Eugen Barbu [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea “Ovidius” Constanţa Facultatea de Litere

Eugen Barbu, scriitor de influenţā balcanicā

Masterand: Iulia Buzea

Indrumātor: Conf. univ. dr.Lācrāmioara Berechet

Master Comunicare an 1

1

Eugen Barbu, scriitor de influenţă balcanică. „Princepele”, „Săptămâna nebună”.

Eugen Barbu se naşte la 20 februarie 1924, la Bucureşti iar copilăria şi-o petrece în cartierul Cuţarida. Debutează în 1941 în reviste ca „Epigrama” sau „Gluma”. În 1955 apare nuvela „Munca de jos” , în 1956 „Tripleta de aur” şi romanele „Balonul e rotund” şi „Unsprezece” urmate în 1957 de romanul „Groapa” iar în 1958 de volumul de nuvele „Oaie şi ai săi”. După acestea apare în 1959 volumul de nuvele „Patru condamnaţi la moarte”, romanul „Şoseaua Nordului”, în 1961 nuvelele din volumul „Tereza”, în 1964 „Facerea lumii”, în 1966 „Jurnalul”, în 1968 volumul de versuri „Osânda soarelui” şi cel de nuvele „Vânzarea de fete”. În 1969 publică „Princepele” , iar în 1975 primul volum „Incognito” , 1977 al doilea volum, 1979 al treilea, 1980 al patrulea iar în 1981 „Săptămâna nebunilor”. Scriitorului îi sunt preluate în filme multe dintre opere şi semnează următoarele scenarii: „Haiducii”, „Procesul alb”, „Răzbunarea haiducilor”, „Răpirea fecioarelor”, „Haiducii lui şapte cai”, „Zestrea domniţei Raluca”, „Facerea lumii”, „Urmărirea”(serial), „Oaie şi ai săi”, „Drumul oaselor”, „Batalionul de pedeapsă”, Masca de argint”, „Domnişoara Aurica”. Literatura balcanică este influenţată de estetica oralităţii iar printre caracteristicile balcanice care influnţează spaţiul literaturii româneşti se enumeră spiritual oriental balcanic decadent, filonul tragic, atitudinea eroică, pitorescul, excesul, ortodocsia, opoziţia bine-rău, lumea carnavalescă, resurecţia mitului, dominaţia moralismului. În general, balcanismul reprezintă într-un mod tragic sau parodic istoria naţională şi tocmai de aceea literatura este plină de figurile despoţilor laminate ce conduc cu mâinile lor, după bunul plac, destinele lumii, de multe ori cu ajutorul bisericii. Despre lumea literaturii balcanizate, Lăcrimioara Berechet afirmă în lucrarea „Modelele cultural-literare la margine imperiilor” ca „este una eclectică, contradictorie, vie,

2

mereu în mişcare, în căutarea sinelui scindat de o istorie tragică” 1 iat cât despre spaţiu şi timp, susţine că „sunt reversibile, se percep în ciclitate, calendarul urmează timpul liturgic sau ritmurile vegetale, iar moartea este înţeleasă ca o iniţiere magică” 2 şi este ca o iniţiere datorită religiei care susţine ideea că după moarte există Rai sau Iad, există o eternitate, viaţa pe pământ este doar o probă la care este supus omul. De multe ori s-a discutat despre modelul moftangiului în acest tip de literatură, despre „Nonşalanţă, familiaritatea jucată în relaţiile sociale, indiferenţa cu care indivizii aceste culturi de mahala se raportează la idea de normă ori la discursul eletist, brutalitatea în atitudine, agresivitatea de limbaj, o oarecare forţă prea virilă a atitudinii” 3, despre personajul viclean, despre demagogul mereu present, despre coruptul pus în mare funcţie. Literaturii balcanice îi este caracteristic şi textul-mlaştină, adică acel text care îşi înghite autorul iar la Eugen Barbu, textul-mlaştină a celor două romane, „Princepele” şi „Săptămâna nebunilor” „este deschis nu în sensul unei deschideri spre o multitudine de interpretări, ci în sensul deschiderii spre adăugiri de noi texte, în virtutea unei interacţiuni, unei intertextualităţi în progres”4 şi deci, ca în textul-mlaştină, se înglobează perpetuu alte şi alte fragmente de text. Idiolectul eugenbarbian este un alt exemplu pentru acest fel de text pe care-l constituie din „expresii cronicăreşti copulate cu talent, termeni bisericeşti, turcisme, slavonisme, imagini picturale sosite pe numeroase filiere, muzici balcanice, poveşti autentice din istoria Principatelor”5 , toate acestea ducând spre acelaşi drum al textului-mlaştină. Despre „Princepele” Zaharia Sîngeorzan în Cronica afirmă „Timpul istoric al romanului e al domiilor fanariote, o lume a tuturor contradicţiilor, unde azurparea şi domnia se pot repede căpăta prin intregi, minciuni, bani. Princepele este totul şi nimic. Umbra morţii îl ţine slujitor Porţii, iar viaţa lui nu e decât un spectacol dramatic: dobândirea tronului şi 1 Berechet, Lăcrămioara, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2009, p.287. 2 Ibid., pp.297-298. 3 Ibid., p.301. 4 Teză de doctorat, Dimensiunea balcanică în proza românescă a secolului al XXlea, doctorand Vasiliu,Ioana, coordonator ştiinţific Moraru, Mihai. 5 Id. 3

