Evaluarea Activelor Necorporale (Intangibile) [PDF]

Zitiervorschau

Cuprins

Capitolul I. Clasificarea activelor necorporale.............................................2 1.1. Activele necorporale – consideraţii generale..............................................................2 1.2. Imobilizările necorporale în legislaţia contabilă din România....................................3

Capitolul II. Metode de evaluare a activelor necorporale...........................5 2.1. Metodologia folosită de fiscalitatea americană (IRS) în calculul valorii activelor nemateriale.........................................................................................................................5 2.2. Metode bazate pe profit...............................................................................................7 2.3. Metode de evaluare bazate pe costuri.........................................................................9 2.4. Metode de evaluare bazate pe piaţă..........................................................................10 2.5. Alte metode de evaluare a activelor necorporale......................................................10

Capitolul III. Consideraţii privind evaluarea unor active necorporale specifice...........................................................................................................11 3.1. Definirea noţiunilor de fond de comerţ, fond comercial şi goodwill........................11 3.2. Evaluarea goodwill-ului şi pierderii de goodwill......................................................13 3.3. Evaluarea mărcii şi a numelui comercial..................................................................15 3.4. Evaluarea know-how-ului.........................................................................................16 3.5. Evaluarea copyright-ului...........................................................................................16 3.6. Evaluarea contractelor...............................................................................................17 3.7. Evaluarea contractului de leasing..............................................................................17 3.8. Evaluarea brevetelor..................................................................................................18

Bibliografie.....................................................................................................19

1

Capitolul I. Clasificarea activelor necorporale

1.1. Activele necorporale – consideraţii generale Activele intangibile cuprind toate elementele de activ care nu au o formă materială (de exemplu activele imobilizate corporale şi financiare şi activele circulante), dar care contribuie direct la obţinerea profitului unei întreprinderi. Numărul şi denumirea activelor necorporale care pot fi evaluate distinct, înscrise în bilanţ şi supuse amortizării sunt foarte diferite, în funcţie de mărimea şi natura activităţii unităţilor patrimoniale. Pentru a fi înscris în activul unităţilor patrimoniale, un element necorporal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii1: 

Modul de achiziţionare, prin cumpărare sau procurarea din resurse proprii a elementelor necorporale, individual

şi indentificabil (când se înregistrează

distinct în activul bilanţului) sau în mod global şi neidentificabil pe fiecare element (când se înregistrează în good-will sau în fondul comercial); 

Posibilitatea de transfer a dreptului de proprietate, în general prin vânzare; dacă unele elemente necorporale pot fi vândute individual (ca brevetul de invenţie, copyright, dreptul la franşiză), acestea trebuie să fie identificate şi înregistrate în bilanţ; în cazul în care nu pot fi transferate în mod individual, ele având o valoare inseparabilă de valoarea globală a firmei, atunci activele necorporale sunt înregistrate numai în această poziţie în bilanţ;



Identificarea exactă a elementului de activ, printr-o denumire precisă ca: marcă comercială, copyright, software, cheltuieli de C-D, reţea de distribuţie; în cazul imposibilităţii identificării precise a unui element de activ necorporal, acesta poate fi înscris într-o poziţie distinctă a activului bilanţului, împreună cu alte active necoprorale, care nu pot fi evidenţiate în mod distinct (goodwill sau fondul comercial);



Posibilitatea stabilirii unei durate de viaţă determinată a activelor necorporale; de exemplu brevetele de invenţie sunt protejate 17 ani în SUA și 20 de ani în România, iar goodwill-ul poate fi amortizat şi în Canada, Franţa, Japonia.

1

Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderii, metode şi uzanţe, Editura Teora, 1996, Bucureşti, pag.89

2

Conform unei recente abordări efectuate de Fundaţia pentru Cercetări Contabile din Australia, elaborată pe baza studiilor realizate de London Business School, se precizează următoarele criterii pentru înregistrarea contabilă a activelor necorporale: 

Achiziţionarea activelor necorporale se va înregistra în bilanţ la costul de achiziţie;



Activele necorporale produse de întreprindere pot fi înregistrate în bilanţ;



Reevaluarea periodică a activelor necorporale este permisă;



Activele necorporale pot fi amortizate pe parcursul unei perioade de timp egalã cu cea în care proprietarul obţine un profit economic din utilizarea acestora;



Orice evaluare se face de către un expert profesionist independent.

1.2. Imobilizările necorporale în legislaţia contabilă din România Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82-1991 precizează care este natura imobilizărilor necorporale şi explică modalităţile de amortizare a acestora. Astfel se pot distinge: 

Elemente separate de imobilizări necorporale;



Fondul comercial, ca expresie globală a unor active necorporale imobilizate, calculate ca exces de valoare faţă de valorea elementelor de active distincte necorporale imobilizate, înregistrate în activul bilanţului.

