Falsul in Acte [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR Conf.univ.dr. NECULAI ZAMFIRESCU STUDENT IONIŢĂ ELENA ISABEL

- 2013 -

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

TEMA LUCRARII DE LICENŢĂ FALSUL ÎN ACTE

COORDONATOR Conf.univ.dr. NECULAI ZAMFIRESCU STUDENT: IONIŢĂ ELENA ISABEL

-

2013 –

2

CAPITOLUL I: NOŢIUNI GENERALE....................................................................................4 1.1. Consideraţii generale..........................................................................................................4 1.2. Importanţa cercetării criminalistice a actelor.................................................................6 1.3. Stabilirea falsului în acte....................................................................................................8 1.4. Falsul material şi falsul intelectual..................................................................................10 1.5. Unele metode de falsificare..............................................................................................12 CAPITOLUL II : RIDICAREA ŞI CONSERVAREA ACTELOR........................................17 2.1. Reguli generale privind manipularea actelor.................................................................17 2.2. Ridicarea şi conservarea actelor scrise...........................................................................18 2.3. Ridicarea şi conservarea actelor deteriorate..................................................................19 CAPITOLUL III: STABILIREA MATERIALULUI SUPORT AL ACTELOR ŞI A SUBSTANŢELOR CU CARE AU FOST SCRISE...................................................................28 3.2. Stabilirea substanţelor utilizate la scrierea actului.......................................................35 3.2.1. Caracteristici generale.................................................................................................35 3.2.2. Caracteristicile individuale..........................................................................................36 CAPITOLUL IV: STABILIREA VECHIMII ACTELOR.....................................................42 4.1. Observaţii preliminare.....................................................................................................42 4.2. Stabilirea vechimii actului în raport cu modificările în timp ale materialului suport şi a substanţelor de scriere......................................................................................................43 4.2.1 Vechimea hârtiei...........................................................................................................43 4.2.2 Vechimea substanţelor de scriere..................................................................................45 4.3. Anacronismele...................................................................................................................50 CAPITOLUL V: CERCETAREA TEXTELOR DACTILOGRAFIATE..............................52 5.1. Determinarea generică a maşinii de scris.......................................................................52 5.2. Determinarea individuală a maşinii de scris..................................................................56 5.3. Vechimea actului studiat..................................................................................................59 5.4. Identificarea dactilografului............................................................................................60 CAPITOLUL VI: UNELE ELEMENTE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI DUPĂ CONŢINUTUL ACTULUI.........................................................................................................65 6.1. Conţinutul spiritual şi evoluţia grafică a scrisului........................................................65 6.2. Caracteristicile grafice ale scrisului................................................................................71 CONCLUZII................................................................................................................................78 BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................80 3

4

CAPITOLUL I: NOŢIUNI GENERALE 1.1. Consideraţii generale Scrierea, fiind un mijloc de fixare şi de transmitere a gândurilor prin intermediul semnelor grafice de-a lungul vremii, a fost utilizată tot mai intens la întocmirea unui spectru vast de acte oficiale sau particulare. Astfel, devenind probe frecvente despre anumite înţelegeri între oameni, ale existenţei unor evenimente, actele scrise n-au întârziat să fie şi obiectul celor mai felurite procedee de falsificare. Drept consecinţă, incriminarea falsului în acte o întâlnim încă din cele mai vechi timpuri, mai exact încă din Legea lui Lucius Cornelius Sulla care prevedea pedepse aspre pentru asemenea fapte ilicite. În vederea stabilirii răspunderii pentru astfel de fapt, era necesar să se descopere atât falsul ca existenţă obiectivă, cât şi persoana care l-a realizat în mod nemijlocit, conturându-se astfel tot mai mult categorii de persoane specializate în constatarea existenţei falsului în acte şi în depistarea celor vinovaţi, deci o categorie de experţi în cercetarea actelor scrise. Astăzi, actele scrise ocupă un rol însemnat în rândul probelor judiciare. Ele sunt examinate ca probe scrise şi ca probe materiale. Ca probe scrise, li se studiază conţinutul spiritual, de idei, precum şi forma de redactare. Ca probe materiale însă, interesează prezentarea generală, natura suportului şi a substanţei cu care s-a scris, deosebirea între scrisul de baza şi cel adăugat, diferitele ştersături ce schimbă forma exterioară a actului. Cercetarea actelor scrise în criminalistică are o sferă mai restrânsă decât cea a cercetării judiciare, care presupune examinarea actelor scrise şi sub aspect contabil, financiar, criminalistic şi de altă natură. Prin urmare, criminalistica este una din branşele de cercetare a actelor scrise pentru înfăptuirea justiţiei. Cercetarea înscrisurilor se constituie ca un domeniu distinct, bine conturat al tehnicii criminalistice, având două obiective principale. Primul obiectiv îl reprezintă cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsului ori contrafacerilor de documente, inclusiv de bancnote, timbre, cecuri, etc. Al doilea obiectiv major este cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticităţii scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scriptorului. Menţionăm însă încă de la începutul acestei lucrări că trebuie făcută distincţie între expertiza scrisului şi expertiza tehnică a actelor. După cum just menţionează un autor „această

distincţie, puţin cunoscută în afara specialiştilor, se justifică nu numai prin obiectele deosebite supuse analizei, ci şi prin procedeele diverse de examinare. În primul caz avem de-a face cu o examinare comparativă a formelor spirituale din scrisul în litigiu şi din scrisul persoanei bănuite a fi autorul, pe când în al doilea caz se recurge la investigaţii fizico-chimice şi traseologice, în scopul depistării urmelor materiale proprii contrafacerii sau modificării actelor.”1 Sub denumirea de act scris sau de document în criminalistică se înţelege orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară ori profesională, încheierea de diferite contracte, felurite declaraţii, precum şi bilete de călătorie, de bancă, timbrele, etc.2 După cum bine s-a arătat în doctrină, pentru a desemna noţiunea de act sau înscris (noţiuni foarte des folosite în literatura de specialitate) este mai adecvată în terminologia examinării criminalistice utilizarea termenului de document3 din cel puţin două puncte de vedere. Astfel, pe de o parte, această noţiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic şi semantic, fiind mai complexă şi poate mai exactă decât cea de act, pe de altă parte, utilizarea acestui termen este concordantă şi cu definiţia ei criminalistică expusă mai sus. În legătură cu definirea noţiunii de înscris, desigur, şi sub raport criminalistic se impun câteva scurte precizări, determinate de faptul ca, în literatura juridică, acesteia i se atribuie un sens foarte larg. În primul rând, termenul de „înscris” trebuie interpretat într-un sens riguros ştiinţific, potrivit înţelesului dat de prevederile legislaţiei penale în vigoare. Cu alte cuvinte, „înscrisul” nu reprezintă orice mod de materializare, de exprimare a gândirii şi voinţei într-un obiect material, ci numai în exprimarea prin scris. În al doilea rând, însuşi legiuitorul nostru a restrâns sfera noţiunii de „înscris” prin distincţia pe care o realizează cu privire la instrucţiunile de fals (fals în înscrisuri şi falsificarea de monede, timbre sau alte valori. Prin urmare, în ceea ce priveşte examinarea criminalistică, este necesar să facem distincţie între cercetarea propriu-zisă a falsurilor în înscrisuri, inclusiv a textelor dactilografiate, şi cercetarea altor categorii de falsuri cum ar fi de pildă cele de monede. Cu toate acestea, nu poate fi însă asimilată expertizei criminalistice a înscrisurilor examinarea unor obiecte de genul fotografiilor, peliculelor sau benzilor de casetofon, cu atât mai mult cu cât şi lor le sunt specifice alte genuri de expertiză.

1

Ionescu Lucian – Expertiza criminalistică a scrisului, Editura. Junimea , Iaşi, 1973 Ion Mircea – Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Lumina -Lex, Cluj-Napoca, 2001, pag. 181 3 Sorin Alămoreanu – Clasic şi modern în examinarea documentelor suspecte, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2003 , pag. 8 2

6

1.2. Importanţa cercetării criminalistice a actelor Activitatea justiţiei de prevenire şi combatere a criminalităţii, criminalitate care datorită perioadei pe care o traversează societatea noastră şi pe fondul profundelor schimbări din domeniul social, politic şi economic, a înregistrat o evoluţie explozivă, necesită descoperirea urgentă şi completă a infracţiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fără nici un dubiu a vinovăţiei lor şi, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală. În acest scop organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevărul, situaţie valabilă şi pentru judecarea pricinilor civile. Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciara care poate fi dispusă din oficiu sau admisă la cererea uneia dintre părţile din proces în vederea susţinerii acuzării sau a apărării, după cum cel ce o solicită este reclamant sau pârât, fie pentru dovedirea acţiunii sau pentru combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medico-legală, psihiatrică, contabilă, tehnică, etc) expertiza criminalistică, sub diversele ei forme, aduce o importantă contribuţie la cercetarea ştiinţifică a probelor materiale, în principal prin identificarea persoanelor şi obiectelor. Incontestabil, aşa cum o arată şi statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului, cunoscută în mod curent sub denumirea de „expertiza grafica”. În contextul celor expuse anterior se impune a fi făcută distincţie între expertiza grafică sau grafoscopia şi expertiza tehnică a actelor. Deşi sub aspectul obiectivelor urmărite aceste două tipuri de expertiză criminalistică nu numai că se împletesc, dar adesea se şi completează reciproc, sub aspectul metodelor şi tipului de investigare pe care le aplică, ele diverg. Astfel, grafoscopia se îndreaptă spre identificarea autorului unui scris, menţiuni cifrice, semnături etc. prin compararea scrisului ori semnăturilor contestate cu scrisuri ori semnături de titulari şi/sau persoanele bănuite. Expertiza tehnică a actelor, însă, urmăreşte să stabilească metodele utilizate la înlăturarea anumitor înscrieri, imprimări (prin radiere, răzuire, spălare, etc.), conţinutul unor menţiuni preexistente, metodele folosite pentru reproducerea anumitor documente, să identifice aparatul ori dispozitivul care l-a realizat (maşini de scris, imprimante de computer, sigilii seci, sigilii umede, etc.), stabilirea diferenţelor de suport material, de cerneală, tuş tipografic, etc., folosite prin comparare cu anumite documente necontestate, având garanţii de autenticitate, impresiuni de comparaţie, ş.a.m.d. În acest ultim tip de expertiză, asupra căruia ne vom referi în prezenta lucrare, sunt mai pregnante procedeele fizico-chimice, determinările comparative materiale, relativarea cu datele standardizate, investigarea materialului în concretitudinea sa.4 4

Sorin Alămoreanu – op. cit. , pag.14

7

Frecvenţa mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că actele sau, în terminologie legală, înscrisurile, sunt admise ca mijloc de probă în justiţie „dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului”(art.89 Cod procedură penală). Pe de alta parte, complexitatea activităţii sociale şi economice implică ţinerea unor riguroase şi numeroase evidenţe, precum şi multiple raporturi (cu sau fără caracter juridic), consacrate în acte, de unde întocmirea şi circulaţia extrem de intensă a înscrisurilor de tot felul. În acest sens, profesorul J.Mathyer avea dreptate când afirma că „epoca noastră, pe care ne place să o desemnăm prin termeni ca „era atomică”, „era cercetării spaţiale”, „secolul automatizării” nu este de fapt, mult mai prozaic vorbind, decât „era hârtiilor”, „epoca formularelor în mai multe exemplare”, „secolul documentului”, (manuscris dactilografiat, imprimat, multiplicat sau fotografiat)”. De aceea credem că o prezentare, chiar succintă a situaţiilor mai des ivite în practică, va fi de natură să dea o imagine a domeniului vast în care este astăzi solicitată expertiza documentelor.5 În materie penală întâlnim, ca o primă situaţie, înscrisuri care formează însuşi obiectul material al infracţiunilor de fals prevăzute de Codul penal. Alterarea adevărului se produce fie prin întocmirea în întregime a unui înscris, fie prin modificarea unui înscris existent. Prin falsificarea unor acte se urmăresc anumite scopuri, cum ar fi obţinerea unor avantaje materiale, sugestiv fiind în această situaţie principiul desprins din dreptul civil şi anume acela al îmbogăţirii fără justă cauză, faptă care la rândul ei poate întruni elementele constitutive ale altor infracţiuni ca: delapidarea, înşelăciunea, etc. În alte cazuri, înscrisurile, fără să reprezinte numaidecât un fals, relevă situaţii de fapt legate de săvârşirea unor infracţiuni. Aria înscrisurilor ce contribuie, direct sau indirect, la stabilirea adevărului, la descoperirea şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi este infinită, vizând fie acte şi însemnări personale, fie documente oficiale, fie orice alte înscrisuri. Dat fiind că aproape întotdeauna aceste dovezi sunt contestate de acuzaţi, utilitatea valorificării posibilităţilor oferite de analiza ştiinţifică a înscrisurilor se impune de la sine. În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite în mod special în vederea dovedirii naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unui viitor litigiu (pretenţii, succesiuni, etc). Aceste înscrisuri sunt fie autentice, fie sub semnătură privată. Cele din prima categorie sunt acceptate şi autentificate sau întocmite şi autentificate, cu respectarea condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare, de către un funcţionar public competent în a elibera sau autentifica astfel de acte sau de către un notar public. Astfel,

5

Lucian Ionescu – Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iasi, 1973, pag. 8

8

înscrisuri autentice sunt nu numai actele notariale, dar şi cele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură, etc. A doua categorie de înscrisuri, des invocate în justiţie, sunt cele sub semnătură privată, pentru valabilitatea cărora nu interesează modul de întocmire, ci numai dacă sunt semnate de persoanele care figurează în act. Asemenea acte sunt: diferite convenţii, declaraţii, chitanţe, etc.. În afara actelor de genul celor menţionate, în cursul judecării proceselor cu caracter civil, sunt prezentate şi înscrisuri nepreconstituite, cum ar fi scrisori sau simple bilete, în care se consemnează diferite raporturi juridice, notificări sau confirmări de executare a unor obligaţii asumate anterior, precum şi anumite împrejurări de natură să evidenţieze relaţiile dintre părţi. Câmpul de aplicabilitate a cercetării înscrisurilor se reduce însă la administrarea probelor în justiţie, ce se extinde şi la domenii cu caracter extrajudiciar. În sfârşit, notăm recurgerea la cunoştinţele de specialitate ale experţilor criminalişti în scopul elucidării unor probleme privind originalitatea sau descifrarea manuscriselor cu valoare istorică sau literară, precum şi valorificarea autenticităţii unor opere de artă. Expertiza documentelor datează încă din antichitate, reprezentând probabil unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune cu caracter tehnic la care s-a apelat în procedurile judiciare, ceea ce dovedeşte că odată cu circulaţia mai intensă a actelor scrise au apărut şi primele falsuri.

1.3. Stabilirea falsului în acte Noţiunea de fals în acte nu este precizată printr-o definiţie legală. În majoritatea legislaţiilor se face însă o enumerare a diferitelor feluri de fals în acte, dar fără a se da o definiţie generală şi completă care să delimiteze caracteristicile acestei infracţiuni. Cu toate acestea, literatura juridică şi jurisprudenţa au relevat elementele esenţiale ale infracţiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale, şi anume: alterarea adevărului conţinut într-un act, producerea sau posibilitatea producerii unor consecinţe juridice, săvârşirea faptei cu intenţie. În acest sens un autor a consemnat că „prin infracţiunea de fals în acte urmează a se înţelege orice alterare a adevărului privitor la forma sau conţinutul unui act scris, oficial sau neoficial, săvârşită cu intenţie şi susceptibilă a produce consecinţe socialmente periculoase”. Accepţiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infracţiunii nu diferă prea mult între ele, de la o formă la alta a falsului, unele nuanţe mai însemnate apar doar în privinţa subiectului infracţiunii şi a laturii ei obiective. De pildă, la falsul în acte sub semnătură privată,

9

imputabilitatea este condiţionată şi de întrebuinţarea sau încredinţarea actului altei persoane spre folosire.6 Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în principal, prin acţiune „in faciendo”, fiind posibil însă ca ea să se producă şi prin inacţiune, omisiune, după cum se arată expres în art.289 Cod penal. Acţiunea de falsificare, de alterare a adevărului, cunoaşte o descriere analitică în norma penală : „prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod” – art.288 Cod penal; „prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului” – art.289 Cod penal. Spre deosebire de alte legislaţii care prevăd o enumerare limitativă a modalităţilor de alterare a adevărului, legiuitorul român a

optat pentru o enumerare

exemplificativă : „alterarea … în orice mod”.7 Motivele care determină anumite persoane să recurgă la acest procedeu ilegal sunt dintre cele mai diverse. Astfel, pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a produce consecinţe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie în conformitate cu normele procesuale interesate. Se impune uneori şi necesitatea reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, identificarea emitentului, persoana îndrituită a face uz de document etc. În asemenea situaţii, documentele devin probe materiale păstrând acest regim şi în cadrul expertizei criminalistice. O dată cu contestarea veridicităţii sale, documentul suspect devine, din mijloc de probă, o probă materială, putând servi la dovedirea falsului, la identificarea autorului sau autorilor, ca şi la elucidarea celorlalte împrejurări sub aspect judiciar şi criminalistic pentru aflarea adevărului în cauză. Cercetarea actelor suspecte de fals are loc în cadrul expertizei criminalistice sau a constatării tehnico-ştiinţifice prevăzute de legea penală ca mijloace probă. Ea poate cunoaşte însă şi o fază preliminară în care actul care se analizează de către organele judiciare ori de către alte organe. În această fază se disting două stadii de examinare şi anume examinarea generală şi examinarea specială. În cadrul examinării generale se cercetează aspectul de ansamblu al actului, conţinutul său, hârtia, formularul pe care este executat, materialul de scriere, antetul, numărul de înregistrare, data, semnăturile, impresiunea de ştampilă, stabilirea timbrului, a fotografiei, urmărindu-se îndeosebi dacă acestea din urmă nu conţin indicii de transplantare de pe un alt act sau de substituire. Cu prilejul unei astfel de examinări se pot constata aspecte ce constituie indicii de neautenticitate, cum ar fi: urmele evidente de ştergere, haşurare, suprapunere sau acoperire a scrisului, modificarea cifrelor, poziţia anormală a semnăturii faţă de text, scrierea unor menţiuni între rânduri etc. 6 7

Dumitru Sandu – Falsul în acte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, pag. 12 Sorin Alămoreanu – op.cit., pag. 9

10

Examinarea specială necesită un minim de mijloace tehnice, în special ustensile şi aparatură optica. Actul se examinează sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii naturale sau artificiale, se observă prin transparenţa în faţa unei surse de lumină, după care se analizează elementele sale componente cu lupa, la microscop, cu ajutorul filtrelor de lumină. De asemenea, actul se supune sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi infraroşii. În procesul acestui tip de examinare se pot constata elemente care să releve intervenţii de ştergere, de adăugire, de copiere a semnăturii, etc. Sunt semnificative în acest sens: dispariţia luciului hârtiei, deteriorarea liniaturii sau a stratului de protecţie, prezenţa unor pete mate, întinderea cernelii, etc. La textele dactilografiate se examinează forma generală a caracterelor, dimensiunea lor, mărimea spaţiului dintre ele şi defectele mai evidente, iar la cele manuscrise se observă gradul de evoluţie al grafismului, faptul dacă există indicii vizibile de deghizare ori contrafacere. În privinţa impresiunilor de ştampilă trebuie analizate semnele grafice componente, conţinutul scrisului, desenul stemei, simetria detaliilor care alcătuiesc ştampila, putându-se constata că elemente evidente de fals imaginea inversă a scrisului, omisiuni de litere, erori gramaticale, dezalinieri pronunţate şi asimetrii.8 Examinarea prealabilă a actelor suspecte de fals este recomandabilă şi pentru organele nejudiciare care, deşi nu dispun de aparatură corespunzătoare, fiind în cunoştinţă de cauză au totuşi posibilitatea să depisteze unele indicii de fals ce ar putea după aceea să fie verificate pe cale judiciară, inclusiv cu ajutorul expertizei criminalistice. Din punct de vedere tehnic, falsurile în înscrisuri, în accepţiunea lor cea mai largă, se pot prezenta sub o mare diversitate de forme. Cu toate acestea, dat fiind rolul şi poziţia investigaţiilor tehnice criminalistice în procesul judiciar, clasificarea acestor categorii de fapte trebuie să se facă în primul rând pe baza prevederilor legii penale. 9 Astfel, potrivit dispoziţiilor art.288 – 290, Cod penal, falsul în înscrisuri poate fi de natură materială sau intelectuală.

1.4. Falsul material şi falsul intelectual După cum am mai precizat, noţiunea de „fals în acte” nu este precizată în legea penală printr-o definiţie a la lettre, dar art. 288-290 din Codul penal fac o enumerare a principalelor forme de manifestare a falsului în acte: -

fals material în înscrisuri oficiale;

-

fals intelectual;

8

Dumitru Sandu – op. cit., pag. 18-22 Emilian Stancu – Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, vol.I, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1988, pag. 305 9

11

-

fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal printr-o acţiune, putându-se produce însă, aşa cum precizează în mod expres art. 289 Cod penal „prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări”. Fără o hotărâre şi fără exteriorizarea ei prin acţiune nu poate exista infracţiune, deoarece numai o acţiune sau inacţiune, după caz, poate aduce atingere valorii sociale şi deci să producă urmări periculoase.10 Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe care se prezumă că îl exprimă documentul suspect, ele se reduc în principal la două forme: falsul material şi falsul intelectual. a) FALSUL MATERIAL, atât cel în înscrisuri oficiale, cât şi cel în înscrisuri sub semnătură privată este consecinţa contrafacerii sau a alterării sale în orice mod de natură să producă efecte juridice. El poate fi săvârşit printr-o modificare fizică a înscrisului preexistent sau prin alcătuirea în totalitate sau în parte a unui înscris oficial. Aşadar, falsul material poate fi comis concomitent cu întocmirea documentului, prin realizarea unui document în întregime contrafăcut, cât şi după redactarea acestuia printr-o alterare fizică a sa. 11 Noţiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva în mod fraudulos, de a plăsmui, de a imita, de a alcătui ceva cu scopul de a-i atribui un caracter de autenticitate. Alterarea unui înscris constă în denaturarea lui, modificarea materială, transformarea conţinutului, ştergerea în orice mod de fraze, cuvinte, semne de punctuaţie ori folosirea unor procedee de juxtapunere. b) FALSUL INTELECTUAL constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia de către un funcţionar ori alt salariat aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări în înscrisul astfel întocmit. 12 Prin urmare, pe baza acestei definiţii, putem concluziona că falsul intelectual se săvârşeşte concomitent cu întocmirea, redactarea documentului şi constă în general prin omiterea unor date, inserarea unor date neadevărate, atestarea unor elemente neadevărate. Deşi legea penală nu distinge între diferitele modalităţi de realizare ale falsului, în practică s-a apreciat că un act poate fi falsificat, ceea ce presupune o serie de modificări parţiale aduse unui act autentic sau contrafăcut prin producerea unui înscris în totalitate fals. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, plecându-se de la numeroase cazuri întâlnite în practica judiciară, spre deosebire de falsul total al unui înscris sau al unei contrafaceri caracterizat printr-o anumită unitate de structură, atât logică cât şi grafică, falsului parţial îi lipseşte această unitate, în general fiind mai uşor de depistat.13

10

Matei Basarab – Criminalistică, Litografia Universităţii Babeş-Boliay, Cluj-Napoca, 1969, pag. 173 Sorin Alămoreanu – op. cit., pag. 11 12 Emilian Stancu – op. cit., pag. 306 13 Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 472 11

12

Cu excepţia contrafacerilor sau a falsurilor totale, principalele procedee de realizare a falsului în înscrisuri le reprezintă înlăturarea sau acoperirea unui text, adăugarea de text, modificarea unui semn grafic, imitarea unui scris sau unei semnături, deghizarea propriului scris, etc. Desigur că, în falsificarea unui înscris poate fi folosită numai una dintre aceste modalităţi, după cum pot fi întrebuinţate concomitent mai multe procedee, cum ar fi de pildă înlăturarea unui text, urmată de adăugarea altuia în care s-a imitat scrisul iniţial. Acestor procedee de falsificare a înscrisurilor ce privesc o semnătură, un text scris de mână sau dactilografiat, li se adaugă falsificarea impresiunilor de ştampile şi de sigilii, inclusiv înlocuirea de fotografii de pe legitimaţii ori înscrisuri.

1.5. Unele metode de falsificare Metodele de examinare a falsului se aleg şi se aplică în funcţie de procedeul utilizat la falsificare, de natura hârtiei şi a substanţei de scris folosite la întocmirea falsului. Falsul în acte se poate realiza prin mai multe metode cum ar fi: înlăturarea de text, adăugarea de text, contrafacerea şi deghizarea scrisului, falsificarea ştampilelor. a) Falsul prin înlăturarea de text reprezintă una dintre cele mai răspândite metode de falsificare, fapt dovedit de numeroasele astfel de cazuri întâlnite în practică. Înlăturarea sau ştergerea de text se realizează pe cale mecanică sau chimică, fiind adeseori urmată de adăugarea altui text, situaţie în care ne aflăm în prezenţa unui fals prin substituire . Înlăturarea mecanică a unui semn sau a mai multor semne se realizează prin procedee precum răzuirea sau radierea. Răzuirea se realizează cu ajutorul unor instrumente ascuţite cum sunt: lama de ras, cuţitul, vârful unui ac, precum şi unele substanţe abrazive pulverizate într-un strat fin pe suprafaţa hârtiei, după care se freacă uşor locul care urmează a fi şters. În general falsul prin răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre, litere sau alte semne şi în mod obişnuit se aplică la actele scrise cu cerneală, pastă sau dactilografiate. Radierea se face cu guma de şters sau uneori chiar cu miez de pâine. Înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu diferite obiecte produce odată cu înlăturarea semnelor şi o deteriorare a suprafeţei hârtiei. Porţiunea ştearsă devine mai mată, fără luciu, scămoşată şi mai subţire în comparaţie cu părţile neşterse. Aceste lucruri pot fi observate uneori chiar cu ochiul liber, iar alteori prin folosirea unor metode speciale cum ar fi: examinarea optică la stereoscop, vaporizarea cu iod, pudrarea hârtiei cu grafit, turnarea unei picături de benzină lângă locul răzuit.

