea fiind, cel puțin teoretic, interzisă și sancționată în toate legislațiile. Totodată, în scopul câștigării credibilității, agentul sub acoperire poate acționa exclusiv în limitele mandatului autorizat de judecător sau procuror, după caz, respectiv pentru a face achiziții probatorii sau în scopul infiltrării într-o anumită organizație. În majoritatea legislațiilor, investigatorul sub acoperire este un ofițer din cadrul poliției judiciare. În Elveția, însă, calitatea de investigator sub acoperire o poate avea, cu titlu provizoriu, și o altă persoană decât una încadrată în structurile judiciare. în schimb, doar un membru al corpului de poliție poate avea calitatea de persoană de contact. Germania este singura țară dintre cele analizate, în care instituția poliției judiciare nu există. Mijloacele de investigație reglementate de Codul de procedură penală german, respectiv ancheta în cazul acestora, se face de către ministerul public, cu sau fără ajutorul poliției. De remarcat este faptul că legiuitorul francez prevede expres, în cuprinsul art. 706-87 C. pr. pen. fr., faptul că nici o condamnare nu poate fi pronunțată doar pe baza declarațiilor ofițerului de poliție judiciară care a acționat în calitate de agent sub acoperire, cu excepția situației în care acesta își dezvăluie identitatea. În privința mijloacelor de supraveghere tehnică, remarcăm faptul că anumite state limitează tehnica de supraveghere video, audio sau prin fotografiere doar la spații private, în timp ce altele, printre care și România, nu restricționează această metodă, cum, de altfel, nici o altă metodă la condiții de loc sau timp. În privința condițiilor în care se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice, reglementările spaniole existente, mai precis dispozițiile art. 579 C. pr. pen. sp., sunt foarte evazive și nu prevăd expres infracțiunile în cazul cărora se poate dispune o astfel de măsură, precum și condițiile de stocare și de redare a acestora, în ciuda numeroaselor condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru lipsă de reglementare și reglementare insuficientă în materie de interceptări telefonice. Punctul comun al acestor metode investigative, în ceea ce privește respectarea dispozițiilor constituționale, îl reprezenta, însă, conceptul de pătrundere în interiorul locuinței ca modalitate de realizare a ingerinței în drepturile protejate. Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței. Ingerința este admisă, conform aceluiași articol, doar dacă măsura este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora. Astfel, chiar dacă proporționalitatea nu este prevăzută explicit, această condiție se deduce din coroborarea celorlalte dispoziții ale Convenției. În privința necesității unei măsuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în propria jurisprudență că „adjectivul necesar nu este sinonim cu indispensabil și nici nu are flexibilitatea unor expresii ca admisibil, util, rezonabil sau dezirabil”. În ciuda numeroaselor intervenții ale organismelor internaționale, măsurile de combatere

201

interne nu prezintă o difuzare omogenă și o compoziție identică, fiind diferite atât în conținut, cât și în număr sau intensitate. În acest context, o sumedenie de garanții procedurale au fost îndepărtate, fiind apreciate ca fiind obstacole în prevenirea și anchetarea infracțiunilor de crimă organizată. Au fost reglementate, așadar, măsuri precum sechestrarea, confiscarea sau reținerea în baza unor indicii, prezumția de nevinovăție fiind înlocuită cu prezumția de vinovăție. Se constată, astfel, o creștere a măsurilor punitiv-preventive în faza de anchetă. Standardele de probă naționale variază mult de la un stat la altul, astfel încât constrângerile legale nu au același efect intimidant în toate legislațiile statelor membre. În privința eficacității acțiunilor investigatorilor sub acoperire sub forma infiltrării într-o grupare infracțională, aceasta încă nu a fost dovedită, potrivit unor opinii exprimate în doctrină, căci, din contră, „dincolo de riscul Ia care sunt supuși agenții, putem afirma că această procedură mai degrabă provoacă o acțiune ilicită, în loc să o stopeze”. Procedura clasică de administrare a probelor este inundată de tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare, astfel că, în mod inevitabil, drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei sunt afectate prin dezechilibrul creat între investigare și apărare. în literatura de specialitate se apreciază că, mai mult decât Codul penal, Codul de procedură penală este „hârtia de turnesol" a gradului de democrație. „Doar acolo unde există un echilibru al mijloacelor folosite în acuzare și al celor folosite în apărare, unde există libertatea aprecierii probelor de către un tribunal imparțial și independent de puterea politică, putem vorbi de un stat de drept cu adevărat democratic". O chestiune deosebit de disputată o reprezintă faptul că în lupta împotriva crimei organizate, „o luptă adesea fără victorie", asistăm la o schimbare a „regulilor jocului" prin acordarea unei importanțe majore probei și nu mijloacelor de probă sau principiilor de drept, exigențele de echitate fiind sacrificate în numele descoperirii faptelor grave pentru care se desfășoară, fiind greu de dovedit depășirea limitei de toleranță, cu atât mai mult în cazul acelor persoane care au manifestat o predispoziție în acest sens prin existența unor condamnări anterioare pentru fapte similare. Astfel, ar trebui avut în vedere faptul că normalizarea tehnicilor de investigare invazive are ca și consecință și normalizarea interferenței acestora cu drepturile și libertățile fundamentale și, implicit, cu atingerea adusă acestora. În consecință, în Recomandarea (2005] 10 a Comitetului de miniștri ai statelor membre referitoare la tehnicile speciale de anchetă în cazul infracțiunilor grave, se semnalează faptul că, întrucât „tehnicile de anchetă sunt numeroase, variate și evolutive, iar caracteristicile comune sunt caracterul secret și susceptibilitatea de a interfera cu drepturile și libertățile fundamentale", dar și pentru că „utilizarea tehnicilor speciale de anchetă constituie un instrument crucial pentru a lupta împotriva formelor grave de criminalitate", se impune definirea în dreptul intern a circumstanțelor și a condițiilor în care aceste tehnici trebuie folosite, precum și respectarea principiilor proporționalității, subsidiarității și necesității. România Tehnicile speciale de investigare au apărut treptat în legea procesual penală română, întâi în legile speciale, fiind apoi preluate și în Codul de procedură penală. Semnificativă în acest sens este Legea nr. 39/2003 privind combaterea criminalității organizate, în urma căreia tehnicile speciale de supraveghere și cercetare s-au amplificat, cuprinzând întreaga gamă a acestor mijloace: interceptarea convorbirilor și comunicărilor; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obținerea listei convorbirilor telefonice; reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale; solicitarea și obținerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacțiile financiare, precum și a datelor financiare ale unei persoane; utilizarea investigatorilor sub acoperire; livrarea supravegheată și identificarea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicații sau a unui punct de acces la un computer. Actualmente, aceste mijloace de investigare sunt reglementate cumulat în Partea generală a Codului de procedură penală, în Titlul IV, intitulat - Probele, mijloacele de probă și procedeele

202

probatorii, în capitolul IV, intitulat - Metode speciale de supraveghere sau cercetare. Metodele speciale de supraveghere sau cercetare sunt procedee probatorii și au fost calificate ca fiind speciale datorită „nivelului de intruziune în viața privată a persoanelor cercetate". Remarcăm faptul că metodele speciale de supraveghere sau cercetare reglementate de art. 138 C. pr. pen. rom. sunt împărțite la rândul lor în metode de supraveghere [art. 138 alin. [1) lit. a)e] C. pr. pen. rom.] și metode de cercetare [art. 138 alin. (1) lit. f]-j) C. pr. pen. rom.]. Celelalte procedee probatorii sunt reglementate în același titlu, dar în capitolele următoare, astfel: Cap. VI - Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri; Cap. VII - Expertiza și constatarea. Conform art. 138 C. pr. pen. rom., constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele: a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; b) accesul la un sistem informatic; c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane; f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale; g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor; h) participarea autorizată la anumite activități; i) livrarea supravegheată; j) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații. Metode speciale de supraveghere sau cercetare Supravegherea tehnică Conform art. 138 alin. (13) C. pr. pen. rom., prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-e). Astfel, condițiile instituite în cuprinsul art. 139 C. pr. pen. rom. sunt comune tuturor acestor metode de supraveghere. Potrivit art. 139 C. pr. pen. rom., supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2); b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Art. 139 alin. (2) C. pr. pen. rom. prevede că supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificarea de instrumente de plată electronică, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul unor alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Acest procedeu probator se dispune în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi și libertăți pentru o perioadă de 30 de zile și va putea fi valorificat din punct de vedere al probațiunii prin procesul-verbal în care se consemnează rezultatele activităților efectuate. România s-a conformat dispozițiilor internaționale în materie și a condiționat admisibilitatea acestui procedeu probator de îndeplinirea cumulativă a trei condiții: existența unor suspiciuni rezonabile cu privire la comiterea unei infracțiuni, proporționalitatea și necesitatea. Observăm că

203

termenul de suspiciune rezonabilă adoptat de noul Cod de procedură penală înlocuiește sintagma indicii temeinice folosită în reglementările anterioare, noua terminologie fiind adesea folosită și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Proporționalitatea măsurii raportat la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale se apreciază în funcție de importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii. Aceste criterii sunt prevăzute cu titlu alternativ. Conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o ingerință este proporțională cu scopul urmărit doar „în condițiile în care atingerea acestuia nu este posibilă prin alte mijloace, mai puțin restrictive, aflate la dispoziția autorităților statului"1. Intruziunea neautorizată în viața persoanei a fost sancționată de curând în legislația română, astfel că noul Cod penal al României incriminează infracțiunea de violare a vieții private, incriminare care se regăsește în majoritatea legislațiilor europene. Folosirea investigatorilor sub acoperire Conform art. 148 C. pr. pen. rom., autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, șantaj, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul unor alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus; b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii; c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Remarcăm faptul că acest procedeu probator se poate dispune, asemenea celui precedent, în aceleași condiții, respectiv existență unei suspiciuni rezonabile, proporționalitate și necesitate, dar la care se adaugă și subsidiaritatea. Reținem, deci, că folosirea investigatorilor sub acoperire este limitată doar la infracțiunile prevăzute expres de lege, dar, totodată, folosirea lor este subsidiară pentru infracțiunile grave ce nu pot fi descoperite sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace: „Expresia necesară într-o societate democratică înseamnă că pentru a fi compatibilă cu Convenția Europeană ingerința trebuie să corespundă inter alia unei nevoi sociale imperioase și să fie proporțională cu scopul legitim urmărit". Faptele cu caracter infracțional ale investigatorului, altele decât cele prevăzute în actul de autorizare, cad sub incidența legii penale și vor fi pedepsite ca atare. Totodată, limita pedepsei închisorii în cazul infracțiunilor pentru care se poate dispune o astfel de măsură este de 7 ani, și nu de 5 ani, ca în cazul procedeului anterior. Asemenea altor legislații, investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției judiciare. Noutatea constă în prevederea expresă, în același text de lege, a posibilității folosirii investigatorilor cu identitate reală. Rolul investigatorului este de a culege date și informații în baza ordonanței emise de procuror. Instituția investigatorului acoperit a cunoscut o reglementare proprie prin adoptarea Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. În conformitate cu art. 1 lit. k) din această lege, termenul de investigator acoperit are următorul înțeles: „polițist special desemnat să efectueze, cu autorizarea procurorului, investigații în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea făptuitorilor și acte premergătoare sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată".

204

Ulterior, dispoziții privitoare la competența investigatorilor sub acoperire au fost consacrate în mai multe acte normative, printre care și Legea nr. 78/2000, singura care în cuprinsul art. 26 1 face referire la folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală, celelalte legi făcând referire doar la investigatorii sub acoperire. În activitatea sa, în măsura în care folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă, procurorul poate dispune ca investigatorul să fie ajutat de un colaborator. Întrucât instituția colaboratorului nu este definită de Codul de procedură penală, revine doctrinei să o definească, astfel că într-o opinie exprimată în literatura de specialitate se arată că acesta „este o persoană care a interacționat cu suspecții sau cu zona infracțională și poate, prin contribuția lui, să aducă probe pentru dovedirea faptelor". În cazul în care activitatea de investigare presupune participarea la anumite activități, această formă de intervenție este reglementată și autorizată separat, conform art. 150 C. pr. pen. rom. în plus, conform art. 150 alin. (3) C. pr. pen. rom., activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator. Cu privire la intervenția agentului sub acoperire sau a colaboratorului, aceasta trebuie să nu depășească limitele actului de autorizare. Activitatea acestora nu poate consta în activități de organizare, inițiere sau constrângere. Cu privire la intervenția agentului sub acoperire și la dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în repetate rânduri în sensul că activitatea acestora nu poate consta într-o influență exercitată într-o manieră instigatoare și că activitățile acestora trebuie să se rezume exclusiv Ia activități ce nu sunt în contradicție cu ordinea de drept, respectiv la cele prevăzute expres ca fiind cauze justificative ori la activități conexe acestora. Totodată, în cauza Constantin și Stoian contra României, Curtea de la Strasbourg face referire la conceptul de înscenare ca fiind unul distinct de folosirea tehnicilor legale sub acoperire, precum și la obligația instanțelor interne de a analiza acuzațiile de folosire a mijloacelor de constrângere din partea investigatorilor sub acoperire în raport de jurisprudența sa recentă. Folosirea colaboratorilor În activitatea sa, în măsură în care folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă, procurorul poate dispune ca investigatorul să fie ajutat de un colaborator. Întrucât instituția colaboratorului nu este definită de Codul de procedură penală, revine doctrinei să o definească, astfel că, după cum am arătat, într-o opinie exprimată în literatura de specialitate s-a subliniat că acesta „este o persoană care a interacționat cu suspecții sau cu zona infracțională și poate, prin contribuția lui, să aducă probe pentru dovedirea faptelor". Totodată, conform art. 150 alin. [3] C. pr. pen. rom., activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator. Într-o Decizie a înaltei Curți de Casație și Justiție, în mod corect se arată că „o soluție de condamnare propusă nu s-ar putea întemeia pe probe indirecte, incerte, administrate în condiții ce nu răspundeau exigențelor asigurării efectivei exercitări a dreptului la apărare, pe declarația unui investigator acoperit despre care nu există certitudinea că a perceput direct implicarea inculpatului în comiterea faptei. Totodată, nu se poate admite ca soluția de condamnare să se întemeieze decisiv și preponderent pe declarațiile unui martor ce avea calitatea de colaborator și căruia nici apărarea și nici instanțele nu i-au putut adresa întrebări în nicio etapă procesuală, aceasta încălcând atât imperativul administrării și, deci, perceperii probelor în mod nemijlocit de instanță, cât și pe cel al exercitării reale a dreptului la apărare și la un proces echitabil, ceea ce, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., constituie o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și constituie, deci, o practică inadmisibilă și inacceptabilă”. În privința beneficiilor pentru colaboratori, prin art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor s-a introdus cauza de reducere la jumătate a limitelor de pedeapsă, dispoziții de care poate beneficia „persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a] pct. 1, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de

205

infracțiuni". Infracțiune gravă, în accepțiunea Legii nr. 682/2002, este, potrivit art. 2 lit. h), infracțiunea care face parte din una dintre categoriile expres prevăzute de lege, respectiv genocid și infracțiuni contra umanității și infracțiuni de război, infracțiunile contra securității naționale, terorism, omor, infracțiunile privind traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de minori, spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori, infracțiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive, infracțiunile de corupție, precum și orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 10 ani. În practica judiciară, soluțiile dispuse nu au fost unitare în ceea ce privește aplicarea cerinței ca infracțiunea comisă de martor să fie una gravă, pentru ca acesta să poată beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă, divergențe de opinie apărând în situația în care martorul era judecat pentru comiterea mai multor infracțiuni, dintre care numai unele erau considerate grave în sensul dispozițiilor legale enunțate. într-o opinie, exprimată în cuprinsul Deciziei penale nr. 1488/19.04.2010 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, s-a apreciat că „dacă inculpatul care denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane ce au săvârșit infracțiuni grave - a comis două infracțiuni, dintre care numai una este considerată infracțiune gravă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002, cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 19 din aceeași lege nu operează decât pentru fapta care constituie infracțiune gravă". în schimb, prin Decizia penală nr. 3166/17.10.2013 a aceleiași instanțe, a fost menținut beneficiul dispozițiilor art. 19 acordat pentru toate infracțiunile de Curtea de Apel Timișoara prin Sentința penală nr. 258/24.10.2012, cu toate că doar o parte dintre acestea se încadrau în categoria infracțiunilor grave, potrivit legii speciale. Este de menționat, totuși, că cele din urmă hotărâri nu oferă argumente pentru această opțiune. Această aparentă dispută jurisprudențială nu mai este, însă, de actualitate, din momentul în care s-au produs efectele obligatorii ale Deciziei nr. 67 din 26.02.2015 a Curții Constituționale, aceasta extinzând beneficiul art. 19 din Legea nr. 682/2002 în privința tuturor infracțiunilor pentru care martorul este judecat în altă cauză, indiferent că acestea sunt sau nu grave. Ceea ce contează și, evident, a rămas neschimbat, este doar ca infracțiunea comisă de persoana identificată de martor pentru a fi trasă la răspundere să fie una dintre cele grave. Pentru a statua în acest sens, Curtea Constituțională a observat, corect, în opinia noastră, că, deși contribuie la furnizarea unor informații importante pentru organele de urmărire penală atât martorul ce a comis o infracțiune gravă, cât și cel care a comis o infracțiune ce nu intră în această categorie, între cele două categorii de martori există o diferență de tratament juridic, doar cel din prima categorie obținând beneficiul cauei de reducere a limitelor de pedeapsă. Or, o asemenea situație nu satisface exigențele dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, dispoziții ce consacră principiul egalității în drepturi, deoarece deosebirea de tratament juridic nu se bazează pe un criteriu obiectiv și rațional, ambele categorii de martori contribuind în egală măsură la atingerea scopului legii de a institui un instrument eficient de combatere a infracțiunilor grave prin cointeresarea persoanelor ce dețin informații decisive în sensul punerii acestora la dispoziția organelor judiciare, indiferent de caracterul faptelor comise de ei înșiși. Curtea conchide că atingerea obiectivului urmărit de legiuitor, respectiv combaterea infracțiunilor grave ca urmare a colaborării martorilor, se realizează și în situația în care martorul nu a comis o infracțiune gravă, astfel că diferența cu care operează norma supusă controlului de constituționalitate nu se justifică, nefiind bazată pe un criteriu rațional, ci dimpotrivă, cele două categorii de martori se găsesc în situații juridice identice. Pe cale de consecință, remediul constituțional pentru discriminarea neconstituțională nejustificată ce decurge din norma enunțată este acordarea sau accesul la beneficiul dreptului, ca efect al deciziei Curții. Prin urmare, efectul acesteia nu îl constituie abrogarea în totalitate a articolului 19 din Legea nr. 682/2002, ci doar excluderea sintagmei și care a comis o infracțiune gravă, astfel încât să beneficieze de cauza legală de reducere a limitelor de pedeapsă orice persoană care are calitatea de martor în sensul legii speciale, contribuind la tragerea la răspundere a persoanelor ce au comis infracțiuni grave, indiferent că el însuși a comis o astfel de infracțiune sau