Structura şi modalităţile de amortizare a activelor necorporale imobilizate sunt prezentate astfel2: prin prevederile articolului 47 se sugereazã o clasificare a imobilizãrilor necorporale, astfel, acestea cuprind: cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare şi dezvoltare, concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile de fabrică şi alte drepturi şi valori similare, fondul comercial şi alte imobilizări necorporale. Cheltuielile de constituire sunt definite de articolul 47 al legii ca fiind cheltuielile ocazionate de înfiinţarea şi modificarea unităţii patrimoniale (taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate şi alte cheltuieli de acest fel, legate de înfiinţarea sau modificarea unităţii patrimoniale) . Cheltuielile de această natură se amortizează într-o perioadă de cel mult 5 ani.

2

Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 3

În articolul 49 sunt prezentate cheltuielile de cercetare-dezvoltare, care cuprind cheltuielile ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare strict individualizate, care prezintă garanţia realizării eficienţei scontate prin aplicarea acestora în unităţile patrimoniale. Contabilitatea analitică a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare se ţine pe categorii de lucrări sau obiective. În cadrul activelor imobizate în concesiuni şi alte drepturi similare se cuprinde valorea bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniu de către unitatea primitoare, potrivit contractelor încheiate, conform articolului 50 al Regulamentului de aplicare a Legii contabilitãţii nr. 82/1991. Brevetele, licenţele, know-how-urile, mărcile de fabrică şi de comerţ şi alte drepturi de proprietate industrială şi intelectuală similare aduse ca aport, achiziţionate sau dobândite pe alte căi, se înregistrează în conturile de imobilizări necorporale, la valorea de aport de utilitate, costul de achiziţie sau costul de producţie , după caz. Activele imobilizate (de natura celor menţionate mai sus) se amortizează pe durata prevăzută pentru utilizarea lor, de către unitatea patrimonială care le deţine. Fondul comercial este definit în regulament în cadrul articolului 51 ca fiind partea din fondul de comerţ care nu figurează în cadrul celorlate elemente de patrimoniu , dar care contribuie la menţinerea şi dezvoltarea potenţialului unităţii, cum ar fi: clientela, vadul, debuşeurile, reputaţia şi alte elemente necorporale, înregistrându-se în contabilitate într-un cont distinct de imobilizări necorporale. Fondul comercial se determină ca diferenţă între valorea de aport de utilitate sau costul de achiziţie , după caz, a fondului de comerţ şi a elementelor de activ înregistrate în conturile corespunzătoare. Fondul comercial nu este supus amortizării de regulă. Dacă se constată o depreciere ireversibilă, aceasta poate fi amortizată. La alte imobilizări necorporale se înregistrează programele informatice create de unitate sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile de utilizare proprii, evaluate la costul de producţie, respectiv la costul de achiziţie, precum şi alte imobilizări necorporale. Valorea programelor informatice se amortizează ăn funcţie de durata probabilă de utilizare, care nu poate depăşi o perioadă de 3 ani. Se poate afirma că modalităţile de evaluare a activelor imobilizate necorporale sunt extrem de sumare şi evaluatorul trebuie să cunoască structura, principiile şi uzanţele de evaluare practicate în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, în special în sistemul financiar-contabil anglo-saxon şi cel francez. 4

Capitolul II. Metode de evaluare a activelor necorporale

2.1. Metodologia folosită de fiscalitatea americană (IRS) în calculul valorii activelor nemateriale Conform acestei metodologii, se porneşte de la profitul mediu obţinut de o companie/firmă în ultimii ani, după care se calculează valoarea de piaţă a activelor tangibile nete asupra cărora se aplică un procent mediu de profit cerut pe piaţă, rezultând astfelprofitul mediu sperat de un investitor în ramura respectivă. Prin compararea profitului mediu al companiei în ultimii ani cu profitul mediu sperat, evaluatorul are o imagine în ceea ce priveşte valoarea activelor necorporale (intangibile), care poate fi pozitivă sau negativă. Prin capitalizarea sumei corespunzătoare diferenţei dintre profitul mediu al companiei şi cel urmărit de investitor, rezultă valoarea goodwill-ului companiei. Procedura sugerată de IRS (Internal Revenue Service) se bazează pe parcurgerea succesivă a câtorva etape prezentate în continuare. Calculul profiturilor medii anuale după impozitare pentru o perioadă reprezentativă - perioada recomandată a fi luată în calcul este de minimum 5 ani, însă dacă din diagnostic, dinamica afacerii (prin trend) indică o diferenţă importantă în media ultimilor cinci ani, se poate lua în considerare o perioadă mai mică (de exemplu 3 ani). Pe de altă parte, când se prevăd abateri semnificative în evoluţia elementelor faţă de anii precedenţi, se pot utiliza profiturile previzionate (cu probabilitate ridicată de realizare a previziunilor). Determinarea valorii medii nete a activelor tangibile (corporale) presupune luarea în calcul a valorii medii a activelor tangibile aferente perioadei luate în calcul la determinarea profiturilor medii anuale. În determinarea unei rate medii a rentabilităţii activelor tangibile indicată este folosirea unei rentabilităţi medii pe ramură. Studii realizate în ţările occidentale prezintă rate finsnciare medii pe industrie, având în vedere că acestea se bazează pe valoarea netă contabilă a activelor şi nu pe valoarea de piaţă. Ca o limită a indicatorilor financiari medii pe ramură este faptul că nu sunt disponibile informaţii distincte cu privire la eficienţa activelor corporale (tangibile) şi a celor necorporale (intangibile), cele două categorii necesitând, de fapt, rate medii pe profit diferite eficienţa lor fiind diferită. Pentru calcularea valorii activelor nemateriale se parcurg etapele anterioare pentru datele din perioada vizată.