13

Înlăturarea chimică presupune corodarea sau spălarea cu anumite substanţe chimice a unui text în întregime sau numai parţial, având ca rezultat decolorarea sa şi uneori chiar înlăturarea definitivă a textului. O formă aparte a acestei modalităţi de falsificare poate fi socotită acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin haşurare ori prin pătarea cu diverse substanţe de scriere ori de altă natură. Corodarea este o înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiţi reactivi chimici. Ea decolorează scrisul transformând cerneala într-o compoziţie slab colorată ori chiar incoloră. În acest caz, se folosesc acizi diluaţi în substanţe alcaline care au în soluţie o reacţie bazică. Spălarea, realizată tot prin intermediul reactivilor chimici, mai ales al solvenţilor organici, decolorează scrisul şi chiar îl dizolvă, fapt ce determină dispariţia chiar totală a traseului său. Partea de text vizată are de obicei o nuanţă de culoare diferită de cea a regiunilor necorodate sau spălate, este mai fragilă, cu însemnate pierderi în netezime şi luciu. Dacă textul înlăturat a fost înlocuit cu altul acesta din urmă diferă de primul prin grosimea scrisului, nuanţa de culoare şi difuzarea substanţei în hârtie.14 Actele corodate sau spălate se examinează sub raze ultraviolete, la microscop şi prin intermediul unor reactivi chimici în vederea constatării falsului şi mai ales pentru evidenţierea scrisului alterat. Dintre metodele fizice, apreciate ca fiind cele mai sigure pentru refacerea textului înlăturat amintim: refacerea textului înlăturat pe baza întăririi fotografice a contrastului imaginii, precum şi metoda difuzocopiativă. Se mai poate apela chiar şi la tratarea cu izotopi reactivi şi mai ales la examinarea holografică. In cazul falsului prin acoperire de text, când pata nu se înlătură fără deteriorarea hârtiei şi a scrisului din regiunea acoperită, se procedează la fotografierea actului pe verso cu lumina în transparenţă sau cu filtre de culoare. De asemenea se poate recurge şi la fotografierea scrisului acoperit sub radiaţii infraroşii. Prin acest procedeu se obţin rezultate satisfăcătoare dacă traseul scrisului acoperit este pentru aceste raze opac, iar substanţa care îl acoperă penetrabilă, cum ar fi de pildă scrisul executat cu creion de grafit, tuş negru, cerneală tipografică, etc. şi acoperit cu cerneală obişnuită. În fine, când scrisul acoperit este executat cu creion ori pix, se încearcă folosirea diferenţei de relief prin fotografia de umbre a versoului actului în cauză. b) Falsul prin adăugare de text constă în alăturarea la textul existent a unor semne sau cuvinte. Această categorie de fals poate consta în simpla modificare a unei litere sau cifre (exemplu: 8 din 3, 9 sau 6 din 0), din adăugiri de cifre, de cuvinte, ajungându-se la rânduri întregi. 14

Emilian Stancu – op. cit., pag. 309

14

Asemenea adaos schimbă sensul iniţial al conţinutului actului, cum se întâmplă în cazul trecerii cuvintelor de la singular la plural doar printr-o singură literă, uneori chiar mai simplu schimbând înţelesul unei fraze printr-o singură virgulă. Falsul prin adăugare de text poate fi efectuat atât de persoana care a întocmit iniţial actul, ori de către altă persoană, falsificatorul apelând la un instrument scriptural similar celui folosit iniţial sau altul, precum şi la unele cerneluri asemănătoare sau diferite. Această modalitate de falsificare este deseori precedată de înlăturarea textului. Prin urmare, în examinarea criminalistică a falsurilor prin adăugarea de text se vor lua în calcul elementele menţionate anterior. Elementele grafice care pot să indice falsul prin adăugare sunt următoarele: îngrămădirea ori prescurtarea nefirească a cuvintelor, micşorarea distanţei dintre rânduri, modificarea sau orientarea diferită a liniei de bază a acestora, etc. Pe lângă diferenţele de ordin grafic apar şi modificări determinate de schimbarea suportului pe care a fost aşezat înscrisul sau de schimbarea instrumentului scriptural. În cazul în care elementele prezentate mai sus nu sunt sesizabile, pentru descoperirea falsului se va recurge la examinări fizico-chimice ale materialului cu care s-a scris. Acest gen de examinare presupune analize microscopice, cromatografice, spectrale, inclusiv sub radiaţii invizibile, urmărindu-se stabilirea diferenţelor de culoare, compoziţie şi vechime ale materialelor. Un alt mod de stabilire a falsului prin adăugare de text este acela al examinării trăsăturilor intersectate.15 De regulă, trăsăturile executate ulterior se suprapun trăsăturilor executate anterior, după cum traseele rândurilor inferioare indică prezenţa adăugirii. Pentru determinarea ordinii în care au fost executate trăsăturile se procedează la examinarea locului de intersectare a acestora. De exemplu, la trăsăturile executate cu cerneală, se constată tendinţa cernelii din trăsătura nouă de a difuza în trăsătura veche (cu condiţia ca aceasta să fie uscată) sau de a întrerupe traseul anterior.16 Pentru descoperirea falsului prin adăugare sunt semnificative preocupările recente de aplicare a celor mai perfecţionate tehnici de investigare criminalistică, cu caracter nedistructiv, cum ar fi de exemplu examinările stereomicroscopice cu iluminare în contrast de culoare, studierea fluorescenţei ultraviolete ori a luminescenţei infraroşii, examinarea în microscopie electronică cu baleiaj.

c) Falsul prin contrafacerea şi deghizarea scrisului 15 16

Dumitru Sandu – op.cit., pag. 300 - 307 Emilian Stancu – op. cit. , pag. 311

15

Falsul prin contrafacerea scrisului cunoaşte două modalităţi de realizare şi anume: copierea şi imitarea.17 Copierea se execută prin reproducerea scrisului ori a semnăturii altei persoane în transparenţă , utilizând hârtia de calc, copiativă sau cea obişnuită. Textul copiat pe această cale are următoarele elemente caracteristice: întreruperi în cursivitatea scrisului, retuşuri, reluări, tremurături, presiune uniformă şi aceleaşi dimensiuni ale scrisului copiat. Falsul de hârtie copiativă are în plus particule din conţinutul acestei hârtii, mai multe nuanţe de culoare în text, iar prin analiza chimică se distinge şi o diferenţă de conţinut. Imitarea se efectuează după un scris original sau din memorie. S-ar putea spune că imitarea poate fi liberă sau servită.18 Falsul prin imitare liberă se execută în majoritatea cazurilor cu modelul în faţă, dar şi din memorie. Falsul prin imitare servilă se execută prin urmărirea strictă de către plastograf a modelului scrierii originale pe care acesta îl are in faţă. În ambele variante în conţinutul actului fals se întâlnesc atât caracteristici din scrisul imitat cât şi din cel obişnuit al falsificatorului. Dintre caracteristicile „scăpate” pot fi amintite trăsăturile de legătură ale literelor, linia de bază a literelor, orientarea rândurilor, punctele de atac în formarea literelor şi a cifrelor, finalizările semnelor, etc. Falsul prin deghizarea scrisului se întâlneşte curent în cazul scrisorilor anonime cu caracter calomnios, situaţie în care autorul încearcă să-şi ascundă identitatea. Principalele procedee de realizare a deghizării scrisului sunt: deformarea sau modificarea unor caracteristici grafice generale sau particulare proprii; scrierea cu mâna stângă, care la persoanele neexersate se materializează într-un grafism greoi, necoordonat, colţuros; scrierea cu majuscule sau cu caractere de tipar. În toate cazurile menţionate mai sus, identificarea persoanei care şi-a deghizat scrisul este posibilă datorită deprinderilor sale specifice de scriere, reflectate în textul deghizat. Astfel, aceasta se concentrează mai mult asupra formei literelor sau cifrelor, scăpând din vedere sensul mişcării, îndeosebi caracteristicilor topografice ale scrisului sau modul de executare a semnelor diacritice şi a celor de punctuaţie. Mai mult, în majoritatea cazurilor în care este vorba de un text relativ mare, gradul de concentrare al autorului scade, acesta ajungând aproape de scrisul său obişnuit, situaţii întâlnite frecvent în scrierea cu litere cursive. d) Falsificarea ştampilelor se realizează în principal prin următoarele modalităţi: desenarea acestora direct pe înscris, copierea sau transformarea unei impresiuni aflate pe un înscris autentic şi confecţionarea unei ştampile după modelul celei originale.19

17

Ion Mircea – Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Lumina -Lex, Cluj-Napoca, 2001, pag. 192 Dumitru Sandu – op. cit., pag. 28 şi următoarele 19 Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 481- 482 18

16

Contrafacerea ştampilelor autentice după impresiunile depuse pe diferite acte se execută prin zincografie sau confecţionarea manuală a unei ştampile. Confecţionarea ştampilelor prin zincografie dă rezultatele cele mai apropiate de original, fapt ce îngreunează descoperirea falsului. În asemenea situaţii trebuie examinat fiecare detaliu de uzură de pe ştampilă originală din perioada când se pretinde că ar fi fost elaborat actul fals. Ştampilele false să confecţionează manual, de obicei din cauciuc, material plastic şi piele. Impresiunile create de asemenea ştampile se deosebesc de cele originale prin detaliile reproduse în general mai grosolan, iar detaliile emblemelor nu sunt redate cu fineţe, unele din ele fiind chiar scăpate. Ştampilele se mai falsifică prin desenarea după impresiunea ştampilei originale prin copiere directă sau imitare. În asemenea cazuri, impresiunea desenată se deosebeşte de cea originală prin distanţele diferite între litere, diferenţele de mărime, contur şi lăţime, precum şi prin lipsa de uniformitate la intensitatea de culoare. O altă modalitate de falsificare a ştampilelor este transferarea pe actul fals a unei impresiuni autentice prin intermediul unei pelicule, al hârtiei fotografice umezite, al unei plăci de sticlă gelatinată şi cu albuşul de ou fiert.20 Caracteristicile urmei transferate sunt: impresiunea obţinută este foarte slab colorată, iar caracterele sunt foarte difuze din cauza umezelii de pe suprafaţa materialului utilizat la transferare.

CAPITOLUL II : RIDICAREA ŞI CONSERVAREA ACTELOR

20

Camil Suciu – op. cit., pag. 481

17

2.1. Reguli generale privind manipularea actelor

Dată fiind importanţa actelor în procesul civil cât şi penal, organul de urmărire penală, care este deseori pus în situaţia de a ridica astfel de documente, aplică metode diferite în raport cu natura lor şi cu starea în care se află. Manipularea înscrisurilor care ar putea conţine sau purta o urmă a unei infracţiuni face parte dintre operaţiile care impun organului de urmărire penală, încă de la primul său contact cu aceste mijloace materiale de probă, respectarea unor cerinţe minime de precauţie necesare ridicării şi conservării înscrisului în starea în care a fost găsit sau ridicat. Potrivit unei bogate practici existente în materie, autorii de specialitate au scos în evidenţă următoarele reguli mai importante de manipulare a actelor-probe materiale: a) Înscrisurile presupuse purtătoare de urme de mâini ale persoanei care le-a redactat sau folosit, desigur în măsura în care ele ar prezenta interes pentru identificarea acesteia, sunt prinse de colţuri cu o pensetă, o clemă, cu mâna înmănuşată etc; b) Actele trebuie protejate de acţiunea factorilor care le-ar putea altera cum ar fi de exemplu: umezeala, căldura, lumina puternică, în special cea solară, etc; c) Pe înscrisuri nu se fac nici un fel de sublinieri, de menţiuni sau indicaţii referitoare la conţinutul, aspectele şi locurile asupra cărora trebuie să-şi concentreze atenţia expertul; d) Înscrisurile nu se capsează, nu se cos la dosar şi nu se pliază decât în situaţia în care este absolut necesar şi în acest caz , numai în limita urmelor de îndoire deja existente; e) Pentru protejarea şi prinderea la dosar , înscrisurile se introduc în plicuri sau mape speciale, preferabile fiind cele din material plastic transparent; f) Metodele de cercetare cu caracter distructiv, deci de natură să altereze forma sau conţinutul înscrisului, nu se aplică decât de expertul criminalist, după o examinare prealabilă, cu aprobarea organului care a dispus expertiza şi numai după fixarea fotografică, de regulă în culori, a imaginii iniţiale a actului scris.21 S-ar putea spune aşadar că respectarea acestor condiţii minimale de manipulare a înscrisurilor reprezintă o condiţie sine qua non, în sensul că nesocotirea acestor reguli de către organele judiciare în procesul ridicării şi conservării actelor, ar duce inevitabil la compromiterea întregii proceduri de cercetare criminalistică a documentelor. Nerespectarea regulilor expuse mai

21

Emilian Stancu – Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, vol.I, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1988, pag. 283-285

18

sus determină evaluarea incorectă a actelor, rezultatele expertizei criminalistice fiind mai mult ca sigur eronate.

2.2. Ridicarea şi conservarea actelor scrise Ridicarea şi conservarea actelor scrise se face în aşa fel încât urmele existente să nu fie distruse şi totodată să nu se creeze alte urme noi. Astfel, în procesul ridicării şi împachetării lor, se respectă următoarele: actele se ridică cu penseta sau cu mănuşi , dacă după natura faptei interesează şi urmele de mâini existente pe ele; pe actele descoperite şi ridicate nu se face nici o menţiune, întrucât orice înscriere făcută modifică aspectul iniţial al actului; în momentul împachetării, nu se fac îndoituri noi ; actele ridicate pentru păstrare nu se cos la dosar, ci se introduc în plicuri, fără însă a se crea noi îndoituri. Cu privire la îndoiturile actului ridicat în vederea efectuării expertizei criminalistice se impune a fi făcută următoarea observaţie. Astfel, îndoiturile iniţiale , create prin plierea în dosare, plicuri etc, în anumite situaţii, prin numărul , poziţia, modul general în care întretaie rândurile scrisului, ajută la stabilirea adăugirilor făcute ulterior în textul actului, la determinarea modului de păstrare şi a gradului de uzură. Plicurile în care sunt depuse înscrisurile vor fi cusute la dosar în aşa fel încât actul respectiv să poată fi scos. Actele ridicate, înainte de a fi trimise expertului criminalist, sunt supuse de către organul judiciar unui examen general. Prin acest tip de examen se urmăreşte aspectul de ansamblu al actului, adică dacă, în funcţie de natura şi destinaţia sa, este întocmit conform cerinţelor legale, plecând de la organul emitent, materialul suport al actului şi substanţa scrierii, până la cerinţele formale, ca antetul, numărul de înregistrare, datarea, semnăturile, impresiunile ştampilelor, rezoluţiile, eventualele notări în cuprinsul său, urmărindu-se totodată dacă nu are cumva elemente de neconcordanţă în conţinutul spiritual ori încercări de modificări ale acesteia pe cale fizică sau chimică. Cu ocazia acestei cercetări generale a actului scris se pot descoperi anumite indicii care să trezească dubii asupra autenticităţii sale, cum ar fi de exemplu: ştergeri ale unor semne grafice, adăugiri de semne, semne între cuvinte ori între rânduri, tremurături în realizarea semnăturilor etc. după examinarea generală, expertul criminalist va trece la cercetarea specială a documentului. Cercetarea specială constă într-o examinare în detaliu a actului scris, care presupune utilizarea unor mijloace tehnice din dotarea organelor judiciare. Această cercetare începe cu examinarea actului sub diferite unghiuri de incidenţă a luminii pe suprafaţa sa şi în transparenţă, continuând cu analiza elementelor de detaliu cu lupa, la microscop, cu ajutorul filtrelor de lumină, sub radiaţii ultraviolete şi infraroşii. Pe această cale, de multe ori, se ajunge la evidenţierea falsului prin ştergere, adăugiri, copiere a semnăturilor sau a impresiunilor de 19

ştampile, diferenţe de grup între semnele grafice dactilografiate ori unele elemente individuale ale maşinii de scris. Această cercetare prealabilă a actelor scrise de către organele judiciare atinge un dublu scop: pe de o parte asigură o formulare mai corectă a întrebărilor puse expertului criminalist, iar pe de altă parte contribuie la elaborarea unor versiuni în privinţa mobilului săvârşirii infracţiunii şi a persoanelor suspecte.22

2.3. Ridicarea şi conservarea actelor deteriorate Ridicarea şi conservarea actelor deteriorate sunt activităţi destul de des întâlnite în practica de urmărire penală. Cu ocazia cercetării la faţa locului sau a percheziţiei, uneori actele pot fi găsite: rupte, arse şterse sau supuse la acţiunea apei. În cazul unor astfel de acte şi având în vedere rolul lor extrem de important pentru dovedirea unor împrejurări de fapt sau de drept în procesul penal, şi nu numai, o operaţiune edificatoare în cazul actelor distruse o constituie refacerea şi reconstituirea lor. Actele rupte. După ce sunt adunate toate fragmentele din actul distrus, cu penseta, pentru a nu se distruge urmele sau a nu se crea pe ele altele noi, actul distrus se va reface pe baza unor criterii de reconstituire, mai ales în cazul examinării fragmentelor ce provin din mai multe acte. Criteriile de reconstituire sunt de natură fizico-chimică, grafică şi traseologică. Din punct de vedere fizico-chimic se au în atenţie în principal: culoarea, grosimea şi luminiscenţa în ultraviolete şi infraroşu a suportului scriptural. Principalele criterii grafice constau în: prezenţa şi caracteristicile liniaturii, prezenţa şi tipul scrisului (de mână, dactilografic, tipografic, etc.), prezenţa stratului de protecţie şi conţinutul scrisului. Criteriile recompunerii traseologice sunt: forma bucăţilor rupte, configuraţia marginilor rupturii sau tăieturii, direcţia rândurilor, prezenţa şi forma unor pete la suprafaţa hârtiei, urmele de pliere.

În cele mai multe cazuri, actele rupte se pot reface cu uşurinţă, în special când nu lipsesc prea multe din părţile rupte şi când fragmentele nu sunt prea mici. În unele cazuri refacerea unui act rupt în bucăţi cere o muncă de lungă durată şi cunoştinţe de specialitate în ce priveşte structura hârtiei pentru a reface actul deteriorat după sensul fibrelor sau după zonele de colorare diferită a hârtiei. În astfel de cazuri se vor avea în vedere criteriile enunţate anterior. Pentru a evidenţia şi mai bine importanţa acestor criterii ni se pare pertinentă expunerea următoarei speţe. 22

Ion Mircea – op.cit., pag. 185-186

20

Astfel, în fapt, cu ocazia transportării cu trenul a unui arestat, din arestul poliţiei din RS la poliţia din P.I., percheziţia corporală acestuia nefăcându-se conştiincios, iar pe parcursul transportului cei doi lucrători ai poliţiei nefiind suficient de atenţi, arestatul a rupt în bucăţi extrem de mici documentul principal al acuzării pe care-l avea asupra lui, împrăştiindu-l treptat pe o anumită porţiune de la geamul deschis al vagonului, unde-şi ţine acele două mâini încătuşate. În cursul anchetei acesta a declarat plin de încredere că singurul document care ar putea constitui probă împotriva lui se găseşte depus pe cei 102 km. Între RS. si P.I. şi a cerut să-i fie prezentat. Lucrătorii din poliţia regiunii P.I. au reuşit să descopere fiecare bucăţică de hârtie din documentul deteriorat, căutând de-a lungul acestui traseu şi au refăcut documentul pentru a servi la lămurirea cauzei cercetate.23 În ceea ce priveşte metoda de examinare a actelor rupte, prima operaţie de laborator este sortarea fragmentelor de hârtie pe baza criteriilor fizico-chimice şi grafice menţionate anterior. După terminarea sortării din fiecare grup de fragmente, trebuie să se încerce reconstituirea întregului prin folosirea criteriilor grafice şi traseologice. Astfel, la fiecare grup de fragmente se caută cele care au margine şi pe baza lor se reconstituie cadrul documentului. Fragmentele de hârtie nu se ating cu mâna, ci se manipulează cu penseta. Reconstituirea se realizează în laborator, într-un loc ferit de curenţii de aer, iar fragmentele de hârtie sunt aşezate pe o placă de sticlă. După terminarea reconstituirii, fragmentele sunt fixate între două plăci de sticlă, prinse cu benzi adezive, în vederea conservării lui în această stare. În nici un caz banda adezivă nu se aplică direct pe hârtie.24 În lucrările de specialitate s-a recomandat lipirea bucăţilor componente ale actului cu ajutorul polimerilor cum ar fi, de pildă, poliacetatul de vinil, care prin evaporare la temperatura obişnuită a camerei se transformă într-o peliculă subţire transparentă.25 Se apreciază că asemenea procedeu este aplicabil în situaţii când eventualele urme de mâini aflate pe act nu interesează cercetarea criminalistică. Mai nou, după ce actual a fost reconstituit, în vederea studierii aspectului său general, în mod mai lejer, se poate recurge la xeroxarea sa, dar fără a se renunţa la originalul refăcut. O împrejurare negativă poate surveni, uneori, în expertiza de reconstituire actelor rupte, când expertul nu are la dispoziţie toate fragmentele de hârtie ce le compun. În funcţie de poziţia, numărul şi aspectul cantitativ al fragmentelor ce lipsesc, expertul reuşeşte să realizeze numai o reconstituire parţială a actului.

23

Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 257 Petre Dume în colectiv – Tratat practic de criminalistică, vol.III, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1980, pag. 307 25 Vasile Crăciun – „Folosirea polimerilor în criminalistică” în Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică, vol.III, Editura Medicală, Bucureşti, 1965, pag. 141 24

21

Actele distruse prin ardere se ridică şi se conservă prin diferite procedee, în funcţie de măsura deteriorării lor. În sensul stabilirii conţinutului acestora, este o operaţie mai dificilă, ea reclamând procedee mai laborioase şi o atenţie deosebită pentru prevenirea distrugerii definitive atât din partea organului judiciar, cât şi din partea expertului criminalist. Ridicarea de la faţa locului se face în funcţie de starea înscrisului. Astfel, dacă la sosirea organului judiciar actul încă arde, se procedează de îndată la stingerea acestuia, într-un mod în care să nu accentueze starea de degradare, cum ar fi de exemplu aruncarea de apă peste înscris. Astfel, înainte de toate se întrerupe arderea prin împiedicarea alimentării cu oxigen. Dacă arderea are loc în sobă, cuptor de gătit, se închid burlanul şi gura sobei. Dacă este un loc deschis, focul se acoperă cu un vas care să nu permită pătrunderea oxigenului şi nici să nu vină în contact cu actul aflat în procesul arderii. Nu este recomandată în acest caz acoperirea cu cârpe ude pentru a nu se distruge părţile deja arse, carbonizate. După stingerea focului, înscrisul se ridică prin apucarea cu un cleşte cu buzele late, dacă starea hârtiei o permite. Mai indicat este să se introducă un carton sub înscrisul carbonizat, prin ridicarea uşoară a acestuia cu ajutorul unui curent de aer făcut cu altă bucată de carton acţionată ca un evantai. În ipoteza înscrisurilor aflate în faza avansată de carbonizare, procedeul sus-menţionat nu mai poate fi aplicat, ridicarea urmând să se facă numai după o prealabilă întărire prin pulverizare atentă cu o soluţie de şerlac sau, la nevoie, prin folosirea unui lac fixativ pentru păr. Tot pentru a spori rezistenţa la transport a actului carbonizat se poate apela la pulverizarea lui cu vapori de apă şi ulei de ricin, iar apoi cu şerlac sau colodion. Vaporii de apă şi de ulei de ricin înmoaie hârtia arsă, iar pulverizarea cu şerlac sau cu colodion formează un strat protector, făcând-o astfel mai rezistentă. 26 Transportarea înscrisurilor arse se face în cutii cu vată. Peste vată se întinde o foiţă subţire de hârtie, care are rolul de a împiedica aderarea scamelor de vată la hârtia carbonizată. Examinarea în laborator începe cu recondiţionarea acestora prin consolidarea hârtiei în vederea obţinerii unei elasticităţi care să permită întinderea ei. Recondiţionarea poate fi făcută fie prin păstrarea într-un mediu umed, fie prin pulverizarea cu vapori de apă, după care se tratează cu o soluţie de 15-20 % glicerină. În practică au mai fost folosite cu succes şi pulverizările repetate cu uleiuri minerale, cu soluţii ale acestora în benzină, soluţie de acid boric1,2 % şi hidroxid de sodiu 0,4 %, tratându-se după uscare cu o soluţie de 10 % formol.27 26

Camil Suciu – Criminalistică, op.cit. , pag. 261-263 Ion Anghelescu – „Reconstituirea actelor arse” în Tratat practic de criminalistică, vol.III, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1980, pag. 308 27

22

După parcurgerea acestei etape, expertul procedează la aşezarea hârtiei între două plăcuţe de material plastic, care trebuie să fie cu cel puţin 2 cm mai mari decât suprafaţa documentului. Actele arse mai pot fi recondiţionate prin acoperirea cu o peliculă transparentă a suprafeţei hârtiei sau pulverizarea acesteia cu soluţii pe bază de polimeri, operaţie folosită în cercetarea criminalistică a documentelor, după relevarea scrisului sau desenului. Tehnicile de relevare a grafismului sunt multiple, axându-se pe contrastul de culoare dintre fondul hârtiei şi traseele grafice de pe act; diferenţa de reflexie a luminii dintre hârtie şi înscris; eventualele urme de presiune create în masa hârtiei de instrumentul cu care s-a scris. Punerea în evidenţă a imaginilor grafice depinde de un cumul de factori dintre care trebuie subliniaţi gradul de ardere şi rezistenţa la temperaturi înalte a materialului folosit la executarea scrierii. Expertul poate examina documentul sub incidenţa fasciculelor de lumină orientate sub diferite unghiuri pentru crearea contrastului de umbră. Se pot folosi, de asemenea, filtrele colorate pentru înregistrarea diferenţelor cromatice. Fotografia de reflexie, la rândul său, constituie un alt procedeu pe care expertul criminalist îl poate folosi cu eficienţă sporită în examinare, alături de cel al examinării sub incidenţa razelor infraroşu bazat pe capacitatea de reflexie şi absorbţie a fondului hârtiei şi a materialelor cu care s-a scris sau imprimat actul. Rezultatele cele mai bune se obţin în cercetarea actelor care au fost scrise cu cerneală tipografică, tuş sau creion de grafit ori au fost dactilografiate întrucât, razele infraroşii nepenetrând asemenea materiale, trăsăturile formate pe hârtie se înregistrează pe pelicula fotografică. Un procedeu care poate fi folosit cu rezultate bune este şi cel al indicatorilor fluorescenţei, constând în prelucrarea hârtiei arse cu diferite pulberi sau cu soluţii de uleiuri minerale, după care actul se expune sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, scrisul putând să fie pus în evidenţă de fluorescenţă.28 Procedeul reacţiilor chimice oferă expertului o altă posibilitate tehnică de evidenţiere a scrisului de pe actele arse. În cadrul său pot fi folosite mai multe tehnici de tratare a hârtiei arse29, dintre care amintim: 

Tratarea actului cu apă oxigenată. Hârtia arsă se lasă timp de 48 de ore într-o

soluţie de 10-12% apă oxigenată. După uscare, scrisul şi alte trăsături existente pe act apar cu o culoare închisă pe un fond deschis. 