206

o infracțiune care nu intră în această categorie. Prin urmare, între cele două orientări jurisprudențiale anterioare Deciziei din 26.02.2015 a Curții Constituționale, s-a impus cea cu efecte extinse, ce vizează o plajă mai largă de persoane ce au comis infracțiuni, ceea ce nu poate să aibă decât un efect pozitiv în privința atingerii scopului legii de a încuraja colaborarea cu organele judiciare și, implicit, de a combate săvârșirea de infracțiuni grave. Beneficii pentru colaboratori sunt reglementate și în cuprinsul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, conform căreia nu se pedepsește persoana care a comis o infracțiune reglementată de prezenta lege în situația în care denunță fapta autorităților înainte de începerea urmăririi penale. Conform art. 15, în situația în care denunțul se face în cursul urmăririi penale, asigurându-se astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți, colaboratorul beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Folosirea informatorilor Legiuitorul român recunoaște și instituția informatorului, fără, însă, a o defini expres, astfel că informatorul nu este un personaj cu profil procesual penal, legea procesuală nefăcând vreo referire la acesta decât prin prevederea în cuprinsul art. 149 C. pr. pen. rom. a posibilității de a beneficia de măsuri de protecție specifice martorilor. Activitate acestora este prevăzută în legile de organizare ale poliției și ale serviciilor de informații. Conform art. 32 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Poliția Română, în vederea obținerii de date și informații cu privire la activitatea persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni grave sau cu moduri de operare deosebite, precum și pentru identificarea, căutarea, localizarea și/sau prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii, poate folosi informatori. Totodată, sursele de informare, metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nicio împrejurare. Excepție fac cazurile în care îndatoririle funcției, nevoile justiției sau legea impune dezvăluirea lor. în aceste situații, dezvăluirea se va face, după caz, cu asigurarea protecției necesare. O referire la informatori regăsim și în Legea nr. 39/2003 privind combaterea criminalității organizate care prevede, conform art. 21, că „în situații excepționale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea unei infracțiuni grave de către unul sau mai mulți membrii ai unui grup infracțional organizat, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți informatori în vederea strângerii datelor privind săvârșirea infracțiunii și identificarea făptuitorilor". Aceeași lege definește informatorul ca fiind persoana care are cunoștință despre un grup infracțional organizat și furnizează organelor judiciare informații sau date relevante pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea săvârșirii unor infracțiuni grave de către unul sau mai mulți membri ai acestui grup. Conform art. 22 al Legii, pentru prima dată în legislația română, se prevede că informatorii pot beneficia de recompense financiare, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului de interne și al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, „ancheta proactivă aduce în câmpul procesual acțiuni specifice activității de culegere a informațiilor care, de regulă, se desfășurau în afara cadrului procesual, fără controlul procurorului sau al organelor judiciare, informatorul rămânând o umbră dincolo de zidurile palatului de justiție, intuită sau numai bănuită, dar, de regulă, niciodată cunoscută". Livrarea supravegheată Livrarea supravegheată este reglementată în cuprinsul art. 151 C. pr. pen. rom. și poate fi autorizată, prin ordonanță, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, exclusiv în următoarele cazuri: a) dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni nu ar

207

putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare; b) dacă descoperirea ori dovedirea infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod. În condițiile în care activitatea de investigare are caracter transfrontalier, livrarea supravegheată se realizează doar în situația în care statele tranzitate își exprimă acordul privitor la intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect și cu ieșirea acestuia de pe teritoriul statului. Totodată, asemenea celorlalte mijloace de supraveghere și cercetare, livrarea supravegheată are caracter subsidiar și poate fi dispusă doar în situația în care descoperirea ori dovedirea infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în acest mod. Remarcăm, însă, că, spre deosebire de celelalte mijloace de supraveghere și cercetare, livrarea supravegheată se poate dispune în cazul infracțiunilor de o gravitate redusă, aceasta datorită faptului că limita minimă de pedeapsă pentru infracțiune a fost exclusă. Legiuitorul circumscrie, totuși, sfera infracțiunilor, arătând că aceasta se poate dispune pentru descoperirea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni. Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane Metoda obținerii de date privind situația financiară a unei persoane, prevăzută de art. 153 C. pr. pen. rom., este inclusă în categoria metodelor speciale de cercetare. Conform art. 153 C. pr. pen. rom., procurorul poate solicita, cu încuviințarea judecătorului de drepturi și libertăți, unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care deține date privind situația financiară a unei persoane, comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe. Remarcăm, însă, că în categoria metodelor speciale de supraveghere legiuitorul include ca și metodă obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. Diferența constă în faptul că, în cazul reglementat de art. 153 C. pr. pen. rom., obiectul verificării privește doar comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane. în schimb, dacă obiectul verificării este restrâns, infracțiunile ce pot atrage dispunerea unei asemenea măsuri nu sunt circumscrise nici unui criteriu. Cercetarea datelor și sistemelor informatice În Capitolul V al Codului de procedură penală, legiuitorul roman reglementează alte procedee probatorii, respectiv două modalități de cercetare a datelor și sistemelor informatice. Acestea sunt conservarea datelor informatice și percheziția informatică. Remarcăm, însă, că în capitolul anterior, în cadrul metodelor speciale de supraveghere sau cercetare, este inclus ca și metodă de supraveghere și accesul la un sistem informatic. În consecință, cercetarea datelor și sistemelor informatice se face prin intermediul a trei proceduri: conservarea datelor informatice, percheziția informatică, precum și accesul la un sistem informatic. De precizat este faptul că nu există nicio dispoziție care să împiedice utilizarea concomitentă a celor trei procedee probatorii în cercetarea aceleiași infracțiuni, cu atât mai mult cu cât atât conținutul acestora, cât și momentul dispunerii lor este diferit. Accesul la un sistem informatic Accesul la un sistem informatic, reglementat de art. 138 alin. (1) Iit. b) C. pr. pen. rom., fiind vorba de o măsură de supraveghere, acesta se face, conform art. 138 alin. (3) C. pr. pen. rom., „prin pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie, direct, fie la distanță prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe". Acesta este o metodă de investigare care se derulează în timp real, în timpul desfășurării operațiunilor informatice supravegheate, iar gradul de intruziune este unul mult mai ridicat decât în cazul celorlalte măsuri.

208

Conservarea datelor informatice Conservarea datelor informatice este reglementată de art. 154 C. pr. pen. rom. și presupune conservarea imediată a unor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informațional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic și care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice. Conservarea se dispune de către procuror în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului. Sigurele cerințe legale în cazul acestui procedeu probator sunt existența unor suspiciuni rezonabile și necesitatea strângerii de probe. Percheziția informatică Potrivit art. 168 C. pr. pen. rom., percheziția informatică este un procedeu de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice. Acest procedeu de cercetare se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți căruia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în cursul urmăririi penale, iar, în cursul judecății, de către instanță. Această formă de percheziționare a sistemelor informatice se efectuează în prezența suspectului sau a inculpatului. Percheziția informatică reprezintă un procedeu probator care se poate dispune în cazul oricărei infracțiuni. Franța Legea nr. 204/2004, Legea Perben II, privind adaptarea justiției la evoluțiile criminalității organizate, aduce modificări semnificative în materia mijloacelor probatorii care permit investigații aprofundate în baza unor indicii de existență a unei rețele infracționale. Procedurile derogatorii prevăzute în cazul infracțiunilor de crimă organizată sunt reglementate separat în Codul de procedură penală, în titlul XXV - Procedura aplicabilă criminalității și delincvenței organizate, în cuprinsul art. 706-73 - 706-74 C. pr. pen. fr. Legiuitorul francez nu definește în cadrul acestui titlu noțiunea de crimă organizată sau de anchetă proactivă, limitându-se la enumerarea infracțiunilor de crimă organizată, aspect criticat, de altfel, având în vedere omisiunile și excesele, multe dintre infracțiunile incluse în această categorie nefiind strict infracțiuni de crimă organizată. Art. 706-73 C. pr. pen. fr. definește 15 infracțiuni, majoritatea fiind comise în bandă organizată, ce intră în competența jurisdicțiilor specializate și în cazul cărora pot fi dispuse aceste mijloace de anchetă proactive. Conform art. 706-74 C. pr. pen. fr., intră în competența jurisdicțiilor specializate și alte infracțiuni comise în bandă organizată sau în asociere, în măsura în care acestea sunt infracțiuni de crimă organizată de mare complexitate. Întrucât infracțiunile în cazul cărora aceste proceduri pot fi aplicate sunt toate comise în bandă organizată, legiuitorul francez a ținut să reglementeze și situația în care, în urma cercetărilor, se constată că nu este o infracțiune din categoria celor prevăzute expres. în acest caz, conform art. 706-106 C. pr. pen. fr., „chiar dacă nu se poate reține circumstanța agravantă a bandei, actele îndeplinite legal nu sunt lovite de nulitate". Această chestiune a fost ulterior nuanțată de Curtea Constituțională, care, în Decizia nr. 492/2004, arată că „legiuitorul poate să nu prevadă nulitatea în cazul actelor efectuate la data la care existența unei bande organizate justifica autorizarea, dar nu în cazul tuturor actelor de procedură". Așadar, în legislația franceză, ancheta proactivă a cunoscut o evoluție fulminantă, fiind extinsă treptat la toate infracțiunile de crimă organizată, în numele luptei împotriva criminalității organizate și a terorismului, astfel că aceasta „nu mai este percepută ca o procedură derogatorie, ci ca o a doua procedură penală". Procedura aplicabilă criminalității și delicventei organizate Reținerea (la garde â vue) Conform art. 706-88 C. pr. pen. fr., în situația în care ancheta privitoare la vreuna dintre

209

infracțiunile prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr. o cere, cu titlu excepțional, măsura reținerii poate face obiectul mai multor prelungiri succesive de câte 24 de ore fiecare. În consecință, în cazul acestor infracțiuni, măsura reținerii poate însuma 96 de ore. Măsura reținerii constituie măsura cea mai aspru criticată, fiind apreciată ca fiind evident excesivă prin amploarea sferei de incidență și disproporționată raportat la art. 8 din Declarația de la 1789. Percheziția (la perquisition) Conform art. 706-89 C. pr. pen. fr., dacă ancheta o cere, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr., judecătorul de libertăți, la cererea procurorului, poate autoriza efectuarea unei percheziții, a unei vizite domiciliare și ridicarea de obiecte, fără acordul celui interesat, în afara orelor legale prevăzute de art. 59 C. pr. pen. fr., respectiv între orele 6-21. În caz de urgență, aceste operațiuni pot fi desfășurate chiar și la locuința suspectului. Desfășurarea de operațiuni la locuința suspectului poate avea loc, conform art. 706-91 C. pr. pen. fr., strict în următoarele condiții: în cazul unei infracțiuni flagrante; în cazul existenței unui risc iminent de dispariție a probelor sau indiciilor; în situația în care există suspiciuni rezonabile cu privire posibilitatea comiterii unor infracțiuni prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr. de către persoanele aflate în acea locuință. Dacă persoana în cazul căreia a fost dispusă o astfel de măsură este reținută sau arestată, iar transportul său la locuință este de evitat, având în vedere riscurile pe care le implică un astfel de transport, de tulburare a ordinii publice sau de dispariție a probelor, în timpul scurs până la transportarea acesteia la locuința sa, percheziția poate fi efectuată în prezența a doi martori sau a unui reprezentat al persoanei în cauză. În schimb, în situația în care prezența suspectului este necesară pentru furnizarea de informații, iar acesta refuză să asiste la percheziție, ofițerul de poliție judiciară care efectuează percheziția poate dispune reținerea acestuia. Ulterior, dacă va fi dispusă și măsura reținerii, perioada în care suspectului i-a fost interzisă părăsirea locului percheziționat va fi dedusă din perioada reținerii. Această dispoziție constituie o completare a art. 56 C. pr. pen. fr. și a fost introdusă tot prin Legea nr. 203-2004, ca urmare a problemelor ivite în practică în urma refuzului celui interesat de a asista la percheziții. Percheziționarea autovehiculului (la visite des véhicules circulant, arrêtés ou stationnant sur la voie publique) Conform art. 78-2-2 C. pr. pen. fr., în cazul infracțiunilor de crimă organizată, precum și în cazul altor infracțiuni expres prevăzute de prezentul text de lege, procurorul poate autoriza percheziționarea unui autovehicul aflat în tranzit, oprit în trafic sau staționat pentru o durată de cel mult 24 de ore. în cazul autovehiculului aflat în tranzit, acesta nu poate fi reținut decât pe durata strică a efectuării percheziției. Percheziția autovehiculului se desfășoară în prezența șoferului, a proprietarului sau a unor terți, cu excepția cazului în care acțiunea ar putea afecta integritatea bunului. Supravegherea (la surveillance) Conform art. 706-80 C. pr. pen. fr., ofițerii de poliție judiciară, după informarea prealabilă a procurorului, pot extinde la nivel național supravegherea unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni prevăzute de art, 706-73 - 706-74 C. pr. pen. fr. sau a unui vehicul ce transportă bunuri ce reprezintă obiectul acestor infracțiuni. Folosirea investigatorilor sub acoperire (rinfiltration) În cazul infracțiunilor de crimă organizată prevăzute de art. 706-81 C. pr. pen. fr., procurorul sau judecătorul de instrucție, după caz, pot autoriza folosirea de investigatori sub acoperire, în scopul supravegherii unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni de crimă organizată, în calitate de coautor, complice sau tăinuitor. Acțiunile agentului sub acoperire nu pot constitui acte de provocare, sancțiunea în cazul acestora fiind nulitatea absolută. Agentul sub acoperire poate fi audiat în calitate de martor. De remarcat este prevederea expresă din partea legiuitorului francez, în cuprinsul art. 706-87 C. pr. pen. fr., a faptului că nicio condamnare nu poate fi pronunțată doar pe baza declarațiilor ofițerului de poliție judiciară care a acționat în calitate de agent sub acoperire. Conform alin. (2) al

210

aceluiași articol, aceste dispoziții nu sunt incidente în situația în care agentul își dezvăluie identitatea. Înregistrări ambientale (les sonorisations et les fixations d'images de certains lieux ou véhicules) Judecătorul de instrucție, cu avizul procurorului, poate dispune în cazul infracțiunilor de crimă organizată prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr. montarea de dispozitive tehnice cu scopul de a capta, a transmite și a înregistra imagini și discuții private între anumite persoane, în locuri și autovehicule private sau publice. Conform art. 706-96 alin. (4) C. pr. pen. fr., faptul că aceste operațiuni deconspiră alte infracțiuni decât cele vizate în decizia judecătorului de instrucție nu constituie o cauză de nulitate a procedurii. Această procedură poate fi dispusă pentru un termen de maximum 4 luni. Ea nu poate fi prelungită decât în aceleași condiții de formă și de durată. Captarea de date informatice (la captation des données informatiques) Conform art. 706-102-1 C. pr. pen. fr., judecătorul de instrucție, cu avizul procurorului, poate autoriza, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 706-73 C. pr. pen. fr., plasarea unui dispozitiv de transmitere în timp real a datelor informatice ale unui utilizator, astfel cum sunt acestea transmise sau primite de către utilizator. Această procedură poate fi dispusă pentru un termen de maximum 4 luni. Captarea de date informatice a fost reglementată, de asemenea, prin Legea din 14 martie 2011, cu scopul de a surprinde în timp real informații transmise către alți utilizatori, dar care nu sunt încă publice. Această procedură s-a dovedit de-a lungul timpului utilă cu precădere în cazul infracțiunilor de terorism, întrucât organizațiile teroriste recurg adesea la asemenea mijloace pentru transmiterea de mesaje. Folosirea unui pseudonim (l'enquête sous pseudonyme) În scopul constatării infracțiunilor prevăzute de art. 706-72 și 706-73 C. pr. pen. fr., legiuitorul francez a reglementat prin Legea nr. 1353/2014 o nouă procedură, respectiv folosirea unui pseudonim în calitate de utilizator al sistemelor informatice. Condițiile și modalitatea de folosire a pseudonimului, precum și limitele acestora sunt prevăzute expres în cuprinsul art. 706-87-1 C. pr. pen. fr. în consecință, folosirea unui pseudonim se poate face strict în următoarele scopuri: în vederea participării la un schimb de informații în mediul virtual; în vederea stabilirii unui contact cu o persoană suspectată de comiterea unei infracțiuni de crimă organizată; în scopul dobândirii unor probe și al identificării unor persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni de crimă organizată; în vederea extragerii, transmiterii la cererea expresă, dobândirii și conservării unor date cu caracter ilicit în condițiile stabilite în ordonanță. Este de remarcat faptul că și în cazul acestei proceduri legiuitorul francez a prevăzut expres sancțiunea nulității în cazul actelor materiale obținute prin provocare. Alte dispoziții derogatorii ascultarea martorilor sub protecția anonimatului; prevederea unei cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei; Conform art. 132-78 C. pr. pen. fr., persoanele care în timpul anchetei furnizează informații utile, de natură să ajute autoritățile să împiedice comiterea unei infracțiuni sau să identifice autorii unei infracțiuni, pot beneficia de o cauză de nepedepsire sau de o reducere a pedepsei. Legiuitorul francez a reglementat, însă, și o formă de colaborare post-condamnatorie, respectiv a prevăzut reducerea pedepsei și după pronunțarea unei hotărâri de condamnare, în cazul unei colaborări anterioare. Conform art. 721-3 C. pr. pen. fr., persoanele condamnate ale căror declarații făcute anterior sau ulterior condamnării au condus Ia împiedicarea comiterii unei infracțiuni dintre cele prevăzute

211

de art. 706-73 și 706-74 C. pr. pen. fr., pot beneficia de o reducere de pedeapsă excepțională, de până la o treime din pedeapsa pronunțată. Beneficii vor fi dispuse, așadar, și prin prisma informațiilor furnizate anterior condamnării, care, însă, la momentul respectiv nu au putut fi valorificate de autorități, dar care s-au confirmat ulterior pronunțării unei hotărâri de condamnare. remunerarea informatorilor; Asemenea altor legislații europene, legiuitorul francez a reglementat posibilitatea remunerării informatorilor. Astfel, conform art. 15-1 din Legea nr. 73/1995, serviciile de poliție și jandarmerie pot remunera persoanele care nu fac parte din structura administrativă publică și care le-au furnizat informații care au condus la descoperirea unor infracțiuni sau la identificarea autorilor unor infracțiuni. Belgia În dreptul penal belgian, cercetarea infracțiunilor de crimă organizată se face prin mijloace speciale de investigare, prin mijloace de anchetă polițienești sau prin alte mijloace de cercetare reglementate distinct. Mijloacele de anchetă polițienești au un caracter accesoriu și pot fi dispuse doar în cadrul unor mijloace speciale de investigare. Spre deosebire de tehnicile speciale de investigare, tehnicile polițienești nu au caracter confidențial și sunt depuse la dosarul cauzei pentru a fi studiate de către părți. Este de remarcat faptul că aceste tehnici speciale de investigare, precum și tehnicile de investigare polițienești, sunt folosite atât în cadrul unei anchete reactive, cât și în cadrul unei anchete proactive. Mijloacele speciale de investigare au fost reglementate prin Legea nr. 34/2003. Necesitatea de a oferi un cadru legal unor metode de investigație deja folosite a fost percepută ca fiind „o garanție a practicilor polițienești discutabile". Tot într-o notă critică, se arată că „metodele speciale de investigare se caracterizează, pe de-o parte, prin caracterul lor secret, iar, pe de altă parte, prin faptul că sunt susceptibile de a aduce atingere libertăților și drepturilor fundamentale ale persoanelor și de a pune stăpânire pe principiile de bază ale procesului penal, precum principiul legalității în administrarea probelor și de a afecta, astfel, caracterul echitabil al procesului". Anterior, prin Legea din 12 martie 1996 privind ameliorarea procedurii penale în faza cercetării prealabile și în faza de urmărire penală, a fost reglementată ancheta proactivă prin introducerea art. 28 bis în Codul de procedură penală, cu un an înaintea incriminării participării la o organizație criminală prin Legea din 10 ianuarie 1999. De remarcat este faptul că în cuprinsul art. 28 bis C. pr. pen. be. este definită doar noțiunea de anchetă proactivă și nu sunt descrise și condițiile de exercitare a acesteia. Conform art. 28 bis C. pr. pen. be., în cadrul fazei de acte premergătoare se dispune și ancheta proactivă, astfel că tehnicile de investigare sunt comune celor două forme de anchetă. Conform aceluiași articol, ancheta proactivă are rolul de a permite identificarea autorilor infracțiunii, cercetarea și strângerea de informații pe baza unei suspiciuni rezonabile că anumite fapte vor fi comise sau au fost comise, dar nu sunt încă cunoscute, în cadrul unei organizații criminale, astfel cum este aceasta definită prin lege. Reglementarea anchetei proactive ca fiind parte din faza de cercetare prealabilă și sub conducerea aceleiași autorități, respectiv ministerul public, a fost justificată prin faptul că „s-a dorit evitarea organizării de anchete paralele și reținerea informațiilor de către organele de poliție". Conform art. 47 ter C. pr. pen. be., mijloacele speciale investigare sunt: supravegherea (I'observation), investigatorii sub acoperire (rinfiltration) și informatorii (recours aux indicateurs). Aceste mijloace speciale de investigare pot fi folosite, în cadrul cercetării prealabile sau în faza de urmărire penală, de către serviciile de poliție desemnate de către ministrul justiției în scopul identificării autorului infracțiunii și strângerii de informații în baza unor indicii serioase că fapte ilicite au fost comise sau urmează a fi comise, fie că acestea sunt cunoscute sau nu. Aceste mijloace speciale de anchetă pot fi folosite și pentru identificarea unei persoane care se sustrage executării pedepsei sau măsurii arestului preventiv. Procurorul de caz va informa procurorul federal asupra mijloacelor speciale de anchetă dispuse în circumscripția sa judiciară.