5

Parcurgerea etape de calculul profiturilor medii anuale pentru o perioadă reprezentativă constă în exprimarea valorilor în monedă constantă şi realizarea unor corecţii asupra profiturilor nete (dacă este cazul), corecţii care vizează situaţii atipice. Tabelul nr.1. Profituri medii anuale Anul fiscal

~mii RON

Rezultatul după

Ajustări

Rezultat ajustat

impozitare 150.000 125.000 141.000 157.500 127.000

+4.000 -7.500 -2.000

150.000 125.000 144.000 150.000 125.000 694.000 138.800

2003 2004 2005 2006 2007 Total 5 ani Media anuală *Date convenţionale

Se consideră că întreprinderea are informaţii disponibile cu privire la rentabilitatea medie în ramură a activelor tangibile nete ca fiind de 10 %. Tabelul nr.2. Determinarea valorii medii a activelor tangibile nete ~mii RON Anul fiscal 2003 2004 2005 2006 2007 Total 5 ani Media

Total active

Active intangibile

980.000 910.000 1.000.000 1.100.000 1.200.000

evidenţiate 75.000 80.000 90.000 110.000 130.000

Datorii

Active

150.000 160.000 165.000 200.000 290.000 694.000 138.800

nete 755.000 670.000 745.000 790.000 780.000 3.740.000 748.000

anuală *Date convenţionale Pentru determinarea ratei medii a rentabilităţii activelor tangibile nete se presupune că sunt disponibile informaţii pentru ramura din care face parte întrprinderea, iar rentabilitatea medie, conform studiilor este de 10 %. Cuantificarea valorii activelor nemateriale Pe baza valorii medii a activelor nete (780.000 mii RON) şi a ratei medii a rentabilităţii a ramurii de 10 %, rezultă un profit aşteptat de 748.000 * 10% = 74.800 mii RON. Întreprinderea din exemplul prezentat realizând un profit mediu anual de 138.800 mii RON, va rezulta diferenţa dintre profitul firmei analizate şi profitul mediu al ramurii

6

care reprezintă supraprofit în valoare de 64.000 mii RON (138.000 – 74.000). prin capitalizarea supraprofitului cu o rată de 20 % rezultă valoarea activelor intangibile de 320.000 mii RON (64.000 *20 %). Metodele de evaluare a activelor intangibile (nemateriale) pot fi clasificate în următoarele categorii3: 

Metode bazate pe profit care analizează avantajul deţinerii acestor active prin

 

prisma efectului favorabil pentru întreprindere (profit); Metode bazate pe costul realizării activelor necorporale (intangibile); Metode bazate pe piaţă, adică pe tranzacţii trecute, încheiate în condiţii şi pentru active similare.

Alegerea metodei pentru un anume caz depinde de circumstanţe. De cele mai multe ori este necesară folosirea mai multor metode de evaluare ţinând sema de necesitatea autoverificării rezultatelor obţinute. Mai este de luat în calcul şi posibilitatea ca evaluatorul să aplice tehnici şi metode proprii, specifice unui anumit caz, utilizând elementele mai multor metode. 2.2. Metode bazate pe profit Avantajul profitului este o metodă de evaluare a activelor nemateriale identificabile şi se poate aplica în cazul în care este posibilă estimarea cu o acurateţe rezonabilă a avantajului deţinerii şi utilizării activelor intangibile, avantaj exprimat prin profit. Tabelul nr.3. Relevanţa metodei corespunzătoare activelor necorporale Nr.crt

Relevanţa metodei/active

Bună

Satisfăcătoare

Slabă

. 1. 2. 3. 4. 5.

intangibil Proprietăţi tehnologice, patente Marca, nume produs Copyright Ansamblul forţei de muncă Sistemul informaţional al

Profit Profit Profit Cost Cost

Piaţa Piaţa Piaţa Profit Piaţa

Cost Cost Cost Piaţa Profit

6. 7. 8. 9.

managementului Programe soft Reţele de distribuţie Drepturi de franciză Practicile şi procedurile firmei