Tratarea cu ferocianură de potasiu. Hârtia arsă se ţine, în prealabil, timp de 2-3

ore, într-o soluţie de pergament de potasiu, după care se introduce într-o soluţie de ferocianură de potasiu uşor acidulată cu acid clorhidric. 28 29

H.I.Walls – Forensic scienes, Sweet and Maxwell Ltd, Londra, 1968, pag. 170-183 Ion Anghelescu – op.cit., pag. 309

23



Tratarea cu soluţie de nitrat de argint. Hârtia arsă se introduce şi se ţine într-o

soluţie de 5 % nitrat de argint mai multe ore, după care traseele grafice apar de culoare deschisă pe un fond gri-argintiu. 

Tratarea cu hidrat de cloral. Actul ars se introduce într-o soluţie alcoolică de 25

% hidrat de cloral. Hârtia îmbibată cu această soluţie se usucă la temperatura de 60C. Operaţia se repetă adăugându-se 10 % glicerină. După a doua uscare suprafaţa hârtiei rămâne albă, cu excepţia trăsăturilor scrise sau imprimate care absorb hidratul de cloral într-o măsură mai mică. 

Calcinarea hârtiei. Dacă prin nici unul din procedeele folosite nu se obţin

rezultatele scontate se poate recurge la calcinarea hârtiei. Materialele de scriere fiind, în genere, mai rezistente decât hârtia la temperaturi înalte, se obţine un contrast care va deveni aproape alb, între fond şi trăsăturile grafice. Calcinarea se realizează prin introducerea actului ars între două plăci de sticlă rezistentă la temperaturi înalte, după care se aşează pe o placă ceramică. Acestea se introduc împreună în etuvă sau pot fi ţinute deasupra unei flăcări ori a unei plite electrice. Calcinarea se produce la temperatura de 300-400C, moment când, de fapt, apare contrastul între fond şi scris. Pentru fixarea rezultatelor, expertul procedează, de îndată, la fotografierea scrisului.30 Actele supuse la acţiunea apei suferă modificări mai mult sau mai puţin vizibile, ce afectează atât suportul, respectiv hârtia, cât şi textul aflat pe el, depinzând de: timpul cât actul a suferit acţiunea apei, temperatura şi caracteristicile apei, natura hârtiei şi instrumentul cu care s-a scris textul; procedeul folosit şi condiţiile de uscare a actului, după scoaterea lui din apă; etc. Hârtia, sub acţiunea apei, suferă modificări a căror intensitate depinde atât de: durata acţiunii, temperatura, felul apei (stătătoare sau curgătoare), viteza şi gradul de puritate a acesteia, etc., cât şi de caracteristicile hârtiei: natura compoziţiei fibroase, grosimea, porozitatea, gradul de finisare şi de încleiere, vechimea, condiţiile de uscare şi de păstrare, etc. Modificările hârtiei sunt direct proporţionale cu durata acţiunii, temperatura şi viteza apei. În general, ele sunt mai lente când hârtia a stat într-o apă rece, stătătoare, curată, decât atunci când a suferit acţiunea uneia curgătoare, impură sau călduţă. Hârtia care a suferit acţiunea apei poate prezenta una sau mai multe din următoarele caracteristici: -

în stare umedă, este mai flexibilă, iar cartoanele groase se umflă;

-

după uscare se scorojeşte (gradul de scorojire este variat şi influenţat de condiţiile de

uscare, de grosimea şi calitatea hârtiei, etc.); 30

estomparea sau dispariţia mărcii sitei.

Dumitru Sandu – op.cit., pag. 190-200

24

La acţiunea îndelungată a apei, hârtia se poate rupe, distruge, macera, viteza de distrugere fiind influenţată de grosimea, porozitatea şi compoziţia hârtiei, viteza şi caracteristicile apei. De exemplu, foiţa (subţire) şi hârtia absorbantă(slab încleiată) se distrug mai repede decât cea cretată. Hârtia alterată manifestă: o modificare a culorii, fluorescenţei şi luciului suprafeţei, o modificare

a constantelor fizico-mecanice faţă de cele iniţiale; modificarea compoziţiei

materialului de umplutură şi a celui de încleiere; prezenţa unor microorganisme şi a semnelor de mucegai sau putrezire. Scrisul şi semnele existente pe act pot suferi, de asemenea, modificări în funcţie de factorii expuşi mai sus, dar şi de natura materialului cu şi pe care au fost executate. Dacă materialele folosite sunt insolubile în apă, scrisul, semnele rezistă mai bine la acţiunea îndelungată a ei. Spre exemplu, pasta de scris deşi poate suferi, uneori, modificări în sensul unei slabe estompări, totuşi rezistă mai bine la acţiunea apei decât cerneala. Vechimea scrisului influenţează de asemenea gradul de modificare a nuanţei culorii lui şi a semnelor. De exemplu, în cazul unui document recent, cerneala încă neuscată şi nefixată bine în fibrele hârtiei, sub acţiunea apei, se dizolvă mai uşor iar scrisul se decolorează într-un timp mai scurt. Necesitatea examinării unor acte supuse acţiunii îndelungate a apei sau a umidităţii poate apărea în diverse situaţii ce se cer a fi rezolvate, în special când, prin descifrarea scrisului de pe ele s-ar contribui direct la soluţionarea cauzei. Astfel, în cunoscutul caz Râmaru, identificarea asasinului a pornit de la reconstituirea unui act eliberat de o instituţie medicală, pe care organele de urmărire penală l-au descoperit la locul comiterii uneia din crime. Pe actul pătat de sânge, descoperit după câteva zile de la comiterea crimei, perioadă în care a plouat mult şi chiar a nins, scrisul nu mai era lizibil. Prin folosirea unor tehnici adecvate, datele şterse de umezeală şi ploaie au fost reconstituite, fapt ce a permis stabilirea organului emitent, în consecinţă numele celui căruia i-a fost eliberat.31 În multe cazuri, o astfel de examinare se solicită în scopul reconstituirii unor acte sau hârtii de valoare. Problemele de ordin tehnic ce se cer rezolvate implică, în principal, relevarea scrisului estompat sau decolorat, dar şi examinarea suportului (hârtiei). Când într-un loc sunt mai multe suporturi, care între timp s-au uscat, se mai poate pune problema dezlipirii lor. Dezlipirea actelor se realizează în mediu umed. În acest scop, actele uscate, prinse cu o pensetă cu vârfurile plate, se menţin în poziţie verticală sau puţin înclinată deasupra unui vas cu apă aflat pe o sursă de căldură. Sub acţiunea vaporilor de apă degajaţi, filele se înmoaie, fapt ce 31

Ilona Buta – „Examinarea actelor supuse acţiunii îndelungate a apei” în Tratat practic de criminalistică, vol.III, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1980, pag. 312

25

permite detaşarea uneia de cealaltă, zonă cu zonă. Întrucât hârtiile umede sunt fragile, operaţia de dezlipire poate fi ajutată prin folosirea unui ac sau obiect plat, ascuţit sau subţire. Filele detaşate se aşează pe plăci de sticlă şi se usucă la temperatura camerei, evitându-se soarele sau sursele de căldură. După uscare se îndreaptă cu presa (dacă este cazul şi posibil) şi se aşează între două plăci de sticlă curate, transparente, ce se lipesc una de alta pe margine. O altă problemă extrem de importantă este cea a examinării materialului de scris. De multe ori, când din cauza spălării intense a scrisul se decolorează, nu mai este posibilă stabilirea faptului dacă el a fost executat cu cerneală, pastă de scris, tuş sau carioca. În asemenea situaţii problema pe care trebuie să se axeze examinarea constă în intensificarea fragmentelor de trasee decolorate şi crearea posibilităţii de relevare a textului scris iniţial. Chiar şi atunci când scrisul a fost spălat, este posibil ca în straturile mai profunde să rămână urme ale colorantului sau celorlalţi constituenţi ai materialului. Fiind invizibile sau slab vizibile, punerea urmelor în evidenţă şi reconstituirea pe această cale a scrisului alterat necesită aplicarea unor mijloace ştiinţifice de laborator. O asemenea reconstituire se poate obţine folosindu-se diverse metode fizico-chimice: 

Procedeul contrastării imaginii se bazează pe crearea unui contrast de culoare sau de

străluciri capabil să delimiteze scrisul de fondul înconjurător al hârtiei ori al altor elemente cromatice aflate în zona scrisului spălat, de regulă impunându-se întărirea lui. Întărirea contrastului se poate realiza prin mai multe metode. Astfel, o primă metodă ar fi aceea fotografică, în care întărirea contrastului se realizează în procesul reproducerii fotografice, folosindu-se negative şi pozitive adecvate, materiale fotografice fotosensibile, cu respectarea anumitor condiţii de developare (revelatoare contraste, temperatură mai mare a băii, etc.) şi prin aplicarea unor procedee speciale cum ar fi: folosirea filtrelor de lumină, suprapunerea emulsiilor fotografice, aplicarea deasupra imaginii negative a unui strat de gelatină pigmentată, etc. O a doua metodă folosită pentru întărirea contrastului este cea electronică, în care suprapunerea imaginilor scrisului cercetat se realizează pe cale optică, prin amplificarea electronică, semnalele emise de aparat putându-se fixa pe film sau placă fotografică şi apoi copia pe hârtie. 

Procedeul examinării în radiaţii invizibile se poate efectua prin cercetarea actului sub

acţiunea radiaţiilor ultraviolete, infraroşii şi Roentgen. Evidenţierea sub acţiunea radiaţiilor U.V. este cu atât mai bună, cu cât diferenţa dintre gradul de absorbţie şi reflexie, reprezentate de hârtie şi traseele scrisului spălat este mai mare, fapt ce se concretizează prin apariţia unor diferenţe de culoare sau fluorescenţă între fond (hârtie) şi scris. Radiaţiile infraroşii au o aplicabilitate mai restrânsă şi se pretează mai bine pentru relevarea scrisurilor de maşină, creion, tuş şi mai puţin pentru a celor executate cu cerneală. În ceea ce priveşte radiaţiile Roentgen (razele X), sfera lor 26

de aplicare în scopul relevării scrisurilor şterse este mai limitată decât aceea a radiaţiilor ultraviolete şi infraroşii, deoarece materialul de scris rareori conţine substanţe opace la aceste radiaţii. 

Procedeul analizei prin luminiscenţă este un alt mod de reconstituire a actelor supuse

acţiunii îndelungate a apei. Acest procedeu este indicat când pe hârtia actului rămân cantităţi infime din materialul de scriere alterate pe cale chimică. Spre deosebire de fotografierea în radiaţii U.V., el are avantajul că înregistrează nu numai urmele materialului de scriere de la suprafaţa hârtiei ci şi cele de profunzime. În situaţiile cele mai frecvente, scrisul are, pe pozitiv, o nuanţă deschisă (albă), în timp ce fondul apare în tonuri de gri sau negru. Se mai poate recurge şi la numitul fenomen de stingere a luminiscenţei, pentru care suprafaţa actului se tamponează cu vată umectată cu o soluţie de fluoresceină. După uscare, actul se supune acţiunii radiaţiilor U.V. timp de 30 de minute, până când intensitatea luminiscenţei devine maximă. Scrisul apare astfel cu nuanţă închisă pe un fond strălucitor. 

Procedeele chimice. Posibilitatea de relevare a scrisului preexistent, prin reacţii chimice

este în funcţie de mai mulţi factori: natura materialului de scriere, compoziţia hârtiei, vechimea actului, etc. Relevarea se poate realiza prin acţiunea asupra actului a unor reactivi în stare gazoasă sau soluţie. O metodă verificată în practică, cu rezultate bune, constă în menţinerea câteva secunde a actului sub acţiunea vaporilor de acid clorhidric concentrat ce se degajă dintr-o capsulă de sticlă sau porţelan. Timpul de expunere nu trebuie mărit prea mult, deoarece vaporii alterează hârtia. Intensitatea scrisului spălat se măreşte şi scrisul evidenţiat, devenind lizibil, trebuie imediat fotografiat. Metoda se pretează, în special, la evidenţierea scrisurilor albastre executate cu materiale de scris ce conţin coloranţi organici. Dacă scrisul a fost executat cu cerneală ferogalică pentru evidenţierea urmelor se pot folosi vapori de sulfură de amoniu. Formându-se sulfura de fier, scrisul apare colorat în brun sau negru. Reactivii sub formă de soluţie se folosesc numai când nu se reuşeşte evidenţierea sub acţiunea vaporilor. Folosirea acestor reactivi este indicată pentru evidenţierea scrisului executat cu materiale ce conţin săruri metalice. Pentru o eficienţă sporită a procedeului este necesar ca zona unde urmează a se releva scrisul să se trateze în prealabil cu vapori de apă şi alcool meniţi să ionizeze constituenţii materialului de scriere şi să faciliteze astfel reacţia de culoare. Materialele de scris care conţin cloruri se pot evidenţia prin acţionarea unei soluţii de azotat de argint. După reducerea clorurii de argint formate în revelator fotografic sau formalină,

27

scrisul apare colorat în negru sau gri închis. Întrucât clorurile din materialul de scris sunt solubile în apă relevarea scrisului prin această metodă poate fi problematică.32

32

Ilona Buta – op. cit., pag. 317

CAPITOLUL III: STABILIREA MATERIALULUI SUPORT AL ACTELOR ŞI A SUBSTANŢELOR CU CARE AU FOST SCRISE

3.1. Stabilirea materialului suport al actelor Materialul suport pentru întocmirea actului scris poate să difere atât ca natură, cât şi ca prezentare exterioară. De obicei, se folosesc materiale suport hârtia de diferite sortimente, nuanţe variate de culoare şi mai rar pânza, lemnul sau foile de metal. Hârtia este un produs industrial special care în forma ei obişnuită este o pastă de celuloză cu un anumit grad de încleiere şi câteva substanţe auxiliare care-i asigură elasticitatea, netezimea suprafeţei şi rezistenţa la ruptură. Pentru a pune în evidenţă caracteristicile generale şi individuale, în procesul examinării de laborator este indicat ca expertul criminalist să cunoască principalele, corespunzătoare fiecărei faze de fabricare a hârtiei după cum urmează: Destrămarea şi individualizarea materialelor fibroase. Destrămarea materialelor fibroase se realizează pe aparate denumite hidropulbere, cu ajutorul cărora fibrele nu se scurtează, deoarece de lungimea acestora depind viteza de deshidratare a pastei pe sita maşinii de fabricaţie şi proprietăţile fizico-mecanice ale foii de hârtie. Măcinarea semifabricatelor fibroase. Măcinarea este o operaţie fundamentală în fabricarea hârtiei de care depind toate însuşirile acesteia. Măcinarea se produce în prezenţa apei, utilizându-se aparate cu funcţionare periodică sau cu funcţionare continuă. Foile de hârtie obţinute din fibra măcinate au rezistenţă mai mare, porozitate mai mică şi transparenţă uniformă. Încleierea hârtiei. Hârtia este un sistem capilar format din materiale fibroase împâlsite şi o reţea de pori interconectaţi, cu formă şi dimensiuni variind foarte mult. O parte din porii hârtiei sunt închişi în structura foii de hârtie, iar o altă parte comunică cu una sau ambele feţe ale foii. Pentru înlăturarea neajunsurilor cauzate de curgerea capilară la contactul cu cerneala de scris sau de tipar se poate acţiona în două direcţii: a) în aplicarea pe suprafaţa foii de hârtie a unei pelicule lipsite de pori, ce va închide căile de pătrundere a lichidelor, operaţie cunoscută sub denumirea de încleiere de suprafaţă;

b) în introducerea în pasta de hârtie a unor substanţe hidrofobe, care la formarea foii, au menirea să acopere pereţii microcapilari, micşorând astfel presiunea de curgere capilară, operaţia purtând denumirea de încleiere în masă. Substanţa cu cea mai largă utilizare la încleierea în masă este colofoniul sub formă de clei. Rezultate bune la încleiere s-au obţinut şi prin amestecarea colofoniului cu parafina, conferind hârtiei însuşiri hidrofobe, moliciune şi elasticitate. Pentru realizarea practică a încleierii se foloseşte sulfatul de aluminiu. Umplerea hârtiei. Pentru îmbunătăţirea unor proprietăţi ale hârtiei, se înglobează în pasta de hârtie cantităţi de substanţe minerale, având ca obiectiv principal creşterea opacităţii hârtie. Umplerea hârtie are ca urmare directă, creşterea netezimii foii şi a receptivităţii faţă de cerneala tipografică. Cantitatea de material de umplere din hârtie se exprimă, de obicei, prin conţinutul de cenuşă obţinut din arderea hârtiei, în care se pot decela, prin examinări de laborator, urme ale materialelor de umplere folosite ca : bariu, calciu, titan, etc. Colorarea hârtiei. Este una dintre cele mai dificile operaţii de fabricare a hârtiei. Colorarea acesteia se realizează prin procedee precum: colorarea în masă, care constă în introducerea coloranţilor sub formă de soluţie sau dispersie în pasta de hârtie înainte de lansarea ei pe sita maşinii de fabricaţie sau prin colorarea de suprafaţă, care se aplică la hârtia finită care este tratată cu soluţii cu coloranţi de maşini speciale. Coloranţii folosiţi la colorarea şi nuanţarea hârtiei pot fi: coloranţi anorganici naturali, cum ar fi ocrul, umbra, brunul kesseler; coloranţi anorganici sintetici precum ultramarinul, galbenul de crom şi pigmenţii albi, bioxidul de titan şi sulfura de zinc; coloranţi de sinteză cum ar fi cei bazici, acizi şi substantivi. Fabricarea hârtiei. Formarea reţelei fibroase, respectiv a benzii de hârtie, se bazează pe reţinerea fibrelor şi materialelor din suspensia apoasă a pastei de hârtie pe site filtrante. Pentru eliminarea umidităţii se folosesc prese umede care ridică conţinutul de uscăciune a hârtiei, iar restul de umiditate va fi eliminat prin uscare. Uscarea hârtiei se realizează prin contactul direct cu suprafaţa încălzită a cilindrilor mecanici şi cu ajutorul aerului încălzit. Finisarea hârtiei. Reprezintă totalitatea operaţiilor mecanice la care este supusă hârtia uscată în vederea măririi densităţii, netezimii, luciului, precum şi a îmbunătăţirii aspectului comercial, care, de fapt, se extinde şi prin operaţiile de bobinare şi tăiere a acesteia.33 Cercetarea criminalistică a hârtiei care reprezintă principalul material folosit ca suport pentru întocmirea actelor scrise este necesară atât în numeroase cazuri de fals material în înscrisuri cât şi în falsul de bancnote, de timbre sau al altor valori, când sub raport tehnic ne

33

Olga Anghelescu – „Expertiza urmelor de hârtie” în Tratat practic de criminalistică, op.cit., pag. 468-470

30

aflăm în prezenţa unei contrafaceri34. Totodată,

cercetarea hârtiei este utilă şi în cazul

determinării vechimii unui înscris de care ne vom ocupa în următorul capitol al prezentei lucrări. Din punct de vedere criminalistic, hârtia interesează în măsura în care ea însăşi formează o probă materială fie sub forma unui act, fie sub o altă formă ca urmare a infracţiunii. Pentru identificarea generică a unei bucăţi de hârtie în vederea stabilirii sortului din care face parte sau pentru identificarea individuală a acesteia după substanţele cu care este impregnată, sau după o altă bucată din care a fost ruptă, precum şi pentru a stabilii dacă hârtia unui act corespunde cerinţelor de redactare, se analizează greutatea specifică a hârtie, grosimea ei, nuanţa culorii, elasticitatea, transparenţa, rezistenţa la ruptură, felul în care sunt secţionate marginile, filigranarea şi compoziţia pastei de celuloză din care este fabricată. 1. Greutatea stabilirea greutăţii specifice a hârtiei cercetate prezintă o deosebită importanţă pentru diferenţierea unor sorturi, în aparenţă foarte asemănătoare, stiind că greutatea unui sort de hârtie nu este în funcţie de grosimea ei sau de aspectul exterior, ci de substanţele auxiliare care intră în compoziţia ei. Măsurarea greutăţii hârtiei se face prin cântărirea unor eşantioane egale şi cu acelaşi grad de umiditate. Cu cât eşantioanele de hârtie care urmează să fie cântărite sunt mai mari, cu atât stabilirea greutăţii hârtiei se face mai uşor. Pentru bucăţile mai mici de 1 dm2 , cântărirea trebuie făcută la balanţa analitică. 2. Grosimea hârtiei ajută la stabilirea sortimentului din care face parte şi se măsoară cu ajutorul sferometrului sau prin fotografiere. Măsurarea cu sferometrul ne dă grosimea generală a unui sort de hârtie, la un anumit grad de umiditate, pe când metoda fotografică ne dă raporturile izolate de diferenţe de grosime. Grosimea generală a hârtiei interesează identificarea generică a acesteia, pe când diferenţele izolate de grosime ajută la descoperirea locurilor unde s-a acţionat asupra hârtiei prin răzuirea textului iniţial, prin peticirea documentului sau prin acoperirea cu diferite substanţe străine. Pentru măsurarea hârtiei prin metoda fotografică, aceasta se aşează între sursa de lumină şi aparatul fotografic, întinsă între două plăci de sticlă. Sursa de lumină este formată dintr-un bec ˝Nitrafot˝ de 500 W, iar fotografia se execută cu material de contrast. Pentru a mări transparenţa hârtiei, aceasta se gresează cu ulei de vaselină, care se înlătură apoi cu eter. 3. Nuanţa de culoare este un element prin care se pot stabili sortimentul, vechimea şi uneori compoziţia chimică a hârtiei. Din punct de vedere al culorii, hârtia prezintă numeroase variaţii determinate atât de culoarea dată intenţionat hârtiei în procesul de fabricaţie, cât şi materialul folosit în pasta de celuloză.

34

Emilian Stancu – op.cit., pag. 291

31

Cele mai multe sorturi de hârtie au o nuanţă gălbuie, determinată de culoarea celulozei şi a gomajului. În sorturile socotite de bună calitate, această culoare de fond este corectată prin albăstrirea hârtiei cu sulfat de cupru, albastru de cobalt, albastru de Prusia. Cunoaşterea coloranţilor hârtie este necesară pe de o parte, pentru a putea identifica exact sortul de hârtie şi detaliile de producţie, pe de altă parte, pentru a putea stabili vechimea documentului în raport cu gradul de decolorare sau de transformare a culorii şi pentru a nu folosi în examinarea chimică a hârtiei anumiţi reactivi care ar precipita cu substanţa folosită pentru culoarea de fond. Culoarea iniţială a hârtiei se pierde treptat sub acţiunea umidităţii, a luminii, a diferiţilor acizi şi chiar sub acţiunea substanţelor intrate în compoziţia hârtiei sau a cernelii cu care s-a scris. 4. Elasticitatea este o proprietate ce se imprimă hârtiei încă din momentul fabricării, în funcţie de destinaţie. Elasticitatea hârtiei este dată de felul ei de prelucrare, de materialul din care este compusă pasta de celuloză şi de substanţele auxiliare introduse în timpul fabricaţiei. Sunt anumite sorturi de hârtie, fabricate în diferite scopuri industriale, care prezintă o deosebit de mare elasticitate şi rezistenţă. De asemenea, hârtia folosită pentru imprimarea bancnotelor avea o elasticitate deosebită faţă de sorturile obişnuite de hârtie, pe de o parte pentru a rezista manipulării, iar pe de altă parte pentru a putea fi recunoscute prin pipăire35. Pentru măsurarea elasticităţii unor sorturi de hârtie trebuie să se ţină seama de umiditatea lor şi de starea de umiditate a locului unde se face măsurătoarea. 5. Transparenţa hârtiei se stabileşte prin măsurări fotometrice, prin fotografiere cu lumină în transparenţă sau prin utilizarea unor materiale fotografice nu prea sensibile, cum este de exemplu, hârtia fotografică care se expune la lumină, aşezată sub sortul de hârtie a cărei transparenţă vrem să o stabilim. Gradul de înnegrire a hârtiei fotografice va indica cu o oarecare aproximaţie transparenţa hârtiei examinate. 6. Secţionarea marginilor

36

prezintă un interes deosebit în cazurile în care o bucată de

hârtie urmează să fie identificată prin compararea marginilor ei cu marginile altei hârtii din care se presupune că a fost tăiată, sau în cazurile în care constituie suportul unui document oficial, imprimat pe un anumit format de hârtie, tăiat industrial. De asemenea, examinarea marginilor hârtiei se face cu mult interes când s-a folosit pentru a bura un cartuş de armă de vânătoare, confecţionat cu mijloace proprii. Marginile bucăţilor de hârtie tăiate cu foarfeca, coupe-papierul, cuţite mai mult sau mai puţin ascuţite, ruperea cu ajutorul unei linii, pe margine în unghi ascuţit, a unui obiect oarecare în 35 36

Camil Suciu – op.cit., pag. 266-267 Camil Suciu – op.cit., pag. 266-267

32

urma unei îndoituri prealabile sau prin sfârtecare, vor prezenta tot atâtea urme specifice, după care se va căuta să se identifice atât procedeul folosit la tăiere cât şi bucata de hârtie din care s-a tăiat. Examinarea felului de secţionare a marginilor prezintă un interes deosebit în examinarea biletelor de bancă, a cecurilor sau a timbrelor presupus falsificate. Examinarea se face la un stereomicroscop comparativ, iar rezultatele examinării se fotografiază. 7. Filigranarea colilor de hârtie se face pentru a se asigura controlul autenticităţii actelor care se întocmesc pe ele, prezentând o deosebită importanţă în fabricarea biletelor de bancă, a timbrelor, a paşapoartelor şi a altor documente oficiale. Filigranarea hârtiei se execută pe cale industrială cu ajutorul unor cilindri filigranori, care acţionând asupra hârtiei încă nefinisate, răresc în unele locuri fibrele de celuloză din pasta de hârtie, fără ca aceasta să-şi piardă din grosime. Pe o hârtie gata fabricată filigranarea nu se poate realiza, infractorii fiind nevoiţi să recurgă la trucaje uşor de descoperit. Aceste filigranări artificiale constau în tente de culori diferite date la suprafaţa hârtiei sau prin acoperirea hârtiei cu un model negativ al filigranei dorite şi expunerea ei la soare sau la radiaţii ultraviolete, pentru decolorarea părţilor descoperite. Aceste trucaje pot fi descoperite cu uşurinţă privind hârtia în zare, pentru că porţiunile de culoare mai deschisă nu vor apărea transparente, ca în cazul filigranării reale. 8. Compoziţia pastei de celuloză, încleierea şi substanţele auxiliare. Hârtia este fabricată, în mod obişnuit, dintr-o pastă de celuloză, căreia i se adaugă o anumită cantitate de clei şi o serie de substanţe menite a-i mări consistenţa. Ca materie primă pentru fabricarea hârtiei servesc: lemnul de brad. Molid, plop, mesteacăn, etc., unele plante industriale ca : inul, cânepa, stuful, urzica, bumbacul, resturi de cereale ca paiele de grâu, orez, obiecte textile uzate şi materiale plastice. Pasta de celuloză se prepară cu mijloace chimice sau mecanice. Mijloacele chimice constau în fierberea materiei prime în leşie de sodă sau de potasiu, iar pentru mijloacele mecanice, în transformarea materiei prime în fibre subţiri cu ajutorul malaxoarelor. Pasta de celuloză obţinută se decolorează cu hipoclorit de calciu, se amestecă cu clei de amidon, colofoniu, gelatină, cazeină, etc. se calandrează, se usucă şi se scoate în comerţ sub forma hârtiei inferioare de împachetat sau pentru confecţionarea mucavalei. Substanţele minerale folosite în mod obişnuit la fabricarea hârtiei sunt: talcul, creta, sulfatul de barit, etc. după felul de prelucrare şi după materialele care intră în compoziţia ei hârtia se împarte în sorturi ca : hârtia brună sau albită, hârtie lucioasă pentru scris, hârtie pelur, hârtie de desen, de calc, sugativă, carbon, pergament, etc.