212

Mijloace speciale de investigare Supravegherea (l'observation) Măsura supravegherii constă în observarea sistematică de către un ofițer de poliție a unei persoane, a comportamentului acesteia, a persoanelor și a locurilor pe care le frecventează. Prin observație sistematică, în sensul art. 47 sexies C. pr. pen. be., se înțelege o supraveghere de minim 5 zile consecutiv sau de mai mult de 5 zile consecutiv repartizate într-o perioadă a lunii, chiar și cu caracter internațional, în cadrul căreia pot fi utilizate mijloace tehnice de înregistrare. Supravegherea cu ajutorul mijloacelor tehnice nu poate fi dispusă decât în cazul în care există indicii serioase cu privire la comiterea de infracțiuni sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de minimum un an. Ordinul de supraveghere trebuie să conțină mențiuni explicite cu privire la aceste indicii, iar în cazul anchetei proactive, elementele prevăzute de art. 28 bis C. pr. pen. be. Ordinul de supraveghere poate fi dispus pentru o perioadă de cel mult o lună, însă acesta poate fi modificat, completat sau prelungit de către procuror. Folosirea investigatorilor sub acoperire (l'infiltration) Procedura este descrisă în art. 47 octies C. pr. pen. be. ca fiind fapta unui agent de poliție de a întreține, sub o identitate fictivă, relații durabile cu una sau mai multe persoane în privința cărora există indicii serioase că vor comite sau comit infracțiuni în cadrul unei organizații criminale sau anumite infracțiuni prevăzute de art. 90 ter. C. pr. pen. be. Agentul sub acoperire poate recurge, în circumstanțe speciale, și la expertiza unei persoane terțe, în situația în care acest lucru este necesar anchetei. Această procedură are caracter subsidiar și poate fi folosită doar în situația în care celelalte măsuri nu sunt eficiente. Durata maximă pentru care se poate autoriza folosirea unui investigator sub acoperire este de trei luni, cu posibilitatea ca ordinul să fie modificat, completat sau prelungit. În cadrul acestei proceduri, pot fi folosite și tehnici de anchetă polițienești. Procurorul poate autoriza folosirea în cadrul anchetei și a altor tehnici de anchetă, precum cele polițienești, ținând cont de finalitatea anchetei. Conform art. 47 quart C. pr. pen. be., agentul de poliție nu poate determina un suspect să comită alte infracțiuni decât cele pe care avea intenția să le comită. în caz contrar, actele de procedură sunt lovite de nulitate. Folosirea colaboratorilor (recours aux indicateurs) Recurgerea la colaboratori este mijlocul probator conform căruia un ofițer de poliție poate întreține relații cu o persoană, denumită colaborator, despre care se presupune că are legături strânse cu una sau mai multe persoane despre care există indicii serioase că au comis sau vor comite infracțiuni și care furnizează ofițerului de poliție informații despre acestea. Conform art. 47 decies C. pr. pen. be., în măsura în care derularea anchetei o impune, procurorul poate autoriza colaboratorul să comită o infracțiune, pentru menținerea poziției acestuia. Aceste infracțiuni nu pot aduce atingere integrității fizice a persoanelor. Totodată, gravitatea faptei trebuie să fie proporțională scopului urmărit prin săvârșirea ei. De precizat este și faptul că legiuitorul belgian face distincție între informator și colaborator. Informatorul este persoana care furnizează informații despre o altă persoană, despre care a luat cunoștință în mod ocazional și nu are calitatea de victimă sau participant la o organizație criminală și nici nu dorește colaborarea cu astfel de grupări, drept urmare, de cele mai multe ori, își păstrează anonimatul. Colaboratorul, în schimb, astfel cum este acesta descris în cuprinsul art. 47 decies C. pr. pen. be., are legături strânse cu una sau mai multe persoane despre care există indicii serioase că au comis sau vor comite infracțiuni. Colaboratorul nu corespunde, așadar, instituției cu denumire similară utilizate în alte legislații, astfel că acesta nu este un infractor pocăit care colaborează cu organele de anchetă pentru a beneficia de reduceri de pedeapsă. Pentru a eficientiza activitatea bazată pe colaboratori, legiuitorul belgian a prevăzut un departament specializat atât în cadrul poliției locale, cât și al celei naționale (gestionnaire local/national des indicateurs), care se ocupă și analizează fiabilitatea și credibilitatea indicatorilor și a informațiilor furnizate de aceștia.

213

Tehnici de investigare polițienești Prin hotărârea puterii executive federale (l'arrêté royal) din 9 aprilie 2003 au fost prevăzute expres tehnicile de investigare polițienești care pot fi dispuse exclusiv în cadrul mijloacelor speciale de investigare, mai precis în cadrul juridic al tehnicii reglementate de art. 47 octies C. pr. pen. be. privind investigatorii sub acoperire. Acestea fiind dispuse în același cadru juridic, organele judiciare trebuie să acționeze cu respectarea acelorași principii fundamentale, respectiv principiul proporționalității, al subsidiarității, al loialității și al legalității. Tehnicile de investigare polițienești care pot fi dispuse în cadrul tehnicilor speciale de investigare sunt următoarele: pseudo-cumpărarea, cumpărarea test, cumpărarea de încredere, pseudo-vânzarea, vânzarea de încredere, livrarea controlată, livrarea asistată controlată și tehnica frontstore. Diferența între pseudo-cumpărare, pseudo-vânzare și cumpărare, respectiv vânzare de încredere constă în faptul că primele operațiuni constau în acțiuni de prezentare a ofițerilor de poliție ca potențiali cumpărători sau vânzători, în timp ce operațiunile de cumpărare sau vânzare de încredere constau în acțiuni efective de cumpărare sau vânzare, în scopul câștigării încrederii partenerului și al obținerii de informații. Frontstore este tehnica de investigare ce permite crearea sau exploatarea unei societăți de către poliție în scopul furnizării unui ajutor unei organizații criminale și, astfel, al obținerii de probe. Alte tehnici de investigare Prin Legea nr. 34/2003 au fost reglementate și alte tehnici de investigare, care au fost încadrate într-o categorie distinctă, respectiv Alte tehnici de investigare. Aceste tehnici de investigare se deosebesc de tehnicile particulare de investigare prin faptul că nu au caracter confidențial și pot fi dispuse conform normelor generale de procedură. Aceste tehnici sunt următoarele: interceptarea corespondenței (art. 46 bis, art. 46 ter C. pr. pen. be.); control vizual discret (art. 89 ter C. pr. pen. be.); Judecătorul de instrucție poate autoriza pătrunderea într-un spațiu privat, atunci când există suspiciuni cu privire la comiterea de infracțiuni în cadrul unei organizații criminale, în scopul inspectării locului, al ridicării de probe și al instalării unor mijloace de interceptare în cadrul procedurii speciale a supravegherii. amânarea reținerii unei persoane sau a sechestrării de obiecte (art. 40 bis C. pr. pen. be.); Procurorul poate dispune, în interesul exclusiv al anchetei, amânarea reținerii unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni, precum și amânarea sechestrării de bunuri. culegerea de date și informații bancare (art. 46 quater C. pr. pen. be.); Măsura poate fi dispusă în situația în care există indicii serioase cu privire la comiterea unei infracțiuni sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin orice mijloc electronic de comunicare (art. 90 ter C. pr. pen. be.). Supravegherea unei persoane cu ajutorul unor tehnici de interceptare poate fi dispusă doar dacă față de aceasta există indicii serioase că a comis o infracțiune sau dacă aceasta comunică frecvent cu persoana suspectată. Tehnicile de interceptare pot viza mijloacele de comunicare folosite de persoana suspectă sau locurile frecventate de aceasta. Acest procedeu tehnic poate fi dispus de către judecătorul de instrucție pentru o durată de maximum o lună, cu posibilitatea de a fi prelungit cu încă o lună, fără, însă, a depăși un total de 6 luni, în situația în care există indicii serioase cu privire la comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni: infracțiuni împotriva regelui, a familiei regale sau împotriva guvernului, infracțiuni împotriva dreptului internațional umanitar, abuz de autoritate, infracțiuni de corupție, exploatarea minorilor, infracțiuni de omor, trafic de persoane, spălare de bani, infracțiuni de crimă organizată etc. Legiuitorul belgian nu a prevăzut un regim derogator în materie de interceptări în cazul

214

infracțiunilor de crimă organizată. Italia Italia se remarcă în peisajul european nu doar prin prevederea unor norme inovative de sancționare a grupărilor infracționale, dar și prin prevederea anticipată a unor mecanisme de investigare a acestor infracțiuni. în acest sens, norme premiale pentru colaboratori au fost reglementate în legislația italiană încă din anul 1972, care permiteau sancționarea diferențiată a participanților la o asociere infracțională, în funcție de disponibilitatea lor de a colabora cu organelor de anchetă. De altfel, majoritatea mijloacelor de investigare au fost reglementate în cursul anilor ’80, legiuitorul italian anticipând faptul că acest fenomen reclamă mijloace specifice de investigare. în literatura de specialitate au fost identificate „trei mari instrumente de investigare susceptibile de a fi convertite în notitiae criminis: vizitele în institutele penitenciare, investigatorul sub acoperire și interceptările preventive ale comunicațiilor". În legislația italiană, standardul de probă este diferit în cazul infracțiunilor de crimă organizată, astfel că, în această materie, au fost instituite proceduri derogatorii. Decretul-Lege nr. 152/1991, care reglementează interceptarea comunicațiilor în cazul infracțiunilor de crimă organizată, nu condiționează admisibilitatea interceptării ambientale de existența unor suspiciuni privitoare la comiterea unei infracțiuni în acel loc, în timp ce în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 266 C. pr. pen. it. se impune obligativitatea existenței unor indicii temeinice [fondato motivo) privitoare la comiterea unei infracțiuni în acel loc. De altfel, conform art. 147 bis C. pr. pen. it., și audierea agenților sub acoperire sau a colaboratorilor se dispune conform unei proceduri derogatorii, prin intermediul mijloacelor tehnice specifice, astfel încât secretul privind identitatea acestora să fie menținut. Secretul identității acestora este menținut doar față de părțile din proces, nu și față de completul de judecată, întrucât mărturia anonimă nu este admisă într-o procedură acuzatorială, precum cea italiană. Din contră, judecătorul asistent va fi prezent la locul de unde are loc audierea audio- video a investigatorului sub acoperire sau a colaboratorului. Cerința este menținută și în cazul informatorilor, astfel încât, conform art. 203 C. pr. pen. it., declarațiile informatorilor nu pot fi folosite ca și probe în procesul penal, dacă organele de anchetă refuză să divulge judecătorului numele lor, precum și în cazul în care aceștia nu sunt audiați în calitate de martori. Așadar, spre deosebire de alte legislații, care, deși recunosc instituția informatorului, nu fac referire expresă la aceasta în Codul de procedură penală, legiuitorul italian, deși nu definește această instituție, arată care este rolul ei. Astfel, conform art. 267 C. pr. pen. it., informațiile furnizate de informatori pot constitui indicii temeinice care fundamentează luarea unei măsuri procesuale. Legiuitorul italian se remarcă, totodată, nu doar prin grija de a asigura o protecție sporită colaboratorilor, dar și prin grija de a elimina „riscul privitor la pătrunderea în procesul penal, prin intermediul infractorilor pocăiți, a informațiilor cu un grad înalt de neverosimilitate". În acest sens, colaborarea, respectiv protecția din partea statului, este consecința asumării unor obligații reciproce. Colaboratorul își asumă prin semnarea unui verbale illustrativo di collaborazione obligația de a furniza toate informațiile deținute despre activitatea sa infracțională, dar și a altor persoane, precum și indicarea tuturor bunurilor deținute, chiar și prin persoane interpuse. Mijloace speciale de investigare Folosirea investigatorilor sub acoperire (agente sotto copertura) Prin Legea nr. 146/2006, modificată ulterior prin Legea nr. 136/2010, legiuitorul italian a încercat unificarea instituției investigatorului sub acoperire prin reglementarea statutului operațiunilor sub acoperire. Conform art. 9 din Legea nr. 146/2006 modificată, ofițerii poliției judiciare, aparținând structurilor specializate sau Direcției de investigare antimafia, în scopul dobândirii unor elemente de probă, chiar și prin persoane interpuse, pot găzdui sau ajuta membri ai grupărilor infracționale, dobândi, primi, substitui sau ascunde bani, arme, documente, substanțe stupefiante sau psihotrope, bunuri sau lucruri care reprezintă obiectul, produsul, profitul sau un mijloc de comitere al infracțiunii, împiedică descoperirea provenienței acestora, facilitează folosirea lor sau îndeplinesc orice altă activitate pro- dromică sau de instrumentare.

215

Conform art. 9 alin. (1) bis din Legea nr. 146/2006, cauza de nepedepsire se extinde și asupra persoanelor interpuse, dar și asupra auxiliarilor care au furnizat un ajutor agentului sub acoperire. Prin noțiunea de persoană interpusă se înțelege fie un agent sau un ofițer al poliției judiciare care ajută investigatorul sub acoperire, fie o altă persoană din exterior, care are rolul de confident sau de colaborator și care ajută investigatorul sub acoperire. Auxiliar este persoana care are o anumită competență tehnică și furnizează un ajutor de specialitate poliției judiciare. Noțiunea de agent provocator (agente provocatore] a fost introdusă pentru prima dată în legislația italiană prin Decretul Președintelui Republicii nr. 309/1990 în materia traficului de stupefiante. Instituția a fost ulterior extinsă și în materia combaterii criminalității organizate prin adoptarea Legii nr. 356/1992, a terorismului prin adoptarea Decretului-Lege nr. 374/2001 și a infracțiunilor grave contra persoanelor, precum și în cazul infracțiunii de proxenetism prin adoptarea Legii nr. 228/2003. Legislația italiană distinge, așadar, între agentul provocator și investigatorul sub acoperire. Agentul sub acoperire este definit ca fiind ofițerul de poliție care se infiltrează într-o grupare infracțională cu scopul de a descoperi modul de organizare și de operare al acesteia și care comite infracțiuni în calitate de membru al grupării. Agentul provocator este persona care participă la săvârșirea unei infracțiuni, în scopul de a determina o persoană să comită o faptă ilicită și să denunțe fapta. Conduita acestuia poate privi acțiuni de provocare când „acesta stimulează voința infractorului de a comite o infracțiune pe care acesta avea intenția să o comită sau influențează direct rezoluția infracțională". Folosirea colaboratorilor (collaboratori di giustizia) Instituția colaboratorului în cadrul procesual italian este legată de reglementările privind combaterea terorismului, respectiv Decretul-Lege nr. 625 din 15 decembrie 1979 (convertit în Legea nr. 15/1980). Ulterior, dispoziții premiale de natură a încuraja colaborarea cu organele judiciare au fost extinse în materia traficului de stupefiante prin Decretul Președintelui Republicii nr. 309/1990 și a criminalității de tip mafiot prin Decretul-Lege nr. 8/1991, modificat prin Legea nr. 45/2001. Colaboratorul este definit în art. 4 din Decretul-Lege nr. 625/ 1979 ca fiind o persoană implicată în infracțiune, care ajută în manieră concretă autoritățile la identificarea și arestarea complicilor. În literatura de specialitate se apreciază că noțiunea de colaborator este polivalentă și privește „atât repentis-ul în sens strict, cât și martorul unei infracțiuni de tip mafiot care manifestă intenția de a colabora cu organele de anchetă". Conform art. 9 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 8/1991, dobândesc relevanță declarațiile făcute în cursul procesului penal, în măsura în care sunt fundamentate, au caracter de noutate și relevanță majoră asupra procesului sau pentru actul de investigare privitor la structura grupării, bunurile, armele și materiile explozive deținute, legăturile interne și internaționale ale organizației cu alte structuri infracționale, obiectivele sau modalitățile operative ale organizației de tip mafiot sau terorist. În schimbul măsurilor de protecție, colaboratorul are, conform art. 12 din Decretul-Lege nr. 8/1991, obligația de a colabora doar cu organele de anchetă și de a nu transmite altor persoane, decât organelor de anchetă sau apărătorului său, informații care fac obiectul colaborării, precum și obligația de a indica bunurile deținute, direct sau indirect, prin persoane interpuse, în vederea confiscării bunurile obținute ilicit. Colaborarea se materializează în semnarea unui Verbale illustrativo dei contenuti della collaborazione, prin care colaboratorul se obligă ca în termen de 180 zile să transmită procurorului toate informațiile privitoare la faptele de care a luat cunoștință în calitate de membru al grupării infracționale și despre care a fost întrebat, despre alte fapte grave despre care a luat cunoștință, precum și despre bunurile deținute de către colaborator sau de către alți membri ai grupării. Articolul 16 septies din Decretul-Lege nr. 8/1991 reglementează posibilitatea revizuirii

216

sentinței de condamnare, atunci când s-a dispus reducerea pedepsei ca efect al colaborării, iar ulterior declarațiile s-au dovedit a fi false sau în termen de 10 ani de la pronunțarea sentinței s-a dispus arestarea persoanei în cauză pentru o altă infracțiune de crimă organizată sau terorism. Conform art. 147 bis C. pr. pen. it., audierea agenților sub acoperire și a colaboratorilor se dispune potrivit unei proceduri derogatorii, pentru ca secretul privind identitatea acestora să fie păstrat. Astfel, audierea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor admiși în programul de protecție se va face la distanță, prin intermediul mijloacelor tehnice specifice, în prezența judecătorului asistent, care va confirma în procesul verbal pe care-1 va întocmi prezența investigatorului sau colaboratorului la locul de unde s-a efectuat transmisia. Folosirea martorilor justiției (testimoni di giustizia) Legea nr. 45/2001 dă relevanță juridică unei categorii definite de doctrină, respectiv testimone di giustizia, și diferențiază această instituție de instituția colaboratorului, atât la nivel terminologic, cât și în privința măsurilor de protecție aplicabile acestora. Astfel, legiuitorul italian reglementează instituția testimone di giustizia într-un capitol distinct, cap II, intitulat Norme per la protezione dei testimoni di giustizia. Conform art. 16 bis din Legea nr. 45/2001, testimone di giustizia este persoana care face declarații cu privire la o anumită infracțiune în calitate de victimă, persoană informată sau martor și în privința căreia nu s-a dispus o măsură de prevenție. O altă diferență între martor și colaborator constă în faptul că obiectul declarațiilor îl pot constitui și alte infracțiuni, nu doar cele de terorism subversiv sau de criminalitate organizată, dar, care, trebuie să fie fundamentate. Martorul și familia sa se bucură de aceleași măsuri de protecție ca și colaboratorul, de asistență, precum și de facilități de reinserție socială, dar, în schimb, nu are aceleași obligații ca și colaboratorul, respectiv semnarea unui verbale illustrativo di collaborazione, ceea ce presupune indicarea tuturor bunurilor deținute, chiar prin intermediul persoanelor interpuse. Folosirea informatorilor (informatori della polizia giudiziaria e dei servizi di sicurezza) Legiuitorul italian nu definește expres instituția informatorului, însă face referire la această instituție în Titlul II al Codului de procedură penală care reglementează mijloacele de probă, astfel că, potrivit art 203 C. pr. pen. it, judecătorul nu poate cere ofițerilor poliției judiciare sau personalului auxiliar să divulge numele informatorilor. în cazul în care aceștia nu sunt audiați ca martori, informațiile furnizate de ei nu pot constitui probe în procesul penal. În schimb, conform art. 267 alin. [1] bis C. pr. pen. it., informațiile furnizate de aceștia pot fi încadrate în categoria indiciilor temeinice care fundamentează luarea unei măsuri. Vizitele în institute penitenciare în scop de investigație (colloqui a fini investigativi) Prin Legea nr. 354/1975, legiuitorul italian a reglementat posibilitatea de a vizita persoanele arestate sau internate în institute penitenciare în scopul de a obține informații pentru prevenirea și reprimarea infracțiunilor de crimă organizată. Conform art. 18 bis din Legea nr. 354/1975, personalul Direcției de investigații antimafia, precum și ofițerii poliției judiciare au dreptul de a vizita în instituții penitenciare persoanele arestate sau internate în scopul obținerii de informații pentru prevenirea și reprimarea infracțiunilor de crimă organizată. Autorizația este dată, după caz, de către ministerul justiție în cazul persoanelor condamnate sau a inculpaților și de către procuror în cazul suspectului. Interceptarea comunicațiilor (intercettazioni di conversazioni o comunicazioni) Conform art. 266 C. pr. pen. it., interceptarea convorbirilor telefonice sau a altor forme de telecomunicații este admisă în cazul următoarelor infracțiuni: infracțiuni comise cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, infracțiuni de serviciu, trafic de droguri, trafic de arme și materii explozive, contrabandă, insultă, amenințare, șantaj, manipularea pieței de capital, vătămare corporală, activitate financiară abuzivă. Conform art. 266 alin. (2) C. pr. pen. it., interceptarea ambientală este permisă în cazul acestor infracțiuni, în cazul în care există indicii temeinice că în acel loc se desfășoară o activitate infracțională. Dispoziții derogatorii sunt prevăzute în cazul infracțiunilor de criminalitate organizată, trafic