Profit Cost Profit Cost

Piaţa Profit Piaţa Profit

Cost Piaţa Cost Piaţa

3

Işfãnescu, Aurel, Robu, Vasile, Anghel, Ion, Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna economicã, Bucureşti, 2001

7

Sursa: Işfãnescu, Aurel, Robu, Vasile, Anghel, Ion, Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna economicã, Bucureşti, 2001, pag. 138 Din punct de vedere conceptual această metodă se aseamănă cea americană (IRS) utilizată în evaluarea activelor intangibile ale unei entităţi, cu deosebirea că supraprofitul se aplică în acest caz numai pentru active intangibile. Contribuţia la variaţia profitului Spre deosebire de metoda anterioară care se bazează pe profituri aduse direct de activele intangibile, sunt situaţii în care se poate determina avantajul preţului unitar pentru că nu există informaţii disponibile şi nu se pot face estimări cu o anumită precizie privind acest avantaj. În practică se întâlnesc situaţii în care activele intangibile generează un profit pentru întraga entitate economică. În cazul dat, principala problemă o reprezintă startul în dezvoltarea tehnicii de evaluare. Pe baza unui studiu, evaluatorul poate să dispună de informaţia că un produs cu marca X are un volum ridicat al vânzărilor, mai ridicat decât produsele mărcilor Y şi Z operante pe aceeaşi piaţă. În această situaţie se porneşte de la contribuţia de profit generată de vânzările realizate suplimentar. Cele două metode prezentate generează deseori dificultăţi pentru evaluator în susţinerea valorilor rezultate, drept urmare a subiectivităţii prezumţiilor destul de frecvente şi dificil de susţinut. Rezultatul trebuie să fie realist, credibil şi să poată fi susţinut. Economia de redevenţă este o metodă aplicabilă evaluării patentelor şi licenţelor. Proprietarul unui drept de proprietate intelectuală poate permite şi altora să folosească acest activ contra unei redevenţe, care, de obicei, este un procent aplicat la volumul vânzărilor rezultate din folosirea proprietăţii intelectuale. Astfel de drepturi se înscriu între 3 – 7 % din vânzări, cel mai frecvent fiind întâlnit nivelul de 5 % din vânzări. Acest procent variază în deosebi în funcţie de volumul fluxurilor generate de utilizarea activului. Metoda economiei de costuri Determinarea corectă a contribuţiei la profit sau avantajul preţului se poate dovedi dificilă în anumite cazuri sau chiar nu se poate aplica în practică. Însă, se pot întâlni situaţii în care activele intangibile sunt importante pentru o economie de costuri măsurabilă. Prin crearea acestui avantaj elementele intangibile aduc o contribuţie directă la realizarea unui surplus de profit. Avantajul de cost poate rezulta de pe urma: 

Unui contract care aduce avantaje la cumpărarea de materii prime (furnizarea



de ţiţei); Unui proces sau metodă care economiseşte munca sau reduce costurile



materiale; Unui contract de muncă cu angajaţi valoroşi şi cu experienţă. 8

2.3. Metode de evaluare bazate pe costuri În această metodă de evaluare pot fi incluse elemente ca: o invenţie nouă, un proiect de cercetare – dezvoltare, practicile şi procedurile unei firme, ansamblul forţei de muncă, etc. Pentru evaluarea acestor active intangibile sunt adoptate, de regulă, metode din grupa celor bazate pe costuri pe motiv că ele au cea mai mare relevanţă şi credibilitate în cazurile particulare menţionate. Costul cercetării este aplicabil în anumite situaţii, cu toate că se susţine necorelarea costului cercetării cu valoarea sa, evaluatorul aplicând o tehnică de evaluare bazată pe costul creării unui activ intangibil similar. Aplicabilitatea metodei este limitată şi impusă de lipsa unor informaţii care să estimeze efectele deţinerii şi utilizării unor active de acest gen. Această metodă este foarte utilă, mai ales ca mijloc de verificare şi testare a concluziilor rezultate de pe urma aplicării altor metode de evaluare a activelor necorporale (intangibile). Aplicarea metodei costurilor trebuie să se facă cu precauţie pornind de la ideea că, frecvent, costul nu reprezintă un indicator semnificativ pentru valoare, mai ales pentru activele intangibile. Cu siguranţă dacă efectul elementelor nemateriale în fluxurile afacerii (de exemplu în profit) sunt mai mici decât costul creării, acest fapt nu denotă un avantaj şi, prin urmare, nu determină o valoare pozitivă. 2.4. Metode de evaluare bazate pe piaţă Metoda costului de cumpărare poate fi utilă pentru testarea valorii licenţelor şi franchiselor. Un activ intangibil poate fi cumpărat de pe piaţă la un preţ considerat echivalent al valorii sale economice. Un număr mare de active intangibile se vând şi se cumpără de pe piaţă, dar informaţiile obţinute de pe această piaţă trebuie să vizeze fiecare tip de activ necorporal. Metoda asimilării este o metodă în care evaluatorul ţine seama, pe baza informaţiilor certe, de tranzacţii încheiate în condiţii apropiate de cazul specific care poate fi analizat luând în calcul corecţii (pozitive/negative, bazate pe propria sa experienţă) faţă de condiţiile în care s-au încheiat tranzacţiile considerate ca bază de comparaţie. 2.5. Alte metode de evaluare a activelor necorporale În cazul unor active de natura proprietãţii intelectuale şi care sunt supuse unui regim de amortizare liniarã, evaluarea se poate face şi printr-o metodã specificã ţinând 9