33

Metodele de examinare a hârtiei, în vederea stabilirii materialului din care este confecţionată sunt: -

metoda examinării microscopice;

-

metoda examinării chimice şi microchimice;

-

metoda examinării fluorescenţei.

Examinarea microscopică poate utiliza mai multe metode. Cea mai simplă metodă în acest sens constă în detaşarea cu vârful unui ac a câtorva fibre din hârtia ce urmează să fie cercetată şi fixarea lor pe o lamelă de microscop acoperită cu gelatină. În scopul stabilirii naturii materialului fibros din hârtie, la microscop, se studiază morfologia fibrelor de pe lamele cu fibre tratate cu reactivi de colorare, indicându-se ceea ce vom expune mai jos. Materialul fibros din răşinoase se caracterizează prin: fibre lungi, late, denumite traheide, care prezintă pe pereţii lor punctuaţii aureolate. Elementele de identificare pentru speciile din lemn de răşinoase le formează tocmai aspectul acestor punctuaţii de pe peretele traheidei; astfel, spre exemplu, molidul are punctuaţii simple şi numeroase, mici şi rotunde sau puţin ovale, dispuse pe două rânduri sau numai pe unul, pinul însă reprezintă punctuaţii mari, luminoase, ovale sau circulare, grupate în şir, formând aşa-numitele ˝ferestre de pin˝. Materialul fibros de foioase se caracterizează prin fibre scurte, ascuţite la capete, subţiri în comparaţie cu fibrele de răşinoase; segmente de vase cu punctuaţii foarte variate ca formă şi aşezare; celule parenchimatice, care sunt mai fine şi nu aşa de late ca la plantele anuale. Elementele de identificare a sponciilor de lemn de foioase le formează mai puţin forma şi mărimea fibrelor decât forma, mărimea, detaliile punctuaţiilor şi aspectul deschiderii vasului; de exemplu, stejarul, spre deosebire de mesteacăn, prezintă vase scurte, cu suprafaţa plină de punctuaţii care se prelungesc, uneori, la capete printr-un cioc. Materialul fibros din plante anuale (stuf, păioase) se caracterizează prin fibre subţiri, cu pereţii îngroşaţi şi cu capete terminate ascuţit; celule scurte, în formă de butoiaş sau celule mai lungi, dar late şi fără vârfuri ascuţite ca fibrele, cunoscute ca celulele parenchimatice; elemente de vase reprezentate prin tuburi cilindrice, care aşezate unul în continuarea altuia, formează vasele, prezintă diferite ornamentaţii pe ele, precum şi numeroase punctuaţii; celule mici, zimţate, izolate sau în pachete, denumite celule epidermice. Diferenţierea speciilor de plante anuale se face după aspectul celulelor epidermice, care sunt mai lungi şi mai subţiri la stuf decât la paie şi după prezenţa celulelor parenchimatice, fiind mai numeroase la stuf decât la paie. Pasta de celuloză din plante textile conţine în general fibre de bumbac, in şi cânepă. Prezenţa acestora în pastă se recunoaşte după aspectul lor de fibre plate, lungi şi fără elemente însoţitoare. Diferenţa se face după forma şi înfăţişarea fibrelor. De exemplu, bumbacul se

34

identifică după răsucirea fibrelor ca nişte panglici, fibre care au acelaşi diametru pe toată lungimea lor.37 O altă metodă constă în fierberea timp de o oră într-o soluţie de carbonat de sodiu 1 % a unei bucăţi din hârtia care se cercetează. După detaşarea fibrelor din restul pastei de celuloză se trece la examinarea microscopică obişnuită. O a treia metodă constă în colorarea hârtiei prin capilaritate cu albastru de metilen sau cu alt colorant de anilină, care fiind absorbit în mai mare măsură de fibrele de celuloză decât de restul materialelor din pasta de hârtie, le va colora mai intens, uşurând examinarea acestora. Examinarea chimică şi microscopică a pastei de celuloză, se realizează prin folosirea unor reactivi care colorează diferit fibrele de celuloză, indicând provenienţa lor.38 Aceşti reactivi pot să fie preparaţi pe bază de iodură de potasiu şi acid sulfuric, iodură de potasiu şi clorură de zinc, etc. Dacă tratăm hârtia cu un reactiv format din iodură de potasiu, iod, glicerină şi apă distilată şi după colorarea în brun a hârtiei, ridicăm cu o hârtie de filtru surplusul de reactiv şi tratăm locul cu acid sulfuric îndoit cu apă, obţinem o colorare în roşu-violet dacă pasta de celuloză este fabricată din bumbac, in sau cânepă înălbită, în albastru dacă pasta de celuloză este fabricată din paie, iută sau lemn fiert în leşie şi galben dacă fibrele lemnoase au fost prelucrate mecanic.39 Pe lângă reactivii cu caracter general se mai folosesc şi reactivi speciali pentru evidenţierea anumitor fibre textile, pornind însă de la aceleaşi formule pe bază de iodură de potasiu. Pe lângă metoda diferenţierii sorturilor de hârtie după culoarea precipitatului, se mai foloseşte şi metoda identificării resturilor de lignină din cuprinsul fibrelor prin tratarea hârtiei cu o soluţie clorhidrică de fluoroglucină în alcool sau cu o soluţie de 10 % sulfat de anilină. Soluţia clorhidrică de fluorglucină, în prezenţa ligninei, colorează hârtia în roşu-violet, iar soluţia de sulfat de anilină în galben. Intensitatea colorării sau din contră, lipsa totală a acesteia, indică proporţia de lignină rămasă în diferite sorturi de hârtie, ajutând la diferenţierea acestora. Metoda examinării fluorescenţei presupune examinarea sub radiaţii ultraviolete pentru diferenţierea eşantioanelor de hârtie. Această diferenţiere după natura fibrelor pastei de celuloză nu va fi întotdeauna concludentă, datorită fluorescenţei specifice încleierilor sau a substanţelor auxiliare care se află în componenţa pastei.

37

Olga Anghelescu – op. cit., pag. 475-480 Camil Suciu – op. cit., pag. 268-270 39 Camil Suciu – op.cit., pag. 266-267 38

35

3.2. Stabilirea substanţelor utilizate la scrierea actului 3.2.1. Caracteristici generale Substanţa utilizată la scrierea actului trebuie cunoscută, deoarece prin intermediul ei se poate stabili vechimea actului în cauză, adăugirile făcute în cuprinsul său, precum şi alte falsuri. La întocmirea actelor scrise sunt folosite diferite cerneluri, paste pentru stilouri cu bilă sau din fibre, precum şi o foarte mare varietate de mine.40 După cum am menţionat anterior, stabilirea naturii materialului cu care s-a scris ori s-au efectuat adăugirile într-un text, a celui cu care s-a acoperit un scris, are o importanţă deosebită în procesul judiciar, deoarece poate contribui la elucidarea unor falsuri în acte, iar uneori, la stabilirea autenticităţii acestora. Deşi cerneala, tuşul sau pasta de scris, sub formă de traseu sau pată uscată, prezintă numai o parte din caracteristicile materialului folosit iniţial, identificarea criminalistică a naturii lor este posibilă dacă se aplică o metodologie adecvată. Prin îmbinarea unor metode fizice şi chimice de examinare este posibilă evidenţierea caracteristicilor comune numai traseelor executate cu cerneală, tuş, ori pastă de scris, ca de exemplu, aspectul morfologic şi coloranţii componenţi, pe care se bazează identificarea lor. În practica criminalistică ne întâlnim mai ales cu tuşul pentru ştampilă, de desen şi cu cel pentru panglica maşinii de scris, în cadrul expertizelor actelor în care apar impresiuni de ştampile sau ale celor dactilografiate.41 Studiul microscopic al urmelor de tuşuri care au luat naştere ca urmare a operaţiei de ştampilare şi dactilografiere scote la iveală caracterul lor static. În plus, tuşurile, la fel ca cernelurile, au tendinţa de a migra în masa hârtiei. Toate aceste trăsături ale urmelor de tuşuri pot fi foarte bine puse în evidenţă cu ajutorul metodelor de microscopie, în special cea electronică de scanning. Cernelurile, tuşurile şi pastele de scris sunt soluţii mai mult sau mai puţin fluide sau vâscoase, care în general pot conţine: unul sau mai mulţi coloranţi, dându-le culoarea şi nuanţa caracteristice, solvenţi, dezinfectanţi, stabilizatori şi substanţe ce le imprimă fluiditatea corespunzătoare, o anumită aderenţă la suport şi rezistenţă. Cernelurile de scris sunt soluţii apoase sau semialcoolice, tuşurile de desen sunt soluţii apoase, iar cele pentru ştampile sunt semialcoolice. 40

Ion Mircea – op. cit., pag. 186 Ilona Buta – „Expertiza urmelor de cerneală, tuş şi pastă de scris” în Tratat practic de criminalistică, op. cit., pag. 486-487 41

36

Pastele de scris, pe lângă o cantitate mică de alcool, conţin cantităţi apreciabile de oleină, ulei de in fiert şi o răşină pentru mărirea vâscozităţii. Fluiditatea acestor materiale scade în timp, ca urmare a evaporării solventului, viteza uscării lor depinzând de natura lui şi condiţiile în care ele au fost păstrate. Viteza de uscare este influenţată şi de structura suportului pe care se află urmele produse de aceste substanţe. În general, urmele sub formă de traseu ori pată au culoarea materialului de scris care le-a produs. În funcţie de grosimea stratului pot să apară însă mici diferenţe de nuanţă faţă de cea a materialului iniţial. În funcţie de condiţiile de păstrare (căldură, soare, umezeală, etc.) şi de timpul scurs, nuanţa traseelor poate suferi modificări. Mai evidente la urmele produse de cerneală şi mai puţin vizibile la cele executate cu pastă de scris, un rol important în apreciere având şi în acest caz natura şi proprietăţile suportului pe care se află. Cernelurile şi unele tuşuri sunt mai uşor solubile decât pastele de scris. Tuşurile ce conţin numai pigmenţi anorganici nu se dizolvă, iar cele ce conţin amestecuri formate din pigmenţi şi coloranţi organici se dizolvă numai parţial.42 3.2.2. Caracteristicile individuale Cernelurile, tuşurile şi pastele de scris se deosebesc între ele prin natura şi numărul de componenţi; astfel de deosebiri există şi în cadrul materialelor de acelaşi tip şi culoare, dar care se comercializează sub diferite denumiri. Astfel, pot exista: mai multe tipuri de cerneală, de diferite culori, fiecare având o anumită compoziţie şi destinaţie; mai multe tipuri de tuşuri de aceeaşi culoare (dar de nuanţe diferite), dar care au compoziţii şi utilizări diferite. Pastele de scris se deosebesc între ele prin compoziţie şi culoare. În practica criminalistică, în cadrul expertizelor actelor, cel mai des se întâlnesc urme produse de cerneală sau pastă de scris (adaosuri, acoperiri, modificări) şi de tuş (impresiuni de ştampile). Caracteristicile urmelor sub formă de traseu permit aprecierea naturii materialului care lea produs. A. CERNEALA. Compoziţia cernelii folosite la redactarea unui text interesează atât în cadrul identificării materialului folosit în scriere cât şi în problema identificării textelor adăugate ulterior în cuprinsul unui act. Nuanţa trăsăturii de cerneală depinde de natura pigmentului folosit, de starea de oxidare a acestuia de reacţia dintre stratul de cerneală şi compoziţia suportului, de condiţiile de umiditate şi lumină, etc.. 42

Ilona Buta – op.cit., pag. 488

37

În mod obişnuit, cernelurile sunt fabricate pe bază de substanţe galo-taninice sau cu diferiţi coloranţi organici. În compoziţia cernelurilor galo-taninice intră: acid galic, acid clorhidric, oxizi de fier, gumă arabică, un colorant provizoriu, de obicei un colorant de anilină şi un antiseptic (fenol sau acid salicilic). Colorantul provizoriu are rolul de a face textul vizibil, atât în timpul scrierii cât şi după aceea, până la apariţia colorantului definitiv, o dată cu formarea sărurilor ferice (tanaţi, galaţi)sub acţiunea oxigenului din aer, a umidităţii şi a compuşilor din materialul hârtiei. Colorantul provizoriu este de obicei albastru sau violet de metilen, tartrazin, negru sau verde naftol. Sărurile ferice ale acidului galic sau acidului tanic se formează după neutralizarea, în parte, a acizilor liberi, care trec în monogalat, digalat şi tanat feric. În acelaşi timp, acizii din cerneală pătrund în pasta de celuloză a hârtiei, formând în aşanumitele ˝substanţe migratoare˝ ale cernelii.43 Cernelurile pe bază de coloranţi organici prezintă avantajul de a fi foarte fluide şi de a nu ataca metalul peniţei, dar prezintă dezavantajul de a nu se fixa pe hârtie în mod suficient, putând fi uşor înlăturate. Aceste cerneluri se prepară atât cu coloranţi bazici cât şi cu coloranţi acizi, având un anumit grad de solubilitate. Alături de aceşti coloranţi se mai adaugă acid clorhidric sau sulfuric, gumă arabică, acid salicilic în soluţie alcoolică, zahăr şi glicerină. În cazul cernelei, traseele sunt înguste, au o lăţime neuniformă, observabilă în special în zonele de curbură ale semnelor, care prezintă îngroşări, zonele terminale ale acestora având un aspect ascuţit. Marginile traseelor au aspect crenelat datorită difuziei colorantului din cerneală de-a lungul fibrelor hârtiei. Traseele au aspect aproximativ mat şi sunt colorate aproape uniform.44 Metodele folosite în examinarea trăsăturilor de cerneală sunt destul de numeroase, alegerea uneia sau alteia fiind în funcţie de scopul urmărit, de necesitatea de a nu distruge proba cercetată. Astfel, una dintre aceste metode este examinarea microscopică realizată cu stereomicroscoape cu măriri până la 100X şi cu microscoape puternice când se examinează pigmentaţia. După o primă examinare, la o grosime de 10X, pentru a avea un câmp cât mai mare şi a cuprinde configuraţia completă a trăsăturii examinate se trece la măriri de 40X-100X. Pentru ca diferitele faze ale examinării să poată fi reproduse fotografic, microscopului i se ataşează un dispozitiv de microfotografiere. 43 44

Emilian Stancu – Cercetarea criminalistică a actelor scrise, op.cit., pag. 270 şi următoarele Ilona Buta – op.cit., pag. 489

38

Examinarea comparativă a două trăsături de cerneală se face pe microfotografii sau cu un microscop comparativ. Avantajul folosirii microscoapelor comparative constă în posibilitatea examinării simultane a trăsăturilor de cerneală ce trebuie comparate. Pentru examinarea trăsăturilor de cerneală se mai folosesc şi microscoapele metalografice care proiectează fasciculul de lumină direct prin obiectiv, deci fără unghi de înclinare, sua microscoapele de polarizare pentru a stabili indicii de refracţie a componenţilor cernelii. Iluminarea se poate face prin transparenţa materialului cercetat sau prin reflectarea luminii pe acest material, în urma căderii ei sub un anumit unghi de incidenţă. Examinarea trăsăturii de cerneală sub lumină incidenţă se face sub unghiuri de cădere cu un singur izvor de lumină sau cu mai multe. Examinarea se face sub radiaţii ultraviolete sau infraroşii, primele prin reflectare, iar cele din urmă folosite prin transparenţă. Examinarea trăsăturii de cerneală prin transparenţa materialului se realizează prin concentrarea fasciculului radiaţiei cu ajutorul condensorului microscopic, indiferent că se foloseşte lumina zilei, lumină artificială sau radiaţii invizibile. În cazul hârtiilor groase sau pentru examinări peste 100X, locul supus examinării trebuie trasat cu ulei de vaselină sau cu tetraclorură de staniu. Examinarea trăsăturilor de cerneală în lumină transmisă se face pentru studierea pigmentaţiei cernelii şi pentru identificarea corpurilor aderente, ca urmele de praf de natură vegetală, metalică sau minerală care s-au depus fie în călimara folosită, fie în trăsătura de cerneală aşternută pe hârtie. În unele cazuri, identificarea resturilor de praf aflate în cerneală ajută la stabilirea provenienţei cernelii indicându-se locul unde a fost păstrată mai ales în cazul călimărilor deschise şi ale existenţei unor prafuri industriale strict localizate.45 Examinarea fotografică. Trăsăturile de cerneală examinate sunt fotografiate în lumină transmisă şi incidentă prin filtre de culoare sau fără filtre. Îndeosebi pentru stabilirea vechimii cernelii şi a grupurilor de pigmenţi care îi dau culoarea, trăsăturile de cerneală sunt fotografiate folosind filtre diferite, pentru a separa între diferitele nuanţe din culoarea de ansamblu. Diferenţa de pigmentaţie indică vechimea cernelii prin gradul de oxidare a pigmentaţiei şi prin raportul între proporţia pigmenţilor. Examinarea spectroscopică a unor trăsături de cerneală indică benzile de absorbţie specifice fiecărei substanţe folosite în compoziţie. Examinarea chimică , deşi dă rezultate bune, nu se aplică decât atunci când metodele prezentate mai sus nu dau rezultate şi aceasta deoarece această metodă poate provoca alterarea textelor documentelor, prin folosirea ei pe scară prea întinsă. La analiza rezultatelor obţinute prin folosirea reactivilor chimici va trebui să se ţină seama de impurităţile cuprinse în mod accidental în trăsătura de cerneală, de stadiul de oxidare a acesteia, etc. 45

Emilian Stancu – op.cit., pag. 272 şi următoarele

39

Pentru a nu se altera porţiuni prea mari din trăsăturile de cerneală ale actului de cercetat se aplică următoarele procedee: - cu vârful unui ac se desprind câteva fibre de hârtie îmbibate cu cerneală şi se aşează pe o lamelă de microscop, urmărindu-se apoi la grosismentul dorit efectul reactivilor; - un alt procedeu constă în dizolvarea unei părţi dint-o trăsătură de cerneală cu ajutorul unei picături de acid, rezultatul reacţiunii dintre cerneală şi acidul clorhidric este absorbit cu o bucată de hârtie de filtru, iar examinarea se face direct pe aceasta. În cazul acestui procedeu, colorantul provizoriu al cernelii rămâne la marginea hârtiei de filtru, pe când oxizii metalici împreună cu acidul clorhidric sunt absorbiţi spre interior. - cel mai bun procedeu este transferarea unei părţi din trăsătura de cerneală direct pe lamela microscopului. Acest procedeu poartă denumirea de procedeul Carrel. Avantajele acestui fel de examinare constau în nealterarea textului documentului cercetat, în neinfluenţarea rezultatelor obţinute de către substanţele din compoziţia hârtiei şi în posibilitatea urmăririi la microscop a tuturor fazelor reacţiei.46 În cadrul acestui procedeu, trăsătura de cerneală se umezeşte puţin cu apă distilată, apoi, printr-o presiune uşoară se aplică o lamelă de microscop acoperită cu gelatină. O parte din trăsătura de cerneală a documentului cercetat va adera la stratul de gelatină, fără ca trăsătura din textul documentului să sufere prea mult. Lamela gelatinată se aşează cu faţa în jos pe platina microscopului, iar pe condensorul acestuia se aplică o pilulă de porţelan subţire, conţinând reactivul folosit. Condensorul microscopului este apropiat treptat de lamela având trăsătura de cerneală în partea de jos, iar în momentul contactului şi al producerii reacţiei se pot executa microfotografiile dorite. Trăsăturile de cerneală pot fi examinate şi sub radiaţii ultraviolete şi infraroşii. Sub radiaţiile ultraviolete ale unei lămpi de cuarţ cu mercur, filtrate prin oxid negru de nichel, se obţin diferenţele de fluorescenţă dintre diferitele trăsături de cerneală, diferenţieri care depind de starea de oxidare şi compoziţia chimică. Folosirea radiaţiilor infraroşii se bazează pe proprietatea acestora de a pătrunde prin anumite substanţe şi de fi absorbite de altele. Examinarea sub radiaţii ultraviolete şi infraroşii se poate face atât direct cât şi prin microscopie.47 Tot pentru examinarea acestor trasee mai poate fi folosită şi metoda cromatografiei în strat subţire. B. TUŞUL. În cazul tuşului, traseele sunt mai late decât cele produse de cerneală şi au o lăţime uniformă. Marginile traseelor au aspect drept, iar coloraţia traseelor este aproximativ uniformă şi cu un aspect lucios la suprafaţă. Urmele de tuşuri pot avea un caracter static în ce priveşte distribuţia tuşului în urmă, de exemplu la scrisul dactilografiat sau la impresiunile de ştampilă, precum şi unul dinamic, în 46 47

Emilian Stancu – op. cit., pag. 274 Emilian Stancu – op.cit., pag. 274

40

cazul înscrisurilor în care s-a folosit

ca material scriptural tuşul, ca de exemplu în cazul

diplomelor. După forma urmei se poate identifica instrumentul creator al urmei: de exemplu, se poate identifica maşina de scris cu care a fost dactilografiat un anumit text.48 În ceea ce priveşte metodele de examinare a trăsăturilor de tuş, acestea sunt cele folosite la examinarea trăsăturilor de cerneală expuse mai sus. C. PASTELE PENTRU STILOURI CU BILĂ SAU CU FIBRE sunt fabricate, ca şi cernelurile, după reţete deosebit de variate, deşi au apărut doar acum câteva decenii. Scrisul cu pastă se distinge de cel cu cerneală şi cu ochiul liber. Pasta nu pătrunde în hârtie şi adesea se observă uşoare întreruperi. Linia scrisului nu este uniform colorată şi prezintă o uşoară urmă de adâncime în masa hârtiei. În cazul pastei de scris, traseele sunt mai late şi prezintă o lăţime uniformă, marginile traseelor fiind drepte. Zonele necolorate, întreruperile de pe margine şi de-a lungul traseului se datorează neaderenţei pastei la suport. Traseele pastei de scris au aspect lucios, formează pete (aglomerări de material colorant), iar de-a lungul lor, pe mijloc, prezintă un şanţ caracteristic. Prin aceleaşi analize de laborator ca şi la cerneluri şi la paste se diferenţiază nuanţele de culoare şi conţinutul lor chimic. D. CREIOANELE. Elementele caracteristice cuprinse în trăsătura de creion sunt determinate de compoziţia minei creionului, de felul suportului şi al apăsării în scriere sau desenare. Diferitele sorturi de creion se împart în două mari categorii: creioane de grafit şi creioane colorate, numite chimice, iar în cadrul fiecărei mari categorii sunt diferite sorturi şi calităţi, variind funcţie de compoziţia minei. Creioanele de grafit au în componenţa lor grafit cu adaos de caolină, oxizi de fier, clei, cenuşă, etc. Cele colorate conţin caolină de calitate superioară, substanţe minerale de diferite culori şi clei. Proporţia substanţelor componente din minele de creioane diferă în funcţie de scopul pentru care sunt fabricate.49 Examinarea trăsăturilor de creion se face prin microscopie şi prin mijloace chimice. Examinat la microscop, traseul creionului apare ca un fond închis de grafit, brăzdat de numeroase striaţii argintii, care se datorează silicaţilor existenţi în caolinul din compoziţie. În examinarea cu mijloace chimice se caută determinarea prezenţei fierului, a aluminiului, a titanului, a clorurilor, etc.

48 49

Marcel Dobrilă – „Microscopia electronică” în Tratat practic de criminalistică, op.cit., pag. 495-497 Ion Mircea – op.cit., pag. 186

41

Pentru identificarea resturilor de fier, traseul lăsat de creion se tratează cu acid acetic concentrat sau acid azotic şi apoi ferocianura de potasiu. Colorările în verde albăstrui sau în albastru închis sau deschis, definesc diferite sorturi de fabricaţie. Resturile de aluminiu din trăsăturile de creion se evidenţiază cu Morin, dând o coloraţie murdară, iar resturile de titan dau cu acidul clorhidric şi cu apa oxigenată o coloraţie galbenă. Trăsăturile de creion chimic sunt evidenţiate cu acid azotic, acid sulfuric în soluţie de 50%, hipoclorit de sodiu, etc. Diferitele nuanţe de galben, verde sau albastru indică sorturi diferite de fabricaţie.50 Referitor la durabilitatea scrisului executat cu creionul, aceasta este mult mai mare decât aceea a trăsăturilor de cerneală. Prezintă însa dezavantajul de a putea fi uşor înlăturat, fără posibilitate de refacere, cu excepţia creioanelor chimice ale căror trăsături executate pe o hârtie umezită determină anumite reacţii cu hârtia, asemănătoare cernelii.