217

de persoane și terorism, caz în care sunt incidente prevederile Decretului Lege nr. 152/1991. Conform art. 13 din Decretul- Lege nr. 152/1991, operațiunile reglementare de art. 266 C. pr. pen. it, alin. [1], respectiv interceptarea comunicațiilor, se pot dispune în cazul în care există suficiente indicii că a fost comisă o infracțiune de crimă organizată, iar măsura este necesară pentru derularea cercetărilor. Interceptarea ambientală este permisă în cazul infracțiunilor de crimă organizată chiar și atunci când nu există indicii că în acel loc se desfășoară o activitate infracțională. Durata operațiunii nu poate depăși 40 de zile, însă există posibilitatea de a fi prelungită, fiecare prelungire neputând, însă, depăși 20 de zile. Spania Spania se remarcă în contextul internațional prin reglementarea disparată și deficitară a mijloacelor de investigare a infracțiunilor de crimă organizată, cu precădere a interceptării comunicațiilor. Un prim demers semnificativ în adoptarea acestor mijloace de anchetă l-a constituit adoptarea Legii nr. 5/1999 care a reglementat intervenția agenților sub acoperire (agente encubierto) și livrarea supravegheată (entrega vigilada). Acestor două instrumente de investigare li se alătură și colaboratorul (iarrepentido), instituție reglementată în partea generală a Codului penal. Așadar, mijloacele de investigare sunt reglementate în capitole distincte, astfel că livrarea supravegheată este reglementată în Titlul I, La denuncia, în timp ce investigatorul sub acoperire este reglementat în Titlul III, De la Policía Judicial, iar colaboratorul (arrepentido) este reglementat în partea generală a Codului penal, în textul de incriminare a infracțiunii de participare la o organizație criminală, trafic de droguri și terorism. Alte mijloace de investigare sunt percheziția și interceptarea comunicațiilor, acestea fiind reglementate în titlul VIII, De Ia entrada y registro en lugar cerrado, del de libros y papeles y de la detención y apertura de la correspondencia escrita y telegráfica. Acestea sunt apreciate ca fiind mijloace clasice de investigare a infracțiunilor, întrucât pot fi dispuse în cazul tuturor infracțiunilor prevăzute în Codul penal. În cuprinsul art. 282 bis C. pr. pen. sp., care reglementează instituția investigatorului sub acoperire, legiuitorul definește și noțiunea de delincventă organizată. Acesta se limitează, însă, „la o definiție parțială a delinc- venței organizate pentru a valida folosirea agentului sub acoperire, limitat la conduite infracționale concrete, săvârșite de o asociere de trei sau mai multe persoane, în mod permanent sau sistematic". Mijloace speciale de investigare Livrarea supravegheată (entrega vigilada) Art. 263 bis alin. (2) C. pr. pen. sp. definește livrarea supravegheată ca fiind tehnica ce permite transportul pe teritoriul spaniol, ieșirea sau intrarea pe acest teritoriu de bunuri ilicite, droguri, substanțe psihotrope sau alte substanțe interzise, echipamente, materiale, precum și bunuri și venituri din activități criminale prevăzute la art. 301-304 și 368-373 C. pen. sp., sub supravegherea autorităților, cu scopul de a descoperi sau identifica persoanele implicate în comiterea unei infracțiuni cu privire la aceste produse. Livrarea supravegheată poate avea ca obiect specii de animale și plante, precum și bunuri care servesc la comiterea infracțiunilor de falsificare de monede și cărți de credit, trafic de arme, muniții și materiale explozive prevăzute de art. 332, 334, 386, 399 bis, 566, 568 și 569 C. pen. sp. Măsura poate fi dispusă de către judecătorul de instrucție competent sau de către șefii poliției judiciare centrale sau teritoriale prin decizie motivată, unde se va indica expres tipul și cantitatea de substanță în cauză. Conform art. 263 bis alin. (4] C. pr. pen. sp., interceptarea și deschiderea de colete suspecte ce conțin substanțe interzise și, după caz, înlocuirea ulterioară a substanței interzise din interiorul coletului vor fi efectuate cu respectarea garanțiilor procesuale, caz în care dispozițiile art. 584 C. pr. pen. sp., potrivit cărora citarea persoanei interesate este obligatorie la deschiderea corespondenței, nu sunt incidente. Folosirea investigatorilor sub acoperire (agente encubierto) În cazul investigațiilor privitoare la activități de crimă organizată, judecătorul de instrucție

218

sau procurorul, cu avizul judecătorului, pot autoriza ofițeri ai poliției judiciare să acționeze sub o altă identitate în scopul cumpărării, transportării de bunuri ce au legătură cu infracțiunile de crimă organizată, precum și să amâne confiscarea lor. De remarcat este faptul că legiuitorul spaniol prevede expres că niciun ofițer de poliție nu poate fi obligat să acționeze ca și investigator sub acoperire, iar cei care acționează nu vor răspunde penal în măsura în care acțiunile lor sunt proporționale cu scopul misiunii și acestea nu constituie o provocare. Remarcăm, de asemenea, că legiuitorul spaniol definește în alin. (4) și noțiunea de delincvență organizată sau, mai precis, răsfrânge incidența normei la infracțiunile de crimă organizată enumerate expres în prezentul text de lege. Astfel, criminalitatea organizată este definită ca fiind asocierea de trei sau mai multe persoane, cu caracter permanent sau repetitiv, în scopul săvârșirii uneia dintre următoarele infracțiuni: trafic de organe, sechestrare de persoane, trafic de persoane, prostituție, infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni privitoare la drepturile de proprietate intelectuală, infracțiuni contra drepturilor cetățenilor străini, infracțiuni privitoare la protecția florei și faunei, infracțiuni privind traficul de materie nucleară și radioactivă, trafic de monede și falsificare de monede sau alte valori, trafic de arme și materii explozive, terorism, precum și infracțiuni contra patrimoniului istoric al statului. Având în vedere domeniul de aplicare al noțiunii de delincvență organizată, respectiv doar în cazul investigatorilor sub acoperire, „delincvență organizată se raportează la o listă strictă de infracțiuni și depinde de trei elemente: structural, finalist și temporal". Folosirea colaboratorilor (arrepentido) Pocăința este catalogată în dreptul penal spaniol ca fiind o cauză de reducere specială a pedepsei. Aceasta este reglementată distinct în cazul infracțiunilor de participare la o organizație criminală, trafic de droguri și terorism. Potrivit art. 570 quarter C. pen. sp., colaborarea activă cu autoritățile în cazul infracțiunilor reglementate de art. 570 bis - 570 ter C. pen. sp. va atrage reducerea pedepsei cu un grad sau două. Colaborarea trebuie să aibă următoarele consecințe: împiedicarea săvârșirii infracțiunii scop; obținerea de probe care contribuie la tragerea la răspundere a altor participanți; împiedicarea dezvoltării organizațiilor criminale. Interceptarea comunicațiilor (la observación de las comunicaciones postales, telegráficas o telefónicas) Conform art. 579 C. pr. pen. sp., judecătorul va putea dispune reținerea corespondenței private, poștale sau telegrafice, a unui suspect, precum și interceptarea convorbirilor telefonice ale acestuia, dacă există indicii că prin aceste mijloace vor fi obținute probe care vor duce la descoperirea sau la dovedirea unor fapte sau circumstanțe ale cauzei. Totodată, conform art. 579 alin. (3) C. pr. pen. sp., judecătorul de instrucție va putea dispune pe o perioadă de 3 luni supravegherea corespondenței poștale, telegrafice sau telefonice a persoanelor suspectate de comiterea de infracțiuni, precum și a comunicațiilor care servesc la realizarea scopurilor criminale. Astfel, legislația spaniolă permite interceptarea tuturor comunicațiilor, fie poștale, telegrafice sau telefonice. în ciuda evoluției tehnologice și a ineficienței menținerii supravegherii corespondenței telegrafice, legiuitorul spaniol nu renunță la această prevedere. în schimb, în ciuda numeroaselor condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în temeiul art. 8 din Convenție, pentru lipsă și reglementare insuficientă în materie de interceptări telefonice, legiuitorul spaniol nu aduce nicio îmbunătățire reglementărilor existente. Curtea afirmă că „garanțiile oferite de reglementarea interceptărilor telefonice, precum și celelalte garanții procedurale nu sunt în măsură să evite arbitrariul organelor de anchetă". Reglementările existente, mai precis art. 579 C. pr. pen. sp., nu prevăd expres condițiile în care se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice, infracțiunile în cazul cărora se poate dispune o astfel de măsură, precum și condițiile de stocare și de redare a acestora. Totodată, nu este reglementată expres posibilitatea de a dispune înregistrări audio

219

ambientale, cu toate că această măsură este des uzitată, motivându-se că prin interceptarea comunicațiilor se înțelege orice formă de comunicare, fie ea și verbală. Curtea supremă s-a pronunțat în sensul admisibilității acestei proceduri de investigare motivând că nu există diferențe între o convorbire telefonică și una liberă între două persoane, într-un spațiu închis, atâta timp cât sunt legitimate de către judecător. Percheziția (la entrada y registro) Percheziționarea spațiilor publice poate fi dispusă, conform art. 546 C. pr. pen. sp., pe timp de zi sau de noapte, atunci când există indicii conform cărora în acel loc s-ar afla instrumente care au servit la comiterea infracțiunii, documente sau alte obiecte care ar putea servi pentru descoperirea și dovedirea unei infracțiuni. În noțiunea de spațiu sau loc public sunt incluse, în sensul legii penale, spațiile destinate desfășurării activității funcționarilor publici, militarilor sau civililor, locurile de reuniune sau de agrement, legale sau ilegale, navele de stat sau orice alt spațiu care nu este considerat locuință privată. Conform art. 550 C. pr. pen. sp., percheziționarea domiciliului se face pe timp de zi, cu excepția cazurilor de urgență, caz în care aceasta poate fi efectuată și noaptea, cu consimțământul celui vizat sau, în caz contrar, cu obligația de a fi notificat în termen de 24 de ore. Prin noțiunea de domiciliu se înțelege atât locuința monarhului sau a oricărui cetățean spaniol sau rezident, sediul persoanelor juridice ori navele comerciale naționale. În acord cu art. 552 C. pr. pen. sp., se vor evita perchezițiile inutile și se vor lua măsuri de precauție pentru a nu se compromite reputația persoanei în cauză. Germania Mijloace speciale de investigare Nu există nicio reglementare în Codul de procedură penală german în ceea ce privește ancheta proactivă, cum, de altfel, nu există proceduri specifice de investigare a infracțiunilor de crimă organizată. Singura dispoziție derogatorie privește instituția colaboratorului, aceasta fiind reglementată distinct în cuprinsul art. 129 C. pen. germ. privitor la infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. Lipsa acestor proceduri specifice de investigare este criticată în literatura de specialitate, care apreciază că legiuitorul german „încercă să transmită publicului o imagine abstractă asupra pericolului pe care-l prezintă criminalitatea organizată". Cu privire la acest stat, trebuie precizat faptul că fiecare dintre cele 16 landuri are propria sa legislație și instituții proprii însărcinate cu prevenția și menținerea ordinii publice. Așadar, competența proactivă poate rezulta din acțiunea preventivă a organelor de poliție din fiecare land, subordonate ministerului de interne. în acest sens, Landul Thüringen a fost primul care a reglementat în anul 2002 interceptarea preventivă a convorbirilor, urmat în anul 2003 de Landul Basse-Saxe (Niedersachsenj. Mijloacele de investigație reglementate de Codul de procedură penală german, respectiv ancheta în cazul acestora, se face de către ministerul public, cu sau fără ajutorul poliției. Instituția poliției judiciare nu există în Germania. Măsurile de investigare sunt dispuse doar de către judecător și doar în caz de urgență de către procuror, caz în care măsura trebuie confirmată de către judecător. Prin Legea nr. 1302/1992 privitoare la lupta împotriva traficului ilicit de stupefiante și a altor forme de criminalitate organizată, au fost introduse în Codul de procedură penală noi tehnici de investigare. Acestea se regăsesc în Titlul I, secțiunea a VIII-a, după cum urmează: Interceptarea comunicațiilor (Überwachung von Kommunikationsmittel) Conform art. 100 a C. pr. pen. germ., interceptarea comunicațiilor se poate dispune în cazul în care există indicii că o anumită persoană a comis una dintre infracțiunile prevăzute expres în prezenta dispoziție, cu condiția ca identificarea faptelor și a autorului să nu se poată face prin alte modalități. Măsura poate fi dispusă împotriva autorului sau a altor persoane în cazul în care există suspiciuni că acestea primesc informații de la inculpat sau îi transmit acestuia informații, ori că adresa acestora o folosește inculpatul. Interceptarea este condiționată, așadar, de existența unor suspiciuni cu privire la existența

220

unei infracțiuni determinate, a unei tentative pedepsibile sau a unor acte preparatorii asimilate de legiuitor unei infracțiuni consumate dintre cele prevăzute expres. Aceste condiții sunt apreciate în literatura de specialitate ca fiind „punctul slab al reglementării, astfel că aplicarea măsurii este complicată, fiind aproape inaplicabilă". Această măsură poate fi dispusă în cazul următoarelor infracțiuni: infracțiuni contra statului (art. 80-82, 84-86, 87-89, 94-100 C. pen. germ.); infracțiuni contra capacității de apărare a statului (art. 109d-109h C. pen. germ.); infracțiuni contra ordinii publice (art. 129-130 C. pen. germ.); infracțiuni contra securității trupelor statelor străine semnatare ale tratatului Atlanticului de Nord staționate pe teritoriul Germaniei (art. 89, 94-97, 98-100,109d-109g C. pen. germ.); falsificarea de monede sau alte valori (art. 146, 151 și 152 C. pen. germ.); trafic de persoane (art. 181 C. pen. germ.); omor sau genocid (art. 212 și 220a C. pen. germ.); infracțiuni contra libertății persoanei (art. 234, 234a, 239a și 239b C. pen. germ.); furt (art. 244, 244a, 249-251 și 255 C. pen. germ.); tăinuire (art. 260a C. pen. germ.); spălare de bani (art. 261 C. pen. germ.). Ordinul de interceptare este emis pentru un termen maxim de 3 luni, cu posibilitatea de a fi prelungit, fiecare prelungire neputând depăși 3 luni. Fotografierea, înregistrarea video a unei persoane sau utilizarea altor mijloace tehnice de supraveghere (Bilderaufnahme, Filmaufnahme einer Personen oder die Benutzung anderer technischer Überwachungsmittel) Conform art. 100c alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen. germ., utilizarea acestor mijloace cu privire la alte persoane decât inculpatul este permisă în cazul în care identificarea probelor și a locului în care se află autorul infracțiunii nu ar avea aceleași șanse de reușită prin utilizarea altor mijloace. Ascultarea și înregistrarea unor convorbiri private (Abhörung und Aufnahme privater Gesprächer) Înregistrarea unei conversații a unei persoane într-un spațiu privat, altul decât domiciliul, poate fi dispusă în temeiul art. 100c alin. (1) pct. 2 C. pr. pen. germ. Măsura poate fi dispusă în cazul în care există suspiciuni că o persoană a comis una dintre infracțiunile enumerate în art. 100a C. pr. pen. germ., respectiv cele prevăzute în cazul interceptării comunicațiilor. Ascultarea și înregistrarea altor persoane se face, asemenea reglementării anterioare, strict în cazul în care măsura este necesară pentru identificarea autorului și a probelor. în acest caz, dispozitivele de înregistrare pot fi montate chiar și în mașina suspectului. în practică s-a apreciat că deplasarea mașinii pentru echiparea cu dispozitive de înregistrare este legală. Potrivit art. 100c alin. (1) pct. 3 C. pr. pen. germ., ascultarea și interceptarea unor persoane suspectate de comiterea unor infracțiuni se poate dispune și în locuința acestora. Ascultarea și interceptarea inculpatului, într-un alt loc decât domiciliul, este permisă în măsura în care există indicii că suspectul se ascunde în acel loc sau în cazul în care o altă măsură ar fi disproporționată raportat la dificultățile pe care le-ar întâmpina în obținerea unor informații. Folosirea investigatorilor sub acoperire (Benutzung verdeckter Ermittler) Conform art. 110a alin. (2) C. pr. pen. germ., investigatorii sub acoperire sunt ofițeri de poliție care anchetează o faptă sub o altă identitate pentru o perioadă determinată. Ei pot călători folosind această identitate de împrumut. Spre deosebire de celelalte forme de investigare, investigatorii sub acoperire pot interveni doar în situația în există indicii că a fost comisă una dintre următoarele infracțiuni: infracțiuni în materia traficului de stupefiante sau armelor; falsificare de monede sau alte valori; infracțiuni contra statului; infracțiuni comise de un membru al unei bande sau de un membru al unei alte

221

organizații criminale. Investigatorii sub acoperire pot, de asemenea, interveni și în situația în care există indicii care prezumă un pericol de recidivă. Este vorba, așadar, de o măsură care poate fi dispusă doar în cazul în care există indicii cu privire la comiterea unei infracțiuni. în consecință, „aceasta este o măsură represivă, chiar dacă operează și în manieră preventivă”. Funcția preventivă se deduce din prevederea conform căreia agentul sub acoperire poate acționa în situația în care există pericol de recidivă. În privința acțiunii provocatorii a investigatorilor sub acoperire, în jurisprudență se apreciază că principiul legalității nu este încălcat „dacă agentul sub acoperire provoacă o persoană care este oricum dispusă să comită o infracțiune". Folosirea colaboratorilor (Benutzung von Mitarbeitem) Legiuitorul german, în textul de incriminare a infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, respectiv în cuprinsul art. 129 C. pen. germ., face referire expresă la colaborator, în sensul că prevede expres posibilitatea de a dispune reducerea pedepsei sau renunțarea la aplicarea unei pedepse în cazul celor care au colaborat cu organele de anchetă. Colaboratorul este, așadar, persoana care furnizează informații despre care a luat cunoștință în calitate de participant la o organizație criminală. Prin urmare, conform art. 129 alin. (6) C. pen. germ., instanța poate reduce pedeapsa sau poate renunța la aplicarea unei pedepse în două situații: colaboratorul furnizează informații de natură să împiedice comiterea unor infracțiuni; colaboratorul, voluntar, împiedică comiterea unei infracțiuni scop, fără concursul autorităților. În cazul colaboratorilor, precum și al familiilor acestora, se pot dispune măsuri de protecție speciale în cazul în care declarațiile lor sunt de natură să afecteze integritatea psihică, libertatea sau sănătatea acestora ori a familiilor lor. Instituția a avut, însă, o incidență restrânsă între anii 1981-2000, fiind înregistrate aproximativ 18 condamnări pe an în care s-a făcut aplicarea acestor reguli, iar în anul 2008 doar 10. Folosirea informatorilor (Benutzung von Informanten) Instituția informatorului nu este reglementată de Codul de procedură german, dar este acceptată de jurisprudență și uzitată de către ofițerii de poliție. Informatorii sunt persoanele care furnizează informații ofițerilor de poliție, care, de altfel, au obligația de a exercita un control asupra acestora. Percheziția (Durchsuchung) Legiuitorul german distinge între două tipuri de percheziții: percheziția la domiciliul suspectului și percheziția la domiciliul altei persoane. Percheziția la domiciliul suspectului Percheziția la domiciliul suspectului se poate dispune, conform art. 102 C. pr. pen. germ., în situația în care există suspiciuni că persoana în cauză este autorul unei infracțiuni, are calitatea de participant la o infracțiune, se sustrage de la urmărire penală sau este autorul infracțiunii de tăinuire, în scopul reținerii acestuia. Percheziția se dispune, evident, și în situația în care se prezumă ca această măsură va conduce la descoperirea de probe. în cazul în care este vorba de o persoană suspectată de comiterea unei infracțiuni de terorism, în vederea reținerii acesteia, se poate dispune percheziționarea atât a domiciliului, cât și a altor imobile, în situația în care există suspiciuni că persoana vizată se ascunde în acel loc. Percheziția la domiciliul altei persoane Percheziția la domiciliul altei persoane se poate dispune, conform art. 103 C. pr. pen. germ., în scopul arestării inculpatului, al ridicării de obiecte, în situația în care există date din care rezultă că persona vizată, urmele infracțiunii sau obiecte-produs al infracțiunii se află în locația ce urmează a fi percheziționată. În consecință, diferența între percheziția dispusă la domiciliul unui suspect și percheziția dispusă la domiciliul unui terț constă în temeiul acestei măsuri, percheziția la domiciliul persoanei