pierderea lui, cu toate eşecurile, linguşirile, izbînzile. Domnitorul e un cavaler al unui destin, al unei fatalităţi inevitabile”6 ,Al.Protopopescu susţine că „Princepele se scurge parcă din Despre protagonist, Lăcrămioara Berechet scrie „În ceea ce priveşte imaginea principelui sau a voievodului şi aceasta este contaminată de imaginarul artistic de tip baroc. Descris anitetic, fie ca misionar, un ales al creştinătăţii sau ca un ctitor ori ca un despot, având o concepţie personalistă asupra puterii, ostil faţă de puterea demosului şi încurajând fastul ostentativ şi implicit corupţia”7 iar însăşi Eugen Barbu declară „...din punct de vedere literar era mai interesant un Principe cultivat decât un bădăran”8 astfel motivându-şi alegerea. Cum la Eugen Barbu „..domină lupta cu uneltirile, domină supliciile, erupţia insinuărilor, ca atare, cronologia pare traversată de parabole şi alegorii datorită cărora scenariile dilată incursiunile în cronospaţialitate, iar fenomenalitatea acestora deromantizează ficţiunea. Chiar şi o paradă a modei, prilej pentru boieroaice să-şi etaleze brăţările, smaraldele, blănurile, caleştile, se întoarce – în plin pod al Mogoşoaiei- într-un film al echipajelor ce sfidează mulţimea păcătoasă. Ba, mai mult, sunt gata să sucescă minţile viitorilor amanti, cu promisiuni meşteşugite, pline de ifose”9, proza are înclinaţii spre fabulos. La începutul romanului, apariţia fluturilor nu putem să nu o comparăm cu muştele din „Muştele”. Apariţia fluturilor prevesteşte nenorocirea, odată cu apariţia ciumei în oraş. De asemenea refugiul este acelaşi ( În cazul operei amintile, templul), „la marea icoană a Maicii Domnului mai era speranţa”10, doar aici găsindu-se salvarea.

6 Apud, Biblioteca critică, Eugen Barbu, Introducere, selecţia textelor , cronologie şi bibliografie de Emil Manu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1974, p.193. 7 Berechet, Lăcrămioara, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2009,p.305. 8 Apud, Biblioteca critică, Eugen Barbu, Introducere, selecţia textelor , cronologie şi bibliografie de Emil Manu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1974,p.188. 9 Zalis, Henri în Barbu, Eugen, Princepele, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p.23. 10 Barbu, Eugen, Princepele, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011 ,p. 43. 4