CAPITOLUL IV: STABILIREA VECHIMII ACTELOR

50

Emilian Stancu – op.cit., pag. 275

42

4.1. Observaţii preliminare Determinarea vechimii unui înscris este o problemă care se cere clasificată deseori în procesul judiciar, îndeosebi în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespunde cu data indicată pe act. De asemenea stabilirea vechimii se impune atunci când anumite părţi din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, contrar aparenţelor, multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin adăugare de text. De realitatea datei unui act depind, în totalitate sau în parte, consecinţele juridice preconizate în momentul întocmirii sale. Naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic consemnat în formă scrisă este adesea direct legată de data pe care o poartă actul, stabilirea acesteia fiind, prin urmare, de o însemnătate deosebită. Problema stabilirii datei întocmirii unui act se pune foarte rar în cazul actelor originale (doar când acestea nu sunt datate sau când data lor este ştearsă ori slab lizibilă); în schimb ea apare frecvent în cazul actelor contrafăcute. În repetate rânduri actele preexistente se alterează numai prin modificarea datei, prin transformarea sau înlăturarea cifrelor iniţiale şi scrierea în locul lor a altor cifre. De asemenea, în cazurile de fals integral, alcătuirea frauduloasă a actului presupune în mod curent antedatarea sa. Determinarea datei reale la care el a fost întocmit constituie, fără îndoială, un element de seamă în dovedirea falsului, îndeosebi în situaţiile când actul nu conţine şi alte elemente materiale pe baza cărora să se poată conchide asupra neveridicităţii sale. Stabilirea vechimii actelor este în general o chestiune dificilă, dar nu complet irezolvabilă. Este adevărat că determinarea datei absolute a actului nu este întotdeauna posibilă. Dar nu în toate situaţiile este necesară o asemenea determinare, fiind suficient să se conchidă că actul nu a fost întocmit la o anumită dată sau să se stabilească un oarecare interval în limitele căruia el putea fi întocmit. Relevanţa juridică a unei atare determinări relative este adesea egală cu aceea a unei determinări absolute.51 În literatura de specialitate s-a arătat faptul că uneori nici nu interesează data absolută, întrucât este suficient să se stabilească neconcordanţa perioadelor pentru a atrage nulitatea unui înscris.52 În cazurile de modificare a datei unui act preexistent, examinările de laborator urmăresc reconstituirea cifrelor iniţiale, relevarea lor cu diverse mijloace de laborator. Când metodele aplicate nu duc la un rezultat pozitiv, precum şi atunci când expertul este în faţa unui fals integral, se apelează la alte două genuri de investigaţii, şi anume: la determinarea schimbărilor

51 52

Dumitru Sandu - op. cit., pag. 179 Emilian Stancu – Criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 391

43

suferite de materialele de scriere în funcţie de timpul scurs de la întocmirea actului şi la constatarea anacronismelor.53 Unii autori consideră că în investigaţiile referitoare la metamorfoza materialelor de scriere se ajunge la o determinare directă a vechimii actelor, iar prin cele de depistare a anacronismelor, la una indirectă. În cele ce urmează, vom analiza modalităţile de stabilire a vechimii actelor în funcţie de modificările suferite de materialul suport al actelor şi de substanţele cu care au fost scrise acestea sub influenţa diferiţilor factori de mediu şi în funcţie de anacronismele evidenţiate.

4.2. Stabilirea vechimii actului în raport cu modificările în timp ale materialului suport şi a substanţelor de scriere Sub influenţa factorilor de mediu, a acţiunii diferiţilor agenţi fizico-chimici, materialele de scriere (hârtia şi substanţele propriu-zise de scriere) înregistrează schimbări care vor fi cu atât mai pronunţate cu cât actul este mai vechi. Gradul modificărilor pe care le suferă diferitele materiale de scriere, pe măsura scurgerii timpului nu este uniform. Ele depinde de genul fiecărui material şi de condiţiile concrete de întocmire şi de păstrare a actului. 4.2.1 Vechimea hârtiei Solicitată relativ frecvent în cadrul expertizei criminalistice a documentelor suspecte, stabilirea vechimii hârtiei a fost şi rămâne o problemă controversată, dar de perspectivă. Dacă în ce priveşte formatul unui anumit document cu sorginte de oficialitate este relativ uşor să se distingă, pe baza elementelor de anacronism ori a neconcordanţelor cu dimensiunile preconizate pentru un anumit moment, o problemă de mult mai mare complexitate este cea a stabilirii gradului de îmbătrânire a hârtiei sau mai exact, a duratei de timp scurse de la fabricarea acesteia.54 În ce priveşte actele cu vechimi excepţionale, de ordinul sutelor de ani, diferenţierea este relativ uşor de făcut, procedeele mecanice de fabricare a hârtiei fiind inventate doar în 1834 de Keller, iar tratamentele chimice fiind utilizate din 1866 şi 1884. 55 Se cunoaşte de asemenea că hârtia de paie fabricată înainte de anul 1940 era de foarte proastă calitate şi se folosea de regulă 53

Dumitru Sandu - op. cit., pag. 180 Sorin Alămoreanu – op. cit., pag. 27 55 Sorin Alămoreanu – op. cit., pag. 29 54

pentru împachetat. Hârtia din pulpă de lemn a fost obţinută după anul 1856, însă era de calitate inferioară. Abia după anul 1930 a fost obţinută hârtia Kraft, albită, de bună calitate. Materialele de umplutură din care fac parte talcul, creta, ipsosul, barita, etc., se introduc în masa de hârtie pentru umplerea golurilor dintre fibre şi pentru a-i da greutate, iar coloranţii se adaugă cu scopul de a da hârtiei o anumită culoare. Prezenţa substanţelor de umplere şi a coloranţilor se determină prin analiza microchimică şi prin reacţii asupra cenuşii obţinute prin arderea eşantionului cercetat. Rezultatele acestor analize pot ajuta la stabilirea timpului când hârtia a fost fabricată şi în funcţie de aceasta, a perioadei aproximative în care a fost întocmit actul cercetat.56 Schimbarea nuanţei de culoare a hârtiei, ca urmare a îngălbenirii pe măsura trecerii timpului, variază în funcţie de compoziţia ei şi de condiţiile de păstrare. Apariţia fenomenului de îmbătrânire relativă a hârtiei este rezultatul acţiunii conjugate a factorilor de mediu – căldură, umiditate, poluare – specifici spaţiului în care sunt păstrate documentele. De asemenea, expunerea la lumina solară sau artificială produce în timp o îmbătrânire a hârtie. Trecerea timpului produce în mod normal asupra hârtiei efecte ce se manifestă sub forma îngălbenirii progresive, a pergamentării, precum şi prin apariţia unor pete neregulate pe suprafaţă. La examinarea microscopică se observă că fibrele sunt friabile. Hârtia cu o vechime de peste 15-20 ani, la care a intervenit o uscare accentuată, are tendinţa de a se fragmenta sub formă de solzi, bucăţile având dimensiuni relativ mici şi contururi neregulate, dar predominant rotunjite, sau se fragmentează mai uşor pe liniile anterioare de pliere57. În ceea ce priveşte gradul de îngălbenire – care se poate constata prin comparare cu alte hârtii similare sau prin compararea fibrelor din stratul superior al hârtiei cu cele din stratul inferior – acesta variază în funcţie de compoziţia hârtiei şi de condiţiile de păstrare. O hârtie care conţine masă lemnoasă se va îngălbeni mult mai repede decât una care are la bază fibre de in sau bumbac 58; hârtia păstrată la loc închis, ferită de lumină şi de alţi agenţi, va avea un ritm de îngălbenire mult mai lent decât hârtia păstrată în loc deschis. Indiciul îngălbenirii precum şi altele care atestă vechimea hârtiei (fragilitatea crescută, ruperea părţilor pliante, dantelarea marginilor) nu sunt întotdeauna semnificative în privinţa vârstei actului, deoarece acesta se putea întocmi recent dar pe o hârtie veche şi uzată. Aşadar nu trebuie omisă nici posibilitatea învechirii artificiale la care recurg uneori infractorii. Când se pune, deci, problema comparării unor documente ce datează din aceeaşi perioadă de emitere, trebuie întotdeauna să se ia în considerare faptul că ele ar fi putut fi păstrate şi folosite în condiţii diferite de mediu, ceea ce va echivala neapărat cu prezenţa unor manopere dolosive asupra unui dintre ele. 56

Teodor Barbuc – „Examinarea actelor nedatate sau cu datare falsă” în Tratat practic de criminalistică, op. cit., vol. III, pag. 273 57 Sorin Alămoreanu – op. cit., pag. 28 58 Dumitru Sandu - op. cit., pag. 180

Dintre metodele de îmbătrânire artificială ale hârtie cea mai des utilizată este cea a expunerii documentului la căldură intensă, prin călcare cu un fier încins, introducerea pentru o perioadă scurtă de timp într-un cuptor încins după învelirea prealabilă cu o cârpă umedă, ori expunerea la soare un timp mai lung între două plăci de sticlă 59. Aceste metode sunt depistabile pentru că produc o îngălbenire neuniformă a documentului. În cazul introducerii în cuptor documentul se carbonizează uneori pe margini iar în zonele de pliere rectangulară rămâne deschis la culoare. Scrisul sau imprimările se estompează în mod nefiresc şi se îngălbenesc, capsele de siguranţă pot rugini, iar fotografiile de pe actele de identitate devin albicioase.60 În literatura de specialitate s-a arătat că indiferent de cât de sofisticate ar fi metodele folosite pentru stabilirea vechimii hârtie (activare de neutroni, spectrometria de masă ori microscopia electronică Auger) există totuşi marje de eroare care trebuie avute în vedere. Cu ocazia analizării hârtiei se studiază şi filigranul urmărindu-se forma şi felul cum a fost realizat, elementele care, de asemenea, pot conduce la stabilirea perioadei când a fost fabricată.61 După cum am precizat, stabilirea vechimii actelor care datează de zeci sau sute de ani se realizează relativ uşor, probleme apărând în situaţia în care se impune stabilirea vechimii unui act relativ recent (perioadă de 1 an, 2, 3 sau 5-7 ani). În ambele situaţii trebuie procedat cu cea mai mare rezervă în formularea concluziilor, atât datorită lipsei unor tehnici adecvat şi de precizie, cât şi datorită acţiunii diferite pe care trecerea timpului, condiţiile de mediu şi modul de utilizare îl pot avea asupra hârtiei diferitelor documente. O concluzie eronată este mai dăunătoare aflării adevărului decât o concluzie de imposibilitate a determinării unui anumit parametru, în speţă a vechimii actului. 4.2.2 Vechimea substanţelor de scriere Acestui aspect al examinării criminalistice a documentelor suspecte trebuie să i se acorde o atenţie deosebită, pornind de la constatarea că în acest domeniu s-au făcut şi se fac în continuare poate cele mai ample şi semnificative cercetări. Adeseori, stabilirea vechimii substanţei de scriere este determinată pentru rezultatul cercetării, documentul putând fi realizat pe o hârtie cu o vechime mare, care ar corespunde vechimii afirmate, datei prezumate de redactare, dar având de fapt conţinutul alterat, sau fiind un act nou, „plăsmuit” sub aspectul vechimii. Primele aspecte ce trebuie avute în vedere când se pune problema stabilirii vechimii unei substanţe cu care a fost scris sau imprimat un anumit document sunt cele legate de însuşi tipul 59

Sorin Alămoreanu – op. cit., pag. 29 idem 61 Teodor Barbuc – op. cit., pag. 273 60

materialului respectiv: cerneală, tuş, pastă de scris, grafit, indigo, carbon, etc. După ce s-a ajuns la o identificare certă în acest sens se va verifica posibilitatea existenţei acesteia la momentul afirmat al redactării actului. De exemplu, un act din anul 1935 pe care semnăturile sau chiar textul sunt scrise cu un stilou cu bilă (pix) cu pastă de scris. Aceasta ridică suspiciuni, întrucât pixul a fost comercializat pentru prima dată în 1938 în Statele Unite, la 5 noiembrie la magazinul Reynold´s.62 Apare deci ca o inadvertenţă prezenţa sa pe un act emis prezumtiv anterior acestei date. De asemenea mai trebuie menţionat faptul că creionul simplu de grafit, creioanele colorate, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative, nu prezintă metamorfoze notabile de natură să furnizeze elemente asupra vârstei lor.63 Celelalte materiale de scriere, îndeosebi cernelurile, oferă o serie de indicii de constatare a vechimii actelor. Ele sunt susceptibile de transformări odată cu trecerea timpului, dar trebuie reţinut că aceste transformări depind şi de alţi factori, de care urmează să se ţină seama la aprecierea datei întocmiri actului. Ca elemente constatabile, de natură să ofere informaţii asupra timpului de când cerneala este aplicată pe hârtie, se pot nota: nuanţa de culoare, solubilitatea, gradul de copiabilitate, viteza de reacţie şi migrarea clorurilor sau sulfaţilor în stratul hârtiei.64 Nuanţa de culoare . Trecerea timpului, influenţa luminii, a umidităţii, a oxigenului şi a altor agenţi fizici şi chimici aflaţi în mediul înconjurător şi în hârtie, produc o modificare a nuanţei de culoare iniţială a cernelii, ca urmare a procesului de oxidare. Astfel, de exemplu, la început cerneala ferogalică are culoare gri deschis, apoi gri închis şi neagră (ionii feroşi se transformă în ioni ferici şi se formează tanaţii de fier). 65 După o perioadă mai îndelungată capătă culoarea maro şi mai târziu galbenă. Cerneala de băcan are la început nuanţa verde care, treptat, devine neagră. Cerneala cu alizarină este la început de culoare albastru deschi, după care se înnegreşte şi apoi se îngălbeneşte. Procesul de înnegrire a cernelurilor menţionate are lor între 1 şi 2 ani, nuanţa închisă păstrându-se astfel timp de 6-10 ani. Cernelurile pe bază de coloranţi organici sunt mai puţin constante sub acţiunea luminii. După un timp ele devin palide şi apoi se pot chiar decolora. Gradul de oxidare şi deci, modificare a nuanţei de culoare este în funcţie şi de condiţiile de păstrare a actului, care trebuie cunoscute în prealabil de către specialist. Urmează să se aibă în vedere şi faptul că nerespectarea întocmai a procesului tehnologic de fabricare a cernelii, în particular a proporţiilor principalilor ingredienţi, duce la oxidarea prematură acesteia. Nuanţa de culoare depinde şi de existenţa unor impurităţi în cerneală, de tipul peniţei cu care s-a scris, de capacitatea de absorbţie a hârtiei şi de componenţii acesteia care, intrând în reacţie cu cei ai cernelii pot accelera sau încetini gradul de oxidare, etc. În orice caz modificarea nuanţei de 62

Sorin Alămoreanu – op. cit., pag. 31 Teodor Barbuc – op. cit., pag. 278 64 Dumitru Sandu - op. cit., pag. 181 65 Dumitru Sandu - op. cit., pag. 186 63

culoare a cernelii nu trebuie ignorată atunci când se cere să se constate vechimea actului. Proporţia modificării nuanţei de culoare la anumite intervale de timp poate fi cunoscută dinainte pe cale experimentală. Specialistului îi revine sarcina de a obţine, prin cercetări pe diferite tipuri de cerneală şi de hârtie şi în condiţii variabile de păstrare ale acestora, datele comparabile cu cazurile concrete ce i se pun spre rezolvare. Se recomandă ca aprecierea nuanţei de culoare a cernelii să nu se facă cu ochiul liber, ci prin aplicarea metodelor obiective de determinare a lungimii undei electromagnetice (colorimetrie, fotometrie, spectroscopie).66 Solubilitatea. În principiu, cerneala mai veche se dizolvă mai greu decât cea proaspătă. La cernelurile care au în compoziţia lor fier proba se face cu soluţie de acid oxalic sau cu soluţie diluată de acid clorhidric. Gradul de solubilitate este şi el influenţat de diverşi factori, care ţin de compoziţia cernelii şi de modul de păstrare a actului. Luarea lor în considerare este absolut necesară. S-a dovedit însă că metoda respectivă este mai puţin eficace decât alte metode, deoarece solubilitatea nu variază atât de net de la o perioadă la alta, încât să se poată determina limite precise ale gradului şi timpului de dizolvare în diferite soluţii. Gradul de copiabilitate. Contactul trăsăturilor de cerneală cu o hârtie foarte netedă din celuloză pur, peste care se aşează o hârtie de filtru umectată cu un solvent corespunzător – apă, alcool, acetonă, etc. - sau contactul cu partea gelatinată a hârtiei fotografice, după ce a fost eliberată de halogenura de argint,67relevă o aderenţă mai mare ori mai mică, în raport cu vechimea hârtiei. Gradul de copiabilitate, descreşte pe măsura scurgerii timpului, dar trebuie avut în vedere că ele poate fi influenţat şi de alţi factori. Se impune şi aici crearea unei colecţii de mostre obţinute experimental cu diferite tipuri de cerneală şi în condiţii cât mai variate de păstrare a hârtiei scrise. Pornind de la acelaşi principiu al capacităţii de copiere, H. Klaner propune un procedeu de stabilire a vechimii scrisului executat cu stiloul cu bilă, care constă în aplicarea peste trăsăturile de pastă a unui strat de grafit şi ridicarea apoi a acestuia cu ajutorul unei pelicule folio, utilizată pentru fixarea urmelor papilare. Pasta proaspătă va reţine mai mult grafit decât o pastă mai veche. Cantitatea reţinută poate fi înregistrată şi cu ajutorul fotografiei pe bază de radiaţii infraroşii cunoscut fiind că acestea nu penetrează grafitul. Autorul menţionează însă că prin această metodă se poate determina doar dacă scrisul cu pastă este foarte recent de o zi-două, sau mai vechi de două zile, ceea ce denotă că limitele de aplicare ale acestei metode sunt restrânse. Viteza de reacţie. Vechimea aproximativă a scrisului se poate aprecia şi după viteza de reacţie a cernelii tratate cu diverşi reactivi chimici. Cerneala mai veche va avea o reacţie mai 66 67

Dumitru Sandu – Falsul în acte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, pag. 184 Teodor Barbuc – op. cit., pag. 274

întârziată decât una proaspătă, aplicată recent, prin scriere pe hârtie. Observarea reacţiei are loc sub lupă sau microscop, rapiditatea cu care ea se desfăşoară putându-se cronometra. Este indicat să se folosească reactivi chimici incolori şi care acţionează încet, pentru a se facilita urmărirea proceselor de transformare ce au loc. de obicei se întrebuinţează alcoolul, acetona, tirebentina, soluţia de 5%acid oxalic, soluţia de 1% hidrosulfit de sodiu, soluţia de 5%substanţă alcalină amestecată – în părţi egale – cu 3% apă oxigenată68. Migrarea clorurilor şi sulfaţilor. Cernelurile conţin într-o cantitate mai mare sau mai mică, săruri clorice şi sulfurice. Acestea sunt localizate la început numai în trăsătura de cerneală aplicată pe hârtie în momentul scrierii. Mai apoi ele depăşesc limitele trăsăturii de cerneală, migrând în hârtie, lateral şi în profunzime. S-a constatat că această difuzie se produce în timp, fapt reţinut de specialişti pentru aprecierea vechimii scrisului. Astfel, s-a arătat că migrarea clorurilor începe aproape imediat după depunerea cernelii pe hârtie şi se termină în 18-24 luni. Migrarea sulfaţilor este mai lentă: ea se poate constata după aproximativ 10 ani de la data scrierii, terminându-se după circa 20 ani.69 Imaginea migrării se pune în evidenţă cu ajutorul reactivilor chimici. Aprecierea vechimii cernelii se face prin luarea în considerare a lăţimii urmei de clor sau sulf, mai precis a distanţei parcurse de sărurile clorice sau sulfurice de la trăsătura iniţială de cerneală, precum şi a nuanţei intensităţii de culoare a urmei. Experimental s-a constatat, de exemplu, că imaginea clorică a unui scris vechi de o săptămână este intensiv colorată şi nu depăşeşte cu mult lăţimea trăsăturii de cerneală neprelucrată. Imaginea clorică a unui scris cu o vechime de două luni este mai palidă şi de două ori mai groasă decât trăsăturile de cerneală neprelucrată. După trei luni, ea este de aproximativ trei ori mai groasă. La aproximativ un an după data scrierii, apare numai o pată palidă întinsă. Autorii metodei , precum şi alţi cercetători, au făcut experimentări şi au obţinut unele rezultate cu cerneluri ferogalice. Se ştie însă că aria de răspândire a acestora este tot mai redusă, ele fiind înlocuite treptat cu cerneluri fabricate pe bază de coloranţi organici, în compoziţia cărora sărurile sulfurice sunt aproape inexistente, iar cele clorice se află în cantităţi relativ reduse. S-a constatat în acelaşi timp, că această metodă nu dă întotdeauna rezultate certe, nici chiar atunci când se examinează cernelurile ferogalice. Şi aceasta nu pentru că principiul pe care se bazează metoda ar prezenta lacune, ci datorită factorilor interni şi externi care influenţează asupra migrării în hârtie a ionilor de clor şi sulf. Gradul de difuziune nu depinde numai de timp, dar şi de natura cernelii, a hârtiei şi mai ales de condiţiile de conservare a scrisului. Migrarea 68 69

Dumitru Sandu - op. cit., pag. 183 Dumitru Sandu - op. cit., pag. 183

clorurilor este influenţată de cantitatea absolută sau relativă a acidului clorhidric din cerneală şi de existenţa clorului în hârtie, care va întârzia difuzia. 70 Pe de altă parte, umiditatea şi căldura grăbesc procesul de difuziune. Deşi este dificil să se ia în considerare multitudinea factorilor care influenţează asupra migrării clorurilor şi sulfurilor din cerneală în stratul de hârtie, metoda analizată nu trebuie complet abandonată, întrucât se pot obţine informaţii utile în privinţa vechimii scrisurilor executate cu cerneală. În ceea ce priveşte examinarea actelor dactilografiate, stabilirea faptului că diferite părţi ale actului au fost scrise în întregime la aceeaşi maşină sau la maşini diferite este, uneori, extrem de necesară. Chiar dacă diferitele părţi au fost scrise al aceeaşi maşină, dar în perioade diferite, tot are importanţă. Este posibil ca unele adăugiri să fie făcute în vederea corectării unor greşeli sau întregirii înţelesului textului, lucru ce se impune oricum a fi verificat. În acest scop, ori de câte ori trebuie cercetat un text dactilografiat, actul trebuie verificat până la capăt, pentru a se stabili dacă literele prezintă aceleaşi caracteristici individuale. Deosebirile de marcă şi de model ale maşinilor la care s-au făcut adăugirile sau intercalările de text sunt reflectate de pasul mecanismului principal, mărimea distanţei între rânduri, forma şi particularităţile individuale ale literelor, neconcordanţa pe orizontală şi pe verticală a textului intercalat, etc. In aceste situaţii trebuie să se stabilească dacă, la data indicată în act, exista marca sau modelul maşinii de scris respective. Se ştie că mecanismele şi piesele maşinilor de scris se dereglează şi se uzează în cursul exploatării lor. Momentul apariţiei defecţiunilor şi timpul cât au durat acestea se constată prin analiza actelor dactilografiate în perioada când se presupune că s-a întocmit actul în litigiu. Constatarea unor neconcordanţe evidente atestă irealitatea datei inserate în actul supus examinării. Acest lucru, prin studiul actului sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, poate fi pus în evidenţă de deosebirile de culoare ale panglicii şi indigoului71.

4.3. Anacronismele Datarea falsă a actului se pune adesea în evidenţă prin constatarea anacronismelor. Prin anacronism se înţelege orice neconcordanţă între data pe care se pretinde că o are documentul şi vechimea reală a înscrisului.72

70

71

Dumitru Sandu - op. cit., pag. 185

Teodor Barbuc – op. cit., pag. 276 Emilian Stancu – Investigarea ştiinţifică a infracţiunii, vol. I,Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1988, pag. 286 72

Acestea pot fi relevante pe numeroase elemente cum ar fi: hârtie, materialul de scriere, instrumentul scriptural folosit, ortografia, evoluţia şi aspectul scrisului, conţinutul actului, caracterele dactilografiate, impresiunea de ştampilă, timbrul aflat pe act , etc. Analiza chimică a hârtie evidenţiază uneori faptul că fibra respectivă sau alţi constituenţi nu se foloseau la dat pe care o poartă actul. De asemenea, se poate constata aplicarea unor tehnici de fabricaţie sau procedee de finisare necunoscute la data indicată pe act. Astfel, o îmbunătăţire a hârtiei datând din perioada postbelică a constat în introducerea unei mici cantităţi de material fluorescent incolor, care măreşte gradul de albire a acesteia. Prezenţa materialului respectiv într-o hârtie pe care este scris un act datat înainte de 1945 va constitui un anacronism. Formatul hârtiei de scris diferă de la o perioadă la alta, şi deci s-ar putea observa că hârtia cu dimensiunile celei pe care s-a întocmit actul suspect de fals nu exista la data inserată în el. Filigranele din hârtie (care indică marca sau emblema fabricii, tipul hârtiei, anual punerii în circuitul comercial, etc.) constituie indicii preţioase pentru demonstrarea faptului că actul nu putea fi întocmit la data pe care o poartă. Se iau în calcul în acest scop, forma şi conţinutul filigranului, precum şi procedeul tehnic de formare a acestuia în startul de hârtie. Un element similar ce se poate lua în considerare îl constituie timbrul sec. Materialul de scriere sau instrumentul scriptural folosit la întocmirea actului supus examinării putea să nu fi fost fabricat la data pe care acesta o poartă, cum ar fi de exemplu un act scris cu stilou cu bilă şi datat înainte de anul 1943, pentru că respectivul produs s-a comercializat pentru prima oară în străinătate, în anul menţionat, iar la noi în ţară a apărut şi mai târziu.73 Frecvente sunt anacronismele dintre data actului şi conţinutul său, în sensul că faptele ş i împrejurările cuprinse în act nu avuseseră loc sau ele nu putea fi cunoscute la pretinsa dată a actului. Relevantă în acest caz este o chitanţă contract datată 15 octombrie 1942 care conţinea menţiunile „raionul”, „regiunea”, „sovrom”, despre care nu se putea vorbi într-un act sub semnătură privată în anul 1942, deoarece pe atunci nu existau sovromuri, iar România nu era împărţită în raioane şi regiuni.74 Un alt criteriu de apreciere asupra datei întocmirii unui act este scrisul, gradul său de evoluţie, modul de executare, stilul scrierii, folosirea unei anumite ortografii, etc. Importante elemente de determinare relativă a datei întocmirii actelor le pot oferi şi textele dactilografiate. Impresiunile de ştampilă şi parafele de pe un act sunt de natură să furnizeze două genuri de informaţii asupra perioadei întocmirii sale: unele se referă la momentul confecţionării lor, putându-se stabili că nu existau la data prevăzută pe act; altele se referă la diferite defecţiuni ce apar în decursul timpului datorită uzurii ştampilei, putându-se stabili 8prin analize comparative 73 74

Camil Suciu – op. cit., pag. 193 Dumitru Sandu – op. cit., pag. 188

cu impresiuni ale aceleiaşi ştampile, de pe alte acte) perioada de timp în care asemenea defecţiuni au apărut.75 Nu mai puţin importante ca sursă de determinare a vechimii actului, sunt timbrele şi mărcile, în funcţie de data emiterii şi de timpul cât s-au aflat în circulaţie, ele pot furniza preţioase indicii asupra posibilităţii sau imposibilităţii întocmirii actului la data inserată în el. existenţa pe un act a unor timbre sau mărci ce încă nu fuseseră emise la data pe care o poartă acel act, constituie o dovadă peremtorie a fictivităţii sale. La stabilirea vechimii unui act care cuprinde multe pagini se pot lua în considerare, pe lângă elementele prezentate mai sus, procedeul de legare, tipul capselor, al clamelor, sistemul de perforare, fiecare dintre acestea însemnând dovezi de contrafacere în cazul în care se constată că nu erau încă utilizate la data trecută în acel act. Valoarea potenţială a oricăruia dintre criteriile menţionate se poate fructifica numai dacă expertul criminalist se află în posesia unor colecţii cât mai complete de hârtie, de instrumente scripturale, de texte dactilografiate, de ştampile, de timbre, etc., cunoscând în acelaşi timp datele când ele au apărut sau au încetat să mai fie fabricate ori emise. Sunt necesare informaţii foarte exacte asupra omologării unui sau altuia dintre produsele ori piesele care interesează, asupra elementelor componente ale fiecăreia, asupra tehnologiei de fabricaţie şi a modificărilor intervenite în decursul timpului. Fără mostre de comparaţie şi fără date informative corespunzătoare, cu greu se pot pune în valoare elementele oferite de materialele utilizate la întocmirea unui act. Chiar şi anacronismele relevate de conţinutul textului necesită cunoaşterea unor date preliminare, care se completează – de la caz la caz – cu informaţii concrete privitoare la speţa analizată.