222

cercetate fiind dispusă pentru reținerea acesteia pe baza unor indicii, în timp ce percheziția la domiciliul altei persoane se dispune pentru reținerea suspectului pe baza unor date care conduc la concluzia că în acel loc se află autorul infracțiunii sau urme ale acesteia. Percheziția nu poate fi efectuată noaptea, cu excepția situației în care este vorba de infracțiuni flagrante, cazuri de urgență și arestarea unui deținut evadat. Conform art. 104 C. pr. pen. germ., această limitare nu privește și localurile accesibile publicului noaptea, locurile de întâlnire ale persoanelor condamnate, depozitele în care se află bunurile obținute din comiterea de infracțiuni, precum și localurile care servesc drept refugiu pentru jocuri de noroc, trafic de stupefiante ori prostituție. Elveția Legislația elvețiană în materia mijloacelor probatorii se remarcă prin distribuirea acestora în trei categorii, astfel: măsuri de supraveghere secrete, măsuri de constrângere și alte măsuri tehnice de supraveghere. Toate aceste măsuri cuprinse în Codul de procedură penală federală au natură exclusiv represivă, nefiind permise în faza actelor premergătoare, ci doar după începerea urmăririi penale. Utilizarea unor tehnici speciale de anchetă este permisă doar în situația în care există indicii suficiente care pot prezuma existența unei infracțiuni și cu respectarea principiului subsidia- rității și al proporționalității. Legiuitorul elvețian nu definește și nici nu face referire în Codul de procedură la ancheta proactivă, respectiv la măsuri ce pot fi luate cu titlu preventiv. Comiterea de acte preparatorii nu constituie un temei suficient pentru luarea unor astfel de măsuri, cu excepția actelor preparatorii delictuale prevăzute de art. 260 bis C. pen. elv. într-o opinie exprimată în literatura de specialitate se arată că „existența unor indicii presupune că infracțiunea a fost deja comisă, iar o măsură de supraveghere nu trebuie să servească la găsirea unor indicii". Măsuri de supraveghere secrete (mesures de surveillance secretes) Acest tip de măsuri sunt reglementate în Titlul V, Capitolul 8, intitulat Măsuri de supraveghere secrete. Acestea pot fi dispuse cu scopul de a identifica autorul infracțiunii și probele. în consecință, ele nu pot fi dispuse decât dacă există suspiciuni cu privire la comiterea unei infracțiuni, având caracter exclusiv represiv. Legiuitorul elvețian nu face referire în textele de lege care reglementează măsurile de supraveghere la ancheta proactivă, respectiv la măsuri ce pot fi luate cu titlu preventiv. Excepție fac actele preparatorii delictuale prevăzute de art. 260 bis C. pen. elv., dar care sunt asimilate de legiuitorul elvețian unor infracțiuni de sine stătătoare și reglementate ca atare. Conform art. 269 alin. (1] lit. b) C. pen. elv., măsura de supraveghere trebuie să fie proporțională cu gravitatea infracțiunii. în stabilirea proporționalității, se vor avea în vedere criterii precum gravitatea infracțiunii, atingerea adusă prin această măsură, șansele de succes, durata și modalitatea de supraveghere. În același capitol 8, în secțiunea a Il-a, sunt reglementate și Alte măsuri tehnice de supraveghere [Autres mesures techniques de surveillance]. Conform art. 280 C. pr. pen. elv., ministerul public poate utiliza alte tehnici de supraveghere în următoarele scopuri: ascultarea și înregistrarea conversațiilor care nu sunt publice; observarea și înregistrarea acțiunilor care au loc în locuri private; localizarea unei persoane sau a unui lucru. Supravegherea corespondenței poștale și electronice (surveillance de la correspondance par poste et télécommunication) Conform art. 269 C. pr. pen. elv., ministerul public poate cere supravegherea corespondenței unei persoane, indiferent de forma sa, în următoarele situații: există suspiciuni rezonabile cu privire la comiterea unei infracțiuni, dintre cele prevăzute expres în alin. (2); măsura se justifică raportat la gravitatea infracțiunii; măsurile luate până în acel moment în faza de cercetare au rămas fără succes sau

223

ancheta ar fi extrem de dificilă în absența acestei măsuri. Potrivit art. 269 alin. (2) C. pr. pen. elv., aceste măsuri pot fi dispuse în cazul majorității infracțiunilor contra vieții și integrității corporale, al infracțiunilor contra patrimoniului, al crimelor și delictelor împotriva umanității, al infracțiunilor împotriva statului și apărării naționale, precum și al altor infracțiuni reglementate în legi speciale. în consecință, această măsură de investigare secretă se poate dispune în cazul majorității infracțiunilor, nu doar al infracțiunilor grave, precum cele de criminalitate organizată. În acord cu art. 270 C. pr. pen. elv., pot face obiectul supravegherii atât corespondența suspectului, cât și corespondența unui terț, în situația în care există indicii că suspectul folosește adresa altei persoane sau comunică altei persoane informații utile anchetei. Remarcăm faptul că legiuitorul elvețian reglementează expres în cuprinsul art. 273 C. pr. pen. elv. posibilitatea de a cere, în interesul anchetei, date privitoare la corespondența persoanei avută anterior emiterii ordinului de autorizare a supravegherii, pe o perioadă de 6 luni sau mai mare, independent de durata supravegherii. Termenul pentru care se dispune autorizarea este de 3 luni sau mai mare, cu posibilitatea de a fi prelungit, fără, însă, ca fiecare nou termen să depășească 3 luni. Supravegherea (observation) Potrivit art. 282 C. pr. pen. elv., ministerul public poate autoriza înregistrarea audio-video a unei persoane în locuri publice în situația în care există indicii concrete privitoare la comiterea unei infracțiuni, iar alte forme de investigare ar fi ineficiente. 4.8.13. Supravegherea tranzacțiilor bancare (surveillance des relations bancaires) Această măsură reglementată de art. 285 C. pr. pen. elv. constă în posibilitatea de a solicita instituției bancare informații și documente referitoare la tranzacțiile efectuate de un client, precum și de a institui obligații în sarcina operatorului bancar pentru menținerea caracterului secret al operațiunii. Investigația secretă (investigation secrète) Noțiunea de investigație secretă este definită de art. 285 a C. pr. pen. elv. ca fiind acțiunea unui agent de poliție sau a altei persoane angajate cu titlu provizoriu pentru a îndeplini sarcini ale poliției, de a stabili, sub o identitate falsă, atestată printr-un document, relații cu diverși indivizi, cu intenția de a le câștiga încrederea și de a se infiltra în mediul infracțional, în scopul elucidării infracțiunilor grave. De remarcat este faptul că folosirea investigatorilor sub acoperire se poate dispune în aceleași condiții ca și supravegherea corespondenței poștale și electronice, precum și în cazul acelorași infracțiuni. Ca o particularitate ce se impune a fi remarcată este împrejurarea că în dreptul penal elvețian calitatea de investigator sub acoperire o poate avea, cu titlu provizoriu, și o altă persoană decât cele încadrate în structurile judiciare. în schimb, doar un membru al corpului de poliție poate avea calitatea de persoană de contact. Folosirea unui investigator sub acoperire poate fi autorizată pentru un termen de 1 an, cu posibilitatea de a se dispune prelungirea măsurii cu încă 6 luni sau mai mult. Conform art. 293 C. pr. pen. elv., activitatea agentului sub acoperire nu trebuie să aibă decât o incidență minoră asupra deciziei finale a autorului infracțiunii. Totodată, în activitatea sa, pentru câștigarea credibilității, agentul sub acoperire poate face achiziții probatorii în scopul demonstrării capacității sale economice. Ancheta secretă (les recherches secrètes) Potrivit art. 298 a C. pr. pen. elv., ancheta secretă constă în acțiunea unui agent de poliție de elucidare a unei infracțiuni în cadrul unei inter venții de scurtă durată în care identitatea acestuia nu este recognoscibilă, având în vedere natura acțiunilor, respectiv încheierea unor tranzacții fictive sau prin exprimarea dorinței de a încheia astfel de tranzacții. Agentul care acționează în cadrul unei astfel de anchete nu se bucură de o identitate de împrumut, asemenea investigatorului sub acoperire.

224

Este de remarcat faptul că această măsură poate fi dispusă atât de procuror, cât și de organele de poliție, în faza de cercetare prealabilă, fără autorizarea procurorului, în situația în care ancheta nu depășește o lună. Măsuri de constrângere preventive (mesures de contrainte) Titlul V din Codul de procedură penală federală este consacrat măsurilor de constrângere cu caracter preventiv. Art. 196 C. pr. pen. elv. definește măsurile de constrângere ca fiind acte de procedură ale autorităților judiciare care aduc provizoriu atingere drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză cu scopul de a asigura conservarea probelor, prezența anumitor persoane în fața organelor de cercetare și a instanțelor de judecată, precum și pentru a garanta executarea unei hotărâri judecătorești. Așadar, elementul distinctiv al acestor măsuri de constrângere este atingerea adusă drepturilor fundamentale. Având în vedere acest aspect, măsurile au caracter subsidiar și nu pot fi dispuse decât în situația în care există suspiciuni care pot prezuma o infracțiune, iar scopul nu poate fi atins prin luarea altor măsuri. În categoria măsurilor de constrângere sunt incluse: mandatul de aducere, mandatul de căutare, reținerea, arestarea și arestarea pe motive de securitate. În titlul V, dedicat măsurilor de constrângere, în cap. 4, este reglementată și percheziția. Percheziția se poate dispune în clădirea, locuința sau în alte locuri private ale unei persoane, cu consimțământul acesteia, cu excepția situației în care în acel loc a fost comisă o infracțiune sau se prezumă a se afla: persoanele căutate; urme, obiecte sau valori patrimoniale susceptibile de a fi sechestrate.

225

14. Confiscarea în cazul infracțiunilor comise de organizațiile criminale. Drept comparat. Armonizarea legislațiilor penale naționale privind confiscarea în cazul infracțiunilor comise de organizațiile criminale Confiscarea extinsă - mijloc de a lovi în puterea financiară a grupărilor de criminalitate organizată Conform estimărilor Organizației Națiunilor Unite, la nivel global, valoarea totală a produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni în anul 2009 se ridică la aproximativ 870 miliarde dolari pe an, respectiv 3,6% din PIB-ul mondial. în acest context, „este evident faptul că, dacă crima organizată ar fi un stat, puterea sa financiară i-ar asigura defacto un loc în sânul G8". Identificarea produsului infracțiunii și indisponibilizarea acestuia a constituit și constituie, alături de alte forme de combatere a criminalității organizate, o preocupare constantă a organismelor internaționale. Detectarea acestor bunuri este anevoioasă, având în vedere faptul că organizațiile criminale s-au orientat spre activități precum: ascunderea produsului infracțiunii în mecanisme economice și financiare, cu precădere, transnaționale; investirea produsului infracțiunii în structuri comerciale puțin vizibile; recurgerea la sisteme bancare din diverse țări, în scopul dispersării informației. Atât în cadru european, cât și în cadrul ONU, au fost adoptate forme de confiscare extinse sau „excepționale", întrucât vizează doar infracțiunile de crimă organizată, și au fost simplificate mecanismele probatorii prin fundamentarea acestora pe prezumția originii ilicite a bunului și prin răsturnarea sarcinii probei. Așadar, „confiscării clasice i se alătură alte forme de confiscare, care nu se limitează la profitul obținut în virtutea infracțiunii, ci, în baza unei legături simptomatice de periculozitate, intervin asupra întregului patrimoniu, întrucât prin originea și destinația suspectă a bunurilor ce-l compun, legitimează forme incisive de control”. Atât România, cât și celelalte state europene își fundamentează opțiunea de a crea un nou instrument de luptă împotriva criminalității prin necesitatea de a se conforma unei politici globale de combatere a fenomenului de crimă organizată, chiar dacă aceasta presupune o abordare diferită și o abandonare a principiilor tradiționale ale dreptului penal. În ciuda acestor repere clare și a numeroaselor intervenții legislative în domeniu, instituțiile confiscării extinse, a confiscării de la terți sau a confiscării civile au fost transpuse diferit și fragmentat în majoritatea legislațiilor naționale europene. Urmare a evaluării impactului actelor legislative ale Uniunii Europene, se arată că „statele membre au înregistrat întârzieri în procesul de transpunere a acestora, iar dispozițiile în cauză au fost adesea puse în aplicare într-o manieră incompletă sau incorectă. Doar în ceea ce privește Decizia 2007/845/JAI, gradul de punere în aplicare în statele membre poate fi considerat ca relativ satisfăcător". În consecință, necesitatea unei abordări comune, respectiv transpunerea corectă și cu promptitudine a actelor normative europene, este imperios necesară pentru a eficientiza efortul de combatere a fenomenului cu caracter transnațional, cu atât mai mult cu cât, prin prisma organismelor internaționale, în lupta împotriva crimei organizate s-a renunțat la instrumentele clasice de confiscare în favoarea unor instrumente mai sofisticate, precum confiscarea extinsă, confiscarea directă de la terți sau confiscarea civilă. În acest scop, majoritatea legislațiilor europene au reglementat și confiscarea prin echivalent și confiscarea extinsă și au simplificat mecanismele de indisponibilizare și de confiscare a bunurilor. Simplificarea a vizat, în principal, probatoriul, renunțându-se la proba certă în favoarea unei prezumții. Totodată, în această materie s-a dispus răsturnarea sarcinii probei, în sensul că aceasta revine celui vizat de acțiune, întrucât confiscarea extinsă se fundamentează pe prezumția originii ilicite a bunului deținut. în consecință, confiscarea extinsă permite ca bunurile a căror proveniență licită nu poate fi dovedită să fie confiscate. 226

În privința confiscării extinse, astfel cum este aceasta reglementată de majoritatea legislațiilor analizate în prezenta monografie, indiferent de denumirea pe care o poartă această instituție sau de modalitatea de reglementare a acesteia în legislațiile analizate, fie ea măsură de natură extrapenală sau penală, respectiv sancțiune de sine stătătoare ori pedeapsă complementară, accesorie sau măsură de siguranță, aceasta nu se abate prea mult de la propunerea de reglementare prevăzută prin Decizia-cadru 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea. Conform art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru trebuie să adopte măsurile necesare pentru a-i permite să confiște: bunurile care reprezintă rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării, considerată rezonabilă de către instanța, sau în cazul în care o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale similare desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării, sau în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată. Decizia-cadru 2005/212/JAI propune condiții alternative pentru statele membre pentru a le permite acestora să confiște bunurile deținute de o persoană, în privința cărora există suspiciuni de proveniență ilicită. Majoritatea statelor europene, precum și totalitatea statelor analizate în prezenta lucrare au înțeles să reglementeze în dreptul intern confiscarea extinsă, alegând una sau două dintre metodele alternative propuse de prezenta Decizie-cadru. În consecință, elementele definitorii comune ale instituției confiscării sporite, astfel cum este ea incriminată în legislațiile statelor europene analizate, sunt următoarele: eliminarea cerinței de cauzalitate între fapta ilicită pentru care s-a dispus condamnarea și bunurile supuse confiscării; răsturnarea sarcinii probei; disproporție vădită între veniturile licite și bunurile deținute, chiar și prin persoane interpuse. Astfel, toate acestea au abandonat principiile tradiționale în materie de probațiune în favoarea unor prezumții, standardul de probă reclamat fiind bănuiala dincolo de orice dubiu rezonabil. întrucât nu s-a ajuns la o soluție care să găsească un echilibru între interesul de a menține ridicat standardul de probă și necesitatea de a neutraliza profiturile ilicite, instituția a stârnit reacții vehemente. Opinia majoritară este cea conform căreia „probele care stau la baza confiscării nu sunt direct legate de probele care stau la baza condamnării, astfel încât standardul de probă poate fi diferit"1. Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează în acest sens, afirmând că această formă de confiscare bazată pe prezumții nu aduce atingere nici dreptului de proprietate și nici prezumției de nevinovăție. Curtea își argumentează decizia prin faptul că această formă de confiscare este o măsură de prevenție, iar nu o sancțiune, astfel că nu reclamă prezența unei infracțiuni și a unei condamnări, respectiv încălcarea unei norme penale, ci încearcă prevenirea folosirii și a reinvestirii produsului ilicit. Există și state, printre care și România, care limitează confiscarea la bunurile față de care instanța are convingerea că provin din activități infracționale similare cu cele pentru care s-a dispus condamnarea. Există, totodată, și state, precum Belgia sau Elveția, care prevăd norme derogatorii în privința organizațiilor criminale și care permit confiscarea întregului patrimoniu de care dispune o organizație criminală. Toate bunurile deținute de o persoană condamnată pentru participare la o organizație criminală sunt prezumate a fi la dispoziția organizației criminale. Proba pe care trebuie să o facă aceste persoane este că aceste bunuri nu au fost la dispoziția organizației criminale. în caz

227

contrar, bunurile se vor confisca, indiferent ce proveniență au. Franța, spre exemplu, prevede în cazul persoanelor care se fac vinovate de comiterea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 450-5 C. pen. fr.), precum și de infracțiunea de a nu putea justifica resursele aferente modului de viață (art 321-6-1 C. pen. fr.) pedeapsa complementară a confiscării în întregime sau în parte a bunurilor care le aparțin sau care se află la dispoziția lor, sub rezerva dreptului proprietarului de bună credință. Confiscarea, în acest caz, are natura unei pedepse și reclamă o condamnare, dar permite indisponibilizarea bunurilor fără a dovedi proveniența ilicită și fără răsturnarea sarcinii probei. Legislația germană a cunoscut pentru scurt timp o reglementare cu efecte similare, respectiv pedeapsa amenzii patrimoniale (art. 43 a C. pen. germ.), care a fost, însă, declarată neconstituțională în anul 2002. Aceasta consta în aplicarea unei amenzi în cuantumul valorii bunurilor deținute și putea fi dispusă discreționar alături de pedeapsa închisorii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Elveția și Italia reglementează, de altfel, și confiscarea independentă, ante delictum, care autorizează confiscarea bunurilor ce aparțin unei persoane în situația în care există o bănuială legitimă cu privire la apartenența acesteia la o grupare infracțională organizată, iar valoarea bunurilor deținute este disproporționată față de venitul declarat. Confiscarea nu reprezintă, pentru unele state, singura sancțiune care poate fi dispusă pentru deținerea de bunuri ilicite, ci există state, precum Franța, care incriminează distinct și infracțiunea de nu putea justifica resursele aferente modului de viață (art. 321-6-1 C. pen. fr.). Există, în schimb, și state, precum Germania, care nu se abat de la formele tradiționale de confiscare, permițând doar confiscarea bunurilor în cazul cărora se poate stabili o legătură de cauzalitate cu o infracțiune care face obiectul unui proces penal. în ciuda conservatorismului specific dreptului penal german, confiscarea clasică permite confiscarea contravalorii bunurilor obținute din infracțiune atunci când acestea au fost distruse, deteriorate sau înstrăinate, în limita proporționalității între valoarea bunurilor supuse confiscării și valoarea bunurilor obținute prin infracțiune, principiul proporționalității fiind enunțat explicit în cuprinsul art 74b C. pen. germ. Legislația germană este singura legislație dintre cele analizate care permite, conform art. 73c C. pen. germ., renunțarea la măsura confiscării atunci când aceasta este una oneroasă pentru persoana în cauză, în situația în care bunul nu mai face parte din patrimoniul persoanei în cauză sau acesta are o valoare modestă. Italia se remarcă în peisajul european printr-o varietate de norme de confiscare, precum și printr-o varietate de calificări juridice, confiscarea fiind, după caz, măsură preventivă, pedeapsă accesorie sau măsură de siguranță. Legiuitorul italian a manifestat în ultimii ani „o adevărată propensiune pentru calificarea formelor de confiscare introduse treptat în legislație, fie ca măsuri extrapenale, fie ca pedepse, respectiv ca și măsuri de siguranță, măsuri de prevenție, sancțiuni civile sau administrative, cu caracter compensator sau represiv". Italia se remarcă și prin faptul că măsurile de prevenție cu caracter patrimonial, atât cele ante delictum, cât și cele post delictum, au caracter retroactiv și privesc și bunurile dobândite înainte de existența indiciilor privind apartenența la o asociere de tip mafiot, respectiv bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a acestor măsuri, atâta timp cât nu poate fi dovedită proveniența licită. Italia este, de altfel, și singurul stat care în anul 2011 a adoptat un Cod al legilor antimafia și al măsurilor de prevenție, care înglobează întregul complex de norme destinat combaterii criminalității organizate. Întrucât confiscarea penală este apreciată ca fiind un instrument ineficient de recuperare a veniturilor ilicite, pentru că necesită o legătură de cauzalitate între un fapt ilicit și venituri, normativele internaționale recente propun reglementarea confiscării ce nu se bazează pe o sentință de condamnare, cel puțin în situația în care imposibilitatea condamnării este rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite. Se impune, totodată, în opinia organismelor internaționale, și introducerea unor dispoziții armonizate privind confiscarea directă de la terții de rea-credință. Aceste propuneri, care se regăsesc în Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului, nu au fost lipsite de critici. într-o opinie exprimată în literatura de specialitate, se arată