Zgârcenia Princepelui ne este demonstrată încă de la începutul romanului căci atunci când este vorba de petrecere, el afirmă „iar înghesuială şi bani aruncaţi” 11 deşi ospăţurile, petrecerile sunt până la urmă prezente pe tot parcursul romanului. Odată cu apariţia messerului Ottaviano ce avea multe obiecte ce ţin de magie şi chiar părea a fi diavolul însăşi, credinţa în magie a Princepelui se întăreşte ca şi superstiţiile care se înmulţesc. Relaţia dintre ei, la început şubredă, pe parcurs se întăreşte ba chiar rolurile se inversează, Princepele începe să asculte de acesta după ce îi provoacă teamă în urma unor episoade de magie, incantaţii. De asemenea si Evanghelina, mama princepelui, îi dă ascultarea. Vicleanul Ottaviano la început o aţâţă pe Evanghelina împotriva poporului şi apoi pe princepe care ajunge să facă mari cruzimi, ca orice despot din literatura balcanică( „De ce nu le tai limba atunci?”). Până să ajungă Ottaviano să deţină controlul, acesta ca un bun cunoscător a psihologie omului, îl laudă, il venereză pe princepe. Princepele în afară de faptul că este corupt declară „Am corupt şi banii” 12 sau „Acum fac demagogie”13 sau „Ce-mi pasă mie că nu există dreptate?”14 arătând că nu-i pasă de nevoile poporului şi doar de cele ale sale. La puţin după apariţia lui Ottaviano, apare şi Ioan de la Valahia, un alt prezicător de care Princepele dă ascultare dar de care Ottaviano reuşeşte să se descotorosescă pentru a nu-i încurca planurile. Cât despre limbă, scriitorul foloseşte limba veche, astfel Bucureştiul este Bucureşci, zice este dzice, exagerările sunt exageraţiuni, ziua este dzi iar cafeaua este cahfeaua. Ottaviano, ca un înţelept zice „Îngerii au decăzut din condiţia lor din cauza dorinţei de a fi suficienţi, Dumnezeu elaborează în Om ceva nou, nemaivăzut...”15 iar despre cunoaştere 11 Ibid., p.57. 12 Ibid., p.78. 13 Ibid., p.128. 14 Ibid., p.129. 15 Ibid., p.339. 5

afirmă „..dacă am vrea să cunoaştem natura lăuntrică a omului după natura lui exterioară, dacă am vrea să înţelegem cerul său lăuntric după înfăţişarea sa exterioară şi să cunoaştem natura lăuntrică a copacilor, ierbii, rădăcinilor, pietrelor după înfăţişarea lor exterioară, trebuie să o facem în temeiul Cabalei...”16, câştigând astfel respectul oricui îl ascultă. Naratorul foloseşte multe zicale, parabole şi expresii ca „sărută dreapta” sau „să nu ştie dreapta ce face stânga”. O mare amprentă îşi pune ortodoxismul, sunt descrise unele slujbe religioase iar personajele îşi fac des cruci şi rugăciuni. Se roagă ca Dumnezeu să-i ajute sau să-i ierte. De asemnea marii preoţii sunt chemaţii la toate evenimentele importante. Printre crudităţile Princepelui se numără şi jaful. Memorabilă este scema când acesta jefuieşte un negustor. Evanghelina îl sfătuieşte să-şi jefuiască până şi soţia, lucru nedus la bun sfârşit. Ottaviano face vrăji Princepelui „ Ramură, eu te ard, spunea cu ochii săi albaştrii plini de lacrimi. E inima, e corpul meu, e sângele, înţelegerea, mişcarea şi spiritul Lui: fă, îţi poruncesc ca el să nu poată să stea liniştit până în măduva oaselor sale, să nu stea pe loc, să nu vorbescă, să nu urce pe cal, să nu bea şi să nu mănânce înainte de a veni să îndeplinească dorinţa mea!”17 în urma cărora acesta se simte extrem de rău ceea ce-i provoacă acestuia şi mai multă frică, teroare de messer căci ştia de unde-i venea răul dar după un timp, „vrăjile sunt desfăcute” iar Princepele se simte mult mai bine, ba mai mult, merge la vânătoare alături de Ottaviano. În final Princepele este acela care printr-o „vrajă” scoate diavolul din Ottaviano cu câteva clipe înainte de moartea acestuia şi deşi în urma celor întâmplate, Princepe suferă la moartea acestuia „ Vestmintele Princepelui erau ude de lacrimi şi o durere fără sfârşit sfâşia chipul acela îmbătrânit deodată, cum nu-l văzuseră. Năcălăit de ceară sub unghii, monarhul stă nemişcat în durerea lui mare şi asculta divinele glasuri ale dascălilor de la Sfântul Sava ce