75

Dumitru Sandu – op. cit., pag. 189

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

CAPITOLUL V: CERCETAREA TEXTELOR DACTILOGRAFIATE Odată cu diversificarea şi răspândirea maşinilor de scris a apărut şi examinarea documentelor dactilografiate. De la maşinile de scris greoaie, masive s-a ajuns la fabricarea unor tipuri silenţioase, portabile, acţionate electric, cu trunchiuri de litere pe pârghii sau cu capuri sferice, cu benzi de mai multe culori, cu memorie electronică. S-a impus, deci, încă de la examinarea primelor acte dactilografiate, nevoia unor delimitări ale maşinilor de scris după marcă, tip, model, claviatură, etc. în acelaşi timp prezintă importanţă nu numai maşina de scris ci şi persoana care o foloseşte. Stabilindu-se maşina la care a fost multiplicat documentul, nu întotdeauna se poate afla cine l-a dactilografiat. Aşadar, problemele pe care le ridică cercetarea textelor dactilografiate sunt: stabilirea mărcii şi identificarea maşinii, a datei când s-a scris textul (respectiv stabilirea vechimii actului studiat), dacă a fost scris la o maşină sau mai multe, dacă unele părţi s-au introdus ulterior şi identificarea persoanei dactilografului.

5.1. Determinarea generică a maşinii de scris O maşină de scris poate fi identificată după urmele lăsate pe documentul dactilografiat datorită atât unor defecţiuni produse în procesul de fabricaţie cât şi uzurii în timp. Se mai pot efectua şi expertize care au ca obiect identificarea maşinilor de scris după reprezentarea sonoră a zgomotului.76 Zgomotul produs de activitatea de dactilografiere capătă valenţe individuale generate de particularităţile proprii construcţiei fiecărui tip, mărci şi serii de maşini de scris, defecţiunilor acestora şi modului cum fiecare persoană scrie la maşină. Fundamentarea ştiinţifică a metodei de expertiză fenocriminalistică a maşinilor de scris se bazează pe principiul potrivit căruia este imposibilă construirea de două maşini de scris identice, chiar de către aceeaşi fabrică şi pe aceeaşi bandă de fabricaţie, existând mici diferenţe de construcţie, proprii fiecărei serii în parte, cu corespondenţe acustice caracteristice, ce pot fi descoperite în reprezentarea sonoră a zgomotului produs în timpul dactilografierii şi marcate pe sonograme.

76

Ion Anghelescu, Vicenţiu Stanciu – „Expertiza scrisului dactilografiat şi a celui de tipar” în Tratat practic de criminalistică, vol. III, pag. 329

Aceste caracteristici acustice sunt şi mai mult individualizate de unele defecţiuni căpătate în procesul de folosire, de unele reparaţii şi de particularităţile de dactilografiere ale fiecărei persoane în parte, putând, uneori, conduce chiar la identificarea acesteia.77 La stabilirea mărcii se va ţine seama de caracterul literelor, semnele claviaturii, pasul, distanţa dintre rânduri, distanţa dintre baza majusculei şi cea superioară a minusculei pe postamentul literei, elementele „neimprimabile” de pe postamentul literei. Aceste elemente se pot întâlni la toate maşinile de aceeaşi marcă şi unele din ele chiar la mărci diferite.78 Elementele caracteristice menţionate mai sus servesc numai la identificarea generică a maşinilor de scris, ele putându-se întâlni la toate maşinile de scris de acelaşi model sau tip de fabricaţie şi uneori, chiar la mai multe modele. Identificarea generică a maşinii de scris cu care sa bătut textul, deşi nu poate constitui scopul ultim al unei identificări, prezintă totuşi avantajul de a elimina cercul maşinilor de scris presupuse că puteau fi folosite şi formează astfel prima treaptă spre o identificare individuală.79 a) Caracterele literelor prezintă forme foarte variate la modelele mai vechi de maşini de scris şi forme mai unitare la modelele noi. Prin caracterele literelor şi ale cifrelor se înţelege: talpa, mărimea, conturul sau forma lor generală.80 Caracterele de litere mai frecvent întâlnite la maşinile de scris folosite la noi în ţară sunt: tipul roman, italic, capital, pica, elit, etc, în mărimi şi varietăţi diferite. Tipul caracterelor reprezintă dimensiunea şi configuraţia semnelor şi literelor. Dimensiunea reprezintă înălţimea şi lăţimea caracterelor. Orice semn (caracter) al unei maşini de scris are o anumită înălţime, indiferent că este minusculă sau majusculă, lăţimea diferind de la caracter la caracter în funcţie de numărul componentelor formative. Pentru stabilirea dimensiunii caracterelor, se măsoară câteva litere omonime şi în porţiuni (rânduri) diferite ale textului, făcându-se apoi media aritmetică.81 Exactitatea dimensiunilor semnelor este influenţată de : calitatea benzii de maşină (cantitatea de colorant, uzura benzii), puterea de lovire pe taste, gradul de uzură a sulului maşinii, textul cercetat reprezentând primul exemplar ori o copie. Configuraţia semnelor se manifestă prin desenul, curbele şi detaliile literelor, dispunerea elementelor formative, prezenţa sau absenţa diferitelor caracteristici pe literă (ghirlande, picioare la majuscule).

77

Ion Anghelescu, Vicenţiu Stanciu – op. cit., pag. 330 Matei Basarab –Criminalistică, Litografia Universităţii Babeş-Boliay, Cluj-Napoca, 1969, pag. 181 79 Camil Suciu – op. cit., pag. 293 80 Ion Mircea – op. cit., pag. 193 81 Vicenţiu Stanciu, Ion Viscol, Dionid Perciun – „ Examinarea scrisului dactilografiat” în Tratat practic de criminalistică, op. cit., vol.III, pag. 334 78

54

Relevarea configuraţiei caracterelor, chiar între cele omonime, se face în cadrul metodei vizuale cu ajutorul unei plăcuţe transparente pe care sunt trasate fin linii strict verticale şi orizontale. După aceste linii se poate aprecia gradul de abatere a trăsăturilor semnelor pe verticală şi orizontală, iar pentru măsurarea unghiurilor înclinării trăsăturilor se foloseşte raportorul.82 b) După variaţia semnelor cuprinse în claviatura unei maşini de scris, deosebim maşini cu claviaturi restrânse - cum sunt cele portabile - şi maşini cu claviaturi complete, dintre care unele cu claviaturi speciale – cum sunt modelele de birou. Deosebirea în numărul tastelor este în funcţie de prezenţa sau lipsa semnelor suplimentare: %, &, $, £ şi altele. Existenţa unui anume semn în actul examinat şi inexistenţa lui pe claviatura aflată în cercetare constituie un justificat temei de excludere a maşinii din sfera cercetărilor. Pe lângă aceste variaţii, mai mult cantitative, întâlnim o variaţie a semnelor după limba pentru care maşina de scris a fost destinată sau adaptată ulterior. c) Repartiţia semnelor în cuprinsul claviaturii unei maşini de scris este făcută în raport cu frecvenţa caracterelor mai des folosite într-o anumită limbă sau după o frecvenţă generală stabilită pentru mai multe limbi, aşezând semnele mai frecvente în poziţiile cele mai la îndemână. d) Pasul maşinii de scris reprezintă distanţa de deplasare a carului maşinii de scris, de la dreapta la stânga, atunci când se apasă pe una din tastele cu caractere sau pe bara de spaţiere. În text, spaţiul se manifestă prin distanţa între axele medii a două semne alăturate din acelaşi cuvânt şi bătute fără interval. În funcţie de numărul semnelor bătute, fără interval pe distanţa de un inch (= unitate de măsură engleză egală cu 25,4 mm), se deosebesc: -

maşini cu pasul mare (sub 8 semne);

-

maşini cu pasul mijlociu (9-10 semne);

-

maşini cu pasul mic (11-15 semne);

-

maşini cu pasul foarte mic (peste 16 semne).83

Pasul mecanismului principal se determină măsurându-se distanţa dintre punctele începutului a două litere omonime între care se găsesc 20-30 de semne. Se socotesc şi intervalele între cuvinte egale cu unul sau mai multe semne (în funcţie de mărimea intervalului). În general toate maşinile de fabricaţie americană şi o parte din cele englezeşti au dispozitive de reglare şi, în consecinţă, literele şi spaţierea între ele se bazează pe sistemul inch, în timp ce maşinile fabricate în alte ţări, inclusiv cele europene, au spaţierea literelor bazată pe 82

Vicenţiu Stanciu, Ion Viscol, Dionid Perciun – „Examinarea scrisului dactilografiat” în Tratat practic de criminalistică, op. cit., vol.III, pag. 334 83

Matei Basarab – op. cit., pag. 198-200

55

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

sistemul metric. Grupul de semne se măsoară cu rigla sau scala gradată la precizia ± 0,5 mm (operaţia se repetă pentru eliminarea eventualelor erori).84 Măsurarea distanţei între semne se efectuează, de asemenea, repetat şi pe diferite rânduri ale textului, făcându-se apoi media aritmetică. În cazurile în care limitele semnelor nu sunt clare, se măsoară distanţa între axele verticale ale literelor. Deosebit de exacte sunt măsurătorile care aleg literele cu o bătaie verticală bine conturată. Spaţierea literelor de-a lungul rândului este dirijată de regulator, respectiv de acel mecanism care guvernează mişcarea carului. Dacă regulatorul este defect sau arcul de acţionare este slab, apar îngrămădiri sau iregularităţi în spaţiere. În consecinţă, se impune ca la măsurători să fie urmărite asemenea imperfecţiuni. Mărcile de maşini mai noi, spre deosebire de celelalte tipuri mai vechi prezintă un contur clar, cu un spaţiu proporţionat precis, în funcţie de felul literei sau semnului şi, deci, nu se mai poate vorbi de pasul maşinii. e) Distanţa dintre rândurile unui text bătut la maşina de scris constituie un element caracteristic pentru fiecare tip de maşină pentru că este dat prin însuşi sistemul ei de fabricaţie. 85 Mărimea intervalelor între rânduri este asigurată de un mecanism denumit „dispozitiv cu clinchetă”, fixat pe sulul în jurul căruia rulează hârtia. Gradul de rotaţie al sulului este prestabilit, astfel încât derularea hârtiei la terminarea unui rând este determinată de un „dinte” al dispozitivului. Eventualele reparaţii efectuate mecanismului de scris pot schimba dimensiunile unghiului de rotire. De asemenea, şi numărul de exemplare poate modifica diametrul sulului şi, implicit, mărimea unghiului de rotire. Neregularităţi în spaţiere apar şi atunci când mecanismul cu clinchet nu funcţionează, iar sulul este rotit cu mâna. Compararea distanţei dintre rândurile a două texte bătute la maşina de scris se face suprapunând în transparenţă cele două texte examinate, pornind de la suprapunerea exactă a celor rouă rânduri din partea de sus a paginii şi urmărind apoi felul în care se situează celelalte rânduri unele faţă de celelalte, până în dreptul rândurilor din partea de jos a paginii. Dacă distanţa dintre rândurile celor două texte examinate este aceeaşi, rândurile rămân suprapuse pe întreaga suprafaţă a paginii, dacă însă există diferenţieri cât de mici, prin însumarea acestora vom obţine , în partea de jos a paginii, diferenţierea categorică a rândurilor. Stabilirea acestor diferenţieri de distanţare a rândurilor se poate face şi prin fotografia comparativă de suprapunere.86

84

Vicenţiu Stanciu, Ion Viscol, Dionid Perciun – op. cit., pag. 332 Camil Suciu – op. cit., pag 293 86 Camil Suciu – op. cit., pag 295 85

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

În vederea examenului comparativ al caracteristicilor maşinii de scris cu care s-a bătut textul cercetat şi al caracteristicilor maşinilor presupuse că au servit la întocmirea acelui text, piesele de comparaţie se iau în felul următor: - dacă maşinile presupuse că au servit la întocmirea textului cercetat sunt disponibile, se bate la fiecare din ele câte un text asemănător, cu acelaşi conţinut, formă a rândurilor, spaţii libere, ştersături şi pe acelaşi sort de hârtie; - dacă maşinile presupuse că au servit la baterea textului nu sunt disponibile se vor căuta mai multe texte bătute în mod cert la aceste maşini, cu aproximativ aceleaşi grupări de litere şi aranjare în pagină. Examenul comparativ al elementelor caracteristice se efectuează atât asupra originalelor, cât mai ales asupra fotogramelor executate de pe acestea .

5.2. Determinarea individuală a maşinii de scris După identificarea generică a maşinii de scris şi stabilirea modelului şi tipului de fabricaţie, se trece la examinarea formelor specifice de uzură în vederea identificării individuale a maşinii de scris folosite. Ca elemente specifice de uzură sunt socotite deformările literelor, devierea orizontală sau verticală de la poziţia lor normală, defectele şi urmele specifice lăsate de panglica maşinii şi imprimarea impurităţilor cuprinse în corpul literelor. Elementele de uzură menţionate mai sus se socotesc ca atare numai dacă se repetă în mod constant, căci neimprimarea completă a unei litere sau devierea ei pe orizontală sau verticală se poate datora şi unei bătăi greşite a clapei sau unei defecţiuni a cilindrului. Literele maşinilor de scris sunt confecţionate în serie, prin ştanţare şi riguros controlate sub lupă înainte de a fi puse în folosinţă, astfel că micile deosebiri provocate prin fabricaţie nu pot fi sesizate în textul imprimat. Dar, prin folosirea maşinii de scris, prin repetata curăţire a literelor, prin baterea greşită a clapelor, etc., cu timpul, o parte din corpul literelor se uzează determinând imprimarea mai ştearsă sau deloc a acelor părţi ale literei. Aceste elemente de uzură apar sub forma unor întreruperi în linia ovalului la minusculele şi majusculele literelor „o”, „p”, „b”, în lipsa unei părţi din piciorul literelor „u”, „m”, „n”, „p”, „h”, etc.87 Altă caracteristică de uzură care ajută la identificarea individuală a unei maşini de scris constă în devierea literelor de la alinierea orizontală în cuprinsul rândului, prin plasarea lui mai sus sau mai jos, sau în devierea spre stânga sau spre dreapta, faţă de poziţia simetrică pe care trebuie să o ocupe. Aceste devieri se produc fie datorită jocului ciocănaşelor care nu sunt suficient de strânse, fie datorită deformării suferite în urma ciocnirii lor prin batere simultană. 87

Ion Mircea – op. cit., pag. 213

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

De cele mai multe ori devierile mai mici nu se observă cu ochiul liber decât la o examinare foarte atentă, în mod obişnuit fiind foarte evidente numai devierile foarte pronunţate. Pentru a putea examina toate devierile orizontale şi laterale prin imprimarea literelor unei maşini de scris se folosesc următoarele metode:88 a) Pentru scoaterea în evidenţă a devierilor de la alinierea orizontală, textul cercetat se fotografiază, mărindu-se de mai multe ori, apoi se caută limitele de jos ale unei litere întâlnite mai frecvent în cuprinsul rândului şi se unesc printr-o linie trasă în roşu, faţă de care se vor aprecia cele mai mici devieri de la orizontală. b) Pentru examinarea devierilor laterale, în cazurile în care acestea sunt prea mici pentru a putea fi observate cu ochiul liber, se cercetează, pe rând, poziţia fiecărei litere în grupări variate, pentru a putea constata dacă în toate cazurile se păstrează aceleaşi raporturi de distanţă. Dacă se are la dispoziţie maşina de scris presupusă că a servit la baterea textului cercetat, fiecare literă bănuită că ar prezenta o deviere laterală, se încadrează rând pe rând între alte două litere, pentru a stabili dacă devierea într-o anumită parte este reală sau numai aparentă, determinată de un complex de împrejurări, dintre care cele mai frecvente se datorează unei tastări greşite a clapelor. Devierea laterală a unei litere poate să treacă neobservată datorită deplasării laterale foarte mici, fie datorită poziţiei relative a literei învecinate, care, dacă este şi ea deviată în acelaşi sens, restabileşte în aparenţă distanţa normală. Tot astfel, o deviere poate să fie numai aparentă datorită poziţiei nepotrivite a literei învecinate. Controlul devierilor laterale prin gruparea de litere se face în felul următor: să presupunem că dorim să verificăm de exemplu 89 poziţia literei „o” în cadrul unei anumite claviaturi. Mai întâi se va bate această literă aşa cum o găsim grupată în textul cercetat, repetând fiecare grupare de mai multe ori pentru a evita devierile provocate întâmplător de o plasare greşită a ciocănaşului, apoi se încadrează aceeaşi literă într-o serie de litere luate în ordine alfabetică. Astfel, dacă litera „o” din textul cercetat o întâlnim în grupul de litere formând cuvintele „organizare”, „sorturi”, „deosebit”, se vor bate fiecare din aceste cuvinte de câteva ori la rând, apoi se va încadra litera „o” într-o serie de alte litere luate în ordinea alfabetică, ca: „aoa”, „bob”, „coc”, „dod”, „eoe”, etc. se observă o serie de elemente caracteristice de uzură, ca devierea laterală a minusculelor „o”, „c”, „t” şi devierea verticală a literelor „î”, „a” şi „e”. Alături de devierile literelor menţionate mai sus se observă urmele panglicii de maşină reproducând caracteristicile ţesutului. În legătură cu valoarea identificatorie a devierilor literelor maşinilor de scris, trebuie să menţionăm că unii infractori, cunoscând posibilităţile de identificare a maşinilor după aceste 88 89

Camil Suciu – op. cit., pag. 295 Camil Suciu – op. cit., pag. 295

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

elemente caracteristice, provoacă intenţionat devierea verticală a literelor, prin strângerea arcurilor unora dintre ciocănaşe pe care le readuc în starea anterioară după folosirea maşinii de scris. În unele cazuri pot servi ca elemente caracteristice pentru identificarea individuală a maşinii de scris urmele lăsate pe hârtia pe care s-a scris de panglica maşinii sau de corpurile străine cu care sunt încărcate literele. Caracteristicile prezentate de panglica maşinii se datorează culorii sau compoziţiei diferite a cernelii folosite, gradul diferit de îmbibare cu cerneală a panglicii, materialul şi caracteristicile ţesăturii, gradul de uzură a acesteia, etc.. Cernelurile de maşină se deosebesc după culoare şi compoziţia chimică. În categoria diferenţelor de cerneală se încadrează şi deosebirea între panglicile unicolore şi bicolore, deoarece în cazul celor din urmă, unele litere îndeosebi majuscule, primesc o uşoară dungă din partea colorată care nu se foloseşte ori de câte ori levierul spaţiilor albe sau clapele literelor nu au fost bătute regulamentar. Astfel, între o maşină de scris înzestrată cu o panglică neagră unicoloră şi o maşină de scris cu o panglică bicoloră – negru şi roşu – dar la care nu s-a folosit în timpul scrierii decât partea cu cerneală neagră, se poate face o diferenţiere a cernelurilor chiar dacă cernelurile negre au aceeaşi culoare, urmărindu-se sub lupă extremităţile de sus ale majusculelor şi ale depasantelor superioare ale minusculelor, care pe alocuri sunt „tivite” cu roşu, datorită neridicării suficiente a dispozitivului port panglică în cazurile când clapele maşinii nu sau bătut suficient sau arcurile acestora sunt slăbite.90 Pentru a diferenţia două texte imprimate în aparenţă cu cerneală de aceeaşi culoare, se poate folosi metoda expunerii textelor la lumina solară timp de 10-12 ore sub influenţa căreia se vor produce modificări în structura coloranţilor, care, chiar dacă nu vor fi vizibile cu ochiul liber sau sub aparate optice, vor putea fi scoase în evidenţă cu ajutorul fotografiei separatoare de culori.91 O altă metodă folosită în diferenţierea cernelurilor de panglică constă în examinarea textelor sub radiaţii ultraviolete pentru a stabili eventualele diferenţieri de fluorescenţă. În cazul existenţei diferenţei de fluorescenţă între două texte dactilografiate, se poate conchide numai că cele două texte nu au fost bătute la maşină cu acelaşi fel de panglică, dar nu şi faptul că nu au fost scrise cu aceeaşi maşină, pentru că în intervalul scrierii celor două texte panglica maşinii putea fi schimbată.92 Tot în vederea identificării maşinii de scris folosită la imprimarea unui text se foloseşte metoda examinării urmelor de imprimare a ţesăturii panglicii cu ocazia baterii literelor, 90

Matei Basarab – op. cit., pag. 321 Camil Suciu – op. cit., pag. 297 92 Vicenţiu Stanciu, Ion Viscol, Dionid Perciun – op. cit., pag. 339 91

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

indicându-se materialul din care este confecţionată panglica – in sau mătase – gradul de uzură al acesteia şi gradul de cerneluire. Această examinare nu se poate face decât la microscop şi pe microfotograme.93 Examinarea comparativă a imprimării corpurilor străine cu care sunt încărcate literele a două texte dintre care unul de provenienţă certă, poate să ajute de asemenea la identificarea unei maşini de scris, dacă cele două texte au fost dactilografiate la un scurt interval de timp şi maşina nu a fost curăţată. Literele care se încarcă mai uşor cu impurităţi sunt: a, o, e, b, c, etc. Pentru identificarea individuală a maşinii de scris cu care s-a întocmit un act, trebuie deci să se ţină seama, alături de elementele identificării de grup, de felul în care se imprimă uzura literelor, devierea lor orizontală şi verticală, cerneala şi ţesutul panglicii, corpurile străine cu care sunt încărcate literele. Analiza comparativă a acestor elemente caracteristice pentru fiecare maşină de scris, nu se face direct pe textul cercetat, ci pe fotograme mărite la cel puţin patru dimensiuni liniare, pentru a putea reproduce şi pentru a putea prezenta într-o formă demonstrativă toate detaliile.