228

că „acest instrument se va demonstra în timp contraproductiv, în sensul că va afecta principii fără a obține rezultate apreciabile". Același autor arată că prevederea unor obligații civile sau administrativ-fiscale, atât în sarcina deținătorului bunurilor, cât și în cea a intermediarilor, ar fi mai eficiente. Totodată, și incriminarea acțiunilor intermediarului ar putea constitui un factor de descurajare a operațiunilor ilegale. Se apreciază, de asemenea, că „uneori, soluția normativă este o soluție care exorcizează problema, care ne ajută să o rezolvăm doar în mintea noastră, care satisface emotiv setea de justiție, uitând că pentru a rezolva problema delincvenței organizate nu sunt suficiente normele, ci se impune o implicare socială". România Confiscarea extinsă este o măsură de siguranță și este reglementată în cuprinsul art. 1121 C. pen. rom., în Titlul IV, alături de confiscarea specială, dar și de alte măsuri de siguranță. Așadar, legislația națională reglementează două forme de confiscare: confiscarea specială și confiscarea extinsă. Instituția confiscării speciale a cunoscut modificări semnificative prin adoptarea Legii nr. 278/2006, îndeosebi în ceea ce privește confiscarea prin echivalent, în sensul că prevederile existente referitoare la confiscare au fost completate cu dispoziții exprese privind confiscarea prin echivalent bănesc sau confiscarea altor bunuri de aceeași valoare. Anterior acestor modificări, confiscarea prin echivalent era prevăzută fie în norme din partea specială a Codului penal, fie în norme cuprinse în legi speciale, precum Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Confiscarea specială sau confiscarea clasică vizează doar bunurile care au legătură directă cu o faptă prevăzută de legea penală, respectiv bunurile produse, folosite, date sau dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Astfel, între fapta prevăzută de legea penală și bunul supus confiscării, trebuie să existe o conexitate etiologică. În cazul confiscării speciale nu este permisă dubla confiscare, în sensul că nu se poate dispune în mod cumulativ confiscarea bunului în natură și în echivalent, cele două forme de confiscare fiind prevăzute alternativ. Confiscarea extinsă Prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României, în dreptul penal român a fost introdusă o nouă sancțiune de drept penal, respectiv confiscarea extinsă. Noua instituție transpune în legislația națională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea. Dispozițiile art. 1121 C. pen. sunt incidente doar în situația în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: a. existența unei condamnări; b. condamnarea să vizeze una dintre infracțiunile enumerate limitativ în cuprinsul art. 1121 C. pen.; c. fapta să fie susceptibilă să procure un folos material condamnatului; d. legea să prevadă pentru această infracțiune pedeapsa cu închisoarea de 4 ani sau mai mare; e. valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, să depășească în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; f. convingerea instanței că bunurile supuse confiscării extinse provin din infracțiuni de natura celor prevăzute la alin. (1). Remarcăm, așadar, că norma amintită devine incidență doar în situația în care vinovăția unei persoane este constatată printr-o hotărâre de condamnare pentru anumite infracțiuni expres prevăzute de legiuitor, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru acestea este închisoarea de 4 ani sau mai mare. Aceste infracțiuni sunt: infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori; infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;

229

-

explozive;

infracțiuni privind frontiera de stat a României; infracțiunea de spălare a banilor; infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei; infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului; constituirea unui grup infracțional organizat; infracțiuni contra patrimoniului; nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor

falsificarea de monede, timbre sau de alte valori; divulgarea secretului economic; concurența neloială; nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export; deturnarea de fonduri; infracțiuni privind regimul importului și al exportului precum și al introducerii și scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri; infracțiuni privind jocurile de noroc; infracțiuni de corupție și infracțiunile asimilate acestora; infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene; infracțiuni de evaziune fiscală; infracțiuni privind regimul vamal; infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice; traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană. Una dintre cerințele care a suscitat opinii divergente în literatura de specialitate se referă la faptă, mai precis la aptitudinea acesteia de a procura un folos material condamnatului. În lipsa unei referințe legale concrete, precum și a practicii în domeniu, opinăm în sensul că această condiție se referă la aptitudinea faptei concrete de a procura un folos material raportat la datele speței, iar nu la aptitudinea generică a oricărei infracțiuni de același fel, de a procura un folos material, întrucât pot exista situații în care fapta, raportat la natura situației, să nu fie susceptibilă de a procura un folos material. Spre exemplu, aceasta este situația unui complice care intermediază comiterea infracțiunilor de dare și luare de mită fără a-și însuși vreo sumă sau fără a obține un alt beneficiu. În actuala reglementare, conform art. 1121 alin. [2) lit. b) C. pen. rom., confiscarea extinsă se va dispune dacă instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor pentru care s-a dispus condamnarea. Potrivit Directivei 2014/42/UE, instituția ar trebui modificată, în sensul că ar trebui să se extindă sfera de proveniență a bunurilor la orice activitate infracțională. Într-o opinie critică, pe care, de altfel, o împărtășim, se arată că „măsura confiscării nu poate fi dispusă pentru alte activități decât cele care au atras condamnarea, deoarece prin individualizarea acestora de către instanța de judecată se aduce atingere prezumției de nevinovăție reglementată de art. 4 C. pr. pen. rom., întrucât instanța nu poate stabili caracterul infracțional fără un proces penal distinct". Deși formularea utilizată de Directiva 2014/42/UE, instanța consideră că bunurile în cauză au fost obținute din activități infracționale, diferă de formularea din actuala reglementare internă, respectiv instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale, nu ar trebui să concluzionăm că prin aceasta se urmărește lărgirea posibilității de apreciere a judecătorului, în sensul de a stabili discreționar asupra confiscării, nu pe baza unei convingeri ferme, ci pe baza unei simple păreri. Chiar și față de actuala formulare au fost exprimate în literatura de specialitate opinii critice în sensul că „proveniența de natură infracțională a bunurilor care pot face obiectul confiscării extinse trebuie stabilită numai pe bază de probe administrate în mod legal, în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate, cu asigurarea în mod efectiv a dreptului la apărare recunoscut părților din proces". Ceea ce diferă, însă, substanțial și lărgește posibilitățile de a dispune confiscarea este înlăturarea condiției ca bunurile să provină din infracțiuni de natura celor pentru care s-a dispus condamnarea, în Directiva 2014/42/UE fiind înlăturată cerința ca bunurile să provină din același tip -

230

de fapte ilicite. Ne întrebăm, evident, care sunt elementele care ar trebui să fundamenteze convingerea instanței că bunurile deținute de o persoană au o proveniență ilicită, întrucât elemente precum disproporția vădită sau obținerea unui folos material sunt reclamate de același text de lege a fi constatate separat. Așadar, în această situație, convingerea instanței ar trebui fundamentată pe indicii concrete rezultate din datele de fapt ale speței, precum antecedența penală, stilul de viață, apartenența la o organizație criminală. Or, chiar dacă legiuitorul nu impune dovada legăturii cauzale între aceste bunuri și infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea, acesta reclamă, însă, proveniența ilicită, respectiv produsul unor activități ilicite de natura celor indicate expres de legiuitor. în acest caz, legătura cu presupusele activități ilicite poate fi reținută și numai pe baza unor indicii, nefiind necesare probe certe, deoarece condamnarea nu se dispune și pentru actele din care bunurile provin efectiv, căci în această din urmă situație nu ar mai fi vorba de o confiscare extinsă, ci de una propriu-zisă. Practic, pentru a se dispune confiscarea extinsă, se instituie o prezumție de proveniență ilicită a unor bunuri care nu ar putea fi confiscate în baza reglementărilor cu privire la confiscarea specială. În literatura de specialitate se arată că aceste probe pot fi probe indirecte, circumstanțiale, deoarece „textul legal nu impune același nivel de probațiune ca cel care trebuie să stea la baza hotărârii de condamnare", într-o opinie contrară, lipsa dovezii săvârșirii unor activități ilicite pentru care nu a fost constatată vinovăția acelei persoane aduce atingere gravă principiului prezumției de nevinovăție, „întrucât dispunem o pedeapsă pentru o faptă care nu este dovedită de acuzare, iar, pe de altă parte, există posibilitatea să condamnăm o persoană pentru că ea nu a știut cum să demonstreze că nu a comis o infracțiune". Totuși, în opinia noastră, nu este vorba de o condamnare în lipsă de probe, ea fiind dispusă pe baza unor probe certe, cel puțin pentru o faptă, însă efectul condamnării pentru această faptă constă în nașterea posibilității de a confisca și alte bunuri decât cele care au legătură directă, dovedită cu infracțiunea pentru care au existat probe ce justifică condamnarea. Confiscarea directă de la terți, propusă prin Directiva 2014/42/UE, reprezintă o noutate absolută pentru legislația noastră, în ciuda practicii recente care a dispus această măsură prin interpretarea dincolo de litera legii a textului art. 1121 C. pen. rom. Instituția confiscării extinse, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul art. 112 1 C. pen. rom., prevede confiscarea bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru anumite infracțiuni expres prevăzute de lege, în situația în care valoarea bunurilor deținute este vădit disproporționată față de venitul licit. Conform art. 1121 alin. (3] C. pen. rom., pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2), în care se face vorbire de condițiile de aplicare a confiscării extinse, respectiv valoarea disproporționată a bunurilor deținute și convingerea instanței că bunurile provin din activități infracționale de natura celor pentru care s-a dispus condamnarea, se va ține seama și de bunurile transferate terților. Din interpretarea literală a normei înțelegem că bunurile transferate terților, respectiv valoarea acestora, vor fi avute în vedere la calcularea disproporției între bunurile deținute și venitul legal obținute, ca simplă ipoteză de calcul, valoarea bunurilor fiind readusă fictiv în patrimoniul celui condamnat, ceea ce nu echivalează cu posibilitatea confiscării de la terți. Într-o opinie critică, s-a arătat că „niciun tratament sancționator, oricare ar fi conținutul său, nu poate fi dispus în lipsa dovezii comiterii unei infracțiuni, producătoare de responsabilitate”. În ciuda acestor voci vehemente de negare a unei astfel de instituții, s-au exprimat și opinii conform cărora „în cazul măsurilor de prevenție reale, spre deosebire de cele personale, este inutilă o verificare a fundamentului acuzării și a vinovăției subiectului supus acestei proceduri, întrucât funcția preventivă nu se proiectează direct asupra autorului, ci asupra lucrurilor, care vor fi privite ca și lucruri a căror disponibilitate poate constitui o situație de pericol". Așadar, dacă reaua credință a terților poate fi dedusă din elemente de fapt sau circumstanțe concrete, astfel cum se arată în art. 6 din Directiva 2014/42/UE, în acest caz neoperând doar o simplă prezumție, revine terților sarcina de a-și dovedi, în ciuda aparențelor, buna credință. Practic, aspectele pe care terții trebuie să le probeze se referă, în esență, la propria percepție subiectivă, neputând, totuși, să excludem de plano posibilitatea ca aceștia să probeze chiar și proveniența licită

231

a bunului în ceea ce-l privește pe cel de la care ei l-au dobândit. Această din urmă ipoteză este în mod cert mai rar întâlnită, întrucât cel mai în măsură să facă această probă este cel condamnat și vizat în principal de confiscare, însă nu poate fi exclusă, cel puțin în ipoteza vizată de Directiva 2014/42/UE, a confiscării în lipsa unei condamnări, din cauza absenței celui cercetat. Franța Instituția confiscării a avut o incidență restrânsă în vechiul Cod penal francez, întrucât se putea dispune doar în cazul infracțiunilor contra siguranței statului. Modificările aduse instituției prin Legea nr. 297 din 5 mai 2007 1 se datorează transpunerii în dreptul intern a Deciziei-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea. În dreptul penal francez, confiscarea este o pedeapsă complementară și este reglementată în Titlul III al Codului penal, intitulat Despre pedepse, în cuprinsul art. 131-21 C. pen. fr. Textul de lege amintit prevede trei modalități de confiscare, respectiv confiscarea restrânsă, confiscarea extinsă și așa-zisa confiscare excepțională. Denumită impropriu confiscare restrânsă, această sancțiune este incidență în cazul crimelor și delictelor pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 1 an, cu excepția delictelor de presă. Conform alin. [2] al art. 131-21 C. pen. fr., confiscarea vizează bunurile mobile și imobile care au servit la comiterea infracțiunii sau care au fost destinate comiterii infracțiunii, cu condiția ca acestea să aparțină condamnatului sau să fie la dispoziția exclusivă a acestuia, ceea ce ar dovedi că proprietarul din acte este doar un proprietar aparent. Alin. (3) al aceluiași articol reglementează confiscarea bunurilor care reprezintă obiectul sau produsul direct sau indirect al infracțiunii. De remarcat este că același text de lege precizează faptul că, în situația în care produsul infracțiunii a fost completat cu fonduri licite în vederea achiziționării unui bun, confiscarea vizează doar o parte din produsul final, până la concurența valorii bunului ilicit. Confiscarea extinsă Confiscarea extinsă este reglementată în cuprinsul aceluiași art. 131-21 C. pen. fr., mai precis în alineatul (5). Această formă de confiscare este incidență în cazul crimelor sau delictelor pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 5 ani și care au adus un profit direct sau indirect condamnatului. Confiscarea extinsă vizează bunurile mobile sau imobile ce aparțin condamnatului, indiferent de natura acestora, în măsura în care acesta nu poate demonstra proveniența lor licită. Așadar, această formă de confiscare, prevăzută pentru infracțiunile sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, se fundamentează pe prezumția originii ilicite a bunului. Aceste dispoziții permit, așadar, confiscarea bunurilor care au, dar și a celor care nu au o legătură directă cu infracțiunea dedusă judecății. Astfel, în acest caz, expresia „produs al infracțiunii (avoir criminel) este un abuz de limbaj, întrucât, deși bunurile sunt confiscabile, originea lor poate fi licită". În privința indisponibilizării acestora, procedura este reglementată de art. 706-148 C. pr. pen. fr., conform căruia, în cazul în care ancheta vizează comiterea unei infracțiuni sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, judecătorul de drepturi și libertăți, la cererea procurorului, va autoriza, prin ordonanță motivată, punerea sub sechestru a bunurilor a căror confiscare este reglementată de art. 131-21 alin. (5} și (6) C. pen. fr. în consecință, indisponibilizarea, încă din faza de urmărire penală, a bunurilor a căror proveniență licită nu poate fi dovedită, poate fi dispusă în două cazuri, astfel: ancheta vizează o infracțiune sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; legea specială care incriminează crima sau delictul o prevede expres, situație în care confiscarea poate viza întregul patrimoniu al condamnatului. Dispozițiile privitoare la confiscarea restrânsă și cele privitoare la confiscarea extinsă sunt apreciate în literatura de specialitate ca fiind dispoziții cu caracter general. Dispoziții derogatorii în materia confiscării sunt prevăzute expres, în cazul anumitor infracțiuni grave, în cuprinsul normei care reglementează acea infracțiune.

232

Confiscare excepțională Cea de a treia formă de confiscare este denumită în literatura de specialitate confiscare excepțională, întrucât este incidență doar în cazul anumitor infracțiuni, expres prevăzute de lege. Articolul 131-21 alin. (6) C. pen. fr., care face referire la această formă de confiscare, este o normă de trimitere și se completează cu dispozițiile normei care incriminează fiecare infracțiune în parte. Așadar, conform art. 131-21 alin. (6) C. pen. fr., atunci când legea care incriminează crima sau delictul o prevede, confiscarea poate avea ca obiect o parte sau întreg patrimoniul condamnatului, indiferent de natura acestuia. Această normă se completează cu dispozițiile normelor care incriminează următoarele infracțiuni: trafic de stupefiante, spălare de bani, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, terorism și trafic de persoane. Așadar, în cazul acestor infracțiuni, se poate dispune confiscarea întregului patrimoniu al condamnatului, întrucât textul derogator o permite. De remarcat este faptul că nici norma de trimitere și nici norma la care se face trimitere, respectiv normele care reglementează infracțiunile amintite, nu limitează această măsură doar la bunurile a căror proveniență licită nu poate fi dovedită de condamnat. Spre exemplu, conform art. 450-5 C. pen. fr., în cazul persoanelor care se fac vinovate de comiterea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, precum și de infracțiunea de a nu putea justifica resursele aferente modului de viață (art. 321-6-1 C. pen. fr.) se poate dispune pedeapsa complementară a confiscării în întregime sau în parte a bunurilor care le aparțin sau care se află la dispoziția lor, sub rezerva dreptului proprietarului de bună credință. În consecință, privarea de libertate pare a fi pentru unii condamnați o pedeapsă mai blândă decât confiscarea, întrucât „într-o societate în care singura valoare acceptată este banul, delincventul deposedat este, de asemenea, privat de fondul de rulaj infracțional, de „anvergura sa socială" și, uneori, chiar de anturajul său a cărui sinceritate se măsoară în dimensiunea contului bancar". În ciuda faptului că prin Legea nr. 204/2004 a fost instituită răspunderea penală a persoanelor juridice în dreptul penal francez, reglementarea privind confiscarea patrimoniului persoanei juridice a fost introdusă în Codul penal francez în anul 20101. în acest context, conform art. 131-39 C. pen. fr., confiscarea se poate dispune în cazul persoanelor juridice în aceleași condiții prevăzute pentru persoana fizică, respectiv cele indicate expres în cuprinsul art. 131-21 C. pen. fr. Infracțiunea de nejustificare a resurselor aferente modului de viață (la non-justification de ressources correspondant ă son train de vie) În vederea susținerii acestei instituții, legiuitorul francez a incriminat prin Legea nr. 64 /2006 fapta de a nu putea justifica resursele aferente modului de viață, precum și proveniența bunurilor deținute, în situația în care persoana respectivă se află într-o relație apropiată cu o persoană care a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 5 ani și care i-a adus acesteia un profit direct sau indirect sau cu victima unei asemenea infracțiuni. O astfel de faptă este sancționată cu închisoarea de maxim 3 ani și cu amendă în cuantum de 75.000 euro. Inițial, această dispoziție era inclusă în norma ce vizează incriminarea infracțiunii de trafic de stupefiante, însă ulterior a fost extinsă și în cazul altor infracțiuni, precum trafic de stupefiante, spălare de bani, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, terorism și trafic de persoane. Prin Legea nr. 64/2006, aceste dispoziții speciale au fost abrogate, iar art. 321-6 C. pen. fr. a devenit o normă generală, cu aplicabilitate în cazul tuturor infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea mai mare de 5 ani. Doar trei infracțiuni mai păstrează această reglementare în conținutul normei, respectiv infracțiunea de cerșetorie, proxenetism și terorism. Totodată, conform alin. (2) al aceluiași articol, este incriminată și fapta de a facilita justificarea resurselor fictive de către persoane suspectate de comiterea infracțiunilor a căror pedeapsă prevăzută este închisoarea mai mare de 5 ani și care i-au adus acesteia un profit direct sau indirect. Acest instrument contribuie semnificativ la confiscarea produsului infracțiunii, eliminând necesitatea probării provenienței ilicite a bunurilor aflate în proximitatea unei persoane. în practică, infracțiunea își găsește aplicabilitate în două situații:

233

în situația în care se constată un stil de viață disproporționat, raportat la venitul legal, caz în care cercetarea naturii actelor ilegale de proveniență este ulterioară; după identificarea infracțiunii și a autorilor, ancheta stabilește o îmbogățire nejustificată a apropiaților (rude, prieteni, colaboratori). Belgia Confiscarea reprezintă în dreptul penal belgian o pedeapsă accesorie. Instituția, cu incidență restrânsă până în anul 1990, aplicându-se doar la bunurile care reprezintă obiectul infracțiunii sau care au servit la comiterea infracțiunii, în măsura în care acestea au aparținut autorului infracțiunii, a cunoscut prin Legea nr. 30/1990 o extindere semnificativă. Articolele 42, 43 și 43 bis, introduse în Codul penal belgian prin Legea nr. 30/1990, prevăd posibilitatea confiscării directe sau prin echivalent a bunurilor produse prin infracțiune, a bunurilor substituite, precum și a profitului rezultat din investirea produsului infracțiunii. Modificări importante au fost aduse, însă, Codului penal belgian prin Legea nr. 86/ 2002, care vizează confiscarea extinsă. Principalele modificări aduse prin Legea nr. 86/2002 privitoare la extinderea posibilității de punere sub sechestru și confiscare în materie penală se referă la următoarele aspecte: a. obligativitatea cererii scrise a Ministerului Public cu privire la necesitatea măsurii confiscării; b. ancheta separată privitoare la avantajele patrimoniale; Reglementarea anterioară prevedea obligativitatea pronunțării prin aceeași hotărâre atât asupra pedepselor principale, cât și asupra pedepselor accesorii. Conform acestei reglementări, măsura confiscării poate face obiectul unei cereri separate (împărțirea sarcinii probei.) Confiscarea extinsă Confiscarea extinsă se va putea dispune, conform art. 43 quart alin. (2) C. pen. be., în cazul autorilor, coautorilor sau complicilor condamnați pentru infracțiunile prevăzute de același articol, la literele a și b, respectiv terorism, dare și luare de mită, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, trafic de persoane, trafic de influență, falsificare de monede, titluri de credit sau instrumente de plată, corupere sexuală a minorilor, spălare de bani sau, astfel cum se arată distinct la litera b, în cazul infracțiunii de participare la o organizație criminală ori în cazul altor infracțiuni care au fost comise în cadrul unei organizații criminale, precum falsificare de monedă, falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată, falsificare de timbre, corupție sexuală, prostituție, tâlhărie, șantaj, omor, deținere de materii explozive și spălare de bani. În consecință, confiscarea extinsă se poate dispune în cazul a două categorii de infracțiuni, respectiv cele enumerate expres în cuprinsul art. 43 quart alin. (2) C. pen. be. la litera a), printre care se află și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, și cele prevăzute la litera b a aceluiași articol, dacă sunt comise de către o organizație criminală. Distincția nu este întâmplătoare, pentru că în cazul organizațiilor criminale sunt prevăzute anumite dispoziții derogatorii, ce vor fi analizate distinct. Confiscarea extinsă se va putea dispune în cazul tuturor acestor infracțiuni, dacă autorii infracțiunii „au dobândit într-o perioadă de referință avantaje patrimoniale suplimentare, dacă există indicii serioase și concrete că acestea provin din infracțiunea pentru care au fost condamnați sau din fapte identice, cu privire la care condamnatul nu a reușit să facă plauzibil contrariul". Conform pct. 3 al aceluiași articol, prin noțiunea de indicii serioase se înțelege orice probă demnă de încredere care a fost administrată de către instanță în mod legal și care dovedește fie dezechilibrul dintre venitul legal și creșterea patrimoniului, fie, din contră, proveniența licită a bunurilor apreciate ca fiind disproporționate raportat la venitul obținut. în cuprinsul aceluiași articol, legiuitorul belgian arată că este apreciată ca fiind pertinentă perioada cuprinsă în intervalul 1-5 ani înaintea comiterii infracțiunii. Totodată, prin fapte identice, în sensul respectivei legi, se înțeleg, astfel cum sunt ele descrise în cuprinsul aceluiași articol, faptele cu aceeași calificare juridică sau cu o calificare conexă cu faptele pentru care persoana în cauză a fost condamnată. în această ipoteză, în literatura de specialitate a fost formulată următoarea întrebare: „în situația în care prezumția de nevinovăție impune ca sarcina probei să revină acuzării, cum am putea admite o prezumție conform -

234

căreia un individ a comis alte infracțiuni decât cele pentru care a fost condamnat, fie ele chiar identice?”. Cu privire la sarcina probei, legiuitorul belgian, în cazul confiscării extinse, asemenea altor legislații europene, a prevăzut dispoziții derogatorii. Conform regulii generale, în baza principiului prezumției de nevinovăție, sarcina probei revine acuzării. în dreptul penal belgian, în virtutea principiului proporționalității, în cazul anumitor infracțiuni, legiuitorul a instituit un regim derogator de la regimul general al sarcinii probei, acesta fiind divizat între apărare și acuzare. Așadar, în timp ce acuzarea trebuie să dovedească existența unor indicii temeinice și concrete privitoare la proveniența ilicită a bunurilor ce provin din infracțiune, apărarea va trebui să facă plauzibil contrariul, respectiv „nu trebuie să dovedească caracterul legal al patrimoniului, ci să influențeze instanța prin probele furnizate și argumentația aferentă, astfel încât aceasta să nu fie pe deplin convinsă cu privire la originea ilicită a întregului patrimoniu sau a unei părți a acestuia”. Așadar, inculpatul va trebui să aducă o probă plauzibilă contrarie și nu are obligația de a dovedi caracterul licit al patrimoniului. Surprinzătoare în contextul general european este, însă, prevederea cuprinsă la pct. 3 alin. (3), conform căreia, în situația acestei forme atipice de confiscare, instanța poate decide „în sensul de a nu ține cont de o parte din perioada pertinentă sau din venituri, bunuri și valori, atunci când apreciază că o asemenea măsură ar fi oportună pentru a nu supune condamnatul la o pedeapsă nerezonabil de grea"1. În cazul organizațiilor criminale, conform art. 43 quart. pct. 4 C. pen. be., legiuitorul a prevăzut dispoziții derogatorii, în sensul obligativității confiscării patrimoniului de care dispune o organizație criminală, cu excepția bunurilor deținute de terții de bună credință. În concluzie, dacă în cazul infracțiunilor indicate expres în cuprinsul art. 43 quart C. pen. be., confiscarea este o măsură facultativă, prezumția provenienței ilicite fiind relativă, în cazul organizațiilor criminale prezumția privitoare la originea ilicită este absolută. în acest caz, „actul ilicit care fundamentează prezumția este organizația criminală". Valoarea bunurilor supuse confiscării va fi stabilită ca urmare a unei anchete particulare privind avantajele patrimoniale, procedură reglementată distinct de art. 524 bis și 524 ter C. pr. pen. be. Conform art. 524 bis C. pr. pen. be., judecătorul care pronunță condamnarea unei persoane pentru o infracțiune prevăzută de art. 43 quart C. pen. be. poate solicita procurorului, după pronunțarea condamnării, să efectueze o anchetă privitoare la bunurile deținute de condamnat, susceptibile de confiscare în temeiul art. 43 quart C. pen. be. La finalizarea anchetei, raportul procurorului este supus controlului judecătorului care se va pronunța prin hotărâre separată asupra admisibilității cererii de confiscare formulate în temeiul art. 524 bis C. pr. pen. be. Infracțiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 505 C. pen. be., a fost introdusă inițial în Cod ca o extindere a infracțiunii de tăinuire, fiind ulterior completată cu noi incriminări, respectiv alineatele (3) și (4), iar în anul 2007 a fost complet modificată. Conform ultimelor modificări legislative, bunurile ce fac obiectul infracțiunii de spălare de bani vor fi confiscate în temeiul art. 505 alin. (5), (6) și (7) C. pen. be., iar nu în temeiul art. 43 bis C. pen. be. În literatura de specialitate se arată că avantajele patrimoniale obținute din infracțiunea de bază vor fi confiscate în temeiul art. 42, 43 C. pen. be., iar avantajele patrimoniale obținute în urma spălării obiectului infracțiunii principale vor fi confiscate în temeiul art. 505 alin. (6) și (7) al aceluiași Cod. Cu toate acestea, în cazul în care cele două infracțiuni au același autor, bunurile dobândite în urma comiterii infracțiunii principale și bunurile reciclate nu pot fi confiscate decât o singură dată. O altă măsură legislativă importantă, consecutivă extinderii confiscării, a fost înființarea Oficiului central pentru punerea sub sechestru și confiscare, prin Legea din 26 martie 2003, care asigură gestionarea bunurilor puse sub sechestru și a celor confiscate.

235

Italia Confiscarea este definită în dreptul penal italian ca fiind „un instrument omnibus care își propune să anihileze orice formă de îmbogățire care, în baza unor indicii rezonabile, are origini directe sau indirecte delictuale''. Confiscarea în dreptul penal italian se distinge prin versatilitatea formelor care permit indisponibilizarea bunurilor în baza unor proceduri simplificate, fundamentate pe prezumții simple, pe indicii rezonabile, independent de periculozitatea socială a subiectului supus acestei măsuri sau a bunurilor supuse confiscării. Legiuitorul italian a adoptat de-a lungul timpului diverse forme de confiscare, fie ca pedepse accesorii, cu caracter aflictiv, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, fie cu caracter autonom, ca măsuri de prevenție ante delictum, dispuse în afara cadrului procesual, menite să scoată din circuitul civil bunuri suspectate că provin din circuitul infracțional. Italia se distinge în peisajul european prin prevederea unor măsuri patrimoniale preventive încă din anul 1965, independent de pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni, cu mult înaintea intervențiilor organismelor internaționale în acest sens. Această instituție a fost adaptată în decursul anilor, astfel încât să permită confiscarea bunurilor independent de periculozitatea bunului supus confiscării sau a titularului acestuia. Totodată, confiscarea va viza și moștenirea, în cazul în care persoana supusă procedurii patrimoniale decedează. Italia se remarcă, totodată, și prin adoptarea în anul 2011 a Codului legilor antimafia, un Cod care include toate normele ce vizează combaterea criminalității organizate, respectiv normele privitoare la măsurile de prevenție personale și patrimoniale, sechestrarea și confiscarea bunurilor, precum și sancțiunile. Confiscarea clasică (post delictum) este reglementată alături de celelalte măsuri administrative de siguranță în Titlul VIII, Cap. I - Despre măsurile de siguranță personale, în cuprinsul art. 240 C. pen. it. și este dispusă de către judecător ca urmare a pronunțării unei hotărâri de condamnare. Această formă de confiscare, denumită și confiscare clasică sau generală, va fi dispusă, conform art. 240 C. pen. it., cu titlu facultativ, pentru bunurile care au servit, au fost destinate comiterii infracțiuni sau care reprezintă produsul sau profitul infracțiunii și, cu titlu obligatoriu, pentru lucrurile care reprezintă prețul infracțiunii, bunurile informatice și telematice care au servit la comiterea infracțiunilor ori bunurile a căror producție, uz sau deținere constituie infracțiune. În consecință, această formă de confiscare nu privește întreg patrimoniul condamnatului, ci doar bunurile care au legătură directă cu infracțiunea (instrumenta delicti) și poate fi dispusă doar ca urmare a constatării vinovăției de către judecător, în cadrul unei proceduri judiciare. De remarcat este faptul că această formă de confiscare se poate dispune în cazul tuturor infracțiunilor prevăzute în Codul penal italian. Confiscarea în cazul săvârșirii infracțiunilor de tip mafiot a) Confiscarea specială Dispoziții derogatorii în materia confiscării au fost prevăzute expres în cazul anumitor infracțiuni, precum practicarea de jocuri de noroc, contrabandă, spălare de bani, favorizarea imigrației clandestine, asociere teroristă și asociere de tip mafiot. Conform art. 416 bis alin. [7] C. pen. it., care reglementează infracțiunea de asociere de tip mafiot, în privința condamnatului se dispune în mod obligatoriu confiscarea bunurilor care au servit sau au fost destinate comiterii infracțiunii, precum și a bunurilor ce reprezintă prețul, produsul, profitul sau o formă de investiție. Această formă de confiscare se înscrie în categoria măsurilor obligatorii și privește doar persoanele condamnate pentru infracțiunea de asociere de tip mafiot. Obiectul confiscării îl reprezintă toate bunurile care au servit la comiterea infracțiunii, precum și beneficiile obținute ca urmare a săvârșirii infracțiunilor scop, dar, totodată, și bunurile obținute din activități aparent legale pe care autorii infracțiunii le-au desfășurat folosindu-se de mijloacele de tip mafiot. În consecință, spre deosebire de confiscarea clasică, legiuitorul adaugă la obiectul confiscării și bunurile obținute prin derivare, transformare sau reinvestire, respectiv orice beneficiu obținut de pe urma săvârșirii acestei infracțiuni.

236

b) Confiscarea preventivă (art. 24 Codice delle Leggi antimafia) Confiscarea ante delictum a fost introdusă în dreptul penal italian prin Legea nr. 576/1965 în cazul persoanelor suspectate de apartenența la o grupare de tip mafiot. Intervenția legislativă nu a avut succesul scontat, întrucât nu a fost definită și noțiunea de asociere de tip mafiot, iar, în lipsa unei definiții legale, aplicabilitatea ei a fostîntr-o mare măsură compromisă. Legea nr. 646/1982 introduce două noi elemente fundamentale în strategia de luptă împotriva criminalității organizate, care marchează în mod substanțial evoluția fenomenului, respectiv incriminează infracțiunea de asociere de tip mafiot și reglementează sechestrarea bunurilor, astfel că măsura confiscării este mult consolidată. Confiscarea cu caracter preventiv, ante delictum, autorizează confiscarea bunurilor ce aparțin unei persoane în situația în care există o bănuială legitimă cu privire la apartenența acesteia la o grupare de tip mafiot, iar valoarea bunurilor deținute este disproporționată față de venitul declarat. Prin Legea nr. 125/2008 a fost modificată sfera de incidență a acestei instituții, în sensul că a fost extinsă categoria persoanelor în cazul cărora poate fi dispusă confiscarea preventivă. Așadar, această măsură poate fi dispusă pentru toate persoanele suspectate de comiterea de infracțiuni ce intră în competența Direcției districtuale antimafia. Instituția confiscării preventive este reglementată actualmente în Codul legilor antimafia și al măsurilor de prevenție, adoptat în anul 2011. Conform art. 24 din Codul legilor antimafia, instanța va dispune confiscarea bunurilor deținute de o persoană, chiar prin persoane interpuse, dacă valoarea acestora este disproporționată raportat la venitul declarat, iar proveniența licită a acestora nu poate fi dovedită. Confiscarea ante delictum este precedată, astfel cum se arată în cuprinsul art. 19 din Codul legilor antimafia, de o anchetă patrimonială prealabilă efectuată de garda financiară sau de poliția judiciară, care privește stilul de viață, disponibilitățile financiare și patrimoniul unei persoane. în măsura în care aceste autorități constată o disproporție vădită între bunurile de care dispune o persoană și venitul declarat, acestea vor sesiza instanța în vederea sechestrării bunurilor până la confirmarea măsurii confiscării printr-o hotărâre judecătorească. După cum se arată în literatura de specialitate, includerea confiscării praeter delictum în categoria măsurilor de prevenție are ca scop „facilitarea indisponibilizării patrimoniului mafiei, evitându-se obstacole precum garanțiile procesuale penale și, în mod particular, obligația dovedirii din partea acuzării a apartenenței la o asociere de tip mafiot și a originii ilicite a bunurilor". Așadar, spre deosebire de confiscarea specială, în cazul confiscării praeter delictum, sunt prevăzute două condiții: dovada disproporției dintre bunurile deținute și venitul declarat; imposibilitatea justificării proveninței bunurilor. Totodată, conform art. 18 din Codul legilor antimafia, măsurile de prevenție patrimoniale pot fi dispuse independent de periculozitatea socială a subiectului supus acestei proceduri. De asemenea, măsurile patrimoniale pot fi dispuse și în cazul morții subiectului anchetei patrimoniale. Cu toate acestea, măsura preventivă nu trebuie să afecteze principiul echității, dar nici celelalte drepturi constituționale, astfel că nu poate fi dispusă asupra totalității bunurilor deținute, ci „în raport cu exigențele de prevenție și apărare socială, dar și cu cele ale dreptului de proprietate, trebuie să se limiteze la valoarea bunului, proporțional cu profitul ilicit, respectiv cel nejustificat". O noutate absolută o reprezintă reglementarea administrării judiciare a bunurilor societăților comerciale. Astfel, conform art. 34 din Codul legilor antimafia, dacă în urma anchetei patrimoniale se constată că o anumită societate este supusă direct sau indirect formelor de intimidare ale unei organizații de tip mafiot pentru a facilita, astfel, activitatea ilegală desfă- șurată de unii membri ai grupării care sunt vizați de ancheta patrimonială, dar în cazul cărora nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea măsurii confiscării, instanța poate dispune administrarea judiciară a bunurilor acestei societăți. În situația în care există indicii că aceste bunuri vor fi sustrase sau înstrăinate, instanța va dispune sechestrarea lor. Se reglementează, astfel, un nou instrument de prevenție patrimonială, respectiv suspendarea

237

temporară a administrării bunurilor, pentru situația în care aceste structuri economice susțin o organizație de tip mafiot, dar nu au calitatea de participant la o astfel de organizație, iar măsura confiscării bunurilor nu poate fi dispusă întrucât nu se poate dovedi că aceste bunuri au o proveniență ilicită sau că sunt consecința spălării produsului infracțiunii. Acest instrument de combatere a criminalității organizate a fost reglementat „pentru zona gri, zona de confluență a intereselor economice ale societăților comerciale cu cele ale grupărilor de tip mafiot". Confiscarea extinsă Confiscarea extinsă a fost introdusă în dreptul penal italian prin Legea nr. 356/1992, înainte de adoptarea Deciziilor-cadru relevante în domeniu, respectiv Deciziile-cadru 2003/577/GAI, 2005/212/GAI și 2006/783/GAI, care, de altfel, nici nu au fost ratificate de către Italia. Reglementarea confiscării extinse a vizat, inițial, infracțiunile de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, asociere de tip mafiot, spălare de bani, tăinuire, trafic de persoane, prostituție, pornografie infantilă, sclavie, șantaj, camătă și trafic de droguri, dar a fost extinsă, ulterior, la infracțiunile contra siguranței statului și la cele care aduc atingere unor activități de interes public. Așadar, conform art. 12 sextuplu alin. (1) din Legea nr. 365/1992, în caz de condamnare sau de aplicare a pedepsei ca urmare a acordului de recunoaștere a vinovăției pentru una dintre infracțiunile arătate, se dispune confiscarea banilor și a bunurilor a căror proveniență licită condamnatul nu o poate justifica, atunci când el dispune de aceste bunuri, chiar și prin persoane interpuse, iar valoarea lor este disproporționată raportat la venitul declarat pentru a fi impozitat sau la activitatea economică desfășurată. În consecință, condițiile de aplicare a acestei sancțiuni sunt următoarele: existența unei condamnări pentru una dintre infracțiunile prevăzute de art. 12 sextuplu alin. (1) din Legea nr. 365/1992; existența unei disproporții între bunurile deținute de persoana condamnată, chiar și prin persoane interpuse, și venitul declarat și, implicit, impozitat. În literatura de specialitate, această măsura este apreciată ca fiind o măsură de siguranță atipică, „cu funcție preventivă și disuasivă, o măsură cu incidență asupra entităților patrimoniale, în caz de confirmare a unor condiții predeterminate, pe baza unei prezumții relative de nejustificată locupletare". Cu referire la această formă atipică de confiscare, reglementată prin lege specială, care nu reclamă nicio legătură între bunul supus confiscării și infracțiunea săvârșită, în practica judiciară se arată că se dispune în baza unei prezumții iuris tantum de proveniență ilicită, mai precis, „sancțiunea se răsfrânge asupra tuturor bunurilor cu valoare economică și a căror valoare este disproporționată față de venitul sau activitatea economică desfășurată, transferând în sarcina subiectului de drept, care are un drept de proprietate sau de dispoziție asupra bunului, obligația de a proba, în termeni economici, proveniența licită a acestora, anexând elemente care, fără a avea valență probatorie civilă în materie de drepturi reale, posesie sau obligații, sunt în măsură să răstoarne o astfel de prezumție''. Această formă de confiscare se aseamănă, așadar, cu confiscarea preventivă prin faptul că legiuitorul a instituit o prezumție de acumulare ilicită a averii, fără a distinge dacă aceste bunuri provin sau nu din infracțiune, precum și prin mecanismul de repartiție a sarcinii probei. Cu referire la această derogare de la principiile generale ale probațiunii, practica judiciară recentă arată că „nu sunt suficiente, în scopul justificării provenienței bunurilor, referințe la actele de dobândire ale acestora, ci se impune dovedirea mijloacelor financiare de tranzacționare a bunurilor, a căror valoare este disproporționată, raportat la mijloacele economice ale subiectului". Așadar, dovedirea averii se face prin proba provenienței licite a acesteia, nu prin proba faptului că aceasta nu provine din infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea. Problema confiscării moștenirii a fost soluționată tot de către practică, aceasta apreciind că, în cazul morții unei persoane condamnate pentru o infracțiune prevăzută de art. 416 bis, confiscarea se poate dispune și în cazul moștenitorilor, întrucât „efectele care încetează după moartea condamnatului sunt de natură penală, iar nu reală".