16 Ibid., p.309. 17 Ibid., p.286. 6

spuneau în greceşte...”18, plângându-l ca pe un adevărat prieten sau chiar pe o rudă deci în urmă cu mult timp Princepele şi-a alungat rudele pentru a nu-i şti aproape. Cornel Ungureanu în Proza românescă de azi scrie „Roman alegoric şi roman-colaj, roman fantastic, dar şi roman documentar, roman experimental, dar şi basm, Princepele nu contrazice, câtuşi de puţin, vocaţia anunţată de cărţile precedente. Structura lui compoziţională, aiuritoare pentru cunoscător, e cum nu se poate mai accesibilă, mai clasică, am spune, în faţa cititorului obişnuit, cel care caută în literatură relatarea unor întâmplări . Povestire de tip oriental, ea poate fi dedusă, cu uşurinţă, din cele O mie şi una de nopţi, iar ca roman al unei viziuni balcanice poate sta cu uşurinţă lângă Craii... lui Mateiu Caragiale. De fapt, balcanismul propus de Eugen Barbu este polemic. Princepele conversează cu toată literatura românesscă „balcanică”, primul roman românesc fiind primul partener al discuţiei”19 în acest fel descrie romanul cât de bine se poate, alăturâdu-l de romanul lui Mateiu Caragiale. În „Săptămâna nebunilor” Eugen Barbu reconstituie lumea rurală şi a micii boierimi iar acţiunea se petrece tot în epoca fanariotă unde intriga aproape lipseşte. Marin Mincu scrie că „(...) Plasarea acţiunii în această epocă nu este decât un pretext, pentru a vorbi despre o cauză pierdută, ca topos literar mai general , care aici se transformă în motiv romanesc cu funcţie de arhetip, fără a trimite nemijlocit la necesitatea respectării concordanţelor de ordin istoric. Accentul cade pe fabulaţie, pe spunere, care ar putea fi sporită oricât de mult prin adăugarea unor noi episoade în limitele de toleranţă ale structurii cărţii”20 precizând faptul că epoca fanariotă în care ne este relatată povestea nu este întâmplătoare, ci ea trebuia sa fie aceasta pentru ca lucrurile să fie posibile în acest fel. Despre eroul „Săptămânii nebunilor” Marin Mincu în aceaşi lucrare afirmă că „se zideşte lent în ţesătura de păianjen a propriului text, oscilând între carnavalesc şi tragic, părăsit de sumbrul său iniţiator, secretul livonian, poate un model al scribului sau al tiraniei scriiturii, care doar în aparenţă se supune, pe când în realitate îşi impune tiranic legile (...) 18 Ibid., p.344. 19 Apud, Barbu, Eugen, Princepele, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p.390. 20 Mincu, Marin, Cvasitratat de/spe literatură(A fi mereu în miezul realului), Editura Paralela 45, 2009, p.399. 7

astfel de persoane suspecte, plutind în mocirla viciilor unui oraş cum era Luteţia, mai curând te vânează ei pe tine decât tu pe ei” 21 , protagonistul fiind creionat cu aceaşi migală ca şi cel din romanul anterior şi de asemenea şi personajul central feminin care are un rol aparte şi o mare importanţă în creearea întregului univers barbian. Despre Eugen Barbu acesta susţine că „redescoperă toposurile eterne ale discursului şi le introduce în romanul său, care este plin de cunoscutele ubi sunt, ubi erant, memento vivere, memento mori, vanitas vanitatum etc. Devenite nişte simple maxime retoricii, ele nu ne mai spun nimic nou(...)limbajul este punctul maxim al romanului...”22, romanul fiind scris în acelaşi stil ca şi cel anterior dar care are poate, un limbaj mai deschis, mai direct.. La fel ca şi în „Princepele”, în „Săptămâna nebunilor”