5.3. Vechimea actului studiat Stabilirea perioadei de timp când a fost dactilografiat un text se face ţinând seama de conţinutul actului scris, raportându-l la diferite evenimente cu dată certă, de modelul de maşină de scris folosite şi de tipul de fabricaţie pentru a vedea dacă data actului corespunde cu perioada când acest model a fost pus în folosinţă, de elementele de uzură sau modificările datorate reparaţiilor, care apar în limitele anumitor perioade de-a lungul timpului de folosinţă al unei maşini de scris. Fiecare maşină de scris, după cum remarca Osborn „îşi scrie de-a lungul tuturor actelor bătute istoria propriei sale deteriorări”. În ceea ce priveşte stabilirea faptului că diferite părţi ale actului cercetat au fost scrise în întregime la aceeaşi maşină sau la maşini diferite este uneori extrem de importantă. Chiar dacă diferitele părţi au fost scrise la aceeaşi maşină dar în perioade diferite, tot are importanţă. Este posibil ca unele adăugiri să fie făcute în vederea corectării unor greşeli sau întregirii înţelesului textului, lucru ce se impune oricum a fi verificat. În acest scop, ori de câte ori trebuie cercetat un text dactilografiat, actul trebuie verificat până la capăt, pentru a se stabili dacă literele sau mai precis caracterele, prezintă aceleaşi caracteristici individuale. Deosebirile de marcă şi de model ale maşinii la care s-au făcut adăugirile sau intercalările de text sunt reflectate de pasul mecanismului principal, mărimea

93

Vicenţiu Stanciu, Ion Viscol, Dionid Perciun – op. cit., pag. 339

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

distanţei între rânduri, forma şi particularităţile individuale ale literelor, neconcordanţa pe orizontală şi verticală a textului cercetat, etc. În aceste situaţii trebuie să se stabilească dacă la data indicată în act, exista marca sau modelul maşinii de scris respective. Se ştie că mecanismele şi piesele maşinilor d scris se dereglează şi se uzează în cursul exploatării lor. Momentul apariţiei defecţiunilor şi timpul cât au durat acestea se constată prin analiza actelor dactilografiate în perioada când se presupune că s-a întocmit actul în litigiu. Constatarea unor neconcordanţe evidente atestă irealitatea datei inserate în actul supus examinării. Acest lucru, prin studiul actului sub influenţa radiaţiilor ultraviolete, poate fi pus în evidenţă de deosebirile de culoare ale panglicii şi indigoului.94 De asemenea, tot în cazul redactării unui text cu ajutorul mai multor maşini de scris, pe lângă elementele care ar diferenţia între ele maşinile de scris folosite, însăşi încadrarea repetată a hârtiei în maşina de scris determină o orientare diferită a rândurilor, care, dacă nu este vizibilă cu ochiul liber, se poate constata însă prin prelungirea sublinierii rândurilor pe o hârtie pe care se fixează actul cercetat şi care va indica în proiectare cele mai mici devieri de la orientarea paralelă a rândurilor din text.95

5.4. Identificarea dactilografului Autorul unui text dactilografiat îşi imprimă unele din caracteristicile personalităţii în rezultatul muncii sale, respectiv în textul realizat. Scrierea la maşină, ca şi scrierea de mână, este rezultatul unui proces de învăţare obţinut şi menţinut prin exerciţiu, constituind o problemă de reflexe condiţionate. Caracteristicile generale şi individuale ale unui mod de scris, indiferent dacă este de mână sau de maşină, sunt determinate de o serie de factori cum sunt: sistemul de scriere învăţat; experienţa şi condiţiile de exercitare a scrierii de-a lungul unei perioade de timp; gradul şi felul de dezvoltare a factorului personalitate oglindit în modul de a scrie şi concepe un text; prezenţa sau absenţa unor defecte fizice sau manifestări ale anumitor boli, variaţii psiho-emoţionale, etc. Actul scrierii la maşină nu poate fi niciodată complet automatizat, el fiind supus unui control permanent realizat de simţul vizual şi de senzaţiile tactile. Ca şi la scrierea de mână, în cazul dactilografierii, după dobândirea stereotipurilor dinamice autorul nu mai supraveghează conştient modul în care bate la maşină, ci îşi îndreaptă atenţia asupra conţinutului textului. În vederea identificării persoanei dactilografului se ţine cont de anumite caracteristici generale şi individuale. Caracteristicile generale oglindesc modul în care este folosită maşina de 94 95

Teodor Barbuc – op. cit., pag. 276 Camil Suciu – op.cit., pag. 299 şi următoarele

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

scris de către dactilograf, putând servi la identificarea lui numai în măsura în care constituie obişnuinţe dobândite prin învăţare şi exerciţiu, fiind privite în totalitatea lor, şi nu izolat. O primă caracteristică generală ar fi cea a gradului d calificare a dactilografului. 96 Modul de dactilografiere folosit de un autodidact se deosebeşte de cel al unei persoane care a urmat un curs de specializare. Autodidactul va ignora regulile de compoziţie dactilografică şi chiar dacă uneori le va respecta, acest lucru se va produce în mod întâmplător. Din acest punct de vedere, execuţia sa este adesea neuniformă şi inconstantă. Dactilograful profesionist va lucra într-un mod sensibil constant, respectând regulile învăţate, sau, când se abate de la acestea, abaterile vor fi constante. Această împărţire a dactilografilor după modul în care şi-au însuşit tehnica de batere la maşină – în autodidacţi şi profesionişti - , adoptată de majoritatea specialiştilor în materie, este mult prea simplistă întrucât sunt cunoscute mai multe categorii, astfel: dactilografi autodidacţi profesionişti (care deşi nu au urmat un curs de dactilografiere, practică de ani de zile dactilografia); dactilografi autodidacţi ocazionali; dactilografi profesionişti propriu-zişi (au urmat un curs profesional în acest sens şi exercită dactilografia ca meserie, execuţia lor fiind marcată de acurateţe şi constanţă) şi dactilografi profesionişti descalificaţi (care deşi au urmat un curs profesional nu au practicat această meserie). O altă caracteristică generală este cea a tehnicii de batere la maşină. Astfel, o primă tehnică este cea de batere cu două degete (arătătoarele), care este întrebuinţată de dactilografii autodidacţi, fie ei ocazionali sau profesionişti, precum şi de cei profesionişti descalificaţi. Tehnica de batere oarbă cu zece degete este cea mai răspândită în rândul profesioniştilor. În cadrul ei se folosesc toate degetele de la ambele mâini. Se poate recunoaşte o lucrare executată cu această tehnică prin faptul că semnele acţionate de degetele mici vor fi mai slab imprimate. O a treia tehnică este cea de batere oarbă cu opt degete. Această din urmă tehnică se aseamănă cu cea expusă anterior, cu deosebirea că operatorul nu utilizează degetele mici ale mâinii.97 În ceea ce priveşte caracteristicile individuale, acestea se prezintă sub o varietate de forme. O primă caracteristică este aceea a semnelor de punctuaţie şi vizează regulile după care se bat semnele de punctuaţie şi care sunt predate în şcolile de dactilografiere: de exemplu în cazul apostrofului sau a liniei de fracţie nu se lasă nici un spaţiu nici înaintea şi nici după el, spre deosebire de virgulă şi punct unde se lasă un spaţiu după ele, etc. În ceea ce priveşte sfârşitul rândului, totalitatea sfârşiturilor de rând formează marginea din dreapta a textului dactilografiat. În general, dactilografii profesionişti vor căuta ca toate 96

I.R.Constantin, A.J.Nechifor – „Expertiza scrisului dactilografiat în scopul identificării dactilografului” în Tratat practic de criminalistică, vol.III, Ministerul de Interne, Serviciul Editorial, 1978, pag. 180 97 I.R.Constantin, A.J.Nechifor – op. cit., pag. 181

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

rândurile să se termine cât mai egal şi în acest scop vor folosi cu abilitate despărţirea cuvintelor în silabe. Dactilografii slab pregătiţi şi necunoscători ai regulilor de despărţire a cuvintelor, fie că le vor despărţi greşit, fie că vor evita în mod expres asemenea operaţii, sfârşiturile lor de rând căpătând un aspect foarte neregulat. Despărţirea unui cuvânt la sfârşit de rând se face, în principiu, după regulile cunoscute. Există însă şi reguli cunoscute doar de dactilografii profesionişti cum ar fi de exemplu: prescurtările de titluri precum „dl”, „dra”, „dr”, etc. nu se separă de numele care le preced, în sensul că unele să fie pe un rând iar celelalte pe următorul. Sfârşitul d pagină, este o altă caracteristică individuală. La partea de jos a paginii dactilografiate trebuie păstrat un spaţiu suficient de mare. Un dactilograf autodidact şi fără prea multă experienţă îşi dă seama cu greu când trebuie să se termine pagina şi bate până când hârtia va scăpa din rulourile de presare, ceea ce va face ca ultimul rând să alunece. Un alt element deosebit de important în identificarea dactilografului este omogenitatea scrierii. În şcolile de dactilografiere, cursanţii sunt învăţaţi să-şi dozeze apăsarea pe clape în funcţie de suprafaţa semnului imprimat. Scrierea va avea astfel un caracter omogen, iar semnele cu o suprafaţă foarte mică nu vor străpunge hârtia . Modul de dispunere în pagină a textului este condiţionat de gradul de instruire şi mai ales de talentul şi simţul estetic al dactilografului.98 Alte elemente care vor fi avute în vedere la identificarea persoanei dactilografului sunt: modul de corectare a greşelilor, modul de a pune în evidenţă un titlu şi semnele auxiliare folosite pentru aceasta precum şi modul de realizare a numerotării paginilor şi semnele auxiliare folosite. Există de asemenea o tendinţă de a atribui greşelilor de dactilografiere o mare valoare de identificare. În cazurile pe care le are de rezolvat, expertul nu va eticheta greşelile descoperite ca fiind de dactilografiere, decât după ce a verificat el însuşi buna funcţionare a maşinii de scris cu care se presupune că a fost executat textul. Spre exemplu, spaţiul lipsă între două cuvinte sau dimpotrivă, un spaţiu suplimentar în cadrul unui cuvânt poate constitui o anomalie datorată fie dactilografului, fie maşinii de scris întrebuinţate. Se poate aprecia că singurele greşeli de dactilografiere care pot să aibă importanţă pentru identificarea dactilografului sunt următoarele: litere dedublate (această greşeală apare în cazul unui dactilograf foarte lent în execuţie şi lipsit de practică); dezalinieri pe verticală ale majusculelor; dezalinieri pe orizontală ale literelor şi inversările în ordinea literelor şi greşeli în alegerea lor.99

Această din urmă greşeală de

dactilografiere constituie o mare valoare de identificare. O deosebit de mare atenţie trebuie acordată greşelii în alegerea literei, căci aceasta este adesea produsă intenţionat de un dactilograf experimentat pentru a sugera că textul a fost bătut de un amator. În privinţa valorii de identificare a greşelii de dactilografiere, expertul trebuie să manifeste multă prudenţă. Greşelile 98 99

Ion Mircea – op. cit., pag. 202 I.R.Constantin, A.J.Nechifor – op. cit., pag. 184-185

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

întâmplătoare nu prezintă importanţă sau interes, în schimb, cele repetate şi permanente sunt demne de atenţie întrucât corespund unei obişnuinţe defectuoase a dactilografului. Un alt element deosebit d important îl constituie şi cel de redactare, limbaj şi ortografie. Pornind de la astfel de indicii, se poate stabili gradul de cultură şi nivelul intelectual al dactilografului, precum şi mediul din care acesta provine. Astfel, autorul unui text bine conceput, cu legături logice şi un stil elegant, nu trebuie căutat, de regulă, printre persoanele fără studii. Persoanele cu un nivel cultural mai scăzut, au uneori un stil epistolar cu caracter formal (folosesc o serie de formule tipizate pentru a-şi manifesta ideile în scris). Ortografia folosită cu ocazia redactării unui text poate constitui un punct de pornire foarte preţios în acţiunea de identificare, fiind în măsură să furnizeze date asupra nivelului de cultură şi uneori evidenţiind dorinţa de deghizare a autorului, când el face greşeli voluntare de ortografie.100 În cazul examinării textelor dactilografiate, se procedează mai întâi la o analiză sistemică şi ordonată a elementelor caracteristice enumerate şi prezentate anterior, grupate pe categorii, utilizându-se ca tehnică de lucru tabele sinaptice în care se înscriu atât elementele respective cât şi frecvenţa regăsirii lor. Analiza se face asupra textului în litigiu şi asupra celor de comparaţie, în mod separat. Texte de comparaţie pot fi: textele dactilografiate anterior de persoana bănuită a fi redactat textul supus analizei sau texte pe care persoana în cauză le dactilografiază sub supravegherea organului competent. Această din urmă categorie de piese de comparaţie, asigură certitudinea provenienţei, dar prezintă dezavantajul că autorul prezumtiv poate, cu ocazia prelevării lor, să manifeste unele tendinţe de deghizare. Cea de a doua etapă a cercetării criminalistice a textelor dactilografiate, constă în examinarea comparativă. În cadrul acestei etape, expertul criminalist va analiza textul în litigiu în legătură cu piesele de comparaţie. Astfel, ca urmare a analizei lor comparative se vor identifica elementele caracteristice existente pe textul în litigiu şi cele folosite pentru comparaţie. Nici unul din elementele caracteristice, ce ţin de obişnuinţele de tehnică dactilografică, nu poate constitui, în mod izolat, o bază certă pentru identificarea dactilografului. Aceste elemente trebuie privite în conexiunea lor, precum şi coroborate cu elemente de redactare, limbaj scris şi ortografie. Individualizarea dactilografului se face pe baza întregului sistem de elemente expuse anterior, care se vor adăuga acelea rezultând din poziţia în spaţiu a dactilografului bănuit şi din împrejurările de timp în care a executat textul.101

100 101

Emilian Stancu –op. cit., pag. 199-200 I.R.Constantin, A.J.Nechifor – op. cit., pag. 188

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

În munca extrem de meticuloasă desfăşurată cu ocazia efectuării unei asemenea expertize, examinarea trebuie făcută extrem de ordonat, avându-se în vedere atât elementele de asemănare, cât şi cele de diferenţă.

CAPITOLUL VI: UNELE ELEMENTE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI DUPĂ CONŢINUTUL ACTULUI

Comunicarea dintre oameni se realizează atât pe cale verbală, adică prin mijloace sonore, cât şi prin intermediul scrisului, care constă în reprezentarea sunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă,

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

prin semne grafice. Trebuie însă precizat că, dacă cuvântul exprimat verbal sau în scris ajunge la nivelul scoarţei cerebrale sub semnificaţia sa lingvistică, deci sub raportul informaţiei pe care o conţine, semnul grafic sau grupele de semne ca atare nu exprimă direct conţinutul gândului, căci nu se aseamănă cu obiectul real pe care îl desemnează, ci se limitează la rolul de simboluri ale elementelor sonore din limbajul oral. Dat fiind că problema identificării persoanei după conţinutul unui text dactilografiat am tratat-o în capitolul anterior, în cadrul acestui capitol ne vom ocupa de identificarea persoanei după conţinutul unui act scris de mână. Referitor la studiul scrisului de mână, trebuie făcută distincţie, încă de la început, între două noţiuni similare, care adesea sunt confundate, şi anume: expertiza criminalistică a scrisului de mână şi grafologia. Deşi ambele au acelaşi obiect de examinare, scopurile lor sunt diferite. Expertiza criminalistică a scrisului de mână are drept scop identificarea scriptorului necunoscut încă organelor judiciare şi de expertiză, în timp ce grafologia studiază scrisul de mână pentru descifrarea însuşirilor psihice ale persoanei.102 Prima, pentru a-şi atinge scopul, cercetează comparativ, după anumite criterii, scrisul unui autor necunoscut cu un alt scris luat pentru comparaţie de la o persoană suspectă. A doua, însă, analizează, după alte criterii, doar un singur scris al cărui autor poate fi cunoscut. În procesul cercetării criminalistice a scrisului de mână, în scopul identificării autorului, se ţine seama atât de elementele care interesează conţinutul şi evoluţia grafică a scrisului, cât şi de caracteristicile semnelor grafice.

6.1. Conţinutul spiritual şi evoluţia grafică a scrisului La baza executării scrisului, ce constituie o deprindere intelectuală, stau o serie de legături nervoase în cortex, legături asociate cu mişcările mâinii care, transmise fiind la instrumentul scriptural, înscrie semnele grafice. Fiind vorba de o deprindere intelectuală, este evident că prin cercetarea unui act scris de mână se poate stabili încă de la început care este gradul de cultură al autorului. Elementele conţinutului spiritual se referă, aşadar la ideile cuprinse în actul examinat, limba folosită, stilul, formele dialectale, greşelile gramaticale, etc. prin urmare, atunci când vorbim de conţinutul spiritual al scrisului, ne referim de fapt la caracteristicile limbajului folosit de autorul actului cercetat. În terminologia adoptată de unii experţi, examinarea caracteristicilor limbajului folosit la redactarea unui text este cunoscută sub denumirea de cercetare logică. Caracteristici de acest gen pot fi puse în evidenţă prin analiza conţinutului textului în litigiu.

102

Ion Mircea – Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Lumina-Lex, Cluj-Napoca, 2001, pag. 198

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

Prin examinarea conţinutului se fac constatări cu privire la nivelul general de cultură a scriitorului şi la cunoştinţele sale într-o anumită specialitate. Nivelul general de cultură al unei persoane poate fi: scăzut, mediu şi înalt. În prima categorie se întâlnesc greşeli generale de ortografie, la scrisurile de nivel mediu apar scrierea incorectă a unor cuvinte, terminaţia greşită a verbelor şi a substantivelor, iar la scrisurile de nivel înalt se pot întâlni greşeli făcute din „fuga” creionului, ca urmare a tendinţei de simplificare, precum şi scrierea greşită a unor cuvinte străine rare.103 Cunoştinţele într-o anumită specialitate vor fi estimate pe baza diferiţilor termeni folosiţi de scriptor. O altă caracteristică ce defineşte limbajul o constituie stilul expunerii, prin care se înţelege felul compunerii, al redactării şi al legăturilor logice ce stau la baza construcţiei textului. Se remarcă faptul că stilul de expunere poate prezenta o paletă foarte variată chiar şi la aceeaşi persoană. Astfel, se poate scrie într-un stil obişnuit, familiar, literar, ştiinţific, gazetăresc, etc. De asemenea, la caracterizarea scrisului se poate adopta şi următoarea clasificare dihotonică: stil clar şi stil confuz. 104 Stilul este clar atunci când din lectura textului se deduc cu uşurinţă problemele pe care scriptorul le abordează. Calitatea clarităţii este condiţionată de existenţa unor cunoştinţe temeinice de gramatică şi de cultură generală. Scrisul are stilul confuz atunci când din lectura textului nu se desprind cu uşurinţă problemele pe care scriptorul a intenţionat să le exprime. Este lesne de înţeles legătura ce există între nivelul general de cultură, pe de o parte, şi stilul folosit, precum şi posibilitatea de a adopta mai multe stiluri de exprimare, pe de altă parte. Vocabularul folosit de scriptor, constituie o altă caracteristică de gen ce poate fi apreciată integral doar la textele de mare amploare. În evaluarea acestei caracteristici vor fi avute în vedere atât partea activă (fondul lexical uzual) cât şi partea pasivă (respectiv cuvinte perimate, arhaisme, expresii vulgare sau de jargon, etc.). de asemenea, se va acorda atenţie şi eventualelor expresii dialectale sau expresiilor profesionale tipice, puţin frecvente. Un alt aspect ce trebuie avut în vedere la cercetarea acestui grup de caracteristici îl constituie ortografia scrisului, indiciu preţios în descoperirea autorului. Examinarea acestei caracteristici presupune o cunoaştere perfectă de către experţii grafici a aspectelor evolutive ale normelor ortografice. De exemplu, folosirea în textul incriminat a unor forme de scriere scoase din uz constituie o caracteristică ce poate indica o anumită vârstă a scriptorului. Studierea tuturor aspectelor legate de caracteristicile limbajului, respectiv de conţinutul spiritual al scrisului, demonstrează interdependenţa lor strânsă, o anumită coerenţă logică a acestora în cazul scrisului executat în condiţii normale. Lipsa unei asemenea coerenţe sau orice „paradoxuri” pe care o astfel de situaţie le pune în evidenţă, sunt rezultatul unor anomalii 103 104

Camil Suciu – op. cit., pag. 488 Petre Dume – „Expertiza scrisului cursiv” în Tratat practic de criminalistică, vol. II, op. cit., pag. 119

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

intervenite în executarea scrisului, datorate fie intenţiei scriptorului, fie anumitor stări patologice.105 Evoluţia grafică, însă, este dată de uşurinţa cu care scrie persoana în cauză, de experienţa pe care o are aceasta. Scrierea, ca mijloc de fixare şi comunicare a ideilor constituie o deprindere,106 şi anume o deprindere intelectuală în care sunt implicate variate acte motrice. Mecanismul fiziologic al deprinderilor în general, inclusiv al deprinderii de scriere, este dat de complexul de legături nervoase temporare şi de reflexele condiţionate. Potrivit teoriei pavloviene107, la nivelul scoarţei cerebrale procesele nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia – sunt permanent sistematizate. Datorită fenomenului de iradiere a excitaţiei din focarul mai slab spre focarul mai puternic şi al concentrării celor două tipuri de procese nervoase, precum şi ca urmare a inducţiei lor reciproce, are loc un fenomen de stabilizare, de „bătătorire” a căilor nervoase ale unei anumite acţiuni. În acest fel se formează un stereotip dinamic, adică un complex de legături temporare, care se manifestă sub forma unor reacţii stabile cu caracter unitar. Stereotipul dinamic nu se naşte dintr-o dată, ci necesită numeroase repetări şi exerciţii, în aşa fel încât cu timpul are loc un proces de fixare, iar efectuarea acţiunii respective devine automatizată. Executarea scrisului are la bază o serie de legături temporare nervoase produse în cortex, determinate de perceperea cuvintelor prin citire, ascultare şi pronunţare; aceste legături sunt asociate cu mişcarea mâinii care înscrie semnele grafice. Pentru o justă apreciere a modului în care ia naştere scrierea trebuie avută în vedere legătura indisolubilă între limba orală şi limba scrisă, ambele reprezentând în fond două aspecte ale limbajului.

Scrierea se face prin

reproducerea semnelor grafice convenţionale a căror formă şi gesturi de execuţie sunt memorate şi întipărite prin învăţare. Conform unor păreri exprimate în doctrină, principalele mişcări de scriere sunt: flexiunea, extensiunea, abducţia şi aducţia.108 Flexiunea şi extensiunea se execută în plan vertical şi constau în aducerea instrumentului scriptural de sus în jos şi ducerea lui de jos în sus, prin strângerea şi, respectiv, destinderea degetelor, pe când abducţia şi aducţia se desfăşoară pe plan orizontal, prin deplasarea mâinii de la stânga la dreapta şi invers, ceea ce înseamnă o îndepărtare şi apropiere de la şi spre centru. Unor asemenea mişcări de maximă simplitate le vor corespunde linii drepte, mişcările mai complicate, de rotaţie fiind obţinute prin combinarea celor patru mişcări de bază. Mişcările de inscripţie, sunt completate de mişcări cursive, având ca rol asigurarea avansării scrisului pe foaia de hârtie şi sunt realizate prin rotirea încheieturii sau a cotului ori prin mici „salturi” ale mâinii. 105

Petre Dume – op. cit. pag. 121 Lucian Ionescu – Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973, pag. 36 107 Lucian Ionescu – Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973, pag. 36 108 Lucian Ionescu – op.cit., pag. 37 106

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

Revenind la proprietatea de automatizare a acţiunii, devenită deprindere, trebuie menţionat că aceasta nu însemnă în mod implicit excluderea elementului „conştiinţă”. În faza efectuării primelor acţiuni controlul conştient este deosebit de accentuat, concentrându-se asupra elementelor de detaliu şi scade pe măsura formării deprinderii, limitându-se numai la o participare cu caracter general, asupra liniilor directorii ale acţiunii, asupra ansamblului ei. Deci, în ultimă instanţă, deprinderile rămân acţiuni voluntare. Astfel, în faza de început, scrierea este greoaie; deşi semnele utilizate ca model sunt percepute vizual, încă nu s-a produs acel proces de bătătorire a căilor nervoase de execuţie, mişcările încă nu au devenit reflexe şi ca atare mâna se contractă şi întâmpină mari dificultăţi în reproducerea semnelor. Continuându-se exerciţiile, prin învăţarea celor mai simple forme (linii drepte şi curbe), apoi a literelor alfabetului şi în sfârşit a unirii lor în cuvinte, se ajunge în cele din urmă la o „eliberare” treptată a mâinii şi la obţinerea unui scris executat cursiv. Concomitent trăsăturile suplimentare, nefuncţionale, prezente în prima fază, dispar rămânând doar mişcările corecte din punct de vedere caligrafic. Într-o etapă mai avansată, după o îndelungată practică de scriere, în cursul căreia creşte coordonarea mişcărilor şi totodată ritmul, scrisul manifestă o tendinţă de simplificare, ceea ce reprezintă o perfecţionare a acţiunii devenită automatizată. În ceea ce priveşte controlul conştient, la care ne refeream mai sus, la început atenţia subiectului este deosebit de încordată, participând la trasarea fiecărei linii. Pe măsura formării stereotipului dinamic, a cristalizării unui sistem echilibrat al proceselor nervoase legate de acţiunea de scriere, atenţia scade, fără să dispară însă cu totul. Chiar la scrisurile cele mai evoluate, la care atenţia este îndreptată în principal asupra conţinutului textului, a expunerii, ea nu încetează să supravegheze modul de executare. Nu se poate concepe o strictă automatizare a deprinderii de scriere, cum ar fi de pildă la mers, unde automatizarea este foarte puternică din cauză că face parte din categoria actelor instinctive. Scrierea este supusă unui control permanent de către excitaţia senzorială, vizuală şi musculară. Astfel, ochiul înregistrează devierea unui scris de la linia dreaptă şi scriptorul se corectează prin redresare sau ochiul sesizează că se apropie sfârşitul rândului, ceea ce determină modificarea cursului scrierii, fie prin oprire şi reîncepere de la capăt, fie prin înghesuirea ultimelor cuvinte. Mai trebuie precizat faptul că dacă un control de asemenea tip are mai mult un caracter subconştient, în alte situaţii controlul este perfect conştient, de exemplu când scriptorul revine asupra celor scrise, făcând retuşuri pentru o mai bună vizibilitate a literelor. Deşi gradul de evoluţie al scrisului este susceptibil de numeroase nuanţe, totuşi pentru necesităţi practice s-a adoptat o clasificare tripartită; luându-se în considerare cele două extreme – inferioară şi superioară - , precum şi situaţia intermediară. Aşadar, din acest punct de vedere

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

scrisurile se împart în: inferioare (slab evoluate), superioare (evoluate) şi medii (mediocre). 109 Este imposibil de imitat, de exemplu, un scris evoluat, de către o persoană cu un scris inferior. În schimb, o persoană cu scris evoluat poate realiza un scris inferior Scrisurile inferioare sunt acelea în care coordonarea mişcărilor este slabă, automatizarea gesturilor grafice este redusă sau inexistentă, iar ritmul de execuţie este încetinit. Gama scrisurilor inferioare este variată, mergând de la scrisurile extrem de greoaie, de-a dreptul chinuite, aparţinând unor persoane care de-abia ştiu să traseze semnele grafice (adeseori numai semnează) şi până la scrisurile realizate tot cu dificultate, dar relativ cu mai multă siguranţă şi stabilitate. Scrisurile de factură inferioară sunt proprii persoanelor la care deprinderea de a scrie a rămas într-un stadiu înapoiat şi de aceea mâna manifestă o rigiditate în executarea mişcărilor. Nu trebuie însă confundate scrisurile neevoluate cu cele în curs de formare, din perioada de învăţare, căci scrisurile inferioare sunt deja formate, în sensul că s-au stabilizat, nu se mai dezvoltă sau cel mult foarte lent şi fără modificări de natură să le schimbe însăşi gradul de evoluţie110. Ca aspect scrisurile puţin evoluate sunt neuniforme, prezintă trăsături neregulate şi unghiulare, trasate fie energic şi extrem de apăsat, cu schimbări bruşte de direcţie, fie tremurat şi nesigur. Cursivitatea este modestă, înregistrându-se opriri dese, ceea ce are drept urmare nelegarea literelor şi chiar construirea acestora din elemente separat trasate. În plus, scrisurile inferioare se caracterizează şi prin frecvente omisiuni de litere sau porţiuni de litere, ori dimpotrivă prin adăugiri, ceea ce îngreunează descifrarea. În concluzie, scrisurile inferioare denotă capacitatea scripturală redusă a autorului, concretizată în imposibilitatea exercitării unui control asupra mişcărilor şi a coordonării lor. Scrisurile superioare sau evoluate se caracterizează dimpotrivă printr-un înalt grad de coordonare, mişcările fiind automatizate şi se succed de regulă într-un ritm rapid. În categoria scrisurilor superioare intră o multitudine de modalităţi de execuţie, dar indiferent de cea adoptată, toate au în comun aptitudinea persoanei de a scrie cu uşurinţă, de a mânui abil instrumentul scriptural. Trăsăturile sunt realizate prin gesturi spontane şi adesea înlănţuite, ceea ce conferă grafismelor dezinvontură şi siguranţă111. La majoritatea acestor scrisuri, în virtutea acţiunii legii efortului minim, se constată o tendinţă de simplificare a construcţiilor literale, asociată cu o creştere a vitezei de scriere. Scrisurile superioare se întâlnesc la persoanele care scriu mult şi la care deprinderea de scriere este supusă, prin permanenta repetare a acţiunii, unui proces continuu de perfecţionare, nu în sensul de îmbunătăţire a lizibilităţii acestora – căci dimpotrivă acesta scade odată cu 109

Ion Mircea – op. cit., pag. 197 Petre Dume – op. cit., pag. 123 111 Lucian Ionescu – op. cit., pag. 79 110

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

simplificarea grafismului -, ci în sens de accentuare a coordonării gesturilor grafice. De asemenea, studiile şi cultura subiectului imprimă scrisului său un plus de fineţe în execuţie, care demonstrează încă o dată că scrisul nu este un fenomen pur mecanic, ci materializare a limbajului ca modalitate de exprimare a gândirii. Scrisurile medii sau mediocre reprezintă o stare intermediară între scrisurile inferioare şi cele superioare, fiind foarte variate ca aspect. La aceste scrisuri coordonarea mişcărilor este relativ bună, dar se desfăşoară într-un ritm mai puţin dinamic. Dacă la scrisurile inferioare controlul autorului asupra rezultatelor acţiunii sale este foarte redus, datorită imposibilităţii obiective de a se supraveghea, iar la scrisurile superioare controlul aproape lipseşte ca urmare a automatizării avansate a mişcărilor, la scrisurile de evoluţie medie controlul este manifest, scriptorul fiind atent nu numai la ce scrie dar şi cum scrie. Scrisurile din această categorie sunt trasate cu grijă şi descifrabil, adeseori cu numeroase corecturi, căpătând astfel un aspect banal şi puţin personal. Sub aspectul conţinutului, în scrisurile de evoluţie medie se înregistrează uneori strecurarea unor greşeli de ortografie sau gramaticale, iar stilul expunerii trădează nivelul mijlociu de pregătire intelectuală a titularilor.112 În concluzie, gradul de evoluţie al scrisului este deosebit de important în definirea unui scris. Fiind totodată şi o caracteristică generică, de clasă, ea contribuie la stabilirea apartenenţei de gen a două scrisuri examinate comparativ. În cazul asemănării lor valoarea acestui element de maximă generalitate scade, dar în cazul unor vădite diferenţe valoarea sa devine absolută, conducând la excluderea reciprocă a scrisurilor în ce priveşte provenienţa lor.