238

Spania Instituția confiscării este apreciată în dreptul penal spaniol ca fiind un accesoriu al pedepsei principale, fiind reglementă distinct în Titlul VI - Despre consecințele accesorii, iar nu al altor sancțiuni penale. Plasarea acestei sancțiuni într-un capitol distinct a fost apreciată în literatura de specialitate ca fiind necesară, având în vedere faptul că „instituția prezintă elemente comune atât cu răspunderea penală, cât și cu răspunderea civilă, iar măsura reprezintă o reacție față de infracțiune și față de îmbogățirea injustă, nu o consecință a vinovăției sau personalității subiectului, ci o consecință a periculozității obiectului". Același autor mai arată faptul că, în ciuda denumirii și a incriminării distincte, ea rămâne tot o sancțiune, fapt pentru care confiscarea nu trebuie inclusă printre scopurile pedepsei, ci rămâne un accesoriu al pedepsei principale. Instituția a avut în codurile penale anterioare o incidență restrânsă și privea doar instrumentele care au servit la comiterea infracțiunilor și a produselor infracțiunii, indiferent de transformările suferite de acestea. O primă modificare semnificativă a instituției confiscării a fost adusă prin Legea nr. 15/2003, în sensul extinderii confiscării nu doar asupra instrumentelor care au servit la comiterea infracțiunii, ci și asupra bunurilor sau mijloacelor care au servit la pregătirea sau la comiterea infracțiunilor, precum și asupra produselor infracțiunii, indiferent de forma pe care acestea o îmbracă, dacă pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă este sancționată de lege cu închisoarea mai mare de 1 an. Totodată, prin Legea nr. 15/2003, a fost introdusă și instituția confiscării prin echivalent. Mai mult, conform art. 127 alin. (4) C. pen. sp., confiscarea se poate dispune și în lipsa unei condamnări ca urmare a unei cauze care înlătură răspunderea penală sau care înlătură executarea pedepsei, în situația în care se dovedește proveniența ilicită a bunurilor. Confiscarea în cazul organizației criminale sau a grupului infracțional organizat În anul 2010, ca urmare a transpunerii în dreptul intern a Deciziei-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 și, implicit, a modificării art. 127 C. pen. sp., a fost introdusă în legislația spaniolă instituția confiscării extinse. în cuprinsul art. 127 C. pen. sp., care reglementează confiscarea extinsă, legiuitorul spaniol prevede dispoziții derogatorii în cazul organizației criminale și a grupului infracțional organizat sau terorist. Așadar, conform art. 127 alin. (1) C. pen. sp., confiscarea se va extinde asupra tuturor instrumentelor, bunurilor sau produselor rezultate din infracțiuni comise de o organizație criminală, grupare infracțională organizată sau teroristă: „în acest scop, se prezumă că provin din activități ilicite bunurile deținute de persoane condamnate pentru infracțiuni comise în cadrul organizației sau grupului infracțional organizat, a căror valoare este disproporționată în raport cu veniturile obținute legal". Remarcăm faptul că reglementarea din dreptul penal spaniol corespunde articolului 3 pct. 2 lit. c) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, cu deosebirea că aceasta propune confiscarea totală sau parțială a bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune comisă în sânul unei organizații criminale, în timp ce legiuitorul spaniol a optat pentru confiscarea totală a bunurilor deținute de o persoană care a comis o infracțiune, atât în sânul unei organizații criminale, cât și în cadrul grupului infracțional organizat, grupare care, deși nu are amploarea grupului infracțional organizat, are ca scop comiterea concertată de infracțiuni sau comiterea concertată și continuă de contravenții. În consecință, în dreptul penal spaniol, confiscarea extinsă se va dispune în situația în care participanții la astfel de organizații dețin bunuri a căror valoare este disproporționată față de veniturile obținute în mod legal și va viza bunurile a căror proveniență licită nu poate fi dovedită de către aceștia. Pentru a se dispune o astfel de sancțiune, nu se impune dovedirea infracțiunii de provenință a bunurilor, legătura cauză-efect nefiind o cerință pentru această formă de confiscare. În expunerea de motive a Legii nr. 5/2010, se arată că în cest caz „va opera o prezumție de proveniență ilicită a bunurilor". În consecință, în baza acestei legi, a devenit incidență o răsturnare a

239

sarcinii probei, iar dovada provenienței licite a bunurilor revine acuzatului, acesta având dreptul la a răsturna prezumția în temeiul principiului contradictorialității și al dreptului fundamental la apărare. în literatura de specialitate se apreciază că „această echivalare între venitul ilicit și faptă ilicită este unica modalitate de a înfrunta lupta împotriva criminalității organizate". Se apreciază, totodată, că prezumția legală a provenienței ilicite a bunurilor deținute nu afectează prezumția de nevinovăție, întrucât aceasta operează în cazul persoanelor ce au fost condamnate în cadrul unui proces penal, unde s-au bucurat de toate garanțiile procesuale. în concluzie, consecințele acestei măsuri sunt exclusiv de ordin economic. Conform art. 127 alin. (1) C. pen. sp., confiscarea se va extinde asupra bunurilor deținute de persoane care au comis infracțiuni în sânul unei organizații criminale sau al unui grup infracțional organizat și a căror proveniență licită nu poate fi dovedită. Așadar, această formă de confiscare este obligatorie numai în cazul infracțiunilor comise în cadrul unor organizații infracționale sau teroriste, fiind exclusă în cazul infracțiunilor comise individual. Așadar, principalele modificări aduse prin Legea nr. 5/2010 privesc posibilitatea confiscării tuturor bunurilor a căror proveniență licită nu poate fi dovedită, nu doar a bunurilor ce reprezintă produsul infracțiunii, precum și incriminarea deținerii de bunuri cunoscând proveniența ilicită a acestora prin reformularea infracțiunii de spălare de bani. Germania Confiscarea este reglementată în Codul penal german în secțiunea a IlI-a, intitulată Sancțiuni (.Rechtsfolgen der tat), în titlul VII, intitulat Confiscarea și ordinul de confiscare (Verfall und Einziehung), în cuprinsul art. 73-76 C. pen. germ. Instituția confiscării nu a cunoscut modificări semnificative până în anul 1992, atunci când, ca urmare a adoptării Legii contra traficului de stupefiante și a altor forme de criminalitate, a fost reglementată în dreptul penal german instituția confiscării extinse, precum și o nouă pedeapsă, respectiv amenda patrimonială (art. 43 a C. pen. germ. - Vermogensstrafe). Confiscarea „clasică" este reglementată în cuprinsul art. 73 și 74 C. pen. germ. Conform art. 73 C. pen. germ., în cazul în care a fost comisă o faptă ilicită, iar autorul sau un alt participant la infracțiune a obținut un profit de pe urma acesteia, se va dispune confiscarea acestuia, sub rezerva respectării drepturilor terților de bună credință. Confiscarea privește și bunuri obținute ca urmare a înstrăinării bunurilor obținute ilicit sau ca și compensație pentru distrugerea, deteriorarea sau pierderea forțată a acestora ori prin transmiterea acestora sub forma unui drept. Această formă de confiscare vizează orice formă de îmbogățire patrimonială derivată din comiterea unei fapte ilicite și are caracter obligatoriu. Așadar, aceasta poate fi dispusă și în prezența unor cauze de nepedepsire a autorului, atâta timp cât fapta a produs unele beneficii materiale. Confiscarea nu va putea fi dispusă atunci când aceasta reprezintă o măsură nejustificat de oneroasă pentru persoana în cauză. Conform art. 73 c C. pen. germ., se poate renunța la măsura confiscării atunci când bunul nu mai face parte din patrimoniul persoanei în cauză sau acesta are o valoare modestă. În schimb, confiscarea reglementată de art. art 74 C. pen. germ (Einziehung des Wertersatzes) privește bunurile produse printr-o infracțiune intenționată sau cele care au servit la comiterea unei infracțiuni intenționate sau la pregătirea acesteia. Confiscarea reglementată de art. 74 C. pen. germ. este limitată de principiul proporționalității, expres prevăzut în această secțiune. Astfel, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege, conform art. 74b C. pen. germ., confiscarea nu va putea fi dispusă în temeiul art. 74 C. pen. germ. atâta timp cât reprezintă o pedeapsă disproporționată raportat la actul comis și la vinovăția autorului infracțiunii. în consecință, în cazul confiscării, se impune verificarea proporționalității între valoarea bunurilor supuse confiscării și valoarea bunurilor obținute prin infracțiune. Confiscarea extinsă (Erweiterter Verfall) Conform art. 73d C. pen. germ, „în cazul în care a fost comisă o faptă ilicită care reclamă incidența instituției, judecătorul va dispune confiscarea bunurilor autorului sau ale participanților la infracțiune, atunci când, având în vedere circumstanțele faptei, rezultă că aceste bunuri sunt

240

destinate comiterii de fapte ilicite sau au fost obținute ca urmare a comiterii acestora". Confiscarea se va dispune chiar și atunci când bunurile nu sunt în proprietatea sau în posesia autorului infracțiunii. Legislația germană, asemenea altor legislații europene, a reglementat posibilitatea confiscării în baza unor prezumții simple, mai puțin rigide, simplificând probatoriul în favoarea acuzării, pentru a facilita indisponi- bilizarea unor bunuri, fără ca acuzarea să facă dovada deplină a provenienței acestora. Legiuitorul german, în expunerea de motive, arată că această instituție „se poate aplica atunci când originea ilicită a bunurilor poate fi afirmată cu o probabilitate la granița cu certitudinea". În literatura de specialitate germană se arată că „aplicarea principiului vinovăției la instituții care, în ciuda faptului că nu sunt calificate ca și pedepse, au caracter sancționator, nu este în contradicție cu acestea, atâta timp cât măsura urmărește o redistribuire patrimonială și o funcție social-preventivă, distinctă de cea a pedepselor, în sens strict". Dintre cerințele propuse de Decizia-cadru 2005/212/JAI referitoare la implementarea confiscării extinse în legislațiile naționale, legiuitorul german a ales doar una, respectiv convingerea, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării. Legiuitorul german, spre deosebire de majoritatea legiuitorilor naționali europeni, nu prevede și obligativitatea existenței unei disproporții între valoarea bunurilor deținute de persoana condamnată și veniturile legale ale acesteia. În legislația germană nu există prevederi care să permită confiscarea ce nu se bazează pe o hotărâre de condamnare. Din contră, și în cazul confiscării extinse, se impune existența unei legături între o faptă ilicită și bunurile supuse confiscării, în sensul că se presupune că aceste bunuri sunt destinate comiterii de fapte ilicite sau au fost obținute ca urmare a comiterii unei infracțiuni. Pedeapsa amenzii patrimoniale (Verhängung der Vermögensstrafe) Alături de formele represive clasice, legiuitorul german a reglementat în secțiunea a IlI-a, intitulată Sancțiuni, în cuprinsul art. 43 a C. pen. germ., pedeapsa amenzii patrimoniale. Aceasta putea fi dispusă într-un cuantum limitat la valoarea bunurilor deținute, aplicându-se alături de pedeapsa închisorii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Beneficiile materiale care au făcut obiectul confiscării nu erau socotite la evaluarea bunurilor deținute de o persoană. Valoarea bunurilor putea fi și una estimativă. În caz de neplată a amenzii, instanța putea înlocui această pedeapsă cu o pedeapsă privativă de libertate de maxim doi ani și de minim o lună. Reglementarea acestei pedepse a vizat privarea unor persoane de bunurile deținute a căror proveniență era incertă, întrucât, în lipsa unei legături între acestea și o faptă ilicită, reglementările anterioare referitoare la confiscare nu puteau fi aplicate. Reglementarea a vizat, așadar, suplinirea lacunelor legislative în materia confiscării bunurilor deținute de organizațiile criminale, cu atât mai mult cu cât norma nu făcea distincție între proveniența licită sau ilicită a bunurilor deținute, acestea putând face, în integralitate lor, obiectul acestei măsuri. Această instituție a fost contestată încă de la început, întrucât, atât aplicarea pedepsei, cât și cuantumul ei, erau lăsate la libera apreciere a judecătorului, singura limită impusă fiind valoarea bunurilor deținute de persoana în cauză. Legiuitorul german nu a prevăzut în cazul acestei măsuri anumite repere, un cuantum al acesteia raportat la gradul de vinovăție și, implicit, la cuantumul pedepsei închisorii, precum în cazul pedepsei amenzii (Geldstrafe), drept urmare norma a fost declarată în anul 2002 neconstituțională, întrucât aducea atingere principiului legalității pedepsei, precum și principiului răspunderii întemeiate pe vinovăție. într-o opinie critică se arată că „măsura confiscării generale a bunurilor implică probleme de legitimitate constituțională, pentru că aduce atingere principiului proporțio- nalității, întrucât, având în vedere interesul public care justifică aplicarea unei asemenea măsuri, precum și aptitudinea acesteia în atingerea scopului, măsura nu pare nici necesară, nici proporțională, în sensul strict al scopului".

241

Elveția Dispozițiile privind confiscarea sunt incluse în Codul penal elvețian în Capitolul II, intitulat Măsuri, în secțiunea a Il-a, intitulată Alte măsuri, în cuprinsul art. 69-72 C. pen. elv. Confiscarea nu reprezintă în dreptul penal elvețian o pedeapsă accesorie, ci „o sancțiune in rem, inclusă printre alte măsuri în sistematica Codului penal". Dispoziții derogatorii în materie sunt prevăzute expres în partea specială a Codului penal în cazul anumitor infracțiuni, precum acte de violență, pornografie, falsificare de monedă, alterarea de furaje. Măsura confiscării poate fi dispusă în dreptul penal elvețian prin intermediul a două proceduri: procedura accesorie reglementată de art. 69-72 C. pen. elv. și procedura independentă reglementată de art. 376-377 C. pr. pen. elv. Procedura de confiscare „accesorie", reglementată de art. 69-72 C. pen. elv., reprezintă dreptul comun în materie și vizează următoarele aspecte: confiscarea obiectelor periculoase (art. 69 C. pen. elv.); confiscarea valorilor patrimoniale (art. 70 C. pen. elv.); confiscarea valorilor patrimoniale ale unei organizații criminale (art. 72 C. pen. elv.). Legiuitorul elvețian distinge, așadar, între confiscarea obiectelor periculoase și confiscarea valorilor patrimoniale, al cărei scop este suprimarea unui avantaj ilicit. Obiectul confiscării valorilor patrimoniale îl constituie bunurile care reprezintă produsul infracțiunii, care au servit la comiterea acestora sau au fost destinate recompensării autorului infracțiunii. Procedura de confiscare independentă și anticipată este reglementată în cuprinsul art. 376377 C. pr. pen. elv., în Capitolul 5 al Codului, intitulat Proceduri independente în materie de măsuri, și a fost instituită pentru situația în care confiscarea obiectelor sau valorilor patrimoniale ale unei persoane trebuie să fie decisă independent de o procedură penală. Conform art. 377 alin. (2) C. pr. pen. elv., în cazul în care condițiile pentru a fi dispusă măsura confiscării sunt îndeplinite, reprezentantul ministerului public va emite o ordonanță de confiscare și va da persoanei în cauză posibilitatea de a ataca această ordonanță, în condițiile prevăzute pentru procedura ordonanței. Confiscarea independentă va fi inițiată de către ministerul public la cererea judecătorului de instrucție. Această formă anticipată de confiscare a fost reglementată nu doar pentru a simplifica procedura de confiscare, dar și pentru a putea indisponibiliza bunurilor prezumate ilicite în situația în care lipsește plângerea prealabilă, iar aceasta constituie o condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale sau există o cauză de încetare a procesului penal. Confiscarea valorilor patrimoniale ale unei organizații criminale Conform art. 72 C. pen. elv., „judecătorul pronunță confiscarea tuturor valorilor patrimoniale asupra cărora o organizație criminală exercită putere de dispoziție. Bunurile deținute de o persoană care a avut calitatea de membru al unei organizații criminale sau a susținut o astfel de organizație sunt prezumate, până la proba contrară, a fi la dispoziția organizației". Așadar, dreptul penal elvețian permite confiscarea întregului patrimoniu al unei persoane care a avut calitatea de membru al unei organizații criminale sau a susținut o astfel de organizație, în măsura în care aceasta nu poate să dovedească că asupra bunurilor în cauză organizația criminală nu a avut putere de dispoziție. Astfel de măsuri derogatorii de la confiscarea clasică au fost introduse în Codul penal elvețian în anul 1993 prin Legea de modificare a Codului penal din 30 iunie 1993. Conform art. 72 C. pen. elv., confiscarea extinsă poate fi dispusă în măsura în care sunt îndeplinite următoarele condiții: participarea la o organizație criminală sau susținerea unei organizații criminale In aceste condiții, principala cerință este dovedirea existenței unei organizații criminale, în sensul art. 260 ter C. pen. elv., precum și calitatea de participant sau susținător al unei astfel de organizații. Legiuitorul elvețian a renunțat la condiția legăturii de cauzalitate între infracțiune și bun. În consecință, nu se impune ca bunurile aflate în posesia unui membru la organizației criminale să reprezinte produsul infracțiunii scop comise de către acesta în cadrul organizației criminale.

242

Prin urmare, în cazul în care persoana ale cărei bunuri sunt vizate de măsura confiscării a fost achitată pentru săvârșirea infracțiunii de participare la o organizație criminală [art. 260 ter C. pen. elv.), prezumția legală privind originea ilicită a bunurilor nu mai operează. exercitarea unei puteri de dispoziție asupra bunurilor confiscabile Bunurile sunt prezumate ca fiind la dispoziția unei organizații criminale, în măsura în care acestea se află în posesia unui membru al său și acesta nu poate face dovada contrară. În consecință, confiscarea în cazul organizației criminale are loc independent de originea bunului supus confiscării, proveniența acestuia putând fi licită, atâta timp cât acesta se află la dispoziția organizației criminale. Această modificare era necesară, cu precădere în cazul infracțiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 305 bis C. pen. elv., în cazul căreia dovedirea infracțiunii principale era anevoioasă. În privința puterii de dispoziție asupra bunurilor, nu se impune ca organizația să aibă un control permanent asupra acestora, ci „este suficient ca aceasta să se folosească de aceste valori patrimoniale, din când în când, în funcție de nevoi”, chiar printr-un simplu executant în cadrul organizației. Totuși, în literatura juridică s-a exprimat și opinia conform căreia apartenența la o organizație criminală nu constituie pentru judecător „decât un indiciu suplimentar în aprecierea probelor" în ceea ce privește punerea bunurilor Ia dispoziția organizației, astfel încât, „în temeiul principiului in dubio pro reo, judecătorul se va pronunța în favoarea celui interesat, în consecință, împotriva confiscării".

243

Bibliografie I. Tratate, cursuri, monografii 1. Adler, Freda, Mueller, Gerhard O., Laufer, William, Grekul, Jana, Criminology, 2nd ed., Ed. McGraw-Hill, 1995; 2. Amza, Tudor, Criminologie, Ed. Lumina Lex, București, 1998; 3. Arlacchi, Pino, Mafia Business: The Mafia Ethic and the Spirit of Capitalism, Ed. Verso, Londra, 2005; 4. Bachmann, A., Lutte contre la criminalité économique, Ed. Pluss Druck, ZOrich, 1982; 5. Banciu, Dan, Rădulescu, Sorin M., Corupția și crima organizată în România, Ed. Continent XXI, București, 1994; 6. Barber, Benjamin R., Cultura McWorld împotriva democrației, Ed. Times; 7. Basarab, Matei, Drept penal. Partea generală, Ed. Dacia, Cluj-Na- poca, 1988; 8. Bell, Daniel, Coublin, John, lanni, Francis, Felurile criminalității, First Edition, Londra, 2003; 9. Bercheșan, Vasile, Pletea, Constantin, Drogurile