cont şi de economia de impozit pe profit, rezultatã din includerea amortizãrii în cheltuieli, deci un spor de profit asociat amortizãrii proprietãţii intelectuale. Formula de calcul a valorii proprietãţii intelectuale (V) este4: V = valoarea prezentã a profitului economic rezultat din exploatarea obiectului proprietãţii + valoarea prezentã a profitului rezultat din economia de impozit asociatã amortizãrii (Va) Va = (Vi / dr) * s * an, în care: Vi – valoarea integralã a proprietãţii intelectuale amortizabile; s – cota de impozit pe profitul societãţii; dr – durata de viatã rãmasã; an – factorul valorii actuale a unei anuitãţi; n – numãrul de ani de viatã rãmasã.

Capitolul III. Consideraţii privind evaluarea unor active necorporale specifice

3.1. Definirea noţiunilor de fond de comerţ, fond comercial şi goodwill În teoria şi practica economică se folosesc noţiunile de fond de comerţ, fond comercial şi goodwill, fiecare având o anumită semnificaţie . Fondul de comerţ este definit în literatura de specialitate ca fiind un ansamblu de elemente corporale şi necorporale gestionate în cadrul unei întreprinderi. Principalele elemente constituitive de natură corporală şi necorporală se referă la5: 

Clientela permanentă şi ocazionată este componenta de bază, fiind influenţată de amplasamentul întreprinderii, segmentul de consumatori și imaginea pe care aceştia şi-au format-o despre întreprindere;



Firma sau emblema producătorului sau comerciantului sub care vinde produsele şi serviciile, fiind folosită îndeosebi pentru identificare şi atragere a clientelei;

4

5



Licențele de comercializare a unor produse, autorizaţii;



Drepturi de proprietate industrială, comercială, literară (drepturi de autor);

Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderii, metode şi uzanţe, Editura Teora, 1996, Bucureşti

Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderii, metode şi uzanţe, Editura Teora, 1996, Bucureşti, pag. 78

10



Diverse contracte: de aprovizionare, de muncă, de asigurare, care transmit odată cu transferul proprietății fondului de comerţ;



Diferite elemente corporale formate din materiale, utilaje, echipamente care servesc la derularea activității de exploatare. Aceste imobilizări corporale din punct de vedere contabil sunt evidențiate în conturile de mijloace fixe și nu apar ca elemente patrimoniale distincte ale fondului de comerţ.

În contabilitatea românească operează contul 207 „Fondul comercial” cu ajutorul căruia se ţine evidenţa fondului de comerţ ce nu este evidenţiat în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care contribuie la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului activității firmei. Fondul comercial se determină ca diferență dintre valoarea de aport sau de achiziţie, după caz, a fondului de comerţ şi valoarea elementelor de activ înregistrânduse în conturile respective. De exemplu, o firmă deţine o clădire evaluată contabil la o anumită valoare. Se evaluează la un moment dat la valoarea X. Datorită amplasamentului se vinde la valoarea X’+D. Acest D reprezintă fondul comercial pe care cumpărătorul îl va înregistra în contul 207 „Fond comercial”. În consecinţă, trebuie menţionat faptul că din punct de vedere contabil şi fiscal se înregistrează doar fondul comercial achiziţionat sau adus ca aport. În documentul care atestă cumpărarea nu se face precizarea cât din valoarea clădirii reprezintă fondul comercial, dar se întocmeşte o anexă în care cumpărătorul, cu acordul AGA menţionează cât din valoarea facturii „D” reprezintă fondul comercial şi în baza acestuia se va înregistra suma corespunzătoare în contul 207 „Fondul comercial”. Fondul comercial cuprinde numai activele necorporale din cadrul fondului de comerţ şi care nu pot fi evaluate individual, luând în considerare funcţionarea întreprinderii. În cadrul unei întreprinderi, fondul comercial reprezintă capacitatea de a realiza un profit suplimentar într-un context dat de exploatare. Valoarea întreprinderii va fi mai mare, corespunzător valorii fondului comercial, iar cumpărătorul va fi dispus să plătească deoarece are certitudinea recuperării sumei investite. În momentul în care se face evaluarea întreprinderii, iar în bilanţul contabil apare contul menţionat este necesară reevaluarea fondului comercial. Această operaţiune se poate face prin: 

Compararea cu tranzacţii similare efectuate în perioade apropiate de data evaluării specificate; 11



Corectarea sodului din bilanţ cu indicele preţurilor sau cu evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale.