se găsesc arhaisme şi

regionalisme ,limba este cea veche iar politica este politichia, în asta constând noul, căci de fapt acest roman vine ca o continuare la cel dintâi. Tot Marin Mincu în aceaşi lucrare spune „ Cartea a mai fost discutată şi din punct de vedere al aspectului moral ; i s-au reproşat autorului îndrăznelile de limbaj, expresiile tari, dar nimeni nu s-a străduit să ne spună şi care este, laurma urmei, morala cărţii. Aici ne face impresia că cititorii specializaţi (criticii) s-au întors pur şi simplu exact cu o sută de ani în urmă, la vremea lui Maiorescu, când se mai punea, foarte tranşant, problema moralităţii în artă ca ceva exterior arteii ca atare. Or, ni se pare că problema a fost deja rezolvată mulţumitor (din fericire pentru artă) chiar de atunci” 23 punându-se astfel în discuţie şi stilul direct pe care-l abordează Eugen Barbu în acest roman dar în mod special morala. După cum am mai menţionat, aceste romane sunt doar aparent istorice iar Marin Mincu susţine această idee „Ce importanţă istorică ar putea avea toate aceste fapte? Fireşte, suntem siguri că nimeni nu face confuzia de a considera această carte roman istoric ca atare, totuşi insistăm exagerând oarecum, tocmai pentru că ni s-a părut că adevăratele resorturi ale cărţii nu au fost înci scose în evidenţă (poate că nici nu s-a vrut). Hrisant e departe de a fi un erou de roman istoric ; evenimentele istorice se desfăşoară în altă parte. Acesta nu participă la ele, în nici un fel, ci doar trăieşte ambiguu şi febril iluzia că va participa şi că sorta i-a 21Ibid., p.402. 22 Ibid., p.403. 23 Ibid., p.398. 8

rezervat un loc central în societatea bucurescilor ,ca şi în reîntronarea Romaicei pe care tocmai o trădase. De la primele pagini am putea să ne îndoim (cititorul avizat aşa şi face, fără îndoială) că Hrisant va ţine faimosul carnaval, nebănuind însă că se va lăsa otrăvit lent de morbul care-l roade. Carnavalescul este substituit treptat de tensiunile tragice care instaurează o altă structură lirică”24 specificând şi de ce anume acesta nu este un roman istoric aşa cum dă impresia iniţial. Într-unul dintre episoade avem descrisă şi ţinuta lui Hrisanti „anteriul de mătase cu mâneci largi, pe deasupra cu un beniş, îmblănit, lăsând să se vadă dedesubt postavul fistichiu şi şalul cu care-şi încinsese mijlocul. La brâu îşi pusese brelocul cu ceasornicul englezesc pe care avea să-l dea cadou lui Iusufache şi-şi aşeză pe cap işlicul de samur, cu colţul pe frunte. În degete îşi vârâinelele numeroase cu pietre nebune ce scânteiau în lumina veselă a lumânărilor”25, ţinută de care încerca să scape şi totuşi îl purta şi-l punea pe acesta într-o lumină favarabilă. Cele două romane ale lui Eugen Barbu, „Princepele” şi „Săptămâna nebunilor” prin intriga lor, prin stilul somptuos prin care au fost redate, prin personajele sale, prin acţiunile personajelor sale, mai ales a personajele principale, prin faptul că sunt aparent cărţi ce relatează istoria, prin caracteristicile balcanice ce le însumează, demonstrează că Eugen Barbu este un scriitor de influenţă balcanică prin excelenţă alături de alţi scriitori români ca Mateiu Caragiale, Nicolae Filimon, Ion Barbu, Ion Ghica, Anton Pann şi I.L.Caragiale. Datorită multor influenţe balcanice sau bizantine în literatura română, se demonstreză faptul că aceasta este permisivă şi larg deschisă, permiţând nu doar ca alte modele culturale să o influenţeze ba chiar să le adopte.

Bibliografie primară: Barbu, Eugen, Princepele, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011. 24 Ibid., p.399. 25 Ibid., p.8. 9

Barbu, Eugen, Săptămâna nebunilor, Editura Albatros, Bucuresti, 1981.

Bibliografie secundară: Berechet, Lăcrămioara, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2009. Biblioteca critică, Eugen Barbu, Introducere, selecţia textelor , cronologie şi bibliografie de Emil Manu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1974. Mincu, Marin, Cvasitratat de/spe literatură (A fi mereu în miezul realului), Editura Paralela 45, 2009. Teză de doctorat, Dimensiunea balcanică în proza românescă a secolului al XX-lea, doctorand Vasiliu,Ioana, coordonator ştiinţific Moraru, Mihai. http://www.romlit.ro/eugen_barbu.

10