Fecioarele Despletite de Hortensia Papadat-Bengescu [PDF]

Zitiervorschau

Kovacs Erik-Robert Engleză-Română

FECIOARELE DESPLETITE de Hortensia Papadat-Bengescu Romanul scriitoarei interbelice Hortensia Papadat-Bengescu este poate mai remarcabil din punctul de vedere al istoriei literaturii române decât pentru meritele proprii, însă reprezintă un experiment interesant în privinţa mai multor aspecte ale prozei româneşti. Cartea deschide aşanumitul Ciclu al Hallipilor, o serie de romane legate între ele prin teme, personaje şi conţinut. Toate aceste experimentări - la nivelul vocii narative, a perspectivei, chiar a formei – vor fi continuate şi duse la concluzie în următoarele părţi ale ciclului, poate cu mai mult succes. Naraţiunea, deşi se face la persoana a III-a, se limitează la perspectiva personajului Mini, ale cărei gânduri, păreri şi comentarii le distingem nemijlocit; întreaga carte se bazează pe succesiunea impresiilor ei asupra altor personaje, fapte, atitudini sau, în unele cazuri care se doresc tensionate, revelaţii. Mini este o fire rezervată şi neobtruzivă, vorbind relativ puţin şi precaut, deşi nu duce lipsă de păreri neobişnuite pentru epoca ei. O latură interesantă a acestui personaj de altfel destul de puţin remarcabil este tendinţa sa de a contempla realitatea şi de a aplica propriile teorii metafizice unor situaţii cotidiene. Felul idiosincratic în care gândeşte Mini este o reflectare şi prefigurare a temei romanului. Astfel, Bucureştii devin “Cetatea Vie”, compusă atât din cetăţenii ei la nivel fizic cât şi din ”trupurile lor spirituale”. Oraşul este glorificat ca un centru al noului, ca un nod cu drepturi depline pe harta Europei care, datorită avansului constant al tehnologiei, devine pe zi ce trece mai mică. Inspiraţia citadină nu este deloc surprinzătoare, având în vedere scopul declarat al autoarei de a aborda modelul proustian, deşi în cazul nostru nu cred că avem de-a face cu o carte pur (şi nici măcar predominant) programatică. Romanul este împăţit în 7 capitole inegale ca întindere, dispuse în ordine cronologică – însă cu salturi mari în timp după jumătatea cărţii. Acţiunea începe la ţară şi se termină la oraş - această mişcare de tranziţie, reflectată şi prin strămutarea traumatică a bătrânului Hallipa de la moşie la chirie, dinamizează întregul roman şi oferă cititorului o cheie de interpretare. Textul este de fapt despre tranziţia României de la un stat arhaic, o curiozitate anacronică, la un membru cu drepturi depline a comunităţii europene moderne – un stat naţional. Ca şi în cazul personajelor, naraţiunea reflectă atitudini ambigue, uneori contradictorii în legătură cu această tendinţă pe care autoarea ezită să o numească progres. Pentru Mini, oraşul este o poartş ce-i permite să se simtă parte din trupul Europei interbelice animate de efervescenţa unei noi vieţi. Prin contrast, bătrânul Hallipa vine la oraş din nevoie, disperat şi îngropat de datorii, traumatizat de evenimentele pe care nu le credea posibile în propria familie. Autoarea se raportează oarecum ironic la personajele ei, mai mult sau mai puţin

1

Kovacs Erik-Robert Engleză-Română monodimensionale; avem fiica risipitoare, care prin iresponsabilitate sexuală şi financiară duce la ruină munca tatălui ei; apare feminista, care prin proclamaţiuni grandioase critică status quo-ul societăţii patriarhale, însă nu întreprinde nimic pentru a se sustrage stării de fapt; iar în final, viaţa tradiţională a Hallipilor este răsturnată de “boala modernităţii”, depresia. Înfăţişarea lor este adesea redusă la exagerări groteşti sau caricaturale; gesturile lor largi, teatrale se contrazic cu flecărelile banale printre care îşi duc viaţa plictisită. Caracterizarea personajelor este deficitară în cel mai bun caz; sunt foarte neclare relaţiile dintre acestea, uneori nu este evident despre cine se vorbeşte, iar unele detalii nu se potrivesc de la o secvenţă la alta; această tehnică prefigurează modernismul care pătrunde încet şi în literatura română. Încercările de acest fel au fost întotdeauna necesare înainte ca un autor să coaguleze un stil specific; în cazul nostru, această carte uşor confuzş şi dezechilibrată pregăteşte scena pentru magnum opus-ul Hortensiei Papadat-Begescu, Concert din muzică de Bach. A doua jumătate a cărţii este considerabil îmbunătăţită, reuşind să contureze clar scandalul Mika-Le - Soţii Hallipa pe măsura ce se desfăşura în ciuda salturilor în timp între capitole. Ultimele scene sunt cele mai puternice din întreaga carte, singurele care debordează de sentimente intense autentice. Aici avem şi un dialog care rezumă tema romanului, ciocnirea dintre vechi şi nou, şi care sugerează că sinteza, şi nu eliminarea totală va fi rezoluţia optimă a acestui conflict. În concluzie, romanul este un pas şovăitor către afirmarea modernismului în literatura română. Dar uităm de un aspect esenţial al problemei, poate tocmai pentru că în zilele noastre acest aspect nu mai există, cel puţin nu în forma făţişă şi instituţionalizată. Întregul conflic tradiţieinovaţie o viza pe autoare în mod direct. În epocă, femeile nu erau încurajate să scrie, iar cele care o făceau nu erau considerate a practica literatura în mod serios. Papadat-Bengescu a avut curajul, susiţnută de Lovinescu şi cenaclul său, să încerce prin literatură să schimbe percepţia asupra femeii, asupra rolului ei în societate. Dacă societatea urma a fi revoluţionată, atunci şi statutul tradiţional al femeii trebuia revizuit. Deşi importantă pentru perioada în care a scris, autoarea a fost îndepărtată de canonul literar în epoca comunistă; prea puţin din opera ei concentrată asupra clasei mijlocii “burgheze” ca agenţi imperfecţi ai schimbării ar fi putut fi reinterpretată în cheie proletcultistă. În final, redescoperirea valorii ei ca prozatoare nu se poate aprecia în totalitate decât punând opera ei în context; perioada ei a fost tulbure, traumatizată de trecutul care a dus la un razboi sângeros şi inutil, dar incapabilă să îmbrăţişeze transformările radicale care, cu toate promisiunile lor utopice, urmau să ducă la altul.

2