Goodwill-ul este un activ necorporal, care este evidenţiat atunci când se vinde/cumpãrã o afacere. El reprezintã diferenţa dintre valoarea de vânzare din contract şi valoarea însumatã a activelor individuale. Conform acestui principiu, valoarea firmei va fi egalã cu suma valorii activelor corporale şi a goodwill-ului. Diferenţa dintre cele douã valori (valoarea de vânzare şi suma activelor) se explicã prin capacitatea unei firme de a rãmâne rentabilã şi de a produce bogãţie. Rezultã cã valoarea unei firme este datã nu numai de mijloacele ei de producţie, ci şi de aptitudinea managementului de a conduce firma astfel încat aceasta sã genereze profit. Totodatã, goodwill-ul poate fi definit ca diferenţa contabilã dintre preţul plãtit de cumpãrãtor şi activul net contabil corectat (corectarea elementelor din bilanţ se face pe baza inventarierii faptice şi a reevaluãrilor operate de echipa de evaluatori). Goodwill-ul este înteles ca un supraprofit care trebuie capitalizat pe o anumitã perioadã. Firma dispune de acest supraprofit ca urmare a calitãţii produselor, managementului, reţelei de distribuţie, precum şi ca urmare a poziţionãrii pe o piaţã, a superioritãţii tehnologice, a notorietãţii sale etc. Fondul comercial nu este întotdeauna egal cu goodwill-ul, deoarece acesta din urma variazã în funcţie de valoarea de piaţã a firmei. În legislaţia contabilã actualã în România se utilizează noţiunea de „fond comercial" şi reprezintă partea din fondul de comerţ care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care are însã o deosebitã împortanţã în vederea menţinerii sau dezvoltãrii potenţialului societăţii, cum sunt: clientela, vadul, debuşeurile, reputaţia şi alte elemente necorporale şi se înregistrează în contabilitate într-un cont distinct de imobilizări necorporale. 3.2. Evaluarea goodwill-ului şi pierderii de goodwill Goodwill-ul se poate defini sintetic ca fiind o diferenţa între valoarea globalã a întreprinderii şi activul net corectat. În cazul în care aceastã valoare este negativã, deci întreprinderea are o profitabilitate mai micã decât cea normalã, diferenţa se numeşte negativ sau badwill. În cazul existenţei bad will-ului, preţul de vânzare al întreprinderii nu ţine seama de existenţa lui şi are ca reper activul net corectat şi valorile determinate prin alte metode de evaluare.

12

Metodele de evaluare a goodwill-ului sunt grupate în sintetice şi analitice 6. Cele sintetice calculeazã goodwill-ul simultan pentru toate elementele pornind fie de la un indicator de rezultat net (supraprofitul), fie de la un indicator de volum de activitate (cifra de afaceri). Ideea de bazã a primei metode de evaluare defineşte goodwill-ul ca un supraprofit, rezultat al unei rentabilitãţi peste cea consideratã ca fiind normalã, stabilitã în funcţie de rentabilitatea medie din domeniu şi mãrimea activelor corporale de care dispune. Relaţia de calcul este urmãtoarea: Gw =

RNC  ANCt * i , 1 (1  i ) t



n

în care: RNC – rezultatul net curent; ANC – activul net corectat; i – rata rentabilitãţii financiare, calculatã dupã relaţia: i = Ro + β * (Rm – Ro), Rm – rentabilitatea medie din sectorul (domeniul) în care activeazã firma, β – riscul de piaţã aferent domeniului, particularizat firmei în funcţie de gradul de îndatorare, Ro – rentabilitatea investiţiei fãrã risc, n – numãrul de ani în care se estimeazã cã întreprinderea prevede cã îşi va pãstra acest avantaj comercial, cunoscându-se cã un asemenea avantaj nu se poate perpetua la infinit. Evaluarea goodwill-ului prin cea de-a doua metodã se utilizeazã în special în cazul întreprinderilor din domeniul circulaţiei mãrfurilor. În acest caz, cel mai adesea indicatorul de volum de activitate folosit este cifra de afaceri (CA) la care se aplicã un coeficient multiplicator (K): Gw = K * CA. Avantajul acestei metode constã în simplitatea ei, însã este destul de riscant sã se evalueze fondul comercial în mod exclusiv pornind doar de la cifra de afaceri. Evaluarea goodwill-ului cu ajutorul metodei analitice prezintã avantajul cã evidenţiazã structura acestuia “dezvãluind originea” lui, în cazul întreprinderii respective. Aspectul mai delicat al acestei metode constã în dificultatea aplicãrii ei deoarece este extrem de dificil de a izola şi apoi evalua componentele goodwill-ului7. 6