6.2. Caracteristicile grafice ale scrisului Scrisul, ca reprezentare grafică, prin semne convenţionale, a sunetelor şi cuvintelor dintro limbă, poate fi definit prin două tipuri de elemente: caracteristici generale şi caracteristici individuale sau speciale. Primele se referă la scris privit în ansamblu, pe când secundele se limitează la semnele grafice considerate separat sau grupe de asemenea semne, a căror execuţie este de aşa natură încât constituie unităţi grafice. Şi unele şi celelalte trebuie examinate cu atenţie în scopul identificării autorului, întrucât numai totalitatea lor dă concluziei respective o bază ştiinţifică. 1. Prin caracteristici generale ale scrisului, cunoscute şi sub denumirea de „dominante grafice” sau de „caractere obiective ale scrisului”113, se înţeleg acele caracteristici sau calităţi ale

112 113

Camil Suciu – op. cit., pag. 180 Lucian Ionescu – op. cit., pag. 74-77

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

scrisului care determină aspectul general al acestuia. Este vorba deci de diferite proprietăţi de clasă, generice, care luate separat, se pot găsi în scrisul mai multor persoane. Stabilirea corectă a caracteristicilor generale ale unui scris echivalează cu definirea acestuia, ceea ce este extrem de important pentru selectarea mai multor scrisuri cercetate concomitent. Astfel, dacă o scrisoare anonimă, un act de serviciu, etc. al cărui autor este necunoscut, prezintă un scris evoluat, dintre scrisurile de comparaţie provenite de la persoanele suspecte, vor fi de la început înlăturate scrisurile inferioare, neevoluate, existând o incompatibilitate absolută între acestea şi scrisul în litigiu. Odată limitat cercul suspecţilor se trece la examinarea scrisurilor rămase în funcţie de alte caracteristici generale, restrângându-se în acest fel şi mai mult sfera de investigare.114 Prin urmare, caracteristicile generale permit o clasare a scrisurilor; în cursul analizei comparative se vor reţine doar acele scrisuri de referinţă care se încadrează în aceeaşi clasă cu cel în litigiu, fiind asemănătoare ca aspect general, iar în continuare diferenţierea se va face prin analiza caracteristicilor speciale. Dat fiind faptul că numărul caracteristicilor generale evidenţiate în doctrină este relativ mare, ne vom opri asupra câtorva considerate cele mai importante şi anume: forma, dimensiunea semnelor, repartizarea scrisului, înclinarea gamelor, continuitatea, gradul de apăsare a traseului, direcţia rândurilor, forma liniei de bază a rândurilor, etc. a) Forma sau structura scrisului, cum mai este denumită, atrage imediat atenţia celui ce procedează la examinarea unui scris şi apare mai pregnantă atunci când este vorba de a-l compara cu un alt scris. La definirea unui scris sub acest aspect trebuie luată în considerare în primul rând configuraţia literelor, adică modelul după care sunt trasate. Din acest punct de vedere se disting scrisuri cursive şi scrisuri cu caractere tipografice.115 Scrisul cursiv porneşte de la modelul caligrafic, dar în timp ce unele scrisuri rămân în acest stadiu, respectându-se întocmai regulile caligrafice, cele mai multe capătă pe parcurs o puternică amprentă personală. Nici scrisurile normale (nedeghizate) executate după modelul tipografic nu sunt simple reproduceri ale semnelor de tipar, ci ele sunt individualizate, adaptate scrierii într-un ritm rapid, ceea ce duce la o transformare parţială a modelului de tipar, mai ales la literele minuscule. Un factor determinant în precizarea formei scrisului o constituie tipul mişcărilor. Din acest punct de vedere, există scrisuri arcadate, scrisuri grilandate, scrisuri unghiulare şi scrisuri rotunjite.116

114

P. Dume – op. cit., pag. 131-134 Lucian Ionescu – op. cit., pag. 82-83 116 Ion Mircea – op. cit., pag. 197 115

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

Gradul de simplitate al scrisului117, reprezintă un alt criteriu de definire a formei generale. Din acest punct de vedere se disting scrisurile: simple, simplificate şi complicate. Simplificarea unui scris presupune adaptarea mişcărilor la un ritm rapid de execuţie şi o bună coordonare, adică este proprie scrisurilor evoluate. Dimpotrivă, scrisul complicat este specific persoanelor cu posibilităţi grafice modeste, mai exact celor ce posedă un scris de evoluţie medie. b) Dimensiunea semnelor este dată de înălţime (mare peste 2-3 mm sau mică sub 2 mm) şi de lărgime (scris dilatat sau comprimat); evident, între aceste limite se situează scrisurile de dimensiune medie. Înălţimea, în special, este o caracteristică generală uşor de schimbat, fiind deseori modificată pentru deghizarea scrisului, şi de aceea este mai puţin valoroasă în identificarea scriptorului. Totuşi, modificarea înălţimii semnelor nu are repercursiuni grave, întrucât celelalte caracteristici, inclusiv cele speciale nu sunt alterate. Dacă înălţimea literelor poate fi modificată deliberat fără prea mare dificultate, ceea ce nu cunosc de obicei anonimografii este faptul că unul dintre aspectele dimensiunii, şi anume proporţionalitatea, adică raportul dintre înălţimile literelor depasante şi nedepasante 118, nu se schimbă. Din acest punct de vedere se cunosc, ca extreme, scrisuri supraînălţate şi scrisuri subînălţate. Un scris supraînălţat sau subînălţat rămâne constant, oricât s-ar mări sau micşora dimensiunea scrisului. Asemenea proporţiei, un alt element al înălţimii, îl constituie continuitatea înălţimii, care constă în modalitatea de creştere sau descreştere a înălţimii literelor în cuprinsul unui cuvânt. c) Repartizarea scrisului este concretizată în distanţa dintre litere şi cuvinte, spaţiile dintre rânduri şi mărimea alineatelor. Cu excepţia cazurilor extreme, adică a scrisurilor înghesuite şi a celor risipite, care pot contribui la individualizarea scrisurilor, celelalte situaţii, să le spunem normale sau obişnuite, sunt lipsite de importanţă pentru identificarea, cu atât mai mult cu cât şi această caracteristică este supusă multor variaţii, determinate în principal de condiţiile concrete de scriere. d) Înclinaţia scrisului reprezintă o caracteristică generală esenţială şi constă în orientarea axei longitudinale a literelor în raport cu linia de bază a scrisului. Majoritatea scrisurilor sunt înclinate spre dreapta, urmând tendinţa firească de orientare a mişcărilor datorită sensului de scriere de la stânga spre dreapta; de asemenea este destul de frecventă poziţia verticală a literelor. În ce priveşte înclinarea axei spre stânga, ea constituie o caracteristică fundamentală a scrisurilor executate cu mâna stângă, dar poate fi întâlnită şi în scrisurile realizate normal, cu mâna dreaptă. În cazul examinării semnăturilor, această caracteristică este semnificativă.

117 118

Lucian Ionescu – op. cit., pag. 86 P. Dume – op. cit., pag. 128

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

e) Continuitatea sau coeziunea scrisului, adică gradul de legare a semnelor grafice componente, reprezintă o altă caracteristică generală, utilă în măsura în care se dovedeşte a fi o constantă a unui anumit scris.119 Sub acest aspect scrisurile se divid în scrisuri legate, în care toate literele sunt trasate prin mişcări continue, iar literele care alcătuiesc cuvinte sunt unite şi scrisurile tocate, denumite astfel datorită separării tuturor literelor şi chiar a unor părţi de literă. Gradul înalt de legare este propriu scrisurilor dinamice, repezi, în timp ce ridicarea repetată a vârfului instrumentului scriptural va fi de natură să încetinească şi ritmul scrierii. Deşi legarea este de regulă constantă, date fiind variaţiile care pot intervenii, pentru identificarea scriptorului mai importantă este într-un scris legarea localizată, adică modul de grupare a literelor în anumite cuvinte. f) Direcţia rândurilor este determinată de mişcarea de translaţie a întregii mâini, precum şi de înclinarea foii de hârtie; atât poziţia mâinii cât şi aşezarea hârtiei diferă de la o persoană la alta, reprezentând o adaptare individuală a mecanismului automatizat al scrierii. Reţinerea direcţiei rândurilor ca dominantă grafică este posibilă în situaţia în care cercetarea este efectuată asupra unor scrisuri executate în condiţii normale, deoarece stările maladive sau depresive, precum şi simpla oboseală pot determina coborârea rândurilor, chiar la persoanele care scriu de obicei orizontal ori ascendent.120 Direcţia rândurilor se apreciază în raport de marginea superioară a hârtiei şi poate fi orizontală, ascendentă, descendentă sau nedefinită. g) Linia de bază a scrisului121 se socoteşte după limitele inferioare ale literelor şi ale cifrelor, la depasante avându-se în vedere numai corpul propriu-zis al literelor. În acest sens, avem linie dreaptă, şerpuită, concavă, convexă şi foarte rar frântă, mai ales la persoanele care scriu cuvintele în ascendenţă, în aşa zisele trepte. h) Presiunea scrisului sau apăsarea, pusă în evidenţă în principal de grosimea trăsăturilor şi eventual de urmele de adâncime din stratul de hârtie, este susceptibilă de diverse intensităţi. Ea este mare în cazul scrisurilor lente, mai ales cele de evoluţie inferioară, datorită alunecării încetinite a vârfului instrumentului scriptural pe foaia de hârtie şi poziţiei de sprijinire a mâinii. La scrisurile rapide presiunea este mică, fiind uneori atât de redusă încât vârful de-abia atinge suprafaţa hârtiei. Presiunea scrisului este considerată de majoritatea specialiştilor drept una dintre cele mai caracteristice dominante grafice. Totodată, această caracteristică constituie unul dintre cele mai ascunse elemente ale scrisului, greu sesizabile. Reproducerea sa exactă şi constantă este 119

Lucian Ionescu – op. cit., pag. 97 Lucian Ionescu – op. cit., pag. 98-100 121 Ion Mircea – op. cit., pag. 201 120

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

imposibilă şi de aceea ea are o valoare deosebit de mare, în special la examinarea semnăturilor. Unii falsificatori observă variaţia lăţimii trăsăturilor, dar neputând-o reda întocmai recurg la numeroase retuşări, uşor de recunoscut la o examinare microscopică sau cu lupa.122 Caracteristicile generale ale scrisului de mână sunt de natură să ajute expertul criminalist la reducerea sferei persoanelor care ar fi putut întocmi actul suspect supus examinării. 2. În ceea ce priveşte caracteristicile speciale ale unui scris, prin acestea se înţeleg: deprinderile proprii ale unei anumite persoane manifestate în construirea semnelor grafice considerate separat sau a mai multor semne care alcătuiesc o formaţiune. Aceste deprinderi se referă la modul de executare a literelor şi cifrelor, a semnelor de punctuaţie şi a altor semne, precum şi la poziţia lor reciprocă. Valoarea individualizatoare a caracteristicilor speciale depinde de gradul de deviere de la modelul caligrafic, construcţiile literale vădind sub acest aspect o impresionantă varietate. 123 Din acest punct de vedere, caracteristicile individuale ale scrisului sunt în general mai bine sesizate şi reproduse de falsificatori decât alte elemente ale scrisului. Este posibil ca prin imitaţie să se ajungă la asemănări chiar frapante cu scrisul original, dar acestea sau măcar o parte dintre ele vor fi doar aparente, exterioare. O examinare atentă va pune adeseori în evidenţă greşeli în perceperea şi înţelegerea construcţiilor mai complicate sau se vor înregistra alte deosebiri. În plus, falsificatorul poate strecura fără să vrea forme grafice personale, care nu numai că demască falsul ca atare, dar poate conduce şi la identificarea autorului, concluzie valabilă şi pentru deghizarea propriului său scris. După cum bine remarca Lucian Ionescu, caracteristicile speciale ale scrisului de mână se prezintă sub „o impresionantă varietate”. Astfel că, nu am putea nici măcar să pretindem a le epuiza pe toate. Vom trata, deci, în cele ce urmează câteva dintre aceste caracteristici considerate a fi mai importante. a) Construcţia semnelor grafice reprezintă cea mai completă caracteristică specială. Prin construcţie literală sau cifrică se înţelege modul în care este alcătuită o literă sau o cifră, forma ei, modelul utilizat de scriptor, care poate fi caligrafic sau tipografic. Dat fiind faptul că modelul de bază utilizat de scriptor poate să înregistreze modificări prin simplificarea ori introducerea unor trăsături suplimentare la anumite semne grafice, atât în faza de formare a scrisului, cât şi după ce acesta are deja o stabilitate, este recomandat ca în procesul identificării să se confrunte mai multe litere de acelaşi fel, cu poziţii diferite în cuvinte (la începutul lor, în interior sau la finalul lor) b) Numărul elementelor componente sunt acele trăsături, liniare sau punctiforme, adică urmele grafice corespunzătoare anumitor mişcări. Pentru o definire mai exactă a noţiunii, trebuie 122 123

P. Dume – op. cit., pag. 127 Lucian Ionescu – op. cit., pag. 104

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

precizat că trăsăturile pot fi executate fie separat, fie prin ridicarea instrumentului scriptural, fie continuu, fără întrerupere, în acest ultim caz departajarea lor fiind punctul de schimbare a direcţiei mişcării. Studierea cu atenţie a numărului de mişcări, a succesiunii lor, a întreruperilor este foarte importantă deoarece reprezintă elemente strict individuale, neglijarea de către falsificator a acestor detalii în cazul unei contrafaceri constituind un indiciu deosebit de convingător în demonstrarea falsului. c) Forma elementelor componente este cea care în mare parte imprimă individualitate unei construcţii grafice. Această caracteristică a semnelor grafice priveşte modalităţile de bază sub care se realizează trăsăturile literelor şi ale cifrelor în ansamblul scrisului de mână. d) Direcţia mişcărilor de execuţie a elementelor componente este deosebit de revelatoare, în special în cazul diferenţierii a două scrisuri. Deşi direcţii de mişcare sunt puţine, la dreapta sau la stânga, în sus ori în jos, numărul sensurilor de mişcare totuşi se amplifică, dacă se are în vedere executarea fiecărei litere şi totodată posibilitatea scrierii aceleiaşi litere în mai multe direcţii de mişcare a instrumentului de scris. Direcţia predominată de trasare utilizată de o persoană constituie un aspect esenţial al deprinderii de scriere, fapt dovedit prin aceea că, de regulă, sensul de trasare a unui element grafic nu este propriu numai unei singure construcţii ci tuturor construcţiilor care conţin elementul respectiv. e) Modul de începere a semnelor grafice priveşte procedeul aplicat la începutul literei şi poziţia ce i se dă punctului incipient, de atac, în traseul ce formează corpul literei în cauză.124 În privinţa procedeului aplicat, se întâlnesc două modalităţi, fie începerea literei cu o trăsătură nefuncţionabilă, cunoscută şi sub denumirea de linie de atac125, care diferă după mărime, formă, poziţia şi modul în care se întâlneşte cu corpul literei, fie printr-o realizare directă a literei, cum se întâmplă, de pildă, la scrisul ce imită semnele tipografice. f) Finalizarea semnelor grafice, elementul cel mai dinamic într-un scris, reprezintă una din caracteristicile individuale accentuate ale scriptorului. La scrisurile lente finalizările sunt mai scurte, uneori cu opriri bruşte, în schimb la cele rapid ele sunt trasate energic, accentuat, orientate ascendent sau descendent, din care cauză punctul final este pasager în privinţa poziţiei sale. g) Legarea semnelor grafice, ca o caracteristică individuală priveşte mai mult scrisurile caligrafice, deoarece, la cele tipografice, ea se realizează prin simpla juxtapunere a semnelor, necaracterizându-se prin mai multe variante. 124 125

Ion Mircea – op. cit., pag. 202 Lucian Ionescu – op. cit., pag. 104

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

h) În ceea ce priveşte modul de scriere a unor semne grafice separate, în această categorie se înglobează acele elemente care fac parte din construcţia literelor, dar care sunt trasate de obicei independent (cum ar fi bara minusculei „t”, punctul minusculei „i”, etc.), precum şi semnele grafice accesorii (cum ar fi cele de punctuaţie). Studierea textelor scrise de mână, la fel ca şi în cazul celor dactilografiate, se realizează prin metoda comparaţiei, în vederea stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre obiectele şi fenomenele confruntate. Ca atare, cercetarea criminalistică a scrisului necesită, ca orice altă identificare, o examinare separată a caracteristicilor grafice ale fiecărui scris în parte, o comparare a acestora şi, în sfârşit, o apreciere a constatărilor făcute. Pe baza unei astfel de cercetări sunt scoase la iveală şi chiar identificate persoanele, care din diferite motive îşi deghizează scrisul, deoarece, aşa cum am menţionat şi anterior, o caracteristică esenţială a scrisului este aceea de a fi individual şi prin urmare elementele identificatorii exprimate de persoana în cauză prin scris rămân neschimbate. În cazul cercetării unor acte scrise de mână trebuie de asemenea să se ţină cont de faptul că scrisul unei persoane suferă anumite modificări în timp, fie în momentul formării lui, fie ulterior acestui moment. Trebuie, deci, să se aibă în vedere faptul că stabilitatea scrisului are un caracter relativ. Cu toate acestea, astfel de modificări nu sunt însă de esenţă a influenţa posibilitatea identificării scriptorului. Principalele modificări ale stabilităţii scrisului care trebuie avute în vedere sunt: modificările datorate stării psihomatice a scriptorului, modificările rezultate din conducerea mâinii de către o altă persoană, cele produse de starea de ebrietate şi modificările determinate de cauze de moment. Având în vedere cele expuse mai sus am putea concluziona spunând că numai o examinare aprofundată şi temeinică permite formularea unor concluzii ştiinţific fundamentate, iar cheia aflării adevărului constă în investigarea tuturor aspectelor care în final să conducă la descoperirea într-un scris a ceea ce este esenţial şi individual.

Ioniţă Elena Isabel

Unele elemente de identificare a persoanei după conţinutul actului

CONCLUZII Activitatea justiţiei de prevenire şi combatere a criminalităţii, de o inestimabilă valoare socială, necesită descoperirea urgentă şi completă a infracţiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fără nici un dubiu a vinovăţiei lor şi în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de lege. În acest scop organele de urmărire şi instanţele judecătoreşti au dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a recurge la toate mijloacele permise de lege prin care se poate stabilii adevărul, situaţie valabilă şi pentru judecarea pricinilor civile. Unul dintre aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară, care poate fi dispusă din oficiu sau admisă la cercetarea unei dintre părţi, fie pentru susţinerea acuzării sau apărării, fie pentru dovedirea acţiunii sau pentru combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medicolegală, contabilă, tehnică, etc.) expertiza criminalistică sub diversele ei forme, aduce o importantă contribuţie la cercetarea ştiiţifică a probelor materiale. Incontestabil, ponderea cea mai mare o are expertiza sau cercetarea criminalistică a actelor. Frecvenţa mare cu care se apelează la cercetarea actelor, se explică prin aceea că înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiţie „dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului” art. 89, Codul de procedură penală. Pe de altă parte, complexitatea activităţii sociale şi economice implică ţinerea unor riguroase şi numeroase evidenţe, precum şi multiple raporturi – cu sau fără caracter - , consacrate în acte, de unde întocmirea şi circulaţia extrem de intensă a înscrisurilor de tot felul. În acest sens, profesorul J. Mathyer avea dreptate când afirma că „epoca noastră, pe care ne place să o desemnăm prin termeni ca „era atomică” , „era cercetării spaţiale”, „secolul automatizării”, nu este de fapt, mult mai prozaic vorbind, decât „era hârtiei”, „epoca formularelor în mai multe exemplare”, „secolul documentului (manuscris, dactilografiat, imprimat, multiplicat sau fotografiat)””. Cercetarea criminalistică a actelor prezintă, aşadar o importanţă ridicată atât în materie penală cât şi în materie civilă. În materie penală înscrisurile pot constitui chiar obiectul material al urmelor infracţiunii precum cele de fals şi uz de fals. În alte cazuri, înscrisurile, fără să reprezinte numaidecât un fals, relevă anumite situaţii de fapt legate de săvârşirea unor infracţiuni. Aria actelor ce contribuie direct sau indirect la descoperirea şi tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi este infinită: acte sau însemnări personale pierdute la locul faptei, ori acte aparţinând victimei găsite la făptuitori, scrisori cu caracter calomnios sau de ameninţare, etc.

Dat fiind că aproape întotdeauna aceste dovezi sunt contestate de acuzaţi, utilitatea valorificării posibilităţilor oferite de analiza ştiinţifică a înscrisurilor se impune de la sine. În materie civilă, numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite în mod special în vederea dovedirii naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unui viitor litigiu. Acest tip de înscrisuri vizează atât înscrisurile autentice cât şi cele sub semnătură privată. Deşi cele autentice beneficiază de prezumţia absolută de autenticitate, aceasta nu înseamnă că ele nu ar putea constitui obiect al cercetării criminalistice, dat fiind că ele sunt susceptibile de a fi atacate sau contestate pe calea înscrierii în fals. În cazul înscrisurilor sub semnătură privată, des invocate în justiţie, acestea au putere doveditoare atâta timp cât sunt recunoscute de părţi; în caz contrar, validitatea ori falsitatea lor urmând să fie stabilită de către instanţa de judecată prin procedura verificării de scripte sau prin efectuarea unei expertize. În afara actelor de genul celor menţionate în cursul judecării proceselor civile sunt prezentate şi înscrisuri nepreconstituite, cum ar fi scrisori sau simple bilete, în car se consemnează diferite raporturi juridice. Câmpul de aplicabilitate al cercetării înscrisurilor nu se reduce numai la administrarea probelor în justiţie, ci se extinde şi la domenii cu caracter extrajudiciar, cum ar fi în materie contravenţională. Iată de ce, cercetarea înscrisurilor este de cele mai multe ori imperios necesară. Ne aflăm într-adevăr în „epoca hârtiei”, iar de cele mai multe ori un înscris poate duce la elucidarea celor mai complicate situaţii, stabilirea adevărului şi identificarea infractorilor.

80

BIBLIOGRAFIE 1.

Alămoreanu Sorin

Clasic şi modern în examinarea documentelor suspecte, Editura

2.

Anghelescu Ion,

Alma Mater, Cluj-Napoca, 2003 „Reconstituirea actelor arse” în Tratat practic de criminalistică,

3.

vol. III, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1980 Ion, „Expertiza scrisului dactilografiat şi a celui de tipar” în Tratat

Anghelescu Stanciu Vicenţiu

practic

de

criminalistică,

vol.

III,

Serviciul

Editorial

şi

4.

Anghelescu Olga

Cinematografic, Bucureşti, 1980 „Expertiza urmelor de hârtie” în Tratat practic de criminalistică

5.

Barbuc Teodor

vol. III, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1980 „Examinarea actelor nedatate sau cu datare falsă” în Tratat practic de criminalistică, vol. III, Serviciul Editorial şi Cinematografic,

6. 7.

Basarab Matei

Bucureşti, 1980 Criminalistică, Litografia Universităţii Babeş-Boliay, Cluj-Napoca,

Buta Ilona

1969 „Examinarea actelor supuse acţiunii îndelungate a apei” în Tratat practic

8.

Constantin

criminalistică,

vol.

III,

Serviciul

Editorial

şi

Cinematografic, Bucureşti, 1980 „Expertiza urmelor de cerneală, tuş şi pastă de scris” în Tratat

Buta Ilona

practic 9.

de

I.

Nechifor A. J. 10. Crăciun Vasile

de

criminalistică,

vol.

III,

Cinematografic, Bucureşti, 1980 R., „Expertiza scrisului dactilografiat

Serviciul în

scopul

Editorial

şi

identificării

dactilografului” în Tratat practic de criminalistică, vol. III, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1980 „Folosirea polimerilor în criminalistică” în Probleme de medicină judiciară şi criminalistică, vol. III, Editura Medicală, Bucureşti,

11. Dobrilă Marcel

1965 „Microscopia electronică” în Tratat practic de criminalistică, vol.

12. Dume Petre

III, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1980 „Expertiza scrisului cursiv” în Tratat practic de criminalistică, vol.

13. Ion Mircea

III, Serviciul Editorial şi Cinematografic, Bucureşti, 1980 Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Lumina-Lex, Cluj-Napoca,

2001 14. Ionescu Lucian Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973 15. Sandu Dumitru Falsul în acte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977 16. Stanciu Vicenţiu, „Examinarea scrisului dactilografiat” în Tratat practic de Viscol Ion, Perciun criminalistică, vol.III, Serviciul Editorial şi Cinematografic

Dionid 17. Stancu Emilian

Bucureşti, 1980 Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, vol. I, Universitatea din

18. Stancu Emilian

Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1988 Criminalistică, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept,

19. Suciu Camil 20. Walls, H.I.

Bucureşti, 1981 Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963 Forensic sciences, Sweet and Maxwell Ltd., Londra, 1968

82