7

Bucãtaru, Dumitru, Evaluarea întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006 Bucãtaru, Dumitru, Evaluarea întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006

13

Pierderea de goodwill are loc8: 

dacã o afacere poate fi reamplasatã, pierderea potenţialã de goodwill va fi mãsuratã prin diferenţa între valoarea acestuia înainte şi dupã reamplasare;



ca regulã generalã, pierderea nu va putea depãşi cel mai scãzut cost de reintegrare a goodwill-ului pierdut sau valoarea totalã a goodwill-ului înainte de reamplasare;



dacã afacerea nu poate fi reamplasatã în cadrul aceleiaşi pieţe, întregul goodwill al afacerii va fi considerat pierdut;



dacã goodwill-ul pierdut nu poate fi reconstituit într-o perioadã rezonabilã de timp, întreaga sumã a pierderii va fi consideratã irecuperabilã.

Evaluarea pierderii de goodwill se poate realiza prin douã metode principale: 

metoda capitalizãrii supraprofitului pierdut şi



metoda costului de reconstituire a goodwill-ului pierdut. Prima metodã prezintã avantajul cã atunci când pierderea de goodwill poate fi

susţinutã, aceastã metodã oferã o explicaţie logicã, care poate da câştig de cauzã în faţa instanţei sau a terţilor. De exemplu9, presupunem cã se vinde un mic magazin, iar dupã vânzare fostul proprietar face declaraţii jignitoare la adresa noului proprietar. Ca rezultat este anticipatã o pierdere de clientelã în urmãtorii doi ani, care va antrena o reducere a profiturilor; pierderea de clientelã este susţinutã de reducerea semnificativã a vânzãrilor dupã declaraţiile fostului proprietar al afacerii. Activele necorporale distincte (individualizabile) nu au efect important asupra clientelei şi ele nu vor fi incluse ca parte a goodwill-ului. Dacã prima metodã nu poate fi aplicatã sau dacã se impune verificarea rezultatelor obţinute, evaluatorul poate estima costul reconstituirii goodwill-ului pierdut. Dacã acest cost este realist şi nu implicã o valoare mai mare decât goodwill-ul iniţial rezultatul aplicãrii metodei este credibil şi util. Existã, însã, o restricţie majorã în aplicarea metodei datoritã cazurilor frecvente în care goodwill-ul pierdut nu poate fi reconstituit întro perioadã de timp rezonabilã, costul estimat devenind foarte speculativ; într-o asemenea situaţie este recomandabil sã se considere cã goodwill-ul a fost pierdut definitiv. Metoda are un grad de relevanţã ridicat, îndeosebi în situaţiile în care nu s-a pierdut întreaga clientelã (şi deci întreaga sursã de realizare a profitului).

8 9

Robu, Vasile, Anghel, Ion, Serban, Claudia, Evaluarea întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2005 Robu, Vasile, Anghel, Ion, Serban, Claudia, Evaluarea întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2005

14

3.3. Evaluarea mărcii şi a numelui comercial Marca şi numele comercial reprezintă active ce pot avea valori imense. Unele au devenit deja termeni consacraţi pentru definirea produsului (de exemplu Frigidaire, Xerox etc). Deţinerea unui asemenea activ determină un avantaj de marjă de profit sau un volum ridicat de vânzări, fiind posibilă utilizarea metodei avantajului de profit. O problemă esenţială în evaluarea numelui şi mărcii comerciale este realizarea capitalizării. Dacă durata de viaţă economică nu poate fi stabilită cu o certitudine rezonabilă, evaluatorul are de ales între două posibilităţi: 

selectarea arbitrară a unei durate de viaţă



capitalizarea activului pe o durată nedeterminată

Aceasta este o alegere dificilă şi demonstrează de ce aceste active sunt cel mai adesea grupate în cadrul goodwill-ului sub forma unui ansamblu de active intangibile. Metoda economiei de redeverenţă poate fi utilizată pornind de la ipoteza că numele sau marca pot fi acordate sub formă de licenţă unei terţe persoane, caz în care veniturile nete din redeverenţă sunt capitalizate şi transformate în valoarea activului. Metoda bazată pe costul creării poate fi utilă dacă se dovedeşte că activul are o valoare viitoare, dar este dificil de stabilit care este piaţa sau avantajul de profit. Costul dezvoltării unei mărci poate fi substanţial. Adesea sunt necesare costuri mari cu munca, studiile de piaţă, testele de utilitate, promovarea, reclama etc. 3.4. Evaluarea know-how-ului Know-how–ul reprezintă ansamblul de cunoştinţe tehnice nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate încă, necesare fabricării, funcţionării sau comercializării unor produse, sau elaborării şi funcţionării unor tehnologii şi procedee. Principalele elemente de proprietate intelectuală ce formează, separat sau în ansamblul lor, conţinutul know-how – ului sunt: 

abilitatea tehnică



experienţa



cunoştinţele tehnice

Aceste elemente ale proprietăţii intelectuale au, de regulă, şi un suport material: mostre, planuri, schiţe, instrucţiuni, diverse documentaţii. Valoarea know-how –ului poate fi determinată doar în condiţiile îndeplinirii cumulative a următoarelor cerinţe:

15



Transmisibilitatea

elementelor

care

îl

alcătuiesc

(abilităţi,

experienţă,cunoştinţe). Referitor la această cerinţă trebuie făcută precizarea că, în cazul în care elementele ce formează acest activ nematerial depind de o persoană, evaluatorul trebuie să analizeze cu atenţie situaţia specifică, pentru a cuantifica riscurile de netransmisibilitate a activului; 

Caracterul secret al cunoştinţelor, abilităţilor etc şi gradul de noutate al acestora. Considerăm că metodele cele mai relevante pentru evaluarea knowhow-ului sunt cele bazate pe profit, iar pentru verificarea rezultatelor obţinute – metodele bayate pe costuri, în măsura în care, în majoritatea cazurilor, nu sunt disponibile informaţii pentru a utiliza metode bazate pe piaţă.

3.5. Evaluarea copyright-ului Metodele de evaluare şi apreciere a copyright-ului sunt similare cu acelea pentru nume şi marcă, cu excepţii relativ minore. Diferenţa principală rezultă din durata de viaţă a activului, care în acest caz este determinată. O altă diferenţă vine din faptul că metoda economiei de redeverenţă are o aplicabilitate limitată. În plus, în acest caz, evaluatorul poate aplica metode bazate pe comparaţie, deoarece sunt destul de frecvente tranzacţii cu acest tip de activ necorporal. 3.6. Evaluarea contractelor O gamă diversă de contracte poate fi apreciată şi evaluată separat, sub forma unor elemente necorporale distrincte. Ca o regulă generală, este recomandabil să fie evaluate separat şi nu prin stabilirea unei valori pentru un grup de contracte, chiar dacă acestea privesc acelaşi domeniu (de exemplu contractele de publicitate). Evaluarea contractelor se poate face prin metoda avantajului de profit sau prin metodele bazate pe contribuţia la variaţia profitului. Recomandarea ca evaluarea contractelor să se facă individual are la bază şi necesitatea determinării unor rate de risc specifice, ataşabile fiecărui contract. 3.7. Evaluarea contractului de leasing Leasing-ul reprezintă o operaţiune similară în linii generale cu împrumutul de mijloace fixe, prin care chiriaşul obţine avantaje legate de posesiunea bunurilor închiriate, în timp ce finanţarea este realizată de societatea de leasing. Participanţii care intervin în această operatiune sunt: 16



A , proprietarul sau producătorul;



B , garantul (finanţatorul);



C , chiriaşul.

Aprecierea valorii unui contract de leasing sau de închiriere trebuie privită prin prisma a două elemente10: 

capitalizarea economiei de costuri (chirie);



supravaloarea determinată de raritate; de exemplu, în cazul unui leasing imobiliar, elementele care pot justifica supravaloarea pot fi: -

posibilitatea de a subînchiria;

-

posibilitatea de a extinde activitatea prin închirierea altor imobile aflate în vecinătate;

-

posibilitatea închirierii de apartamente sau camere în clădirea imobilului;

-

amplasamentul deosebit al proprietăţii.

3.8. Evaluarea brevetelor Cea mai întâlnită metodă pentru evaluarea brevetelor este metoda economiei de redeverenţă. Această metodă presupune că brevetul este deţinut de o terţă persoană care plăteşte proprietarului o redeverenţă pentru privilegiul de a-l utiliza. O altă apreciere a valorii brevetului poate avea la bază metoda contribuţiei la profit. Aceasta se poate face atunci când poate fi calculat un profit net pe baza contribuţiei directe a utilizării acestui activ nematerial. În determinarea duratei de viaţă a unui brevet

este recomandabil să se ia în

considerare durata legală de viaţă şi care nu coincide întotdeauna cu durata de viaţă economică.

10

Robu, Vasile, Anghel, Ion, Serban, Claudia, Evaluarea întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2005

17

Bibliografie

1. Bucãtaru, Dumitru, Evaluarea întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006 2. Işfãnescu, Aurel, Robu, Vasile, Anghel, Ion, Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna economicã, Bucureşti, 2001 3. Robu, Vasile, Anghel, Ion, Serban, Claudia, Evaluarea întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2005 4. Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderii, metode şi uzanţe, Editura Teora, 1996, Bucureşti 5. ***Legea contabilitãţii nr. 82 din 24 decembrie 1991, republicatã în M. Of. 629/26 august 2002 6. ***Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991 7. www.cdep.ro

18